Puterea politica - sfera, trasaturile si functiile puterii politice

PUTEREA POLITICA

1. SFERA, TRASATURILE SI FUNCTIILE PUTERII POLITICE

Inca din antichitate, puterea a fost inteleasa drept capacitatea de a determina pe altii sa faca un lucru pe care acestia nu l-ar face. Debutul reflectiilor in acest domeniu, in Orientul antic si statele sclavagiste greco-romane demonstreaza preocuparea pentru ameliorarea guvernamantului si vizeaza arta practica a conducerii statului. La romani, potentia desemna capacitatea unei persoane sau a unui lucru de a afecta un altul iar potestas - capacitatile deosebite ale unor oameni care comunica intre ei si actioneaza concertat. Cicero afirma: "Potestas in populo auctoritas in senatu."

Odata cu aparitia marilor sisteme de gandire filosofica ale lui Platon si Aristotel se trece la elaborarea sistematica, in cadrul filosofiei politice, a teoriilor referitoare la conducerea politica, autoritate si putere. Daca Platon a devenit, prin opera sa politica, precursor al unei orientari deductive si speculative care a influentat sistemele teoritice idealiste, Aristotel a optat pentru studiul pozitiv al fenomenului politic. In lucrarile sale se realizeaza o distinctie mai clara a domeniului organizarii politice, a conducerii, supunerii, a modului posibil de manifestare a diferitelor regimuri politice.

Sub influenta idealismului platonian, unii reprezentanti ai gandirii religioase din epoca feudala au pus problema caracterului transcendental al principiilor care guverneaza ordinea politica si a legitimitatii de origine divina a puterii.

Dupa epoca feudala, se poate observa un progres al gandirii laice avand ca obiect puterea. Emancipate de teologie, operele lui Machiavelli, J. Bodin, Th. Morus, Th. Hobbes, J.J. Rousseau incearca sa realizeze studiul politicii si al puterii in sine, ca fenomene autonome. Hobbes, spre exemplu, defineste puterea ca o relatie intre cauza si efect, intre un "agent" activ si un "pacient pasiv". Conceptia sa a influentat si scrierile unor autori din secolul al XX-lea. Astfel, Max Weber (Économie et société) definea puterea ca fiind probabilitatea ca un actor dintr-o relatie sociala sa-si realizeze vointa impotriva rezistentei altora iar A. S. McFarland (Power and Leadership) scria ca ideea de forta se refera, in mod esential, la o cauza care impinge.

Tendinta de emancipare fata de rationalismul abstract continua cu operele lui Montesquieu si David Hume in secolul al XVIII-lea. Studiul pozitiv al autoritatii si puterii este realizat si de utilitaristii englezi.

Fenomenul puterii a facut obiectul unor definitii formale, psihologiste si behavioriste, structural-functionaliste, sociologice, definitii elaborate din perspectiva orientarii esentialist-fenomenologice, a conceptiei juridist-institutionaliste, dintr-o perspectiva religioasa, sau definitii marxiste.

Definitiile formale sunt specifice gandirii americane, fiind prezente in lucrarile unor autori ca Robert Dahl, Edward Lehman, James March, Roderick Bell s.a. R. Dahl ("The Concept of Power") arata ca puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obtine de la B sa faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A.

Reprezentantii psihologismului (Bertrand Russel, Harold Hasswell, Kurt Lewin, Th. Adorno, Erich Fromm, Hebert Marcuse s.a.) pleaca de la importanta atributelor psihice ale individului si ajung la concluzia ca puterea este o relatie intre caractere, personalitati, temperamente etc. H. Laswell considera puterea drept capacitate a unui individ sau grup de indivizi de a modifica comportamentul altor indivizi sau grupuri in sensul dorit de el/ei (Power and Society). Curentul behaviorist apreciaza ca puterea este un tip deosebit de comportament, care consta in posibilitatea modificarii comportamentului altora. H. A. Simion, E. Shils exprima faptul puterii in urmatorul raport cauzal: comportamentul lui A cauzeaza comportamentul lui B. De la mijlocul anilor '60, s-au inmultit criticile la adresa conceptiei behaviorist - pluraliste, acuzata ca este partiala si unilaterala sau unidimensionala. Potrivit viziunii bidimensionale a lui Peter Bachrach si Mordon Baratz puterea este un Ianus cu doua fete, in afara exercitarii sale intr-un mod fatis, observabil, existind si o fata ascunsa. Intr-o perspectiva tridimensionala (Steven Lukes, Power: Radical View) se pune problema constientei reale a intereselor celor afectati de putere.

