Procesul politicii externe

PROCESUL POLITICII EXTERNE

Politica externa trebuie privita ca parte a relatiilor internationale

si ea nu trebuie confundata cu politica internationala. Daca privim din

punctul de vedere al actorului care este statul, atunci vom raporta

actiunile sale la un alt stat. in aceste conditii, putem avea in vedere

mai multe elemente care contribuie la coerenta decizionala pentru

politica externa a unui stat. Printre altele, ne putem referi la scopuri si

aspiratii, dar si la resurse.

Politicile trebuie, fara indoiala, ajustate in functie de realitatile

zilei si de raportul de forte in plan international. De aici decurge o

realitate incontestabila, si anume, aceea ca statele nu reactioneaza

identic in planul politicii externe. De asemenea, politica externa poate

fi, in functie de gradul de urgenta al deciziei, forma de guvernamant si

alte elemente, elaborata sau intamplatoare. Totul depinde de

institutiile si procedurile specifice fiecarui actor, chiar de gradul sau

de dezvoltare.

Pentru identificarea unor solutii optime, mai ales in cadrul

relatiilor bilaterale, de mare importanta este adoptarea unei atitudini

active, sau, cu alte cuvinte, identificarea unor solutii si cai menite sa

vina si in intampinarea interesului altor actori.

De obicei, in elaborarea unei linii proprii a politicii externe se

tine cont de trei tipuri de obiective:

1) fundamentale;

2) pe termen mediu;

3) imediate.

in prima categorie intra apararea suveranitatii si integritatii

teritoriale, protejarea sistemului politic si economic propriu si apararea

intereselor populatiei.

Obiectivele pe termen mediu sunt formulate in functie de

conjunctura si ele nu vizeaza doar partea politico-diplomatica, ci au in

vedere si interesele materiale sau chiar prestigiul statului. in fine,

ultimul tip de obiective este stimulat de o multime de factori, adesea

imprevizibili, de multe ori acest tip de politica fiind unul reactiv.

in functie de tipul de obiective sunt catalogate si deciziile. Astfel

acestea pot fi:

- macro-decizii;

- micro-decizii;

- decizii de criza.

Cele din prima categorie sunt in dependenta si de politica

interna, iar la acest punct trebuie subliniata importanta tipului

guvernarii (daca avem de-a face cu un regim dictatorial sau cu o

democratie, de exemplu). Microdeciziile sunt, de regula, in legatura cu

problemele birocratice si administrative (corespondenta la nivel de

ambasade sau chiar acordarea de vize).

Deciziile de criza sunt mult mai complicate, fiind influentate de

elemente surpriza, de gravitatea evenimentului sau de existenta unui tip

de amenintare. Desigur, toate aceste tipuri de decizie implica oameni de

stat, care actioneaza pe baza unor reguli si mandate si care sunt

constienti de interesul national, dar si de reglementarile internationale.

Principalul instrument al politicii externe il constituie

diplomatia, care este dublata de factori de tip economic si militar. De

aici rezulta importanta acordata relatiilor politico-diplomatice. De

asemenea, se poate discuta si pe marginea subiectului daca exista

moralitate in procesul politicii externe. in acest sens este celebrul

articolul publicat de George Kennan, Moralitatea si politica externa,

in numarul din iarna anului 1985/1986 al prestigioasei reviste

'Foreign Affairs'. Autorul are in vedere cazul politicii externe

americane, concluzionand ca Statele Unite pot actiona moral daca se

bazeaza pe propriile principii de justitie si proprietate, caracteristice

societatii americane.

Politica externa a fost puternic marcata si de curentul realpolitik.

Termenul, care poate fi tradus drept politica pragmatica, a avut succes

in Prusia, desi cancelarul austriac Metternich, artizanul sistemului de

la Viena din 1815, se aratase un adept important al acestei politici.

Istoria consemneaza insa rolul jucat de cancelarul german Otto von

Bismarck in aplicarea realpolitik-ului. in celebra sinteza dedicata

Diplomatiei, Henry Kissinger scria: 'Bismarck a proclamat

relativitatea tuturor credintelor, inclusiv a credintei in vesnicia propriei

sale tari. in lumea guvernata de Realpolitik, era datoria omului de stat

sa evalueze ideile drept forte in relatie cu celelalte forte relevante in

luarea deciziilor; iar diferitele elemente trebuiau a fi judecate dupa cat

de bine puteau servi interesului national, nu potrivit ideologiilor

preconcepute.'

in perioada contemporana, realpolitik-ul si-a gasit un puternic

sustinator in personalitatea secretarului de stat american din perioada

1973 - 1977, Henry Kissinger, si mai ales in actiunile diplomatiei pe

care o conducea. Noua pozitie in relatiile cu China sau implicarea in

cazul agresiunii liderului indonezian Suharto in Timorul de Est sunt

doar doua exemple relevante in aceasta directie.

