Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Regimurile politice - trasaturi ale regimurilor politice


Regimurile politice - trasaturi ale regimurilor politice




Regimurile politice

1. REGIMUL POLITIC. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE




Cercetatorii in domeniul stiintei politice nu au un punct de vedere unitar cu privire la definirea notiunii de regim politic. In componenta ei, politologul francez G. Burdeau include o serie de elemente precum structura economica si sociala a statului, principiile care constituie baza organizarii si functionarii puterii, obiectivele si fortele acesteia, maniera in care societatea se reflecta in putere si stilul pe care il imprima guvernantilor, la care se adauga o serie de elemente ce tin exclusiv de sfera puterii politice: ambianta istorica si geografica; fortele sociale participante; mijloacele folosite de puterea statala; tehnicile de guvernare folosite.[1] In conceptia lui M. Duverger, regimul politic este constituit din totalitatea institutiilor politice care functioneaza intr-o anumita tara, intr-o anumita perioada. Exista o stransa legatura intre regimul politic si institutiile sociale, economice, nivelurile de dezvoltare economica, ideologia si sistemul de valori, traditiile si nivelul de cultura.

Ion Rusu face distinctia intre forma de guvernamant si regimul politic: in timp ce forma de guvernamant priveste constituirea si organizarea autoritatilor statale si raporturile dintre acestea si procesul exercitarii atributiilor, regimul politic desemneaza ansamblul procedeelor si mijloacelor de realizare a puterii, raporturile dintre componentele sistemului social-politic si economic, reliefand si gradul de stabilire si garantare a drepturilor cetatenesti fundamentale.[2] Referindu-se la distinctia dintre cele doua concepte, Cezar Avram arata ca regimul politic nu se poate identifica cu forma de guvernare, care desemneaza modul concret de constituire si organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturile dintre ele si celelalte forme institutionale ale sistemului politic. In planul practicii sociale, natura regimului politic si forma sa de exprimare sunt date de raportul de forte dintre clase, partide, dintre cetateni si societatea civila si politica. Ele este si o materializare a ierarhizarii valorilor politice.

Sintetic, regimul politic poate fi definit ca mod de oranizare a puterii intr-o tara. In ultimul timp, se foloseste sintagma „sistem politic”, cu aceleasi semnificatii.

In lucrarea sa Republica, Platon prezenta regimul ideal, bazat pe cunoastere si posedarea adevarului. In ordinea descrescatoare a virtutii, alte regimuri ar fi fost:

timocratia – corupere a statului ideal, in care onoarea si gloria militara inlatura cunoasterea si virtutea;

oligarhia – corupere a timocratiei, inlocuind onoarea cu bogatia, ca principiu de recrutare;

democratia – aparuta din coruperea oligarhiei si care, la randul ei, se corupe in

tiranie

Plecand de la clasificarea lui Platon, Aristotel (Politica) se refera la 3 constitutii de baza corecte – monarhia, aristocratia, guvernarea constitutionala si la 3 deviante – tirania, oligarhia, democratia. El sustine ca exista numai 4 tipuri importante:

oligarhia si democratia (exista in cele mau multe dintre cetatile-stat grecesti);

politeia sau guvernarea constitutionala sau mixta (combinatie intre oligarhie si democratie, reconciliind virtutea cu stabilitatea), forma cea mai buna de guvernare;

tirania (forma cea mai rea).

Juristii contemporani au clasificat regimurile politice indeosebi dupa modelul de manifestare a principiului separarii puterilor in stat: regimuri de contopire sau de confuzie a puterii (dictaturile de orice fel), regimurile de separare a puterilor (regimul prezidential) si regimuri de colaborare a puterilor (regimul parlamentar). Intr-o perspectiva descriptivo-comparativa, care defineste regimurile in functie de relatia guvernanti-guvernati, E. Finer arata ca acestea ar trebui clasificate in functie de 3 elemente majore: 1) gradul de implicare a publicului in procesul de luare a deciziilor, acesta reprezentand palierul participare-excludere; 2) relatia mase-conducatori, reprezentata pe dimensiunea participare-excludere; 3) masura in care sistemul ii determina pe oamenii de stat sa fructifice valorile multimii sau sa le ignore – dimensiunea ordine reprezentativitate.[4]

Exista clasificari care pornesc de la fundamentele traditionale (M. Prélot, G. Vedel) si clasificari ce depasesc cadrul traditional (M. Duverger, G. Burdeau, R. Aron).

