PARTIDELE POLITICE

1. Partidul politic - concept si functii

Existenta partidelor - institutii politice care intra in competitie pentru cucerirea puterii este una dintre caracteristicile fundamentale ale democratiei pluraliste. Socialmente, scria George Burdeau, partidul este unul dintre agentii cei mai activi ai coeziunii sociale; moralmente - unul dintre ultimele refugii ale idealului; din punct de vedere politic, partidul este motorul vietii publice^[1].

Etimologic, cuvantul deriva din latinescul pars, partis sau, conform opiniei unor autori (Daniel-Louis Seiler), dintr-o acceptiune disparuta a verbului partir care, in franceza veche, insemna a imparti, a diviza. Partid va insemna mai intai un grup armat, mai exact o trupa militara neregulata, actionand la marginea grosului fortelor armate sau rupt de ele, deci un fel de corp liber. Cu timpul, cuvantul ajunge sa desemneze o factiune armata iar apoi una politica. Aceasta etimologie explica acea conotatie peiorativa conferita mult timp, atat cuvantului, cat si realitatilor acoperite de el.

Formele moderne ale partidelor politice apar in Marea Britanie, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Cea mai mare parte a specialistilor leaga fenomenul partisan de edificarea unui sistem democratic, raliindu-se astfel conceptiei sociologului german Max Weber, potrivit careia partidele sunt copiii democratiei si ai votului universal. Maurice Duverger foloseste criteriul raporturilor dintre organizatiile protopartinice, Parlament si vot. Daca intr-o perioada a sufragiului limitat partidele se nasc in Parlament, avand o proiectie externa limitata, pe masura extinderii dreptului de vot apar partidele extraparlamentare. In conditiile consolidarii sistemului parlamentar si a sistemului de partide, se ivesc si partidele antiparlamentare (catolice, socialiste, fasciste si comuniste, in anii'20)^[2].

Experienta particulara a unor tari ca Franta, unde sistemul de partide apare mai tarziu, precum si cea contemporana a antrenat concluzia potrivit careia nu intotdeauna partidele apar concomitent cu extensia dreptului de vot. Ele se nasc ca urmare a irumperii maselor pe scena politica. Diverse conflicte folosesc diverse modalitati de mobilizare: apelul la popor si recrutarea partizanilor pe baza voluntara^[3].

Structurarea partisana se poate dezvolta chiar si in conditiile in care practicile de vot sunt, de fapt, similare cu ale democratiei. Multiplicarea organizatiilor partisane in urma proliferarii statelor dupa cel de-al doilea razboi mondial sau dupa caderea zidului Berlinului sunt explicate prin mimetism institutional si politic, imitatiile fiind deseori destul de superficiale^[4].

Definitiile date partidelor politice sunt numeroase, ele depinzand de elementele esentiale retinute de autorii lor pentru calificarea unei organizatii de partid: interesul urmarit, cu diferite grade de generalitate - nationale, de clasa, de grup, particulare (E. Burke, A. D. Xenopol, D. Gusti s.a.); proiectul sau natura ideologica (B. Constant, H. Kelsen, G. Burdeau); modul de organizare (J. La Palombara, M. Wiener, M. Duverger); obiectivul cuceririi puterii (M. Weber, R. Aron, F. Goguel, F. Burdeau, G. Sartori, A. Giddens); alte fatete ale fenomenului partisan.

Max Weber intelegea prin partide "asociatiile bazandu-se pe un angajament (formal) liber, avand ca scop sa procure sefilor lor puterea in sanul unei grupari si militantilor lor activi sanse ideale sau materiale pentru a atinge teluri, obiective, pentru a obtine avantaje personale sau pentru a le realiza pe amandoua"^[5]. Dimitrie Gusti definea partidul "asociatie libera de cetateni, uniti in mod permanent prin interese si idei comune, de caracter general, asociatie ce urmareste in plina lumina publica a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social" . In conceptia lui Petre P. Negulescu, partidele se nasc "prin gruparea cetatenilor in organizari politice diferite, dupa ideile lor cu privire la directia pe care trebuie sa o urmeze dezvoltarea statului respectiv si la mijloacele cele mai potrivite de a usura si de a grabi acea dezvoltare" . Orientarea activitatii politice a cetatenilor, gruparea lor este determinata de motivatii de ordin logic (in functie de valoarea generala a ideilor in jurul carora se formeaza grupurile politice) si de ordin psihologic (in functie de interesul personal, de care se poate beneficia direct sau indirect, individual sau ca unitati ale unei categorii sociale). Criteriul principal al valorii partidelor politice ar fi aportul lor la conservarea existentei politice a natiunii.

Giovanni Sartori califica partid "orice grupare politica, identificata printr-o eticheta oficiala, care se prezinta la alegeri (libere sau nu), este capabila sa-si prezinte prin intermediul lor candidatii la functiile publice"^[8], iar Anthony Giddens "orice organizatie constituita in scopul obtinerii controlului legitim al guvernarii, in urma unui proces electoral" .

Pentru ca un grup sa poata fi considerat partid politic trebuie sa indeplineasca, dupa parerea lui Joseph La Palombara si a lui Myron Wiener, patru conditii principale: 1) continuitate in organizare, deci o organizare durabila, care nu este direct dependenta de conducatorii in functie; 2) o organizare vizibila si permanenta la nivel local, implicand relatii sistematice intre elementele locale si cele nationale; 3) o determinare constienta a conducatorilor de a cuceri si pastra puterea de decizie, singuri sau in coalitie cu altii; 4) preocuparea constanta de a castiga partizani la alegeri sau de a obtine prin orice mijloace sprijinul popular^[10].

Majoritatea specialistilor apreciaza partidul ca fiind organizatie dotata cu o structura durabila, avand rolul de sustinere a activitatii membrilor lui si rezistand mai mult de un ciclu electoral, nefiind deci un "flash party", asa cum observa G. Pasquino. Elementul definitoriu fundamental, care il diferentiaza net de alte organizatii sau asociatii este pozitia lui fata de problema puterii. Ca institutii politice principale implicate in lupta pentru putere, partidele au ca obiectiv cucerirea, detinerea si exercitarea puterii in stat. Ele constituie o realitate dinamica. Actiunea colectiva si pretentia de a conduce sunt justificate printr-o conceptie particulara despre interesul general. Aici, conform opticii lui D.-L. Seiler, se inlantuiesc trei tipuri de logici: 1) cea a vointei de putere, in numele unei conceptii particulare despre interesul general, sau logica unui proiect; 2) cea a asocierii voluntare a unui grup de oameni care aleg sa se organizeze pentru a se dota cu mijloace rationale, vizand realizarea mobilizarii celui mai mare numar posibil, in vederea ascensiunii concrete la putere, sau logica organizarii; 3) cea a unor cetateni care se mobilizeaza, aceasta fiind logica mobilizarii^[11]. Raportul dintre trasaturile definitorii ale unui partid depinde si de semnificatia conferita acestora de activitatea lui practica.

Un partid, este de parere Michel Offerlé, trebuie analizat ca un camp de forte, ca un ansamblu de raporturi obiective, care se impun tuturor celor ce intra in acest camp si ca un spatiu de concurenta obiectiva intre agenti astfel dispusi incat ei lupta pentru definirea legitima a organizatiei si pentru dreptul de a vorbi in numele entitatii si marcii colective la care contribuie prin competitia lor^[12]. Ca institutie politica, partidul se individualizeaza prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor si scopurilor urmarite. El este un loc de creatie ideologica, subliniaza Pierre Bréchon. Programul sau presupune:1) o analiza a societatii si a politicii de aplicat in conjunctura momentului; 2) o actualizare si o adaptare a ideologiei partisane; 3) concretizarea si rationalizarea sa . Analiza programelor diferitelor partide releva caracterul mai mult sau mai putin structurat al ideologiei lor, care poate fi urmarita prin intermediul discursurilor candidatilor si alesilor. Ideologiile nu mor, declara autorul francez, ele se transforma si se exprima de o maniera mai mult sau mai putin absoluta, acordand mai multa sau mai putina valoare conflictului sau consensului si, uneori, deplasand clivajele ideologice. Ideologiile blande ale compromisului si negocierii, care oscileaza intre viziuni de centru-stanga si viziuni de centru-dreapta nu ocupa tot spatiul politic. Renasterea ideologiilor extremiste este totdeauna posibila cand in dezbaterea politica devin centrale teme noi, purtatoare de conflicte. Institutionalizarea partidelor politice este consacrata uneori prin prevederi constitutionale.

De la aparitia lor si pana in prezent, rolul partidelor a variat sensibil, functie de epoci si de tari. Daca primele partide au avut un rol relativ redus, astazi activitatea lor este indispensabila evolutiei si echilibrului societatilor contemporane. Functiile partidelor politice au fost configurate diferit, in legatura cu natura lor si a regimurilor politice, existand mari deosebiri intre regimurile care admit pluralitatea partidelor si cele cu partid unic. In vocabularul sociologic, o functie inseamna contributia adusa de un membru (individ sau grup) al unui corp social pentru a permite satisfacerea exigentelor lui functionale, necesare conservarii, adaptarii sau dezvoltarii sale. Analiza functiilor duce la construirea unor modele care au in vedere diversitatea observabila in diferite tari.

