Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme
Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Holocaustul evreilor din Romania - Evreii in societatea romaneasca


Holocaustul evreilor din Romania - Evreii in societatea romaneasca


Holocaustul evreilor din Romania

Cine sunt evreii

Oamenii de stiinta care s-au ocupat cu studierea izvoarelor privind istoria poporului evreu, au conchis unanim ca evreii au o vechime de peste 4000 de ani, fiind printre putinele popoare care au supravietuit de-a lungul mileniilor. Dar importanta istorica a acestui popor nu consista in primul rand in vechimea lui, ci mai degraba in faptul ca a dat omenirii o religie monoteista, cu un pronuntat caracter etic. Dumnezeul lor nu a fost un Dumnezeu al razboaielor ci un Dumnezeu al dreptatii.  Monoteismul iudaic a marcat o transformare  teologica  radicala fata de idolatrie, cand oamenii credeau in zeitati, care chipurile actionau asupra tuturor evenimentelor din viata lor si le  hotareau soarta. Monoteismul a  insemnat credinta intr-un singur Dumnezeu invizibil  care a inlocuit haosul creat de multitudinea zeitatilor, cu ordinea. Conform acestei religii oamenii reprezinta apogeul creatiei. Ei au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asa cum Dumnezeu a introdus ordinea in natura, misiunea oamenilor este sa introneze ordinea in societate. Oamenii nu depind de capriciile zeilor, ei sunt inzestrati cu capacitatea libertatii vointei, ei pot decide intre bine si rau. Codul etic al religiei monoteiste a fost dat prin Decalog: cele zece porunci preluate atat de crestinism, cat si de mahomedanism - celelalte doua mari religii monoteiste.




 Statul evreilor creat in jurul anului 1 000 i.e.n.  s-a localizat pe pamantul Canaanului care se intindea intre Egipt si Babilon. Primul mare rege a fost psalmistul David; el a instalat capitala  tarii la Ierusalim. Ulterior tara a fost cucerita  mai intai de babilonieni, iar apoi de greci si in  sec. I e.n. de romani. Aceasta  ultima cucerire a dus la raspandirea evreilor in majoritatea statelor din Europa. In epoca moderna au emigrat si in America. Evreii au supravietuit timp de 2 000 de ani in conditii de diaspora, participand la dezvoltarea civilizatiei si culturii in tarile unde au trait.

Cu toate acestea au fost prigoniti si discriminati, de multe ori chiar ucisi. Caci intr-o lume in care crestinismul a fost considerat unica valoare spirituala ei au fost necrestini, iar in statele nationale in care autohtonismul  era criteriul fidelitatii fata de patrie, ei erau pecetluiti drept straini si venetici. Tot atatea pretexte care au facut ca prigoana antievreiasca de-a lungul timpului sa imbrace uneori forme paroxistice.

 Proclamarea statului Israel in anul 1948, dupa experienta tragica a Holocaustului  din timpul celui de-al doilea razboi mondial, a inaugurat o noua epoca in istoria poporului evreu.

1. Primele mentiuni in spatiul romanesc

 

Cercetarile arheologice atesta prezente iudaice in Dacia – Romana incepand din secolul al II-lea e.n.  Armata romana, venita sa cucereasca Dacia, includea o multitudine de etnii provenite din provinciile cucerite de Imperiu. Din randul acestora nu au lipsit nici iudeii. O dovedesc: antroponimele de pe unele inscriptii de la Sarmizegetusa; textele funerare iudaice descoperite la Orsova; monezile iudaice din anii 133 – 134, semnalate inca de B. P. Hasdeu1. Dar prezenta unor iudei pe teritoriul Daciei romane a fost un fenomen trecator.

Informatiile despre evrei in spatiul romanesc si in cele invecinate cu aceste teritorii reapar  in secolele IX – XIII, cand sunt pomeniti in legatura cu transportarea unor produse la mari distante – de la Constantinopol spre Lipsca si in sens invers -. Aceasta este epoca in care s-au stabilit unele mici colectivitati evreiesti pe teritoriul Transilvaniei – aflata pe vremea aceea sub dominatie Ungara – si la sud de Dunare unde, in anul 1165, ii consemneaza invatatul calator evreu, Benjamin din Tudela, descriind raporturile bune dintre Vlahii sud – dunareni si comunitatile evreiesti din Bizant. Conform altor marturii in secolele al XIII-lea si al XIV-lea evreii practicau comertul intre Bizant, Rusia si Polonia, traversand Bulgaria si meleagurile dunarene.

In unele documente se mentioneaza existenta unui cartier evreiesc la Cetatea Alba ( Basarabia ) in secolul al XIV-lea.

Referiri la prezenta evreilor pe teritoriul tarilor nord – dunarene, in secolul al XV-lea, gasim si la N. Iorga care scria in istoria comertului romanesc ca: „singurii evreii bateau inca inainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul  din Constantinopol”

Doua informatii de epoca atesta contactele domnitorului Stefan cel Mare cu personalitati de origine evreiasca:

- o scrisoare din 1472 a lui Uzun Hasan, marele han al turcomanilor din Persia. Domnitorul Moldovei este anuntat de sosirea lui Isac Beg,  medic si ambasador evreu pentru organizarea unei cruciade impotriva turcilor;3  

-  o scrisoare din 1504 anunta sosirea unui medic evreu din Crimeea, care „sa aline durerile domnului moldovean”4.

Dar prezentele evreiesti pana in secolul al XVI – lea au fost ocazionale.

Despre o continuitate evreiasca neintrerupta pe teritoriul Tarilor Romane se poate vorbi  incepand cu secolul al XVI-lea.

 Asezari stabile. Rolul comertului evreiesc in Tarile Romane ( Sec. XVI – XVII ).

Istoricul evreu dr. M. A. Halevy, bazandu-se atat pe izvoare primare cat si pe mentiunile unor carti de istorie, situeaza inceputul unui comert evreiesc important cu Tarile Romane pe la mijlocul secolului al XVI-lea, tot de atunci dateaza si continuitatea vietii comunitare evreiesti pe teritoriile Tarilor Romane. Un document din jurul anului 1550, din timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanu in Tara Romaneasca, atesta existenta unei comunitati sefarde in Bucuresti5. Erau evrei expulzati din Spania si Portugalia, care practicand marele negot au ajuns sa se stabileasca in Bucuresti.

In legatura cu Moldova documentele pun in evidenta pentru aceasta perioada rolul evreilor in tranzitul  diferitelor produse pe drumul moldovenesc intre Imperiul Otoman si Polonia. Contactele intre evrei si moldoveni sunt numeroase si variate. Evreii exporta din Moldova vite, peste, piei crude, ceara, vin de Cotnari si aduc in schimb postavuri lesesti, articole de galanterie si nu de putine ori bani, zloti, galbeni unguresti si italienesti de care tara avea atata nevoie.

La inceputul secolului al XVII-lea la Iasi se afla, de acum, un rabin renumit pe numele de Shlomo Ibn Arvay. In a doua jumatate a secolului al XVII-lea se stabileste aici rabinul  Nathan Hanover in timpul caruia se pun bazele primei sinagogi importante la Iasi6. Prezenta  acestor personalitati rabinice demonstreaza existenta si in Capitala Moldovei a unei vieti comunitare constituite.

In  documentele epocii  este mentionat si un  medic evreu,   un anume Cohen ca unul dintre cele mai influente persoane de la  curtea domnitorului Vasile Lupu7.

Din aceasta perioada dateaza si primele prevederi legislative referitoare la evrei. Ele cuprind restrictii  precum cele din Cartea romaneasca de invatatura alcatuita in timpul domniei lui Vasile Lupu in Moldova. Conform acestei Pravile juramantul evreului nu avea valabilitate in fata tribunalului. El era iertat de pacatul de a fi evreu doar daca trecea la crestinism8. Prevederi similare sunt cuprinse si in Indreptarea legii din timpul lui Matei Basarab. Art. 24 stipula: „Nice eretic, nice ovreai nu marturiseste asupra crestinului”9.

3. Evreii in societatea romaneasca in epoca fanariotilor.

( Secolul al XVIII-lea inceputul secolului al XIX-lea )

 

In secolul al XVIII-lea a crescut considerabil ritmul de imigrare a evreilor in Tarile Romane. Fenomenul s-a aflat in stransa legatura cu directiile noi spre care s-a angajat societatea romaneasca. In acest context mesterii si negustorii evrei au contribuit la constituirea pietei interne; au avut un rol important in continuitatea si regularitatea schimbului, in fluxul permanent al marfurilor, in integrarea noului organism economic in cuprinsul pietei europene. Astfel,  evreii au adus cu ei civilizatia negotului, a meseriilor si a capitalismului incipient atat de necesare societatii romanesti. Abraham jidovul  aducea marfuri fine din Olanda;  David argintarul  era mesterul curtii domnesti si al multor boieri moldoveni;  Hertel Marcovici este mentionat de  Nicolae Iorga ca fiind fondatorul unei fabrici de sticla la Harlau10. La curtea domnitorului Constantin Brancoveanu, se afla si un spiter ( farmacist ) evreu pe numele Avram.  La  curtea domnitorului Constantin Mavrocordat il gasim pe medicul si intelectualul evreu Daniel de Fonseca11

Rolul si importanta populatiei evreiesti in societatea romaneasca sunt recunoscute de domnitori prin asigurarea unui statut juridic in virtutea caruia comunitatea evreiasca  beneficia de libertatea cultului si de autoadministrare. Capii religiosi ai comunitatii – numiti in epoca – hahambasa – erau confirmati de domnitori si se bucurau de privilegii precum scutiri de dari, de taxe fiscale si vamale. Ei au avut prerogative de demnitar. In schimb hahambasa avea indatorirea nemijlocita fata de domnie „sa povatuiasca si chiverniseasca” in asa fel obstea incat „si vistieria sa se foloseasca de toata breasla jidoveasca”( denumire data in actele oficiale medievale comunitatii evreiesti ).

Populatia evreiasca a crescut numeric in secolul al XVIII-lea, in special in Moldova. Evreii au fost chemati sa impopuleze si sa reimpopuleze sate si sa intemeieze targuri. Imigrantii capatau terenuri pentru construirea de sinagogi, bai rituale si amenajarea de cimitire. Pentru o anumita perioada de timp ei erau scutiti de biruri. Foarte multe targusoare din Moldova au fost impopulate si reimpopulate cu evrei. Dar cu toate privilegiile acordate, cu toate ca evreii au muncit alaturi de ceilalti locuitori la ridicarea economica a principatelor, ei nu aveau drepturi egale cu autohtonii sau cu strainii de origine crestina. Numeroase masuri legislative interziceau evreilor sa fie proprietari de pamant sau de vii. Nici drept la luarea pamantului in arenda nu aveau. Legislatia care a stipulat clar ca evreii nu pot avea drepturi egale cu crestinii a fost Regulamentul Organic introdus in Tarile Romane in anii 1831 – 183

4.  Implicarea evreilor in evenimentele istorice ale Romaniei moderne.

Revolutia din 1848.

Razboiul de Independenta din 1877 – 1878.

Noi masuri discriminatorii impotriva populatiei evreiesti

 

 

Secolul al XIX-lea inregistreaza o crestere a rolului evreilor in societatea romaneasca.

Aparitia in principate a unui numar considerabil de negustori evrei a coincis si cu dezvoltarea sistemului de credit, cu activitatile zarafilor si bancherilor evrei. In viziunea lui Virgil Madgearu, cunoscut savant in domeniul stiintelor economice,  bancherii evrei erau primii soli ai capitalismului apusean in Tarile Romane. Savantul roman aprecia ca „ Michael Daniel,  Avraam  Halfon, fratii Elias, Hilel Manoah, Iacob Marmoros s.a. sunt cei mai importanti dintre negustorii si imprumutatorii de bani, care vin in principatele noastre pana la 1848”1 Aportul negustorilor evrei la intensificarea relatiilor comerciale cu Occidentul a fost subliniat  si de N. Iorga. El ii numea pe evreii care activau in acest domeniu  „intermediari de capetenie”13. Iorga citeaza printre altele socotelile  unor cheltuieli de nunta din Iasi din care rezultau urmatoarele: „stofele, atlasul, catifeaua se cer de la Leiba Grosul si Iancu Chiorul  din Iasi, de la o [ jidoafca ] se iau giuvaerele, rochiile se iau de la Adam croitorul ”14. Evreii au adus in Romania si imbracaminte pentru ostire si praf de pusca . O mare parte dintre locuitorii evrei din Iasi traiau din munca  mainilor lor ca meseriasi. Cei mai multi erau sticlari, tamplari, tinichigii, croitori, pantofari, giuvaergii s.a. Dintr-o statistica ramasa din epoca rezulta ca la Iasi in anul 1808 au fost inregistrati 301 meseriasi evrei, practicand 49 de meserii. Cu timpul, insa se observa o concentrare a meseriilor , doar in cateva ramuri. In 1845, 288 meseriasi  evrei practicau 11 meserii. Dupa anii 1820 – 1821 au fost inregistrati, 127 mestesugari din care 62 cu practicarea meseriilor15.

In aceasta etapa evreii incep sa participe si la evenimente  politice. Insufletiti de prevederile Proclamatiei de la Islaz, care cerea „emanciparea israelitilor si drepturi pentru orice compatriot de alta credinta”, un numar de intelectuali evrei s-au alaturat Revolutiei din 1848. Printre ei se aflau pictorii Barbu Iscovescu si Daniel Rosenthal, autorul renumitului tablou „Romania revolutionara”. Daniel Rosenthal si-a sacrificat viata pentru cauza Revolutiei Romane. Unii bancheri evrei precum Hilel Manoach, Davicion Bally s.a., au acordat importante sume pentru sprijinirea revolutiei, participand efectiv la evenimentele revolutionare.

Documentele epocii releva participarea unor evrei la luptele impotriva turcilor pe Dealul Spirii; au fost printre ei gardisti, voluntari, au contribuit la colecta de bani si bunuri pentru sustinerea revolutiei.

Infrangerea revolutiei a impiedicat realizarea idealurilor de libertate ale pasoptistilor. Totusi, evreii au beneficiat dupa revolutie de unele drepturi civile: domnitorul A. I. Cuza care i-a numit „Romani de cult mozaic”, a depus toate eforturile pentru a grabi emanciparea romanilor „ de rit israelit”.

Statutul evreilor din Romania se inrautateste in a doua jumatate a secolului al XIX-lea dupa adoptarea Constitutiei din 1866 care in art. 7 stipula ca „din randul strainilor numai crestinii pot dobandi cetatenia romana”. In atari conditii evreii din Romania cu o vechime de secole pe teritoriul romanesc, fara alta supusenie sau cetatenie, au devenit apatrizi. Printr- o serie de legi si masuri discriminatorii se introduc restrictii pentru evrei in domeniul dreptului la proprietate, al practicarii diferitelor profesii, al invatamantului, s.a.

Totusi, in anii razboiului pentru cucerirea Independentei de stat a Romaniei ( 1877 – 1878 ) peste 1 000 de evrei s-au inrolat in armata luand parte activa la operatiuni militare pe campul de lupta.

In ordinul de zi cu ocazia luptelor de la 27, 30, 31 august si 6 septembrie 1877 semnat de Comandantul Armatei Active, general Cernat, au fost citati pentru merite deosebite, printre altii: sergentul Bercovici Florin si sublocotenentul Brociner Mauriciu.

Pentru sprijinirea materiala a razboiului s-au constituit in toata tara comitete de ajutorare evreiesti care au strans importante fonduri banesti si daruri in natura.

Un rol important a avut „Ambulanta Romano – Israelita Zion” creata din initiativa Societatii Israelite Zion din Bucuresti. Ambulanta, aflata sub conducerea medicului evreu, doctor  Al. Cohen – Cociu, a fost pusa la dispozitia directa a serviciului sanitar militar, fiind prezenta pe campul de lupta in timpul bataliilor de la Plevna si Vidin.

In anul 1879, dupa razboiul de independenta, sub presiunea Congresului de pace de la Berlin, guvernul roman a fost obligat sa modifice art. 7 al Constitutiei din 1866. Conform noului articol 7 si locuitorii necrestini au putut dobandi cetatenia romana. Pe baza acestei modificari, pentru sprijinirea si participarea la razboiul de independenta au dobandit cetatenia romana 888 de evrei.

Noile prevederi legislative au creat posibilitatea ca evreii sa solicite individual dreptul la cetatenia romana. Cererile erau discutate in ambele Camere ale Parlamentului, adoptandu-se, pentru fiecare caz acceptat, o lege speciala. In perioada 1878 – 1912 doar aproximativ 1 % din locuitorii evrei au obtinut cetatenia romana.

Statutul general al evreilor a fost in continuare precar. Nu aveau acces liber la invatamant, la exercitarea  meseriilor si a numitor profesiuni liberale.

5. Modernizarea vietii comunitare a  evreimii din Romania

in a doua jumatate a secolului al XIX-lea

 

In secolul al XVIII-lea -  si prima jumatate a secolului al XIX-lea viata comunitara si  cultural – spirituala evreiasca s-a desfasurat in perimetrul sinagogii si in spiritul prescriptiilor  cartilor sfinte evreiesti. Baietii evrei incepeau sa invete, sa citeasca si sa interpreteze textele sfinte de la varsta de 4 ani.

In aceasta epoca viata cultural spirituala evreiasca avea un caracter unilateral, strict religios. Se traia intr-un fel de gheto spiritual. Primele schimbari apar in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Contribuie la innoirea vietii evreiesti personalitati precum dr. Iuliu Barasch ( 1815 – 1863 ) si altii.

Printre semnele progresului sunt de mentionat:  infiintarea scolilor israelito-romane in Bucuresti, Iasi si in alte orase unde copiii evrei pe langa limba ebraica, religia si istoria evreilor  invata ( de la profesori romani ) limba romana, istoria si geografia Romaniei, limba germana s.a. In anul 1857 apare in Bucuresti ziarul Israelitul – Roman, scris in limbile romana si franceza cu scopul de a raspandi cunostinte despre cultura si istoria Romaniei printre evrei si cunostinte despre evrei printre romani. In 1867 se inaugureaza in Bucuresti, Templul Coral;  simbol al  spiritului modern si al luminismului evreiesc.

In 1876, la Iasi „La pomul Verde” s-a constituit, primul teatru evreiesc profesionist din lume sub directia lui Avram Goldfaden ( 1840 – 1908 ).  Teatrul idis din Iasi a devenit o tribuna de raspandire a ideilor iluministe evreiesti punand bazele curentului progresist printre evreimea ieseana. Poetul M. Eminescu ( 1850 – 1889 ) a fost unul dintre primii cronicari dramatici ai teatrului, subliniind importanta acestei manifestari culturale de pionierat.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea apar zeci de ziare si reviste evreiesti in limba romana.

Se afirma o generatie de intelectuali evrei precum: M. Gaster, Lazar Saineanu, H. Tiktin, fratii Schwartzfeld, Adolf Stern si altii care sunt implicati atat in viata cultural – stiintifica romaneasca cat si in modernizarea vietii culturale evreiesti. Procesul de aculturatie, de integrare a evreilor in societatea romaneasca, devine tot mai evident.

6. Evreii in societatea romaneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea

si inceputul secolului  XX

Participarea la razboiul de reintregire a Romaniei ( 1916 – 1919 )

 

Conform recensamantului din 1899 in Romania traiau in jur de 290.000 de evrei rezidenti, in primul rand, in centrele urbane. Prin structura sa socio-profesionala populatia evreiasca a fost eminamente urbana. Datele statistice de la inceputul secolului XX sunt concludente cu privire la locul ocupat de evrei in ansamblul economiei romanesti. In anul 1913, 12, 2 % din toti salariatii din industrie erau evrei, iar dintre proprietarii de intreprinderi 14, 2 %, cam de peste 3 ori ponderea evreilor in populatia tarii;  procentul in activitatile comerciale industriale si de transport a fost de 31, 3 % aproape de 7 ori mai mare decat ponderea populatiei evreiesti in totalul populatiei; in domeniul bancilor si asigurarilor sociale a fost de 70 %; in domeniul profesiunilor liberale practicate de evrei s-au aflat in „top” in primul rand medicina, medicina veterinara, stomatologia, s.a.

Relevand rolul elementului evreiesc in economia romaneasca, economistul Gh. Tasca sublinia  contributia lui din punct de vedere calitativ, puterea sa dinamica, avand o pondere semnificativa in mica si marea burghezie a tarii, functie sociala de mare importanta in noua  structura economica a statului modern.

Factori activi in dinamica societatii romanesti, evreii, s-au perceput ca evrei – romani; si-au insusit limba si cultura romaneasca, impletind armonios traditia si cultura lor iudaica cu spiritualitatea romaneasca, si-au asumat destinul istoric al poporului roman in sensul implicarii lor in marile evenimente ale acestei tari.

In acest sens este concludent si faptul ca desi in majoritate nu erau cetateni romani, totusi, au  luptat in razboiul de reintregire a tarii ( 1916 – 1919 ) impreuna cu poporul roman pentru eliberarea provinciilor istorice aflate sub ocupatie straina. Un numar aproximativ de 23.000 de evrei au fost inrolati in armata romana, deci aproape 10 % din totalul populatiei evreiesti. Conform unor date publicate in Monitorul Oficial au cazut pe campul de lupta 882 de ostasi, 740 au fost raniti, 449 luati prizonieri si 3.043 disparuti. Pentru fapte de arme pe front au fost decorati 825 de soldati si ofiteri evrei16.

Astfel, evreii si-au adus contributia de sange la Marea Unire din 1918.

Evenimentul a fost salutat in presa evreiasca a timpului. Evreii au aderat la hotararile Consiliilor Nationale privind unirea cu Romania a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, cu atat mai mult cu cat in actele unirii alaturi de eliberarea romanilor s-au promis drepturi egale si minoritarilor.