Marcel Prélot deosebeste urmatoarele categorii de regimuri: 1) democratie; 2) oligarhie; 3) regimul mixt. Democratia este reprezentata de toate acele regimuri in care majoritatea poporului determina in mod liber orientarea si isi asuma controlul conducerii si legislatiei. Conducerea de catre o persoana este monocratie, conducerea de catre o parte a populatiei – oligarhie. Regimul mixt are o pozitie intermediara, intre democratie si monocratie (regim mixt inclinat spre democratiei si monocratie).

M. Duverger imparte regimurile politice dupa sistemul de partide in doua grupe fundamentale: regimurile liberal-democratice sau     pluraliste si regimurile autocratice sau unitare. Regimurile autocratice sunt divizate in autocratii moderate, care accepta o anumita opozitei in regim, unele mijloace de exprimare legala a antagonismelor politice si autocratii totalitare, care distrug intreaga opozitie si obliga la lupte clandestine. Regimurile pluraliste sunt clasificate in 3 tipuri: regimurile prezidentiale, fie cu bipartism suplu sau pseudobipartism, fie cu multipartism; regimurile parlamentare de tip englez; regimurile parlamentare cu multipartism, de tip european continental.

La G. Burdeau clasificarea cuprinde regimuri autoritare si regimuri democratice. Autoritarismul se caracterizeaza prin dominatia sefului statului si limitarea libertatii politice. Omul reprezinta instrumentul puterii, spre deosebire de regimurile democratice in care puterea este in slujba omului. Regimurile totalitare sunt divizate in dictaturi si regimurile puterii individualizate. Dictaturile sunt impartite in cezarismul empiric si dictaturile ideologice. Cezarismul empiric ar reprezenta o procedura autoritara de infaptuire a puterii fara o baza ideologica (regimurile unor republici latino-americane care au functionat pana in anii , regimul lui Napoleon I). Dictaturile ideologice (regimurile fasciste din Spania si Portugalia) au o baza ideologica, resping principiile si idealurile democratiei. Regimul puterii individualizate se caracterizeaza printr-o personalizare extrema a puterii si prin credinta irationala in conducator (Germania hitlerista, Italia fascista). Regimurile democratice sunt impartite in regimurile democratiei conduse si regimurile democratiei care conduce. Primul tip este reprezentat de democratiile liberale clasice ale secolului al XIX-lea, cel de-al doilea – de cele ale secolului XX.

Raymond Aron propune o clasificare a regimurilor politice legata de numarul si functionarea partidelor politice. El identifica: 1) regimuri monopartidiste sau totalitare prin caracterul lor; 2) regimuri politice multipartidiste sau constitutional-pluraliste, democratice prin caracterul lor. In categoria regimurilor totalitare sunt incluse regimurile fasciste si cele comuniste.





Teoriile psihologice apreciaza ca la baza tiraniilor se afla ambitiile nemasurate ale unui singur om, setea de putere, orgoliul sau, insotite de o mare abilitate politica.

Teoriile psihanaliste explica dictaturile prin frustrare, prin existenta unor complexe (statura mica a conducatorului, adolescenta dificila etc.)

Marxistii au apreciat regimurile politice ca reflex ale sistemelor de productie, definit in esenta prin regimul de proprietate. Ei au distins: despotismul oriental, tirania sau democratia in statul sclavagist, monarhiile centralizate sau absolute in statul feudal, democratia occidentala sau fascismul in statul burghez, regimul sovietic sau democratiile populare in statele socialiste.

2. TRASATURI ALE REGIMURILOR POLITICE NEDEMOCRATICE

2.1. Regimurile autoritare

In mod traditional, regimurile politice sunt grupate in doua mari categorii: regimuri democratice si regimuri nedemocratice.