David Apter (Comparative Politics, 1963) distingea 3 categorii de functii in sistemul politic democratic - controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor si 2 in sistemul totalitar - crearea solidaritatii de grup si functia de conducere. Neil A. McDonald indica 5 tipuri de functii ale unui partid in societate: 1) partidul ca manager; 2) partidul ca un courtier, un intermediar intre guvernanti si guvernati; 3) partidul ca purtator de cuvant al opiniei publice; 4) partidul ca selector de candidati; 5) partidul ca instrument de cucerire a puterii. Charles Debbasch si Jean-Marie Pontier (Introduction à la politique, 1991) inscriu urmatoarele functii: 1) functia de organizare a alegerilor; 2) functia de educatie politica; 3) functia de integrare sociala.

Una dintre cele mai apreciate si mai elaborate clasificari ii apartine lui Peter Merkl:

functia de recrutare si de selectionare a personalului conducator pentru posturile de guvernamant;

functia de elaborare a programelor si politicilor de guvernare;

functia de coordonare si control a organelor guvernamentale;

functia de integrare sociala prin intermediul satisfacerii si concilierii cererilor grupului sau prin aportul unui sistem comun de credinte si ideologii;

functia de integrare sociala a indivizilor, prin mobilizarea sprijinului lor si prin socializare politica;

functia de contraorganizare sau de subversiune^[14].

Kay Lawson atribuie partidelor puterea de a stabili o conexiune (linkage) intre cetateni si stat. Ca atare, ele indeplinesc urmatoarele functii: 1) de formulare a unor programe diferite, pentru a agrega si articula interesele ansamblului electoratului; 2) de selectare a candidatilor in vederea alegerilor si de autorizare a lor de a-i purta numele; 3) de organizare a campaniilor electorale; 4) de organizare a guvernamantului, in jurul unui program specific si coerent de executare a lui^[15].

Fiind institutii politice care dau expresie unor relatii de putere intre membrii ce alcatuiesc un grup social, intre grupuri si intre acestea si puterea de stat, partidele se caracterizeaza printr-o organizare si o functionare normativa proprie. Asociatii voluntare, cu o existenta nedeterminata, ele se constituie si actioneaza pe baza unor idei, idealuri, interese comune, exprimate intr-o conceptie ideologica sau doctrina si intr-un program care legitimeaza partidele si obiectivele lor. Pentru a-si atinge telul, partidele politice organizeaza competitia pentru cucerirea puterii in stat. Pregatirea si sustinerea campaniei electorale exprima in modul cel mai direct esenta si rolul principal al partidelor. Aceasta presupune desemnarea candidatilor la posturile elective, elaborarea si difuzarea platformelor si programelor, structurarea opiniei si eliminarea decalajului opinie-partid, incadrarea acesteia si incadrarea celor alesi.

Partidele politice nu reprezinta niciodata complet opinia publica, subzistand totdeauna un decalaj intre aceasta si pozitiile lor. Dar, o opinie atomizata nu permite degajarea unei politici viabile. Partidele constituie mijloace principale de formare si promovare a conducatorilor, a personalului politic, de detectare si ierarhizare a valorilor ce dispun de capacitatea de investitura. Daca la inceputurile parlamentarismului personalitatea candidatului conta mai mult decat eticheta lui, astazi sunt rare cazurile in care un independent invinge contracandidatul oficial al partidului. Exemplul cel mai elocvent este cel al Marii Britanii, unde este aproape imposibil de a fi ales fara sprijinul unuia dintre marile partide si unde exista institutia whips-ilor (a biciuitorilor), insarcinata cu pastrarea disciplinei in Parlament. Ch. Debbasch si J.-M. Pontier arata ca influenta alesilor difera, in functie de tipul de partid si de modul de scrutin. Disciplina este mai rigida in interiorul unui partid de masa sau al unui partid ideologic, decat in interiorul unui partid de cadre. In regimurile de partid unic, alesul este totdeauna subordonat directivelor partidului. In regimurile pluraliste analiza trebuie nuantata: daca influenta partidului asupra celor alesi este mai mare in regimurile bipartisane (in special in cele cu bipartism veritabil), in regimurile multipartisane ea este considerabil mai mica, in cazul excluderii putandu-se trece usor de la un partid la altul. Datorita votarii sau respingerii unei liste intregi, in cazul modului de scrutin al reprezentarii proportionale, candidatii se estompeaza in spatele partidelor. Scrutinul majoritar cu un singur tur tinde spre o bipolarizare a vietii politice, intarind partidele ramase in competitie si avand un efect de supunere fata de partid. Dimpotriva, influenta partidului este mai mica in cazul scrutinului uninominal majoritar cu doua tururi sau al reprezentarii proportionale combinate^[16].

Rolul partidelor politice nu se limiteaza la perioada alegerilor. Ele desfasoara si activitati de formare, constientizare si educare, propunand o anumita conceptie privind raporturile politice, fundamentata pe o constructie doctrinara structurala. Natura partidelor, platforma politica, pozitiile lor (partide de guvernamant sau de opozitie), scopurile urmarite conditioneaza manifestarea in raport cu opinia publica, ca factori de informare sau dezinformare. Activitatea educatoare are drept tinta atat masa cetatenilor, cat si anumite publicuri specifice. De exemplu, atat miscarile naziste si fasciste din Germania si Italia cat si statele comuniste dar si cele democratice au acordat o atentie speciala tineretului.

Partidele apar ca un factor de integrare sociala la nivel individual, la nivelul grupului social si la cel al colectivitatii. Ele pot fi un catalizator al socializarii persoanei sau un instrument de depasire a conflictelor categoriale si a revendicarilor particulare. La scara colectivitatii, partidele apar ca niste corpuri intermediare intre putere si cetateni, permitandu-le acestora agregarea intr-o colectivitate care le exprima revendicarile.

Aflate la conducere, partidele orienteaza politica generala a statului, pe baza programului sau a platformei electorale. Partidul de guvernamant exercita un control direct asupra guvernului si unul indirect, prin intermediul grupului sau parlamentar.

Functiile prezentate sunt functii ideale, partidele putand sa nu le exercite pe toate, in mod obligatoriu. De asemenea, intr-o tara sau alta, accentul cade pe realizarea anumitor functii, in raport cu specificul evolutiei si particularitatile momentului. Evidentierea unor functii specifice depinde de urmatoarele elemente: forma de stat; caracteristicile dezvoltarii economice; caracteristicile structurii sociale si ale compozitiei nationale; raportul centralizare-descentralizare s.a. Spre exemplu, atunci cand vorbesc despre functiile partidelor politice din tara lor, multi autori americani se refera in primul rand la o functie electorala (de castigare a alegerilor), la o functie ideologica si la una de participare la guvernare. Cercetatorii belgieni mentioneaza distinctia intre functiile manifeste (vizibile sau voluntar asumate) si functiile latente (ascunse sau inconstient indeplinite). O aceeasi functie poate fi manifesta sau latenta, potrivit partidului analizat sau nivelului luat in considerare in sanul unui aceluiasi partid. Plecand de la ideea ca, in societatile democratice in care exista mai multe partide, formatiunile politice au unele comportamente care defavorizeaza buna functionare a regimului, specialistii belgieni au identificat o serie de contra-functii:

a)      politizarea unor institutii oficiale teoretic neutre (administratie, invatamant, institutii paraetatice, magistratura);

b)      exacerbarea unor divergente politice si a unor clivaje ale societatii;

c)      prioritatea acordata intereselor unui partid, in raport cu cele ale sistemului politic national (cazul unor partide confesionale sau de clasa, care se identifica prea mult cu o anumita categorie de cetateni)^[17].

2. Dualismul dreapta-stanga si tipologiile multidimensionale

ale familiilor de partide politice

Teza dualismului care opune dreapta stangii isi are originea in traditia parlamentara franceza, dar si tarile care cunosc organizarea parlamentara britanica, unde conceptele cele mai frecvent utilizate sunt cele de "majoritate" si "opozitie" folosesc deseori termenii "dreapta" si "stanga". Unii autori au propus trihotonizarea dualitatii, prin introducerea conceptului "centru", altii neaga temeiul conceptelor dreapta si stanga.

M. Duverger arata ca nu exista intotdeauna un dualism al partidelor, dar exista intotdeauna un dualism al tendintelor. Putem avea un partid de centru, dar nu o tendinta de centru. Oricare centru este divizat contra lui insusi, ramanand separat in 2 jumatati: centru-stanga si centru-dreapta. Centrul nu ar fi decat gruparea artificiala a partii drepte a stangii si a partii stangi a dreptei^[18].