Conform motiunii adoptate de Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, care la 1 decembrie 1918 a   proclamat Marea Unire: „Toate grupurile etnice din Ardeal vor fi respectate in credinta lor si in sentimentele lor nationale”17. Iuliu Maniu, Vasile Goldis si Ciceo Pop au facut declaratii speciale privind respectarea drepturilor evreilor. In semn de recunostinta pentru garantiile promise, Uniunea Evreilor Pamanteni a salutat cu urmatoarele cuvinte pe regele Ferdinand cu ocazia festivitatilor de incoronare a sa la Alba Iulia in 1922: „Jertfindu-se fara preget intru marirea Patriei, evreimea romana a putut avea multumirea ca sub glorioasa domnie a Majestatii Voastre sa se indrumeze spre dobandirea deplina a drepturilor cetatenesti”18.

7. Evreii din Romania in perioada interbelica

 

Marea Unire din 1918 a dus la cresterea populatiei Romaniei. Prin alipirea noilor provincii s-a triplat si numarul locuitorilor evrei. Conform cifrelor oficiale la inceputul secolului XX in Vechiul Regat traiau 230.000 de evrei, in Basarabia 267.000, in Bucovina 89.000 iar in Transilvania 181.340. Prin urmare, la cei circa 750.000 de evrei cati au fost inregistrati  la recensamantul din anul 1930 s-a ajuns prin infaptuirea unirii din 1918.

Cresterea ponderii populatiei evreiesti in ansamblul populatiei din Romania interbelica si incetatenirea tuturor evreilor prin legi special adoptate in anul 1919 si consfintite prin art. 133 al Noii Constitutii din 1923, au favorizat implicarea fara rezerve a evreimii   in modernizarea societatii romanesti.

Potrivit datelor publicate in Enciclopedia Romaniei, in Romania interbelica evreii detineau 31, 14 % din totalul intreprinderilor industriale si comerciale. In acelasi timp multi evrei continuau sa fie meseriasi si muncitori, in unele zone ca in Maramures si Basarabia au fost si agricultori si crescatori de animal, in primul rand oieri. Se remarca, totodata, o orientare tot mai accentuata spre profesiuni intelectuale. In  ajunul celui de-al II-lea razboi mondial din cei peste 8.000 de medici cati avea Romania de atunci,   000 erau evrei, peste  000 erau inregistrati in Asociatia Inginerilor Romani, in jur de 3. 000 in Baroul Avocatilor s.a.

In epoca interbelica evreii au participat la viata politica a tarii, la procesul de consolidare a statului national unitar roman, la dezvoltarea democratiei si pluralismului politic.

Numerosi scriitori, pictori, oameni de stiinta evrei s-au afirmat in cultura si stiinta romaneasca. Un romancier de renume a fost Felix Aderca  ( 1891 – 1962 ), eseistul Eugen Relgis ( 1895 – 1985 ) a introdus conceptul de umanitarism in scrisul romanesc; M. Blecher ( 1909 – 1938 ) a ramas ca unul dintre cei mai originali romancieri ai timpului; Mihail Sebastian ( 1907 – 1945 ) ( Iosef Hechter ) ramane memorabil cu piesele lui de teatru, cu Jurnalul 1935 – 1944, un document zguduitor despre destinul intelectualului evreu in perioada Holocaustului. In domeniul artelor plastice au creat opere nemuritoare Iosif Iser, Marcel Iancu, Max Herman Maxy, Victor Brauner, Margareta Sterian s.a.

Printre oamenii de stiinta s-au afirmat Lazar Edeleanu ( 1861 -  1941 ) in chimie, David Emmanuel ( 1854 – 1941 ), intemeietor al scolii matematicii moderne; matematicienii Solomon Marcus ( n. 1925 ), profesor la Universitatea din Bucuresti, membru al Academiei Romane; Simon Sanielevici  (1870 – 1963 ), profesor la Universitatea  Al. I. Cuza din Iasi, membru al Academiei Romane;  lingvistii: Lazar Saineanu, Hariton Tiktin, Al. Graur s.a.

Contributiile evreiesti la dezvoltarea Romaniei moderne s-au bucurat de aprecierile unor personalitati de inalt prestigiu ale culturii romane.

Kogalniceanu a laudat „ geniile produse de acest mic si imprastiat popor [ care ]  a lucrat pentru binele omenirii in genere si si-a pus puterea intelectuala in serviciul tuturor cauzelor mari, tuturor chestiunilor care au interesat deopotriva pe toate natiunile in mijlocul carora aceste genii au trait si au lucrat”.

N. Iorga despre care nu se poate spune nicidecum ca ii simpatiza pe evrei scria despre ei in termenii urmatori: „Astazi evreii reprezinta o parte din intelectualitatea epocii noastre si nu pot, pentru nici o consideratie, sa fie exclusi din viata societatilor omenesti”.

Perpessicius  apreciind lirica poetilor evrei i-a considerat „cu acelasi ochi si pe poetii romani si pe poetii evrei [ ] . Poezia romaneasca ii revendica cu egala dragoste”, conchidea el.  Gala Galaction sublinia simtamantul patriotic la evrei atunci cand arata ca „evreii, ca si noi, sunt deopotriva inclinati ca sa serveasca tara in care s-au nascut”.

„Sunt filosemit” marturisea pictorul N. Tonitza – „fiindca vad in elementul evreiesc un stimulent si nu o primejdie”. Generalul V. Rascanu si-a exprimat stima si iubirea fata  de cetatenii evrei „intrucat au contribuit la marirea Patriei si si-au facut cu prisosinta  datoria,  soldatii evrei luptand in aprigele  batalii cot la cot cu soldatii romani”19.

Dar recunoasterea contributiilor evreiesti la dezvoltarea societatii romanesti nu era unanima. In special, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea se amplifica si in societatea romaneasca curentele antisemitismului modern, rasismul si xenofobia, cu formele  paroxistice de la mijlocul  secolului  XX.

8. Nationalism si antisemitism in Romania

( Sfarsitul secolului al XIX – lea – inceputul secolului XX- )

 

In Romania radacinile curentului antisemit s-au  impletit  cu originile statului roman modern si cu aparitia traditiei culturale nationale care a insotit unirea principatelor, independenta si crearea Romaniei Mari20.

Este semnificativ in acest sens faptul ca generatia intelectualilor participanti la Revolutia Romana din 1848 si care in Proclamatia de la Islaz au cerut emanciparea israelitilor, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea  si-au abandonat vederile democratice privind acceptarea intrarii evreilor in societatea romaneasca.

In calitatea lor de exponenti ai curentului nationalist, i-au considerat pe evrei un pericol pentru statul si cultura romana, situandu-se pe pozitiile antisemitismului politic si cultural. Aceste conceptii au inceput sa se afirme cu deosebita vehementa in anii ’60 - ’70 ai secolului al XIX-lea cu ocazia adoptarii primei Constitutii moderne a Romaniei si a revizuirii ei in 1879.

Se poate afirma ca Ion Bratianu, Cezar Boliac si mai apoi Vasile Conta s.a., au fost printre cei care au elaborat retorica antisemitismului modern de calomnierea si culpabilizarea evreilor pe unicul motiv ca erau evrei. Teoria lui Vasile Conta despre asa zisa rasa evreiasca, incapabila de integrare in statul roman, strain si ostil statului roman, prin sangele care ii curge in vene, exprima substituirea  principiilor libertatii si democratiei cu conceptul purismului etnic21.      

In vederile lui Vasile Conta garantia democratiei si a consolidarii statului national se afla in omogenitatea rasiala a statului roman iar acest lucru se putea realiza numai prin eliminarea evreilor2 Teoria filozofului Vasile Conta crea astfel premisele doctrinare ale antisemitismului rasial in contextul societatii romanesti. Dar  curentul antisemit nu s-a manifestat doar pe taramul vietii politice. El s-a exprimat si in creatiile literar – artistice  ale unor scriitori precum Vasile Alexandri sau in scrierile lui Slavici s.a. Opera unor ganditori si istorici precum Bogdan – Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Iorga continea nenumarate teze antisemite de calomniere a poporului evreu si a religiei iudaice.

Printre exponentii curentului antisemit din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se afla si Mihai Eminescu. Si pentru marele poet national prezenta evreilor in cadrul statului roman aparea ca un pericol pentru natiunea romana. „El nu intelegea ca evreilor sa li se dea drepturi in baza teoriei « om si om » si spune ca nu va face concesii ideilor veacului, ca va starui pe calea conservarii nationalitatii si tarii”23. Poate ca acesti mari intelectuali daca ar fi realizat ca teoriile lor vor constitui baza ideologica a faptelor criminale savarsite in secolul XX, mai ales in epoca Holocaustului, nu s-ar fi lasat cuprinsi de fantasmele antisemitismului  si nationalismului extremist, infirmate de  mersul istoriei. Caci  diaspora  evreiasca in statele europene si implicit in Romania nu numai ca nu a dus la disparitia natiunilor, cum se temea spre exemplu Eminescu pentru viitorul natiunii romane,  ci dimpotriva, evreii peste tot unde se aflau s-au implicat in procesul de consolidare a statelor nationale, inclusiv in Romania. Conceptia despre comunitatea de sange ca o conditie a propasirii unei societati era anacronica in conditiile epocii moderne. Este relevant in acest sens punctul de vedere al sociologului roman, Petre Andrei, care scria urmatoarele in anul 1937: „Nu se poate face din comunitatea de sange o conditie a societatii moderne. Civilizatia este produsul contactului dintre oameni, iar migratia sociala este un factor de civilizatie, de schimbare a moravurilor”24.

Dar atari pozitii lucide si altele asemanatoare nu au impiedicat procesul de acutizare a campaniei si a miscarilor antisemite in Romania interbelica, mai ales dupa instaurarea hitlerismului la putere in Germania. Principalii protagonisti ai antisemitismului interbelic au fost Partidul National Crestin in frunte cu A.C. Cuza si Octavian Goga si Garda de Fier in frunte cu C. Z. Codreanu. Antisemitismul lor a purtat atat amprenta antiiudaismului religios cat si al antisemitismului rasial. Au proferat cele mai abominabile acuzatii impotriva evreilor, considerandu-i rasa inferioara si periculoasa pentru societatea romaneasca. Au incitat la pogrom si au comis crime. A. C. Cuza a elaborat un program de actiune care preconiza izgonirea evreilor din Romania.

Antisemitismul lui Codreanu avea aproape toate trasaturile antisemitismului fanatic al lui Hitler. Pentru el evreul era incarnarea raului pe pamant. Dar cu ura lui antievreiasca el nu lovea doar in evrei ci si in romani. Codreanu acuza clasa politica din Romania ca a devenit „o jucarie in mana puterii iudaice”, ca a vandut tara jidanilor. In viziunea lui Codreanu clasa politica romaneasca a fost deformata datorita jidanilor, structura rasiala daco – romana a romanilor a fost desfigurata de jidani creandu-se o cazatura morala in persoana politicianului roman. Toate aceste invective si altele de acest fel exprimau o depreciere de catre legionari a culturii si demnitatii romanesti. Caci in masura in care romanii s-ar fi lasat intr-adevar corupti de catre evrei, cum sustineau legionarii, atunci acest lucru ar fi fost vina romanilor si nu a evreilor. Codreanu ii considera pe politicienii romani tradatori, care trebuiau mai rau pedepsiti decat insisi dusmanii.

In aceasta miscare, opusa idealurilor democratice si libertatii individului, s-a implicat  si un grup de tineri intelectuali din perioada interbelica in frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran si altii. Ei s-au afirmat ca adeptii unei societati romanesti etnocratice incompatibile cu prezenta elementului evreiesc. In optica lor evreul nu poate fi acceptat nu numai pentru ca este „strain”  si de alta religie;  el era identificat cu toate „viciile” politice (democratia,  liberalism)  sociale  (coruptia, inegalitatea sociala, saracia) morale, culturale (cosmopolitism, influente straine nocive), si spirituale  (rationalism, individualism, marxism) care chipurile au provocat criza profunda a societatii romanesti25.

In deceniul al patrulea al secolului trecut antisemitismul imbraca forme diferite. Pe langa diseminarea ideilor antisemite cu influenta directa asupra unor grupuri sociale, guvernarea Tatarescu adopta masuri legislative pentru limitarea drepturilor evreilor in exercitarea diferitelor profesiuni. Asociatiile profesionale trec la excluderea evreilor din randurile lor. Barourile elimina avocatii evrei. Toate aceste masuri se conjuga cu violente de strada. Studentii  evrei de la facultatea de drept, de la medicina s.a. incaseaza zilnic batai si nu sunt lasati sa participe la cursuri. Incepe o adevarata campanie atat in Parlament cat si in presa pentru revizuirea cetateniei acordate evreilor prin prevederile constitutionale din 1923. Toate aceste evenimente au culminat cu ridicarea antisemitismului la rangul politicii de stat in perioada dictaturii regale si cu politica de exterminare fizica a evreilor in epoca Holocaustului.

9. Organizatiile evreiesti in apararea intereselor

vitale ale evreimii

 

O caracteristica a vietii evreiesti in conditiile diasporei este autoorganizarea; crearea diferitelor institutii cultuale,  culturale, de invatamant, filantropice, de asistenta sociala si sanitara s.a. Astfel de organizatii institutionalizate au functionat si in cadrul societatii evreiesti din Romania interbelica, statutul lor juridic fiind recunoscut oficial. Ele au asigurat satisfacerea multiplelor nevoi ale evreimii pe taram cultual si cultural, social si sanitar, aparand interesele lor in fata manifestarilor antisemite. Organizatia principala a evreilor cu caracter religios si laic in acelasi timp a fost si este pana astazi comunitatea evreiasca cu o conducere bicefala laica si religioasa aleasa de membrii comunitatii. Comunitatea s-a creat si se creeaza in toate localitatile unde se afla evrei. In Romania interbelica comunitatile s-au constituit in uniuni comunitare pe baze teritoriale. Astfel functiona Uniunea Comunitatilor Evreiesti in Vechiul Regat, in Ardeal, in Basarabia si Bucovina. In 1936 Uniunile respective s-au constituit in Federatia Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania.

Printre personalitatile care s-au aflat in fruntea vietii comunitare sunt de mentionat: Iacob Ithac Niemirower (1872 – 1939), sef rabin al Cultului Mozaic din Romania in perioada 1922 – 1939, senator de drept in Parlamentul Romaniei; dr. Alexandru Safran (1901 – 2006), sef rabin al Cultului Mozaic (1940 – 1948); dr. Moses Rosen ( 1912 – 1994 ), sef rabin al Cultului Mozaic ( 1949 – 1994 ). Dintre conducatorii laici. personalitatea cea mai importanta a fost dr. Wilhelm Filderman ( 1882 – 1963 ), presedintele F.U.C.E. intre anii 1940-1941 si 1944-1947. In afara Institutiei comunitare un rol important in organizarea vietii evreiesti a avut Uniunea Evreilor Romani, creata in 1909 sub denumirea de Uniunea Evreilor Pamanteni.  In 1923 dupa acordarea drepturilor cetatenesti, U.E.P. a luat titulatura de U.E.R. In 1930 s-a creat Partidul Evreiesc care a avut reprezentanti in Parlament. Inca din secolul al XIX-lea s-au creat numeroase organizatii sioniste care au militat pentru refacerea statului evreu si pentru organizarea emigrarii evreilor in Palestina. Printre institutiile cultural – educative este de mentionat in primul rand reteaua scolara. Atat in Bucuresti cat si in provincie au functionat scoli elementare, licee, scoli profesionale unde copii evrei au invatat dupa programa analitica a scolilor romanesti. Totusi o particularitate a scolilor evreiesti a constat in faptul ca aici s-au invatat si materii ca limba ebraica, religia si istoria evreilor.

In numeroase localitati au existat  spitale evreiesti unde erau ingrijiti bolnavi evrei si crestini deopotriva.  Organizatiile si institutiile evreiesti au publicat numeroase ziare si reviste in limbile romana, maghiara, germana, idis, cu multe informatii despre viata comunitara si cultural – spirituala a populatiei evreiesti din Romania. S-au publicat de asemenea brosuri si chiar carti in care au fost combatute manifestarile si tezele antisemite, demonstrandu-se ca antisemitismul nu este un curent ostil numai evreilor dar si romanilor. Se demonstra pe baza de fapte si documente legatura organica dintre antisemitism si antidemocratism.

Reteaua institutionala a evreimii era un factor important in asigurarea supravietuirii identitatii evreiesti in conditiile diasporei.

Capitolul 3. Holocaustul evreilor din Romania

3.1. Ce este Holocaustul

In a doua jumatate a anilor treizeci din secolul trecut, timp de mai bine de un deceniu, viata evreilor din Europa a stat sub semnul arbitrariului si al crimei de stat. In statele europene, in care partide de orientare fascista au ajuns la putere, viata cotidiana a evreilor a suferit modificari radicale. Evreii si-au pierdut drepturi si libertati fundamentale, cum ar fi dreptul de a detine proprietati, de a se educa, de a pratica diferite profesii sau de a se inscrie in armata, de a alege si de a fi ales. Cu alte cuvinte, ei nu au mai fost considerati de catre regimurile politice fasciste cetateni ai tarilor in care s-au nascut si unde traiau alaturi de ceilalti membri ai societatii. In cele din urma, insasi viata le-a fost pusa in pericol. Desconsiderati ca oameni, marginalizati si discriminati evreii au devenit tinta exterminarii de catre statele fasciste. Aceasta tragedie in urma careia  comunitate evreilor europeni a fost practic supusa genocidului avea sa fie denumita in istoriografie Shoah sau Holocaust.

Shoah este un cuvant din limba ebraica si care se traduce prin catastrofa. In istoriografie termenul este utilizat cu precadere in culturile francofone si desemneaza distrugerea evreilor din tarile ocupate de Germania nazista sau aliatii ei in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

Holocaust este cuvant de origine greaca. In Grecia antica, el desemna un ritual religios, arderea completa a unui animal. Asa cum se poate citi in Biblie, un asemenea ritual se intalnea si in religia iudaica. Termenul a fost preluat de istoriografia anglo-saxona pentru a descrie tragedia evreilor europeni in timpul fascismului.

Istoriografia din Romania utilizeaza mai cu seama termenul Holocaust. Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania (oct. 2003-nov.2004) in Raportul final pe care l-a redactat a dat urmatoarea definitie:

„Holocaustul reprezinta persecutia sistematica organizata de stat si exterminarea evreilor europeni de catre Germania nazista, de aliatii si colaboratorii sai intre 1933 si 1945. Nu numai evreii au fost urmariti, persecutati si ucisi in aceasta perioada. Persecutii si arestari in masa au avut loc si impotriva altor grupuri etnice, ca sinti si roma, impotriva persoanelor cu dizabilitati mentale, a oponentilor politici, a homosexualilor si a altora”[26].

Acest enunt poarta in sine principalele trasaturi caracteristice ale distrugerii evreilor europeni la mijlocul secolului XX:

·         Ideologii politice antidemocratice, antisemite si anticomuniste, construite pe principiul urii si al respingerii celuilalt si in care evreul era elementul central de referinta al acestui nihilism, au pus bazele simbolice ale regimurilor politice fasciste; ideologia nazista, fascista sau ideologia legionara

·         Elaborarea unei politici de stat privind asa numita problema evreiasca

·         Germania nazista a fost actorul politic central al masacrarii evreilor

·         Aliati sau colaboratori precum guvernele Romaniei din perioada 1938-1944, Ungaria horthysta, Italia, Franta in timpul guvernului de la Vichy au sprijinit sau initiat actiuni directe de persecutare si exterminare a evreilor

·         Drama existentiala a evreilor a fost una graduala. Ea nu se reduce numai la exterminare. Au fost persecutii, pogromuri, deportari, exterminari, toate organizate sau sustinute de statele fasciste.

·         Privarea de libertate, deportarea in lagare de concentrare, pierderea vietii au fost realitati pe care le-au suportat si alte grupuri sociale discriminate pe criterii rasiale, politice, de gen, etc.

In Romania Holocaustul a fost pregatit inca de primele guverne in care extrema dreapta a fost prezenta. Dupa alegerile parlamentare din decembrie 1937, Carol al II-lea numeste un guvern minoritar al Partidului National Crestin condus de O. Goga (prim ministru) si A.C. Cuza (ministru fara portofoliu). PNC era rezultatul fuziunii in 1935 dintre Partidul National Agrar (O. Goga) si Liga Apararii National Crestine (A.C. Cuza). Poetul national ardelean si profesorul de economie iesean impartaseau aceleasi valori ale nationalismului si antisemitismului radical, care le-a facilitat asocierea intr-un partid politic de extrema dreapta. In scurta lor guvernare, decembrie 1937-februarie 1938, au fost luate primele masuri ale antisemitismului de stat. Bulgarele politicii antisemite a inceput sa se rostogoleasca. El va creste continu pana cand legislatia avea sa fie inlocuita cu crimele in masa.

Intre guvernul condus de Goga si ultimul guvern prezidat de Ion Antonescu, in august 1944, a fost o continuitate de viziune politica, ce s-a transpus in decizii si actiuni politice impotriva evreilor si a romilor care au mers intr-un ritm crescendo culminand cu exterminarea. O dovedeste, intre altele, una din declaratiile lui Antonescu de la inceputurile anilor 40:

„Romania implineste azi visurile si idealurile lui A.C. Cuza si Octavian Goga, pregatindu-se sa rezolve problmea evreiasca conform cu programul nazist”[27].

