ANTOINE LAURENT LAVOISIER (1743-1794)

ANTOINE LAURENT LAVOISIER

Marele savant francez Antoine Laurent Lavoisier a fost cea mai impor­tanta personalitate care a contribuit la dezvoltarea chimiei. La data nasterii sale, la Paris, in 1743, chimia ramasese mult in urma fizicii, a matematicii si a astronomiei. Un mare numar de adevaruri individuale fusesera desco­perite de chimisti, dar nu exista nici un cadru teoretic adecvat in care sa fie nglobate aceste frinturi izolate de informatie. La acea data se presupunea !n mod eronat ca aerul si apa sint substante elementare. Si mai grava era htelegerea cu totul gresita a naturii focului. Se credea ca toate materialele combustibile contin o substanta ipotetica numita "flogistic' si ca, in timpul arderii, substantele inflamabile elibereaza continutul de flogistic in aer.

In intervalul cuprins intre anii 1754 si 1774, chimisti talentati de talia ui Joseph Black, Joseph Priestley, Henry Cavendish si altii au izolat gaze mportante precum oxigenul, hidrogenul, azotul si bioxidul de carbon. Dar, intrucit acesti chimisti acceptau teoria flogisticului, au fost incapabili sa inteleaga natura ori semnificatia substantelor chimice pe care le desco­perisera. Oxigenul, de exemplu, era considerat aer deflogisticat, cu alte cuvinte, aer din care fusese indepartat tot flogisticul. (Se cunostea ca o ischie de lemn arde mai bine in oxigen decit in aer obisnuit; si se presu-)unea ca aceasta se datora faptului ca aerul deflogisticat putea absorbi mai usor flogisticul de la lemnul care arde.) Evident, nu se puteau realiza progrese reale in chimie atita timp cit nu erau intelese corect aspectele undamentale.

Lavoisier a fost cel care a reusit sa asambleze corect piesele acestui joc le puzzle si sa orienteze teoria chimica pe fagasul adecvat, in primul rind, i spus Lavoisier, teoria flogisticului este total eronata: flogisticul nu exista! rocesul combustiei consta in combinarea chimica a substantei care arde m oxigenul. In al doilea rind, apa nu este o substanta elementara, ci un :ompus chimic al oxigenului cu hidrogenul. Aerul nu reprezinta nici el o ubstanta elementara, ci consta in principal dintr-un amestec de doua gaze,

oxigenul si azotul. Toate aceste afirmatii par evidente astazi. Cu toate
acestea, pentru predecesorii si contemporanii lui Lavoisier ele erau de­
parte de a fi percepute ca atare. Chiar si dupa ce Lavoisier si-a formulat
teoriile si si-a prezentat dovezile aferente, multi chimisti reputati au res­
pins ideea. Dar in excelentul manual al lui Lavoisier, Elemente de chimie
(1789), ipotezele si dovezile corespunzatoare au fost prezentate atit de
clar, incit tinara generatie de chimisti s-a lasat convinsa rapid.

Dupa ce a demonstrat ca apa si aerul nu sint elemente chimice, Lavoisier l-a inclus in cartea sa o lista a acelor substante pe care el le considera elementare. Desi lista lui contine citeva erori, tabelul modern al elemen­telor chimice este in esenta o versiune amplificata a celui elaborat de Lavoisier.

Acesta pusese deja la punct (in colaborare cu Berthollet, Fourcroi si Guyton de Morveau) un sistem bine organizat de nomenclatura chimica, in sistemul lui Lavoisier (care sta la baza celui folosit astazi), compozitia unei substante chimice se reflecta in denumirea sa. Adoptarea, pentru prima oara, a unui sistem de nomenclatura a permis chimistilor din lumea intreaga sa-si comunice reciproc descoperirile cu claritate.

Lavoisier a fost primul care a enuntat clar principiul conservarii masei in reactiile chimice. O reactie chimica poate rearanja elementele prezente in substantele originare, dar materia nu este distrusa in cursul acestui proces, iar produsele finale cintaresc tot atit cit si componentele initiale. Datorita insistentei lui Lavoisier asupra importantei cintaririi atente a substantelor chimice implicate in reactii, chimia s-a transformat intr-o stiinta exacta si s-a netezit calea pentru progresul inregistrat ulterior.

Lavoisier a mai avut unele contributii minore la studiul geologiei si una majora in domeniul fiziologiei. Prin intermediul unor experimente atente (realizate in colaborare cu Laplace), el a reusit sa demonstreze ca procesul fiziologic al respiratiei este in esenta echivalent cu o combustie lenta. Cu alte cuvinte, fiintele umane si animalele isi dobindesc energia in urma unei arderi interne lente a materialului organic, folosind oxigenul din aerul pe care il inspira. Chiar daca s-ar fi rezumat doar la aceasta descoperire - comparabila poate in semnificatie cu descoperirea de catre Harvey a circulatiei singelui -, Lavoisier ar fi fost indreptatit sa figureze in aceasta carte. Totusi, importanta lui Lavoisier rezida in primul rind in faptul ca formularea de catre el a teoriei chimice a orientat ferm chimia pe calea dreapta. In general este numit "parintele chimiei moderne' si merita cu prisosinta acest titlu.

La fel ca si alte personalitati incluse in cartea de fata, Lavoisier a studiat in tinerete dreptul. Desi si-a luat licenta si a fost admis in baroul francez, Lavoisier nu a practicat niciodata aceasta profesie. Totusi, s-a angajat in numeroase activitati administrative si in serviciul public. A fost si membru al organizatiei Ferme Generale, care se ocupa cu colectarea

impozitelor. Din aceasta cauza, dupa Revolutia franceza din l 789, guver­nul revolutionar a avut mari suspiciuni in privinta lui. in cele din urma a fost arestat, impreuna cu alti douazeci si sapte de membri ai organizatiei respective. Justitia revolutionara poate ca nu era ea prea scrupuloasa, dar cu certitudine se remarca prin rapiditate, intr-o singura zi (8 mai 1794), toate cele douazeci si opt de persoane au fost judecate, condamnate si ghilotinate. Lui Lavoisier i-a supravietuit sotia, o femeie exceptionala care 1-a ajutat in efectuarea cercetarilor.

La proces, s-a facut un apel pentru gratierea lui Lavoisier, invocindu-se ca argument numeroasele servicii pe care le-a adus tarii sale si stiintei. Judecatorul a respins petitia cu o scurta replica: "Republica nu are nevoie de genii'. Oarecum mai aproape de adevar a fost remarca colegului sau, marele matematician Lagrange: "A durat o clipa taierea acelui cap, desi o suta de ani s-ar putea sa nu mai produca unul la fel'.