Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Ura de sine la romani de Vasile Dem. Zamfirescu


Ura de sine la romani de Vasile Dem. Zamfirescu


Ura de sine la romani
de Vasile Dem. Zamfirescu

De indata ce am aflat tema colocviului, mi s-a impus ca subiect de electie pentru interventia mea ura de sine a romanilor. Mi-am explicat apoi decizia spontana prin existenta preconstienta in mintea mea a urmatoarei ipoteze: nu cumva duhul rau care bantuie institutiile si viata privata din Romania este tocmai ura de sine?

Uneori, nu foarte des in trecut, dar din ce in ce mai des dupa 1990, romanii exprima deschis aprecierea negativa fata de sine, asa cum s-a intamplat cu Emil Cioran in anii  '30, care, in Schimbarea la fata a Romaniei, declara ca ii este rusine ca este roman. O astfel de asumare conduce adesea la actiune. Emigrarea este una dintre ele, iar Cioran unul dintre cei mai cunoscuti emigranti. Cu siguranta, si evenimentele din 1989 se vor fi alimentat in buna parte din nemultumirea de sine si au condus la redobandirea, odata cu libertatea, a demnitatii.



Alteori, si acesta pare sa fie cazul cel mai frecvent, ura de sine, dispretul de sine sunt ascunse, inconstiente, si produc efecte importante, fara ca autorii lor sa le cunoasca sursa. M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine cel putin dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat in mod profund de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa. Intr-un cuvant, m-am intrebat daca nu cumva acea cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei autodeprecieri, pe care André Green o numea narcisism de moarte, nu exista la romani ca fenomen al psihologiei sociale.

Daca intr-adevar problematica narcisica inconstienta ar fi atat de importanta, atunci cunoasterea ei prin psihanaliza poate contribui la exorcizarea duhului rau. Sper ca prezenta la acest colocviu ale unor somitati ale psihanalizei internationale ma va ajuta sa obtin noi clarificari intr-un demers extrem de dificil in sine si prin rezistentele pe care mi le-a provocat.

Ura de sine in comunism

La inceputul anilor '50, a avut loc, in inchisoarea Pitesti, un experiment social menit a-i transforma pe tinerii opozanti ai comunismului in adeptii sai convinsi, experiment incununat, din pacate, cu un deplin succes. Unul dintre instrumentele principale ale spalarii de creier a fost teroarea, care a imbracat toate formele produse de istorie, dar a cunoscut si inovatii intr-un domeniu in aparenta inchis. Tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor), combinata cu distrugerea tuturor valorilor morale si religioase, dar mai ales a valorilor legate de viata de familie si prietenie, a avut nevoie de inovatia autohtona a 'torturii permanente' (in perioada 'reeducarii' victima si tortionarul stateau zi si noapte in aceeasi celula) pentru a-si obtine efectul dorit – transformarea victimei in calau.

Alaturi de infometare, tortura si distrugerea valorilor fundamentale, prin ele insele extrem de lezante narcisic, tortionarii au folosit in mod deliberat umilirea detinutilor, carora, de exemplu, nu li se lasa decat 30-60 secunde pentru satisfacerea nevoilor excretorii, depasirea timpului prescris fiind sanctionata prin brutalizare si amanarea mictiunii sau defecarii cu 24 de ore. Depasirea oricaror limite in umilire a fost atinsa prin silirea detinutilor, in aceeasi perioada a 'reeducarii', sa-si spele in gura lenjeria intima murdara de fecale, sau sa-si scufunde capul in hardaul cu urina, fara a avea posibilitatea de a se refugia in moarte.

Am invocat experimentul Pitesti – o adevarata catastrofa narcisica – pentru a oferi o metafora a sistemului totalitar comunist a carei esenta o exprima cu claritate. Asemeni sinistrului experiment, comunismul s-a constituit ca univers concentrationar la nivelul unei tari sau a unui grup de tari ('lagarul socialist'), care a folosit la inceput teroarea manifesta si apoi teroarea mai discreta care inlocuieste frica de pierderea vietii cu frica pierderii mijloacelor de subzistenta. In plan narcisic, comunismul actioneaza traumatic nu numai prin teroare, ci si prin umilire, ca si 'reeducarea' de la Pitesti, rezultata din incalcarea tuturor drepturilor omului. Spre deosebire de experimentul Pitesti, sau de alte fenomene punctuale de acest gen, precum si spre deosebire de totalitarismul fascist, comunismul se particularizeaza prin actiunea indelungata a traumatizarii (in Romania, aproape 50 de ani).