Conform structural-functionalistilor, - Talcott Parsons, Gabriel Almond s.a., puterea este capacitatea generalizata de a obtine efectuarea unor indatoriri obligatorii de catre unitati, intr-un sistem de organizare colectiva, atunci cind indatoririle sunt legitimate prin legatura lor cu scopurile colective si cind, in caz de recalcitranta, exista presupunerea constrangerii prin sactiuni situationale negative, oricare ar fi factorul real al acestei constrangeri. Punand accentul pe acord, pe consimtamant, Hannah Arendt se apropie de conceptia lui Talcott Parsons (Authority, Legitimation and Political Action, 1960). Ea intelege puterea ca o capacitate de a stabili un acord asupra unui curs comun al unei actiuni, intr-o situatie caracterizata printr-o comunicare nestingherita. Puterea ar corespunde nu doar abilitatii umane de a actiona, ci de a actiona in comun, deci ea nu este o proprietate a unui individ, ci apartine grupului si exista atata timp cat acesta functioneaza pe baze comune. Faptul existentei unui individ la putere semnifica decizia grupului de a-i acorda puterea, pentru a actiona in numele lui. Puterea inseamna mobilizarea consimtamantului celor guvernati pentru scopuri comune, deci exprimarea sprijinului pentru conducerea politica, in timp ce forta reprezinta controlul resurselor si mijloacelor de coercitie prin care conducerea politica actioneaza, elaborind decizii obligatorii pentru realizarea scopurilor colective.[1]

Reprezentantii orientarii sociologice studiaza structurile si procesele sistemului politic (deci si ale puterii) din perspectiva sistemului social global, prin categoriile cu care opereaza sociologia generala (Jean William Lapierre, Robert Bierstedt, George Burdeau). Conform conceptiei weberiene, care influenteaza aceasta orientare, puterea este sursa succesului; ea este posibilitatea de a impune vointa unei persoane asupra comportamentului altei persoane. J. W. Lapierre scrie ca puterea este functia sociala care consta in luarea deciziilor pentru ansamblul societatii globale (sau societate civila) si de a le asigura executarea prin autoritatea suverana si suprematia puterii publice ("Essai sur le fondement du pouvoir politique"). Pentru R. Aron (Democratie et totalitarism) puterea politica este capacitatea de a lua decizii privind relatiile cu colectivitatile straine, unele chestiuni specifice desfasurarii unei legislaturi, determinarea sau modificarea legilor. Diversi autori precum M. Prelot, M. Duverger, J. Freund, R. Aron folosesc doua concepte distincte pentru desemnarea fenomenului puterii: puissance si pouvoir. Puterea-puissance desemneaza autoritatea personalizata, echivaland cu potentia, puterea-pouvoir - autoritatea constituita, fiind echivalent cu potestas (M. Prélot). Incercand sa depaseasca caracterizarea negativa sau conflictuala a lui Hobbes si Weber, Michel Foucault (Power/Knoledge, 1980) pune accentul pe posibilitatile pozitive ale relatiilor de putere de "a da putere".

Exponentii orientarii existentialist-fenomenologice (Bertrand de Jouvenel, Amitai Etzioni s.a.) abordeaza conceptul de putere din perspectiva "lucrului in sine", care se autointemeiaza si se autolegitimeaza.

Conceptia juridist-institutionalista (M. Duverger, Jean Dabin) circumscrie studiul puterii la acela al puterii de stat. Dreptul are ca principala menire consacrarea legitimitatii acestei puteri. Sunt cercetate structura si modul de functionare a institutiilor si, in primul rand, a "Institutiei institutiilor" - statul. In lucrarea Janus. Les deux faces de l'Occident M. Duverger scria ca puterea inseamna si lupta si mentinerea ordinii, tinand de esenta ei sa fie ambivalenta. Puterea este, in acelasi timp, instrument de dominatie si instrumentul asupririi unei ordini sociale, si al unei anumite integrari a tuturor in colectivitate, pentru binele comun.