Henry Kissinger (nascut in 1923), un apropiat colaborator al

presedintelui Richard Nixon, poate fi inscris tot in curentul de gandire

realist, poate si faptul ca s-a nascut in Germania apropiindu-l de scolile

de gandire europene. El si-a castigat notorietatea in urma aparitiei

lucrarii Nuclear Weapon and American Foreign Policy, 1957. Noutatea

pe care o introducea Kissinger era combaterea viziunii lui Eisenhower

privind teoria 'ripostei masive' in cazul unui atac sovietic cu arme

conventionale. Kissinger atragea atentia ca un conflict de acest tip putea

conduce la o riposta cu arme nucleare. Prin urmare, el propunea

pregatirea Statelor Unite pentru un razboi nuclear limitat cu Moscova.

Desi un sondaj Gallup din 1973 il desemna cel mai admirat om

din Statele Unite in 1972 si 1973, iar tot in 1973 primea premiul

Nobel pentru pace, Kissinger nu a fost scutit de criticile acide venite

atat de la dreapta, cat si de la stanga. La toate acestea, el a incercat sa

raspunda in ultima sa carte, Diplomatia, aparuta in 1994, accesibila si

publicului roman. Dincolo de expunerea unei experiente politice

fabuloase, Kissinger beneficiind de numeroase evenimente care l-au

pus in fata unor multiple negocieri, inclusiv cu Uniunea Sovietica si

China, lucrarea este un prilej pentru autor de a saluta decizia lui

Woodrow Wilson de implicare in problemele mondiale, prin parasirea

izolationalismului. De asemenea, este de remarcat ca Henry Kissinger

a folosit prilejul pentru a saluta victoria americanilor in lungul si

sinuosul razboi rece, el fiind un actor important in anumite momente.

in concluziile la Diplomatia, Henry Kissinger se refera la Noua

ordine mondiala reconsiderata, experimentatul om politic si

teoretician afirmand pe buna dreptate ca: 'Sistemele internationale au

o viata precara. Fiecare ordine mondiala exprima o aspiratie la

permanenta; termenul insusi avand o aura de perenitate in jurul sau. Si

totusi, elementele care o compun sunt intr-o curgere constanta; intr-adevar,

cu fiecare secol, durata sistemelor internationale s-a micsorat. Ordinea

care a aparut in urma pacii westphalice a durat 150 de ani; sistemul

international creat de Congresul de la Viena s-a mentinut vreme de o

suta de ani; ordinea internationala caracterizata de razboiul rece a luat

sfarsit dupa patruzeci de ani. (Tratatul de la Versailles nu a functionat

niciodata ca un sistem la care sa fi aderat puterile majore si a

reprezentat ceva mai mult decat un armistitiu intre doua razboaie

mondiale.) Nicicand inainte, componentele ordinii mondiale,

capacitatea lor de a interactiona si obiectivele lor nu s-au schimbat atat

de rapid, atat de profund sau atat de global.

Ori de cate ori entitatile care alcatuiesc sistemul international isi

schimba caracterul, urmeaza o perioada de dezordine. Razboiul de 30 de

ani a fost in mare masura legat de tranzitia de la societatile feudale,

bazate pe traditie si pe pretentia universalitatii, la sistemul statului

modern, bazat pe raison d`état. Razboaiele Revolutiei franceze au

marcat trecerea la statul-natiune definit prin limba si cultura comuna.

Razboaiele secolului XX au fost provocate de dezintegrarea imperiilor

habsburgic si otoman, de disputa privitoare la dominatia asupra Europei

si de sfarsitul colonialismului. in fiecare tranzitie, ceea ce fusese

considerat ca de la sine inteles a devenit brusc anacronic: statele

multinationale in secolul al XIX-lea, colonialismul in secolul XX.'

O discutie interesanta este purtata in legatura cu drepturile

omului privite ca scop al politicii externe. Din punct de vedere

programatic, se impune mentiunea ca la nivelul Organizatiei

Natiunilor Unite exista deja adoptata o declaratie generala asupra

drepturilor omului, fiind semnate, in plus, alte doua conventii pe

aceeasi tema. Profesorul Stanley Hoffman a pus bine in lumina

problemele cu care se confrunta statele in aceasta directie atunci cand

a prezentat o luare de pozitie a unui inalt demnitar american. Patricia

Derian, secretar de stat asistent in administratia Carter, cunoscuta

pentru rolul ei in apararea drepturilor omului, avea sa declare: 'Toate

tarile se autocaracterizeaza ca mari aparatoare si ca sustinatoare ale

drepturilor omului Nici o tara nu admite sa fie inclusa pe lista

statelor care nu respecta drepturile omului.'