In conditii de catastrofa narcisica, eul, care nu o poate evita prin fuga sau nu se poate impotrivi, va apela la mijloacele sale de aparare. Intr-un studiu mai vechi dedicat fenomenului Pitesti, m-am referit la identificarea cu agresorul, refulare si regresie. Astazi voi pune accentul pe resentiment si umor, pentru ca ele intervin in situatia unor conflicte narcisice insolubile pe alte cai, cum sunt cele induse de comunism, si sunt in acelasi timp indicii ale urii de sine. Dorinta de razbunare, ura, invidia si celelalte sentimente negative provocate de frustrarile comuniste nu pot conduce la actul reparatoriu din cauza obstacolelor impuse de sistemul represiv. Ura se intoarce impotriva eului, dar nu numai mecanic, asemeni unei energii care, daca nu se poate descarca intr-o directie, se descarca in alta, ci prin intermediul stimei de sine: neputinta permanentizata de a actiona constituie o leziune narcisica pentru care eul se invinovateste pana la ura si dispret. Situatia mi se pare asemanatoare cu aceea a pacientilor care, in copilaria foarte mica (in intervalul primului an de viata), au fost abandonati de parintii lor, si care descopera in analiza ca inconstient se invinovatesc pentru faptul de a fi fost parasiti.

Pe aceasta linie doresc sa va ofer si un exemplu din experienta mea de cetatean al societatii comuniste, pe care abia acum il pot gandi si sub aspectul leziunii narcisice produse. Fiecare dintre cererile de a obtine un pasaport inainte de 1990 – si au fost nu mai putin de 10 – a primit un refuz net. Trei erau incalcarile drepturilor omului pe care le presupunea un astfel de refuz: dreptul la libera circulatie, dreptul la a cere si a primi o justificare, dreptul la audiente lamuritoare la Serviciul Pasapoarte. Imi dau seama ca, oricat m-am straduit sa ma conving ca am facut tot ce depinde de mine pentru a studia in Occident, indoiala in eficienta mea a persistat, insotita de aura efectiva a nemultumirii, dispretului si, de ce nu, a urii de sine.

Relatia comunismului cu resentimentul este dubla: comunismul s-a nascut din resentiment si produce resentiment, dar intr-o forma noua specifica doar lui. Asa cum crestinismul s-ar fi nascut din resentimentul paturilor celor mai defavorizate din imperiul roman (Nietzsche), iar morala burgheza din resentimentul starii a treia (Max Scheler), doctrina comunista s-a hranit din resentimentul lumpenproletariatului din capitalismul timpuriu. Neputandu-se descarca prin actiune sociala, ura, invidia, dorinta de razbunare si toate celelalte sentimente negative produse de frustrarile caracteristice acestor paturi sociale genereaza efecte psihice majore prin intermediul dezechilibrului narcisic pe care-l induce aceasta neputinta. Intrucat catharsisurile periodice sau devalorizarea purtatorilor de valoare (vulpea care nu ajunge la struguri spune ca strugurii sunt acri, nu ca dulcele nu este bun!) nu constituie decat paleative, resentimentul conduce in cele din urma la modificarea sistemului de valori inaccesibil omului resentimentar.




Asa cum crestinismul a inlocuit valorile aristocratiei antice (frumusete fizica, libertate de gandire, spirit razboinic, bogatie etc.) prin saracie, umilinta, credinta, nonviolenta, iar mentalitatea burgheza privilegiile atasate nasterii si trairea plenara a vietii prin meritul dobandit prin munca proprie si utilitatea pentru societate, comunismul substituie individualismului, competitiei sociale si diferentierilor sociale colectivismul, pacea sociala si egalitarismul – toate date ale conditiei lumpenproletariatului. In conditiile sociale existente, rasturnarea sistemului de valori dominante inaccesibile reprezinta singura solutie pentru rezolvarea conflictului narcisic prin dizolvarea unui dintre poli. Astfel dispare ura de sine si este inlocuita de ura fata de cei care adera la alte valori ('dusmanii poporului', in limbajul de lemn al ideologiei comuniste).