Perspectiva politico-religioasa se situeaza in planul neotomismului sau al existentialismului crestin. Claude Bruaire (La raison politique) desemna dreptatea ca fundament al puterii politice. Ratiunea de a fi a puterii politice se realizeaza prin asigurarea "dreptatii sociale" si, prin ea, a "libertatii sociale". Orice putere se bazeaza pe forta, pusa in miscare de putere, pentru asigurarea dreptatii.

Teoria politica marxista demonstreaza ca puterea politica are un caracter concret-istoric si de clasa, natura si functia ei sociala variind de la o epoca la alta. Ea pune accentul pe ideea dominatiei unei clase de catre alta clasa, in cadrul exercitarii puterii. Puterea politica, scriau Marx si Engels in Manifestul Partidului Comunist este puterea oraganizata a unei clase pentru asuprirea alteia.

Peter Blau (Exchange and Power in Social Life) si Brian Barry (Power and Political Theory. Some European Perspectives) plaseaza relatia de putere in termeni de schimburi reciproce si voluntare de avantaje, puterea manifestandu-se in dezechilibrul schimbului. Majoritatea relatiilor interpersonale ar presupune cedarea unor avantaje, in asteptarea altor avantaje, in schimb. Peter Blau identifica 4 ipoteze, puterea aparand numai in 2 dintre acestea: in primele doua, puterea nu poate fi identificata datorita modului in care cel ce are nevoie de serviciile altuia dintr-o relatie diadica rezolva aceasta problema fie prin renuntare, fie prin cautarea resurselor sau serviciilor necesare intr-o alta relatie. In ultimele doua, rezolvarea relatiei de putere se realizeaza prin constrangere sau prin transformarea relatiei de putere intr-una de tip clientelar. Aspectul clientelar al functionarii puterii este relevat si de Jean Baechler, in lucrarea sa Le pouvoir (1978).

Au existat si reactii nihiliste la adresa conceptului "putere". Anarhismul a fost, inca de la constituirea sa (a doua jumatate a secolului al XIX-lea) o reactie nihilista la adresa puterii, a oricarui fel de autoritate, facand apologia spontaneitatii, a revolutiei imediate.

Puterea politica reprezinta o componenta esentiala a sistemului politic, de care depinde in mare masura functionarea intregului angrenaj social. Ea formeaza un sistem de relatii sociale de putere, prin care se asigura rationalitatea conducerii sociale, administrarea si controlul. Ax al vietii politice, puterea politica este elementul de legatura al intregului complex de structuri si fenomene sociale, pe care le ordoneaza si le ierarhizeaza. Ea are rolul de a organiza si dirija viata sociala, in conformitate cu scopurile urmarite. Puterea politica, afirma V. Magureanu reprezinta functia sociala generalizata de a lua decizii pentru ansamblul societatii globale, in conformitate cu interesele celor care domina in sistemul puterii si a le asigura indeplinirea prin autoritatea suverana si prin mijloacele fortei politice.[2]

O serie de trasaturi caracterizeaza puterea politica:

a) este un element esential al relatiilor sociale, conditionand functionarea normala a societatii;

b) se prezinta sub forma unor centre, nuclee ale puterii, ierarhizate pe ansamblul vietii sociale, in raport cu pozitia si resursele celor care o exercita si cu domeniul de activitate;

c) reprezinta unitatea organica a doi factori - conducatori si condusi, indiferent de natura societatii, de raporturile care se formeaza pe baza unor convingeri sau constrangeri.