Analizand regimurile politice nedemocratice, politologul italian Gianfranco Pasquino precizeaza ca atat regimurile autoritare cat si cele totalitare „constituie modalitati specifice de reglare a raporturilor de putere intre stat si societate, puse in aplicare in locuri caracterizate printr-o mai mare sau mai mica stabilitate, in functie de originile si de instaurea lor si de provocarile la care sunt supuse aceste regimuri.”[5] In anumite cazuri, astfel de regimuri sunt post-democratice, statele in care se manifesta cunoscand, intr-un anumit moment al existentei lor, democratia, directa sau indirecta, iar cauzele lor par sa fie unele de ordin cultural si soci-economic.

Regimurile autoritare accepta un pluralism limitat, nu recurg intotdeauna la o ideologie obligatorie pentru toti cetatenii si, cu exceptia unor momente ale evolutiei lor, nu manifesta vointa de mobilizare intensiva a populatiei. Ele restrang libertatea, dar nu o desfiinteaza total. In anumite limite, se accepta existenta societatii civile. Uneori, regimurile autoritare folosesc sistematic violenta, alteori recurg la o represiune minima. Alegerile sunt formale dar, de multe ori, recrutarea conducatorilor se face prin cooptare. Exemple: regimurile militare din America Latina, Asia de Sud-Est, guvernarile teocratice din lumea islamica, regimurile cu partid unic din tarile eliberate de colonialism.

Adrian Gorun si Dan R. Mateu realizeaza o clasificare istorico-analitica a regimurilor autoritare:

a)      Autoritarismul patrimonial: autoritatea este una familiala; se intalneste in tari subdezvoltate, in care puterea are un caracter exclusiv familial, cu puternice nuante medievale.

b)            Oligarhiile clientelare: procesul electoral este in mod clar trucat; oligarhiile economice au o influenta considerabila; sunt prezente in zona de instabilitate a Americii de Sud.

c)            Dictaturile populiste si bonapartismul: exaltarea primatului vointei populare, prin recursul frecvent la elogiile charismatice ale unitatii natiunii; frecvente in Orientul mijlociu unde populismul este dublat de patriotism, apelul la suveranitate si istorie.

d)           Birocratiile autoritare: delegarea puterii dinspre stat spre alte forme de organizare intermediare, ca urmare a intensificarii nemultumirilor sociale sau a pericolului preluarii puterii de catre grupuri sau formatiuni dizidente in cadrul partidului unic.

Regimurile autoritare impun restrictii severe cetatenilor, institutiilor sau organizatiilor cu caracter neguvernamental.

2.2 Regimurile dictatoriale

Termenul dictatura indica un regim politic politienesc, antipopular si antidemocratic. El provine din latinescul „dictatura”, derivat din „dictare”, cu intelesul de a afirma, a porunci. Un prim sens al sau ar fi dominatia nelimitata a unei persoane sau unui grup. Un al doilea indica institutia si, respectiv, perioada de dominatie a dictatorului – persoana care exercita conducerea unipersonala a statului, avand puteri dicretionare.

Ca trasaturi ale unui regim politic dictatorial, se pot distinge: 1) caracterul absolut al autoritatii supreme; 2) absenta unor norme de succesiune; 3) lipsa unor legi sau cutume care sa stabileasca responsabilitatea celor care exercita dictatura; 4) concentrarea puterii in numele unei singure persoane.

In functie de evolutia concreta a situatiei istorice, mijloacele folosite de regimurile dictatoriale pot merge de la cele legale pana la cele ilegale, de la manipulare pasnica, pana la violenta deschisa. Regimurile dictatoriale imbraca mai multe forme: dictatura personala, dictatura militara sau dictatura totalitara – fascista si comunista.

Dictatura personala se caracterizeaza prin concentrarea puterii politice legislative, executive, judecatoresti in mainile unei singure persoane sau ale unui grup de persoane care o exercita prin decrete-legi, instituirea unei cenzuri generalizate, limitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, reprimarea fortelor democratice.