Discutand despre tipologia incalcarilor drepturilor omului la

nivelul actorului statal, putem reliefa doua categorii. Prima ar fi

formata din incalcari 'traditionale', existand trei ipostaze principale:

1. in cazul conflictelor teritoriale sau etnice interne, care cunosc

inca o dinamica importanta.

Exemplul folosit cel mai adesea are in vedere situatia din Sri

Lanka. Insula situata in sudul subcontinentului indian, fosta colonie

britanica sub numele de Ceylon, s-a proclamat ca Republica in cadrul

Commonwealthului in 1972, dar la scurt timp se va confrunta cu o

puternica miscare contestatara din partea populatiei tamile. Sub

conducerea organizatiei Tigrii Eliberarii Tamil Eelam, s-a ajuns la un

conflict deschis intre puterea centrala si aceasta populatie, care solicita

acordarea independentei in partea de nord-est a Sri Lankai, motiv ce a

condus la inregistrarea unui important val de victime. Sub imperiul

negocierilor purtate cu ajutorul Indiei, care a mediat conflictul, in

1986 s-a ajuns la incheierea unui acord, rupt insa in 1988, cand Tigrii

Eliberarii au acuzat India de partizanat. Actualmente, negocierile sunt

redeschise, de aceasta data sub bunele auspicii oferite de Norvegia.

Desigur, la acest capitol, nu putem uita dramele care s-au

petrecut in 1947 pe parcursul proclamarii independentei Indiei si

separarii Pakistanului. Atunci, intre hindusi si musulmani s-a

inregistrat o stare de conflict atat de accentuata incat s-au produs

crime in masa, cu toate ca s-a ajuns la un masiv schimb de populatie,

circa doua milioane de oameni fiind nevoiti sa-si paraseasca locurile

natale.

Nici Europa ultimilor ani nu a fost lipsita de astfel de incalcari.

Exemplul cel mai important se refera la razboiul din Iugoslavia, care a

condus la masacre in masa pe criterii etnice sau religioase.

Neintelegerile dintre sarbi, bosniaci si croati au fost dublate de

diferentele confesionale, in aceasta parte a Balcanilor convietuind

ortodocsi, catolici si musulmani.

2. A doua ipostaza are in vedere asa-numitele traume ale autodeterminarii,

sau, cu alte cuvinte, efectele colaterale ale luptei pentru

independenta.

Si in acest caz, exemplele sunt, din nefericire, multiple.

Conflictul din Biafra a retinut atentia intregii lumi, producand o

adevarata catastrofa umanitara. Este vorba despre un teritoriu african,

mai precis din estul Nigeriei, acolo unde intre 1967 si 1970 s-a

consemnat existenta efemera a statului Biafra, aparut ca urmare a unei

lovituri militare la Lagos. Sub conducerea locotenent-colonelului

Chukwuemeka Odumegwu Ojukwu, in acest spatiu isi va gasi refugiul

etnia igbo, estimata la circa 11 milioane de cetateni; dupa 1970, Biafra

a fost reincorporata in Nigeria.

Trista experienta a Biafrei s-a repetat si in Asia, in cazul fostei

colonii portugheze Timor. La 28 noiembrie 1975, aceasta isi proclama

independenta, dar, dupa numai noua zile, puternicul vecin Indonezia

va invada teritoriul noului stat, pe care il va incorpora in iulie 1976.

Campaniile de 'purificare' etnica initiate de autoritatile de la Djakarta

in Timorul de Est se vor solda cu numeroase victime, estimarile

indicand intre 100 si 250.000 de morti. Dupa o evolutie sinuoasa, abia

la 20 mai 2002, Timorul de Est isi va proclama din nou independenta,

recunoscuta de comunitatea internationala.

Alte cazuri sunt relevante in acest sens, ele fiind desprinse din

realitatea imediata. Cazul provinciei Kossovo, leaganul civilizatiei

sarbe, acolo unde populatia albaneza a cerut ruperea de Belgrad, sau

chiar luptele din Irak dintre suniti si siiti sustin afirmatia noastra.

3. Ultima ipostaza este conferita de efectele triste ale revolutiei.

De aceasta data, vorbim de existenta unor incidente neasteptate

in cazul unor state care au reusit sa revina la democratie prin

rasturnarea unor regimuri dictatoriale, dar noua putere nu a putut

impiedica - sau uneori chiar a patronat - excesele la adresa rivalilor.