In secolul al XX-lea, s-au constatat unele oscilatii intre stanga si dreapta care fac dificila incadrarea corecta a partidelor reprezentand diversele orientari. Astfel, liberalismul, nascut ca o ideologie de stanga a ajuns sa fie considerat in Franta ca apartinand dreptei, in Anglia - centrului, in S.U.A. - stangii. Social-democratia, aparuta in zona stangii, etichetata de dreapta in perioada postbelica este considerata astazi ca principal exponent al stangii. Recurgand la practici totalitare, comunismul, care intruchipa stanga, s-a deplasat la dreapta. Fascismul, care apartinea dreptei, a vehiculat multe idei specifice ideologiei socialiste^[19].

Stanga si dreapta in politica sunt pe moarte, anunta John Naisbitt, aproape totul ne vine acum de la un centru radical^[20]. Opinia sa nu este impartasita insa de unii politologi italieni ca G. Pasquino sau Norberto Bobbio, pentru care dreapta si stanga continua sa fie ocupationale.

Dieter Fuch si Hans Dieter Klingemann ("The Left-Right Schema", 1990) constata ca schema dreapta-stanga este un reductor de complexitate, fiind o schema simpla, care permite intelegerea dezbaterilor politice complexe. Discursul politic reduce conflictele complexe la o opozitie simpla.

In literatura occidentala de specialitate exista un grup de definitii care incearca sa depaseasca relatia opozitiei dreapta-stanga cu anumite contexte politice si culturale si sa surprinda esenta ei printr-o alta diviziune, cum ar fi pozitia fata de schimbare (dreapta se opune schimbarii) sau, dupa cum sugereaza Ron Ingelhart, fata de schimbarea sociala intr-o directie egalitariana. Ele au fost criticate pentru ca si unele partide de dreapta sustin o anumita schimbare. Multe definitii se concentreaza in jurul termenului de egalitate: stanga favorizeaza masuri care impun o mai mare egalitate sociala, in timp ce dreapta sustine inegalitatea. Prin folosirea combinata a 2 criterii fundamentale - pozitia fata de egalitate si dreptate, Bobbio justifica plasarea comunismului si socialismului democratic la stanga si a fascismului si conservatorismului la dreapta. Ele repartizeaza pe o schema in 4 parti spectrul pozitionarii diferitelor doctrine si miscari politice: la extrema stanga - miscarile egalitare si autoritare (iacobinismul, de exemplu); la centru-stanga - miscarile si doctrinele egalitare si libertare, reunite sub denumirea de "socialism liberal" si incluzand partidele social-democrate; la centru-dreapta - doctrinele si miscarile libertare si inegalitare, apartinand partidelor conservatoare, care se deosebesc de dreptele reactionare prin recunoasterea si admiterea egalitatii in fata legii, un egalitarism minim; la extrema dreapta - doctrinele si miscarile antilibertare si antiegalitare - fascismul si nazismul^[21].

Gordon Smith identifica 4 teme principale care se subsumeaza problemelor economice care diferentiaza stanga de dreapta: 1) proprietate privata vs proprietate statala asupra mijloacelor de productie; 2) rol slab vs rol puternic al statului in planificarea economica; 3) opozitie fata de vs sprijin pentru redistribuirea veniturilor; 4) rezistenta fata de vs extinderea programelor guvernamentale privind bunastarea sociala. In timp ce dreapta doreste o cat mai mica interventie statala in economie pentru a extinde libertatea individuala, stanga impune actiuni guvernamentale de sprijinire a legii si ordinii. Ron Ingelhart afirma ca dreapta este intotdeauna nationalista iar stanga sustine interventia statului in economie. O alta conceptie presupune existenta a diferite dimensiuni dreapta-stanga, modul in care se combina una cu cealalta diferind, in functie de configuratiile istorice concrete ale ordinii sociale si a institutiilor politice. Herbert Kitschelt considera ca dreapta si stanga nu au un sens in sine, ci numai raportat la un sistem de partide, la un moment dat.

Intr-o analiza a sistemelor de partide din Europa Centrala si de Est, Michael Roskin constata ca, in aceasta parte a Europei, dreapta este definita de valori traditionale - biserica, natiune, in timp ce stanga - de opozitia fata de piata libera. Herbert Kitschelt s.a. arata ca termenii pot fi folositi si in Europa Centrala si de Est, dar asocierea cu diferite teme politice si modul in care acestea se asociaza difera in functie de tipul de regim comunist, de procesul de tranzitie, de simbolurile si resursele pe care partidele succesorale ale partidelor comuniste le utilizeaza in competitia democratica. In Bulgaria, de exemplu, observa autorii, partidele situate in stanga spectrului politic se caracterizeaza prin preferinta pentru politici redistributive si particulariste, in timp ce aceleasi politici economice in Ungaria, Cehia si Polonia reprezinta tot stanga, dar sunt asociate cu politicile universaliste.

Ajungandu-se la concluzia ca teza clasica a dualismului dreapta-stanga nu poate constitui fundamentul teoretic al unei analize suficient de riguroase, s-a incercat imbunatatirea ei. Unii autori au propus inlocuirea dualitatii cu o axa sau un continuum dreapta-stanga, ce ar permite stabilirea unei game de familii politice. Astfel, Jean Blondel propune o tipologie constituita din 6 familii ideologice: agrarieni, crestin-democrati si conservatori la dreapta, liberal-radicali la centru, comunisti si socialisti la stanga^[22]. Putine partide insa pot fi calificate conservatoare in sensul strict, dupa cum putine partide ale stangii socialiste si comuniste s-au dovedit radicale. Tentativa de stabilire a unor distinctii ideologice transante este uneori riscanta, ea trebuind sa ia in considerare multiple nuante. De aceea, solutia unei incadrari corecte este cea a judecarii unui guvernamant dupa rezultatele actiunii lui, care modeleaza conditia celui mai mare numar de cetateni.

Cercetatorii care propun tipologii multidimensionale nu renunta la principiul dualist, acestea rezultand din suprapunerea unei multiplicitati de dualisme. In consecinta, vizualizarea grafica a tezei nu mai are forma lineara a unui ax conflictual sau a unui continuum, ci forma unui spatiu in care se intretaie multiple dimensiuni. Tipologiile multidimensionale ale familiilor politice isi au originea in conceptia lui M. Duverger, dar dobandesc o forma clar conturata in lucrarile lui Seymour Martin Lipset, Stein Rokkan si ale discipolilor lor. Acest demers este partial contestat de Richard Rose, Derek Urwin, Jean si Monica Charlot, pentru care partidele exprima, de cele mai multe ori, mai multe axe in acelasi timp.

Inspirandu-se din teza suprapunerii dualismelor a lui M. Duverger si avand ca model paradigma AGIL a lui Talcott Parsons, S. Rokkan sistematizeaza clivajele care stau la baza constituirii partidelor si a sistemelor de partide, plecand de la analiza unor conflicte sociale. El afirma ca, in societatile occidentale, conflictele se organizeaza in jurul a 4 clivaje fundamentale: doua dintre ele decurg din revolutia nationala, desfasurata in timpul Reformei si antreneaza clivajele biserica/stat, pe de o parte, centru/periferie, pe de alta parte; celelalte doua clivaje rezulta din revolutia industriala - clivajul urban/rural si clivajul posedanti/lucratori. Ulterior, el adauga al cincilea clivaj, nascut din revolutia internationala, care nu afecteaza decat latura muncitoreasca a clivajului posedanti/lucratori: partizanii revolutiei sovietice si cei care i se opun sau refuza sa o accepte^[23]. Rokkan analizeaza unele forme partisane specifice, constituind embrioane ale familiilor politice: 1) partidele de aparare religioasa; 2) partidele agrariene; 3) partidele socialiste; 4) partidele comuniste; 5) partidele fasciste, poujadismul in Franta sau radicalismul de dreapta in S.U.A.; 6) partidele autonomiste, federaliste sau separatiste.

D.-L. Seiler aplica paradigma Rokkan la geneza partidelor europene, identificand 8 familii, puternic ancorate in 4 clivaje (biserica/stat, centru/periferie, sector primar/sector secundar si tertiar, proprietari/muncitori) si intr-un subclivaj generat de revolutia internationala (reformisti/comunisti). In ordinea importantei lor politice in Europa, aceste familii ar fi: 1) partidele muncitoresti si aliatii lor; 2) partidele patrimoniale; 3) democratia crestina; 4) autonomistii; 5) centralistii; 6) ecologist-agrarienii; 7) anticlericalii; 8) producatorii^[24].

Potrivit teoriei cross-cutting cleavages sustinuta de Douglas Rae si Michael Taylor, emergenta unui ansamblu de optiuni, legate unele de altele, in cadrul unui regim democratic creeaza diviziuni durabile sau clivaje, care se pot transforma in consens daca nu se confunda, ci se intersecteaza. Cand 2 clivaje se intretaie, nu se confrunta 2 tabere ci 4, care vor putea stabili aliante conjuncturale. Daca aceste clivaje actioneaza, ca in Irlanda de Nord, se poate ajunge la o situatie de criza.

