UNIUNEA EUROPEANA LA ORIZONTUL MILENIULUI III - Lucrarile celui de-al XXIII-lea Congres al Federatiei Internationale de Drept European (FIDE)

UNIUNEA EUROPEANA LA ORIZONTUL MILENIULUI III -

Lucrarile celui de-al XXIII-lea Congres al Federatiei Internationale de Drept European (FIDE)

In perioada 28-31 mai 2008 s-au desfasurat la Linz, in Austria, lucrarile celui de-al XXIII-lea Congres al Federatiei Internationale de Drept European (FIDE) la care au participat tarile membre si invitate, Romania avand in prezent statutul de invitat ce, va urma procedura de afiliere.

Lucrarile Congresului s-au tinut in plen si pe trei sectiuni care au avut ca teme: "Sa pregatim Uniunea Europeana pentru viitor"- sectiunea 1, "Modernizarea regulilor comunitare antitrust"- sectiunea 2, "Noua directiva a Uniunii Europene referitoare la servicii"- sectiunea 3.

Presedinte al Federatiei Internationale de Drept European este prof. univ. dr. Heribert Franz Koeck[1], iar Secretarul general al reuniunii a fost prof. univ.dr. Margit Maria Karollus. Lucrarile Congresului s-au desfasurat sub inaltul patronaj al Presedintelui Federal al Republicii Austria, Prof. univ. dr. Heinz Fischer, cu participarea Presedintelui Curtii de Justitie, prof. univ. dr. Vassilios Skouris, a comisarului european pentru relatii externe si politica de vecinatate, dr. Benita Ferrero-Waldner, inalti reprezentanti ai Uniunii Europene, membri ai Guvernului austriac, reprezentanti ai autoritatilor locale, delegati ai statelor membre si invitate, peste 430 de participanti din 38 de tari.

La prima sectiune, raportorul general prof. univ. dr. Gráinne de Búrca a prezentat materialul de sinteza "Sa pregatim Uniunea Europeana pentru provocarile mileniului III. De la Tratatele Comunitatilor Europene la Tratatul de la Lisabona", iar raportul institutional a fost realizat si prezentat de catre Peter van Nuffel sub titlul "Sa pregatim Uniunea Europeana pentru viitor? Revizuirile necesare ale dreptului primar dupa neratificarea Tratatului instituind o constitutie pentru Europa" .

Raportul general la cea de-a doua sectiune "Modernizarea regulilor comunitare antitrust. Prima experienta data de Regulamentul 1/2003" a fost prezentat de Joachim Bornkamm si René Grafunder, iar raportul institutional cu aceeasi tema a fost redactat de Eric Gippini Fournier .

Pentru cea de-a treia sectiune, raportor general a fost Stephan Griller cu tema "Noua directiva pentru servicii a Uniunii Europene. Sperante si asteptari pentru o viitoare completare a pietei interne", iar raportul institutional cu acelasi titlu a fost realizat de Fernado Florindo Gijon .

Dezbaterile din cele trei zile ale Congresului pe tematica foarte vasta deschisa de Tratatul de la Lisabona privind reformele aduse constructiei comunitare, au scos la iveala o serie de teme ce privesc pe de o parte, aplicarea procedurilor nou instituite de Tratatul de la Lisabona, ce ridica multe semne de intrebare in privinta eficientei lor practice, iar pe de alta parte, vizeaza chiar limitele integrarii europene, atat de ordin conceptual, dar mai ales functional si institutional.

O prima problema dezbatuta a fost aceea a naturii juridice a Uniunii Europene, iar conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, concluzia unanima care s-a tras in urma dezbaterilor a fost aceea ca nu sunt aduse niciun fel de modificari in aceasta privinta.

Noile reglementari prevad competente si structuri ce tin de caracterul integrator al Uniunii, aceasta fiind o constructie suprastatala. In aceeasi masura, alte reglementari, tin de caracterul interstatal al constructiei comunitare. Astfel, reglementarile institutionale ce privesc Presedintele Consiliului European, Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, modul de compunere a Comisiei incepand cu 1 noiembrie 2014, marirea sferei domeniilor in care luarea deciziilor se face prin vot cu majoritate calificata, tin de caracterul integrator.