Nicaragua, statul din America Centrala care a scapat de dictatura lui

Anastasio Somoza, este un bun exemplu in acest sens. in februarie

1979, dupa o perioada de rezistenta armata, Frontul Sandinist de

Eliberare Nationala rasturna regimul Somoza, aflat la putere de 46 de

ani. Din pacate, apropierea noului lider, Daniel Ortega, de Cuba a

trezit suspiciunile Statelor Unite, presedintele Ronald Reagan

finantand o noua miscare de rezistenta, asa-numitii contras, indreptata

acum impotriva sandinistilor de orientare marxista.

Cu toate acestea, pe fondul izbucnirii in Statele Unite a crizei

cunoscute sub numele Iran contra, datorita aprovizionarii cu arme a

Iranului si sustinerii ilegale cu bani a unitatilor contras, Daniel Ortega

va castiga alegerile prezidentiale din 1984, dand impresia ca noua

putere de stanga s-a consolidat. Totusi, conflictul a continuat si, in

1990, sandinistii vor fi rasturnati de la putere, presedinte fiind ales

liderul Opozitiei Unite, Violeta Chamorro, agreata la Washington.

A doua mare categorie poate fi intitulata generic 'institutionalizarea

terorii'. Si in acest caz, putem distinge cel putin trei situatii tipice:

1. Inechitatea institutionalizata

Apartheidul, regimul segregationist impus in Africa de Sud intre

1948 si 1994, este exemplu tipic in acest caz. Populatiei majoritare de

culoare i-au fost impuse cele mai diverse restrictii, oficializate prin

lege, in ciuda protestelor energice ale comunitatii internationale,

soldate cu sanctiuni impotriva regimului de la Pretoria. Liderul

miscarii de emancipare a populatiei de culoare, Nelson Mandela, a

devenit un adevarat simbol al luptei pentru libertate si drepturile

omului la nivel planetar.

Paternitatea folosirii termenului de apartheid apartine lui Jan

Christiaan Smuts, premier al Africii de Sud din 1919, cu prilejul unui

discurs rostit in 1917. Pentru a exemplifica mai limpede aberatia

acestui regim, o trecere selectiva in revista a unor legi ale apartheidului

este sugestiva:

- interzicerea mariajelor mixte, in 1949;

- interzicerea relatiilor sexuale cu o persoana dintr-o rasa diferita,

in 1950;

- in acelasi an, obligatia oricarei persoane sa se inregistreze ca

alb sau negru;

- crearea bantustanelor, in 1951, acestea fiind structuri guvernamentale

separate pentru negri;

- 1959, crearea de universitati separate pentru albi si negri etc.

Lista este, desigur, mult mai lunga. Am mai aminti ca, in

conformitate cu aceasta legislatie, segregatia pe criterii rasiale era

introdusa in afaceri, in domeniul locuintelor (existand cartiere separate

pentru populatia de culoare) sau al transporturilor in comun.

Desi Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a

condamnat oficial apartheidul in 1973, prilej pentru multe state sau

pentru comunitatea internationala in ansamblu sa adopte sanctiuni

pentru regimul de la Pretoria, guvernele sud-africane nu si-au

schimbat pozitia. A fost nevoie de o ampla miscare de protest, a carei

figura emblematica a fost Nelson Mandela, de schimbarea contextului

international si de caderea guvernului condus de Pieter Botha.

Devenit prim-ministru la 13 februarie 1989, Frederik de Klerk

va deschide calea pentru revenirea pe cale pasnica la un regim

democratic in Africa de Sud. Astfel au fost posibile alegerile libere de

la 27 aprilie 1994 care au marcat oficial sfarsitul regimului de

apartheid. Pentru meritele avute in acest proces sinuos si dificil,

Frederik de Klerk si Nelson Mandela au primit, in 1993, premiul

Nobel pentru pace.

2. Opresiunea institutionalizata

De aceasta data, exemplul cel mai bun este oferit de regimurile

comuniste, instaurate dupa modelul sovietic. Drepturile omului au fost

incalcate brutal, desi statele comuniste erau membre ale Organizatiei

Natiunilor Unite si semnasera numeroase angajamente internationale

in acest sens. Libertatile fundamentale, desi garantate de constitutiile

interne, lipseau, aici fiind vorba de libertatea de expresie, a cuvantului,

de libera circulatie a persoanelor si ideilor. Mai mult, in anumite

cazuri, cum sunt anii marii terori staliniste, cei ai revolutiei culturale

chineze, regimul lui Pol Pot sau in perioada de inceput a

comunismului in Europa de Est, s-a ajuns la crime in masa si la

arestarea a sute de mii de opozanti.