Am numit 'resentiment social general' resentimentul specific comunismului, excelent exprimat de sintagma devenita aproape deviza nationala 'sa moara capra vecinului'. Pervertirea derivata din actiunea apararilor narcisice rezida in obtinerea satisfactiei, nu din binele propriu, ci din raul altuia. Extraordinara raspandire a fenomenului este atestata si de aparitia, acum cativa ani, a unui cantec de muzica usoara care-l ironizeaza – 'Ce bine-mi pare ca ai luat teapa!'

Este vorba despre un resentiment in evolutie in cadrul careia sentimentele ostile si distructive strapung bariera refularii ori de cate ori purtatorul lor se intalneste cu o reusita modesta care depaseste conditia mizera a majoritatii. Disconfortul narcisic produs de aceasta este suprimat temporar prin catharsis si prin anularea oricaror diferente existentiale sau sociale. O ilustrare din presa de dupa 1990 este concludenta: membrii unei recent infiintate asociatii agricole au jubilat la aflarea vestii ca asociatia rivala din aceeasi comuna a pierdut o mare parte din recolta de grau pentru ca a trebuit s-o transporte pe ploaie, impiedicata fiind s-o depoziteze intr-o fosta magazie a CAP.

La aceasta situatie de precaritate narcisica s-a ajuns, pe de o parte, din cauza frustrarilor maxime (economice, sociale, spirituale) impuse de sistemul comunist majoritatii populatiei si, pe de alta parte, din cauza neputintei de a exprima sentimentele generate de frustrare si de a actiona in directia ceruta de ele. Reechilibrarea narcisica poate fi realizata prin devalorizarea purtatorilor de valoare, de asta data. Dispretul si ura fata de sine diminueaza astfel doar temporar.

Umorul (si cuvantul de spirit), spre deosebire de resentiment, care merge pana la a schimba sistemele de valori pentru a asigura confortul narcisic al anumitor categorii sociale, obtine beneficiile narcisice in mod diferit. In eseul din 1927 dedicat umorului, Freud arata ca eul capabil de umor refuza sa accepte suferinta pe care i-o provoaca lumea externa si transforma in prilejuri de placere neplacerile exterioare, asemeni raufacatorului care, dus la executie intr-o zi de luni exclama: 'Iata o saptamana care incepe bine!' Punctuala transformare mentala in contrar a unei realitati ostile ilustreaza puterea iluzorie a mintii asupra realitatii. Desi Freud nu a cercetat si cuvantul de spirit cu tendinta autoagresiva din punctul de vedere al narcisismului, implicatia aceasta exista. Orice cuvant de spirit agresiv trebuie sa poata depasi obstacolele pe care cultura le pune in calea exprimarii agresivitatii, sustine Freud. In cazul Witzului orientat spre sine, obstacolul este, insa, narcisic: iubirea de sine se opune autoagresivitatii. Dar si beneficiul unui asemenea cuvant de spirit este tot narcisic. Spectatorul este convocat aici pentru a constata forta eului autorului Witzului, care isi poate asuma propriile slabiciuni. Cand, in continutul manifest, autoagresivitatea atinge cotele inalte ale sarcasmului, in continutul latent putem presupune existenta urei de sine care se poate exprima controlat. Doua bancuri din ultimul deceniu al comunismului romanesc mi se pare ca ilustreaza o astfel de forma de prelucrare a urei de sine.

Intr-unul dintre ele, medicii constata ca Dumitru Prunaru, primul cosmonaut roman, s-a intors din cosmos cu mainile rosii si se intreaba daca nu cumva a contractat in spatiul extraterestru o boala necunoscuta si, eventual, foarte periculoasa. De fapt, iritatia dermica provenea de la loviturile pe care cosmonautul sovietic le aplica romanului ori de cate ori acesta vroia sa puna mana pe ceva. Tot despre autosarcasm este vorba si in alt cuvant de spirit contemporan cu primul. Misiunea cosmica, tripartita americano-sovietico-romana are ca membrii in echipaj pe cainele Bob, catelusa Laica si cosmonautul roman Dumitru Prunaru. Centrul spatial american il intreaba pe Bob: 'Ti-ai indeplinit misiunea?' 'Ham-ham', raspunde Bob afirmativ. La fel se intampla si cu catelusa Laica. La randul sau centrul spatial roman il intreaba pe Dumitru Prunaru: 'Ai dat de mancare la caini?!'