Pe de alta parte, reglementari noi care privesc posibilitatea unui stat de a se retrage din Uniunea Europeana, clauza de flexibilitate privita de o maniera mai explicita, adoptarea hotararilor de principiu prin vot in cadrul tuturor institutiilor, fixarea rolul Parlamentelor nationale in luarea deciziilor in cadrul Uniunii, initiativa populara raportata la cetatenii unui numar de state membre, cooperarea consolidata privita de o maniera mult mai clara, introducerea formei de cooperare structurata permanenta in cadrul politicii de securitate si aparare comuna demonstreaza caracterul interstatal al constructiei comunitare.

Cel mai bun exemplu de echipolenta intre caracterul integrator si cel de cooperare interstatala al Uniunii Europene il constituie politica monetara comuna pentru Zona Euro si forma de cooperare consolidata. Adoptarea monedei unice, prin natura deciziei si finalitatea sa, tine, in mod evident, de caracterul integrator, asa cum se desprinde din dispozitiile Tratatului de la Maastricht. Considerarea data este intarita prin in art. 2B, lit. c) din Titlul I Categorii si domenii de competente ale Uniunii din Tratatul de a Lisabona, in care politica monetara pentru statele membre a caror moneda este euro, este prevazuta expres la categoria competentelor exclusive.

Politica monetara comuna priveste doar statele care au aderat la Tratatul Euro din 1998, incheiat in contextul art. 10 TUE privind cooperarea consolidata, care da posibilitatea incheierii unei conventii de catre o parte din statele membre intr-un domeniu pe care ele il considera benefic si in acord cu scopul tratatelor. Astfel, ele pot sa actioneze de o maniera mai energica in cadrul Uniunii, in vederea integrarii.

In noua redactare a Tratatului de la Lisabona, art. 10 limiteaza cooperarea consolidata la competentele neexclusive si arata intr-o maniera mai stricta conditiile realizarii sale si efectele pe care le produce, iar toate acestea evidentiaza caracterul sumativ.

Personal, consideram ca, desi caracterul integrator al constructiei comunitare s-a dorit mai pronuntat, pe fondul dezbaterilor din ultimii ani, in Tratatul de la Lisabona foarte multe reglementari scot in evidenta caracterul Uniunii Europene de structura asociativa intre state. Avem in vedere, in primul rand, posibilitatea expres reglementata de retragere a statelor din Uniune. Cat priveste limitarea cooperarii consolidate la domeniile ce nu tin de competentele exclusive, reglementare de natura asociativa, putem sa ne asteptam in timp la o evolutie a integrarii ,,in doua viteze'', desi in ultima vreme observam ca aceasta a devenit o idee "ingropata".

O a doua mare problema discutata in cadrul Congresului a fost cea privitoare la extinderea competentelor prin Tratatul de la Lisabona. Raportorul Peter van Nuffel a precizat ca noul tratat este de principiu o fixare a reformelor aduse la Maastricht. El a aratat in mod explicit ca in privinta competentelor exclusive, Tratatul de la Lisabona nu aduce nicio modificare si de aici putem spune ca nu sunt modificari nici in privinta naturii constructiei comunitare.

In timp ce Tratatul de la Maastricht, in multe privinte, (de ex. procedura de adoptare a deciziilor, politica economica si monetara comuna, politica externa si de securitate comuna, principiul subsidiaritatii si proportionalitatii, etc.), aduce doar enunturi instituind noi domenii ale Uniunii, Tratatul de la Lisabona vine sa fixeze toate aceste probleme si chiar sa reglementeze proceduri de aplicare. Intr-o oarecare masura, Lisabona este o dezvoltare a Tratatului de la Maastricht.

Daca in privinta reglementarilor institutionale si functionale nu s-au adus obiectii majore de fond, dezbaterile pe parcursul a celor trei zile de lucru s-au conturat in jurul Cartei. Pornind de la faptul ca Tratatul de la Lisabona adopta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, instrument juridic de aceeasi valoare cu Tratatul, act primar de reglementare juridica, obligatoriu pentru statele membre odata cu Tratatul si astfel obligatoriu pentru toate curtile nationale, printr-o judecata de drept, stricta, se evidentiaza o extindere a competentelor Uniunii cu acest domeniu.

Polemicile au pornit de la redactarea art. 6 alin.1 din Tratatul de la Lisabona, in care se precizeaza ca dispozitiile cuprinse in Carta nu extind competentele. Se observa, insa, ca prevederea este in dezacord cu fondul reglementarii, aspect pe care il remarcam si noi. In acest context putem aminti ca un rol major in conturarea solutiei l-au avut judecatorii curtilor constitutionale si supreme, prezenti la discutii, majoritatea fosti judecatori sau avocati generali ai Curtii de la Luxemburg.