Fara indoiala ca regimul lui Pol Pot, din Cambodgia, s-a impus

prin numarul socant de mare al victimelor in doar patru ani. La 17

aprilie 1975, khmerii rosii reuseau sa cucereasca capitala Pnom Penh,

instaurand un regim de teroare care a luat sfarsit in 1979 in urma

deciziei lor catastrofale de a ataca Vietnamul. Potrivit majoritatii

surselor, numarul victimelor lui Pol Pot se ridica la aproape doua

milioane, ceea ce reprezinta aproape un sfert din totalul populatiei

Cambodgiei.

Pentru o imagine de ansamblu asupra fenomenului si, mai ales,

asupra laturii represive a comunismului, discutie ce depaseste cadrul

cursului nostru, utila este sinteza publicata in 1997, la Paris, de un

grup de istorici, aparuta imediat si in Romania, intitulata sugestiv

Cartea neagra a comunismului.

3. Terorismul de stat institutionalizat

Este, mai ales, cazul unor state din America latina, precum

Argentina, Brazilia sau Chile. Aici, atat in timpul unor regimuri

dictatoriale, de cele mai multe ori sub forma unor junte, dar si dupa

rasturnarea violenta a unei puteri democratice au fost inregistrate

incalcari grosolane ale drepturilor omului. Cazul lui Salvador Allende

(1908 - 1973) este emblematic in acest sens. Cofondator al Partidului

Socialist Chilian in perioada interbelica, Allende a fost considerat la

un moment dat un etern candidat la presedintie, fiind invins in

campaniile din 1952, 1958 si 1964.

Totusi, in 1970, el va candida din partea Uniunii Populare si va

obtine cel mai mare numar de voturi, 36,2%, mai multe decat Jorge

Alessandri, care era favoritul americanilor, sustinut cu ajutorul

financiar furnizat de marea companie ITT si cel logistic al C.I.A.

Conform cutumei chiliene, in situatia existenta, Parlamentul l-a ales pe

candidatul cu cel mai mare procentaj, intrucat nimeni nu obtinuse

majoritatea absoluta.

Mandatul lui Allende, 4 noiembrie 1970 - 11 septembrie 1973, a

fost puternic influentat de opozitia Statelor Unite, pe de o parte, si de

prietenia cu Fidel Castro, care a fost oaspetele sefului statului chilian

pentru o luna, in 1971, pe de alta parte. Allende va initia o politica de

nationalizari, in special in domenii de maxim interes precum industria

cuprului, sistemul bancar si cel sanitar. El va fi inlaturat de la putere la

11 septembrie 1973, in urma unei lovituri de stat militare. A murit in

palatul prezidential La Moneda in mana cu pusca pe care o primise

cadou de la Castro.

Caderea lui Allende va prefata instaurarea dictaturii militare a

generalului Augusto Pinochet. De numele acestuia se leaga

inregistrarea unui nou val de incalcari ale dreptului omului, numarul

victimelor fiind estimat la ordinul miilor de persoane.

Pe aceleasi coordonate se poate inscrie si situatia din Filipine,

atat din timpul, cat si dupa inlocuirea lui Ferdinand Marcos (1917-

1989). Acesta a fost presedinte al Filipinelor intre 1965 si 1986,

remarcandu-se prin mentinerea unor bune relatii cu Statele Unite. in

conditiile complicate generate de razboiul din Vietnam, Marcos va

proclama legea martiala in 1972, instaurand un regim de dictatura

personala, soldat cu multe victime civile, dar si din randul opozantilor.

Dupa ce presedintele american Ronald Reagan a inceput sa se

distanteze de Marcos, acesta va fi invins la alegerile din 1986 de catre

Corazon Aquino, sotia senatorului Beningo Aquino, unul din cei mai

importanti rivali ai regimului. Totusi, Ferdinand Marcos a parasit in

siguranta Filipinele, fara a raspunde pentru faptele sale, si a murit in

Hawai, la Honolulu, in 1989. Din nefericire pentru filipinezi,

violentele au continuat si dupa caderea lui Marcos.

Revenind la diplomatie ca instrument al politicii externe, trebuie

subliniat faptul ca termenul provine din limba greaca, insemnand a

dubla sau, cu alte cuvinte, redactarea documentelor oficiale in dublu

exemplar. Primul era cel original, celalalt fiind pastrat in arhiva de un

diplomat. Abia in epoca moderna insa, mai precis dupa 1645, termenul

de diplomatie va primi acceptiunea valabila pana astazi.