Trasaturile distincte ale realtiilor de putere nu pot fi separate de durabilitatea lor (un anumit caracter peren), asimetria sau inegalitatea rolurilor intre membrii ce compun diferite grupuri, dependenta de ierarhii, de norme sau ritualuri, de existenta unui centralism, mai mult sau mai putin accentuat, rezultat al modurilor specifice de organizare.[3] Peter Blau sublinia ca asimetria relatiilor de putere indica faptul ca resursele puterii sunt inegal distribuite si ca o relatie de acest tip nu poate functiona fara diviziunea conducatori - condusi. "Puterea intercusiva" indica relatiile caracterizate printr-un echilibru de putere si o repartizare a domeniilor intre parti si se diferentiaza de puterea integrala, in care reluarea deciziilor si initiativelor de actiune sunt mobilizate de o singura parte. Puterea integrala sau absoluta implica posibile abuzuri sau acte de coruptie sau chiar situarea reprezentantilor ei in afara, deasupra sau impotriva societatii pe care o pretind ca o servesc.

De regula, puterea se sprijina pe majoritatea resurselor de care dispune o comunitate umana. Dincolo de informatii, ca resursa importanta de putere, exista inca 3 mari categorii de resurse: bunurile si serviciile materiale; bunurile simbolice; forta carora le corespund modalitatile concrete de productie a bunurilor materiale si serviciilor, a legitimitatii si coruptiei.[5]

Generarea puterii nu trebuie, in mod necesar, sa se bazeze pe forta sau coercitie. Relatia conducatori - condusi este in continua schimbare. In functie de natura domeniului vietii sociale, specificul activitatilor si comunicatiilor umane, specificul formatiunii sociale s.a., puterea poate imbraca diferite forme. Ea se poate manifesta ca putere familiala, economica, politica, civila, putere pe plan national, putere pe plan international. Puterea politica cuprinde:

a)      puterea suverana a statului, avand capacitatea de a oragniza si conduce in interesul comunitatii umane si de a o reprezenta in raporturile cu alte comunitati;

b)      partidele si alte oraganizatii politice, care prin elaborarea unor optiuni de organizare si conducere a societatii pot asigura exercitarea guvernarii de stat;

c)      mijloacele de informare in masa care, prin capacitatea lor de influentare au un rol important in adoptarea unor atitudini si impunerea unor pozitii fata de conducerea societatii.

Prin exercitarea controlului politic (functie fundamentala a oricarei puteri) se asigura finalizarea actelor si realizarea intereselor fortelor sociale pe care ea le reprezinta. Aceasta functie reprezinta ansamblul procedeelor si mijloacelor (economice, politice, ideologice, morale), care decurg din resursele si valorile puterii si fac posibila reglarea mecanismului social global precum si dinamica acestuia, potrivit imperativelor puterii.[6]

Natura procedeelor controlului, corelat cu legitimitatea puterii depinde de: nivelul de dezvoltare al democratiei; echilibrul dintre controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul societatii asupra puterii (garantiile impotriva abuzurilor puterii). Atunci cand controlul puterii este coercitiv, rezulta o scadere a nivelului activitatii sociale, deci o scadere a capacitatii de control a puterii.

In concluzie, se poate spune ca puterea politica se manifesta la nivelul cel mai general al societatii, asigurand organizarea si conducerea la nivel global. Ea detine capacitatea de a coordona celelalte forme de putere, exercitandu-se, de regula, pe baza unei legislatii, asigurata prin Constitutie si alte legi organice.

Vorbind despre trasaturile puterii, George Balandier mentiona in mod deosebit doua: ambiguitatea si sacralitatea (Anthropologie politique). In nici o societate, puterea politica nu este complet desacralizata, constata autorul. Discret sau aparent, sacrul este totdeauna prezent in interiorul puterii. Orice putere politica progresista trebuie sa apere traditiile sacre ale luptei pentru independenta, libertate, emancipare sociala, democratie. Simbolurile puterii - imnul, drapelul si stema devin simboluri sacre, cu multiple semnificatii patriotice. Ambiguitatea este exprimata de coexistenta, in cadrul puterii a raporturilor de conducere-supunere, dominare-subordonare.

Intre principalele functii ale puterii politice se pot mentiona: a) functia de asigurare a suveranitatii puterii politice in raport cu celelalte forme de putere; b) functia care fundamenteaza legitimitatea puterii politice; c) functia de consacrare a autoritatii; d) functia de elaborare a deciziei politice; e) functia de stabilitate a relatiilor conducere-supunere; f) functia de control politic al societatii, care se exprima pe baza de lege, statul fiind garant al realizarii ei.