3. Cum a fost posibil

Cucerirea puterii in Germania de catre nazisti a fost rezultatul unei istorii sociale si umane complicate, generate de conjunctura economica si politica de dupa Primului Razboi Mondial. Germania, invinsa la sfarsitul razboiului, a fost obligata la plata unor despagubiri care i-au diminuat potentialul economic si militar. Ca urmare, ea si-a vazut dintr-odata mult diminuata pozitia geostrategica in concernul mondial al natiunilor. Ea a „pierdut 13% dint teritoriu, cuprinzand zone industrializate, 75% din zicimintele de fier si 25% din minele de carbune. Alsacia si Lorena au fost restituite francezilor care le cedasera in 1870, o parte a Prusiei a fost anexata nou-nascutei Polonii”[28], iar despagubirile pe care ar fi trebuit sa le plateasca in 30 de ani au fost stabilite la 132 miliarde marci-aur. Sfarsitul razboiului aduce Germania in pragul revolutiei. Monarhia a fost inlocuita cu republica. Simultan cu tendintele de consolidare a democratiei reprezentative au loc actiuni revolutionare conduse de grupuri comuniste. Guvernele democrate au fost, in general, slabe si lipsite de omogenitate si coerenta politica. Acest demers institutional de modrenizare statala a fost insotit de afirmarea acelor forte sociale si politice care nu s-au impacat cu statutul Germaniei de tara invinsa. Asa numita generatie a transeelor, tinerii care s-au intors acasa deceptionati si au resimtit infrangerea ca o stare personala de frustrare, au putut fi repede ademeniti si inrolati in miscari politice conservatoare, traditionaliste sau chiar de extrema dreapta. Liantul a fost mesajul refacerii Germaniei Mari, a denuntarii clauzelor tratatului de pace si „salvarea” tarii prin politici radicale in interior si in raport cu tarile vecine castigatoare. Criza economica de la sfarsitul anilor 20 ai secolului trecut a alimentat nemultumirea  unor categorii populare. La toate acestea s-a adaugat hotararea unor grupari politice sau economice ale burgheziei, de a diminua pericolul stangii, a celui comunist mai ales. Pentru aceasta nu s-au dat inlaturi de a sprijini grupari sau miscari politice ale dreptei radicale.

Desemnarea lui Hitler, in ianuarie 1933, pe postul de cancelar al Germaniei, deschidea calea instaurarii regimului politic totalitar fascist a carui ideologie s-a structurat pe ura impotriva democratiei , a evreilor si a comunistilor. La scurta vreme, pentru a-si consolida pozitia politica, Adolf Hitler reuseste si impune un nou calendar electoral. In martie 1933, dupa noi alegeri parlamentare, Partidul National Socialist, condus de Hitler, obtine o victorie zdrobitoare cu 43,9% din voturi si domina Reichstagul (parlamentul german). In aceste conditii, cancelarului nu i-a fost greu sa obtina puterea absoluta. Imediat dupa alegeri, la 23 martie, cu o majoritate impresionanta (444 pentru si numai 94 impotriva), parlamentul voteaza Legea de imputernicire, care prevedea inlaturarea procedurilor si legislatiei parlamentare si transferarea puterii depline Fuhrerului si guvernului sau, care urma sa conduca prin decrete-legi.

Astfel, s-a deschis calea spre dictatura totalitara. Prin legi si institutii noi  Germania nazista isi va construi infrastructura pentru inarmare si pornirea celui de al Doilea Razboi Mondial, pentru persecutarea si exterminarea evreilor, pentru eliminarea opozantilor politici. Iata cateva dintre cele mai importante decizii politice luate in acea perioada si care au dus la institutionalizarea totalitarismului nazist[29].

1933  

·         4 februarie, Decretul „pentru apararea poporului german”, care limita libertatea presei

·         28 februarie, Decretul „apararea poporului si statului”, abolea drepturile fundamentale ale cetateanului, autoriza arestarile ilegale si scotea in afara legii partidul comunist

·         22 martie, organizarea lagarului de munca de la Dachau unde vor fi internati opozanti politici de stanga, evrei, homosexuali

·         23 martie, Legea de imputernicire care confera guvernului puteri absolute

·         19 mai, Legea „cu privire la mandatarii muncii” suprima autonomia contractuala si conduce la desfiintarea pieteii muncii

·         14 iulie, Legea impotriva reinfiintarii partidelor legalizeaza partidul unic, NSDAP; Legea pentru prevenirea bolilor ereditare, care preconiza sterilizarea persoanelor cu deficiente fizice sau mintale

·         12 noiembrie au loc alegeri cu lista unica de candidati pentru parlament, NSDAP obtine 92,2% din voturi

1934

·         1 august, Decret pentru cumularea functiei de presedinte cu cea de cancelar

·         2 august, moare presedintele Germnaiei, Paul von Hindenburg, Hitler devine Fuhrer si cancelar. Crearea statului totalitar

1935

·         13 decembrie, infiintarea asociatiilor Lebensborn (Izvorul vietii), subordonate SS, militau pentru cresterea natalitatii si impotriva avortului, pentru o politica demografica rasista; in aceste asociatii erau primite germane „pure” necasatorite pentru a da nastere fiilor „sanatosi”, arienii rezultati in urma procrearii cu membrii SS; in aceste centre s-au nascut aproximativ 8 mii de copii

Politici si actiuni antisemite si rasiste

1933

·         1 aprilie, boicotarea magazinelor evreiesti

·         7 aprilie, Legea care elimina din institutiile statului elementele nedemne de incredere politica si evreii

1935

·         15 septembrie, Legile de la Nurenberg: Legea „pentru apararea sangelui si a onoarei germane”; in 1933-1945, 400 mii persoane au fost sterilizate fortat; Legea „cu privire la cetatenia germana”, prin care evreii sunt lipsiti de drepturi politice si ajung cetateni de rang secund; definitia evreului avea 2 criterii: sangele si apartenenta la religia mozaica

·         18 octombrie, Legea „pentru apararea puritatii biologice ereditare a poporului german”, lege rasista care interzicea casatoriile intre germani si alte grupuri rasile, mai ales evrei; s-a emis de asemenea un decret care interzicea casdatoriile intre germani si romi sau negri

1936

·         august, organizarea lagarului de concentrare de la Sachsenhausen

1937

·         iulie, crearea lagarului de concentrare de la Buchenwald

1938

·         aprilie, arianizarea firmelor evreiesti (trecerea in propietate germana a proprietatilor evreiesti)





·         9 noiembrie, Noaptea de Cristal, pogromul evreilor din Germania si Austria; au fost ucisi sute de evrei (aproximativ 400 de evrei), peste 25 mii de evrei au fost deportati in lagare, au fost devastate si distruse mii de magazine, sute de sinagogi; anvergura dezordinilor, jafurile, atmosfera de teroare intretinuta de populatie, reactiile externe au facut ca „primitivismul” pogromurilor sa fie abandonat, iar in scurt timp sa fie inlocuit cu „solutia finala”; istoricul american Raul Hilberg scria cu indreptatire ca „pogromurile din noiembrie 1938 au constituit ultima ocazie lasata violentei antievreiesti sa se dezlantuie pe strazile germane”[30]

·         8 decembrie, Decretul lui Himmler cu privire la recensamantul si metodele de identificare a romilor; desi reprezentau numai 0,05% din populatie, considerati ca inacceptabili pentru a se amesteca cu poporul german, potentiali antisociali, nereducabili, romii au fost internati in lagare de concentrare; zeci de mii de romi din Germania si din tari ocupate de nazisti au fost ucisi in lagarele de exterminare din Europa de Est

1940

·         octombrie, in europa de Est ocupata de nazisti evreii sunt obligati sa locuiasca in ghetouri

1941

·         1 septembrie, evreii sunt obligati sa poarte steaua galbena

·         1 octombrie, evreilor li se interzice sa emigreze

·         14 octombrie, deportarea evreilor germani in ghetourile din Europa de Est

1942

·         20 ianuarie, Conferinta de la Wannsee stabileste strategia exterminarii planificate a evreilor , cunoscuta ca „solutia finala in problema evreiasca”; a fost inceputul sfarsitului Holocaustului;

·         martie, primele convoaie de evrei din Germania si Europa de Est ajung la Auschwitz; din cei 11 milioane de evrei europeni, intre 1942-1945,  2,5-3 milioane dintre ei au fost ucisi in lagarele de exterminare construite pe teritoriul Poloniei: Sobibor, Treblinka, Chelmo, Majdanek, Belzec, Auschwitz- Birkenau

1944

·         24 iulie, armata sovietica elibereaza lagarul de exterminare de la Majdanek

·         1 noiembrie, Himmler ordona suspendarea exterminarii evreilor la Auschwitz-Birkenau

1945

·         27 ianuarie, armata sovietica elibereaza lagarul Auschwitz-Birkenau

·         30 aprilie, sinuciderea lui Hitler

·         7 mai, generalul Alfred Jodl semeneaza cu Aliatii, la Reims (Franta), capitularea neconditionata a Germaniei

3.3. Antisemitismul ca politica de stat in Romania

Prin guvernul Goga a inceput constructia regimurilor politice nedemocrate. O constanta a acestor guvernari a fost nationalismul si antisemitismul. Politica antisemita nu a fost insa una unilaterala, ce afecta numai un segment al corpului societatii romanesti. Aceasta politica de discriminare a populatiei evreiesti a fost o componenta, cea mai antiumana, din complexul de politici pe care s-au asezat regimurile dictatoriale in Romania intre 1938-1944. „Intrarea in vigoare a unei astfel de legislatii, in principal, intre anii 1938-1944,  a fost posibila in contextul suprimarii structurilor democratice in stat si instaurarii treptate a unor regimuri de tip etnocratic sau fascist, inspirate de doctrina nationalismului extremist”[31].

Indiferent daca a fost vorba de regimul de autoritate al lui Carol al II lea, de Statul National Legionar sau de sistemul totalitar de putere al maresalului Ion Antonescu, ideologia impartasita de guvernanti a fost una nedemocrata, antiliberala, nationalista, ortodoxista si antisemita. Suspendarea Constitutiei din 1923 si promulgarea celei din 1938 (februarie), restrangerea drepturilor si libertatilor cetatenesti prin infiintarea cenzurii, disparitia ziarelor democrate, interzicerea partidelor politice au fost decizii politice cu importante urmari institutionale de inchidere politica si sociala care afectau intreaga societate, lipseau de drepturi si libertati politice sau civice pe fiecare cetatean indiferent de apartenenta sa etnica sau rasiala.

Prima lege romaneasca impotriva populatiei evreiesti a fost Decretul-lege nr. 169/21 ianuarie 1938, pentru revizuirea cetateniei. Desi legea nu se referea numai la evrei, ea aducea atingere in special populatiei evreiesti. Ca principiu legea solicita  persoanelor ce au dobandit cetatenie prin 1) inscrierea in Registrul de nationalitate (persoane inscrise din oficiu) si 2) inscrierea in Registrele privitoare la acordarea drepturilor cetatenesti (in urma unei proceduri judecatoresti), sa fie repuse in discutie si sa redovedeasca cu acte (unele greu de obtinut intr-un timp scurt) indreptatirea de a fi cetatean roman. Efectul legii la aproape 2 ani de la intrarea in vigoare a fost pierderea cetateniei romane de catre 36,5% dintre cei carora li s-a aplicat procedura. Cu alte cuvinte, 225 222 evrei din Romania si-au pierdut cetatenia si ajungeau persoane fara drepturi, la care se mai adaugau inca 44 848 evrei care nu erau inscrisi in niciun fel de registru si au fost catalogate ca tolerate[32]. Cu alte cuvinte din cei 728 115 evrei inregistrati la recensamantul din 1930, in noiembrie 1939, 270 170 (37%) aveau un statut juridic incert care avea sa le produca dificultati serioase privind statutul economic si social.

In august 1940, Decretul-lege nr. 2650 privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din Romania, isi propunea sa faca un pas mai departe in procesul de segregare a evreilor. In viziunea guvernantilor din epoca, nevoia unei reglementari cu putere de lege care sa stabileasca cine este EVREUL decurgea din insasi doctrina nationalismului etnicist. Prin identificarea evreilor si separarea sau izolarea lor de romani s-ar fi creat premisa pentru o Romanie a romanilor, un stat in care, pentru prima oara romanii s-ar fi aflat cu adevarat in propria casa. Cu alte cuvinte, ar fi putut avea conditiile obiective si subiective pentru a-si manifesta si a-si implini specificul identitar. In Referatul de motivare al decretului-lege, ministrul justitiei Ion Gruia nu se sfia sa declame: „Problema evreiasca constituie o problema politica, juridica si economica, in marginile Statului roman autoritar si totalitar, care descifreaza, prin continutul si felul satisfacerii ei, insasi legea destinului Natiei. Se poate spune ca, prin rezolvarea acestei probleme, se statorniceste dreptatea poporului roman”[33].

In acord cu legile rasiste de la Nurenberg, legea din august 1940, definea evreul in functie de 2 criterii: sangele si religia. Astfel, era evreu cel care avea cel putin un bunic evreu sau care era de religie mozaica. Au fost stabilite 7 situatii in functie de ascendenta si de apartenenta la religia mozaica care caracterizau o persoana ca fiind evreu. De asemenea, persoana definita ca fiind evreu, in functie de rolul pe care l-au avut in istoria Romaniei (participarea la Razboiul de Independenta sau la Primul Razboi Mondial de exemplu), de perioada cand s-au stabilit pe teritorilu romaniei se clasificau intr-una din cele 3 categorii juridice pe care le stabilea legea. Apartenenta la o categorie sau alta insemna un numar mai mare sau mai mic de interidctii in ceea ce priveste practicarea unor profesii, detinerea unor functii in administratia de stat etc. Prin urmare, asa cum era definit in aceasta lege, evreul era o persoana care nu putea fi, nu putea avea sau  dobandi, nu putea practica. Evreul era o fiinta de semn negativ. A fost doar inceputul. Imediat au urmat o serie de decrete care ofereau evreilor interdictii: interzicerea casatoriilor dintre romani de sange si evrei (Decretul-lege 2651/8 august 1940), inlaturarea personalului evreiesc din teatrele nationale, operele romane si teatrele particulare, intedictia de a se achizitiona obiecte de cult crestin din magazine evreiesti (decizii ale Ministerului Cultelor si Artelor).

3.4. Statul national legionar

3.5. Antonescu si evreii dupa reprimarea rebeliunii legionare ( 27 ianuarie – 22 iunie 1941 )

 

Dupa reprimarea rebeliunii legionare, noul guvern, format din generali si tehnicieni s-a constituit la 27 ianuarie 1941. Statul National Legionar a fost abrogat prin Decretul – regal nr. 314 din 14 februarie 1941.

Inlaturarea legionarilor de la guvernare si din viata publica nu a insemnat schimbari esentiale in politica interna si externa a regimului Antonescu pentru ca diferendele nu au fost de natura doctrinara. De fapt a fost o lupta pentru putere. In Consiliul de Ministri din 7 februarie 1941 Conducatorul statului preciza:

„Liniile mari de guvernare raman cele stabilite la preluarea puterii in septembrie 1940. Actualul minister nu este decat o continuare a ministerului anterior”26.

Nici in politica anti evreiasca nu au intervenit schimbari esentiale. Ea s-a mentinut printre preocuparile politice majore ale regimului. Pentru conducatorul statului „problema evreiasca” a ramas „o problema vitala” pe care si-a propus sa o rezolve cu „mijloace civilizate” prin „inlaturarea treptata a evreimii din economia romaneasca”. In viziunea lui Ion Antonescu „ignorarea problemei evreiesti sau ocultarea ei prin solutii aparente” ar fi fost „o tradare a romanismului”27. De aceea, in primele sale declaratii publice date dupa eliminarea legionarilor din viata politica, Antonescu a tinut sa asigure opinia publica de continuarea consecventa a politicii de romanizare, de faptul „ca nu se va abate de la drumul nationalismului si va inlatura vascul si influenta straina”. Pentru Conducatorul statului, romanizarea a ramas una din marile probleme ale tarii, „una din problemele capitale care stau la baza pietrei unghiulare a statului nou”. In acest scop, el a cerut ministerului de justitie alcatuirea urgenta a unei legi pentru stabilirea „bazelor principiale ale romanizarii si a etapelor succesive in care se va realiza”.

Antonescu a repudiat metoda legionara de infaptuire haotica a romanizarii prin jaf si teroare, prin obligarea evreilor sa-si cedeze pe loc proprietatile in favoarea unor  legionari, creindu-se astfel un adevarat haos in viata economica. „Sunt lucruri oribile care se petrec in tara” – spunea conducatorul statului in sedinta Consiliului de Ministri din 11 ianuarie 1941- [Legionarii] „se duc in pravaliile jidanilor si iau fonduri de comert, distrugand astfel comertul si creditul. In aceasa situatie, ne vom pomeni peste doua luni cu o catastrofa economica”28.

Desigur, intentia Conducatorului ca romanizarea sa fie infaptuita pe baza unei legislatii „bine gandite” nu a  schimbat esenta abuziva si discriminatorie nici a legislatiei, nici a romanizarii. Caci, de fapt, romanizarea fie ca se infaptuia pe baza unui cod de legi, fie ca se infaptuia prin jaful si teroarea practicate de legionari, era abuziva si discriminatorie: ea insemna violarea dreptului evreilor la proprietate – si doar al evreilor – intr-o societate, bazata pe proprietate privata;  violarea dreptului lor la munca, negandu-se astfel dreptul lor la viata. Asadar, romanizarea conceputa de Antonescu, ca o restructurare etnica a societatii romanesti si ca o reforma sociala de anvergura, isi continua cursul si dupa inlaturarea legionarilor de la putere. Conform aprecierii istoricului german, A. Hillgruber, Antonescu a intensificat in perioada post – legionara ritmul romanizarii pentru a dovedi netemeinicia acuzatiilor aduse din partea unor legionari cum ca el ar fi in slujba iudeo – masoneriei29. Este semnificativa in acest sens si urmatoarea declaratie a conducatorului statului in fata reprezentantilor presei, la sfarsitul lunii ianuarie 1941:  „Numai dusmanii adevarului pot sa creada ca generalul Antonescu se va abate de la drumul fortelor creatoare ale natiunii romane si de la incadrarea neamului nostru in spiritul nou al vremii si in alcatuirea viitoare a sud – estului Europei. Acest stat nou va fi un stat intemeiat pe primatul romanesc in toate domeniile si se va intemeia pe structura noastra agrara si taraneasca. Nationalul si socialul vor fi pietrele de temelie. Toate reformele necesare inlaturarii vascului si influentelor straine pentru asigurarea destinului nostru national le voi infaptui fara sovaire. Toata lupta si asezarea marii revolutii national  socialiste germane si infaptuirile fasciste ne vor sluji ca temeiuri de experienta pentru a altoi pe sufletul si nevoile romanesti, rodul acestor organizari de popoare, temeiuri de lume noua”30.

Prin urmare nu numai considerentele social – economice de redistribuire a proprietatilor evreiesti printre romanii etnici au stat la baza politicii de romanizare, ci mai ales, considerente de natura politico – ideologica, adeziunea lui Antonescu la „idealurile” rasist antisemite ale Germaniei naziste. Totusi, Antonescu era preocupat ca structura economica a tarii sa nu fie afectata prin inlaturarea evreilor,  recunoscand astfel indirect utilitatea lor. Societatea  romaneasca a avut nevoie de capitalul evreiesc, de profesionalismul negustorilor, industriasilor, bancherilor evrei. De aceea romanizarea trebuia infaptuita treptat. Dar ea trebuia infaptuita. Ion Antonescu s-a considerat chemat de istorie sa „purifice” neamul romanesc de „elementele straine”, sa realizeze o societate fara minoritari, si in special, fara evrei. Asa se explica continuarea politicii de romanizare si de aplicare a masurilor anti-evreiesti si  in  aceasta noua etapa a guvernarii antonesciene.

In ce a constat politica de romanizare in etapa februarie – iunie 1941 ?

a)      S-a continuat limitarea dreptului la munca.

Dupa Decretul – lege nr. 3825 din 16 noiembrie 1940 pe baza caruia a inceput concedierea salariatilor evrei din intreprinderile particulare si de stat, o noua decizie ministeriala promulgata in martie 1941 a stirbit grav dreptul la existenta a altor categorii de angajati: a ucenicilor si meseriasilor. Ea a dispus anularea contractelor de munca ale ucenicilor evrei. Dr. Filderman, conducatorul obstei evreiesti, intr-un memoriu adresat autoritatilor a comparat Decizia cu un pogrom rece. Caci rapind tinerilor dreptul la munca le-a rapit dreptul la viata.  „Un copil caruia i se interzice a invata o meserie devine o vita” – scria dr. Filderman intr-un memoriu adresat conducatorului statului – „El este condamnat sa moara de inactivitate si de foame.  Nu exista tara in lume unde sa se fi adus o asemenea legislatie”31 .

Tot atat de grava a fost considerata si prevederea aceleiasi Decizii cu privire la anularea cartilor de capacitate ale lucratorilor si meseriasilor „Cartea de lucrator sau de mester”, se arata in memoriu „este ceea ce este o diploma universitara pentru o profesie intelectuala”. In general evreilor li s-a blocat orice posibilitate de angajare in viata activa. Conform noilor Decrete – Legi sau Decizii ministeriale, pentru a fi angajat in orice domeniu de activitate trebuia sa demonstrezi ca esti de origine ariana si crestina.

b)Continuarea politicii de expropriere; intensificarea controlului exercitat de stat asupra intreprinderilor neromanizate;  ingradirea activitatilor comerciale.

Una din legile cele mai dure adoptate in aceasta perioada a fost aceea cu privire la exproprierea caselor si a locuintelor in care stateau evreii.