Ca opinie finala s-a considerat ca, intocmai ca si momentul Maastricht cand au fost instituite, chiar si enuntiativ noi domenii si competente, tot astfel, prin Tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii reprezinta o extindere a competentelor. Ea deschide perspectiva urmatorului deceniu de a gandi aplicarea prin proceduri adecvate, cu sprijinul nemijlocit al curtilor nationale si al Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene ce se vor confrunta inevitabil cu cele mai diverse probleme ce tin de aplicarea Cartei. Participantii la dezbateri au remarcat ca aceasta Carta este evident un act de drept primar ce tine orice instanta, dar nu avem prevazute si proceduri de aplicare, reglementarea fiind astfel incompleta.

In cadrul dezbaterilor s-a evidentiat faptul ca Uniunea Europeana este cu precadere o constructie functionala si mai putin institutionala, folosindu-se chiar termenul de constitutionalizare functionala, in contextul evidentei evitari a constitutionalizarii institutionale. Considerarea data releva nu doar caracterul pragmatic si permanent evolutiv al Uniunii Europene, ci si ambiguitatea sa conceptuala ce face dificila calificarea in termenii legislatiilor nationale si doctrinei juridice de drept public a reglementarilor juridice specifice constructiei comunitare.

Un punct substantial pe agenda discutiilor Congresului, l-a constituit regulile democratice de dezbatere si adoptare a reglementarilor comunitare primare. Analiza a pornit de la aprecierea transparentei procedurii urmata pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona si distinctia dintre Conferinta Interguvernamentala utilizata la adoptarea Tratatului de la Lisabona si Conventie utilizata la adoptarea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa.

In timp ce in cadrul Conferintei Interguvernamentale rolul principal este detinut de fiecare stat in parte, in cadrul Conventiei se realizeaza dialogul, dezbateri in grupurile de lucru structurate dupa problematica reformei institutionale si functionale. Din experienta acumulata se observa ca eficienta conventiei ce a avut ca obiectiv elaborarea tratatului modificator, nu a fost prea mare, si din acest punct de vedere optiunea pentru aceasta solutie este criticabila, desi pe de alta parte ea este sustinuta prin metoda de lucru mult mai riguroasa.

Conferinta interguvernamentala s-a dovedit a fi un instrument mai energic pentru ca ea reuneste principalii factori de decizie, iar in contextul impulsului dat de Presedintia germana, ce a decis reluarea negocierilor si a avut rolul determinant in adoptarea Tratatului de la Lisabona, chiar daca ii poate fi imputabila lipsa de transparenta si solutia negocierilor bilaterale intre state, totusi, ea apare ca fiind cadrul optim pentru adoptarea deciziilor finale, atat cu caracter politic cat si tehnic.

In cadrul dezbaterilor s-a observat ca reprezentantii Comisiei opteaza pentru folosirea pe viitor a metodei conventiilor, solutie neimpartasita si de majoritatea delegatiilor, ceea ce, in opinia noastra lasa deschisa discutia pentru o forma mixta, care sa puna in lumina aportul pozitiv al fiecarui cadru institutional de elaborare a tratatelor modificatoare.

Observand dispozitiile art. 48 din Tratatul de la Lisabona privind procedura de revizuire ordinara, solutia mixta in care conventia asigura cadrul de lucru si conferinta interguvernamentala decizia finala reprezinta si in conceptia prezentului tratat optimul pe termen mediu si lung.

Criticata pentru deficitul de democratie, prin revizuirile aduse la Lisabona, Uniunea Europeana a incercat sa realizeze un transfer la nivel comunitar al modelului democratic national. A gandi un model democratic in afara celui national este practic de neconceput in prezent si putem pune in discutie doar o asimilare la nivelul Uniunii Europene a progreselor democratice acumulate de state de-a lungul timpului.

Raportorul general Gráinne de Búrca a opinat ca in masura in care nu se va reusi instituirea unui nou concept de democratie specific Uniunii Europene si se ramane in continuare la discretia statelor, practic caracterul democratic este dat strict de state si constructia comunitara ramane profund deficitara in acest sens.

Fara a fi evident impotriva democratizarii integrarii europene, in ceea ce ne priveste, consideram ca scopul economic este prioritar si ca pasii spre democratie sunt vizibili, iar ei trebuie sa fie analizati mai mult prin raportare la legitimitatea luarii deciziilor.

