Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» RELATIA TIMP – IMAGINE - Timpul ca simbol in literatura


RELATIA TIMP – IMAGINE - Timpul ca simbol in literatura




RELATIA TIMP – IMAGINE

1.      Timpul ca simbol



     Timpul face parte din acea stranie categorie de entitati pe care, pe cat de familiare, pe atat de impenetrabile. Pe cat de usor il intuim, pe atat de greu il conceptualizam. Nimeni nu a fost in stare sa-l defineasca.” (Marcus, 1988: 5) Orice individ are notiunea de timp, insa ii apare indefinibila ca fenomen. Intr – o reprezentare conventionala, imaginea timpului se suprapune cu imaginea unei clepsidre. Simbolic, timpul este adesea simbolizat de rozasa si de roata, cu miscarea lor de invartire, de cele douasprezece semne ale Zodiacului care descriu ciclul vietii si, in general, de toate figurile circulare. Centrul cercului este adesea considerat „aspectul nemiscat al fiintei, pivotul care permite miscarea fiintelor, opunandu-se in acelasi timp acesteia, ca vesnicia timpului.” (Chavalier, Gheerbrant, 1993 / III: 356). Aceasta idee de vesnicie a timpului o gasim si in definitia data de Sfantul Augustin: timpul -  imagine mobila a vesniciei. Asadar timpul poate fi imaginat si reprezentat. In limbaj, ca si in perceptie, timpul simbolizeaza o limita in durata, o modalitate de a trasa granita intre Lumea de aici si Lumea atemporala, a Vesniciei.

In interiorul lumii fictionale create de un scriitor, imaginea il face pe cititor sa asiste la „ivirea treptata a unei realitati de limbaj care trece insa dincolo de limbaj, a unui raport nou, neasteptat al cuvintelor cu lucrurile, deci a unei realitati  care cere sa fie traita in momentul lecturii ca pentru prima data” (Burgos, 1988: 6).

Imaginea  ia nastere in mintea individului, este conceputa mental, dar doar in urma unui raport direct cu obiectul supus transformarii. Cuvintele „descriu” lucrurile din punct de vedere lingvistic insa, in acelasi timp, transforma realitatea concreta intr – o imagine. In ceea ce priveste universul textului, realitatea este transpusa prin fictiune, iar imaginea ce rezulta in urma acestui proces devine o experienta noua pentru lector.

Ansamblul imagistic existent in universul fictional se sustrage oricarei semnificatii finite, trimitand neincetat dincolo de el insusi, elaborand o realitate, alta decat cea obiectiv – referentiala si determina o retea textuala de reprezentari care formeaza imaginarul operei. Imaginarul textului reprezinta organizarea spatiala a raspunsului pe care fiinta creatoare il aduce provocarilor temporalitatii. In opera literara, convertirea timpului in imagine se realizeaza prin limbaj, ceea ce face ca „marea aventura a spiritului poetic (narativ, in cazul de fata) sa se afle  pe acelasi plan cu deschiderile dramatice ale lumi moderne” (Burgos, 1988: 36).

     Crearea imaginii este raportata la relatia limbaj – cuvant – discurs, relatie ce  a reprezentat obiect de cercetare a trei lingvisti, pe care Jean Burgos ii citeaza in  studiul Pentru o poetica a imaginarului, (1988)  in capitolul Imaginea in libertate:

De pilda, Jean Claude Chevalier sustinea teoria conform careia  „ un cuvant nu este important decat prin locul pe care il ocupa in discurs, prin legaturile pe care le stabileste cu contextul. Aceste legaturi pot fi mai mult sau mai putin insemnate. Un cuvant scos din contextul sau nu mai are nici o semnificatie ”. Imaginea se realizeaza in acest caz, prin plasarea cuvantului intr – un context favorabil dezvoltarii sensurilor imaginate de creator.

Pentru Paul Valery, cuvantul este „o imbinare instantanee a unui sunet si a unui sens neavand aici un raport sau neavand decat o legatura pur conventionala care, totusi trebuie facuta sa colaboreze cat mai eficace cu putinta”. Aceasta imbinare se realizeaza prin relatia semnului cu obiectul descris. Imbinarea are loc in plan mental si se actualizeaza prin selectia elementelor din repertoriul lingvistic asumat de emitator.

In cazul lui R. Jakobson, „un cuvant este resimtit drept cuvant, iar nu drept simplu substitut al obiectului numit, nici drept explozie de emotie. Cuvintele si sintaxa lor, semnificatia lor externa si interna, nu sunt indici indiferenti ale realitatii, ci poseda propria lor greutate si propria lor valoare”. Relatia cuvant – imagine, stabilita de lingvistul amintit nu mai ia nastere in urma unui proces instantaneu ca in cazul precedent, ci ea este o actiune repetata, cu care emitatorul este obisnuit.

2.      Timpul in lingvistica, in literatura si filozofie

     Timpul este o dimensiune fundamentala a vietii si a societatii. Fiecare fiinta are propriul ei timp, timp ce reprezinta o mica parte din timpul absolut. Pentru matematician, de exemplu, timpul este un parametru, reprezentat imagistic, pe axa numerelor reale; pentru fizician, el a devenit o proprietate a materiei; pentru biolog el evoca numeroasele procese periodice care au loc in organismele vii; pentru psiholog, timpul este interesant prin aspectul lui subiectiv de perceptie si traire a unor evenimente. Lingvistul studiaza modul in care sunt gramaticalizate, in unele limbi, diferitele perspective temporale. Informaticianul se intereseaza de timpul de calcul al algoritmilor pe care ii construieste. Economistul urmareste timpul incorporat, ca valoare, in productia unor marfuri diferite. Sociologul il studiaza in masura in care acesta reflecta bugetul de timp al diferitelor categorii sociale.

     Intelegerea stiintifica a timpului a condus la realizarea unei deosebiri intre timpul cronologic, reprezentand masura unui interval de timp, timpul dinamic, bazat pe legile miscarii si gravitatiei si timpul atomic, masurat cu ajutorul ceasurilor atomice. In studierea timpului cronologic, un rol esential il are spatializarea, caci omul isi formeaza o imagine a timpului doar prin intermediul situarii intr-un spatiu bine delimitat, cu referinte reale.

Timpul fizic este un rezultat al intelegerii analitice, o manifestare a continuumului spatiu – timp. Se are in vedere si timpul spiritual, care corespunde intelegerii  holistice intuitiv – abstracte. Diversitatea reprezentarilor temporale este reflectata, in opinia lui Solomon Marcus (1985), de deosebirea timp astronomic – timp atomic: „Perceptia  schimbarilor de stare ale organismului nostru si amintirea ce o pastram despre ele conduc la o scara cronologica in raport cu care asociem unor evenimente anumite date (cand eram copil, cand eram mai tanar, cand ma aflam in orasul). In acest fel ia nastere o scara temporala de referinta in raport cu care definim relatia de succesiune si de simultaneitate si datam unele evenimente” (Marcus, 1985: 13).

Intreaga viata spirituala a omului este, oarecum, o forma a luptei sale contra mortii si a ambitiei sale de a controla timpul, de a fi cu un pas inaintea lui. Dar, in planul stiintific, toate consideratiile relative la timp pot fi organizate cu ajutorul a doua triade care interactioneaza: a) simultaneitate – succesiune – durata si b)trecut- prezent – viitor.

     Perceptia temporala nu variaza numai in functie de varsta si de individ, ci si in raport cu diferitele stari posibile ale constiintei, cum ar fi veghea, durerea, placerea, visul. Evenimentele percepute sunt intotdeauna atemporale, in sensul ca ele se desfasoara doar in cadrul prezentului. Omul nu experimenteaza direct nici trecutul, nici viitorul, ci inscrie aceste timpuri in constiinta prin amintiri si asteptari, fie realiste, fie fanteziste. Experienta relativa a trecerii timpului se bazeaza pe compararea experientei prezente cu amintirea trecutului sau cu anticiparea viitorului si a modului de a-l atinge.