La 27 martie 1941, a intrat in vigoare Decretul – Lege pentru trecerea imobilelor urbane evreiesti in patrimoniul statului. Exponentii regimului au subliniat  si de aceasta data considerentele strict nationaliste care au stat la baza acestei masuri, faptul ca actioneaza in spiritul ideologiei Germaniei naziste. Generalul Antonescu considera respectiva lege ca fiind o dovada a „integrarii poporului roman in spiritualitatea nationalista care strabate Europa, fixand temeliile viitoare si sanatoase ale vietii natiunilor[34].

Mihai Antonescu, ministru de stat, autorul textului de lege, aprecia ca  „nu s-a urmarit doar interzicerea pentru totdeauna ca evreii sa aiba drept de proprietate in Romania, ci si o restructurare a societatii romanesti”. [] Dupa proprietatea rurala care a fost deja nationalizata”, arata Mihai Antonescu, „un alt element de securitate nationala si de refacere a structurii romanesti se indeplineste prin acest decret, urmand ca prin nationalizarea proprietatii urbane evreiesti sa se asigure o temelie de vitalitate si reconstructie a natiunii noastre, prin cinstirea traditiei istorice a nationalismului crestin romanesc si prin unitatea de spiritualitate cu lumea libertatilor nationale in plamadirea europeana” [35] .

Prin aplicarea acestei legi au fost expropriate  peste 75 000 de apartamente evreiesti. Evreii au fost alungati din casele lor pe ploaie, pe frig si zapada, bolnavi si chiar paralitici, fara obligatia autoritatilor de a li se asigura o alta locuinta. De multe ori, li s-a pus in vedere sa-si paraseasca casa de la o ora la alta, iar mobila li se arunca in strada. Locuintele au fost inchiriate de stat sau vandute la licitatie romanilor etnici. Legea a dus la saracirea totala a unei importante parti a populatiei evreiesti. Cei evacuati din casele lor erau de multe ori nevoiti sa accepte orice fel de locuinta in anumite cartiere prestabilite, iar chiriile la care erau supusi au fost exorbitante. Desi exista o lege a chiriilor prin care se interzicea specula in acest domeniu, legea nu se aplica in cazul evreilor.

Tot in aceasta perioada au mai intrat in patrimoniul statului: fermele, brutariile, instalatiile de prelucrat paste fainoase; orice alte industrii anexe ale morilor, fabricile de spirt, rafinariile de alcool, cazanele pentru fabricarea rachiului si tuicii; fabricile de medicamente, materialele lemnoase apartinand proprietarilor de paduri sau de industrii forestiere: inventarul viu si mort, unelte, instalatii, linii de cai ferate ale tuturor  acestora .  Ulterior s-au mai expropriat casele de sanatate, spitalele si sanatoriile.

Intreprinderile neromanizate au fost subordonate controlului de stat. Actiunile la purtator ale societatilor anonime trebuiau nominalizate pentru a se cunoaste originea etnica a posesorilor. S-au infiintat oficii speciale pentru romanizarea industriei si comertului de fierarie, a industriei si comertului de pielarie, de textile si de lemnarie.

Desi comertul nu a fost romanizat in totalitate, totusi, mai ales pe plan local si in mediul rural, au fost aplicate numeroase masuri de ingradire a acestuia.

In ciuda tuturor reclamatiilor inaintate de organizatiile evreiesti si de persoanele victime ale terorii si jafului legionar, magazinele luate de la evrei de catre legionari nu au fost restituite proprietarilor.

c). Alte vexatiuni.

Conform legilor in vigoare, evreii vinovati de incalcarea legilor privind ordinea publica erau pedepsiti cu indoitul pedepsei aplicate crestinilor. Ei au fost exclusi de la adunarile plebiscitare din martie si noiembrie 1941 chemate sa-si exprime aprobarea sau dezaprobarea asupra modului in care maresalul Antonescu conducea tara.

Printr-un articol de lege, special promulgat, evreilor li s-a interzis convertirea la crestinism. Scopul acestei prevederi a fost „ferirea” neamului romanesc de „amestecul cu sange evreiesc” si impiedicarea „infiltratiei” evreiesti in „comunitatea nationala”[36]. Recensamantul general al populatiei efectuat in aprilie 1941 inregistreaza populatia evreiasca pe formulare speciale[37].  Conform acestui recensamant la data respectiva in Romania se aflau in jur de 300.000 de evrei. Prin pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Transilvaniei de Nord – Vest numarul evreilor ramasi in Romania a  scazut simtitor.

 Decretul – lege nr. 846, a exclus cultul mozaic de la subventiile acordate cultelor din bugetul general al statului[38].

Conform Decretului – lege nr. 968 publicat in Monitorul Oficial din 9 aprilie 1941 functionarii publici nu aveau voie sa se casatoreasca decat cu persoane de origine etnica romana. Ministerul Justitiei poate da dispensa, pe motive grave, insa numai pentru casatorii cu persoane de origine etnica straina, alta decat cea evreiasca.

Evreii nu aveau drept la libera circulatie dintr-o localitate in alta; se preconiza introducerea pentru ei a unui regim de restrictii in privinta ratiei alimentare.

Conducatorul statului informa membri guvernului in sedinta din 14 martie 1941 ca a dat „dispozitiuni sa se studieze daca nu putem aplica sistemul ca in orasele din Moldova, locuite in mare parte de evrei, sa interzicem cu desavarsire painea si sa dam evreilor sa manance mamaliga”[39].

Dupa intrarea Romaniei in razboi, din alimentele rationalizate evreii nu aveau dreptul la cantitati egale cu crestinii. Ei s-au legitimat cu cartele barate.

O alta masura abuziva, a fost adoptarea  Decretului – lege nr. 1253 din 6 mai 1941.  Evreilor li s-a interzis folosirea posturilor de radio – receptie. Au fost acuzati ca receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii si sub acest pretext li s-a ridicat dreptul de a avea aparate de radio.

Au fost obligati sa-si depuna aparatele la autoritatea politieneasca in raza careia domiciliau [40].

Pentru populatia evreiasca a incetat sa functioneze principiul cetatenesc al libertatii individuale. Dar faptul ca viata evreilor sau moartea lor depindeau de autoritatea statului totalitar a devenit evident odata cu intrarea Romaniei in razboiul alaturi de Germania nazista.

 In ceea ce priveste, insa, prima jumatate a anului 1941, ea s-a scurs sub semnul continuarii masurilor de excludere a evreilor din viata societatii romanesti.

Dupa aprecierea unui membru al guvernului Antonescu, in perioada respectiva „in Romania s-au dat mai multe legi discriminatorii, care, in final, se reduceau la crearea premiselor pentru exterminarea intregii populatii evreiesti din tara”38 bis.

d ) Masuri de institutionalizare a romanizarii.

Pentru infaptuirea „operei” de romanizare, care implica masuri economice si organizatorice, dar, nu mai putin, si politico – administrative, trebuia creat un cadru institutional corespunzator. In acest sens, aveau un rol important de indeplinit: Ministerul Economiei  Nationale, Ministerul Muncii, Sanatatii si al Ocrotirilor Sociale si, in special, Ministerul de Interne, care era chemat sa actioneze in transpunerea  acestui program, prin „legea fortei”, si nu prin respectarea fortei legii. Au fost create si organisme speciale, precum Directia Romanizarii, Colonizarii si Inventarului, Centrul National de Romanizare, infiintat in mai 1941. Ca organism special pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, Centrul avea ca principala atributie sa faca din exproprierea bunurilor evreiesti „o mare reforma constructiva, educativa si intaritoare a elementului romanesc”.[41]  

Reorganizat de cateva ori pe parcursul celor aproape patru ani de existenta, in esenta menirea acestui organism nu s-a schimbat: a centralizat intreaga activitate de romanizare; a organizat, condus si supravegheat lucrarile pentru luarea in primire a bunurilor evreiesti trecute in patrimoniul statului; a administrat provizoriu aceste bunuri; a distribuit si lichidat bunurile evreiesti, dupa normele stabilite de lege.

In relatiile cu populatia evreiasca, Centrul National de Romanizare s-a afirmat ca un organism represiv, politienesc, cu drepturi discretionare asupra proprietatilor evreiesti; isi intemeia activitatea pe administratori si giranti si recurgea masiv la serviciile unor denuntatori platiti fata de evrei. Despre comportamentul abuziv al Centrului National de Romanizare un martor ocular al timpului declara urmatoarele: „Ministerul romanizarii arunca pe evrei in strada si le lua casele si lucrurile personale. Depozitele Ministerului erau umplute pana la refuz cu averile evreilor, ministrii insisi isi faceau averi de milioane”39 bis.

Ca institutie ce administra bunurile expropriate ale evreilor, C.N.R. devenea rentabil pentru stat, aducand un venit anual de peste doua miliarde lei, suma ce provenea din arendarea si inchirierea bunurilor expropriate.

Din prevederile Decretului – Lege nr. 231, din 2 februarie 1944, referitoare la modul de repartizare a incasarilor realizate de Centrul National de Romanizare, rezulta rolul care s-ar fi atribuit acestui organism in cazul daca tarile Axei castigau razboiul.

Din veniturile provenite prin valorificarea bunurilor luate de la evrei Centrul National de Romanizare trebuia sa realizeze un fond special pentru opera de colonizare a romanilor in zonele cucerite pe teritoriul Uniunii Sovietice.

3.6. Intrarea Romaniei in razboi alaturi de Germania nazista. Aplicarea solutiei finale in contextul romanesc ( 1941, iunie 22 – 1943 )

3.6.1.  O noua etapa in politica de culpabilizare a evreilor

Politica de culpabilizare a etniei evreiesti de catre regimul Antonescu a imbracat noi forme in contextul intrarii Romaniei in razboiul  alaturi de Germania nazista, la data de 22 iunie 1941. Conducatorul statului i-a declarat pe evrei dusmani inraiti ai Romaniei si ai poporului roman „mai periculosi decat cei din afara tarii”. Stigmatizati in bloc cu invectiva de iudeo- bolsevici, evreii au fost acuzati de pactizare cu bolsevismul, cu Uniunea Sovietica: acuzatie extrem de grava mai ales in conditiile cand Romania s-a aflat in plin razboi impotriva Uniunii – Sovietice. In acest context, Conducatorul statului a initiat un complex de masuri dintre cele mai dure pentru prevenirea unor pretinse actiuni antistatale pe care chipurile ar putea evreii  sa le intreprinda.

Constienta de gravitatea situatiei in care a fost impinsa populatia evreiasca, conducerea Federatiei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania a adresat nenumarate petitii Conducatorului statului si ministerelor de resort, solicitand reincadrarea evreilor in armata si acceptarea participarii  lor la operatiunile militare pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei. Ei au fost exclusi din armata pe baza Decretului – lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940. Pornind de la conceptia antisemita ca evreii sunt dusmani inraiti ai Romaniei si ai poporului roman, autoritatile antonesciene au gandit aceasta lege ca o masura punitiva si de umilire a populatiei evreiesti impunand in schimbul obligatiei militare un regim de taxe speciale si de munca fortata. In fata acestei situatii conducerea obstei a considerat necesar pentru supravietuirea evreilor demonstrarea faptului ca populatia evreiasca nu numai ca nu este ostila Romaniei, ci dimpotriva, este gata sa lupte pentru apararea intereselor ei.

Intr-un memoriu adresat lui Ion Antonescu la 23 iunie 1941, deci a doua zi dupa intrarea Romaniei in razboi, dr. W. Filderman, presedintele Federatiei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania scria urmatoarele: „Prin doua memorii am rugat sa binevoiti a reveni asupra masurilor prin care s-a indepartat din armata populatia evreiasca. Urmasii veteranilor din Razboiul pentru Independenta; veterani, frati si copii ai veteranilor din razboaiele balcanice si de reintregire din 1916 – 1919 ca si toti ceilalti evrei insufletiti de cel mai curat patriotism, asteapta sa-si jertfeasca pe altarul patriei viata lor. Nadajduim ca veti binevoi a da curs dorintelor unanime ale populatiei evreiesti”. Cand pe zidurile capitalei au aparut afise care instigau populatia impotriva evreilor, aratandu-i ca sustinatorii si chiar stapanii bolsevismului”, comunitatea evreilor a adresat un protest Ministerului de Interne, cerand sa fie oprita campania antievreiasca care pune in pericol viata evreilor si evreii sa fie lasati sa lupte pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei. Autoritatile antonesciene, nu au tinut cont de cererile conducerii obstei evreiesti, nici nu puteau tine cont.

Razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice a fost si un razboi pentru exterminarea poporului evreu. In momentul declansarii razboiului, Germania nazista trimitea pe frontul de est unitati de soc pregatite special pentru exterminarea fizica a populatiei civile, in primul rand pentru exterminarea evreilor din spatele frontului.

Era deci contextul favorabil si pentru regimul Antonescu sa-si aplice in practica politica mult ravnita a purificarii etnice, de curatire a tarii de evrei. In ziua de 3 septembrie 1941 maresalul Antonescu ii comunica lui Mihai Antonescu: „Trebuie sa se inteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte”[42]. Cum ar fi fost posibila participarea evreimii la un astfel de razboi ? Unii considera si astazi ca s-a facut o favoare evreilor prin faptul ca nu au fost trimisi pe front. In realitate dr. W. Filderman a demonstrat dupa razboi ca procentul pierderilor suferite de evrei prin pogromuri, ghetoizari, internari in lagare si prin deportarile in Transnistria a fost mult mai ridicat decat daca ar fi luptat pe front. Si, in orice caz, nu ar fi murit copii, batrani si femei lipsite de aparare. Tot atatea evenimente care au constituit o varianta locala a „solutiei finale a problemei evreiesti” aplicata pe baza unui plan  propriu elaborat de autoritatile antonesciene.

3.6. Evacuari, stramutari si internari in lagare

Ion Antonescu a fost informat de Hitler inca din mai 1941 cu privire la pregatirea atacului impotriva Uniunii Sovietice. In acest context ordinul de evacuare a evreilor din  mediul rural si semiurban dat de Ion Antonescu la 21 iunie 1941, se inscria, de acum, in noua faza a Holocaustului determinata de declansarea razboiului. Prin telegrame fulger erau anuntati toti prefectii judetelor ca:

„Domnul general Antonescu, conducatorul statului ordona urmatoarele:

1.              Toti evreii valizi intre 18 si 60 ani din statele dintre Siret si Prut vor fi evacuati in lagarul din Targul Jiu si in satele din jurul acestui oras.

Primele trenuri pleaca cu incepere de azi 21 iunie a.c.

Restul familiilor evreiesti din celelalte sate din Moldova vor fi evacuate cu cele ce le este necesar pentru trai in comunele urbane de pe teritoriul judetelor respective prin grija Prefecturilor de judete.

Evacuarea acestor familii in satele din Moldova  se va face in 48 de ore de la primirea ordinului.

      Toate familiile evreiesti care se gasesc in satele din tara vor fi evacuate cu ceea ce le este necesar pentru trai in comunele urbane de pe teritoriul judetului respectiv, prin grija prefectului, in timp de 4 zile de la primirea prezentului ordin.

Pentru toti evacuatii se vor intocmi tabele care vor fi predate politiei respective pentru a tine evidenta lor – in scop ca orice eventuala deplasare sa se poata face cu inlesnire.

Familiile evacuate nu au voie sa mai intre in comunele din care au plecat. Caminele celor evacuati, precum si orice alte bunuri care au ramas, vor fi date in primire autoritatilor administrative locale.

Acei care cu ocazia acestei evacuari vor fi prinsi in flagrant delict de devastare a bunurilor sau isi vor insusi recolta, vor fi deferiti Tribunalelor Militare si vor fi sanctionati cu pedeapsa cu moartea.

De asemenea,  vor fi pedepsiti in mod extrem de sever toti acei care se vor dovedi ca au fost necorecti cu ocazia acestor evacuari.

Pedepsele la care se expun cei ce vor devasta sau vor fi necorecti se vor aduce la cunostinta oamenilor din comuna prin afisare si batere de toba, pentru a nu cadea in greseala.

Evacuatii la Targu Jiu vor fi sfatuiti sa-si ia cu ei lengerie, vesela, bani.

Prefectii judetelor vor lua masuri pentru aprovizionarea celor evacuati si vor veghea ca masurile ce se iau fata de ei sa fie civilizate.

Pentru transportul pe C.F.R. se va cere de prefectura, la Garnizoana, foi de drum. Ministerul Apararii Nationale, Aer si Marina a dat deja aprobarea.

Se va raporta de executarea evacuarilor” [43].

Conform acestor dispozitii evreii trebuiau stransi in resedintele de judete. S-au revocat aprobarile date pentru evacuarea in alte comune urbane din judet.

Pentru evreii din micile comune rurale aceasta reprezenta o a doua evacuare, prima fiind inceputa inca in etapa Statului National Legionar. De asta data numarul celor care afluiau spre capitalele judetelor de care apartineau era inzecit, coloanele erau nesfarsite iar drumul parcurs pana la destinatie, de zeci de kilometri, era facut pe jos, intrucat carutele insotitoare transportau putinele lucruri care se mai ingaduiau a fi luate dintr-o gospodarie constituita intr-o viata de om.

Acest autentic „pohod na Sibir” care desi nu se desfasura in peisaj hibernal ( ca cel din Siberia ), ci dimpotriva, sub o arsita cumplita, ori pe o ploaie torentiala, ii ducea pe evacuati spre o destinatie la fel de nesigura. Proprietatile ramase au fost fie preluate de autoritati, fie jefuite de localnici. In unele comune localnicii au scos din fostele case evreiesti,  pana si usile, ferestrele, dusumelele, sobele, tablele de pe acoperisuri s.a.m.d. Pana si pietrele de pe morminte au fost scoase si serveau drept prag la usa de la intrare a unor case. Zeci de mii de evrei au fost adusi la o stare de totala saracire. Ajunsi in capitalele de judet – in majoritate cu posibilitati limitate de cazare, aprovizionare, servicii publice etc. izbucnirea unor epidemii ca si confruntarea cu gravele probleme social – economice, au devenit inevitabile. Prevederea ordinului cum ca prefectii sa vegheze ca masurile ce se iau sa fie civilizate si sa asigure aprovizionarea celor evacuati a fost pur formala. In realitate s-a interzis autoritatilor sa asigure cel mai mic sprijin celor evacuati si totul era lasat pe seama comunitatilor evreiesti.

In intervalul de sase saptamani au fost evacuati 50 – 60. 000 de evrei din intreaga tara, aproape 25 % din totalul locuitorilor evrei ramasi in Romania dupa pierderile teritoriale suferite  in vara anului 1940.   400 de sate si comune au fost curatate de evrei.

O masura concomitenta cu evacuarile in capitalele de judete a fost aceea a internarilor in lagare.

Barbatii intre 18 – 60 de ani, din multe orase, au fost internati in lagare sau cu domiciliu obligatoriu in localitatile unde se aflau:

Galati ( 3 700 barbati ), Piatra Neamt ( 1 500 barbati ), Vaslui, Tecuci, Falticeni, Focsani ( toti barbatii ), Husi, Dorohoi, Botosani, Iasi, Roman, Bacau ( o parte din barbati ), R. Sarat, Buzau, Ploiesti ( toti barbatii ).

Din Constanta, toata populatia evreiasca, inclusiv batranii, femeile si copiii, (cca. 2000 de suflete ), a fost internata in lagare, intai la Cobadin, apoi transferata si internata la Moreni, Osmancea si Ciobanita.

Conditiile in care s-a facut transportarea si internarea celor de mai sus, au fost exceptional de severe. In cateva ceasuri – in unele localitati, chiar intr-un singur ceas – toti evreii au trebuit sa se adune cu ceea ce puteau lua in mana si sa porneasca la drum.

Transportul spre lagarele din Oltenia, s-a facut in vagoane de marfa in care erau inghesuiti pana la 150 de persoane intr-un vagon. Majoritatea vagoanelor au fost plumbuite, neingaduindu-se nimanui sa coboare in statii, nici pentru o bucata de paine, nici pentru putina apa, nici macar pentru nevoile fiziologice.

Starea de degradare la care au putut ajunge evreii transportati in lagarul de la Tg. Jiu este relatata de un martor ocular, care a asistat la descarcarea victimelor in preajma lagarului.

„Grozava a fost aducerea in lagar a evreilor din satele din Moldova. Era in luna Iulie 1941. Apare un tren lung, de marfa cu vagoane inchise la fabrica de chibrituri si un zvon in lagar ca trenul este plin cu oameni adusi sa fie internati.  Trenul a stat aproape 24 de ore in gara, la doi pasi de locul de debarcare, desi venea de foarte multe zile pe drum si inauntru, cum am aflat mai tarziu, erau oameni masati unul in altul pana la refuz. Voiajul lor a durat mult, nimeni nu putea preciza, unii spuneau mai tarziu ca erau 10 zile, altii o luna si altii ridicau din umeri si spuneau ca nu pot sti. Au murit oameni de foame si de sete, pe drum au nascut femei, peste corpuri de oameni transformati in pat de suferinta, caci nimeni n-a vrut sa-i scoata din tren. 5 000 poate 6 000 de evrei, barbati, femei si copii de toate varstele, au fost stransi din targusoarele si satele Moldovei, incarcati in vagoane de marfa inchise, cu usile sigilate si expediate in voiaj ingrozitor, fara mancare, fara apa pe caldurile lui cuptor, in lagarul de la Tg. Jiu. Pe la orele 4 dupa amiaza s-a pornit debarcarea. Desi lagarul era o curte deschisa fara nici un acoperis, in momentul cand puhoiul de oameni, barbati, femei si copii, au intrat in curtea lagarului s-a incins atmosfera de putoarea care exala din vesmintele si bagajele lor.

Odata cu intrarea evreilor moldoveni, in tarcurile din fund, dinadins golite, au aparut doua ordine de la comandamentul lagarului: nimeni din cei noi veniti nu va putea fi incartiruit in baraci mai inainte de a fi deparazitat si apoi nimeni nu poate intra in portie de mancare mai inainte de a fi incartiruit. Deocamdata s-au aruncat cu toti inebuniti la robinetele cu apa si nu se mai saturau sa bea.