Impartasim punctul de vedere al unor participanti la dezbateri care au evidentiat ca democratia in Uniunea Europeana, in contextul actual institutional, se discuta mai ales in privinta participarii Parlamentelor nationale la adoptarea deciziilor si a principiului subsidiaritatii.

Consideram ca aceste aspecte dau substanta democratiei europene, iar in acest cadru ne intereseaza legitimitatea luarii deciziilor si pe masura acumularilor de cultura proeuropeana un rol tot mai mare trebuie sa fie dat cetatenilor.

Depasind comentariile cunoscute ce tin de ambiguitatea si reformele destul de mici aduse de Tratatul de la Lisabona in privinta principiului subsidiaritatii, raportorii au subliniat rolul sau de instrument de lucru mai mult decat de principiu fundamental si au sustinut ca in conditiile armonizarii legislative, in realitate, putem spune ca avem o limitare a eficientei principiului subsidiaritatii de intaietatea dreptului comunitar si armonizare.

Remarcam discutia care apare cu privire la subsidiaritate de a fi un principiu sau un instrument. Intrucat avem permanent incertitudinea limitelor exercitarii puterii de reglementare State - Uniune, din punct de vedere al constructiei politice este obligatorie prevederea subsidiaritatii ca principiu fundamental de ordin functional in corelare cu natura Uniunii.

Subsidiaritatea este, ca natura o constructie politica, chiar daca aplicarea sa prinde contur doar in corelare cu principiul proportionalitatii, iar din punct de vedere functional poate sa fie privita si ca un instrument de lucru.

Faptul ca, in aproape toate situatiile in care a fost sesizata pe temeiul incalcarii subsidiaritatii si proportionalitatii, CJCE s-a pronuntat exclusiv pe al doilea temei, tocmai pentru a nu aduce atingere unui principiu politic sensibil cum este subsidiaritatea, consideram ca aprecierea sa ca simplu instrument de lucru nu poate sa fie retinuta decat cu valoarea unei opinii.

Prin Tratatul constitutional se folosea terminologia de principii fundamentele pentru subsidiaritate si proportionalitate, in timp ce prin Tratatul de la Lisabona, desi se pastreaza prevederile de fond si chiar se completeaza cu dispozitiile ce privesc rolului parlamentelor nationale, calificarea lor ca principii fundamentale dispare, ceea ce lasa loc la interpretari.

Cat priveste raportul dintre subsidiaritate si armonizare, acesta trebuie analizat avand in vedere momentele diferite in care actioneaza: subsidiaritatea priveste reglementarea primara a Uniunii Europene , in timp ce armonizarea presupune implementarea si aplicarea regulilor comunitare in dreptul intern al statelor membre. Din aceasta perspectiva, putem aprecia ca teza sustinuta de raportori in privinta cresterii participarii parlamentelor nationale la procedura de decizie comunitara pune in evidenta mai mult eficienta practica a subsidiaritatii. Discutiile pe marginea acestui subiect au evidentiat noutatea si caracterul benefic al procedurii instituite prin Protocolul privind rolul parlamentelor nationale in Uniunea Europeana.

In primul rand, eficienta procedurii nou instituita tine foarte mult de capacitatea statelor de a-i da viata, intrucat prevederile sumare ale Tratatului de la Lisabona lasa statelor rolul de a elabora proceduri nationale de implementare. De aici se intrevad o multitudine de solutii, ceea ce scade eficienta Protocolului.

Reglementarea are meritul incontestabil de a fi sporit legitimitatea deciziilor luate in cadrul institutiilor si de a fi realizat un acord intre procedura legislativa comunitara si normele constitutionale ale statelor membre. Ea pune in lumina avantajele bicameralismului, care se instituie ca regula europeana si, totodata, vine sa responsabilizeze legislativul national si pune in discutie sporirea atributiilor, atat in plan intern, cat si international.

In momentul in care a fost elaborata aceasta procedura s-a pornit de la observatia ca guvernele raman prinse in jocul negocierilor si astfel, de multe ori, ele nu mai mai ajung sa reprezinte interesul cetatenilor, ci in contextul politic astfel realizat, ele sustin mai mult compromisul la care au ajuns in urma negocierilor. O astfel de situatie nu poate fi acceptata si de aceea sunt chemate Parlamentele nationale sa ii reprezinte pe cei care si-au exprimat votul in mod direct. Legislativele statelor membre sunt chemate sa bata cu putere la "portile" deciziei europene pentru ca numai astfel glasul cetatenilor europeni se va face auzit.