Tipologia prezentata de Richard Rose si Derek Urwin (Social Cohesion, Political Parties and Strains in Régimes, 1971) pune accentul pe factorul religios, clasa sociala si nationalismul comunal. Ei disting: partide eterogene, al caror electorat nu are o caracteristica sociologica particulara (catch all party); partide cu fundament unic de natura religioasa sau anticlericala, nascute din relatia biserica/stat, avand o baza sociala eterogena; partide cu fundament unic de natura sociala (partidele de clasa); partide rezultand din identificari diferite care se consolideaza reciproc (partide muncitoresti-religioase, de exemplu).

Jean si Monica Charlot introduc clivajul stat/societate civila, care opune partidele totalitare partidelor specializate, demers valoros in conditiile in care revolutiile din centrul si sud-estul Europei au adaugat clivajul stat/societate civila in axa teritoriala si maximalisti/minimalisti in axa functionala (privind ritmul trecerii la economia de piata)^[25].

Politologul olandez Arendt Lijphart retine 7 clivaje: socio-economic, cultural-etnic, rural-urban, sustinerea regimului, politica externa, materialisti contra post-materialisti. El insista asupra necesitatii unei analize atente a programelor partidelor si a politicii lor guvernamentale, indeosebi atunci cand ele participa la guvernari de coalitie^[26].

Pentru simplificarea analizei, ne vom referi in continuare, mergand de la dreapta la stanga, la urmatoarele familii: extrema dreapta, conservatoare, liberala, democrat-crestina, ecologista, socialista si comunista.

Extrema dreapta

Specialistii europeni denumesc partidele de extrema dreapta acele partide a caror ideologie include elemente de nationalism, xenofobie, sovinism, apelul la lege si ordine, pozitie antidemocratica. Ele sunt situate in dreapta spatiului ideologic si sunt caracterizate printr-o atitudine anti-sistem. Primele miscari de extrema dreapta sunt considerate a fi miscarile reactionar-traditionaliste din Europa secolului al XIX-lea. In secolul al XX-lea, amestecata cu elemente de populism si alimentata cu noi veniti de la stanga, extrema dreapta s-a impus ca o forta dominanta in multe tari europene: sub forma sa fascista a oprit procesul democratizarii Italiei iar sub forma nazista a instituit un regim de teroare; sub forma ei corporatista a guvernat in Spania si Portugalia mai multe decenii; aliata cu militarii a preluat conducerea in state ca Ungaria sau Polonia. Daca in anii `60-`80 extrema dreapta era peste tot in declin sau marginalizata datorita progreselor democratiei si cresterii bunastarii, in anii `90 pulsiunile ei renasc, odata cu dificultatile politice si economice, generand tensiuni sociale. Sustinerea a ceea ce este popular, politica orientata spre electorat a determinat tendinta folosirii etichetei "populiste" pentru astfel de partide. Temele preferate la care se recurge in alegeri sunt protectionismul nationalist, securitatea interna, imigratia, atitudinile antieuropene. Valorile democratice si liberale sunt subordonate valorilor autoritatii si securitatii.

Partidul libertatii din Austria (Freiheitlische Partei Öesterrich - FPÖe), perceput ca populist si euronationalist, a devenit al doilea partid al tarii in urma alegerilor din octombrie 1999, avand o baza electorala constituita din tineri sub 30 de ani, muncitori si patroni. Intre 1986-2001, figura centrala a partidului a fost Jorg Haider. Datorita faptului ca tarile occidentale si S.U.A. au redus la minimum relatiile politice cu Austria, Haider si-a retractat multe dintre declaratiile sale, angajandu-se sa respecte valorile democratiei si sa nu se opuna extinderii UE. In anul 2004 este inlocuit cu Ursula Hubner, sora lui si, tot in acelasi an, partidul obtine 6% din voturi la alegerile pentru Parlamentul European.

Vlaams Block, fondat in 1977 de flamanzii care sustineau independenta Flandrei, idei antiimigrationiste si legate de aplicarea stricta a legii in probleme de criminalitate a devenit al treilea partid al Belgiei in 1999. Alegerile legislative din mai 2003 au adus la conducerea tarii un guvern de coalitie constituit din liberali si socialisti, Vlaams Block situandu-se pe locul al patrulea, dupa crestin-democrati. In noiembrie 2004, judecatorii Curtii Supreme de Justitie au hotarat scoaterea acestui partid, etichetat rasist, in afara legii. La 14 noiembrie 2004, congresul Vlaams Block de la Antwerp a votat autodizolvarea, dar a hotarat constituirea unui nou partid - Vlaams Belang care prin programul sau si-a propus limitarea retelei moscherilor, a scolilor coranice s.a. O alta formatiune ce reprezinta extrema dreapta este Frontul National din Belgia. In ianuarie 2005, parlamentul belgian a adoptat o lege care permite retragerea subventiilor publice pentru partidele nedemocratice care nu respecta Constitutia si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Partidul Popular Danez, creat in 1995, cu o baza electorala formata de pensionari, antieuropeni si muncitori dezamagiti a reusit in 2001 sa devina al treilea partid al tarii, intrand in coalitia guvernamentala. Uniunea Democratica a Centrului, creata in 1971 si care in zona germana se numeste Partidul Popular Elvetian (SVP), cu o linie antiimigrationista reusise in 1999 sa devina chiar primul partid al Elvetiei democrate. In Germania, in general, miscarea de extrema dreapta s-a manifestat ca o miscare neo-nazista de tineret. Ea este reprezentata de Uniunea Poporului German (Deutsche Volksunion - DVU), Partidul Neonazist (Nationale Partei Deutschland - NPD) si Republicanii (Republikaner -REP). In anul 2003, s-a incercat interzicerea Partidului Neonazist (fondat in 1960), prin argumentarea neconstitutionalitatii, dar s-a renuntat, descoperindu-se ca o mare parte a leaderilor lui erau agenti ai serviciilor secrete germane. Daca P. Neonazist a avut multe iesiri antisemite si naziste, Republicanii s-au dovedit mai putin extremisti.

In Marea Britanie, United Kingdom IndependenceParty este constituit dintr-un grup de ultraconservatori, care au abandonat Partidul Conservator si se pronunta impotriva unei Europe unite si a imigratiei. La alegerile europene din 2004, aceasta formatiune, influenta in sudul si estul U.K. a castigat 12 locuri in Parlamentul european. Dar, principalul partid reprezentand extrema dreapta britanica este British National Party (fondat in 1992), care afiseaza atitudini antiimigrationiste si xenofobe. Conceptul de euronationalism sustinut de BNP are in componenta sa idei precum abolirea discriminarii pozitive, retragerea din UE, masuri economice protectioniste, prezervarea rasei britanice. Frontul National (NF), fondat in 1967 prin fuziunea BNP de atunci si a League of Empire Loyalists a suferit in 1997 o sciziune care a dus la constituirea unei noi organizatii - Democratii Nationali.

In Italia, extrema dreapta este reprezentata de Lega Nord, partidul neofascist MSI - Fiamma Tricolore si Alleanza Nationale. Lega Nord, condusa de Umberto Bossi, creata in 1991 militeaza pentru autonomia Padaniei. La alegerile din aprilie 2006 a obtinut 13 locuri in senat, impreuna cu Movimento per l Autonomia si 26 locuri in Camera Deputatilor. Alleanza Nationale a lui Gianfranco Fini, descendenta directa al Partidului Fascist al lui Mussolini (41 locuri in Senat si 71 in Camera Deputatilor) pune accentul pe catolicism, lege, ordine, controlul imigratiei. Pozitiile anti-sistem ale Ligii Nordului (federalista, regionalista si chiar separatista), atitudinile xenofobe si autoritare s-au situat uneori mai la dreapta decat cele ale Aliantei Nationale (foarte nationalista). Cu toate acestea, unii specialisti sunt inclinati sa o considere "extremista de centru", in primul rand datorita opozitiei sale categorice fata de fascism, sau de "centru-dreapta", datorita coalizarii sale cu Forza Italia si Alleanza Nationale.

Unul dintre grupurile politice nascute in anii'60 in Franta a fost Europe-Action, avand o conceptie profund fascista si nazista. El propunea distinctia intre elita raselor (rasa alba) si rasele inferioare. Crestinismul era considerat motorul decadentei occidentale, amenintare a spiritului pozitivist si a rasei caucaziene. In 1967 se naste Noua Dreapta iar in 1972 Jean-Marie Le Pen pune bazele Frontului National, miscare neopopulista, impregnata de xenofobie si rasism. Le Pen si-a atras electoratul ocupandu-se de probleme ca imigratia, delincventa cartierelor, pierderea identitatii nationale ca rezultat al imigratiei, locul Frantei intr-o Europa unita s.a. "Tresarirea democratica" pe care Jaques Chirac a cerut-o natiunii franceze a dus insa la infrangerea categorica a lui Le Pen si a partidului sau la alegerile prezidentiale si legislative din anul 2002.

