SISTEMUL JURIDIC COMUNITAR

SISTEMUL JURIDIC COMUNITAR

Sectiunea 1 - Generalitati

Dreptul comunitar reprezinta ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de urmat in vederea realizarii obiectivelor pe care Comunitatile europene le au de indeplinit. Aceste norme sunt cuprinse in tratate sau sunt emise de institutii, obiectul lor fiind Comunitatile si exercitare competentelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranational care in toate situatiile are intaietate fata de dreptul national al fiecarei tari membre.

Dispozitiile tratatelor nu fac o referire explicita la aceasta situatie. Superioritatea tratatelor in integralitatea lor rezulta din mai multe considerente. Recunoscandu-se rolul Curtii de Justitie in ceea ce priveste respectarea dreptului si a tratatelor (Tratatul CEE, art. 64), se recunoaste implicit ca existenta dreptului comunitar are putere fata de statele membre.

Articolele 189-192 din acest Tratat atribuie actelor juridice ale Comunitatii o forta executorie pentru statele membre. Vom vedea insa ca, potrivit ierarhiei acestor acte, nu toate privesc cele 15 state membre.

Rezulta ca ordinea juridica comunitara este autonoma fata de dreptul statelor membre, ca este integrata in dreptul national si astfel devine clar ca exista o ierarhie precis stabilita intre dreptul comunitar si cel national. Normele juridice sunt dispuse intr-o ierarhie complexa, sunt dotate cu caracteristici juridice specifice si sunt supuse controlului de catre instantele jurisdictionale constituite in acest scop.

Ordinea juridica comunitara este constituita din categoriile de norme juridice organizate intr-un sistem coerent si ierarhizat, asa cum aceasta a fost caracterizata prin mai multe hotarari ale Curtii de Justitie⁵⁴: 'Comunitatea constituie o noua ordine juridica de drept international in favoarea careia statele au limitat drepturile lor suverane, cu toate ca in domenii restranse'.

Trebuie mentionat ca daca dreptul intern al statelor nationale dispune de mijloace coercitive de aplicare si respectare a normelor lor, Comunitatile dispun de dreptul comunitar ca un mijloc integrator pentru a impune statelor membre obtinerea obiectivelor in vederea carora au fost create.

Ca regula generala, se stie ca dreptul legitimeaza, organizeaza comportamentul si, in acelasi timp, fixeaza si limitele raporturilor sociale, fiind astfel o forma constitutiva a lor. Toate acestea sunt asigurate prin mijlocirea unor mecanisme permanente, prin institutii si alte organisme specifice. Ele sunt proprii si dreptului comunitar, cu mentiunea ca trebuie ridicate la scara Comunitatilor, pentru ca dreptul comunitar este supranational si are in toate situatiile intaietate asupra dreptului national.

Aceasta pozitie a determinat o bogata jurisprudenta a Curtii de Justitie care pe parcursul timpului a definit natura si ordinea juridica comunitara.

O decizie a Curtii⁵⁵ a reafirmat ca tratatele au forta de lege in toate tarile membre din moment ce acestea le-au ratificat si ca ele primeaza, in intregul lor ansamblu asupra dreptului intern al statelor.

O alta decizie⁵⁶ precizeaza ca toate actele comunitare sunt obligatorii pentru dreptul intern al statelor.

Se inscrie astfel ca forta executorie a dreptului comunitar este egala pentru toate

statele, ca preeminenta dreptului comunitar inseamna ca si alte acte, cum sunt de pilda regulamentele, au valoare obligatorie si sunt aplicabile statelor, ca transferurile unor parti din suveranitatea statelor facute in favoarea Comunitatilor, potrivit dispozitiilor din tratate constituie de fapt o limitare definitiva si voluntara din dreptul suveran al statelor si care nu se pot prevala de un act ulterior de drept intern care ar fi incompatibil cu tratatele pentru a scapa de obligatiile lor.

Ca urmare a jurisprudentei Curtii de Justitie, sistemul normativ al Comunitatii creat prin tratatele internationale incheiate intre state se caracterizeaza deci prin doua trasaturi fundamentale:

prima trasatura consta in ordinea juridica comunitara, adica intr-un sistem de norme ierarhizate si diversificate care inglobeaza tratatele constitutive precum si diferitele categorii de acte emise de institutii si alte organe in baza abilitarii lor de catre tratate precum si principiile generale carora actiunea Comunitatilor trebuie sa li se supuna;

o a doua trasatura caracteristica a sistemului normativ comunitar este ca normele nu se aplica numai Comunitatilor in integralitatea lor organica si functionala ci se integreaza in ordinea juridica internationala.