Procedura mai pune in lumina doua forme de cooperare specifica. Una priveste strict legislativele nationale si aici este vorba de noi structuri care sa puna la masa de lucru comuna parlamentele statelor membre, pentru care avem fie varianta unei conventii, fie a deciziei comunitare, urmand ca statele sa gaseasca solutia preferabila. O a doua forma de cooperare este reglementata deja prin Conferinta Organelor Specializate in Afaceri Comunitare, dar aici, asa dupa cum se exprima metaforic Jean Claude Piris "COSAC a cam dormit" si acum trebuie sa isi ia in serios rolul de forum ce reuneste de o maniera eficienta parlamentele nationale si Parlamentul European, prin reprezentantii acestora.

Apreciem ca foarte justa, remarca reputatului jurist Jean Claude Piris si observam ca structuri cvasilatente a caror eficienta era in trecut criticata, in contextul evolutiilor prezente devin utile si justifica pe deplin crearea lor cu ani in urma.

In luarile de cuvant, o parte din participanti si-au exprimat temerea ca termenul de opt saptamani dat legislativului intern de a se pronunta pe marginea actelor comunitare nu este prea generos si astfel transparenta deciziilor si chiar eficienta procedurii nou instituite sunt afectate. Punandu-se in discutie remediile ce pot fi gasite, reprezentantii Olandei au aratat ca la nivelul parlamentului lor s-au creat deja comisii specializate care vor analiza toate propunerile de acte comunitare, comisii al caror raport de specialitate va constitui actul de baza la dezbaterile in plen si astfel termenul relativ scurt de opt saptamani nu mai are valoarea unei obiectii de fond la textul Tratatului de la Lisabona.

Solutia expusa de colegii olandezi sustine concluzia generala ca in privinta Protocolului privind rolul parlamentelor nationale in Uniunea Europeana, rolul decisiv in aplicarea sa il au statele si cu cat acestea se vor implica mai mult si mai eficient, efectele benefice ale noii reglementari vor fi repede observate. In mod cert, Tratatul vrea sa transfere o parte mai insemnata a deciziei statelor membre si ele trebuie sa foloseasca din plin instrumentele care li se pun la dispozitie.

Un plus de democratie este adus cert prin initiativa populara, noile prevederi ale art. 8B alin. 4 fiind evident salutate, dar in egala masura criticate pentru lipsa unei proceduri clare care sa garanteze eficienta dreptului cetatenilor europeni de a propune acte in sensul aplicarii tratatelor.

Initiativa populara, in lumina raportului creat de tratat cu principalul initiator legislativ care ramane, in ciuda tuturor modificarilor tot Comisia, pune in discutie distinctia care se poate face in procedura comunitara intre initiativa politica si cea juridica.

In acest context, din partea delegatiei Romaniei am aratat ca, in conformitate cu dispozitiile art. 8B, corelate cu art. 9D alin. 2 si reglementarile cuprinse in Protocolul privind rolul parlamentelor nationale in Uniunea Europeana, distingem pe de o parte, un drept de initiativa propriu-zis juridic ce ramane in continuare atributul Comisiei si un drept de initiativa ce poate fi calificat mai mult de natura politica acordat cetatenilor, unui grup de state membre, Parlamentului European, altor institutii si organe cu caracter preponderent tehnic cum sunt Curtea de Justitie, Banca Centrala Europeana, Banca Europeana de Investitii. Daca in privinta ultimelor organe caracterul politic este discutabil, in cazul cetatenilor, Parlamentului si statelor el este clar.

La momentul actual, cand nu avem o practica deja conturata, tema pare la fel de delicata ca si distinctia intre acte legislative obligatorii si acte obligatorii nelegislative, iar interventiile au subliniat ca doar jurisprudenta si procedurile de aplicare ce se vor adopta ulterior vor fixa puterea de care se bucura cetatenii in promovarea de o maniera directa a intereselor lor in cadrul Uniunii.

O problema ridicata de partea romana in cadrul discutiilor Congresului a constituit-o posibilitatea retragerii unui stat din cadrul Uniunii Europene, avand in vedere ca tratatele constitutive nu au prevazut posibilitatea denuntarii unilaterale, in timp ce prin Tratatul de la Lisabona se revine la regula dreptului international conform careia un stat membru poate sa se retraga, dupa cum ulterior poate parcurge din nou procedura de aderare.