Dictatura militara este un regim de dominatie, in care intreaga putere este preluata de militari. Sunt interzise patidelele si organizatiile politice, sunt suspendate drepturile si libertatile cetatenesti. Viata economica si sociala este militarizata, valorile militare le inlocuiesc pe cele democratice.

Dictatura totalitara, de tip fascist si de tip comunist

Cuvantul „totalitar” isi are radacinile in Italia. Mussolini il foloseste primul in discursul din 22 iunie 1925 in care, atacand resturile opozitiei din Camera se refera la „nostra feroce volunta totalitaria”. Dar, inventatorului termenului este Giovanni Gentile (filosof ofiacial al fascismului) care vorbea despre fascism ca despre o conceptie totala asupra vietii. Mussolini l-a utilizat pentru a descrie sistemul pe care pretindea ca l-a creat – „la stato totalitario”. In Germania, folosirea termenului „total” sau „totalitär” de catre national-socialisti a fost de scurta durata. Ele este intrebuintat, mai intai, cu sensul militar al mobilizarii totale de catre Ernst Juenger (Mobilizarea totala, 1930). In 1931, avocatul Carl Schmitt, unul dintre principalii ideologi ai national-socialismului punea in discutie in cadrul eseului „Die Diktatur” ideea national-socialista a statului totalitar. Hitler a folosit destul de rar acest termen si numai cu prefixul „asa-numitul”, (probabil pentru a evita vreo datorie ideologica fata de Mussolini), preferand termenul „totalitär”.

In Occident, termenul patrunde mai intai in Marea Britanie, in 1928, iar in 1929 ziarul american The Times il aplica atit Germaniei cat si Rusiei sovietice.

Unii autori fac distinctia intre stanga si dreapta totalitarismului, varianta comunista, derivata in principal de la Rousseau si Marx fiind plasata la stanga, varianta fascista – de la Hegel si Nietzsche fiind situata la dreapta. Altii insista asupra trasaturilor comune ale totalitarismului.

Dictatura fascista se concretizeaza intr-un regim politic militaro-politienesc, antidemocratic si antipopular, instaurat de cercurile cele mai reactionare. Sunt suspendate drepturile si libertatile democratice, partidele si organizatiile politice sunt scoase in afara legii, viata economica si sociala sunt militarizate, fortele democratice sunt reprimate, se recurge la asasinate si genocid.

Dictatura de tip comunist se caracterizeaza prin:




diminuarea sau inlaturarea diferitelor partide si organizatii politice;

instituirea sistemului partidului unic al dictaturii proletariatului;

subordonarea mijloacelor de comunicare in masa partidului conducator;

negarea valorilor democratice si instaurarea dictaturii proletariatului;

anularea separarii puterilor in stat;

absenta garantiilor legale privind drepturile si libertatile cetatenesti;

cultul dictatorului;

folosirea mijloacelor de comanda in economie, cultura;

reprimarea fortelor democratice.

In opinia lui Raymond Aron, exista 5 trasaturi care ar putea caracteriza intreg sistemul totalitar:

Activitatea politica monopolizata de un singur partid

Partidul unic animat de o ideologie careia ii confera autoritate absoluta, ea devenind adevarul oficial al statului

Monopolul fortei, al violentei si al persuasiunii

Economia si activitatile profesionale, exclusiv „de stat” devin parte a ideologiei si a discursului nationalist

Politizarea excesiva campului social si ideologizarea campurilor cu dubla instanta.[6]

3. REGIMUL POLITIC DEMOCRATIC

Etimologic, notiunea democratie provine din cuvintele grecesti demos – popor si kratos – putere, insemnand deci puterea poporului, conducerea poporului. Democratia a fost privita cu neincredere atat de unii filosofi aristocratici precum Socrate, cat si de adeptii unei carmuiri mixte ca Aristotel si pusa deseori in contrast cu asa-numitele regimuri mixte, in care se combina elemente monarhice, aristocratice si democratice.[7] Ea a fost de multe ori asociata nu cu o carmuire de catre popor ci cu o carmuire de catre prostime, gloata (hoi polloi). Platon o asocia cu subordonarea ratiunii fata de pasiuni iar Aristotel – cu o sursa de tulburari si de acte politice nechibzuite. Machiavelli si Montesquieu considerau democratia o forma pura de guvernamant dar numai ca o componenta a unui sistem republican mixt. J.-J. Rousseau distinge intre un suveran democratic (raspunzator de edictarea legii fundamentale) si un guvernamint democratic (raspunzator de aplicarea curenta a legii scrise), aproape imposibil.