Sunt doua trasaturi care determina originalitatea constructiei comunitare. Se impun de retinut urmatoarele caracteristici:

ordinea juridica comunitara este autonoma fata de dreptul statelor;

este integrata in dreptul national al statelor;

este superioara dreptului intern al acestora;

este unitara si nu poate fi considerata decat in globalitatea sa;

are forta executorie. Cu alte cuvinte, ordinea juridica comunitara are intaietate, este unitara, supranationala

si imperativa; ea rezulta din diferentierea normelor conform izvoarelor lor de formare si din ierarhizarea acestor norme dupa autoritatea care le-a fost conferita.

O alta observatie: daca aplicam teoria sistemelor, atunci sfera dreptului comunitar reprezinta sistemul format din subsistemele dreptului institutional comunitar, dreptului bancar comunitar, dreptului comunitar comercial, monetar, fiscal, al agriculturii, transporturilor, mediului, asigurarilor, vamal si altele. Desigur ca daca importanta acestora este mare, intinderea lor este diferita, cum ar fi de pilda unele cu caracter sectorial, toate insa esentiale pentru completarea intregului sistem al dreptului comunitar general. De pilda, dreptul comunitar al drepturilor fundamentale ale omului, desi se refera la libertatile si drepturile omului in spatiul comunitar, nu poate lipsi din intreaga arhitectura comunitara.

Din acest punct de vedere, dreptul institutional comunitar al Uniunii Europene 'constituie o parte din dreptul care rezulta din Tratatul asupra Uniunii si din Tratatele institutive ale Comunitatilor, asa cum acesta le-a modificat adica, in esenta, o parte din dreptul comunitar.' (Droit institutionnel d'Union Européenne, 5^ème édition, Jean Boulouis, Montch, p. 34) Cu alte cuvinte, dreptul institutional comunitar este compus dintr-o ierarhie de norme juridice care guverneaza constituirea comunitatilor, modul lor de functionare.

Normele de drept institutional comunitar au aplicabilitate imediata, fie ele de drept primar, fie de drept derivat, in sensul ca isi ocupa locul in ordinea de drept national ca drept comunitar, fara a mai fi necesara o procedura speciala de introducere. Judecatorii din statele membre sunt obligati sa aplice dreptul comunitar. Aplicabilitatea lor este nu numai imediata, ci si directa; ele dau nastere la drepturi si la obligatii statelor membre si persoanelor particulare. Aceste norme sunt aplicabile din momentul intrarii lor in vigoare, indiferent daca exista norme de drept national incompatibile cu cele de drept comunitar. De aici, obligatia statelor membre de a interzice aplicarea normelor interne care intra in conflict cu normele comunitare.

Sectiunea 2 - Izvoarele dreptului institutional comunitar

Izvoarele dreptului institutional sunt izvoare scrise si izvoare nescrise. Pentru izvoarele scrise, normele de drept decurg din actele juridice care se diferentiaza in functie de caracterul lor general sau particula, unilateral sau multilateral si dupa natura obligatiilor pe care le genereaza. Actele juridice pot avea un caracter autoritar, existand intre ele in principiu o ierarhie; ele pot avea si un caracter conventional.

Dreptul comunitar este in mod esential un drept scris, fapt care nu a permis dezvoltarea unei cutumi. Totusi, se considera ca fiind surse nescrise principiile generale de drept.

Izvoarele dreptului institutional comunitar sunt izvoare de drept comunitar originar, comunitar derivat, comunitar rezultat din acorduri externe, comunitar complementar si comunitar nescris.

A. Dreptul institutional comunitar originar sau primar

In varful ierarhiei normelor care formeaza dreptul institutional comunitar este asa-numitul drept originar sau primar. Acest izvor este format din normele inscrise in tratatele care au creat CECO, CEE si CEEA. Aceste tratate constitutive ale Comunitatilor europene au fost calificate de tratate-legi pentru CECO si CEEA si tratat-cadru pentru CEE; acestea au fost amendate si completate pe parcursul timpului de o serie de protocoale si diferite anexe, toate cu valoare juridica obligatorie ca si tratatele de baza. Li s-au mai adaugat pentru adaptarea textelor initiale si pentru imbogatirea lor alte tratate, acte, decizii, acorduri, conventii si altele. Baza juridica a acestora se afla in cuprinsul tratatelor de baza: art. 239 din Tratatul CEE, art. 84 din Tratatul CECO si art. 207 din Tratatul CEEA.