Reprezentantul Comisiei Europene Peter van Nuffel a aratat ca oricum retragerea era acceptata chiar daca nu a fi fost prevazuta si, sub acest aspect, trebuia sa ne punem in acord cu regulile dreptului international, cu atat mai mult cu cat este o problema de suveranitate.

Discutii lungi s-au purtat in cadrul Congresului si pe marginea drepturilor fundamentale si a procedurii de ratificare a Tratatului de la Lisabona de catre statele membre, indeosebi in cazul Irlandei care a prevazut referendum in acest sens.

Din discutii, a reiesit tendinta statelor de a supune pe viitor tratatele de modificare ale Uniunii Europene, cu precadere procedurii parlamentare, din simplul motiv ca nu produce surprizele unui referendum, desi daca vorbim in termeni de democratie, cea mai mare legitimitate este data doar de referendum si in aceste conditii transparenta adoptarii actelor comunitare nu isi gaseste consacrarea mult dorita.

Termenul prevazut pentru ratificare in cazul Tratatului de la Lisabona este mult mai scurt fata de tratatele anterioare si in aceste conditii ori statele intreprind masuri mult mai ample pentru a face cunoscut cetatenilor continutul tratatelor modificatoare, ori termenele de ratificare trebuie sa fie mai mari. Pentru prima ipoteza, s-a observat ca tarile membre nu si-au intensificat actiunile, ceea ce duce la concluzia paradoxala ca noile acte pot esua tocmai din aceasta cauza.

Privind discutiile purtate pe aceasta tema si raportandu-ne la proaspatul "moment Irlanda" observam ca temerile s-au adeverit intrucat majoritatea celor care au spus "nu" la referendum au facut-o si pentru ca nu stiau continutul Tratatului de la Lisabona.

In concluzie, putem spune ca dezbaterile constructive de la prima sectiune au fost de o importanta majora in evidentierea celor mai mari teme de analiza in evolutia constructiei comunitare la acest moment.

Participarea unor mari personalitati ale dreptului european si a unor inalti oficiali ai Uniunii Europene la Congres a aratat importanta momentului, iar circumspectia cu care reprezentantii institutiilor europene si-au exprimat punctul de vedere demonstreaza cat de complicate au fost si raman negocierile reformelor aduse in ultimii ani constructiei comunitare. Ingrijorarea manifesta pentru referendumul irlandez lasa deschisa calea negocierilor spre o solutie unanim acceptata la standardul exigentelor si dorintelor actuale ale cetatenilor europeni.

Cea de-a doua sectiune a Congresului a avut ca tema de dezbatere modernizarea regulilor comunitare antitrust.

Data de 1 mai 2004 a marcat aderarea a zece noi state la Uniunea Europeana, dar si ziua in care Regulamentul nr. 1/2003 a intrat in vigoare, modernizand legea europeana a concurentei, cu pastrarea in acelasi timp a art. 81 si 82 din Tratatul CE neschimbate.

Cele mai importante schimbari aduse privesc tranzitia spre sistemul legal al exceptiei, reajustarea competentei de investigare si de decizie a Comisiei precum si intensificarea cooperarii intre autoritatile nationale in materie de concurenta, curtile nationale si Comisie. Cu alte cuvinte reglementarea devine mai coerenta, iar cel mai important este faptul ca raporturile dintre nivelul national de reglementare si control si cel comunitar sunt si mai bine prevazute.

Sistemul legal al exceptiei a avut un efect descentralizator deoarece, in primul rand, a eliminat monopolul de scutire detinut de Comisie si a permis ca aceasta procedura sa fie si de competenta autoritatilor nationale.

Noua reglementare ce arata ca intreprinderile sunt singurele responsabile in a stabili daca intelegerile lor sunt in conformitate cu art. 81. CE are drept consecinta calificarea intelegerilor ce cad sub incidenta prevederilor art. 81 ca probleme ce pot sa fie ridicate in cadrul proceselor civile.

Dezbaterile de la sectiunea privind concurenta au privit cu precadere schimbarile si adaptarile legilor nationale privind concurenta, cooperarea dintre autoritatile in materie atat la nivel national cat si comunitar, implicarea curtilor nationale in aplicarea legii europene a concurentei.

