Terorismul in Statele Unite ale Americii

Terorismul in Statele Unite ale Americii

Evolutia situatiei in Statele Unite ale Americii este deosebit de bogata in informatii datorate importantei vietii universitare americane, gratie schimburilor universitare numeroase cu tarile Americii de Sud, fara indoiala, dar si cu Europa si Orientul Apropiat.

Efervescenta din universitatile americane creste intr-o inlantuire stransa care cuprinde accentuarea opozitiei rasiale, razboiul din Vietnam si marea ofensiva a lui Fidel Castro in Cuba.

In 1961 apare o miscare studenteasca ce lupta pentru o societate democratica - "Students for a Democratic Society" - SDS, cu idei generoase si un program ambiguu: lupta impotriva pauperizarii si pentru "dreptate sociala". Strategia lor era bazata pe o contestare non-violenta si pe informarea poporului asupra drepturilor sale, activand in cartierele marginase,in buna traditie a romantismului muncitoresc si populist a intregului tineret universitar incepand de la 1830 incoace.

Foarte repede, aceasta miscare se imparte in mici grupuri ideologice. Obiectivele sunt politica externa a Statelor Unite, recrutarea si expedierea militarilor in Vietnam, invatamantul superior american in ansamblul sau.

Din SDS ramane imaginea, devenita familiara acelor ani, a studentului cu parul lung, murdar, amator de diverse stupefiante, care pledeaza pentru amorul liber si partizan la discutii libere despre orice si in orice circumstante: o amintire a vechiului individualism anarhist.

In 1970, 4.500 de membri erau cunoscuti ca apartinand acestor grupuri, dar influenta lor se intinsese la mai multe sute de mii de tineri, imprastiati in toate universitatile americane.

In 1965, o divergenta profunda asupra manierei de a actiona ii opune pe non-violenti partizanilor violentei. Se produc pagube in universitati, in campusuri apar arme la indemana studentilor.

In 1968, studentii contestatari, fara o apartenenta precisa, si membrii SDS reuniti intr-o mare cinventie democratica decid un numar de masuri care trebuiau luate:
- boicotarea scolilor (scoala fiind creuzetul unde se formeaza personalitatea viitorilor membri ai societatii de consum);
- lupte pentru revendicarile studentesti;
- intreruperea cursurilor;
- injurii in locul argumentelor;
- ocuparea cladirilor administrative;
- manifestatii in fata domiciliului personalitatilor;
- baricade in campus;
- publicarea unei prese clandestine underground dar aflata in vanzare libera, ca Helix la Seattle in statul Washington sau Kaleidoscope la Madison in Wisconsin;
- lupta impotriva fortelor de politie;
- atacuri urmate de maltratari corporale impotriva studentilor care se opuneau acestei linii de conduita.

Totusi, desi universitatile erau inchise sau ocupate, in ciuda amenintarilor si a luptelor, 72 % dintre studentii americani refuza acest terorism.

Dupa cum era de asteptat, un grup violent si gata de orice s-a nascut din miscarea initial non-violenta, din care au fost eliminate elementele "moi". Ei sunt Weathermen sau "meteorologii". Numele li se trage dintr-o fraza apartinand unui cantec al lui Bob Dylan - Subterranean Homesick Blues - "you don't need a weatherman to know which way the wind blows", "nu ai nevoie de meteorolog ca sa stii din ce parte bate vantul".

Acesti Weathermen constituie o asociatie, mai degraba clandestina decat secreta. Ei sunt tineri adepti ai gherilei ale caror activitati se limiteaza, deocamdata la confectionarea si punerea bombelor in cladirile publice, institutii si sectii de politie.

In 1970 Weathermen comite sute de atentate cu bomba impotriva bancilor, sediilor marilor industrii ale tarii, comisariatelor de politie, centrelor de recrutare si a birourilor sau instalatiilor militare. In majoritatea cazurilor, teroristii previn iminenta unui atentat cu 15 sau 20 de minute inainte pentru a evita producerea de victime. Stategia le este limitata ca si doctrina lor: "Atunci cand reprimarea mult mai violenta a puterilor publice exasperate va atinge paturi din ce in ce mai intinse ale populatiei, atunci revolutia va izbucni, pentru ca poporul va fi excedat: revolutia este singura care poate vindeca ranile acestei tari." (Michel Gardey, Qu'est-ce qui se passe donc en Amerique?, France-Soir, 26 ianarie 1971).