Ultimul deceniu de dictatura comunista se caracteriza, pe de o parte, prin deteriorarea grava a calitatii vietii romanilor si, pe de alta parte, prin eforturile propagandei comuniste de a exalta sentimentele nationale prin invocarea unor pseudosuccese. Printre acestea se numara si primul zbor cosmic al unui roman. In sine, evenimentul corespundea doar unui ritual gaunos de afirmare a solidaritatii tarilor comuniste. Prin cuvintele de spirit de mai sus, romanii replicau puterii totalitare sugerand ca intens mediatizata relatie de prietenie intre tarile fratesti este o relatie de subordonare fata de U.R.S.S. In acelasi timp, poate chiar pe primul plan, este exprimata, controlat, si ura de sine pentru lasitatea de care dadeau dovada romanii in acei ani, complacandu-se intr-o pozitie de dependenta infantila fata de dictatura interna si externa.




Ura de sine in istoria precomunista

Ca multi colegi de generatie, in perioada comunista am refuzat istoria oficiala pe motiv ca falsifica trecutul dupa cum o cereau interesele de moment ale partidului comunist: daca in perioada stalinista era exacerbat rolul pozitiv jucat de Rusia pentru Romania, in perioada comunismului national erau exacerbate calitatile romanilor, exacerbare care a culminat cu incurajarea oficiala a teoriilor protocroniste, conform carora cultura romana este unica si a jucat in multe privinte un rol de pionierat. Asa se face ca prima carte despre istoria Romaniei pe care am citit-o integral a fost O istorie sincera a poporului roman de Florin Constantiniu, publicata in 1997, scopul fiind elaborarea prezentei interventii. Perceptiei mele proaspete i s-a oferit din punctul de vedere al problematicii narcisice, o imagine dificil de acceptat: istoria precomunista a Romaniei nu este cu nimic mai putin traumatica, desi in alt fel, decat istoria comunista, asa incat exista toate premizele ca ura de sine sa fie o componenta veche a psihologiei romanilor.

Etnogeneza romanilor este indisolubil asociata unei infrangeri militare si culturale definitive: cultura romana, mai dezvoltata, a absorbit-o pe cea a daco-traco-getilor. Desi dupa Fl. Constantiniu, etnogeneza noastra presupune, ca si la francezi sau portughezi, trei straturi – cel geto-dac, cel roman si cel slav –, in limba romana 60% dintre cuvinte sunt de origine latina, din vocabularul geto-dacilor pastrandu-se un numar foarte redus de cuvinte, iar structura gramaticala este tot de sorginte latina.

Parcurgerea istoriei medievale a Tarilor Romane, mi-a lasat impresia de dificultate majora in ce priveste formarea statelor feudale. Popoarele migratoare, cum ar fi cumanii si slavii, au jucat un rol foarte important. Populatiile turanice, din care faceau parte cumanii, sunt numite de istoricul citat 'dominatoare'. Extrem de distructivi s-au dovedit tatarii, care, in drum spre Ungaria, 'au pustiit si masacrat totul in calea lor' (p. 65). Odata formate, cnezatele si voievodatele romanesti au fost angrenate in 'conflictul asimetric' cu Imperiul otoman, care, incepand cu secolul XIV, devine tot mai puternic. In fata colosului de la Sud, scrie Fl. Constantiniu, Tarile Romane nu puteau sa adopte decat o strategie devensiva, de descurajare, cu scopul de a evita transformarea lor in provincii turcesti. Citind partea dedicata luptei disperate pentru existenta in vecinatatea Imperiului Otoman, lupta care a durat aproape o jumatate de mileniu, nu am putut evita comparatia populatiilor romanesti cu un copil care nu a fost iubit de parintii sai: geografia si istoria.