Desi fiecare din aceste tratate isi pastreaza specificitatea proprie, ele au o structura in linii mari comparabila: un preambul, dispozitii cu caracter introductiv, dispozitii cu caracter institutional, clauze materiale, generale si finale. Tratatele CECO si CEEA contin prevederi foarte detaliate care acorda institutiilor pe care le reglementeaza un rol mai mult de executie, in timp ce Tratatul CEE reprezinta mai mult o conventie generalizata care atribuie un loc mai important definirii obiectivelor si formularii principiilor institutiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.

Tratatul CEE, in dispozitiile Articolelor 164 si 189-192, precizeaza natura si intinderea diferitelor acte juridice adoptate de Comunitati. Ca o trasatura dominanta, toate aceste dispozitii consacra superioritatea Tratatului (Tratatelor) asupra dreptului national al statelor membre.

In afara celor trei tratate mai sus amintite, dreptul institutional comunitar originar mai este format din normele cuprinse in:

Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu si o Comisie unice pentru toate cele trei Comunitati (8 aprilie 1965);

Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971);

Tratatul de la Bruxelles privitor la cresterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului (intrat in vigoare la 1 iunie 1977);

Tratatul de modificare a statutelor Bancii Europene de Investitii (10 iulie 1975);

Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum si actele care reglementeaza conditiile de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1973);

Tratatul de adeziune de la Atena si actele care reglementeaza conditiile de adeziune a

Greciei (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1981);

Tratatele de adeziune de la Madrid si Lisabona si actele care reglementeaza conditiile de adeziune a Spaniei si Portugaliei (intrate in vigoare la 1 ianuarie 1986);

Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei si Suediei din 25 iunie 1994 si intrate in vigoare (fara Norvegia, care l-a respins prin referendum national) la 1 ianuarie 1995;

Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunitatilor in chestiunea Groenlandei;

Actul Unic European (intrat in vigoare la 1 iulie 1987);

Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993;

Protocolul unic privind privilegiile si imunitatile, din 8 aprilie 1965;

Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la inlocuirea contributiilor financiare prin resurse proprii ale Comunitatilor, modificata prin Decizia Consiliului 88/376/ CEE, CEEA din 24 iunie 1988;

Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunarii Parlamentare a Comunitatilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976;

Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiect dublu:

crearea unei piete comune, sectoriala sau generala;

instituirea unui mecanism international insarcinat sa gestioneze aceasta piata. In acest fel, in continutul tratatelor exista doua categorii de dispozitii: prima privind

reglementari pe plan economic, a doua privind reglementari institutionale.

Tratatul CECO si CEEA care au instituit piete comune sectoriale cuprind reglementari economice mai dezvoltate si de aici si necesitatea ca aceste legi sa fie executate. Sunt tratate-legi spre diferenta de Tratatul CEE, care este tratat-cadru pentru ca el defineste obiectivele, precizeaza principiile si regulile carora institutiile comunitare trebuie sa li se supuna si sa le asigure functionarea. De aici si unul din izvoarele dreptului comunitar, dreptul derivat.

Regimul juridic al tratatelor constitutive se caracterizeaza din punctul de vedere al campului de aplicare si al modalitatilor de modificare.

Din punctul de vedere al campului de aplicare in timp: CECO a fost creata pentru 50 de ani, celelalte pentru o durata nelimitata.

Din punctul de vedere al aplicarii in spatiu, fiecare tratat cuprinde dispozitii care nu sunt identice. CECO, in principiu, este aplicabil teritoriului comunitar european si teritoriilor europene cu care unul din statele semnatare este in relatii externe. La fel si pentru Tratatul CEEA. Dispozitiile Tratatului CEE nu se intemeiaza pe o distinctie intre teritoriile europene si neeuropene. Teritoriile neeuropene dependente de statele membre se bucura de un regim cu conditii speciale reglementate de prevederile Articolului 227, al. 2-3.

Din punct de vedere al modificarii: exista o procedura normala de revizuire prevazuta in tratate in mod diferit

B. Dreptul institutional comunitar derivat

Dreptul institutional comunitar derivat sau secundar este format din norme cuprinse in acte emise de institutiile comunitare constituite prin dispozitiile din tratate. Este un drept derivat pentru ca ansamblul de acte care il constituie este subordonat dispozitiilor din tratate de la care nu pot deroga. Institutiile comunitare sunt abilitate sa emita astfel de acte numai daca acestea sunt necesare aducerii la indeplinire a obiectivelor lor si numai in masura in care tratatele le-o permit.