FBI evalueaza numarul lor este la cateva sute - poate ca ar trebui precizat ca este vorba de cateva sute de membri activi, deoarece numarul de simpatizanti, de complici, este mult mai important, provenind in general din mediile cultivate si instarite ale tarii. Astfel o comisie din New York conducand o ancheta asupra atentatelor cu bomba din diferite puncte ale orasului a primit declaratii din partea unor tineri absolventi ai Facultatii de fizica care recunoscusera cu usurinta ca se aflau in relatie cu Weathermen.

Multi dintre ei "aveau la origine cele mai frumoase calitati de darnicie si abnegatie". Ei vroiau "sa schimbe Societatea", si sa devina, pentru aceasta, infirmieri, educatori benevoli, lucratori sociali in cartierele negrilor sau in cocioabele locuite de albii cei mai saraci.
Ei au cedat, spun ei, in fata unei societati in care birocratia sufoca orice initiativa, orice elan generos.

La inceput membrii lor formau grupuri care cooptau persoane cu aceleasi afinitati si care operau in clandestinitate. Incepand din 1972, ei sunt impartiti in celule de cate trei membri. Ordinele sunt date si primite prin telefon sau prin posta, cu indicatii conventionale ce permit identificarea emitatorului si autentificarea mesajului.

Aceste grupuri de dimensiuni variabile, a caror asociere formeaza probabil adevarate "comuniuni" prin intensitatea spiritului de lupta, in ciuda dispersarii lor geografice, constituie ceea ce s-a numit Noua Stanga.

Ca si Students for a Democratic Society, aceasta Noua Stanga opereaza mai ales in universitati, dintr-o ratiune strategica evidenta. In primul rand pentru ca ele regrupeaza o populatie tanara, eterogena, din punct de vedere psihologic vulnerabila. Apoi pentru ca, datorita construirii de "campusuri" ele sunt izolate, indepartate de orase sau prost legate de centru. Aceste doua elemente permit nasterea in randul oricarui tineret a unui sentiment de frustrare. Este deci usor sa cultivi aici sentimente de anxietate, de ura compensatoare, de a cultiva si a face sa infloreasca aici o notiune la fel de absurd, a luptei dintre categoriile de varsta. Aceasta notiune contribuie la inradacinarea si mai profunda a sentimentului de izolare. Viata cotidiana implica si prezenta profesorilor, a intelectualilor, in general fragili, care au o mai mare grija sa placa auditoriului lor decat sa argumenteze convingeri proprii.
O aceeasi situatie a generat o aceeasi strategie care va fi pusa in practica prin urmare in toate universitatile in care se va regasi o situatie "exploatabila".
1. Trebuie mai intai gasita solutia, adica evenimentul, incidentul, pe care se va putea sprijini edificiul revendicarii apoi cel al agitatiei subversive, conducerile teroriste, in sfarsit. Orice eveniment sau incident poate conveni, mai ales daca el se sprijina pe o acuzatie de rasism sau, la vremea respectiva, pe razboiul din Vietnam. Si bine inteles cu conditia de a nu fi posibila ajungerea la un acord limitat, local, asupra chestiunii in cauza.
2. Institutia sau universitatea este obligata sa ia pozitie fata de acest punct de dezacord - fie si numai pentru a interzice manifestatiile -, si sa fie adusa in situatia de asupritor facand-o sa respinga - chiar pentru incompetenta - cerintele prezentate si sa refuze sa se asocieze acestor cerinte.
3. Crearea unei crize de autoritate printr-un act semnificativ ce poate sa adune un mare numar de manifestanti: un mars, o defilare, ocuparea prelungita a unor localuri putand sa antreneze o reactie brutala din partea administratiei.
4. Extinderea conflictului folosind zi de zi incidentele survenite, subliniind luarile de pozitie excesive ale personalitatilor in cauza si impinse la exasperare, ca si brutalitatile fortelor insarcinate cu mentinerea ordinii.

In toamna anului 1970, o lege - Omnibus Central bill - acorda puteri marite fortelor de ordine si mareste pedepsele faptelor ce au drept scop plasarea de dispozitive explozive, distrugerea cladirilor publice, pagubele aduse in dauna proprietatii private, la fel ca si omorurile cauzate de explozia bombelor sau a dispozitivelor explozive.

Legislatia existenta este si mai intarita la New York, in statele Wisconsin si Ohio si in California unde violenta creste in continuare. Trebuie observat, in trecere, ca aceste state formeaza o parte din centura americana a Marilor Lacuri, in apropierea frontierei canadiene din zona Ontario si Quebec - o posibila zona pentru implantarea unei platforme revolutionare. In aceasta perspectiva, putem sa intelegem mai bine terorismul din Quebec, care se hraneste mai mult din plangerile trecute si din acele luni teribile ai anilor 1837 si 1838 decat din revendicarile prezente.

Putem aseza in acest cadru rapirea in Canada, la 5 octombrie 1970, a lui M. J. Cross, seful Misiunii comerciale britanice, si, la 10 octombrie, cea a lui M. P. Laporte, ministrul din Quebec al Mainii de Lucru si al Imigratiei, urmata de asasinarea sa la 18 octombrie.

In fata, daca putem spune asa, diametral opusi Noii Stangi americane, Minutemen constituie o armata secreta, gata sa actioneze "la minut" care ar urmari "o invazie a teritoriului american de catre fortele sovietice sau o subversiune interna sfarsind printr-o maree revolutionara". Baza lor teoretica - restransa - este reprezentata de "o clica socialo-comunista care se pregateste sa puna mana pe putere urmand un plan si un calendar riguros stabilite".
Minutemen au in comun cu Weathermen si cu Noua Stanga o certa vointa de distrugere a societatii liberale actuale. Difera doar modalitatile de organizare ale societatii autoritara cu punerea lor in practica.
Ca si Weathermen, Minutemen se antreneaza in manuirea diferitelor arme: bazooka, mitraliere silentioase, grenade; de asemenea in utilizarea dinamitei si a nitratului de amoniu. Ei provin, ca si dusmanii lor, din clasa mijlocie si sunt in 41 de state din Uniune.

Terorismul pentru ei nu este decat un mijloc de provocare. Scopul fiind acela de a face guvernul sa ia masuri represive impotriva unei parti importante a populatiei pentru a putea pe urma ridica poporul impotriva guvernului pana la o infruntare decisiva - pana la abolirea pluralismului democratic si instalarea unei dictaturi elitiste (cf. James Boyd, New York Times Magazine, From Far Right to Far Left, 6 decembrie 1970, pag. 49 si Kenneth Keniston si Michael Lerner, New York Times Magazine, Recent Study of Right Wing and Left Wing Extremists, 8 noiembrie 1970, pag. 28-29).

Fara a merge pana acolo incat sa spunem ca acesti autori ca "extremele se confunda", putem constata ca cele doua categorii de marginali devianti, prin refuz sau prin exces de conformitate, constituie in Statele Unite, ca si in alte parti fara indoiala, o masa instabila - in sens chimic, periculoasa -, un explozibil social, in care multi artificieri incearca sa-si plaseze detonatoarele, ca si dispozitivele lor de reglare.

The Black Liberation Army, Armata de Eliberare neagra, declara in ziarul miscarii Right on - pe 29 februarie 1972 - ca ea cauta sa atiga acelasi scop ca si Tupamaros in Uruguay, Frelimo in Mozambic sau ca toate celelalte forte de eliberare: "a pune in practica intreaga teorie si retorica revolutionara".

Unul dintre liderii sai: Eldridge Cleaver, afirmase deja "dreptul absolut al afro-americanilor de a lua armele si de a declara razboi asupritorilor lor".

El recomanda in plus luarea initiativei de a ataca si de a ucide "porcii" - politistii, in argoul terorist american. Black Liberation Army s-a manifestat in 1971, cand unii dintre membrii sai au ranit cu rafale de pistoale mitraliera politisti care urmareau niste automobilisti ce savarsisera o infractiune. Doua zile mai tarziu, alti doi politisti erau asasinati de catre un grup al BLA.

La 15 februarie 1972 acelasi organ isi cheama cititorii la "violenta armata revolutionara, de exemplu devalizarea bancilor". Alte bande teroriste americane, ca Symbionese Liberation Army, preconizeaza asasinarea persoanelor vinovate de impiedicare a actiunii revolutionare, adica de opunere fata de terorism. La 6 noiembrie 1973, un grup din aceasta "armata" asasineaza un director de scoala, la Oakland in California, "vinovat" de a fi propus asigurarea securitatii scolilor de catre paznici si de a fi cerut elevilor si personalului carnete de identificare.

In sfarsit, la 4 februarie 1974, aceeasi Symbionese Army o rapeste pe Patricia Hearst, fiica unei importante personalitati a presei americane. Teroristii cer o rascumparare de mai multe milioane de dolari "in merinde care vor trebui distribuite celor mai nevoiasi". In plus, familia Hearst va trebui sa publice in presa diverse proclamatii emanand din acelasi grup.

Aceasta forma de criminalitate, pretinzandu-se cu scop politic, imposibil de distins de crimele de drept comun, mai ales atunci cand adeptii sau intelectualii revoltei fac apel la criminali experimentati, s-a raspandit in lume, orientand traducand tensiunile inevitabile in limbajul luptei de clasa.