Incepand din secolul al XVIII-lea, democratia devine un etalon principal dominant, dupa care sunt judecate regimurile, teoria si practica democratiei axandu-se pe chestiunea largirii drepturilor politice, a votului universal, iar in secolul al XX-lea pe problemele edificarii democratice a natiunilor. Dezbaterile filosofice si ideologice au evidentiat necesitatea clarificarii unor aspecte fundamentale precum: cine conduce; in cadrul caror limite si competente; in numele caror scopuri; mijloacele directe sau indirecte; in ce conditii si sub ce constrangeri.

Democratia este un sistem de guvernamant, de organizare si conducere politica a societatii de catre cei care detin puterea in stat, avand consimtamantul cetatenilor si tinand cont de vointa lor, de interesele si aspiratiile lor.

Democratia moderna se intemeiaza pe libertatea politica, privita ca o valoare fundamentala a democratiei, autoritatea ramanand in cadrul acestei democratii compatibila cu libertatea cetatenilor.

Modelul democratiei moderne, concretizat prima data in Anglia s-a format treptat, pe baza experimentului anglo-saxon de delimitare a puterii in stat, incepand cu anul 1215, cu Magna Charta Libertatum, intemeiata pe principiul separatiei puterilor in stat.

Drepturile garantate cetatenilor intr-un regim democratic si-au gasit consacrarea intr-o serie de declaratii precum:

Declaratia Drepturilor Omului (Anglia 1688);

Declaratia de Independenta a S.U.A. (4 iulie 1776);

Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului (Franta 1789);

Carta O.N.U. a Drepturilor Omului (1948);

Declaratiile de la Helsinki (1975), Viena (1989), Paris (1990).

Notiunea democratie este legata indisolubil de cea de pluralism. Expresia vine din latinescul pluralis = compus din mai multe elemente. Aceasta inseamna o unitate in diversitate si practica politica prin care se manifesta aceasta diversitate. Pluralismul politic se concretizeaza in multitudinea de partide si organizatii politice, sindicale, etnice, religioase, exprimand diversitatea orientarilor si organizatiilor ce se interpun intre individ si stat.



Puterea politica se exercita cu consimtamantul si in interesul cetatenilor. Institutiile regimului politic dezvolta si garanteaza un sistem de drepturi , libertati, indatoriri si responsabilitati. Se asigura organizarea politica pluralist-partidista si garantarea exercitarii drepturilor si libertatilor cetatenesti. Cele trei (sau patru) puteri in stat functioneaza intr-un mod corespunzator. Este garantata existenta societatii civile si se creeaza un sistem de institutii cu caracter politic care sa asigure un control eficient asupra statului. Reprezentivitatea si pluralismul valorilor permit regimurilor democratice rezolvarea pe cai deschise si negociabile a conflictelor sociale.

Intr-un studiu publicat la inceputul anilor si intitulat „Ce este si ce nu este democratia”, Phillipe C. Smiter si Terry Lynn Karl insista, in analiza instaurarii valorilor democratice pe concepte generice, proceduri si reguli. Ei definesc democratia politica moderna ca „.. acel sistem de guvernare in care conducatorii sunt permanent raspunzatori pentru actiunile lor in spatiul public fata de cetateni, care actioneaza indirect, prin procesul de competitie si cooperare care are loc intre reprezentantii lor alesi.”[8]