Cas Mudde ("Right-wing Extremism Analyzed", 1995) dezvolta o tipologie genetica a partidelor de extrema dreapta in Europa post-comunista. Partidele de extrema dreapta care pastreaza caracteristicile celor din perioada interbelica si pe care autorul le denumeste partide de extrema dreapta precomuniste sunt putine la numar si nu au inregistrat succese electorale decat in Slovacia (Partidul National Slovac - SNS) si Croatia (Partidul Drepturilor - HSP). Partidele de extrema dreapta comuniste combina o ideologie specifica extremei drepte interbelice cu nostalgia pentru perioada comunista sau sunt partide care isi au originile in perioada comunista - aripi nationaliste, desprinse din fostele partide comuniste. Aici sunt incluse PRM; PUNR, Partidul Socialist al Muncii. Partide de extrema dreapta post-comuniste ar fi Partidul Liberal Democratic Rus - LDPR sau partidul Radical Sarb - SPS. Conform unei alte tipologii, in functie de originea partidelor ar exista partide ale reintoarcerii radicale si partide ale continuitatii radicale. Ele se diferentiaza prin legatura cu regimul comunist. Partidele continuitatii radicale au avantajul continuitatii organizationale. Ambele categorii fac apel la continuitatea istorica, dar partidele reintoarcerii resping orice legatura cu comunismul. Alte lucrari plaseaza partidele de extrema dreapta in dreapta spectrului politic, dar in categoria partidelor nationalist-conservatoare.

Familia conservatoare

Contururile familiei conservatoare sunt greu de trasat datorita variantelor sale, numeroase si evolutive, precum si a faptului ca, spre deosebire de Marea Britanie, in celelalte tari, ideologia nu este vehiculata de o singura formatiune politica. Termenul conservator apare la inceputul secolului al XIX-lea. In 1817 Chateaubriand publica ziarul "Conservatorul", iar in 1835 Sir Robert Peel proclama "conservatives principles". Tories sunt cei care vor deveni Conservative Party, iar UK este, practic, singura tara in care conservatorii si-au afirmat identitatea sub aceasta eticheta. Benjamin Disraeli (1804-1881) a elaborat liniile organizatorice si pragmatice ale conservatorilor. W. Churchill, Sir Anthony Eden, Harold Macmillan, Sir Alec Douglas-Home s-au aflat in fruntea unor guverne pragmatice de centru-dreapta avand ca obiective apararea traditiilor si institutiilor nationale (Dumnezeu, rege, patrie-mama), garantarea libertatilor individuale, limitarea interventiei statului in economie. Liberalismul economic a fost insotit de un paternalism motivat social, care legitima anumite corecturi social-politice, aduse economiei de piata. Edward Heath, care a introdus UK in UE a incercat sa confere partidului un profil liberal-economic. Politica dusa de Margaret Thacher, bazata pe teoriile economistului american Milton Friedman a marcat anii '80, devenind simbol al actiunilor pentru o economie de piata cu un aport minor sau chiar inexistent din partea statului. Actualul leader - David Cameron considera ca tara are nevoie de o economie dinamica si competitiva, unde actiunile de crestere trebuie impartite intre reducerile de taxe si investitii publice suplimentare.

O componenta a curentului conservator dar si o cauza a divizarilor lui interne a constituit-o problema natiunii si nationalismului. Mult timp, conservatismul s-a caracterizat prin atasamentul fata de proprietatea privata, principiul autoritatii si rezerva fata de votul universal. Desi ostili interventionismului statal in viata economica si aparatori ai dreptului de proprietate, conservatorii s-au adaptat exigentelor lui Welfare State, in toate tarile occidentale^[27]. Astfel, De Gaulle a procedat la nationalizari dupa razboi si a practicat o politica dirijista in anii '60, V. Giscard d'Estaing a nationalizat siderurgia in 1979, democratia crestina a marit patrimoniul industrial al statului, constituit de Mussolini. Dupa cum apreciaza specialistii italieni, democratia crestina a fost totdeauna partidul conservator al Italiei contemporane, prin istoria si locul ocupat, prin baza sa sociala si interesele pe care le reprezinta si le apara.

Au existat conservatori moderati dar si curente care au visat la o autoritate de necontestat, fie prin intermediul monarhiei, fie prin cel al dictaturii. Acolo unde circumstantele istorice nu au permis unificarea, curentul conservator s-a exprimat in fractiuni, uneori profund ostile unele fata de altele - gaulistii si extrema dreapta in Franta, Democratia Crestina si Miscarea Sociala Italiana, in Italia. Dupa razboi, in calitate de partide de guvernamant, partidele conservatoare au acceptat anumite compromisuri: alianta cu liberalii (practica de neconceput in secolul al XIX-lea) si extinderea electoratului in afara cercului traditional (mica burghezie si burghezia de mijloc). Astazi, exista un electorat "popular" - muncitorii conservatori in Franta, RFG, Italia, Marea Britanie (tory workers). Intre conservatorii contemporani notabili se numara Ronald Regan, Margaret Thatcher sau Jaques Chirac. Anii '90 au fost ani de ascensiune pentru conservatorii scandinavi, leaderii lor conducand guverne de coalitie.

In martie 2004, a cazut unul dintre cele mai vechi bastioane ale social-democratiei europene, socialistii greci, aflati la conducerea tarii din 1981 (cu o pauza de 3 ani - 1990-1993) fiind taxati pentru ineficienta, birocratie si coruptie la nivel inalt. Conservatorii din Partidul Noua Democratie, condus de Kostas Karamanlis (nepotul lui Konstantinos Karamanlis, cel care a condus Grecia spre UE) au castigat alegerile legislative cu 45,51% din voturi in defavoarea Miscarii Socialiste Panelene - PASOK (40,58%). Alte participante la competitie au fost KKE - comunist (5,81%) si LAOS - partid de extrema dreapta (2,71%). Infiintat la 4 octombrie 1974, dupa rasturnarea "dictaturii coloneilor" (1967-1974), P.N.D. si-a propus ca program politic instituirea libertatii politice si a ordinii de drept, dreptate sociala, egalitate, respectul cetateanului, economie libera, cu interventia reglatoare a statului, stimularea initiativei private, asigurarea unui loc demn in UE s.a.

Conservatorii au obtinut victoria si in Polonia, in septembrie 2005, electoratul sanctionand Alianta Democratica a Stangii, partid aflat la putere, succesor al partidului comunist. Cele doua formatiuni castigatoare au fost Partidul Legii si Justitiei (P.I.S.), conservator, care s-a clasat pe prima pozitie (cu 26,99% din voturi si 155 mandate in Seim), urmat de Platforma Civica (P.O.), formatiune liberala (24,14% si 133 locuri). Ambele partide isi au radacinile in Solidaritatea. P.I.S. reprezinta politica de dreapta, crestin-democrata si conservatoare, este eurosceptic dar pe plan economic si social are un program influentat de elemente de stanga ce prevede avantaje fiscale si ajutoare pentru familiile numeroase si defavorizati. In anul 2005, conservatorii au invins si in Albania unde, din 1991, sistemul de partide este dominat de Partidul Democratic din Albania (PDS) si Partidul Socialist din Albania - PSS (post-comunist).

Familia liberala

Termenul "liberal" apare in Spania, la inceputul secolului al XX-lea, pentru a-i desemna pe promotorii Constitutiei de la Cadix, din 1912 si se raspandeste in Marea Britanie prin scrierile lui Jeremy Bentham si in Franta, unde Benjamin Constant si Chateaubriand pledeaza pentru respectarea libertatilor. La mijlocul secolului al XIX-lea, whigii britanici se transforma intr-un partid liberal, puternic pana la primul razboi mondial. Liberalii au intruchipat multa vreme "stanga". In Europa, familia liberala se poate mandri cu un trecut glorios, democratia occidentala, in filosofia si institutiile sale datorandu-i mult.

In secolul al XIX-lea, numitorul comun al liberalilor europeni a fost ostilitatea fata de monarhia absoluta si pozitia de aparare a libertatilor individuale si de extindere a dreptului de vot, sustinerea unui regim constitutional. Dar, ei s-au divizat in privinta modalitatilor, dimensiunii si ritmului reformelor. Au existat liberali-conservatori (orléanistii in Franta), liberali -radicali, ostili oricarei forme de monarhie, iviti din curentele republicane (in special in Franta si Italia), liberali anticlericali (in Franta si Italia). Formula radicalului Eduard Herriot - "inima la stanga, portofelul la dreapta" rezuma plastic dilema familiei liberale, la care au contribuit si contradictiile din sanul burgheziei care o compune, in principal.

In multe tari din Europa, partidele liberale sunt divizate. Partito Social Democrata din Portugalia este unul dintre partidele europene care a reusit sa formeze un guvern majoritar. Partidul Liberal din Germania (FDP), creat in 1948, a participat constant la putere si, in anumite perioade, a fost punctul de echilibru al politicii germane, in pofida taliei sale. Intre orientarile sale fundamentale se inscriu: o politica de deschidere spre Est, o rezerva accentuata fata de apropierea prea mare intre stat si biserica (in special in problemele scolii), ostilitatea fata de politicile economice interventioniste, sustinerea libertatilor si a statului de drept. In Italia, liberalii s-au divizat in doua partide de mica importanta: Partidul Liberal Italian si Partidul Republican Italian.