2. AUTORITATEA SI LEGITIMITATEA POLITICA

Trasatura fundamentala a fenomenului autoritate este aceea de a fi elementul constitutiv al oricarei organizari sociale, inclusiv a celei politice. In opinia lui Karl Friedrich (Tradition and Authority), autoritatea revenea senatului, compus din senes (batrani), spre deosebire de potestas (putere), atribuita poporului. In limba latina - auctoritas, auctoritatis = autoritate, augere = a consolida.

Raporturile de autoritate sunt specifice fiecarui grup social, sunt o conditie a coeziunii acestuia. Autoritatea este capacitatea de a obtine ascultarea, supunerea, in absenta constrangerii. Ea este o trasatura cvasigenerala a colectivitatii umane, este intercursiva, un individ putand fi uneori in postura de a comanda si de a se supune. Capacitatea de a se face ascultat nu este numai apanajul sefilor, al unor persoane ci, mai ales, al unor texte de legi, al unor institutii publice, al unor valori. Obiectul actiunii autoritare il reprezinta, in toate cazurile, indivizii, persoanele. Relatiile de autoritate (conducator-condus) au un continut concret-istoric.

Max Weber definea trei genuri de autoritati: 1) autoritatea traditionala; 2) autoritatea rational-legala; 3) autoritatea charismatica. Autoritatea traditionala se refera la deciziile politice luate de batrani sau de capetenia unui trib, inainte de completa institutionalizare a procesului de conducere. Cea rational-legala apare in grupurile care reprezinta un stadiu relativ superior in procesul de organizare, cum ar fi guvernele moderne, asocierile care apar in societatea industriala contemporana si structurile birocratice. Autoritatea charismatica nu este de fapt o autoritate, ci insusirea unui conducator. Charisma este un har, atribuit conducatorului de adeptii sai.

Relatiile de autoritate se manifesta in toate domeniile sociale, in religie, in familie, in orice forma de organizare colectiva. Numeroase forme de expresie sunt considerate ca manifestari ale autoritatii: credinte, doctrine, carti, legi constitutii, hotarari juridice, alte prescriptii destinate reglementarii conduitei. Autoritatea poate apartine unor legislatori, unor judecatori, functionari, parinti, experti, preoti, profeti. Deci, in sens larg, autoritatea nu este numai un fenomen politic, ea apare nu numai in organizarea politica a societatii ci in intreaga structura a acesteia.

Tipurile de autoritate se pot deosebi dupa tipurile de grupuri umane in care se exercita si tipul de activitate pe care o desfasoara acestea. In cadrul diferitelor grupuri, autoritatea poate fi personala, legata de un anumit individ, bazata pe competenta, calitati organizatorice, artistice s.a. si impersonala - caracteristica gruparilor umane complexe, inalt ierarhizate, care nu apartine individului ci functiei sale, fiind direct proportionala cu aceasta. Cele doua tipuri de autoritate sunt greu de izolat in stare pura, deci ele sunt interdependente, se potenteaza reciproc.

Sensul central al autoritatii este acela de a fi un fenomen de putere, o ipostaza a puterii. Dar, in timp ce puterea presupune folosirea constrangerii materiale, a fortei, autoritatea se prevaleaza de legi, de caracterul sau legitim sau de consensul celor care se supun. Presupozitia fortei nu apare in primul plan. Orice regim politic tinde sa apara ca autoritate in interiorul tarii si ca putere in exterior.

O trasatura a autoritatii politice este dependenta de institutii si de reguli prestabilite, prin care se legitimeaza. Autoritatea, ca putere legitima, institutionalizata, apare ca un alter-ego al puterii politice.

Cuvantul legitimitate provine din latinescul legitima legitimus, legitimum - principiu de intemeiere si justificare a unui sistem de guvernamant care presupune constiinta dreptului guvernantilor de a guverna si o anumita recunoastere a acestui drept de catre cei guvernati.