Dintre numeroasele definitii retinem aici doar pe cea oferita de

Harold Nicolson care scria ca: 'Diplomatia este conducerea relatiilor

internationale pe calea negocierilor, este metoda utilizata de consuli si

ambasadori pentru a regulariza si intretine aceste relatii.'

Diplomatia are patru functii de baza, definite de Jean-Charles

Serres astfel:

1) functia de reprezentare; este esentiala pentru activitatea

diplomatilor, acestia fiind exponentii statelor care i-au acreditat si

avand autoritatea de a vorbi in numele acestora;

2) functia de protejare; de aceasta data, vorbim mai ales de planurile

economic si comercial, fiind importanta pentru mediul de afaceri;

3) functia de informare; este cea care permite guvernelor sa-si

faca o imagine mai clara asupra situatiei in care se afla statele in care

au ambasadori;

4) functia de negociere; joaca un rol important pentru armonizarea

punctelor de vedere ale diferitelor state si guverne.

in vederea unei mai bune intelegeri a realitatilor din lumea

diplomatica se impune descifrarea limbajului specific acestei activitati

de mare importanta pentru procesul politicii externe. Iata doar cateva

definitii in acest sens:

- acreditarea - reprezinta procedura de numire si de intrare in

atributii a ambasadorului sau a sefului misiunii diplomatice a unui stat;

- ad interim - provizoriu;

- agrementul - este acordul prealabil dat de statul de resedinta

la acreditarea unui ambasador sau sef de misiune. O eventuala respingere

a unei candidaturi nu trebuie motivata de statul de resedinta;

- aide-mémoire - este o nota diplomatica ce rezuma in

cuprinsul unor tratative istoricul problemei in discutie;

- atasatii - reprezinta personalul acreditat pe langa misiunile

diplomatice specializat pe anumite domenii. Atasatii pot fi militari,

comerciali, diplomatici si onorifici;

- armistitiul - este un instrument juridic de suspendare temporara

a unor ostilitati;

- bunele oficii - reprezinta interventia unui stat care se pune la

dispozitia a doua parti aflate in litigiu;

- canalul diplomatic - este o forma specifica a muncii

diplomatice ce inlesneste comunicarea dintre state;

- casus belli - este un termen latin ce defineste justificarea

declararii starii de razboi;

- cobeligeranta - reprezinta starea in care se afla un stat ce

participa la un conflict alaturi de alte state, avand un inamic comun,

fie el stat sau alianta;

- concordatul - defineste conventia incheiata de Statul papal cu

alt stat;

- condominium - reprezinta exercitarea in comun de catre cel

putin doua state a suveranitatii asupra unui teritoriu;

- insarcinatul cu afaceri - este un personaj diplomatic, avand

un rang inferior ambasadorului, acreditat direct la ministerul de

externe al statului de resedinta;

- legatia - este misiunea diplomatica cu rang inferior ambasadei;

- nota diplomatica - reprezinta o forma de corespondenta la

nivelul afacerilor dintre state, fiind de mai multe tipuri: verbala,

semnata, scrisoare personala, colectiva, aide-mémoire, memorandum,

ultimatum. De asemenea, exista si schimb de note;

- parafarea - reprezinta semnarea prealabila a unor documente

diplomatice;

- persona grata - este o expresie in limba latina ce defineste o

persoana agreata; exista si persona non grata;

- plenipotentiarul - este personajul care primeste puteri depline

din partea unui stat pentru a negocia, adopta, autentifica sau semna un

tratat international;

- ratificarea - reprezinta actul prin care un stat isi asuma un

document semnat de plenipotentiarii sai;

- valiza diplomatica - este de regula un colet ce contine documente

sau obiecte de uz oficial, la care un alt stat nu are acces.

Istoria diplomatiei incepe din Antichitate, dar abia dupa

Congresul de la Viena, din 1815, se poate vorbi, in sensul modern al

termenului, de activitatea unor persoane calificate pentru aceasta

functie. De acum inainte discutam despre ambasadori si consuli,

despre ambasade, legatii si consulate, sau, cu alte cuvinte, despre o

lume a diplomatiei.

Activitatea diplomatica este reglementata in plan international

printr-o serie de tratate la care au aderat statele independente, prin

vointa reprezentantilor lor legitimi. Un rol de pionierat in acest domeniu

l-a jucat Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la rangul

agentilor diplomatici. Documentul in cauza a fost inclus in tratatul

semnat la Paris, la 19 martie 1815, de cele opt puteri care contribuisera

la caderea lui Napoleon I si care acum isi unisera eforturile pentru a crea

Sfanta Alianta, fiind un reper pentru epoca moderna.