Cei mai influenti dintre liberalii europeni au fost cei britanici. Pana in 1920, acest partid infiintat in 1859 ca o continuare a politicii duse de Whigs a fost cel de-al doilea mare partid politic al tarii. Obiectivele principale ale liberalismului secolului al XIX-lea, marcat de William Gladstone, au fost stimularea comertului liber, reglementarea autonomiei Irlandei, protectia copiilor si a saracilor s.a. Dupa primul razboi mondial, rolul de principala forta de opozitie a revenit laburistilor. In 1998, Partidul Liberal s-a unit cu Partidul Social-Democrat, o factiune de dreapta iesita din Labour Party, constituind formatiunea numita Liberal Democrats, situata in multe domenii politice la stanga laburistilor. Tensiunile din sanul societatii britanice au dat un suflu nou ideologiei liberale in trei directii: 1) incercarea de atenuare a concentrarii puterii la toate nivelurile; 2) respingerea a ceea ce se numeste "adversary politics", a mecanismelor care perpetueaza bipartismul si reforma sistemului electoral; 3) sustinerea deschiderii U.K. spre lumea exterioara. Liberalii tind sa ia locul conservatorilor, ca principala forta de opozitie, dupa cum au demonstrat rezultatele obtinute la alegerile parlamentare din 2002. In anul 2004, liberal-democratii au invins laburistii la alegerile pentru guvernarea locala.

In Danemarca, Liberale Venstre mediaza vointa politica a agricultorilor si atrage voturile categoriilor celor mai religioase. Framantarile si dizidentele din cadrul partidelor liberale sunt cel mai bine exemplificate de cazul belgian. Clivajele lingvistice specifice societatii belgiene au facut ca Belgia, caracterizata pana in anii '60 printr-un sistem tripartidist (doua partide mari - crestin democrat si socialist si unul de marime medie - liberal) sa treaca la unul multipartidist.

In pofida diversitatii traiectoriilor lor si a faptului ca nu constituie partide majoritare, partidele liberale europene exercita o deosebita influenta politica, la guvernare sau in opozitie.

Familia partidelor democrat-crestine

Cu toate ca partidele democrat-crestine nu sunt exclusiv partide catolice (Uniunea Crestin-Sociala a Germaniei - CSU fiind un partid mixt, protestant-catolic, iar partidele democrat-crestine scandinave fiind de inspiratie protestanta), democratia crestina s-a impus in tari cu predominanta catolica precum Belgia, Italia, RFG, Franta.

Initial, papalitatea a respins ideea organizarii si participarii catolicilor la lupta politica dar, sub conducerea Papei Leon al XIII-lea, Vaticanul incepe sa contureze o conceptie proprie despre societate si politica, formuland ceea ce s-a numit "doctrina sociala a bisericii". Enciclica Rerum Novarum din 1891, considerata text de referinta a democratiei crestine, pune problema raportarii bisericii catolice la chestiunile sociale ale timpului. Papa recunoaste muncitorilor dreptul de a se uni pentru a-si apara interesele, definind democratia crestina "actiune benefica crestina, in mijlocul poporului". Au milieu des solicitudes, Enciclica din 1892 a Papei Leon al XIII-lea recomanda catolicilor francezi acceptarea republicii.

Partidele dezvoltate prin vointa catolicilor, organizate dupa modelul partidelor de masa, inradacinate intr-o retea de sindicate si organizatii sociale, cooperatiste, culturale, au franat expansiunea partidelor muncitoresti si au devenit apoi partide de guvernamant in Belgia, Italia, Tarile de Jos. Succesul democratiei crestine postbelice s-a datorat prabusirii regimurilor totalitare si autoritare din Germania, Italia, Franta, atractiei pentru formatiuni politice noi si faptului ca a putut fi un receptacul pentru dreapta moderata. Ea a esuat insa in Spania post-franchista si este absenta in Irlanda, unde partidele si-au proclamat libertatea fata de biserica. Trasaturile ce constituie distinctivitatea democratiei-crestine sunt, dupa parerea lui D.-L. Seiler, "interclasismul", "orizontalitatea", "pozitia balama" si "programul politic"^[28]. Partidele de acest tip se sprijina pe organizatiile sindicale puternice dar se caracterizeaza si printr-o supraprezentare a taranimii, intr-o asemenea masura incat, in tarile sau regimurile catolice, partidele agrariene nu au mai avut sanse de dezvoltare. Partidele clericale nu sunt (dupa cum considera O. Kirchheimer, J. Charlot) catch-all parties sau attrape-tout ci partide orizontale, care acopera intreg esicherul politic, de la dreapta la stanga. In diferite grade, sub diferite denumiri, in Europa se regasesc cele trei ideologii existente in sanul catolicismului francez, indicate de Etienne Borne, integrismul, democratia crestina si progresismul, in fapt - o dreapta, un centru si o stanga. Partidele democrat-crestine contrazic teoria matematica a "partidului pivotal", ce atribuie functia de tip balama (charnière), unui partid mic, in Benelux si in Italia, de exemplu, ele constituind pivotul marii majoritati a guvernelor. Daca intre 1945-1960 crestin-democratii au urmarit aliante guvernamentale cu liberalii, dupa 1961 ei s-au orientat spre centru-stanga, unindu-se cu partidele muncitoresti. Din perspectiva programului politic, partidele clericale scapa dihotomiei dreapta-stanga. Desi, in special din anii'60-70, intre doctrina conservatoare si cea a democratiei crestine exista mai multe puncte comune (atasamentul fata de dreptul de proprietate, fata de autoritatea persoanelor legitim investite cu ea s.a.), anumite elemente le diferentiaza net.

O prima trasatura caracteristica este refuzul declarat fata de doctrinele extreme, reprezentate de capitalism, pe de o parte, de marxism, pe de alta parte: si unul si celalalt incarneaza doua forme de materialism contrare invatamantului bisericii. Programul elaborat de CDU (Uniunea Crestin-Democrata) in Germania in 1947 se intitula "CDU depaseste capitalismul si marxismul". Aceeasi neincredere se reflecta in programele democratiei-crestine italiene sau ale MRP francez. Echidistanta intre capitalism si socialism nu a durat mult. In Germania, de exemplu, CDU-CSU s-au convertit la economia de piata numita economie sociala de piata. O alta trasatura a democratiei crestine este importanta acordata valorilor educatiei si moralei. In Franta, Italia, RFG invatamantul confesional ramane important, dar modalitatile sale de organizare si finantarea lui au fost adesea cauza unor vii conflicte. S-a constatat ca, in pofida unei afiliatii religioase oficiale masive (aproape 90% dintre italieni, germani si francezi apartin unei religii catolice sau protestante), practicantii nu constituie decat o minoritate (10-15%). Ca atare, partidele au trebuit sa-si urmeze electoratul, devenit mai putin docil fata de invatamantul papal. In Franta, legislatia contraceptiei si avortului, usurarea procedurilor divortului au fost realizate de guvernaminte in care figurau centristi ai democratiei crestine, iar in Italia - de guvernaminte dominate de democratii crestini.

Partide crestin-democrate puternice au fost create in Germania, Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Elvetia, tarile scandinave. CDU a Germaniei a fost infiintata in 1945 si se prezinta ca un partid de centru, promotor al valorilor fundamentale crestine iar CSU este partidul corespondent al CDU din Bavaria. In principal, ele urmaresc aceleasi obiective: respectarea valorilor crestine, a ordinii social-liberale, a economiei sociale de piata, in centrul careia stau garantarea si incurajarea proprietatii private, a libertatii individuale si a concurentei. La alegerile din anul 2005, fosta coalitie SPD+Die Grünen a fost inlocuita cu una CDU+SPD, social-democratii lui Gerhard Schröder obtinand cel mai scazut scor din 1957 incoace, adevaratii invingatori fiind crestin-democratii condusi de Angela Merkel.

Democrat-crestinii belgieni au o vechime mai mare, un adevarat partid catolic, organizat si deschis confesional constituindu-se in 1884. Formatiuni neoclericale, inrudite cu democratia crestina catolica prin programul lor apar in tarile scandinave. Partidul Popular Crestin Norvegian (antieuropean) apare in anii'30, dar Uniunea Crestin-Democrata din Suedia, Liga Crestina din Finlanda si Partidul Crestin Popular din Danemarca sunt creatii ale anilor '60.

In vederea participarii la alegerile europene din 1978, in 1976 s-a constituit la Luxemburg Partidul Popular European (PPE), deschis si unor adeziuni individuale. Nucleul sau ideologic este alcatuit din Christelijke Volkspartij (CVP) si Partidul Social Crestin (PSC) din Belgia, Christen Demokratische Appel (CDA) din Olanda, Partidul Crestin Social (PCS) din Luxemburg, Partidul Popular Italian (PPI), Österreichische Volkspartei (ÖVP) din Austria, CDU, CSU, CDS. Membrii PPE sunt afiliati Internationalei Democrat Crestine.