Sunt acte interne cu caracter juridic obligatoriu, privitoare la organizarea si

functionarea institutiilor comunitare, sau acte functionale preparatorii. In anumite circumstante, in practica, au mai aparut si alte acte care produc efecte de drept cum ar fi decizii ale Consiliului din 1 februarie 1971, care atribuie noi obiective Fondului social european⁵⁷ sau cea din 30 martie 1981 privitoare la marirea numarului de avocati generali⁵⁸ si altele. Nomenclatura acestor acte este variata, dar exista corespondente care permit stabilirea si a unei nomenclaturi comune.

Tratatele constitutive ale Comunitatilor enumera aceste acte, si anume:

Articolul 161 din Tratatul CEEA prevede cinci feluri de acte, si anume: regulamente, directive, decizii generale si individuale, recomandari sau avize;

Tratatul CEE, in art. 189, le inscrie tot pe acestea;

Tratatul CECO, in art. 14, inscrie numai trei acte, si anume: deciziile generale, recomandarile si avizele.

Nomenclatorul comun le poate reduce la patru:

deciziile generale CECO si regulamentele CEE si CEEA;

recomandarile CECO si directivele CEE si CEEA;

deciziile negenerale CECO si deciziile CEE si CEEA;

avizele CECO si avizele si recomandarile CEE si CEEA.

Este o nomenclatura comuna, bazata pe diferentierea intre diferitele categorii de acte dupa asemanarea notiunilor dar si pe identitatea de regim.

B. 1. Regulamentele - principalul izvor al dreptului derivat

Regulamentele sunt acte cu forta generala, obligatorie si aplicabile direct in fiecare stat membru al Comunitatilor. Articolele 189 din Tratatul CEE si 165 din Tratatul CEEA recunosc regulamentelor calitatea lor de a avea forta generala. In acest sens, Curtea de Justitie s-a pronuntat⁵⁹ formuland o definitie a notiunii de regulament - echivalata in art. 14 din Tratatul CECO cu notiunea de decizie generala - ca fiind un act care stabileste principii normative cu caracter general, obligatoriu si aplicat direct in toate elementele sale tarilor membre. Conditiile de aplicare au un caracter general 'abstract' impersonal, cu consecinte juridice.

Regulamentul precum si ansamblul de dispozitii care il insotesc are o putere normativa completa, adica este obligatoriu in toate elementele sale. Toate statele membre, institutiile comunitare, toti cetatenii comunitari au obligatia sa respecte stipulatiile din acest act. Nimeni nu poate sa aplice in mod incomplet sau selectiv dispozitiile sale, acestea trebuind aplicate in totalitatea lor.

Respectarea regulamentului este o obligatie absoluta. Nici un stat nu se poate prevala de nici o scuza pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispozitii stipulate intr-un regulament. Statele membre, in virtutea Articolului 5 din Tratatul CEE, impune statelor membre obligatii precis formulate asupra indeplinirii carora vegheaza Curtea de Justitie. In consecinta, statele trebuie sa se abtina sa efectueze orice act susceptibil sa lezeze autoritatea regulamentului; mai mult, ele au obligatia sa adopte masurile generale sau speciale capabile sa-i garanteze executia eficienta. In anumite regulamente, chiar in textul lor sunt prescrise masurile ce trebuie luate. Forta acestor regulamente se impune si institutiilor comunitare, ele fiind, daca situatia o cere, supuse unui control contencios.

Regulamentele, potrivit tratatelor de la Roma, sunt direct aplicabile in orice stat membru. Sunt singurele acte care au aceasta calitate. Aplicarea directa inseamna ca este si imediata, adica, ele devin in mod automat valide in ordinea juridica a statelor membre, fara a

mai fi nevoie de masuri speciale ca publicarea sau incorporarea in dreptul national. In principiu, insa, intrarea in vigoare a unui regulament trebuie marcata de publicarea in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE). Dar daca regulamentele au o aplicare directa si imediata, ele au si un efect direct in sensul ca au aptitudinea de a crea obligatii si drepturi pe care le introduc in patrimoniul juridic al persoanelor fizice sau juridice pe care le protejeaza.⁶⁰

Cu alte cuvinte, regulamentele se integreaza in sistemul juridic national, care trebuie sa permita exercitarea efectului direct in asa fel incat sa se poata invoca o dispozitie comunitara fara sa i se poata opune o regula de drept intern.