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, la 18 aprilie

1961, a fost semnata Conventia de la Viena cu privire la relatiile

diplomatice. Acum erau prevazute principalele atributii pe care le avea

o misiune diplomatica, atributii ce trebuia puse in practica de toate

statele. Astfel, articolul 3 al Conventiei statua urmatoarele, cu

precizarea ca prin stat acreditant se intelege statul pe care il reprezinta

un sef de misiune diplomatica, iar prin stat acreditar, statul care

primeste un sef de misiune diplomatica:

'a. Reprezentarea statului acreditant pe langa cel acreditar;

b. protejarea, in statul acreditar, a intereselor statului care

acrediteaza si ale cetatenilor sai, in limitele admise de dreptul

international;

c. negocierea cu guvernul statului acreditar;

d. informarea, pe toate caile legale, cu privire la conditiile si

evolutia evenimentelor in statul acreditar, si informarea, pe acest

subiect, a statului acreditant;

e. promovarea unor relatii amicale si dezvoltarea relatiilor

economice, culturale si stiintifice intre statul acreditant si statul

acreditar.'

La 24 aprilie 1963, era semnata Conventia de la Viena cu privire

la relatiile consulare, document ce reglementeaza si desfasurarea

activitatilor pentru acest important segment al relatiilor internationale.

O importanta deosebita are articolul 5 al documentului, care defineste

in ce constau functiile consulare. Precizam ca, in acest caz, prin stat

trimitator se intelege statul care desemneaza consulul, iar statul de

resedinta este cel care-l primeste. Concret, este vorba despre:

'a. Protejarea, in statul de resedinta, a intereselor statului

trimitator si pe ale cetatenilor sai, persoane fizice si morale, in limitele

admise de dreptul international;

b. favorizarea dezvoltarii relatiilor comerciale, economice,

culturale si stiintifice intre statul trimitator si statul de resedinta si

promovarea in orice alt mod a relatiilor amicale intre acestea, in cadrul

dispozitiilor prezentei conventii;

c. obtinerea de informatii, prin toate mijloacele legale, asupra

conditiilor si evolutiei vietii comerciale, economice, culturale si

stiintifice a statului de resedinta, informarea statului trimitator in acest

domeniu si furnizarea de informatii persoanelor interesate;

d. eliberarea de pasapoarte si documente de calatorie cetatenilor

statului trimitator;

e. acordarea de ajutor si asistenta cetatenilor, persoane fizice si

morale, ale statului trimitator;

f. actionarea in calitate de notar si ofiter al starii civile si

exercitarea unor functii similare, ca si anumite functii de ordin

administrativ, cu conditia ca legile si reglementarile statului de

resedinta sa nu se opuna la aceasta;

g. protejarea intereselor cetatenilor, persoane fizice si morale ale

statului trimitator, in succesiunile pe teritoriul statului de resedinta,

conform legilor si reglementarilor statului de resedinta;

h. protejarea, in limitele fixate de legile statului de resedinta, a

intereselor minorilor si handicapatilor, cetateni ai statului trimitator,

mai ales atunci cand se cere instituirea unei tutele sau a unei curatele;

i. sub rezerva unor practici si proceduri in vigoare in statul de

resedinta, reprezentarea cetatenilor statului trimitator sau luarea de

dispozitii pentru a asigura reprezentarea corespunzatoare in fata

tribunalelor sau a celorlalte autoritati ale statului de resedinta, pentru a

cere, conform legilor si reglementarilor statului de resedinta,

adoptarea unor masuri provizorii in vederea protejarii drepturilor si

intereselor acestor cetateni, atunci cand, datorita absentei lor, sau din

orice alta cauza, nu pot sa-si apere in timp util drepturile si interesele;

j. transmiterea actelor judiciare si extrajudiciare sau executarea

comisiilor rogatorii, conform acordurilor in vigoare sau, in lipsa unor

astfel de acorduri, in orice maniera comparabila cu legile si

reglementarile statului de resedinta;

k. exercitarea drepturilor de control si de inspectie prevazute de

legile si reglementarile statului trimitator asupra navelor maritime si

vapoarelor fluviale avand nationalitatea statului trimitator si asupra

avioanelor inmatriculate in acest stat, ca si asupra echipajelor lor;

l. acordarea de asistenta navelor, vapoarelor si avioanelor

mentionate in alineatul k al prezentului articol, ca si echipajelor lor,

primirea declaratiilor asupra calatoriilor acestor nave si vapoare,

examinarea si vizarea hartiilor de bord si, fara prejudicierea puterilor

autoritatilor statului de resedinta, organizarea de anchete privind

incidentele survenite pe parcursul calatoriei si rezolvarea contestatiilor

de orice natura intre capitan, ofiteri si marinari, in limita legilor si

reglementarilor statului trimitator;

m. exercitarea oricaror altor functiuni incredintate unui post

consular de catre statul trimitator si care nu sunt interzise de legile si

reglementarile statului de resedinta sau carora statul de resedinta nu li

se opune sau care sunt mentionate in acordurile internationale in

vigoare intre statul trimitator si statul de resedinta.'