Partidele ecologiste

Caracteristica principala a partidelor ecologiste, care recuza optiunile tehnologice periculoase pentru planeta, pentru specia umana, modul de dezvoltare distrugator al naturii este melanjul ideologic - conservator si radical. Teme specifice ca antimilitarismul, respectarea drepturilor omului, ale minoritatilor, lupta impotriva rasismului, emanciparea femeii au fost sustinute initial in Italia, de catre Partidul Radical. Ecologistii germani s-au declarat adepti ai valorilor societatii post-industriale. De la sfarsitul anilor'80, puterea si influenta ecologistilor a crescut considerabil, in pofida dificultatii transformarii miscarilor initial protestatare in partide. Les Verts, Die Grünen, Federazione dei Verdi au obtinut reprezentari in parlament iar diferite fractiuni ecologiste au reusit sa incheie diverse aliante electorale. De acum inainte, Verzii sunt capabili nu numai sa-si transmita mesajele ci sa influenteze si procesul de policy-making (toate partidele "inverzindu-si programul", dupa cum remarca Yves Mény) si sa apara ca parteneri potentiali ai unor coalitii locale, regionale si chiar nationale.

Liga Verde din Finlanda, cu radacini in traditia actiunii directe din anii '70 precizeaza in programul sau ca responsabilitatea pentru fiintele umane si mediu se extinde peste granitele nationale. Construirea unei societati social sustenabile, care sa creeze premisele necesare controlului vietii si unui stil de viata in armonie cu natura nu antreneaza reducerea bunastarii ci o schimbare ecologica structurala. Cresterea verde este o crestere a calitatii, know-how-ului si bunastarii. Liga sprijina participarea activa si inovativa a Finlandei la politica environmentala de nivel international si, in primul rand, in cadrul UE.

In pofida succeselor lor, ecologistii sufera de cateva slabiciuni: persistenta tendintei initiale de sustinere a formelor de democratie "pura", neincrederea fata de leadership si profesionalismul politic, dificultatea transformarii miscarilor initial protestatare in veritabile partide^[29].

Familia partidelor socialiste

Partidele socialiste, nascute in Europa secolului al XIX-lea s-au dorit a fi organizatii ale clasei muncitoare si s-au organizat intr-o Internationala. Inca de la constituire, partidele socialiste s-au confruntat cu disensiuni interne, ideologice si programatice, atat la nivelul fiecarei tari, cat si la nivel international, determinate de multiplicitatea doctrinelor de referinta si a parintilor fondatori ai socialismelor, de modul practic in care socialismul s-a implantat in fiecare tara si de maniera in care teoriile marxiste au fost cunoscute. Partidul Socialist-Democrat German (SPA) s-a intemeiat in 1869, prin eforturile lui August Bebel si Karl Liebknecht. Partidul Socialist Italian se infiinteaza in 1891 iar SFIO (Section Française de l Internationale Ouvrière), in 1905. Sindicatele s-au organizat in confederatii in 1907 in Italia (Confederazione Generale del Lavoro) si in 1906 in Franta (Confédération General du Travail). Carta de la Amiens din Franta a respins instituirea unor legaturi intre sindicate si partid, ceea ce nu s-a intamplat in Marea Britanie.

In Marea Britanie, constituirea unui partid al lucrarilor rezulta direct din actiunea sindicatelor. In 1899, Trade Union Committee decide infiintarea unui Labour Representation Committee, care se organizeaza in 1900 si coordoneaza grupurile politice, pentru a asigura o reprezentare a lucratorilor in Parlament. Independent Labour Party, Marxist Social-Democratic Federation si Fabian Society si-au pus amprenta asupra doctrinei partidului. Partidele de tip laburist, considerate a fi partide de tip indirect sunt o emanatie politica a miscarii sindicale, initial cu rol de motor dar care, ulterior, in multe cazuri, se transforma intr-un factor inhibator. In Marea Britanie, laburismul a fost criticat pentru indepartarea de sindicate si pentru orientarea spre centru ("a treia cale", sustinuta de Tony Blair), ceea ce ar face ca el sa-si piarda continutul ideologic si chiar eticheta de partid socialist. New Labour (noul laburism) isi are originea intr-un slogan de conferinta desfasurata in 1994 si este prezent in manifestul publicat de partid in 1996, intitulat "Noul laburism, o noua viata pentru Marea Britanie". Cei mai cunoscuti arhitecti ai New Labour, Tony Blair, Peter Madelson si Alastair Campbell au pledat pentru schimbarea spre dreapta a social-democratiei europene din anii'90, cunoscuta sub numele "a treia cale". Noul laburism este caracterizat de multe ori ca o credinta in care nu exista drepturi fara responsabilitati, intr-o societate responsabila. Cea de-a treia cale a lui Blair a fost conceputa ca o strategie pragmatica, o cale de mijloc intre extremele reprezentate de "capitalismul cu sange rece" si de "statul social", care s-a impus cu prea multa putere. Obiectivul initiativelor statale este de a ajuta societatea, indivizii, familiile, comunitatile sa devina capabile sa se ajute singure. In lucrarea sa A treia cale, A. Giddens analizeaza deosebirile dintre vechea stanga (social-democratia clasica) si noua stanga, care trebuie sa adopte valorile celei de-a treia cai: egalitatea, protectia celor vulnerabili, libertatea ca autonomie, drepturile corelate cu responsabilitatile, autoritatea corelata cu democratia, pluralismul cosmopolit si conservatorismul filosofic. Dupa ce a fost criticat pentru lipsa unui sens concret, termenul "a treia cale" n-a mai fost utilizat.

Dupa modelul britanic, s-a constituit Partidul Laburist Irlandez, cel mai mic dintre partidele muncitoresti ale UE, cu rol de partid-balama, care guverneaza cand cu unul cand cu altul dintre cele 2 mari partide alternante la putere si Partidul Laburist Maltez. In Scandinavia s-au organizat Partidul Muncitoresc Social-Democrat Suedez (SAP), asemanator Partidului Laburist britanic, dar fiind mai moderat in privinta relatiei partid-sindicate si Partidul Laburist Norvegian (DNA), odinioara membru al Internationalei Comuniste.

Partidele social-democrate au fost divizate in 3 categorii: 1) partide majoritare (SAP suedez, SPD german, SPÖ din Austria, DNA din Norvegia); 2) partide minoritare (partidele social-democrate din Danemarca, Irlanda, Islanda, Finlanda); 3) partide consociative (cele din Benelux)^[30].

PS-D al Germaniei (SDP), initial un partid al muncii, cu radacini in mediul clasei muncitoare s-a transformat dupa 1949 intr-un partid de centru-stanga, cu o ideologie moderata. Profilul sau politic este marcat de o puternica preferinta pentru interventia statului, cooperare neo-corporatista intre stat si grupurile organizate de interese, nivel ridicat de bunastare si protectia mediului. SPD a realizat coalitii cu FDP, CDU/CSU si Die Grünen. Partidul Socialismului Democratic din Germania (PSD), succesor al fostului Partid Socialist Unificat al Germaniei din RDG este un partid socialist de stanga, cu vederi sociale, ecologiste, feministe, antinaziste, dar ale carei tentative de cooperare cu alte partide din spectrul stangii s-au lovit de rezerve, atat din partea social-democratilor, cat si a verzilor.

PS-D din Austria (SPÖ), reinnoit in anii 60 corespunde tipului de partid cu majoritate absoluta. In 1953, el a renuntat la austro-marxism si anticlericalism, situandu-se pe pozitii reformiste. Dintre partidele social-democrate consociative, care s-au confruntat cu segmentarea societatii in grupuri datorita religiei, Partij van de Arbeid din Olanda (PvdA) si-a schimbat denumirea dupa razboi in Partidul Laburist si a organizat 3 comunitati de lucru - catolica, protestanta si laica umanista. In Olanda, majoritatea partidelor se situeaza la stanga sau la centru-stanga: Partidul Socialist (SP) - la stanga; Partidul Ecologist (GL) - la stanga; Apelul Crestin-Democrat (CDA) - la centru-stanga; PvdA - la centru-stanga; Democratii 66 (D ) - la centru-stanga. Exista un singur partid de centru-dreapta - Partidul Poporului pentru Libertate si Democratie si un partid de dreapta - Lista Pim Fortuyn (LPF). Partidul Laburist nu are o legatura de filiatie cu sindicatele, iar programul lui se fundamenteaza pe ideea egalitatii sociale, politice, economice. La alegerile din anul 2003 obtine 42 locuri in Camera Inferioara.

In Belgia, la origini, socialismul a fost o doctrina revolutionara, anticlericala, antimonarhista, antimilitarista, fundamentata pe gandirea lui Fourier, Proudhon si Marx. La Congresul de la Bruxelles din 1885 se intemeiaza Partidul Muncitoresc din Belgia (POB) care va fi dizolvat in 1940 si inlocuit cu un partid socialist nascut in clandestinitate - Partidul Socialist din Belgia. In 1978, in urma unei sciziuni, se constituie un partid francofon - Parti Socialist (PS) si unul flamand, denumit in 1980 Socialist Partij (SP). In mod traditional, socialistii constituie forta politica a Valoniei. In Luxemburg exista un Partid Muncitoresc Socialist, moderat, anticlerical si guvernamental.