Regii si imparatii antichitatii au recurs la legitimitatea supranaturala. Treptat, se instituie legitimitatea civila care deriva din vointa poporului (a natiunii), caruia i se recunoaste dreptul de a-si desemna conducatorii prin alegere. Legitimitatea civila a conducatorilor se bazeaza pe existenta unui acord de respectare a drepturilor si libertatilor civile si de urmarire a binelui obstesc, ale unor reguli de joc ale democratiei. Ea devine astfel o problema de incredere, acordata prin consens sau macar prin majoritate, de catre alegatori. Marja de oscilatie a legitimitatii este intre un minim (simpla majoritate) si un maxim (consens). Pentru a legitima accesul la guvernare, este suficienta majoritatea de 30 + 1. Dar, singurul mod incontestabil de pastrare a legitimitatii este acela de a initia masuri care sa corespunda intereselor a cel putin 50 + 1 electori. In apropierea acestui minim de 50 + 1 apare criza de legitimitate. Conform traditiei democratiei engleze, daca un proiect de lege propus de guvern nu intruneste majoritatea simpla in Parlament, intregul Guvern, pierzandu-si legitimitatea isi da demisia.

Legitimitatea este un fundament al autoritatii. Ea apare ca o relatie intre valori, in interiorul unei situatii, care le pune in conflict sau le face compatibile (O. Trasnea, "Despre legitimitatea puterii politice"). Ea poate varia in timp si spatiu si in cadrul acelorasi grupuri si comunitati, ducand la conflicte sau intensificand pe cele existente. M. Duverger sublinia ca " singura sursa a legitimitatii unei puteri consta in faptul ca ea este conforma schemei de legitimitate definita de sistemul de valori si norme ale colectivitatii in cadrul careia se exercita si ca asupra acestei scheme exista un consens in interiorul colectivitatii."[7]

Exista situatii in care consensul este obtinut prin manipularea maselor, prin denaturarea adevarului sau a adevaratelor interese ale populatiei. Este necesar sa se deosebeasca intre ideea sau sentimentul de legitimitate si legimitatea reala a unei puteri politice.

Legitimitatea este un fundament al puterii si autoritatii. Legalitatea exprima conformitatea acestora cu normele de drept, care sunt norme derivate din putere. Ea semnifica suprematia regulei de drept, domnia legii, absenta bunului plac si a abuzului de autoritate.

3. FORTA, INFLUENTA SI PRESTIGIUL PUTERII POLITICE

Forta politica este constituita din ansamblul mijloacelor umane si materiale, de coercitie, presiune, distrugere sau construire, pe care vointa (puterea), bazata pe institutii si grupari le pune in actiune pentru a asigura respectarea unei ordini conventionale, sau pentru a o schimba. In manifestarea lor sociala, puterea este forta lenta, forta este puterea in actiune iar autoritatea este puterea institutionalizata.

Vorbind despre "puterea nuda", Bertrand Russel (The Naked Power) se referea la aceea care nu implica nici un consimtamant din partea supusilor, in cazul careia violenta, forta inlocuiesc orice alt instrument al puterii.

Forta presupune aplicarea de sanctiuni atunci cand nu exista supunere de buna voie, cand deciziile sunt nesocotite. Contrar puterii care este potentialitate, forta este actuala, dar aplicarea ei reclama intotdeauna o vointa, adica o putere. Forta si puterea sunt notiuni complementare. Nu exista o putere fara forta. Dupa cum remarca Saint-Just, forta nu genereaza nici ratiune si nici drept, dar este imposibil sa te lipsesti de ea, pentru a face ca ratiunea si dreptul sa fie respectate. Deci, nu exista putere fara forta, ea asigurand stabilitatea si echilibrul sistemului politic.

Intr-o perspectiva sociologica, forta a fost definita ca ansamblul mijloacelor umane si materiale de coercitie , presiune, distrugere sau construire, pe care vointa politica a unei/unor clase, bazata pe institutii si grupari, le pune in actiune pentru a asigura respectarea unei ordini conventionale sau, dimpotriva, pentru a o schimba. Considerarea fortei ca unul dintre factorii de stabilitate politica si sociala a degenerat uneori in cultul fortei.

Coeziunea societatii este cu atat mai activa, cu cat intesitatea aplicarii fortei este mai mica, iar actiunea sociala se bazeaza mai mult pe consens.

Influenta este un mijloc folosit de putere pentru a extinde, mari sau obtine consimtamantul fata de actele sale. Ea are un caracter reciproc, producand efecte dorite de diferite grupuri sau indivizi asupra puterii si invers. Influenta poate fi:

personala sau impersonala;

intercursiva (aceleasi persoane pot fi, in acelasi timp, influentate si autori ai unei influente);

constienta, explicita, voluntara sau discreta, disimulata, cu modificari involuntare;

pozitiva (activitatea celui influentat se desfasoara in sensul dorit de cel care influenteaza);

nula (nu are nici un rezultat);

negativa (cu rezultat opus celui urmarit).

Influenta - mecanism generalizat de convingere este un insotitor firesc al puterii, mijlocul ei normal de actiune, este un substituit al fortei. Cand este legata de o idee, o doctrina isi are locul in sfera ideologica; legata de o persoana, un grup, o asociatie influenta isi are locul in sfera sociologica. La nivelul macrosociologic, in sfera puterii politice, ea apare ca mijloc de realizare a autoritatii politice si a legitimitatii acesteia in raport cu opinia publica. Robert Bierstedt (The Social Order) face distinctia intre putere si influenta luand in considerare efectul acestora si mecanismul de realizare. Ne supunem in mod voluntar influentei, arata el, dar puterea ne pretinde supunere; influenta poate fi mai importanta decat puterea, dar este ineficace daca nu este transformata in putere.

Prestigiul apare ca o extrapolare a autoritatii, competentei sau avantajelor obtinute intr-un domeniu catre alte domenii. Prestigiul este faptul de a impune respect, admiratie, consideratie. Factorii care determina cresterea prestigiului - cunostintele stiintifice, distinctia, indemanarea, competenta nu pot crea puterea, dar pot insoti puterea. Uneori, prestigiul nu este insotit de putere (cazul unor somitati stiintifice care nu fac parte din ierarhia puterii sau nu sunt antrenate in competitia politica). Prestigiul se refera la calitatile strict individuale ale unei persoane si nu la calitatea unei functii din investirea sa ca autoritate, desi detinerea unei functii publice poate spori prestigiul personal, in unele cazuri. Prestigiul este un insotitor firesc al puterii, dar prestigiul in sine nu este suficient pentru a creea putere. El are o mare importanta in cucerirea, pastrarea si exercitarea puterii. Machiavelli, in celebra sa lucrare Principele recomanda conducatorului sa se fereasca sa fie urat si dispretuit. In regimurile totalitare, prestigiul sefilor se sprijina pe mitologia intretinuta de aparatul de propaganda, nederivand din merite reale, acesta fiind un fals prestigiu. Prestigiul, scrie Bertrand de Jouvenel (Du pouvoir) nu este unica alternativa la violenta, deoarece, uneori, el insoteste violenta

4. PUTERE SI ANOMIE

Conceptul anomie, dezvoltat initial de E. Durkheim se refera la o anumita conditie de absenta relativa a normelor, in cadrul unei societati sau grupari. La nivelul politic, anomia semnifica uzura institutionala si normativa a puterii si existenta unei puternice opozitii, in afara sistemului sau. Puterea politica devine anomica atunci cind birocratia este reactia generalizata a unei asemenea puteri, in raport cu cerintele si aspiratiile majoritatii sociale si cind apare o incompabilitate de fond intre valorile si scopurile aparate de putere si exigentele reale ale progresului social. Amitai Etzioni (The Active Society. A Theory of Societal and Political Process) arata ca "utilizarile alienate ale puterii tind sa scindeze unitatile sociale, sa mareasca distanta dintre diviziuni, sa sporeasca orientarea instrumentala sau de manipulare a puterii si sa reduca oportunitatea conducerii si a participarii autentice, sa diminueze posibilitatea unei societati active" - opusul societatii anomice, alienate.

Intrebari de verificare a cunostintelor

Analizati continutul conceptului "putere politica".

Indicati trasaturile specifice ale puterii politice.

Precizati continutul raportului putere-autoritate-legitimitate politica.

Ce este forta politica?

Care sunt raporturile dintre puterea politica si influenta politica?

Cand devine anomica puterea?