Regulamentele sunt de doua tipuri: regulamente de baza si regulamente de executie.

Regulamentele de baza sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie in aplicarea directa a unei dispozitii din tratat si se refera la elementele de baza ale legislatiei pe care o vor crea.⁶¹

Regulamentele de executie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar numai pentru executarea regulamentelor de baza⁶², de la care nu pot deroga decat daca Consiliul a prevazut aceasta posibilitate in mod expres si daca derogarea nu va avea ca efect denaturarea textului ierarhic superior.

B. 2. Directivele

Directivele sunt prevazute in dispozitiile inscrise in Articolele 189 al. 3 din Tratatul CEE, 161 al. 3 din Tratatul CEEA si art. 14 din Tratatul CECO. Acesta din urma defineste recomandarea - cum era denumita directiva in textul Tratatului de la Paris - intr-un mod aproape identic. In consecinta, cu cateva particularitati, actele de aceasta natura sunt comune celor trei tratate. Potrivit dispozitiilor mai sus citate 'directiva leaga orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins lasand instantelor nationale competenta referitoare la forma si mijloace'.

Directiva este un act obligatoriu ce stabileste o obligatie de rezultat, absoluta, in sarcina statelor membre destinatare. In principiu, alegerea formelor si mijloacelor de a o realiza este lasata la latitudinea statelor destinatare. In consecinta, directiva este o forma a legislatiei derivate, cu doua trepte de aplicare, atat la nivel comunitar cat si la cel national, unde apare ca instrument de colaborare intre acestea. Nu are, in principiu, o influenta generala deoarece se adreseaza direct unui anumit stat membru si nu are aplicabilitate directa in ordinea juridica interna.

In acelasi timp, directiva poate produce un efect direct, desi Curtea de Justitie nu a consacrat in mod expres ca un asemenea efect se produce in mod automat. Directiva nu are obligatia publicarii prealabile in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene pentru a intra in vigoare; intrarea in vigoare este conditionata de notificarea destinatarilor asupra adoptarii ei.

B. 3. Decizia

Potrivit stipulatiilor Articolului 189 al. 4 din Tratatul CEE si ale Articolului 161 al. 4 din Tratatul CEEA, decizia este un act cu forta obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza, acestia avand doar facultatea de a alege forma juridica a aplicarii ei in ordinea juridica interna. Decizia vizeaza cu deosebire aplicarea prevederilor din tratate la situatiile specifice ale statelor membre.

In functie de acesti destinatari, ele se pot clasifica in doua categorii: cele care privesc

statele membre si cele care privesc pe particulari. Ele se mai pot clasifica si dupa instantele carora li se adreseaza: Consiliul sau Comisia.

Articolul 14 din Tratatul CECO nu face deosebire intre deciziile generale si cele individuale.

Decizia este un act obligatoriu, susceptibil de a produce un efect direct, calitate recunoscuta de toate cele trei tratate. Pentru a produce acest efect direct, deciziile trebuie motivate temeinic si notificate destinatarilor, conditii a caror neindeplinire determina nulitatea, chiar daca au fost publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.

B. 4. Recomandarile si avizele

Recomandarile ca si avizele sunt tot acte de drept derivat, dar fara forta obligatorie deoarece ele solicita numai adoptarea unei anumite conduite de catre statele comunitare. Semnificatia lor consta in aceea ca indeplinesc un rol de apropiere a legislatiilor nationale.

C. Dreptul institutional comunitar complementar

Izvoarele de drept institutional comunitar complementar, denumit si tertiar, sunt constituite din actele privitoare la acordurile cu state terte sau cu organisme internationale, din actele unilaterale adoptate de organele anumitor acorduri externe ale Comunitatilor Europene si din unele tratate incheiate de statele membre cu state terte.

Comunitatile sunt dotate cu personalitate juridica si sunt competente sa incheie acorduri interne. Cand aceste acorduri sunt intocmite cu respectarea normelor juridice, ele creeaza raporturi de drept intre institutiile comunitare si statele membre. Potrivit statuarilor Curtii de Justitie, intrarea lor in vigoare inseamna ca devin si parte integranta din ordinea juridica comunitara si astfel au capacitatea sa creeze drepturi si obligatii pentru cetatenii din statele comunitare.