Influentat de lucrarile lui S. M. Lipset, Samuel P. Huntington si D. Rustow, Gianfranco Pasquino releva cateva elemente legate de studiul dezvoltarii social-economice: a) plecand de la delimitarea corelatii-cauze, el afirma ca regimurile democratice tind sa devina si regimuri dezvolate din punct de vedere economic, cele autoritare manifestand tendinta de a fi relativ dezvolate economic; b) regimurile democratice apar intr-un mod neasteptat, in anumite stadii de dezvoltare economica, fara o legatura clara intre ele; c) regimurile democratice puternic consolidate si desavarsite sunt caracteristice, in general, statelor bogate, care au si o slaba vulnerabilitate la crizele economice, in timp ce statele sarace cu regimuri democratice suporta mai greu aceste tensiuni de pe pietele economico-financiare. In concluzie, desi nu gradul de dezvolare economica este cel care determina democratia, un standard economic inalt sporeste sansele de supravetuire a valorilor democratice.

De-a lungul timpului, s-au conturat diverse opinii privind structurarea paradigmei democratice si definirea acesteia, existand o multitudine de variante ca democratia sociala, democratia industriala, democratia economica, democratia populara. Doua modele au amprentat stinta politica: poliarhia lui Robert A. Dahl si democratia consensualista a lui A. Lijphart. Paradigma lui Dahl propune o formula menita sa explice etapele procesului democratic care impune 3 oportunitati, etichetate ca set de garantii institutionale necesare fundamentarii demersului democratic: 1) de a formula preferinte; 2) de a le semnala; 3) de a beneficia de un tratament egal al preferintelor in actul de guvernare. Intr-o forma simpla, modelul lui schiteaza o schema cu doua dimensiuni, care ar fi de natura sa dea substanta democratizarii – contestare si participare iar intr-o forma mai complexa apar 3 elemente majore: liberalizarea, cuprinderea si democratizarea: modelul ideal este cel poliarhic, cel al democratiilor cu un inalt grad de liberalizare (contestare publica) si de cuprindere (participare), model care este unul al democratiilor numite si poliarhii cuprinzatoare. In lucrarea sa Polyarhchy el afirma ca 8 criterii definesc in mod sintetic regimul democratic: 1) dreptul de vot; 2) dreptul de a fi ales; 3)dreptul leaderilor politici de a concura, pentru sustinere si voturi; 4) alegeri libere si corecte; 5) libertate de asociere; 6) libertate de expresie; 7) surse alternative de informare; 8) dependenta de vot a institutiilor responsabile de politicile publice.

Studiul lui A. Lijphart pleaca de la intrebarea „cine realizeaza guvernarea?” si ajunge la un raspuns dat in functie de cele doua modele propuse: 1) modelul majoritarist, care propune varianta „majoritatii poporului”; 2) modelul consesualist – varianta „cit mai multi”. Primul model este cel al guvernarilor majoritare, puterea nefiind dispersata, in cel de-al doilea, guvernarea presupune o cat mai larga participare la luarea deciziilor. Modelul consensualist este specific societatilor cu puternice clivaje etnice, religioase, lingvistice – Belgia, Elvetia, iar celalalt – societatilor conservatoare si majoritare, ca Marea Britanie. Exista, dupa parerea sa si societati care se pot incadra in ambele paradigme, un model mixt, cum ar fi cazul S.U.A.

Intrebari de verificarea cunostintelor

Precizati continutul notiunii „regim politic”.

Analizati principalele tipologii ale regimurilor politice.

Ce trasaturi prezinta regimurile nedemocratice?

Prin ce se caracterizeaza regimurile politice dictatoriale?

Care sunt notele definitorii ale regimurilor democratice?



G. Burdeau, Droit Constitutionnel, 21e édit., L.G.D.J., Paris, 1988

I. Rusu, Forma de guvernamant, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, p. 48

C. Avram, Regimuri politice comparate: autoritarismul si totalitarismul secolului XX, Ed. M.J.M., Craiova, 2002, p. 9

Apud M. Traistaru, Introducere in studiul teoriei politice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998, p. 26

G. Pasquino, op. cit., p. 275

R. Aron, Démocratie et totalitarism, P.U.F., Paris, 1965

D. Miller, coord., op. cit., p. 154

In Revista Romana de Stiinte Politice, vol. 2, Societatea Academica din Romania, nr. 1, aprilie 2002




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Stiinte-politice


Demografie
Stiinte politice