in cadrul sistemului politicii externe, un rol important il are

protocolul. La origine, cuvantul are etimologie greaca, provenind din

protos (primul) si kallao (a lipi), ceea ce se traduce prin expresia ceea

ce este lipit mai intai. in fapt, era vorba despre prima foaie care era

lipita pe un sul de papirus. Desigur, in timpurile moderne, termenul

are alte conotatii, strans legate de lumea diplomatiei.

De altfel, dupa cum bine observa Louis Dussault, un specialist si

totodata practician in domeniu: 'in relatiile internationale, protocolul

se afla in special in slujba egalitatii - cel putin formale - intre natiuni,

si a relatiilor pe care reprezentantii acestora le intretin intre ei.

intelegem astfel legatura deosebit de stransa intre functia de diplomat

si rolul protocolului, care este un instrument al meseriei de diplomat.'

Exista, de asemenea, o alta conotatie pentru termenul protocol.

Aceasta este in legatura cu semnarea unor documente diplomatice. De

exemplu, un tratat international poate fi completat cu un protocol care

stipuleaza anumite conditii specifice si detaliaza o serie de elemente

doar atinse in tratatul de baza. Totodata, nu trebuie uitat faptul ca

exista numeroase exemple luate din experienta contemporana in care

la nivelul relatiilor bilaterale dintre state, sau la cel al organizatiilor

internationale, se ajunge la semnarea unor protocoale. Desigur,

exemplul clasic este oferit de Protocolul Ribbentrop - Molotov,

cunoscut si sub numele de protocolul Hitler - Stalin, care a deschis

calea spre declansarea celui de-al doilea razboi mondial.

in ultimii ani, putem aduce in discutie Protocolul de la Kyoto

pentru controlul schimbarilor climaterice, semnat in 1997, sau

Protocolul aditional la Conventia de la Geneva, din 12 august 1949,

privind protectia victimelor conflictelor armate internationale, adoptat

la 8 iunie 1977.

De asemenea, un protocol poate fi adoptat atunci cand se

urmareste intrarea in vigoare a unui tratat. Astfel, putem vorbi de

Protocolul la acordul de comert dintre Romania si Republica Moldova

din 15 februarie 1994.

O conotatie asemanatoare protocolului diplomatic are termenul

de eticheta, care se aplica si in sfera relatiilor de afaceri. in acest sens,

se remarca eforturile americancei Jacqueline Whitmore, care a pus

bazele unei institutii de invatamant superior specializate in eticheta,

The Protocol School of Palm Beach. Desi nu este destinata

diplomatilor, ci mediului de afaceri si relatii publice, initiativa este un

semnal al importantei acordate protocolului.

intr-o societate tot mai atenta la cuvintele care nu se rostesc, la

gesturile abia schitate, orice miscare a unui diplomat poate atrage

consecinte uneori grave. Prin urmare, atentia trebuie focalizata asupra

tuturor pasilor care conduc spre o intalnire protocolara. Astfel,

intelegem de ce trebuie sa avem grija de elemente aparent simple:

- tinuta fizica;

- salutul;

- prezentarile;

- conversatia in sine.

De altfel, Jacqueline Whitmore este si autoarea unui volum pe

aceasta tema de interes, care depaseste nivelul lucrarilor dedicate

bunelor maniere. in Business Class: Etiquette Essentials for Success

at Work, publicata in 2005 la Editura Barnes and Nobles, scriitoarea

dezvolta cateva din 'cheile' reusitei in relatiile cu partenerii:

- atentia acordata primei si ultimei impresii;

- cunoasterea unui partener de discutii inainte de prima

intalnire, prin culegerea a cat mai multor informatii despre acesta;

- construirea unei relatii de prietenie;

- abtinerea de la folosirea prematura a unor familiarisme, de

genul utilizarii prenumelui partenerului fara ca acesta sa nu te fi invitat

in aceasta directie.

Asadar, procesul politicii externe presupune o multitudine de

aspecte si este influentat de factori tot mai diversi, care se manifesta in

sfera complexa a relatiilor internationale.