Dupa cateva saptamani femeile si copiii au fost trimisi din lagar. Barbatii au ramas, fiind repartizati la Bumbesti Livezeni unde au lucrat la sosele si la terasamentele C.F.R. ale noilor linii[44].

In afara de lagarul de la Tg. Jiu au functionat lagare si in alte localitati, infiintate special pentru evrei. Sunt de mentionat lagarele din Galati, Craiova, Slatina, Gaesti, Osmancea, Videle – Vlasca s.a. La Teis – Targoviste au fost internati evreii din Ploiesti. Zonele petrolifere trebuiau curatate de evrei.

Pentru conditiile in care se traia in lagarul de la Craiova sunt relevante urmatoarele instructiuni trimise de prefectul judetului Dolj, Comunitatii sefarde din Craiova la data de 4 iulie 1941.

„Instructiuni pentru mentinerea ordinei in lagarul de evrei din Craiova

1.                        Nici un internat nu are voie sa paraseasca curtea lagarului decat insotit de un agent politienesc sau pe baza unui bilet de voie eliberat de catre Chestura Politiei Craiova;

2.                        Chestura Politiei nu va elibera bilete de voie decat in cazuri de forta majora, iar in oras nu se va circula decat intre orele 8 – 9 si 16 – 17;

3.                        Nici un locuitor din Craiova sau imprejurimi nu are voie sa stationeze in jurul lagarului pe o raza de 200 metri;

4.                        De la ora 21 pana la ora 5 dimineata este interzis total sa se faca focuri sau sa se aprinda lumanari;

5.                        Toate murdariile se vor depozita in locurile indicate de catre agentii politienesti, fiindca in curtea lagarului si dormitoare trebuie sa se pastreze o curatenie perfecta sub controlul organelor politienesti;

6.                        Vizitele medicale generale se vor face de doua ori pe saptamana, adica martea si vinerea dupa amiaza de catre medicii municipali;

7.                        Barbatii isi vor tunde parul cu masina nr. 3;

8.                        Ca hrana se permite pentru fiecare individ urmatoarele cantitati:

a)      500 gr. Mamaliga pe zi;

b)      un castron de ciorba sau mancare, facuta din tot felul de zarzavaturi (unul la pranz, unul seara );

c)      20 gr. Zahar;

d)     ceai de tei.

9.                        Se interzice total cumpararea si aprovizionarea cu oua, lapte, paine si pasari, intrucat toate acestea lipsesc sau se gasesc in cantitati mici, insuficiente pentru populatia locala;

10.                    Orice aprovizionare se va face prin delegatii Comunitatii Evreiesti, recunoscuti de Chestura Politiei si numai dupa piata;

11.                    Orice plangere se va adresa, prin delegati, D-lui Chestor al Politiei Craiova.

Prefectul judetului Dolj, colonel ( ss) Indescifrabil ”[45].

Intreaga actiune de evacuare si internare a evreilor in lagare  din tot cuprinsul Romaniei s-a declansat si s-a desfasurat conform ordinului dat de Ion Antonescu. In viziunea consilierului german pentru solutionarea problemei evreiesti in Romania          (acreditat pe langa Ambasada Germana din Bucuresti ), concentrarea evreilor in capitalele de judete si in lagare de internare  a inlesnit in mod firesc supravegherea lor, a dus la curatirea satelor de evrei si a constituit un pas important spre inlaturarea lor totala din Romania.

3.6.3. Pogromul de la Iasi (28 iunie – 6 iulie 1941)

Dupa evacuarile din mediul rural si din anumite localitati urbane, dupa internarile in masa in diferite lagare, special create pentru detinerea evreilor, a urmat pogromul de la Iasi, „Unul dintre cele mai infioratoare asasinate din perioada celui de-al doilea razboi mondial” [46]. Masacrul s-a pregatit si executat din ordinul personal al lui Ion Antonescu.

Capitala Moldovei aflata in apropierea frontului, vechi focar al propagandei antisemite (leaganul Cuzismului si al miscarii legionare), oferea teren propice pentru experimentarea politicii de exterminare fizica a evreilor preconizata de regimul Antonescu. Unii istorici care vor sa justifice aceasta crima acrediteaza ideea ca la Iasi traiau foarte multi evrei, fapt ce putea sa puna in pericol siguranta spatelui frontului. Este adevarat ca in perioada respectiva la Iasi au trait 45 000 de evrei. Dar era o populatie pasnica, formata din industriasi, negustori, meseriasi, intelectuali, liber profesionisti; era o populatie integrata in societatea romaneasca, atasata culturii si spiritualitatii romanesti. Nu exista nici un temei pentru o culpabilizare colectiva, care sa justifice masacrul care s-a pus la cale.

Si totusi pogromul trebuia sa aiba loc. El facea parte din planul conducatorului statului de curatire a tarii de evrei. Obsesia purificarii etnice conducatorul o avea cu mult inainte de inceperea razboiului.

In Consiliul de Ministri din 1 martie 1941, el cerea sa se lucreze „foarte activ in Moldova de Nord, caci este un centru comunist. Ar fi bine sa putem prinde un jidan si sa-l omoram. Aceasta ar fi de facut imediat. Ajung pana acolo incat spun ca trebuie sa inventez acest lucru, sa omor pe unul, ca sa-i vindec pe toti. Cand va fi prins unul si va fi impuscat pleaca toti jidanii cu boarfele din Tara Romaneasca. Daca nu-l gasiti si nu-l prindeti, ce sa va fac eu ? Sa-l fotografiem impuscat si sa-l expunem si sa scapam de toti jidanii din Tara Romaneasca”.

In aceste indicatii este anticipata metoda folosita ulterior, in pregatirea si executarea pogromului. Metoda inscenarilor si a culpabilizarii colective.

La 19 iunie 1941, cu doua zile inainte de inceperea razboiului, s-a transmis catre Ministerul Propagandei Nationale, urmatorul ordin in rezolutie din care rezulta clar ca Ion Antonescu pregateste o actiune antievreiasca: „Sa se inchida toate cafenelele evreiesti comuniste din Moldova” ordona conducatorul statului. „Sa fie identificati – pe regiuni – toti jidanii, agentii comunisti sau simpatizanti.  Ministerul de Interne trebuie sa stie, unde se afla sa le interzica circulatia si sa fie in masura a face cu ei ceea ce voi ordona, cand va fi momentul oportun”.  In optica lui Matatias Carp, unul din primii autori importanti ai istoriei Holocaustului in Romania, ordinul constituia prologul pogromului [47].

In ziua de 22 iunie 1941, prima zi de razboi, orasul Iasi a fost inundat cu afise lipite pe garduri, pe ziduri, pe stalpi si in vagoanele de tramvai, pe peretii birourilor oficiale, infatisandu-i pe evrei ca vinovati de provocarea razboiului, de colaborationism cu bolsevismul si cu U.R.S.S.

Sloganurile puse in circulatie prin aceste afise, instigau la pogrom. Oamenii de pe strada dadeau crezare tuturor acuzatiilor lasandu-se histerizati de pericolul evreiesc.

Psihoza antievreiasca a populatiei a crescut dupa primele atacuri aeriene sovietice din zilele de 24 si 26 iunie 1941. Stricaciunile dupa primul bombardament au fost neinsemnate totusi, populatia in mod firesc a fost cuprinsa de panica. Pentru a distrage atentia populatiei de la pericolele reale pe care le comporta razboiul, oficialitatile puneau totul pe seama evreilor, acuzandu-i de legaturi oculte cu aviatorii sovietici carora chipurile semnaleaza obiectivele ce urmau sa fie bombardate. Acuzatia s-a reiterat dupa bombardamentul  din 26 iunie cand au fost atinse obiective importante precum cladirea Comandamentului Diviziei XIV, Palatul telefoanelor, Spitalul Sf. Spiridon. Au fost si multi morti din care 38 de evrei. Dupa acest bombardament a aparut in presa un comunicat semnat de generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei XIV, insinuandu-se existenta unor „indivizi in slujba inamicului”, care isi vor primi pedeapsa cuvenita. Aluzia era in mod evident la adresa evreilor.

In aceasta histerie antievreiasca artificial creata si dupa atacurile aeriene ale sovieticilor din 24 si 26 iunie au inceput arestarile izolate din randul evreimii locale; in ziua de 26 iunie au fost impuscati doi evrei din initiativa personala a unui sergent T.R. Fapta lui a ramas nepedepsita. El stia ca are mana libera in uciderea evreilor. In ziua de 27 iunie are loc un pogrom la Sculeni, localitate la o distanta de cativa kilometri de Iasi. Au fost impuscati peste 300 de evrei printre care cateva zeci de copii sub 18 ani. In aceeasi zi la Iasi s-au impuscat sase evrei de acelasi sergent T.R. care a ucis doi evrei cu o zi inainte. In 28 iunie continua arestarile evreilor aflati in evidenta sigurantei ca simpatizanti ai orientarilor de stanga.

Iata cateva evenimente premergatoare pogromului propriu – zis. Ele de fapt anuntau pericolul in pregatire.

Pentru punerea in practica a pogromului au fost mobilizate importante forte represive: Sectia a II-a a Marelui Cartier General, Serviciul Special de Informatii, Ministerul de Interne. Organele de executie au fost: Regimentele 13 Dorobanti si 1 Transmisiuni din Divizia 14; esalonul 1 al S.S.I. Jandarmeria orasului si a judetului. O unitate de jandarmi originara din Basarabia, politia locala. Ordinul pentru declansarea pogromului a fost transmis de conducatorul statului colonelului N. Lupu, Comandantul Garnizoanei Iasi, in noaptea de 28 / 29 iunie orele 23 in termenii urmatori:

„Vei da o ordonanta, care o vei semna dumneata ca Comandant militar al orasului Iasi, bazata pe Inaltele Decrete existente si avand si in vedere starea de razboi.

La primirea de focuri de arma dintr-o locuinta, se va incercui acea locuinta cu armata, vor fi arestati toti locatarii ( afara de copii ) si dupa o instructie sumara, acei gasiti in vina vor fi executati.

Aceleasi sanctiuni se vor aplica si acelora care vor dosi persoanele care au savarsit infractiunile de mai sus.




Evacuarea populatiei evreiesti din orasul Iasi este necesara si va fi facuta totala (inclusiv femei si copii ). Evacuarea se va face pe pachete, pachete, mai intai la Roman si apoi la Tg. Jiu. Pentru aceasta vei lua intelegere cu Ministerul de Interne si Prefectura de Judet, chestiunea trebuind bine studiata.

Vei lua toate masurile ca sa se intre imediat in ordine si pentru aceasta am dat ordin Marelui Cartier General sa transmita la Iasi un batalion de jandarmi si doua autocamioane”[48].

In aceeasi noapte s-a dezlantuit un schimb viu de focuri.

            Se tragea in aer dar si in plin asupra trupelor ce marsaluiau spre front. Desi s-a tras asupra unei coloane militare romane si germane in mars, totusi, nu a fost nimeni ranit. Cum au dovedit cercetarile ulterioare totul a fost o inscenare pusa la cale conform indicatiilor conducatorului. Dovezile trebuiau create pentru ca evreii sa poata fi acuzati ca au armament si ca trag asupra armatei romane si germane. In realitate, desi s-au perchezitionat sute de case evreiesti nu s-a gasit niciodata la nici un evreu, nici o arma. Totusi era prestabilit ca se poate trece la actiuni si fara corpuri delicte, pe baza culpabilizarii colective. In dimineata zilei de 29 iunie 1941 din toate cartierele au inceput sa curga nesfarsitele convoaie de oameni chinuiti – majoritatea barbati, parinti alaturi de copii, bunici alaturi de nepoti, sotii alaturi de soti, unii imbracati dar cu hainele ravasite, cu vanatai si rani deschise cu mainile permanent tinute sus.

Asa veneau mereu convoaiele evreiesti din diferitele directii ale orasului Iasi; calcand peste cadavrele aruncate pe strazi, trecand prin fata pravaliilor jefuite. Convoaiele au fost manate spre Chestura de Politie, imensa curte devenind neincapatoare pentru miile de oameni inghesuiti acolo. Masacrul a inceput la orele 15. Cei care au incercat sa se salveze sarind gardul au fost urmariti de focurile ucigase. Timp de cateva ore s-au desfasurat aici scenele cele mai salbatice de maltratare, chinuire, jaf si mitraliere.  Aceasta zi sangeroasa a ramas in istorie sub denumirea de „Duminica aceea”. Supravietuitorii masacrului au fost manati la gara pentru ca in conformitate cu ordinul conducatorului statului sa fie evacuati din Iasi.

Actiunea s-a desfasurat in conditiile unei barbarii nemaiintalnite. „Evreii au fost inghesuiti in vagoane de marfa sub o ploaie de lovituri, intepaturi de baioneta, lovituri cu bastonul si insulte. „Intentia de exterminare era clara de la bun inceput”[49]. Vagoanele in care au fost inghesuiti evreii erau folosite pentru transportul de carbid si de aceea emanau un miros si un aer sufocant. Desi in vagon nu intrau mai mult de 40 de persoane, s-au inghesuit intre 100 – 150 de persoane. Dupa ce usile au fost ferecate, s-au batut in scanduri toate ferestrele si crapaturile vagoanelor. In astfel de conditii au fost  puse in miscare doua trenuri supranumite pe drept cuvant „trenurile mortii”. In primul tren, in directia Calarasi – Ialomita, conform ultimelor cercetari ale istoricului israelian J. Ancel, au fost bagati 5 000 de evrei din care au supravietuit 1 011, in al doilea tren spre Podu Iloaiei, au fost imbarcati 2 700 de evrei din care au supravietuit 700 [50].

Drumul pana la Calarasi a durat pana la data de 6 iulie, la Podu Iloaiei, pe o distanta de 15 km, trenul a facut  opt ore.

Din cauza caldurii si a lipsei de apa unii au innebunit, altii au pierit in chinuri groaznice. Asasinarea prin asfixiere si deshidratare a fost o inventie locala, ea a anticipat camerele de gazare care asteptau sa fie puse in functiune de nazisti la Auschwitz.

In total in timpul masacrului la Chestura din Iasi si apoi in trenurile mortii au pierit peste 13 000 de evrei. Unii au incercat sa puna aceasta abominabila crima pe seama nemtilor. In realitate asa cum conchide istoricul J. Ancel, fara prezenta nemtilor, organizarea pogromului nu ar fi fost posibila, dar planul si executia apartin autoritatilor antonesciene. Fapt recunoscut de insusi Consiliul de Ministri, care in ziua de 30 iunie dadea publicitatii un comunicat prin care aducea la cunostinta populatiei ca „la Iasi au fost executati 500 iudeo – comunisti care trasesera focuri de arme din case asupra soldatilor germani si romani”[51].  Desi comunicatul a dezinformat populatia, de la inceput pana la sfarsit,  caci nu 500 de evrei au fost executati, ci peste zece mii; evreii nu  au tras asupra armatei; ei au fost executati fara nici o dovada a vinovatiei pentru unica vina de a fi fost evrei. Totusi, documentul este relevant, caci Consiliul de Ministri prin acest comunicat si-a asumat oficial crima savarsita, justificand-o prin culpabilizarea evreilor.

Consternat de continutul comunicatului transmis la radio in ziua de 30 iunie 1941, la ora 14, Constantin Argetoianu ( unul din personalitatile vietii politice romanesti ), nota in jurnalul sau:

„La ora 2,oo ne-a mai dat un comunicat ca sa ne anunte ca 500 iudeo-comunisti din Iasi au fost impuscati [] au tras asupra trupelor romano-germane in trecere prin oras Se pune intrebarea cu ce ? Nu a fost dezarmata toata lumea dupa evenimentele din ianuarie ? Sa speram ca n-au fost impuscati 500 de nenorociti si ca ni se spune numai asa ca sa invete minte jidanii care n-au fost transportati la Gorj ( adica in lagarul din Tg. Jiu – n.n. ). Cum jidanii n-au arme, raman comunistii inarmati de miscarea legionara [] Sa fie un mijloc intrebuintat de generalul Antonescu pentru a se debarasa de fostii sai tovarasi de guvernare ? Toate sunt posibile intr-un regim care a suprimat legalitatea”[52].

La 4 iulie conducatorul statului, a trimis un ordin circular la unitatile militare, jandarmeresti si de politie prin care a infierat jaful si asasinatele la intamplare savarsite de unii militari in timpul pogromului. Dar nu a pomenit nimic despre varsarea de sange de la Chestura sau despre trenurile mortii ca si cum intregul eveniment s-ar fi redus la niste crime de drept comun savarsite de indivizi fara capatai. In final reiterand teza necesitatii izgonirii evreilor din Romania, conducatorul statului conchidea: „Neamul evreiesc a supt, a saracit, a speculat si a oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole. Nevoia de a scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua masurile necesare. Aceste masuri se afla in curs de aplicare si ele vor fi continuate  dupa normele ce voi hotari [53].

Asadar, strategia antonesciana in legatura cu aprecierea pogromului din Iasi a fost reducerea evenimentului la jaf si dezordine provocate de indivizi razleti printre care se aflau si militari. La antipod, pentru diplomatii straini acreditati in Bucuresti, evenimentul a avut alta semnificatie. Reprezentantul  Statelor Unite era interesat sa afle daca toti cei 500 de evrei pomeniti in Comunicatul Consiliului de Ministri, ca au fost executati, au tras in adevar ? Daca a avut loc un proces  care sa permita examinarea probelor sau daca drept dovezi s-au folosit acuzatiile si zvonurile?

Diplomatul american a remarcat faptul ca „executiile au fost duse la indeplinire de fortele armate ale guvernului, spre deosebire de pogromul din Bucuresti din ianuarie trecut, cand actiunea s-a datorat legionarilor si nu autoritatilor oficiale”[54].  Diplomatul american a inteles exact sensul evenimentelor. Evreii au fost ucisi fara proces, fara probe ale asa-zisei crime, caci in cazul evreilor functiona principiul potrivit caruia era suficient ca ceva sa fie socotit crima pentru ca acea crima sa nu ramana fara pedeapsa.

3.6.4. Politica de purificare etnica in Basarabia si Bucovina.

Pogromuri, deportari, internari in lagare ( iulie –septembrie 1941 )

Evenimentele din timpul pogromului din Iasi au demonstrat ca si in Romania a existat un plan de exterminare fizica a evreilor. Aplicarea in practica a planului a fost facilitata de faptul ca Romania a intrat in sfera de influenta a Germaniei naziste pentru care un obiectiv politic esential a fost nimicirea fizica a evreimii europene si de intrarea Romaniei in razboi alaturi de Germania nazista. La acest context istoric favorabil s-a referit Mihai Antonescu, prim – vice-presedinte al Consiliului de Ministri, in sedinta guvernului din 17 iunie 1941 cand a expus urmatorul program politic: „A sosit momentul istoric asteptat de multe veacuri, pentru trecerea la purificarea etnica a populatiei din Basarabia si Bucovina”. Masurile „vor aminti de politica lui Titus in ce priveste anumite populatiuni de origine etnica”. Se preconiza o „totala si violenta inlaturare a elementului evreiesc”[55].

In legatura cu caile de infaptuire a purificarii etnice, de curatire a teritoriilor Basarabiei si Bucovinei de evrei, Mihai Antonescu a dat urmatoarele indrumari concrete membrilor viitoarei administratii in provinciile respective: 1. Actiunea de purificare etnica se va desfasura prin indepartarea sau izolarea in tabere de munca, in locuri de unde nu-si vor putea exercita influentele nefaste a tuturor evreilor, cat si a celorlalti straini de neam a caror atitudine este indoielnica;  Daca va fi nevoie pentru desavarsirea operei de purificare etnica, guvernamintele provinciilor vor aviza si lua masurile de migratiune fortata a elementului evreiesc si a tuturor celorlalte elemente straine care trebuiesc trecute peste granita [56].

In sedinta Consiliului de Ministri din 8 iulie 1941 cu ocazia expunerii planului de actiune al guvernului pentru purificarea etnica a Basarabiei si Bucovinei Mihai Antonescu a dat mana libera subalternilor ca „la nevoie sa traga cu mitraliera”[57].

Actiunea pogromista in aceste teritorii a fost dezlantuita de trupele romane si germane care au patruns in orasele si satele Basarabiei si Bucovinei in primele zile dupa declansarea razboiului.

Un rol important alaturi de armata a avut jandarmeria, in special „pretoratul”, corpul militar care era insarcinat cu administrarea temporara a teritoriilor cucerite. Din planul de inlaturare a elementului evreiesc in teritoriul Basarabiei a facut parte organizarea unor echipe care trebuiau sa devanseze trupele militare si sa creeze o atmosfera antievreiasca mai ales in mediul rural.

Cu o astfel de pregatire militara si psihologica si in randul populatiei civile, pogromurile in localitatile Basarabiei si Bucovinei s-au tinut lant. In cateva zile au fost ucisi mii de evrei in Noua Sulita, in satul Ciudei in orasul Storojinet si in satele invecinate, la Banila pe Siret, in orasul Herta, in Vijnita, Balti si nu in ultimul rand in Cernauti si in Chisinau. Paralel cu actiunea criminala a trupelor romane la Cernauti s-a desfasurat un al doilea masacru organizat de trupele germane. A fost incendiata impozanta cladire a sinagogii din Cernauti, rabinul, dr. Mark  a fost executat impreuna cu 400 de evrei.