A treia sectiune a Congresului a dezbatut noua Directiva a Uniunii Europene referitoare la servicii. Dezbaterile au evidentiat importanta serviciilor in functionarea pietei unice si interne a Uniunii Europene.   

La aproape 50 de ani de la initiativa privind o Piata Comuna, Comisia Europeana a prezentat o propunere pentru directiva serviciilor (Directiva 2006/123/EC) care trebuie transpusa in dreptul intern al statelor membre pana la sfarsitul anului 2009.

In legatura cu liberalizarea serviciilor, Uniunea Europeana a stabilit o strategie pe doua nivele. In primul rand, au fost adoptate numeroase directive de armonizare care au liberalizat servicii specifice cum sunt cele financiare, televiziunea sau comertul electronic. In al doilea rand, Curtea de Justitie a avut o prezenta activa in protejarea si liberalizarea serviciilor prin jurisprudenta sa.

Comisia a initiat acest proiect legislativ considerandu-se ca in urma largirii Uniunii, nu s-ar mai putea oferi o aparare eficienta prin aplicarea directa a art. 43 si 49 CE. Fundamentul economic a jucat un rol major, serviciile, in momentul de fata constituind 2/3 din PIB-ul mondial.

Propunerea Directivei privind serviciile a fost una dintre cele mai disputate initiative de legislatie secundara in istoria Comunitatilor. In centrul acestei dispute a stat principiul "tarii de origine" pentru prestatorii de servicii si repercusiunile acestui principiu asupra standardelor sociale si a modelului social european.

Au existat dezbateri publice la nivel national in Danemarca, Germania, Luxemburg, Olanda, Spania si Suedia, dezbateri ce au influentat in mod constant progresul la nivel european, in special in Consiliu si Parlament. Alte state precum Marea Britanie, au sustinut acest proiect, chiar daca nu au primit prea mare satisfactie prin varianta finala in care este inlaturat principiului de origine al serviciilor.

Introducerea principiului orizontal al tarii de origine fara existenta unei minime armonizari ar fi insemnat ca intr-o Uniune cu 27 de state, standarde nationale extrem de diferite sa fi fost aplicate in egala masura. Mai mult, era greu de imaginat ca autoritatile statului gazda sa poata sa analizeze cele 26 de sisteme straine pentru a vedea posibilele incalcari ale prevederilor statului de origine si sa se conformeze cu legislatia statului de origine, ceea ce aduce atingere puterii de control a statului gazda, prin cetatenii ce beneficiaza de acele servicii.

Principalul scop al acestei directive consta in eliminarea barierelor din calea libertatii de stabilire a prestatorilor in statele membre si a barierelor din calea liberei circulatii a serviciilor intre statele membre, cat si acordarea de garantii beneficiarilor si prestatorilor, adica securitatea juridica necesara exercitarii efective a libertatilor fundamentale prevazute de tratat.

S-a considerat ca acest lucru nu se putea realiza doar prin aplicarea directa a art. 43 si 49 CE. Este greu de imaginat, totusi, ca simpla codificare a obligatiilor impuse de legislatia primara, incluse intr-o directiva, sa conduca la inlaturarea acestor bariere. Aceasta codificare nu schimba abordarea de la caz la caz si nu da coordonarea atat de necesara, care trebuie sa existe intre legislatiile nationale. Statele membre pot evita sa ia masuri, sustinand ca legislatia interna este deja in conformitate cu legislatia primara, asa cum s-a interpretat de catre Curtea de Justitie si cum se arata acum in directiva. Transpunand o legislatie primara intr-o legislatie secundara nu se produc automat efecte aditionale cu privire la inlaturarea barierelor.

Directiva serviciilor urmareste coordonarea prevederilor referitoare la cooperarea administrativa si armonizarea motivelor ce pot fi invocate pentru restrictionarea serviciilor pe piata interna. Ea face mai usoara posibilitatea de a oferi servicii in Europa, ceea ce prevede expres art. 47 din Tratatul Comunitatilor Europene.

Directiva reglementeaza, prin art. 6, ghiseele unice, ce presupune ca un prestator de servicii are posibilitatea sa indeplineasca toate procedurile si formalitatile necesare pentru a avea acces real pe o anumita piata printr-un singur punct de contact. In practica, multitudinea cerintelor in combinatie cu transparenta redusa a procedurilor reprezinta una dintre cele mai "efective" bariere la accesul pe piata, ce impiedica liberalizarea serviciilor.