Acordurile intre statele membre ca izvor al dreptului institutional comunitar complementar sunt de doua categorii:

acordurile care rezulta din deciziile adoptate de reprezentantii guvernelor statelor
membre reuniti in Consiliu;

acorduri pe care insasi tratatele le prevad.
Celalalt izvor al dreptului institutional comunitar complementar este format din

acordurile incheiate de Comunitati.

Prin acord international se intelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de drept international si care presupun ca partile, subiecte de drept international, sa participe in mod voluntar. Curtea de Justitie a definit acordul international ca fiind 'orice angajament luat de subiecte de drept international, care are forta obligatorie, oricare ar fi calificarea formala'.⁶³

Este evident ca din aceasta definitie trebuie retinut efectul obligatoriu al angajamentului/angajamentelor luate; mai rezulta ca forma scrisa a actului international nu este ceruta in mod obligatoriu.

Acordurile rezultate din deciziile adoptate de reprezentantii statelor membre reuniti in Consiliu sunt acte conventionale. Ele trebuie semnate de toti membrii Consiliului si nu numai de presedintele in exercitiu al acestei institutii; in mod obisnuit, ele cuprind o dispozitie finala in care se prevede necesitatea aprobarii sau ratificarii de catre statele membre potrivit

procedurilor lor constitutionale. Natura conventionala a acestor acte este confirmata de actele de adeziune prin care noile state declara ca adera la deciziile si acordurile convenite de reprezentantii statelor membre reuniti in Consiliu. Mai multe dispozitii din tratate prevad incheierea de acorduri intre statele membre.

Articolul 220 din Tratatul CEE inscrie in mod expres ca asemenea acorduri se incheie 'in favoarea cetatenilor lor'. Ele au ca obiect patru domenii: protectia persoanelor, eliminarea dublei impozitari in interiorul Comunitatilor, recunoasterea reciproca de societati, simplificarea formalitatilor de recunoastere si executare reciproca a sentintelor arbitrale si a deciziilor judiciare. Pe aceste baze, au fost incheiate Conventia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privitoare la competenta judiciara si executarea deciziilor in materie civila si comerciala si Conventia de la Bruxelles din 29 februarie 1968 cu privire la recunoasterea reciproca a societatilor si persoanelor juridice, Conventia din 19 iunie 1980 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale.

Acordurile incheiate ca urmare a unor dispozitii din tratatele comunitare sunt supuse ratificarii sau aprobarii statelor membre conform regulilor lor nationale de procedura.

Asemenea acte nu intra in competenta interpretativa a Curtii de Justitie, care este limitata la tratate si la actele institutiilor.

Acordurile incheiate intre Comunitati au ca temei juridic mai multe dispozitii din tratate. Astfel, Tratatul CEE, in art. 111, atribuie competente referitoare la incheierea de acorduri tarifare; art. 113 atribuie competente pentru acorduri comerciale, art. 238 pentru acorduri de asociere si Articolele 229-231 pentru acorduri cu organizatii internationale. Comunitatile, fiind organizatii internationale, sunt supuse principiului specialitatii; in anumite domenii determinate Comunitatile isi exercita competente care le permit sa se substituie statelor membre.

D. Drept institutional comunitar jurisprudential

In afara izvoarelor dreptului comunitar aratate mai inainte, un altul, deloc neglijabil, este format din jurisprudenta Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta (TPI). Aceasta institutie, printre competentele cu care a fost inzestrata o are si pe aceea de a remedia lacunele existente in tratate si de a controla aplicarea corecta a dreptului comunitar. Ca urmare a acestor competente, Curtea de Justitie isi aduce o contributie importanta la dezvoltarea constanta a dreptului comunitar.

In general, jurisprudenta nu constituie un izvor de drept. Tinand seama insa ca aceasta entitate are calitatea de institutie comunitara, ca el contribuie la indeplinirea obiectivelor puse de tratate in fata Comunitatilor, tratate pe care le interpreteaza si le aplica in lumina dreptului comunitar, ca are monopolul interpretarilor care din punct de vedere juridic sunt obligatorii, ca este astfel suprema autoritate in materie investita de aceste tratate, Curtea de Justitie si demersurile sale capata o valoare speciala.

Sectiunea 3 - Principiile generale ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar, in calitatea lui de factor integrator al Comunitatilor, a determinat

Curtea de Justitie sa foloseasca si expresia de 'comunitate de drept'.⁶⁴ Perfectionarea acestei comunitati de drept, consolidarea coerentei ei au fost cautate si pe calea degajarii din chiar tratate a unor principii generale - desi neformulate toate in mod explicit in tratate, ci mai mult prezumate - care sa guverneze modalitatile de functionare a relatiilor juridice din cadrul Comunitatilor. Curtea de Justitie a dat pe parcursul timpului expresii clare unor asemenea principii. Se poate deci afirma ca acestea s-au constituit si ca au fost degajate pe cale pretoriana. Diversele spete pe care Curtea era chemata sa le solutioneze au prilejuit deci concretizarea acestor principii. A trebuit insa pentru aceasta sa se tina seama atat de ordinea juridica a statelor membre cat si de ce internationala, dar numai in masura in care specificitatea dreptului comunitar nu ar fi viciata, nu s-ar subordona celor doua ordini juridice aratate.

Curtea a degajat astfel numeroase principii generale de drept pe care le-a aplicat cu multa suplete. Printre aceste principii sunt: principiul efectului util in materia interpretarii tratatelor, caracterul contradictoriu al instantei, concilierea bunei administrari a justitiei si securitatea relatiilor juridice, regulile de drept intertemporal, conditii ale retragerii unilaterale, imbogatirea fara justa cauza, notiunea de intreprindere, conditiile generale ale dreptului de proprietate etc.

Recurgerea la astfel de principii este determinata de problemele puse in activitatea de interpretare a Tratatelor sau de acoperire a lacunelor atunci cand Curtea este obligata sa statueze asupra unei probleme absente in Tratate, pentru a nu se aduce un prejudiciu justitiei. Dar nu numai cautarea principiilor generale de drept constituie activitatea de constructie juridica desfasurata de Curte, ci si aplicarea lor precum si a acelora care sunt enuntate formal in Tratate.

Ansamblul acestor principii este ordonat intr-un corp de drept omogen in ceea ce se numeste comunitatea de drept.

Respectarea corpului de principii astfel constituit se impune atat institutiilor si organelor comunitare cat si statelor membre, acestora din urma in situatia in care reglementarile nationale sunt plasate in cadrul dreptului comunitar.⁶⁶ In literatura de specialitate corpul de principii a fost clasificat dupa mai multe criterii care difera nu in continut, ci in denumire. Una din clasificari, la care am recurs si noi din ratiuni didactice , este:

principii rezultate din chiar natura Comunitatilor;

principii de drept international;

principii deduse din dreptul statelor membre. Dupa alti specialisti (Jean Boulouis, op. cit.), principiile au fost plasate astfel: principii

referitoare la repartitia competentelor, la echilibru institutional, la alegerea bazei legale; principii generale ale dreptului din fac parte principiile inerente ale oricarui sistem juridic organizat, principii generale comune drepturilor nationale ale statelor membre si principii deduse din natura Comunitatilor.

Intr-o alta ordine, au mai fost plasate si denumite de unii specialisti romani astfel:

principii care guverneaza activitatea institutionala;

principii generale comune dreptului statelor membre;

principii privind natura Comunitatilor;

principii referitoare la integrarea dreptului comunitar in ordinea juridica
internationala;

principii generale privind competentele Comunitatilor Europene.⁶⁸
Un alt autor⁶⁹ clasifica principiile generale de drept integrate dreptului comunitar:

principii inerente oricarui sistem juridic organizat, care cuprind principiile generale clasice: principiile generale de procedura, principiul securitatii juridice si al echitatii;

principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, care cuprind: principii referitoare la revocarea actelor administrative generatoare de drepturi subiective, principiul egalitatii in fata reglementarilor economice, principiul imbogatirii fara justa cauza, principiul ierarhiei normelor in masura in care fundamenteaza distinctia dintre reguli si masuri de executare, principiul confidentialitatii corespondentei dintre avocati si clienti, principiul dreptului intreprinderilor asupra secretului afacerilor lor;

principii deduse din natura Comunitatilor, care se impart in: (a) principii de ordin institutional, cum sunt principiul general al solidaritatii statelor membre, principiul general al echilibrului constitutional si (b) principii inerente notiunii de piata, cum ar fi principiul nediscriminarii, al egalitatii de tratament, al proportionalitatii, al preferintei comunitare.

Alt autor⁷⁰ clasifica: principii generale ale dreptului in protectia drepturilor fundamentale ale omului, respectarea dreptului la aparare, autoritatea de lucru judecat, principiul certitudinii juridice, al egalitatii, proportionalitatii, loialitatii.

Principiile rezultate din natura comunitatilor sunt numite si principii constitutionale pentru ca ele decurg din necesitatea interpretarii tratatelor, a precizarii si completarii lor.

Principiile de drept international si-au gasit loc tot prin intermediul jurisprudentei Curtii de Justitie in ordinea juridica comunitara, dar numai acelea compatibile cu ordinea de drept comunitara.

Principiile deduse din dreptul statelor membre constituie categoria cea mai substantiala de principii generale care se sprijina pe dreptul statelor membre. Consacrate tot prin jurisprudenta Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta, aceste principii pretind o explicatie mai detaliata.

Din prima categorie de principii, cele rezultate din natura Comunitatilor, fac parte:

principiul solidaritatii si egalitatii intre statele membre;⁷¹

principiul echilibrului institutional;⁷²

principiul respectarii puterilor si competentelor atribuite prin tratate;⁷³

principiul liberei circulatii;⁷⁴

principiul liberei concurente;⁷⁵

principiul nediscriminarii;⁷⁶

principiul preferintei comunitare.⁷⁷ Din cea de-a doua categorie, aceea a principiilor de drept international, fac parte:

principiul care se opune ca un stat sa refuze propriilor sai cetateni dreptul de a se intoarce si a locui pe teritoriul sau;⁷⁸

principiul teritorialitatii.⁷⁹

Din cealalta categorie de principii fac parte:

principiul securitatii juridice;

principiul increderii legitime;

principiul drepturilor obtinute;

principiul proportionalitatii;

principiul egalitatii;

principiul bunei administratii;

principii generale de procedura. Cateva din aceste principii se expliciteaza in cele ce urmeaza.

principiul superioritatii dreptului comunitar - principiu dedus din natura Comunitatilor - asupra dreptului national al statelor membre inseamna ca intr-o situatie conflictuala, de neconcordanta sau de incompatibilitate intre dreptul comunitar si dreptul national, cel dintai prevaleaza fata de cel de-al doilea;

principiul securitatii juridice - dedus din dreptul statelor membre - se intemeiaza pe ideea ca dreptul prezinta o certitudine pentru toti: institutii si organe comunitare, state membre si particulari. Pentru aceasta, normele care il compun trebuie sa fie clare, precise, previzibile pentru justitiabili, eficace si fiabile. Concretizarea acestui principiu apare de pilda in neretroactivitatea actelor administrative sau in principiul bunei credinte;⁸⁰

principiul increderii legitime se intemeiaza pe increderea pe care cei administrati o au in normele juridice, in mentinerea unei reglementari a carei schimbare i-ar afecta.

In practica, aceste doua principii se regasesc de cele mai multe ori impreuna.

principiul proportionalitatii⁸¹ cere ca sa existe o proportionalitate intre interventiile autoritatilor comunitare sau nationale care trebuie sa se limiteze la urmarirea obiectivelor comunitare. Altfel spus, trebuie respectata 'o justa proportie' intre scopurile urmarite de institutiile comunitare sau de statele membre si mijloacele folosite in obtinerea lor. Acest principiu cere, de pilda, ca sanctiunea unei obligatii comunitare sa nu depaseasca limitele necesare pentru atingerea scopului cautat sau, in materia liberei circulatii a persoanelor, sa nu se puna conditii disproportionate pentru exercitarea dreptului de locuit, si altele asemanatoare;

un principiu care isi gaseste formularea in termeni clari intr-un tratat, in speta in Tratatul de la Maastricht, este cel al subsidiaritatii⁸² (Articolele B¹ si 313). Potrivit acestui principiu, Comunitatea Europeana actioneaza numai in masura in care obiectivele urmarite vor mai bine realizate la nivel comunitar decat la nivelul statelor membre. Cu alte cuvinte, numai ceea ce nu se poate face la nivelul statelor membre sau nu se poate face mai bine la acest nivel trebuie facut la cel comunitar.

Articolul 3B formuleaza astfel: 'In domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, potrivit principiului subsidiaritatii, decat daca si in masura in care obiectivele actiunii prevazute nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele membre si pot deci, din cauza dimensiunilor sau efectelor actiunii prevazute, sa fie mai bine realizate la nivel comunitar. Actiunea Comunitatii nu depaseste ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor din prezentul Tratat.'

Sensul atribuit principiului subsidiaritatii a fost acela ca luarea deciziilor sa aiba loc la cel mai jos nivel posibil sau, altfel spus, nivelurile superioare sa le sprijine pe cele inferioare in realizarea sarcinilor lor.