Trupele germane si romane intra in Chisinau la 17 iulie 1941. Se dezlantuie un macel de proportii. „Nu se cunoaste si nu se va cunoaste vreodata numarul exact al victimelor”, scrie Matatias Carp, „dar judecand dupa numarul celor care au supravietuit pentru a fi inchisi dupa cateva zile in gheto, se presupune ca la ocuparea orasului au fost omorati circa 10.000 de evrei”[58].

Pentru supravietuitorii pogromurilor urmau primele deportari dincolo de Nistru pe care istoricul Jean Ancel le numeste deportari pripite[59]. Masura incepe sa fie aplicata la sfarsitul lunii iulie 1941 cand armata romana a concentrat aproape 25 000 de evrei langa satul Coslav, cu scopul de a fi izgoniti dincolo de Nistru. Evreii au fost inchisi in lagare improvizate incercuite cu sarma ghimpata, fara asigurarea unei elementare aprovizionari cu alimente si lichide. Aruncarea peste Nistru s-a intamplat in conditiile cand Transnistria se mai afla sub ocupatie militara germana. Destinul acestor evrei s-a transformat intr-un adevarat calvar. Armata germana nu a acceptat sa-i primeasca in Transnistria, iar armata romana avea ordin de la conducatorul statului ca evreii care se intorc din Transnistria sa fie impuscati pe loc fiind spioni.

La 17 august trupele germane retrimit convoiul de evrei basarabeni ce fusese trecut in Transnistria de trupele romane la sfarsitul lunii iulie. In convoi mai sunt 12 500 de evrei. Din cei 25 000 de evrei goniti de trupele romane dincolo de Nistru se pare ca a pierit jumatate. Majoritatea a fost ucisa, multi au murit de foame, mizerie si istovire. „Ei au petrecut aproape o luna de zile manati cand spre est, cand spre vest, batuti, chinuiti, si jefuiti la tot pasul” .

Supravietuitorii acestui calvar au fost internati in lagarele cu regim de exterminare de la Vertujeni, Secureni, Edinet si Marculesti. De aici a inceput al doilea val de deportari in septembrie 1941.

3.6.5. Regimul de ostatici si semnul distinctiv.

Noi forme de umilire a populatiei evreiesti.

Concomitent cu politica de exterminare fizica se introduce regimul de ostatici -  masura luata exclusiv impotriva evreilor. In Consiliul de Ministri din 5.08.1941, generalul Ion Popescu subsecretar de Stat la Ministerul Internelor raporta ca: „pentru a nu se petrece nici o tulburare, Conducatorul statului a dat ordin sa se ia ca ostatici persoanele mai importante evreiesti, presedintii de comunitati evreiesti sau membrii cultului religios etc”[60].  Ordinul a fost dat in iulie 1941.

La 4.07.1941 Prefectura Politiei Capitalei comunica la 30 fruntasi evrei din Bucuresti ca sunt considerati ostatici morali, raspunzand cu viata de faptele populatiei evreiesti din tara. Masura fusese aplicata izolat, la Tecuci inca din 01.07. curent, prin ordonanta nr. 10399 care la punctul 7 prevedea „luarea unui numar de 20 ostatici dintre fruntasii populatiei evreiesti a orasului Tecuci care, in cazul cand evreii comunisti, legionarii, comunistii etc. se vor da la acte de sabotaj, terorism, agresiune etc. vor fi impuscati”.   Ord. Nr. 10 din 19.07. a Prefecturii Tarnava Mica, prevedea de asemeni ca „daca se vor produce acte de rebeliune sau terorizari ( din partea oricui, n.n. ) ostaticii evrei vor fi impuscati”[61].

Prin aceasta masura s-a reiterat o practica legionara abuziva din perioada oct. – dec. 1940 cand guvernantii cu camasa verde se considerau a fi in stare de razboi cu evreii. Caci ostatici nu se iau decat din tabara inamicilor. Este deci inca o dovada ca guvernul Antonescu si fara legionari s-a considerat a fi in stare de razboi cu evreii, practica luarii de ostatici reinstalandu-se din iulie 1941. Nu au trecut, insa, decat cateva zile cand o telegrama cifrata „fulger” a M.A.I., Cabinetul Secretarului General anunta toate prefecturile ca rabinii si sefii de comunitati israelite, internati sau retinuti ca ostatici, sa fie pe data eliberati pentru a veni la Bucuresti „si primi dispozitii de la dl. Filderman, cu privire la subscrierea evreilor la Imprumutul pe care-l lanseaza ministrul de Finante”. La 16.08. M.A.I. comunica presedintelui Filderman, in mod confidential, continutul telegramei de mai sus. Asadar, cata vreme notabilii evrei trebuiau folositi pentru stimularea subscriptiilor evreiesti la Imprumutul  de Reintregire, ei nu au mai fost ostatici. Ceea ce nu a insemnat abrogarea ordinului.

Regimul luarii de ostatici a continuat pana in anul 1944.

Internatii din lagarele Teis-Targoviste, Tg. Jiu s.a. erau „din oficiu” considerati ostatici – garanti pentru orice tulburari produse in tara; in anumite cazuri puteau fi considerati ostatici si cei aflati la munca obligatorie. Au fost cazuri in care tineri de 15 – 16 ani, aflati la munca obligatorie in orasul lor de rezidenta erau retinuti drept „garanti” si pusi in fata unor mitraliere pentru a fi secerati in eventualitatea ca in acea localitate ar fi avut loc un sabotaj. Este notoriu, in acest sens un caz de acest fel petrecut la Bacau in august 1944.

Ca regula generala, insa, ostaticii propriu – zisi erau cei prevazuti de ordinele speciale date de Maresalul Antonescu sau de M.A.I.

Faptul ca asupra acestor ostatici atarna in orice moment „sabia lui Damocles” spune mult despre stresul sub care se aflau cei retinuti, familiile lor, si chiar intreaga comunitate.Viata evreilor in atari situatii limita, s-a desfasurat sub semnul provizoratului dar si a sperantei ca neprevazutul nu va actiona stihinic.

O alta hotarare care a marcat grav viata de zi cu zi a evreilor s-a referit la obligarea lor de a purta un semn distinctiv cusut pe haina si anume Steaua lui David. La inceput ordinul a avut un caracter local. El apare afisat pentru prima data pe zidurile orasului Bacau la 4 iulie 1941[62]. Apoi a fost extins si in alte orase, precum: Galati, Botosani, Husi, Falticeni, Iasi. La nivel guvernamental hotararea a fost luata in sedinta Consiliului de Ministri din 5 august 1941. Mihai Antonescu a ordonat ministrului de Interne ca semnul sa fie purtat[63].

Drept urmare la data de 7 august Ministerul de Interne a transmis ordinul circular  privind introducerea pentru evreii din „toata tara a semnului distinctiv”[64]. Vazand in aceasta decizie un real pericol pentru securitatea vietii evreiesti conducerea Federatiei Comunitatilor Evreiesti a declansat o adevarata batalie impotriva aplicarii ei. Astfel, dr. Filderman, conducatorul obstii evreiesti a adresat un memoriu Conducatorului statului aratand ca purtarea acestui semn va provoca grave dezordini: in unele orase unde a fost introdus a dat loc la insulte si loviri. „Aceste tulburari sunt inevitabile” se scria in memoriu „cand toata presa ii acuza pe evrei  de asasinate, tradari, specula, sabotaj. Intr-adevar, Conducatorul statului s-a lasat convins de argumentele invocate, revocand ordinul. Dar in Moldova, Basarabia, Bucovina si Transnistria semnul distinctiv s-a purtat in continuare[65].

3.6.6 Munca obligatorie

Dupa angajarea Romaniei in razboi munca obligatorie impusa evreilor in schimbul serviciului militar a fost militarizata. Toti barbatii intre 18-50 de ani (ulterior de varsta de 15 ani, la un moment dat si femeile) au fost inscrisi in evidenta cercurilor de recrutare. Evreii mobilizati pentru munca obligatorie au trecut in subordinea Marelui Stat Major. Ei au fost supusi la un regim sever de disciplina militara. Conform ordinului dat de Conducatorul statului, la 14 iulie 1941, evreii trebuiau pusi la munca grea si daca „vreunul incearca sa fuga, sa fie impuscat unul din zece. Daca nu muncesc cum trebuie sa nu li se dea mancare; nici sa nu fie lasati sa primeasca sau sa cumpere. Dispozitie formala pentru toate lagarele de evrei si prizonieri”[66].

Evreii concentrati sa presteze munca obligatorie au fost organizati in detasamente. Drepturile banesti, hrana si intretinerea medicala cadeau in sarcina institutiilor in folosul carora lucra detasamentul. Numai ca institutiile respective nu au asigurat aprovizionarea. In acelasi timp printr-un ordin al Marelui Stat Major s-a interzis trimiterea de colete cu alimente sub pretextul ca nu sunt suficiente produse alimentare pe piata. Cazarea trebuia asigurata tot de institutia la care se lucra. Pentru ingrijirea medicala a functionat un medic evreu la 500 de oameni. In conditii extrem de grele au lucrat evreii mobilizati pentru repararea si construirea liniilor ferate si a soselelor. Pe langa faptul ca nu li s-a asigurat minimala hrana, s-au introdus si forme de pedepse printre care bataia. Conform Instructiunilor Marelui Stat Major din 27 iunie 1942 „cei absenti sau indaratnici la lucru erau trimisi in Transnistria impreuna cu familiile lor”[67].         

Frigul, bolile, subnutritia si munca peste puteri i-a secerat pe cei mai putini rezistenti fizic. In timpul muncii evreii au purtat haine civile, pe bratul stang avand o brasarda galbena, lata de 10 cm, cu denumirea Cercului de recrutare din care proveneau. Uneltele de munca trebuiau sa fie asigurate de comunitatea evreiasca. Ce-i drept, la finele anului 1941 s-a acceptat inlocuirea muncii obligatorii cu o taxa de obtinere a carnetelor de scutire de la munca obligatorie. Dar nu oricine isi putea permite sa intre in posesia unor astfel de camete. Munca obligatorie despre care unii negationisti sustin ca a constat din curatatul zapezii, in fapt a fost una din formele de ostracizare a evreimii din Vechiul Regat si Transilvania de sud; a insemnat scoaterea din munca activa si lucrativa a peste 50 000 de barbati (de multe ori si femei si adolescenti) in majoritate intretinatori de familie. Munca obligatorie a marcat viata multor evrei. Multi s-au imbolnavit grav, au ramas invalizi pentru toata viata. Cei accidentati sau familiile celor decedati nu au beneficiat de pensii precum militarii si familiile lor. Familiile celor mobilizati la munca obligatorie trebuiau sa fie intretinuti de comunitatea evreiasca. Aceasta a fost inca o masura care a provocat pauperizarea in masa a populatiei evreiesti din Romania.

3.6.7. Trecerea Transnistriei sub guvernamant romanesc. Deportarile in Transnistria in plina desfasurare 1941-1942

1. Acordul de la Tighina. Convoaiele  de deportati in drum spre Nistru.

Trecerea la „curatirea” definitiva de evrei, mai intai a Basarabiei si Bucovinei, apoi a celorlalte provincii romanesti, a devenit posibila odata cu instalarea guvernamantului civil romanesc in Transnistria. S-a obtinut un teritoriu unde puteau fi concentrati evreii in afara granitelor Romaniei. Ce-i drept din cate rezulta si din paragraful 7 al Acordului de la Tighina aducerea evreilor aici trebuia sa fie masura temporara. Intentia era ca cei care au supravietuit tuturor vicisitudinilor si executiilor, la momentul oportun sa fie aruncati mai departe, in Rusia dincolo de Urali [68].

Subordonarea teritoriului de dincolo de Nistru autoritatilor romanesti a fost consemnata in acordul de la Tighina la 30 august 1941. Documentul poarta semnatura generalului Nicolae Tataranu, din partea Marelui Cartier General Roman si al generalului Arthur Hauffe, reprezentantul Wehrmachtului. Acordul pentru securitatea, administratia si exploatarea economica a teritoriului dintre Nistru si Bug si Bug-Nipru a cuprins un articol special privind destinul populatiei evreiesti. Paragraful 7 stipula: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibila in prezent. Ei trebuie sa fie concentrati in tabere de munca si intrebuintati la lucru, pana cand dupa terminarea operatiunilor, evacuarea lor va fi posibila”[69]. Asadar la data respectiva planul maresalului Antonescu de „curatire” a provinciilor romanesti de evrei nu era nici un secret. Aflandu-se la Tighina cu ocazia semnarii Acordului, conducatorul statului a organizat o consfatuire speciala cu guvernatorii Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei. La ordinea de zi a fost discutarea aplicarii in practica a planului de purificare etnica. Conducatorul a informat guvernatorii de intentia sa de a duce pe evrei peste Bug. „In loc sa manance painea in Tara Romaneasca, mai bine s-o manance pe cea de acolo.

V-am spus sa va organizati ca executia sa fie perfecta” [70], conchidea conducatorul statului. Planul de „curatire” de evrei nu s-a referit doar la Basarabia si Bucovina de nord pe motivul ca evreii de aici chipurile nu s-au purtat bine cu romanii in timpul ocupatiei sovietice, ci avea in vedere „curatirea” Romaniei in general. Maresalul Antonescu a avut o conceptie rasista atunci cand prin purificarea etnica urmarea omogenizarea rasiala a poporului roman. „Am sa fac o opera de curatire totala si de evrei si de toti de aici care s-au strecurat la noi”, arata el in Consiliul de Ministri din 5 septembrie 1941. „Prin urmare, politica in aceasta privinta este sa facem absolut un tot omogen romanesc si in Basarabia si in Moldova – eu si cu dumneavoastra daca vom mai trai, daca nu o va face altul – si in Transilvania” [71].

Conform declaratiilor lui Constantin Tobescu, general de brigada, sef al Serviciului de Politie din Inspectoratul General al Jandarmeriei, deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina a fost executata de catre organele Marelui Stat Major al Armatei . Operatia s-a infaptuit prin unitatile de jandarmi ale armatei si prin politiile de oras. Jandarmeria teritoriala nu a fost implicata fiindca din teritoriul satelor unde functiona aceasta jandarmerie evreii au fost fie executati pe baza planului de curatire a teritoriului fie au fost adusi in ghetourile din orase[72]. Deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina de nord inchisi si tinuti in conditii subumane in lagarele din Vertujeni, Secureni si Edinet a inceput in septembrie 1941. Primul convoi a plecat din Vertujeni la 16 septembrie. Cei 22 150 de evrei concentrati in acest lagar au fost impartiti in grupe de cate 1 600 persoane. Grupurile au fost constituite in convoaie conduse de ofiteri si excortate de jandarmi. Se mergea spre Nistru pe jos, in aliura de mars, 30 de km pe zi [73].

Evreii care au ramas in urma, neputand tine pasul cu convoiul au fost executati pe loc. In acest scop, din ordinul Marelui Cartier General inainte de plecarea fiecarui convoi pe traseul pe unde urma sa treaca s-a sapat cate o groapa din 10 in 10 kilometri unde urmau sa fie inhumate persoanele impuscate pe drum. Din declaratiile martorilor oculari rezulta ca aceasta operatiune a inregistrat momente dramatice de neinchipuit. Sute si mii de batrani, bolnavi si copii au fost executati in acest mars al mortii. Cei care au ajuns la punctele stabilite pentru traversarea Nistrului au fost perchezitionati si jefuiti de tot ce mai aveau asupra lor, in special, in bani si bijuterii. Multi au fost nevoiti sa-si abandoneze bagajele fiind in imposibilitatea de a le cara si dincolo de Nistru. Procesul deportarii s-a desfasurat pana la sfarsitul lunii decembrie. Din ghetourile din Chisinau si Cernauti deportarea a inceput in prima decada a lunii octombrie. La data de 9 octombrie s-a declansat actiunea de deportare a evreilor din sudul Bucovinei. Respectiv din Suceava si imprejurimi, din Campulung Moldovenesc si imprejurimi, din Vatra Dornei, Radauti, Gura Humorului s.a.m.d. peste 26 000 de suflete.

La data de 5 noiembrie 1941 autoritatile din Dorohoi dau de stire ca populatia evreiasca urmeaza a fi deportata si din acest judet. Deportarea s-a desfasurat in zilele de 7-13 noiembrie. Evreii au fost imbarcati in vagoane de vite, cate 50 de persoane intr-un vagon. In total din judet  s-au deportat in jur de 9 000 de persoane printre care batrani, copii, oameni suferinzi; majoritatea femei caci barbatii erau la munca obligatorie.

Conducerea Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania afland de tragedia evreilor din Basarabia, Bucovina de nord si de sud din judetul Dorohoi si tinutul Herta   s-a adresat cu memorii disperate conducatorului statului cerand oprirea deportarilor. Dr. W. Filderman presedintele F.C.E.R. a transmis trei memorii conducatorului statului, in zilele de 9, 11 si 19 octombrie 1941.

In memoriul din 11 octombrie Filderman arata ca ce se intampla cu evreii din Basarabia „este moarte, moarte, moarte, fara vina, fara alta vina decat aceea de a fi evrei”. In final Filderman il implora pe maresal sa nu permita „Ca o asemenea zguduitoare tragedie sa se savarseasca”[74]. Dupa declansarea deportarii evreilor din sudul Bucovinei, Filderman s-a adresat cu un nou memoriu conducatorului statului subliniind gravitatea si ilegalitatea acestei noi masuri[75].

Pana la sfarsitul lunii decembrie cand, din ordinul maresalului, s-au suspendat temporar deportarile, in Transnistria au fost deportati intre 150 000 – 180 000 de evrei. In primavara anului 1942 actiunea a fost reluata.

Acest nou val de deportare a vizat in primul rand evreimea din Cernauti unde au mai ramas in jur de 19 000 de evrei. In iunie 1942 de aici au mai fost deportati in jur de       5 000 de evrei  printre care alienati mintali, batrani din azil, invalizi de razboi, pensionari, femei cu copii mici, femei gravide, bolnavi din spitale, T.B.C.-isti s.a. Conditiile de deportare au fost la fel de inumane ca si cele din anul precedent. Tot in aceasta perioada s-au mai deportat peste 400 de evrei din Basarabia[76].

Deportari in Transnistria au avut loc si din Vechiul regat si sudul Transilvaniei, chipurile pe motive de infractiuni.

La 3 septembrie 1942 in Bucuresti au fost arestati spre deportare in Transnistria 395 de evrei invinuiti pentru cererea de repatriere in U.R.S.S.. De-a lungul drumului li s-au mai adaugat si alte grupuri ajungandu-se la cifra de 578. Odata cu ei au fost deportati si 407 evrei internati in Lagarul de la Tg. Jiu si peste 550 de evrei suspecti de comunism. La 22 septembrie au fost expediati 148 de evrei, impreuna cu familiile lor pentru absenta de la munca obligatorie. Au mai fost deportati un numar de evrei pentru convertirea la religia reformata. Toate aceste deportari au avut loc din ordinul Conducatorului statului. Scopul deportarii nu a fost numai nerespectarea legilor ci si „degajarea centrelor aglomerate de elemente iudaice parazitare care traiesc din infrangerea legilor de economie si de ordine interna”. Deportarile in masa au fost suspendate la sfarsitul lunii octombrie 194

3.6.8. Iadul Transnistria

1. Repere geografice

Teritoriul Transnistriei s-a intins intre fluviile Nistru si Bug, ocupand o suprafata de cca. 40 000 km Cea mai mare parte a provinciei a fost incorporata in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca: partea de nord – vest a apartinut Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Avea in jur de 2 500 000 de locuitori; majoritatea ucraineni (1 070 000), rusi, evrei, (300 000) romani (290 000) si germani.         

 Localitatea cea mai importanta a provinciei a fost Odessa, cu o populatie evreiasca insemnata, avand o bogata traditie cultural-spirituala iudaica.

Pornind razboiul pentru recucerirea Basarabiei si Bucovinei de nord Antonescu avea in plan si incorporarea Transnistriei, fapt confirmat printre altele si de Jurnalul de razboi al Comandamentului Armatei 11 germane. Astfel la 19 august 1941 comandantul Von Schobert scria Inaltului Comandament al Armatei de uscat urmatoarele: „Potrivit informatiilor confirmate in repetate randuri, Romania considera Ucraina de Vest pana la Bug drept teritoriu de interes romanesc. Acest lucru se manifesta indeosebi in cadrul propagandei romanesti [] Romania incearca sa exploateze Ucraina de Vest si din punct de vedere economic”. In incheiere Comandantul german solicita ca: „In vederea prevenirii divergentelor si neintelegerilor” sa se realizeze cat de repede posibil „delimitarea intereselor germane si romane in Ucraina de Vest”[77]. Asadar, interesele lui Antonescu nu se limitau la redobandirea Basarabiei si Bucovinei de Nord cum, sustin astazi unii istorici si oameni politici sau chiar juristi care incearca sa reabiliteze personalitatea maresalului. Se trece sub tacere ambitia Conducatorului, de a anexa un teritoriu strain asupra caruia Romania nu avea nici un drept; teritoriu care din ordinul lui a fost transformat intr-un imens lagar de exterminare a zecilor de mii de evrei manati spre malurile Bugului. In legatura cu planurile expansioniste urmarite de Antonescu in razboiul alaturi de Germania nazista este relevanta  printre altele si urmatoarea declaratie facuta de el in sedinta Consiliului de Ministri din 6 septembrie 1941: „Scopul nostru trebuie sa fie ca sa se intemeieze Statul Galitiei ( zona din Europa Centrala, la nord de Carpati, impartita dupa 1945 intre Polonia si Ucraina ), care sa faca trasatura de unire intre noi si germani, iar aceasta Galitiei sa fie curatata de jidani  si de slavi, asa cum lupt eu acum ca sa curat de jidani si de slavi  Basarabia si Bucovina. In felul acesta se va trage o linie de despartire de la Marea Baltica pana la Marea Neagra intre noi si masa slava” [78].