In acest sens, Solomon Marcus observa ca, daca Newton sustinea teoria conform careia timpul curge, iar orice ordine temporala empirica poate fi inregistrata cu ajutorul timpului newtonian, in viziunea lui Kant timpul si spatiu sunt forme ale sensibilitatii interne, ele constituind un cadru aprioric al subiectivitatii noastre. Timpul nu este o conditie a fenomenelor. El este conditionat de fenomene.

Evenimentele si fenomenele nu se desfasoara in timp, ci timpul este desfasurat de ele. Evenimentele, ca actualizari relative, formeaza conditia insasi a timpului. Fiecare eveniment are propriul timp, care depinde de actualizarea sa.

     Bergson, de pilda, distinge intre timpul trait, care este durata pura, interiorizata si timpul spatializat, simbolizat de variabila newtoniana, un timp exteriorizat, masurabil. Daca, la Bergson, tema realului este egala cu tema duratei, iar imediatul este negarea mediatului, la Kant, realul este posibil numai pe cale mediata, prin intermediul discursului rational. Astfel, se sugereaza o percepere a timpului doar prin prisma ratiunii, contrar opiniei lui Bergson, pentru care realul este direct perceptibil, acest fapt fiind posibil deoarece oamenii raporteaza fiecare nou interval temporal pe care il parcurg la varsta pe care o au.

     Ornstein distinge patru tipuri de experiente temporale:

- experienta prezentului relativa la intervale foarte scurte;

- experienta trecutului relativa la durate si la memorie lunga;

- experienta devenirii, a viitorului, a perspectivei temporale, a constructiilor fiziologice, sociale si culturale ale lumii;

- experienta simultaneitatii si a succesiunii.

Aceste experiente temporale se clasifica in functie de trasaturile temperamentale ale fiecarui individ, de personalitatea acestuia si de felul in care percepe realitatea.

3.      Actualizarea imaginii -  timp

Imaginea – timp se formeaza pe axa lineara a timpului cronologic de la stanga spre dreapta, sub forma a trei trepte, descrise in mod convingator si in studiul lui Tudor Vianu, de (1968: 77 ), acesta citandu – l pe Guillaume:

     -timp in posse: sugereaza o actiune posibila de realizat, avand un caracter virtual;

     - timp in fieri: reprezinta imaginea in curs de devenire, caracterul ei fiind unul posibil;

     - timp in esse: imaginea timp este deja incheiata, acest timp corespunzand realului definit ca: trecut, prezent si viitor.  

Prezentul este punctul central al axei, el fiind o prelungire a trecutului, adica asupra unui timp care a existat realmente si, in acelasi timp, prezentul este si o prelungire spre viitor, asupra unui timp care nu a existat inca, e fictiv.

     Actualizarea imaginii temporale in discurs se realizeaza atat cu ajutorul verbelor, cu al adverbelor, cat si cu al substantivelor.

           3.1. Actualizarea prin verb

Timpurile si modurile verbale reflecta modul de raportare al fiintei umane la entitatea, numita timp. Modurile verbale sunt subordonate celor trei trepte ale temporalitatii, astfel: infinitivul reda timpul in posse; modul indicativ divizandu – se in momente distincte: trecut, prezent si viitor; conjunctivul reda timpul in fieri, iar conditionalul se apropie de viitor, insa ramane intr-un spatiu – epoca, care nu este nici prezent, nici trecut propriu – zis, el neputand reda pe axa lineara deosebirea prezent – trecut.

Prezentul lingvistic nu corespunde cu prezentul realitatii, deoarece acest prezent–eveniment este doar o clipa, pe cand prezentul lingvistic este un moment al vorbirii in raport cu desfasurarea actiunii.

In orizontul temporal al textului, marcile distinctive ale narativitatii se dezvolta adesea prin intermediul categoriilor de persoana si de timp. In continuitatea conceptiei lui E. Benveniste si a ideilor lui H. Weinrich, Dumitru Irimia identifica doua categorii de timpuri: a) timpuri narative: imperfectul, mai mult ca perfectul, aoristul, conditionalul si b) timpuri comentative: prezentul, perfectul compus, viitorul. Prin extindere, se poate vorbi si despre: a) persoane narative: persoana I si a II- a si b) persoane comentative: persoana a III- a. Timpurile si persoanele narative se constituie in marci distinctive ale stiului beletristic, iar cele comentative caracterizeaza celelalte stiluri, insa pot deveni, in diferite contexte, functional – narative.




Timpul este cea  mai complexa categorie gramaticala. Potrivit lui D. Irimia, timpul se manifesta ca realitate, in raport cu diverse tipuri  de cunoastere. In cunoasterea empirica sau in cea stiintifica, „ timpul textului are o realitate obiectiva, definibila in functie de momentul desfasurarii comunicarii ” ( Irimia, 1999: 206 ). In cunoasterea artistica, timpul este, in mare masura, supus vointei cititorului, care are puterea de „a desfiinta granitele impuse de momentul comunicarii, el este cel care patrunde in temporalitatea textului, in care isi dizolva propriul timp ” ( Irimia, 1999: 211 ). Timpul gramatical este, asadar, o interpretare a celui ontologic, iar aceasta raportare, prin limba, la timpul extralingvistic isi are originea in subiectivitatea individului capabil de a face segmentari in fluxul temporal. Complexitatea si mecanismele de reliefare a timpului in textul literar, sunt guvernate de relatia dinamica „ intre timpul gramatical si timpul ontologic ” (Irimia, 1999:207 ), cercetatorul iesean diferentiind trei planuri temporale:

     -  timpul naratiunii ( al personajelor si al evenimentelor );

     - timpul enuntarii / nararii ( este timpul naratorului care poate fi prospectiv, sincronic sau retrospectiv );

     - timpul receptarii ( al cititorului care se poate sincroniza cu celelalte doua sau se poate detasa de ele ).

Toate cele trei planuri temporale din textul artistic interfereaza in prezent, aspect ce pune in lumina bogatia valorilor stilistice ale prezentului:

     - prezentul narativ: este timp al nararii ( enuntarii ) si se suprapune peste timpul naratiunii ( al textului ). Timpul lecturii se sincronizeaza, in acest caz, atat cu timpul nararii cat si cu cel al naratiunii in desfasurarea procesului de comunicare estetica. Astfel, scriitorul aduce timpul naratiunii in timpul cititorului, facandu-l martorul evenimentelor narate;

     - prezentul liric: este timpul enuntului ( al descrierii lirice ) asimiland total timpul creatiei si timpul receptarii;

     - prezentul istoric ,un timp al sincronizarii constiente a timpului naratiunii cu timpul receptarii, cele doua suprapunandu-se prin actul comunicarii. Are loc o aducere a timpului naratiunii din trecutul evenimentelor in prezentul realizarii enuntului si, concomitent, in timpul receptarii;

     - prezentul etern: timpul naratiunii este cufundat in timpul comunicarii. Situarea lui in fluxul neintrerupt al timpului ( descris din perspectiva cosmica sau umana ), demonstreaza ca desfasurarea evenimentelor nu este decat o particularizare fenomenala a generalitatii esentiale. Modul de inserare a particularului in general se realizeaza fie pe cale obiectiva, din perspectiva textului ( a naratiunii) , fie pe cale subiectiva, din perspectiva enuntarii si receptarii integrate.

Prezentul este un timp de orientare si de interval, avand un caracter durativ, neincheiat. In interiorul sferei de cuprindere a prezentului, perceput ca un centru al delimitarilor temporale, se pot distinge urmatoarele categorii: ( Sateanu, 1980: 54 )

     - prezentul momentan: reda punctul stabil, momentul vorbirii, avand un caracter inovativ sau terminativ, acest fapt depinzand de semantica verbului;

     - prezentul nonmomentan: exprima continuitatea datorita semanticii verbului, precum si a celei a adverbului cu care se combina in sintagma;

     - prezentul inclusiv: reprezinta valoarea ce rezulta din depasirea barierelor intre punctul prezent si alte puncte din trecut sau viitor, cuprinzand si portiuni din acestea; este  un prezent care se situeaza in continuitatea logica sau psihologica a trecutului sau in proximitatea viitorului;

     - prezentul prospectiv este o categorie de timp redata cel mai adesea prin structuri verbal – adverbiale; in acest caz, prezentul se combina cu sintagme adverbiale ce contin indicativi scalari de tipul: „ in cateva minute ”. Prezentul prospectiv poate avea o tripla valoare: a) viitor imediat ( „ in cateva secunde ” ); b)viitor apropiat ( „ in cateva zile ” ); c) viitor indepartat ( „ in cativa ani ” ).

Astfel de reprezentari ale temporalitatii se incheaga in constiinta umana prin prisma intelegerii indicilor temporali, prin raportarea celui ce ii intelege la realitate, prin integrarea particularului in general sau prin construirea unui univers artistic autonom in raport cu lumea reala, in interiorul caruia timpul este un complex imagistic creat si dezvoltat pentru a reflecta esteticul.

     Imperfectul este un timp al nedeterminarii, al perspectivelor deschise spre trecut si spre viitor si, in consecinta, cea mai cunoscuta functie a acestui timp este cea de evocare. In textul literar, imperfectul se impune ca timp narativ, anuland, ca si prezentul narativ, hotarul dintre timpul naratiunii ( al textului ), timpul nararii ( al enuntarii ) si timpul receptarii. Actiunea exprimata este cursiva, durativa, imperfectiva, dar nu se prelungeste pana in prezent, evenimentele sugerate fiind vazute intr-un interval de timp limitat la trecut. Poate  avea numeroase valori expresive, in functie de diverse reprezentari temporale: ale narativitatii ( ca timp trecut, de reactualizare, de trecut sau de viitor ireal, de marca a posteritatii fata de un punct alocentric, de imperfect al descrierii, de imperfect iterativ ); ale afectivitatii ( de imperfect al reprosului sau al regretului de imperfect al modestiei).

Imperfectul transmite lectorului imaginea unei temporalitati anterioare prezentului comunicarii, prin doua raporturi: emitere – creatie si receptare – recreatie ( lectura ). Prin intermediul imperfectului, atat scriitorul, cat si cititorul sunt scosi din propriul timp si inscrisi in contemporaneitatea evenimentelor textului, urmarite in desfasurarea lor. Acest timp are un grad ridicat de subiectivitate, situand durata actiunilor verbale in nedeterminat.



Tudor Vianu comenta ca „ imperfectul serveste a prelungi durata actiunii exprimate prin verb si a o  imobiliza oarecum sub privirile cititorului ” ( 1981: 345). Prin urmare, acest timp devine mijloc de a sugera atat durata cat si simultaneitatea, aspect evidentiat si de C. Ayer, citat de Tudor Vianu  (1981: 346). Astfel, functia imperfectului este „ de a desemna o actiune adeseori repetata si prelungita ( ) si, in chipul acesta de a exprima obisnuinta sau calitatea ”.

     Perfectul compus se manifesta ca expresie a unei actiuni incheiate in trecut, fiind unul dintre timpurile convertite in comentativ. Reflecta caracterul perfectiv al desfasurarii actiunii, fragmentand fluxul temporal in secvente care se fixeaza intr-o perspectiva de anterioritate ireversibila, prin incheierea implacabila a unor procese succesive. Exprima un trecut considerat din perspectiva prezentului si resimtit ca un eveniment al subiectivitatii.

     Perfectul simplu reda o actiune nonmomentana, fiind considerat un trecut readus in actiune prin povestire. Exprima un pur act de gandire si de aceea narativitatea textului va fi una neutra, epica. Este timp narativ prin excelenta. De exemplu, un text juridic, stiintific, publicistic sau politic nu se poate deschide cu un enunt al carui predicat este un verb la perfect simplu. Nu acelasi lucru putem afirma si despre textul literar, care adesea de deschide printr – un enunt cu un verb la perfect simplu.

     Mai – mult – ca – perfectul situeaza universul naratiunii intr-un timp propriu, indepartat in trecut, in care cititorul, retinut in propriul timp, nu poate patrunde. Sugereaza o actiune incheiata si opusa prezentului, iar cand este intrebuintat ca timp absolut, rupe temporalitatea desfasurarii evenimentelor narate de prezentul nararii si al receptarii. Timpul este, deci, independent fata de lucruri si de evenimente, iar timpul relativ exprima o actiune raportata la un alt moment decat cel al vorbirii.

Viitorul este un timp cu valoare relationala ce exprima actiuni voite, mai mult sau mai putin probabile. Asigura mesajului „ siguranta ” deplina. Valoarea lui este cea de timp comentativ.

Viitorul anterior este timpul care se prezinta cel mai putin apt de a reda o semnificatie obiectiva a proiectiilor in timp, intrucit se manifesta ca expresie gramaticala a unei perspective deschise spre viitor si infatiseaza o temporalitate presupusa, inchipuita sau dorita ca efectuata.

3.2  . Actualizarea prin adverb

Adverbul nu reprezinta o clasa omogena, fiind un element inclus adesea in constelatiile de semnificare guvernate de verb. Adverbul releva o precizare de interval, o localizare temporala, aducand o indicatie mai mult sau mai putin exacta a momentului sau a epocii in care se indeplineste o actiune. Raportul lui cu celelalte parti de propozitie este subsumat categoriei de complement circumstantial temporal.

Adverbele ce reprezinta anterioritatea sau posteritatea sunt indiferente fata de caracterul incheiat sau neincheiat al actiunii precum si fata de trecut sau viitor. Adverbele de timp pot fi situate potrivit indicilor de temporalitate ( deixisul temporal ), iar din punctul de vedere al referirii la un moment ales ca punct de reper, ele exprima apropierea sau distantarea fata de centrul temporal al referintei. Distantarea are ca scop redarea localizarii temporale a actiunilor cu mai multa precizie decat o poate face singur verbul.

Continuitatea sugerata de adverbe poate fi : a) nelimitata , ideea de durata fiind implicata in semantica complementelor temporale exprimate prin adverb si a celor adverbiale – durata nelimitata fiind sugerata de adverbe ca : mereu, continuu, neincetat, totdeauna; b) limitata , exprimata prin adverbe insotite de prepozitia pana.

In cazul discontinuitatii vorbim despre adverbele iterative, definite ca grupuri structurale ce contin abstracte temporale, ele capatand un sens unitar, care face sa se stearga sensul elementelor componente.

      Perspectiva enuntarii conduce la reconsiderarea statutului si a functiilor anumitor elemente ale sistemului limbii, punandu-se in evidenta caracteristica lor oordinat comuna: trimiterea la situatia de enuntare ( emitator, receptor, oordinate spatio-temporale, relatii intre participanti  ) din punctul de vedere al evidentierii temporalitatii.

Exprimarea timpului inseamna localizarea anumitor momente pe axa duratei, prin raportare la un moment  luat ca reper. Timpul enuntarii se poate exprima fie cu ajutorul triadei ieri / azi / miine, fie cu ajutorul perechii antonimice acum / atunci si poate fi desemnat chiar din interiorul enuntului. In discurs, reperajul temporal se realizeaza prin raportare la momentul enuntarii (in discurs, nu in lumea reala).






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


LIMBA ROMANA-LIMBA LATINA - HARTA DESCRIPTIVA
Ilustreaza trasaturile prozei romantice prin referire la o opera literara studiata
Cioran – Conform cu originalul
EPOCA LUMINILOR - iluminismul
Caracterizeaza personajul preferat dintr-o comedie studiata
GENUL DRAMATIC - O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale
Ion – Liviu Rebreanu - Specificul perspectivei narative
Iliada sau poemul fortei
Ion Pillat, Ctitorii
Nuvela realist psihologica - Moara cu noroc de Ioan Slavici