O serie de critici au fost aduse in legatura cu lipsa de omogenitate data de absenta unei justificari concrete a scopului in care a fost adoptata, faptul ca activitatile cuprinse, in ciuda multitudinii de exceptii, sunt in continuare neomogene cu privire la reglementarile necesare, iar exceptiile ridicate si care ar putea fi justificate pentru anumite activitati pot sa nu fie justificate pentru altele. In locul acestei directive care se aplica orizontal pentru toate serviciile care nu sunt in mod clar exceptate in cuprinsul textului era de preferat o reglementare speciala pentru fiecare sector de servicii oferit.

In legatura cu libertatea de stabilire pentru prestatori, Directiva codifica jurisprudenta existenta in cadrul Curtii de Justitie si prevede o concretizare data de lista de cerinte cu privire la care statele membre nu pot conditiona accesul la activitatea de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor. Cerintele sunt per se interzise, iar statul membru nu se poate apara in fata Curtii demonstrand ca ele sunt proportionale cu scopul urmarit. Prin art. 16 al Directivei se doreste inlocuirea listei deschise de motive care pot justifica o limitare a libertatii de prestare a serviciilor create de jurisprudenta Curtii, la numai cinci situatii: ordine publica, siguranta publica, sanatate publica, protectia mediului si conditiile de angajare.

Dezbateri importante au privit interpretarea prevederilor art. 14 si 16 din Directiva prin care se precizeaza cerintele care nu pot fi impuse sau ridicate de un stat membru si care conditioneaza accesul la o activitate de servicii, aratandu-se ca lista de cerinte interzise din art. 14 este exhaustiva si nu permite derogari, in timp ce lista de la art.16 cu privire la libertatea de prestare a serviciilor este doar exemplificativa, lasand loc la derogari ce urmeaza sa fie analizate de Curtea de Justitie, de la caz la caz.

O problema intens discutata a fost in legatura cu art. 1alin. 5, art. 33 si art. 28 din Directiva, care prevad schimbul de informatii referitoare la sanctiunile penale aplicate unui prestator de servicii in statul de origine sau in alt stat membru, precum si cele legate de perioada in care acest schimb de informatii ar trebui realizat. In cadrul celor trei articole, exista expresii diferite privind timpul in care acest schimb de informatii trebuie realizat, lucru care duce la incertitudine in interpretare.

Avem astfel in vedere ca in art. 28 alin. 5 se arata ca statul membru in cauza trebuie sa informeze rapid statul membru solicitant, iar la alin. 6 se precizeaza ca in cel mai scut termen statul membru in cauza trebuie sa furnizeze informatiile cerute de alte state membre solicitante sau de catre Comisie. Pe de alta parte, art. 1 alin. 5 arata ca dispozitiile prezentei directive nu afecteaza normele de drept penal ale statelor membre, dar cu toate acestea, art. 33 din directiva care se refera la informatiile cu privire la buna reputatie a prestatorului, cuprinde prevederi care in mod normal se situeaza sub cel de-al treilea pilon, intrand sub competenta autoritatilor de drept penal. Mai mult, potrivit art. 1 alin. 5, statele membre nu pot restrictiona libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispozitii de drept penal ce reglementeaza sau afecteaza in mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia, eludand normele prevazute de prezenta directiva.

Directiva serviciilor a prezentat mare interes intrucat majoritatea statelor membre sunt prestatoare de servicii de inalta calitate si astfel este usor de inteles de ce a fost si atat de criticata, iar aplicarea sa nu este primita cu satisfactie. Scepticismul succesului in aplicarea directivei ne arata cat de dificil a fost drumul negocierilor de pana acum.

In finalul lucrarilor Congresului se degaja ideea, atat de generoasa, ca dupa 50 de ani de constructie comunitara, mereu perfectibila, avem in fata un sistem de protectie juridica ce a cuprins aproape dimensiunile intregului continent, ca europenii au reusit sa raspunda provocarilor globalizarii, dar si democratizarii vietii, asigurand tot mai mult cetatenilor o viata prospera in conditii de securitate.

Isi au locul acum cuvintele cancelarului german Helmut Kohl, care adresandu-se romanilor cu ceva ani in urma sintetiza atat de simplu si frumos ca "Uniunea Europeana reprezinta cea mai lunga perioada de pace pe care noi, europenii am cunoscut-o in istorie".