2 Inceputul calvarului pe solul Transnistriei

Regimul de exterminare a deportatilor evrei a continuat,  si dupa pasirea lor pe solul Transnistriei . In continuare erau goniti, pe jos si spre malurile Bugului,  intr-o toamna ploioasa, cu drumuri infundate, in conditiile cand si  iarna a inceput inainte de vreme. Batranii, bolnavii, femeile si copii cadeau pe drum de oboseala si de foame. Si cine cadea, conform ordinului Marelui Cartier General, era impuscat si aici pe loc. Multi au murit innecati in noroiul cleios din care nu si-au mai putut scoate picioarele. Pe drumurile strabatute de ei au ramas insirate mii de cadavre neingropate. Fapt recunoscut de insusi conducatorul statului, atunci cand afirma in Consiliul de Ministri din 13 noiembrie 1941: „Am destule greutati cu acei care i-am dus pe Bug. Numai eu stiu cati au murit pe drum”[79].

Era un adevarat mars al mortii „Deportatii ajunsi pe teritoriul Transnistriei parcurg pe jos cate 15-20 km pe zi, nota ministrul Frantei din Bucuresti J. Truelles la 10 noiembrie 1941. Bineinteles ca nu primesc nici un fel de hrana si nemaiavand bani, nu pot cumpara nimic. Unii ofiteri constrang fetele tinere sa se prostitueze pentru o bucata de paine. Cadavrele raman pe marginea drumurilor. Doar cei mai puternici barbati si femei, pot rezista la aceste incercari[80].

3. Conditiile de viata in Transnistria

Pe teritoriul Transnistriei, evreii au fost raspanditi in peste 100 de localitati. Au fost concentrati in ghetouri si lagare unde au stat in conditii inumane .

In ghetou au stat in locuintele parasite de evreii localnici care fie ca au reusit sa fuga inainte de intrarea trupelor germane si romane in Transnistria, fie ca au fost prinsi de ei si executati. Multe din locuintele respective erau avariate de bombardamente. Deportatii au fost inghesuiti in camere mici si insalubre. Cate 20-30 de persoane dormeau pe podea, fara saltele, inveliti cu carpe. Nu exista posibilitate de incalzire; nu erau instalatii sanitare. In iarna grea a anului 1941-1942, in conditiile lipsei totale de igiena si de alimente bolile au inceput sa secere sute si mii de vieti. In special a facut ravagii tifosul exantematic. In incaperi umede de subsol zaceau nenumarati bolnavi laolalta cu muribunzi si cu cadavre.

Nu exista nici o posibilitate pentru o elementara ingrijire medicala, nu existau medicamente. Lipseau alimentele necesare celor care cat de cat si-au revenit din boala. Conform marturisirilor generalului C. Tobescu „Conditiunile de viata in care evreii din Transnistria au fost pusi, au fost foarte grele. Ei nu au avut nici hrana suficienta, nici posibilitati de locuinta. Asistenta medicala a fost de asemenea redusa. Din aceasta cauza ei au fost decimati de boli. Raspunderea acestei situatii, eu cred ca revine organelor administrative din Transnistria. Respectiv guvernului si prefectilor” [81].

In ghetou s-a aplicat un regim sever cu numeroase restrictii. Evreii nu aveau voie sa paraseasca ghetoul fara autorizatie. Incalcarea acestei prevederi atragea dupa sine impuscarea pe loc. Locuitorii ghetoului erau obligati sa poarte pe haina semnul distinctiv, steaua lui David, si sa aiba asupra lor actul de identitate eliberat de autoritatea locala. Cu supravegherea lor erau insarcinate unitatile de jandarmi aflate in fiecare localitate.

Paralel cu ghetourile a functionat si un sistem de lagare: de munca, de exterminare, pentru internatii pe motive politice. Lagarele, de regula, erau imprejmuite cu sarma ghimpata, paza era inarmata. Internatii in cele mai multe cazuri au fost cazati in grajduri sau cocine de porci aflate pe fermele fostelor colhozuri. Hrana nu se dadea in lagar. Fiind asezate in preajma unor sate cu ingaduinta sentinelelor, (de regula mituite) internatii dadeau satenilor, peste sarma ghimpata, diferite obiecte ce mai aveau asupra lor, taranii dand in schimb ceva alimente. Cand nu mai aveau ce da se furisau sub gard si cerseau. Printre lagarele de exterminare cele mai cumplite erau lagarele de la Peciora si Acmecetka. Aici evreii erau lasati sa moara prin inanitie. Situatia celor internati aici a fost cea mai tragica. Un regim „special” au cunoscut cei din lagarul de la Vapniarca  unde erau internati  evreii suspecti din punct de vedere politic. Internatii la Vapniarca au fost hraniti cu mazare furajera. 

Din cauza acestui aliment multi s-au imbolnavit grav si au ramas cu picioarele paralizate pentru toata viata.

In Trihati, Varvarovca, Tulcin si Nicolaev functionau lagare de munca. Munca era de exterminare fizica. Cine nu a rezistat era impuscat.

Despre felul cum traiau si cum mureau evreii in Transnistria a scris in termenii urmatori un functionar de la Ministerul de Externe trimis la fata locului in calitate de observator: „In ghetouri am gasit mari mutilati de razboi, invalizi, vaduve si orfani fara nici un sprijin. Le este cu desavarsire interzisa corespondenta. O parte din familie se gaseste internata intr-un lagar, iar tatal si un copil in alt lagar. Foarte multi mi-au comunicat ca au fost ridicati de autoritatile din tara fara cercetari si trimisi direct in lagare, fara ca acestia sa fi avut vreo activitate subversiva. Ma intreb, cum se poate gandi cineva ca acesti oameni trebuie sa se alimenteze singuri cand nu castiga nici macar o paine. In lagare sunt o multime de copii orfani ai caror parinti au murit de tifos exantematic. Ei circula ca sa cerseasca. Au nevoie urgenta de hrana, medicamente, imbracaminte, paie, uneltele asternuturi si locuinte mai bune”[82].

Asadar autoritatile antonesciene au condamnat la moarte deportatii in Transnistria prin infometare, istovire fizica si psihica, expunandu-i la vicisitudinile gerului din stepa ucraineana, la boli incurabile. In iarna anului 1941-1942 cei mai multi au murit de tifos exantematic, dezinterie si T.B.C. Dar pe langa aceste metode de exterminare pe cale „naturala” in nenumarate locuri au fost organizate exterminari fizice in masa.

4. Masacre

Odessa. Prima exterminare in masa pe solul Transnistriei, executata din ordinul maresalului Antonescu, a avut loc la Odessa in zilele de 23-25 octombrie 1941.

A fost o masura de pedeapsa impotriva evreilor, in primul rand a evreilor, pentru faptul ca in ziua de 22 octombrie sectorul central si partea dreapta a cladirii in care s-a stabilit Comandamentul trupelor romane la Odessa a explodat omorand 16 ofiteri romani, inclusiv comandantul militar al orasului, generalul Ion Glogojan, patru ofiteri germani de marina, 46 de membri ai fortelor armate romane si mai multi civili. In comiterea acestui act terorist bineinteles ca evreii nu au avut nici un amestec. Cladirea in care s-au stabilit Comandamentul militar roman a fost sediul NKVD-ului. Sovieticii la retragerea din oras au minat-o. Desi romanii au fost avertizati de acest fapt ei nu au acordat atentia cuvenita informatiei respective. De indata ce maresalul Antonescu a aflat de explozie, a dat ordin autoritatilor militare romanesti aflate la Odessa ca pentru infricosarea populatiei sa fie aplicate cele mai drastice masuri impotriva evreilor si a comunistilor suspecti. Conducatorul statului a cerut ca pentru fiecare roman mort sa fie impuscati 200 de evrei si pentru fiecare ranit 100 de evrei[83]. Evreii au fost arestati, impuscati si spanzurati in pietele publice din Odessa. Peste 20 000 de evrei au fost incolonati si manati in afara orasului unde au fost inghesuiti in noua magazii carora li   s-a dat foc. Cladirile au fost pazite de jandarmi pentru ca nu cumva sa evadeze vreun evreu Cei inchisi au ars de vii. O magazie, la dorinta conducatorului statului, a fost aruncata in aer dupa modelul cladirii Comandamentului. Represaliile nu s-au oprit aici. Tot din ordinul conducatorului statului, in decembrie 1941 si ianuarie 1942 zeci de mii de evrei din Odessa au fost deportati in lagarele mortii din Transnistria unde si-au gasit sfarsitul cel putin jumatate din ei.

Din 18 octombrie 1941 pana la mijlocul lui martie 1942 militarii romani din Odessa ajutati de jandarmi si  politie au ucis  cel putin 25 000 de  evrei  si au deportat 35 000[84].  Alte mii de evrei din zona Odessa au fost omorati in ghetourile din judetul Golta.

Districtul Golta. O alta crima abominabila petrecuta pe teritoriul Transnistriei in perioada guvernamantului regimului Antonescu s-a petrecut in judetul Golta langa Bug la sfarsitul lui decembrie 1941 pana in aprilie 194 „Sub comanda prefectului Isopescu, locotenent-colonel al Jandarmeriei, Golta a devenit „Regatul Mortii”. Aici s-au aflat cele trei mari lagare de exterminare: Bogdanovca, Dumanovca si Acmecetca. Cam 10 000 de evrei localnici, 30 000 din Basarabia si 65-70 000 din Odessa si din judetele din sudul Transnistriei au fost inchisi in aceste lagare”[85]. Conditiile de viata erau insuportabile. Oamenii erau inghesuiti in grajduri, cocini si baraci. Un mare numar traia sub cerul liber. Prezenta acestei mase evreiesti a provocat multe greutati autoritatilor locale. De aceea maresalul Antonescu a dat mana libera pentru lichidarea evreilor. Astfel in jur de 48 000 de evrei au fost impuscati la Bogdanovca, 18 000 la Dumanovca si cateva mii la Acmacetca [86].

Berezovca. Daca in judetul Golta executiile a zeci de mii de evrei au fost operate din ordinul autoritatilor antonesciene in judetul Berezovca actionau germanii. Conform unui raport al Marelui Stat Major adresat conducatorului statului in mai 1942, in cursul lunilor martie-aprilie, politia germana din Berezovca a executat 4 047 evrei. Cadavrele lor au fost arse. Maresalul Antonescu a pus urmatoarea rezolutie: „Nu este in atributia Statului Major ca sa se ingrijoreze de aceasta problema”[87].

5. Soarta evreilor predati unitatilor SS de dincolo de Bug

Lotul evreilor deportati din Bucovina in Transnistria in vara anului 1942 a fost aproape in intregime predat autoritatilor naziste aflate dincolo de Bug. Aici se construia o sosea de importanta strategica pentru nazisti, care lega Polonia de Ucraina de Sud. Si aici ca peste tot in lagarele de munca naziste conditiile erau de exterminare fizica. Oamenii erau pusi la munci peste puterile lor iar cand nu mai rezistau erau impuscati pe loc si aruncati in gropi comune. Chiar daca asasinii au fost SS-isti autoritatea antonesciana nu poate fi absolvita de complicitate. Guvernatorul Transnistriei, Gh. Alexianu, era in cunostinta de cauza cu privire la faptul ca pe evrei dincolo de Bug ii asteapta moartea sigura. Si totusi mii de evrei au fost predati. Toti au fost ucisi.

82.    Raport final, p. 150

83. Idem, p. 149

84. Idem, p. 146 - 147

85. Martiriul evreilor.

Au supravietuit doar cei care au reusit sa evadeze. Printre supravietuitori s-a aflat pictorul si scriitorul Arnold Dagani care in jurnalul intitulat „Groapa este in livada de visini” a imortalizat viata si moarte evreilor in lagarele de dincolo de Bug.

Faptele demonstreaza din plin ca deportarea evreilor in Transnistria a fost conceputa de autoritatile antonesciene ca o varianta locala a „Solutiei finale”.

Evreii au fost trimisi in Transnistria ca sa moara nu ca sa supravietuiasca.

Conform unor calcule in Transnistria au fost lichidati intre 115 000 si 118 000 de evrei locali si intre 105 000 – 120 000 de evrei romani au fost omorati sau au pierit din cauza conditiilor de viata impuse in lagare si ghetouri [88].

Deportarile in masa au fost suspendate la sfarsitul anului 194 In cursul anului 1943 au mai fost cazuri de deportari individuale. Asa spre exemplu in mai 1943 a fost deportat dr. W. Filderman. La sfarsitul anului 1943, inceputul anului 1944 s-au  aprobat unele repatrieri. Cu aceasta ocazie au revenit 1 800 de copii orfani care si-au pierdut parintii in Transnistria.

3.6.9. Respingerea planului de deportare a evreilor din Vechiul Regat si sudul Transilvaniei (1942-1943)

Politica de purificare etnica promovata de regimul Antonescu nu a vizat doar populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina. Necesitatea expatrierii treptate a tuturor evreilor din teritoriile romanesti a fost pusa in discutie de Conducatorul statului inca in sedinta Consiliului de Ministri din 15 februarie 1941 in termenii urmatori: „evreii bastinasi care se gaseau in Romania in 1913 vor fi tratati intr-un anumit fel; despre ei va fi vorba la urma, dupa ce va fi curatita tara de ceilalti evrei si anume de evreii intrati in Muntenia, Moldova, Transilvania si Bucovina in timpul primului razboi mondial; de cei care au invadat tara dupa 1918, carora tratatul minoritatilor le-a impus un regim de favoare[89].  Prin aceasta declaratie conducatorul statului i-a scos abuziv pe evreii din Basarabia, Bucovina si Transilvania din randul cetatenilor romani, declarandu-i invadatori.

  In 1942 maresalul revine asupra problemei purificarii etnice la scara intregii tari declarand ca va trece peste toti si peste orice greutate pentru a purifica total natia de aceasta neghina [90] [respectiv evreii n.n.].

In acest context cedeaza Antonescu in fata presiunii germane si accepta planul general de deportare a evreilor la Belzec, unul din cele mai dure lagare naziste de exterminare. Astfel SS Hauptsturmführer dr. Gustav Richter, consilierul pe problema evreiasca al Ambasadei germane din Bucuresti, a obtinut, in vara anului 1942, un agrement, in scris, din partea vice-prim ministrului Mihai Antonescu, pentru deportarea evreilor din Romania. Evreii afla despre acest plan dintr-un articol publicat de Gustav Richter in „Bukarester Tageblatt” (oficiosul Ambasadei germane din Bucuresti) intitulat semnificativ „Rumänien wird Judenrein”. Diplomatul german s-a angajat fata de poporul roman ca pana in toamna anului 1943 Romania va fi curatata de evrei.

Deportarea trebuia sa inceapa cu evreii din vestul Transilvaniei, din Banat, din orasele Turda, Arad si Timisoara.

Pregatirile pentru deportare au fost intense. De fapt inca din mai 1942 Conducatorul statului a cerut efectuarea unui recensamant de sange evreiesc pentru a avea o evidenta clara asupra situatiei populatiei evreiesti in eventualitatea trecerii la deportarea generala.

Dar, in acelasi timp, personalitati importante din Romania si din strainatate au intervenit pe langa conducatorul statului cerandu-i sa amane aplicarea planului. Asemenea masura arata I. Maniu ar putea afecta grav interesele viitoare ale Romaniei. Pana la urma deportarea evreilor s-a amanat. Dar probabil nu interventiile au fost hotaratoare pentru decizia luata. Interventii s-au facut si in 1941 si totusi guvernantii nu s-au lasat convinsi sa opreasca acea actiune criminala care a dus la moartea in Transnistria a zeci de mii de evrei in special din Basarabia si Bucovina. Acum in 1942 conjunctura internationala era alta. Nu mai exista o certitudine de neclintit in legatura cu victoria in razboi a Germaniei naziste. De aceea s-a hotarat sa se actioneze cu mai multa prudenta in „solutionarea problemei evreiesti”.

La scrisoarea in care directorul general al cailor ferate anunta Consiliul de Ministri ca Berlinul doreste sa afle cand incepe deportarea evreilor din Romania, se raspunde: „In Consiliul de Ministri din 13 octombrie 1942 s-a hotarat sistarea deportarilor”[91].

Daca regimul Antonescu a renuntat la deportarea evreilor la Belzec, a facut-o nu pentru a salva evreii, ci pentru a se autosalva. Sunt relevante in acest sens urmatoarele declaratii facute de conducatorul statului la 20 aprilie 1943: Solutia cea mai radicala ar fi sa iau toti evreii si sa-i trec peste granita [] Eu lupt sa castig razboiul dar se poate intampla sa-l castige democratiile. Si noi stim ce inseamna democratia: inseamna iudeocratie. Si atunci sa expun eu ca generatiile viitoare ale neamului sa fie pedepsite fiindca printr-o asemenea masura a mea au fost scosi evreii din tara?[92].

Renuntarea la ideea deportarii a asigurat supravietuirea unei importante parti a evreilor din Vechiul Regat si sudul Transilvaniei, dar acest fapt nu poate scuza, dimensiunile reale ale crimelor carora le-au cazut victima evreii in timpul pogromurilor de la Iasi; in Basarabia si Bucovina, si nu in ultimul rand in Transnistria.



3.6.10. Transilvania de nord. Destinatia deportarii – camerele de gazare

Destinul evreilor din Transilvania de Nord intrata sub ocupatie maghiara in urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940 a cunoscut o seama de situatii specifice conditionate de noul context istoric.

Primele masuri antievreiesti au inceput sa se aplice din toamna anului 1940, odata cu instalarea autoritatii hortyste. Numeroase gazete evreiesti au fost suspendate, printre care si prestigiosul saptamanal „Uj Kelet” (Noul rasarit), care sub regim romanesc a avut o aparitie de peste doua decenii. In invatamantul secundar s-a introdus „numerus clausus”, iar Universitatea maghiara din Cluj nu mai primea nici un student evreu.

O forma de exterminare fizica pentru evreii din Ungaria a fost munca obligatorie, in special dupa intrarea Ungariei in razboiul antisovietic. Din anul 1942 a inceput organizarea detasamentelor de serviciu pentru front, ceea ce insemna lucrari de geniu, si mai ales deminari. Munca grea, alimentatia insuficienta, lipsa de igiena, primejdiile deminarii, bolile, tratamentul brutal din partea supraveghetorilor au determinat un procent ridicat de mortalitate, desi se actiona in spatele frontului.

Politica de eliminare totala a populatiei evreiesti din societatea maghiara si de deportare in lagarele naziste de exterminare a fost aplicata dupa intrarea trupelor germane in Ungaria si instalarea de catre Horty a guvernului Sztojai, la 19 martie 1944. Atunci a inceput promulgarea unui sir intreg de ordonante prin care:

-          se interzicea intrebuintarea telefonului si a posturilor de radio-receptie;

-          s-a introdus „numerus nullus” in barourile de avocati, in colegiile de ziaristi si actori;

-          s-a impus  semnul galben care trebuia cusut pe haina;

-          s-au interzis calatoriile pentru evrei, si intrebuintarea masinilor particulare sau a taximetrelor;

-          s-a interzis accesul in localurile publice (teatre, cinematografe, cafenele, restaurante, bai, parcuri etc.);

-          s-a dispus distrugerea operelor literare ale scriitorilor evrei;

-          s-au sechestrat, respectiv s-au confiscat averile mobile si imobile evreiesti avand o valoare mai mare de 10 000 pengö (moneda maghiara). Evreii au fost obligati sa depuna la bancile autorizate toate valorile lor, bijuterii, efecte, actiuni etc.; ei puteau sa pastreze asupra lor suma de maximum 3 000 pengö (90 000 lei) in numerar, fiind obligati sa depuna restul la una din bancile autorizate.

In ziua de 17 aprilie 1944 au fost inchise si sigilate magazinele evreiesti, marfurile fiind confiscate.

Printr-o ordonanta speciala, li s-a interzis evreilor orice ocupatie care putea sa le asigure un venit.

Toate aceste dispozitiuni guvernamentale au intrat in vigoare intre 19 martie si 30 aprilie 1944, deci intr-un interval de 6 saptamani.

La 3 mai 1944 a demarat ghetoizarea.

Cu exceptia catorva orase, unde ghetourile au fost instalate in anumite cartiere, imprejmuite cu garduri de scanduri si, din care au fost evacuati crestinii, in toate celelalte centre evreii au fost masati la periferiile localitatilor, in fabrici de caramida, in soproane sau chiar sub cerul liber. Regulamentele de ordine interioara in ghetouri aveau prevederi foarte stricte.

Se preciza ca tentativa de parasire a ghetoului se pedepseste cu impuscarea; era interzis orice contact cu exteriorul; ulitele ghetoului trebuiau sa ramana pustii, s.a. Concentrarea in ghetouri s-a incheiat la 10 mai 1944.

Locuintele evreilor au fost sigilate la inceput, iar mai tarziu intregul mobilier, toata garderoba si articolele de gospodarie au fost inventariate si expediate in depozite publice. In multe locuri li s-au confiscat chiar si actele de identitate, astfel ei au incetat de a mai fi considerati cetateni.

Deportarile din Transilvania de nord spre lagarele naziste de exterminare au inceput la 15 mai; ultimul transport a plecat la 7 iunie 1944. In functie de marimea lotului sortit deportarii si de lungimea trenului intr-un vagon se ingramadeau pana la  80-90 de persoane. Datorita planificarii asigurate de slujitorii lui Eichmann si zelului fara egal al executantilor unguri, intreaga operatiune de deportare s-a incheiat intr-un timp nesperat de scurt. Kurt Becher, unul din adjunctii lui Eichmann, constata: Deportarea a 150 000 de oameni (cati au fost deportati din Transilvania) ar trebui sa dureze doi ani si am facut-o doar in cateva saptamani pentru ca am fost ajutati de unguri.