In ultimii ani, socialistii europeni au cunoscut si infrangeri, dar si succese. La alegerile din martie 2004, Partidul Popular din Spania, conservator, fondat in 1976, membru al P.P.E. din 1989 si aflat la putere din 1996, a fost invins de Partido Socialista Obrero Español, fondat in 1879, care a obtinut 42% din voturile alegatorilor. Alegerile legislative din iunie 2005 din Bulgaria au avut ca rezultat intrarea in Adunarea Nationala Bulgara a 7 formatiuni politice: Partidul Socialist Bulgar, fost comunist, reformat de Serghei Stanisev (recunoscut ca p.s.-d. european, admis in 2003 in Internationala Socialista si in 2005 in Partidul Socialist European - 31,4%); Miscarea Nationala Simeon II (19,96%); Miscarea pentru Drepturi si Libertati a Etnicilor Turci (12,41%);formatiunea ATAKA (prima formatiune extremista, xenofoba, rasista, intrata in parlamentul bulgar dupa 1989 - 8,24%); Fortele Democrate Unite (coalitie a opozitiei de dreapta - 7,7%); Democratii pentru o Bulgarie Puternica (6,44%) si Uniunea Populara (5,21%) -doua partide nascute din F.D.U.

Alegerile pentru Parlamentul italian din aprilie 2006 au fost castigate de "Uniunea" de centru-stanga, condusa de Romano Prodi, din componenta careia fac parte atat partide socialiste - Democratici de Sinistra (fondat in 1991), Socialisti (desprins in 2006 din Partidul Socialist), cat si partide comuniste ca Rifondatione Comunista, Partito dei Comunisti Italiani si partide de centru precum La Margherita, Federazione de Verdi, Radicali Italiani, Popolari UDEUR s. a. Ea a invins coalitia de centru-dreapta "Casa Libertatii", condusa de Silvio Berlusconi, in componenta careia intra partidul sau de centru-dreapta "popular-liberal-democrat-catolic" - Forza Italia, Riformatori Liberali, Partito Republicano Italiano, Nuovo PSI si formatiuni de extrema dreapta ca Alleanza Nationale, Lega Nord sau Alternativa Sociale.

In alegerile din mai 2006 din Ungaria, invingatoare a fost coalitia de stanga condusa de Peter Medgyessy, compusa din socialisti (MDSZ) si liberali (Alianta Liber-Democratilor) care a obtinut 198 de mandate fata de cele 188 ale coalitiei de dreapta, condusa de Viktor Orban si formata din FIDESZ si Forumul Democrat Maghiar (MDF).

Partidele comuniste

Una dintre problemele cruciale care au separat mult timp socialistii de comunisti a fost problema modurilor de acces la putere si a exercitarii sale. Daca pentru socialisti cucerirea puterii se face pe calea legalitatii si a alegerilor, pentru comunisti, cel putin pana la al doilea razboi mondial, competitia electorala si accesul la parlament releva, mai ales, vointa subminarii institutiilor burgheze. Idealul suprem ramanea revolutia dupa modelul rus. Razboiul si rezistenta au permis partidelor comuniste francez si italian sa se integreze in noile institutii. PCF si PCI au jucat un rol activ la guvernare pana la criza din 1947 si declansarea razboiului rece, cand PCF (primul partid al Frantei) si PCI (al doilea partid din Italia) vor fi indepartate de la guvernarea centrala. Abia in 1981 comunistii francezi obtin cateva locuri intr-un guvern dominat de socialisti. Criza care a afectat PCI nu a fost atat de profunda ca aceea care a marcat partidele comuniste din Grecia, Franta, Spania. Strategia "compromisului istoric" a desavarsit integrarea PCI in sistem, astfel incat, desi exclus de la putere, el a continuat sa fie prezent in viata politica italiana. La paritate cu democratia crestina, la inceputul anilor , PCI a reusit sa cucereasca si sa mentina un loc de prim partid de stanga (cu aproape 25% din voturi), a progresat sub conducerea lui Bettino Craxi (15% in 1989) dar, in urmatorii ani a cunoscut mari dificultati. Incepand cu Congresul de la Florenta din 1989, PCI a trecut printr-un proces de transformari institutionale si ideologice, abandonand referirile la comunism. Sub noua sa denumire din 1990 - Partidul Democratic al Stangii (PDS), el se va integra in Internationala Socialista. In urma unei secesiuni provocata de stanga partidului se creeaza in 1991 Rifondazione Comunista iar in 1998 din noua formatiune se desprinde Partito dei Comunisti Italiani.

Desi si-a modificat forma de organizare, Partidul Comunist Francez a ramas fidel modelului comunist. El a incercat sa evite infrangerile sub conducerea lui George Marchais, s-a stabilizat, intr-o oarecare masura, sub aceea a lui Robert Hue, dar la alegerile din 2002 a fost sanctionat de electoratul francez. Ultimul partid comunist european important care s-a indepartat de marxism-leninism - Partidul Catalan (PSUC) a fuzionat cu socialistii autonomi din Frontul Popular si, la initiativa lui Rafael Ribó, coalitia electorala Initiativa per Catalunya, grupand PSUC, dizidenti socialisti si autonomisti de stanga, a constituit un partid politic cu acelasi nume, aliat stangii unite spaniole. In 1978, D.-L. Seiler aprecia ca Partidul Comunist si aliatii lui joaca in Finlanda rolul partidului socialist de stanga. In februarie 1997 P.C.F., activ din 1918, s-a reinscris in registrul partidelor politice. Programele sale condamna capitalismul global, neoliberalismul, politica imperialista de mare putere si fac apologia socialismului si comunismului. Alternativele viitorului omenirii, se afirma, sunt barbarismul si socialismul.

Originalitatea miscarilor socialiste s-a exprimat, inca de la origini, in fenomenul gruparii in cadrul unei Internationale Muncitoresti, constituita la Londra, in 1864, sub denumirea Asociatia Internationala a Lucratorilor. Nesfarsitele conflicte cu proudhonienii, mazinistii si bakunienii il determina pe Marx sa transfere in 1872 sediul Internationalei I de la Londra la New York. Slabirea Internationalei I duce la constituirea, in 1889, a Internationalei a II-a, al carei faliment este total in momentul declansarii primului razboi mondial. Internationala a III-a (1919) a scindat definitiv miscarea socialista in social-democrati si comunisti. In anii legaturile dintre partidele comuniste occidentale si Moscova slabesc. Represiunile de la Berlin si Budapesta, raportul Hrusciov, invazia din Cehoslovacia si Afganistan, represiunile din Polonia s.a. au facut ca alinierea partidelor fratesti sa nu mai aiba loc in mod mecanic. Tentativa comunistilor spanioli, italieni si francezi de creare a unui eurocomunism, indicand o strategie autonoma a alarmat Moscova. Sfarsitul anilor a fost marcat de un bilant catastrofal. Internationalismul comunist nu mai are astazi nici un sens, China, Cuba si Coreea de Nord fiind prea putin numeroase si prea eterogene pentru a fonda un nou centru international.

In afara familiilor mentionate, exista unele partide mai greu clasificabile: partidele regionaliste/nationaliste si partidele americane.

Desi partidele regionaliste difera de cele ecologiste in privinta organizarii si a influentei politice si electorale, ele au in comun faptul ca interesele lor sunt aproape exclusiv orientate spre o singura problema, intrand astfel in categoria single issue parties, toate celelalte fiind percepute si tratate prin prisma ei. Fenomenul regionalismului european, legat de supravietuirea unor minoritati in sanul anumitor state-natiuni, a cuprins aproape toate tarile Europei Occidentale, in special Spania, Belgia, U.K., Franta, Italia. In unele tari, partidele regionaliste sunt insignifiante, dar dovedesc un comportament electoral particularist (Alsacia, Bretagne); in altele, au o buna organizare regionala si pot contribui la erodarea statului-natiune (Belgia). Intre aceste doua pozitii, sunt posibile multiple situatii intermediare: pozitie dominanta (Alto Adige, Vallèe d Aoste, Tara Bascilor) sau de concurenta (Scotia, Corsica).

La inceputul anilor sistemul de partide din Irlanda de Nord s-a despartit de cel din Marea Britanie. Aici exista Ulster Unionist Party, reprezentand partea unionista si protestanta, moderat, aparut din randurile Partidului Conservator, Democratic Unionist Party, cu o directie radicala, Social Democratic and Labour Party - din partea nationalista si catolica (unionistii moderati), cu radacinile in miscarea pentru drepturi civile din anii si Sinn Fein - aripa radicala a nationalismului. In Scotia si Tara Galilor, in afara Partidului Conservator, Laburist si Liberal-Democrat exista si partide nationaliste ca Scottish National Party, care a inlocuit conservatorii in cea de-a doua pozitie si Plaid Cymru, influent numai in regiunile provinciale in care se vorbeste limba galeza, situat pe pozitia a patra.

In ceea ce priveste partidele americane, intre cele doua formatiuni dominante - Republican si Democrat nu exista decat o slaba distanta ideologica, explicabila, intre altele, prin compozitia populatiei, evolutia istorica, adeziunea la valorile americane, la virtutile capitalismului si misiunea universala a SUA.