In secolul XVII si XVIII ofensiva austriaca si rusa impotriva Imperiului Otoman s-a desfasurat de multe ori pe teritoriul Romaniei, de unde distrugeri materiale considerabile, dislocari de populatie si pierderi de teritorii. Toate acestea par sa fi fost cel putin la fel de devastatoare ca distrugerile si dislocarile comuniste.

Istoria moderna a Romaniei inregistreaza continuarea dificultatilor de supravietuire. 'Triunghiul geopolitic' format din Viena, Petersburg si Istanbul dicteaza prin raportul de forte dintre ele soarta Tarilor Romane. Asadar, aceeasi imposibilitate de a realiza o dezvoltare organica. Alte evenimente majore, cum sunt Revolutia de la 1848, Marea Unire (1918), numirea secretarului general al partidului comunist dupa Al Doilea Razboi Mondial, chiar caderea lui Ceausescu au avut printre factorii determinanti influente externe.

Spre deosebire de etapa totalitara (comunista) a istoriei Romaniei, care nu a permis luari de atitudine ale eului constient, indelungata perioada precomunista, care oricate momente dificile sau chiar dezastruoase ar fi avut, nu a obstructionat reflectia elitelor intelectuale asupra realitatilor sociale si umane. Acestea au coexistat in minoritate si relativa lipsa de eficienta practica cu manifestarile resentimentare (majoritare) si cu utilizarea umorului ca mijloc matur de aparare, uneori de catre scriitori de geniu. Ce ma preocupa in aceasta parte a interventiei mele este coincidenta de continut intre reflectia constienta si beletristica geniala a unui Caragiale, de exemplu, coincidenta care ilustreaza existenta perena a atitudinilor autoagresive la romani.

In Descriptio Moldaviae, prin descriere notabila a mentalitatilor romanilor, autorul, domnitorul si carturarul Dimitrie Cantemir (inceputul secolului XVIII) se arata extrem de critic: 'viciile colcaie' in Moldova. Moldovenii sunt ingamfati, guralivi, impulsivi, lipsiti de tenacitate, inculti si anticulturali, iar femeile din popor, dezmatate. Singurele calitati pe care le recunoaste sunt ospitalitatea si aderenta la religia crestina.

Abia peste doua secole apare prima psihologie a poporului roman – Din psihologia poporului roman de Dumitru Draghicescu (1906) – animata de spirit stiintific matur, in care explicatia se imbina cu descrierea minutioasa, toate subintinse de luciditate. Ideea directoare a cartii este cat se poate de concludenta: 'Trecutul nostru atat de agitat si nefericit n-a dezvoltat decat insusirile sufletesti nefavorabile, slabe' (p.2). Primul pe lista este blocajul in dezvoltare pe toate planurile: agricultura, industrie, comert, stiinta, literatura, arta, blocaj numit cu un cuvant intraductibil 'neispravire'. Urmeaza 'pasivitatea, rezistenta defensiva, resemnata, supusa, lipsa de energie ofensiva' (p. 345). O metafora excelenta concretizeaza situatia in plan militar: 'regimentele de pungi cu bani' au inlocuit 'vigoarea bratelor lui Mircea si Stefan'. Caracterul 'pasnic' al romanilor se invecineaza cu 'lasitatea'. Proverbele atesta acest fapt: 'Capul ce se pleaca, palosul nu-l taie / Dar cu umilinta latul incovoaie' (p. 361). Dumitru Draghicescu citeaza mai multi autori straini care constata fenomenul. Astfel, contele de Salaberry scrie ca 'tirania i-a facut pe romani timizi si josnici' (p. 361). Ca atitudine generala, pasivitatea se exprima ca nepasare, lipsa de initiativa, fatalism, credinta in soarta si noroc, toate exprimand o masiva lipsa de incredere in sine.



Faptul ca pe teritoriul Romaniei de astazi viata a mers din razboi in razboi, din invazie in invazie, din dezastru in dezastru a condus firesc, crede Dumitru Draghicescu, la consecinte psihice dintre cele mai suparatoare: a) renuntarea la munca staruitoare; b) geografia mobila care nu se deosebeste esential de dislocarile de populatie practicate in comunism; c) limitarea actiunii la momentul planuirii; d) nepasarea fata de sine. In legatura cu ultimul aspect este citat autorul francez Marmier care scrie surprins 'familiile de romani se adapostesc in colibe, in care noi, in Franta, n-am aduce nici vitele'.

Teme asemanatoare abordeaza in registrul literar campionul autoderiziunii in Romania, scriitorul I.L. Caragiale, care, fapt demn de mentionat, isi scrie opera in aceeasi perioada cu Dumitru Draghicescu. Atingerea cotelor inalte ale autosarcasmului, indica, la nivelul continutului latent, conform ipotezei pe care am formulat-o la inceputul interventiei mele, existenta urei de sine. De fapt, Caragiale, ca si Cioran, a dus sentimentele ostile fata de romani si implicit fata de sine pana la consecinta practica a emigrarii. Ceea ce a si pus capat creativitatii sale!

In pofida incercarilor propagandei comuniste de a-l transforma pe Caragiale intr-un critic al societatii burgheze, el ramane, asa cum demonstreaza G. Calinescu in Istoria literaturii romane, un observator de o luciditate necrutatoare a 'miticismului' romanilor dintotdeauna. Trasatura cea mai importanta a lui Mitica generic – infantilismul – are corespondent in ceea ce Dumitru Draghicescu numea caracter 'neispravit', in sensul de neterminat, blocat pe parcursul dezvoltarii. De exemplul, patriotismul afisat de Mitica este fals de vreme ce argumentele invocate pentru a diagnostica degringolada tarii sunt rizibile (slaba recolta de rapita si neglijenta unei doici). In realitate, lui Mitica, ii place mai mult decat orice sa peroreze in public pe teme grave si cu greu poate fi readus la realitatea situatiei concrete. Mitica este, de asemenea, intruziv, barfitor si intrigant, ceea ce indica o persoana resentimentara, adica un om infrant care-si reface stima de sine prin meschine expediente existentiale.

Tot de infantilismul sau tine si incapacitatea de a suporta autoritatile publice pe care doar le sacaie, in stil ionescian, cu petitii fara obiect, in loc de a le contesta in mod matur. In sfarsit, Mitica, adica romanul de ieri, dar si de azi, cum s-a vadit dupa 1990, nu poate in virtutea imaturitatii sale functiona in cadrele democratiei europene, pe care o goleste de continut. In celebra comedie, 'O scrisoare pierduta', autorul satirizeaza nu viciile societatii burgheze, ci mentalitatile romanilor incapabili, in contact cu problema votului democratic, de decentrare narcisica si de perceperea existentei unui interes general.

Spre deosebire de scrierile unor intelectuali ca Draghicescu sau Radulescu-Motru, care au ramas fara ecou la nivelul publicului larg, proza scurta si dramaturgia lui Caragiale au constituit singurul antidot cu ecou de masa fata de resentiment, in masura in care au fost transmise prin scoala timp de generatii. Ele au prilejuit cel putin catharsisuri, daca nu si puncte de plecare pentru reflectie.

Perspective

In 2008, cand scriu aceste randuri, la 100 de ani de la momentul in care Dumitru Draghicescu isi publica lucrarea, situatia Romaniei este marcata de un moment de gratie, care consta in integrarea militara si politica (NATO si UE) in structurile occidentale, ceea ce creeaza premizele unei dezvoltari solide. Daca ideea lui Dumitru Draghicescu ca romanii alcatuiesc o 'rasa occidentala cu obiceiuri orientale', este corecta, atunci situatie actuala echivaleaza cu o intoarcere acasa. Asemeni unui copil abandonat care, printr-un miracol istoric, isi regaseste familia, romanii pot incepe travaliul de reconstruire a narcisismului sanatos care sa intemeieze un nou tip de functionare sociala animat de solidaritate si colaborare.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


„Palind” – George Bacovia
Expune ideile care au stat la baza directiei moderniste, promovate de Eugen Lovinescu
Corpus de texte (doine)
IDEEA DE „NORMA' IN CERCETAREA EMPIRICA SI IN LINGVISTICA STRUCTURALA
Ilustreaza trasaturile prozei romantice prin referire la o opera literara studiata
Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor ce mor
Aur, marire si amor de Mihai Eminescu - prezentare generala
Ion Minulescu, Cantec de drum
Postmodernismul poetic romanesc
O IUBIRE A LUI CIORAN