Evreii din Transilvania de nord au fost predati nemtilor la Kosice si apoi au fost dirijati spre Auschwitz, cel mai cumplit lagar de exterminare.

Un numar limitat de evrei a reusit sa se refugieze ilegal in Romania.

Conform unor estimari statistice aproximative, in lunile mai-iunie au fost deportati din Transilvania de nord  aproximativ 132 000 de evrei[93]. Dupa razboi dintre acestia  s-au intors in Transilvania 15 769 persoane, iar in alte tari ale lumii au fost identificate 10 000 persoane. Cu aceste evenimente tragice s-a incheiat un capitol din  istoria unei colectivitati evreiesti care a adus contributii importante la modernizarea societatii transilvane in special in secolele XIX si XX.

3.7. Actiuni de salvare

Cum s-a comportat populatia fata de evrei in anii 30 si 40 ai secolului trecut, cand regimuri nationalist-extremiste si antisemite s-au succedat la guvernarea Romaniei? Ce atitudini s-au manifestat fata de prigoana, deportarea sau exterminarea evreilor? Analiza documentara, marturiile supravietuitorilor sau cele ale martorilor ilustreaza faptul ca nu se poate formula un singur raspuns la aceste intrebari.

Un aspect care trebuie avut in vedere este propaganda nationalista si antisemita agresiva care s-a desfasurat incepand cu sfarsitul anilor 20. Intelectuali cu imapct la public, lideri de opinie, oameni politici, gazete au intretinut o simbolistica nationalista extremista, in care elementul central nu era deschiderea constructiva spre modernizare ci orientarea pasesista. Exista in epoca o o predilectie a campului comunicational si cultural in a corela afirmarea identitatii nationale, conditie a unei romanii puternice, de slabirea sau eliminarea evreilor. Componenta antisemita era deosebit de prezenta intrucat evreul era incarcat cu multiple semnificatii negative, izvorate din prejudecati culturale si civilizationale: responsabil pentru intarzierea economica a tarii, pentru neimplinirile sau derapajele democratiei, pentru comunism etc[94]. Au existat desigur, intelectuali sau o presa democratica reactiva la mesajele extremei dreapta. Intalnim atitudini de reactie la antisemitism, numai ca cele mai zgomotoase si cele care s-ai impus si institutional au fost in cele din urma, mesajele nedemocrate, antisemite, antiumane. Infiintarea cenzurii si eliminarea presei democrate, instituirea guvernarilor dictatoriale sau totalitare au consolidat viziunea respingerii evreului din societate.

 In cele din urma, asa numita problema evreiasca, din economica si simbolica, avea sa ajunga politica. In aceste conditii, atitudinea populatiei la persecutiile si agresiunile impotriva evreilor din anii 40 a fost in cea mai mare parte una de neimplicare, de pasivitate. Marea masa a martorilor tacuti a fost formata din toti aceia care citeau articole antisemite, vedeau pe strada manifestari antisemite, asistau la agresarea evreilor, la deporatrea lor sau la munca obligatorie pe care o faceau la curatat zapada sau maturat strada si  paseau mai departe. Posibil de a fi fost tulburati in interior, de a nu fi fost de acord sau de a fi neplacut impresionati de tratamentul la care erau obligati evreii, acesti oameni nu manifestau nicio reactie publica.

Au existat si oameni care au sustinut politica antisemita a statului roman. Sa ne amintim de aceia care in perioada guvernarii legionare defilau pe strada in uniforme verzi si intonau cantece legionare. Sa ne amintim de un indicator semnificativ al epocii: la alegerile legislative din decembrie 1937, aproape un sfert din electorat a votat cu partidele extremiste: Partidul National Crestin (O. Goga-A.C. Cuza) a obtinut 9,15%, Garda de Fier 15,58%. Sa ne amintim de faptul ca o buna parte a intelectualitatii mijlocii (invatatori, studenti sau clerul rural) au fost militanti activi ai miscarii legionare.

Au fost, de asemenea, oameni care s-au implicat in salvarea evreilor. Actiunile de salvare au fost individuale si au avut in principal doua categorii de actori: persoane care datorita unui anumit statut social, au putut influenta salvarea mai multor vieti; persoane care au reactionat pentru a salva viata unor evrei din vecinatate sau  a unor cunoscuti.

Din prima categorie amintim cazul primarului orasului Cernauti, dr. Traian Popovici, care, in ciuda ordinelor militare si a deciziilor date de Ion Antonescu, s-a opus atat crearii unor ghetouri in localitate,  cat si deportarii evreilor. In marturia scrisa imediat dupa razboi, Traian Popovici nota: „am curajul sa marturisesc ca pe atunci credeam, ca multi altii din aceasta tara, ca generalul Antonescu in jurul caruia se crease legenda omului de mana tare, energic, cinstit si bine intentionat, ar putea sa duca vracul unei tari avariate inspre limanuri de salvare”. Si totusi care au fost limitele acestei increderi in guvernarea autoritara a unui regim militar, bazat pe o ideologie a nationalismului antisemit? Primarul de Cernauti rememoreaza rolul valorilor spirituale ale umanismului, crestin sau laic, care i-au cimentat educatia si atitudinea civica: „In ce ma priveste, daca m-am invrednicit de aceasta tarie de a nu ceda curentului, de a ma impotrivi lui, de a fi stapan pe vointa mea, de a  infrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvant om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generatiilor de popi din care ma trag si cari m-au invatat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut in lumina frumoaselor vituti ale clasicismului si mi-au plamadit sufletul la caldura umanitatii, care, neobosita, cizeleaza pe om si-l diferentiaza de bruta”[95].

In timpul pogromului de la Iasi, inginerul Grigore Profir, director al unei mori de langa oras, a ascuns zeci de evrei ieseni, salvandu-i astfel de la moarte.Tot aici amintim cazul, Vioricai Agarici, presedinta Societatii de Cruce Rosie Roman, care a organizat in gara Roman actiuni pentru salvarea mai multor evrei aflati in „trenul mortii”. Ca urmare a reactiilor de ostilitate ale localnicilor fata de atitudinea ei de a salva evrei, Viorica Agarici a demisionat din functie si a plecat la Bucuresti.

De asemenea, comandantul lagarului de la Vapniarca, Sabin Motora, a salvat viata a zeci de evrei internati in acel lagar.

Directori ai unor institutii de cultura au refuzat sa puna in aplicare legislatia privind eliminarea evreilor din teatre. De exemplu, marele actor Constantin Tanase, director la teatrul de revista, a platit in continuare salarii unor actori evrei, iar N. Stroe a continuat sa scrie texte impreuna cu Vasilache, pe care le iscalea cu pseudonim.

Din cea de a doua categorie, careia ii apartin cazurile de solidaritate cu suferintele evreilor ale unor cetateni, amintim doar cateva. Avocata ieseana Viorica Zosin „a mers din casa in casa, cat a putut, cu riscuri mari, sa previna pe cei amenintati a fi ucisi, cateodata chiar sa-i ascunda ea insasi, ajutata de alti oameni adevarati, pe unde credea ea ca ar fi feriti de primejdie”[96]. Tot in timpul Pogromului de la Iasi, farmacistul Dumitru Beceanu a adapostit pe cei doi salariati evrei, la care s-au mai adaugat inca 20 de evrei. In acelasi context dramatic pentru evreii din Iasi, preotul ortodox Razmerita si strungarul Ioan Gheorghiu au platit cu viata pentru ca au incercat sa salveze evrei de la moarte.

„Au fost chiar cazuri cand neevrei, incercand sa salveze de la moarte pe niste evrei, au fost ucisi impreuna cu cei pe care dorisera sa-i apere. Astfel, inginerul Naum, crestin, cumnat cu primul procuror Casian, fost asistent de chimie medicala la Facultatea de medicina din Iasi si functionar al Institutului iesean de Igiena, cunoscut printre intimi pentru vederile sale de stanga, intervenind in apararea unui evreu care urma sa fie ucis pe strada Pacurari in dreptul Fundatiei Ferdinand, a fost impuscat mortal de un ofiter care i-a strigat: «Mori, caine, impreuna cu jidanul pe care-l aperi». Preotul ortodox Razmerita a fost impuscat pe strada Sararie pe cand incerca sa salveze cativa evrei. Preotul a murit impreuna cu cei pe care voise sa-i ocroteasca. Strungarul Ioan Gheorghiu, incercand sa salveze niste evrei pe strada Zugravilor, in dreptul Rampei, a fost ucis si el de lucratori ceferisti”[97].

Pana in vara anului 2004, 60 de romani dintre cei care au salvat sau au ajutat la supravietuirea evreilor in timpul Holocaustului, au primit din partea statului Israel titlul de Drept intre popoare, ca insemn al recunoasterii meritelor lor de a salva fie si viata unui singur evreu in conditiile celui de al Doilea Razboi Mondial. Cifra in sine este mica si ea nu reflecta cu exactitate rolul pe care, intr-un moment sau altul al razboiului, romani au intervenit pentru a ocroti viata populatiei evreiesti.

Salvarea evreilor in pericol de a fi ucisi reprezinta o tema extrem de nuantata. Avand in vedere numarul mare al victimelor, intr-o prima aproximare este evident ca majoritatea populatiei nu s-a opus la genocid. Au existat totusi si cazuri in care romani s-au implicat in actiuni de salvare. Raportul final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania are un capitol dedicat acestei probleme. In acest capitol sunt ilustrate situatii de salvare si, de asemenea, este Lista celor Drepti intre popoare.



1 Izvoare si marturii referitoare la evreii din Romania.  Vol. I intocmit de Victor Eskenazy, editia a II-a revizuita, Editura Hasefer, Bucuresti, 1995, II A, p. 161 ( in continuare IMER )

3 IMER I, p. 14-15, doc. 14.

4 Idem, p.23-24, doc. 25.

5 Idem, p. 34, doc. 38.

6 Dr. M. A. Halevy. Comunitatile Evreiesti din Iasi si Bucuresti pana la Zavera (1821). Publicat in Evreii din Romania in texte istoriografice. Antologie, Editura Hasefer, Bucuresti, 2002, p. 427 (In continuare, Texte istoriografice).

7 IMER I, p. 110, doc. 133.

8 Idem, p. 111, doc. 134.

9 Idem, p. 117, doc. 142.

10 N. Iorga.  Studii si documente, vol. XI, Editura Ministerului de Instructie, 1906, p. 84.

11 IMER II /1, Bucuresti, 1988, f.e. p. 33, doc. 48.

12 V. Madgearu. Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributiuni la studiul evolutiei sociale romanesti. Institutul de arte grafice “Bucovina” I. C. Toroutiu, Bucuresti, 1936, p. 86-87

13 N. Iorga. Istoria comertului romanesc. Epoca mai noua. Bucuresti, 1925, p. 143-144.

14 Idem.

15 IMER III / 2, Editura Hasefer, Bucuresti 1999, p. 321-340, doc. 31 si p. 442-452, doc. 80.

16 Evreii din Romania in razboiul de reintregire a tarii 1916-1919, Editura Hasefer, Bucuresti, 1996, p. 163-331.

17 Scurtu I., Boar L. Minoritatile nationale din Romania 1918-1925, Documente, I., Bucuresti, Arhivele Statului din Romania, 1995, p. 115.

18 “Curierul Israelit”, Anul XV, nr. 6, 22 oct. 1922, p. 1.

19 Contributia evreilor din Romania la cultura si civilizatie. Editia a II-a revazuta. Coordonare generala acad. Nicolae Cajal, dr. Hary Kuller, Editura Hasefer, Bucuresti, 2004, p. 24-30.

20 Raport final, p. 19.

21 Victor Neuman. Repere culturale ale antisemitismului din Romania in secolul al XIX-lea, publicat in: Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare. Editura “Noua Alternativa”, Bucuresti, 1994, p. 49.

22 Vasile Conta. Cine sunt jidanii […] Discurs rostit in Camera Deputatilor la 4 si 5 septembrie 1879 cu privire la modificarea art. 7 din Constitutie, Iasi “Libraria Romaneasca” I. V. Ionescu [1914], 35 p.

23 Dumitru Murasanu. Nationalismul lui Eminescu, Editura “Pacifica”, Bucuresti, 1994, p. 105.

24 Petre Andrei, Sociologie generala. Editia a II-a ingrijita si cuvant introductiv de M. Maciu, Bucuresti, Editura Academiei de Inalte Studii Militare 1993, p. 373.

25 Leon Volovici. Ideologia nationalista si «problema evreiasca». Eseu despre formele antisemitismului intellectual in Romania anilor 30, Humanitas, 1995.

[26] Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania (CISHR), Raport final, Ed. Polirom, Iasi, p. 387.

[27] Blood Bath in Romania, The Record, New York, 1942, cf. CISHR, op.cit., p. 43.

[28] Istoria ilustrata a nazismului, Edit. RAO, 2004, Bucuresti, p. 12.

[29] A se vedea o cronologie a ascensiunii si consolidarii la putere a lui Hitler si a evenimentelor politice, militare si criminale pe care le-a declansat in Istoria ilustrata a nazismului, op.cit., p. 187-189.

[30] Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. 1, Edit. Hasefer, Bucuresti, 1997, p. 46.

[31] Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. 1, Legislatia antievreiasca (vol. alcatuit de Lya Benjamin), Edit. Hasefer, 1993, p.XX.

[32] Idem., p. 35.

[33] Idem., p. 37.

26 Legislatia antievreiasca, doc. 95, p. 291.

27 Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. II. Problematica evreiasca in stenogramele Consiliului de Ministri. Volum alcatuit de Lya Benjamin. Editura Hasefer, Bucuresti, 1996, doc. 44, p. 129. (In continuare Problema  evreiasca).

28 Idem, doc. 65, p. 180

29 Andreas Hillgruber. Regele Carol si Maresalul Antonescu. Relatiile germano-romane (1938-1944). Editie si studii bio-bibliografice de Stelian Neagoe, Bucuresti, Humanitas, 1994, p. 220.

30 Ion Antonescu.  Declaratiile domnului general Antonescu facute presei. Bucuresti, Tip. MAN, 1941.

31 Dr. Wilhelm Filderman. Un avocat al etniei sale, un avocat al cauzei nationale a Romaniei. Articole, discursuri, memorii, 1921-1948, vol. 2, p. 208.

[34]Declaratiile domnului general Antonescu la intrarea in vigoare a Decretului – Lege pentru trecere a  proprietatilor urbane evreiesti in patrimoniul statului ( 27 martie 1941 ). Publicat in Legislatia antievreiasca, doc. 36, p. 132 – 133;

[35] Idem, doc. 35, p. 122.

[36] Decretul-lege privitor la modificarea art. 44 din Legea pentru regimul general al cultelor, 18 martie 1941. Legislatia antievreiasca, doc. 33, p. 119 – 121;

[37] Problema evreiasca, p. 84 – 85;

[38] Monitorul Oficial, nr. 78 din 1 aprilie 1941;

[39] Problema evreiasca, doc. 82, p. 210 – 211;

[40] Legislatia antievreiasca, doc. 40, p. 147 – 149;

38 bis Din procesul – verbal al interogatoriului arestatului Lecca Radu Dumitru, Moscova, 23 iulie 1945 in Lotul Antonescu in ancheta Smers, Moscova, 1944 – 1946. Documente din arhiva FSB. Editie ingrijita si studiu introductiv de Radu Ioanid. Traducerea documentelor din limba rusa de Radu Parpauta. Polirom 2006, p. 386 ( In continuare Lotul Antonescu );

[41] Raportul d-lui ministru de Stat, Mihai Antonescu catre conducatorul statului roman si presedinte al Consiliului de Ministri pentru motivarea Decretului – lege de infiintare a Centrului National de Romanizare. Publicat in Legislatia antievreiasca,  doc. 37, p. 134;

39 bis Radu Dumitru Lecca, in Lotul Antonescu, p. 382.

[42] Extras din telegrama Maresalului Antonescu adresata de pe front profesorului Mihai Antonescu. In Problema evreiasca, doc. 105, p. 290

[43] Publicat in facsimil in Matatias Carp, Cartea Neagra. Suferintele evreilor din Romania in timpul dictaturii fasciste 1940 – 1944. Vol. al II-lea. Pogromul de la Iasi. Editia a II-a. Editura Diogene, 1996, Plansa IX. ( In continuare Cartea Neagra ).

[44] ACSIER, fond memorii, dosar 1 / 1941

[45] Evreii din Romania intre anii 1940 – 1944, Vol. III / I, Perioada unei mari restristi, Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, p. 296, doc. 193 ( In continuare Perioada unei mari restristi ).

[46] Cartea Neagra, Vol. II, p. 9;

[47] Idem, p. 40

[48] Raport final, p. 119

[49] Idem, p. 123

[50] Idem, p. 124

[51] Legislatia antievreiasca, doc. 42, p. 155. Reprodus din Monitorul Oficial P. I nr. 153 din 1 iulie 1941, p. 3759;

[52] ANIC, fond Argetoianu, dosar 75, fila 235;

[53] Referire la Ordinul 255 al generalului Ion Antonescu conducatorul statului catre unitatile militare si de jandarmerie din tara. Problema evreiasca, doc. 98, p. 263.

[54] Extras din telegrama trimisa de seful Legatiei americane acreditata la Bucuresti Secretariatului de Stat din Washington la 3 iulie 1941. Publicat in Perioada unei mari restristi, partea I-a, p. 255 – 256;

[55] Problema evreiasca, doc. 93, p. 234 – 235;

[56] Mihai Antonescu. Pentru Basarabia si Bucovina. Indrumari date administratiei dezrobitoare, Bucuresti, 1941. Vezi si Problema evreiasca,  p. 261 – 262;

[57] Problema evreiasca, doc. 99, p. 267.

[58] Cartea Neagra, Vol. 3, p. 38;

[59] Raport final, p. 133;

[60] Legislatia antievreiasca, doc. 94, p. 301 – 310.

[61] ACSIER, fond 3, dosar 25 / 1941;

[62] Documente Ancel, vol. II, p. 441;

[63] Problema evreiasca, p. 277;

[64] Idem;

[65] Stenograma Consiliului de Ministri din 9 septembrie 1941 in Problema evreiasca, doc. 109, p. 307 – 309;

[66] Perioada unei mari restristi, Partea I-a, doc. 285, p. 396.

[67] Problema evreiasca, doc. 142, p. 427 – 428.

[68] Cf. declaratiei lui Ion Antonescu la sedinta Consiliului de Aprovizionare din 6 octombrie 1941. In Problema evreiasca, doc. 113, p. 326;

[69] Raportul final, p. 137.

[70] Problema evreiasca, doc. 123, p. 354;

[71] Idem, doc. 107, p. 298 – 299;

[72] Lotul Antonescu, p. 280 – 281;

[73] Cartea Neagra, Vol. III, p. 90

[74] Idem, Vol. III, doc. 101, p. 189 – 190

[75] ANIC, fond P.C.M. Cabinet, dosar 104 / 1941, fila 142. Vezi si Lya Benjamin, Prigoana si rezistenta in istoria evreilor din Romania, 1940 – 1944, Editura Hasefer, Bucuresti, 2001, p. 375 – 383.

[76] Aceasta noua masura de deportare a fost discutata in sedinta Consiliului de Ministri din 28 mai 1942. Publicat in Problema evreiasca, doc. 135, p. 401 – 403.

[77] Ohmar Trasca, Dennis Deletant, Holocaustul din Romania in documente ale celui de-al III-lea Reich 1940 – 1944, Editura Dacia, Cluj – Napoca 2006, p. 70 – 71.

[78] Problema evreiasca, doc. 108, p. 301 – 302;

[79] Idem, doc. 119, p. 337

[80] Martiriul Evreilor din Romania 1940 – 1944. Documente si marturii. Editura Hasefer,Bucuresti, p. 176.

[81] Lotul Antonescu, p. 281

[82] Problema evreiasca, doc. 181, p. 542-545

[83] Idem, doc. 118, p. 332

[84] Raport final, p. 150

[85] Idem, p. 149

[86] Idem, p. 146 - 147

[87] Martiriul evreilor.

[88] Raport final, p. 388

[89] Problema evreiasca, doc. 71, p. 190

[90] Din rezolutia pusa de Ion Antonescu ( 10 septembrie 1942 ) pe referatul intocmit de Institutul Central de Statistica privind diferenta intre situatia numerica a evreilor cf. recensamantului din 1941 si cel din 1942. Problema evreiasca, doc. 32, p. 107.

[91] ANIC, fond P.C.M., dosar 342 / 1942. Vezi si Problema evreiasca, p. 466

[92] Idem, doc. 166, p. 511

91. Raport final, p. 388

[94] Pentru nationalismul si antisemitismul cultural sau media din anii 30 ai secolului trecut a se vedea Leon Volovici, Ideologia nationalista si problema evreiasca, Edit. Humanitas, Bucuresti, 1995,  Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, Edit. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1995.

[95] Tr. Popovici, „Spovedania unei constiinte”, in Matatias Carp, Cartea neagra, editia a II a, vol. 3, Edit. Diogene, Bucuresti, 1996, p. 166.

[96] Iorgu Iordan, „Memorii”, cf. Raport final,  Comisia Internationala  pentru  Studierea Holocaustului in Romania, op. cit., p. 300.

[97] Radu Ioanid, Evreii sub reimul Antonescu, Edit. Hasefer, Bucuresti, 1997, p. 101.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2018 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Noul Imperiu - Rusia
Rezistenta Anticomunista in Romania
SOLICITARI SI TRAIRI PSIHOFIZICE IN LUPTA - STRESUL PSIHIC IN LUPTA ARMATA
ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA
Romania in concertul european
Politica externa a romaniei (1878-1914)
HITITII
Alexandru Macedon (336-323 i.Chr.)
MIHAI VITEAZUL, DOMNUL ROMÂNILOR
ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA