LUCRARE DE DIPLOMA STIINTE POLITICE - Inconsecventa doctrinara, un compromis necesar PARTIDUL NATIONAL LIBERAL

SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE STIINTE POLITICE

Inconsecventa doctrinara, un compromis necesar

PARTIDUL NATIONAL LIBERAL

INTRODUCERE

"Un curent social-liberal strabate acum doctrina PNL. Iar drumul spre servitute a fost si va fi intodeauna marcat de borne socialiste. In 2008, dupa o istorie de secole, nu putem permite ca liberalismul romanesc sa fie preluat de orice alt partid decat Partidul National Liberal. In 2008, nu putem permite ca singura optiune ideologica a PNL sa ramana un confuz liberalism social iar singura alianta posibila sa fie cea cu PSD."

Manifestul de la Cluj

Cucerirea puterii necesita realism. La origini, liberalismul a cucerit teren prin ideologie, datorita spiritului si ideilor revolutionare. In Romania, ideologia a fost principalul liant pentru constituirea partidului. Insa dupa eliminarea votului cenzitar, pentru a pastra puterea in urma alegerilor libere, PNL a fost fortat sa plieze o doctrina ce construieste bunastarea disproportionat, dar sigur, pe o structura sociala cu asteptari materiale si imediate. La randul lor, aceste asteptari nu pot fi supuse niciunei judecati morale. Sunt un simplu rezultat al circumstantelor formarii societatii romanesti, formare dominata statistic de un rural incarcat de lipsuri, sacralitate si tribalism.

Esentele s-au pastrat, Biserica fiind, in prezent, institutia cotata cu cea mai multa incredere. In timp ce un liberal radical ar putea sustine laicizarea statului, un partid liberal n-ar putea. Daca ar face-o, atunci ar sacrifica responsabilitatea in favoarea consegventei, avand mari sanse de a-si promova doctrina intr-un alt mediu, unul extra-parlamentar.

CAPITOLUL 1: IPOTEZA LUCRARII

Pentru PNL, principala functie a ideologiei liberale este cea de legitimare, si nu cea prescriptiv-normativa.

Liberalismul genereaza un set de reguli si norme, cunoscute si acceptate de o parte a populatiei. Prioritatea PNL este fidelizarea acelui electorat, si nu respectarea modelului de actiune prescris de doctrina neo-liberala. Vom explica astfel ceea ce Dragos Paul Aligica, intr-o critica a Partidului National Liberal, numeste ironic "mistica 'partidului', entitatea metafizica ce decide ce este liberal si ce nu in Romania, printr-un proces care, fiind lipsit de criterii publice, pare dupa toate aparentele legat de pogorarea duhului liberalismului asupra liderilor sinodali din PNL."

Pentru acest lucru am sintetizat urmatoarele ipoteze secundare, care au rolul de construi un demers unitar:

Doctrina PNL, asa cum rezulta din Statut, este una de factura neo-liberala.

In Romania post-decembrista, exercitarea si pastrarea puterii politice este incompatibila cu respectarea doctrinei neo-liberale.

CAPITOLUL 2: SISTEMUL DE PARTIDE

TEORIA PARTIDELOR POLITICE

Vom incepe acest demers cu o scurta definire operationala a partidului politic. Existenta acestui fenomen - partidismul- este o conditie necesara, nu si suficienta, pentru orice democratie functionala. Relatia intre acestea este biunivoca, partidismul, la randul lui, putand sa se desfasoare numai intr-un climat democratic autentic.

Max Weber ofera urmatoarea definitie: 'Un partid constituie relatiile de tip asociativ cu apartenenta bazata pe recrutare libera, obiectivul lui fiind asigurarea puterii conducatorilor lui intr-o forma institutionalizata in vederea realizarii unui ideal sau a obtinerii de avantaje materiale pentru militantii sai.'

Pentru Raymond Aron, 'partidele politice sunt grupuri voluntare mai mult sau mai putin organizate, care pretind in numele unei anumite conceptii a interesului comun si al societatii sa-si asume singure sau in coalitie functia de guvernare.'

Giovanni Sartori considera ca "un partid este orice grupare politica identificata printr-o eticheta oficiala care se prezinta la alegeri si este capabila sa isi plaseze prin alegeri (libere sau nu) candidatii pentru functii publice."

Fie ca este evidentiat aspectul institutional, cel organizatoric sau cel social, putem identifica urmatoarea serie de caracteristici comune:

Obiectivul partidului politic este cucerirea puterii, la nivel central si local, prin mobilizarea sprijinului popular;

Partidul politic are o structura organizatorica si de conducere stipulata in cadrul unor statute si regulamente;

Partidul politic isi desfasoara activitatea pe baza unui program politic sau a unei doctrine.

Din caracteristicile de mai sus, deriva urmatoarea serie de functii pe care partidele politice le indeplinesc:

1. Functia de mediere: intermediari intre puterea politica (guvern)/ cetateni. Indeplinesc un rol de interfata dintre Stat si societate civila. Aceasta functie este potentata la maximum in special in timpul campaniilor electorale.
2. Functia doctrinara: elaboreaza programe si platforme politice pentru a se prezenta in fata alegatorilor cu un discurs coerent si sistematizat. Asigura orientarea mai usoara a electoratului, constientizarea apartenentei la un anumit grup.
3. Functia informativ-formativa: partidele politice sunt principalii actori ai comunicarii, parteneri ai mass-media. Liderii politici sunt selectati si prezentati opiniei publice. Formarea si pregatirea cadrelor, asigurarea personalului calificat pentru guvernarea si gestiunea societatii, atunci cand partidul detine puterea.
4. Functia de exercitare a puterii politice: scopul oricarui partid politic este dobandirea si exercitarea puterii in societate, deoarece un partid de guvernamant isi poate institutionaliza platforma, politica sa devenind politica de stat, iar vointa sa se concretizeaza in legi si alte acte normative cu impact asupra intregii societati.

Partide de cadre Vs. Partide de masa

De-a lungul existentei fenomenului partidist, au existat si au functionat mai multe tipuri de partide politice. Tipologizarea partidelor politice cunoaste astazi o mare diversitate de criterii ideologice-doctrinare, organizatorice, a compozitiei sociale, a intereselor si perioadei istorice in care au aparut, al raportului cu structura sociala a societatii. In lucrarea sa, "Les parties politiques", Maurice Duverger realizeaza urmatoarea clasificare:

1. Partide de cadre - nu tintesc sa grupeze un numar cat mai ridicat de aderenti, ci sa reuneasca notabili: calitatea lor este mai importanta decat cantitatea. Acesti notabili sunt cautati fie datorita prestigiului, fie datorita averii care le permite sa ajute la acoperirea cheltuielilor legate de campaniile electorale. Partidele de cadre sunt grupate, de regula, in jurul comunitatilor locale, in limita circumscriptiilor, iar organizarea interna a filialelor este slaba, deoarece numarul redus de membri nu face necesara o structura ferma si o ierarhie rigida. Autonomia organizatiilor locale fata de conducerea centrala este efectiva, iar gruparile parlamentare si liderii teritoriali ai partidului au un rol foarte important. Partidele de cadre sunt creatii si urmase ale votului cenzitar. In Europa, partidele liberale si partidele conservatoare si-au pastrat structura din secolul trecut, ca partide de cadre.
2. Partidele de masa sunt caracterizate prin structuri organizatorice ferme, prin disciplina, printr-un numar mare de adepti, care platesc cu regularitate o cotizatie. In general, aceste partide urmaresc ca alegerea conducatorilor si liderilor lor sa fie rezultatul vointei unei reprezentari democratice a aderentilor, exprimate in congrese nationale sau reuniuni locale. Totodata, ele se preocupa de realizarea unei educatii politice puternice a membrilor lor. Din punct de vedere financiar, partidul se sprijina in mod esential pe cotizatiile varsate de membrii sai.
Initial, partidele de masa au fost creatii ale partidelor socialiste, dar ulterior aria lor s-a largit prin preluarea si adancirea caracteristicilor enuntate si de catre alte partide, apartinand altor orientari politice.
Spre deosebire de cele de cadre, partidele de mase si-au creat, de regula, un aparat permanent, specializat si ierarhizat, un fel de conducator intern al partidului, care slabeste pozitia gruparii parlamentare a partidului. Intre aceste doua categorii de sefi se pot naste dispute pentru putere. Dispute se nasc si intre diferitele factiuni rezultate inevitabil din structura eterogena a partidelor de mase, care tinde sa reprezinte mai multe grupuri socio-profesionale. De regula, fractiunile se organizeaza in jurul acelui lider care s-a dovedit mai activ in sustinerea intereselor gruparii pe care o reprezinta. In anumite conditii politico-sociale favorizante, concurenta dintre diferitele fractiuni poate duce la scindarea partidelor.
Maurice Duverger a mai operat o distinctie intre partide, pornind de la criteriul modului de votare: partide suple (fara disciplina de vot) si partide rigide (cu o severa disciplina electorala). De altfel, legaturile dintre partidele de cadre si partidele suple, pe de o parte, si partidele de masa si partidele rigide, pe de alta parte, sunt evidente. In timp ce partidele de cadre, cu o organizare laxa si cu o autonomie mare a filialelor, se comporta ca partide suple, disciplina organizatorica a partidelor de mase le confera acestora caracteristicile unor partide rigide.

Transformarile Partidelor Politice

Sistemele de partide, chiar si cele de un pluralism polarizat, se transforma, intr-o maniera mai mult sau mai putin traumatizanta. Si in legatura cu transformarile sistemelor de partide, putem apela la unele afirmatii ale lui Duverger. Directiile de evolutie trasate de el nu au fost adoptate de catre cercetatori, dar raman inca semnificative si pot calauzi multe analize. In conceptia lui Duverger, sistemele de partide pot evolua dupa patru prototipuri generale: alternanta, diviziunea stabila, predominanta si stangismul.

Alternanta se caracterizeaza printr-o miscare de pendulare periodica si ridica putine probleme, cu exceptia celei a instalarii sale, mult mai probabila in sistemele cu adevarat bipartidiste.

Diviziunea stabila "se defineste prin absenta variatiilor importante intre partide pe o perioada indelungata", masurata prin raportarea la doua elemente: "insuficienta amploare a devierilor intre doua alegeri si raritatea miscarilor de lunga durata".

Predominanta se caracterizeaza prin existenta unui partid care se situeaza inaintea tuturor si care, pentru o anumita perioada, se distanteaza net de rivalii sai, si nu este afectat daca, intamplator pierde o confruntare electorala, pentru ca isi mentine aceasta pozitie superioara, care ii permite sa se intoarca apoi rapid la guvernare pentru o lunga perioada de timp.

Stangismul este "o deviere lenta catre stanga", care se prezinta in diverse forme:

a) infiintarea unor partide noi la stanga vechilor partide, care determina alunecarea acestora din urma catre dreapta, ceea ce le duce fie catre disparitie, fie catre fuziune;

b) slabirea grupului de partide de dreapta in favoarea partidelor de stanga, fara disparitii si fara crearea unora noi;

c) mentinerea echilibrului global intre cele doua blocuri, cu intarirea din interior a partidelor mai de stanga (a comunistilor in defavoarea socialistilor, a liberalilor in defavoarea conservatorilor);

d) inlocuirea unui vechi partid de stanga cu unul nou, mai dinamic si mai intransigent;

e) ascensiunea partidului celui mai de stanga, in detrimentul tuturor celorlalte.

Dupa cum se vede, cazurile particulare sesizate de Duverger sunt destul de variate. Au, totusi, un element comun important, si anume, toate pot fi evaluate fie dupa procentul de voturi, fie dupa numarul de locuri, obtinute de diferite partide; se preteaza, asadar, la a fi operationalizate. ^[1]

Partide de tip Catch-all

Tipologia lui Duverger a fost criticata de unii politologi tocmai pentru ca multe partide raman in afara schemei generale. De exemplu, partidele confesionale (catolice si crestin-democrate) se situeaza intr-o categorie oarecum intermediara. Tot asa si partidele laburiste, constituite pe baza sindicatelor, chiar daca ele par a fi mai aproape de categoria partidelor de mase. De altfel, insusi Duverger a precizat ca mai exista un tip intermediar intre partidele de cadre si partidele de mase: partidele indirecte.

Otto Kirchheimer sublinia ca atat partidele confesionale de mase, cat si partidele de clasa, manifestau simptomele avansate ale unei dramatice transformari catre partide catch-all. Asa cum demonstreaza lista de transformari intervenite in partidele ele mase, lista intocmita de Kirchheimer, acestea vizeaza nu intentia partidelor de mase de a acumula resurse, adica de a "prinde tot", ci dorinta conducatorilor partidului de a cauta atentie, in dauna identitatii sale, toti sustinatorii si toti alegatorii posibili, pentru a castiga cat mai multi electori.

Se observa un aspect uneori neglijat, sustinut de Kirchheimer, si anume ca transformarea a implicat si "putinele partide burgheze ramase ca partide de reprezentare individuala, care aspira la un viitor sigur ca organizatii politice independente de capriciile legilor electorale si de atacurile tactice ale partidelor de mase adverse."

Si in acest caz merita efortul de a prezenta pe larg diferitele componente ale transformarii partidelor de mase in partide catch-all:

1. drastica reducere a bagajului ideologic;
2. intarirea ulterioara a grupurilor conducatoare si evaluarea actiunilor lor nu din punctul de vedere al identificarii cu obiectivele partidului, ci cu eficacitatea intregului sistem social;
3. diminuarea rolului membrului de partid
4. interesul slab acordat unei clase sociale sau unor asociatii religioase-confesionale specifice pentru a atrage, in schimb, alegatori din toate segmentele populatiei;
5. deschiderea catre diferite grupuri de interese. (1966, 191)^[2]

2.2. SISTEMUL DE PARTIDE

In conformitate cu precizarile facute de Maurice Duverger, "un sistem de partide al unei tari se defineste prin formele si modalitatile in care coexista mai multe partide". Pentru autorul francez exista doua serii de elemente care compun un sistem de partide: pe de o parte, este vorba de asemanarile si deosebirile care pot exista in structurile interioare ale fiecarui partid; se pot distinge astfel sisteme de partide centralizate si descentralizate, de partide totalitare si partide specializate, de partide suple si partide rigide. Pe de alta parte, compararea diferitelor partide permite un nou nivel de analiza, si anume: numarul partidelor, dimensiunile si tipurile lor, localizarea spatiala, repartitia politica a acestora.

Sistemele de partide insa sunt efectul a numerosi si complexi factori. Pe de o parte e vorba de factorii generali, comuni tuturor statelor, iar, pe de alta parte este vorba despre factorii specifici. Categoria factorilor specifici include elemente ca: istoria si traditiile specifice unui stat, credintele religioase ale acestuia, compozitia etnica.

In ceeea ce priveste factorii generali, acestia sunt in numar de trei, si anume: socio-economici, ideologici si tehnici.

Factorii socio-economici. Pentru Duverger influenta claselor sociale asupra sistemului politic are cea mai mare importanta. In acest sens, autorul considera ca se poate descrie diviziunea partidelor europene din secolul al XIX-lea, intre conservatori si liberali, ca opozitia intre aristocratia funciara si burghezia financiara; de asemenea, aparitia partidelor socialiste la inceputul secolului al XX-lea coincide cu intrarea clasei muncitoare in viata politica.

Factorii ideologici. Acesti factori de ordin ideologic corespund intr-o buna masura pozitiilor de clasa. Un partid care nu-si schimba "sigla" nu inseamna ca nu este supus transformarii, inclusiv in privinta ideologiei sale: competitia politica obliga partidele sa-si revizuiasca permanent pozitiile ideologice.

Factorii tehnici. Acesti factori vizeaza regimul sau sistemul electoral. Aceasta are un rol esential pentru configurarea sistemului de partide al unui stat. Duverger a schematizat impactul general al modului de scrutin in urmatoarele trei formule:

reprezentarea proportionala tinde spre un sistem de partide multiple, rigide, independente si stabile;

scrutinul majoritar cu doua tururi tinde spre un sistem de partide multiple, suple, dependente dar mai putin stabile;

scrutinul majoritar cu tur unic tinde spre un sistem dualist, cu alternanta marilor partide independente.

Literatura traditionala despre partidele politice este in cea mai mare parte favorabila sistemului bipartidic, numit si sistem cu doua partide, considerandu-se ca acest sistem nu este numai unul stabil si eficient decat cel multipartidic, dar este si superior din punct de vedere calitativ in ceea ce priveste valorile democratice fundamentale.

Avantajele sistemului bipartidist sunt prezentate, succint, astfel:

are o influenta moderatoare si centralizatoare asupra regimului democratic. Daca exista doar doua partide competitoare ele vor tinde sa-si concentreze atentia asupra alegatorilor neangajati, aflati in mijlocul spectrului politic.

in sistemul bipartidic executivul va fi stabil, pentru ca el va fi o entitate consistenta a unui singur partid - partidul majoritar (A. Lawrence Lowell considera ca legislativul trebuie sa contina doua partide si numai doua . .in scopul ca formula parlamentara a guvernamantuluisa poata sa produca mereu rezultate bune"¹).

alegatorii pot face o distinctie clara intre doua seturi alternative de politici publice; programul partidului castigator va deveni automat programul cabinetului.

Totusi, in literatura s-au impus si criticile aduse sistemului bipartidist, cum ar fi:

Punctul de referinta in analiza sistemului bipartidist ca fiind cel mai bun, au fost statele unde contrastul dintre multipartidism si bipartidist a fost puternic: Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, pe de o parte si Italia postbelica, Republica de la Weimar,Republicile a II-a si a IV-a franceze pe de alta parte. Insa recentele analize compoarative au aratat ca in democratiile mai mici democratia este combinata cu un sistem multipartidic: statele scandinave, Elvetia, Benelux.

Realitatea ne arata ca multipartidismul este asociat cu o durata de viata relativ scurta a cabinetelor, dar este eronat sa privim astfel instabilitatea ca un indicator al declinului unui sistem politic.

In ceea ce priveste asertiunea ca sistemele bipartidiste sunt mai bune calitativ decat cele multipartidiste trebuie aratat ca este o contradictie intre cele doua

asumptii ale exponentilor acestor sisteme: ca ambele partide vor fi moderate si centriste precum si ca aceea ca ele ofera o alegere clara intre programe. Daca programele lor sunt inchise centrului ele vor fi similare unul cu celalalt astfel incat, in loc sa ofere o alegere semnificativa pentru alegatori, partidele vor fi simple "ecouri" unul pentru celalalt.

In final trebuie sa semnalam faptul ca adeptii bipartidismului isi intemeiaza sustinerea pe asumptia ca in sistemul politic exista o singura dimensiune ideologica: stanga-dreapta. Astfel, un sistem bipartidist nu poate reflecta dimensiunile ideologice majore care pot exista intr-o societate.

Asadar, multa vreme sistemele de partide au fost clasificate dupa criteriul numarului de partide existente intr-un sistem politc. O prima reactie la acest mod de abordare este scaderea bazei numerice "pe fundamentul afirmatiei ca distinctia traditionala dintre pattern-urile bi si multi-partidiste nu a condus la o intelegere suficienta".

Jean Blondel propune o clasificare a sistemului de partide care ia in considerare atat numarul cat si marimea lor efectiva. Astfel contureaza patru categorii de sisteme de partide: sistemul bipartidist, cel in care doua partide detin aproximativ acelasi numar de locuri in Parlament, sistemul doua partide si jumatate, unde doua partide au aproximativ acelasi numar de locuri si un al treilea partid are mai putine locuri, sistemul multipartidist cu un partid dominant, avem patru partide care au aproximativ acelasi numar de locuri si un al cincilea partid care are considerabil mai multe locuri, sistemul multipartidist fara partid dominant, exista cinci partide care au arpoximativ acelasi numar de locuri.

Revenim la sistemul "doua partide si jumatate", deoarece are stransa legatura cu tema noastra. El este situat intre bipartidismul perfect si multipartidism. Sistemul presupune aparitia unui al treilea partid in cadrul unui bipartidism, partid care deregleaza sistemul. Acest al treilea partid este capabil sa determine formarea de coalitii pentru sustinerea guvernului. Suntem intr-o astfel de situatie in Marea Britanie atunci cand cele doua partide ce polarizeaza scena politica nu pot sa totalizeze intre 80 si 90 % din voturi si unul dintre ele sa formeze astfel guvernul fara sa fie necesara o coalitie, deci fara interventia unui al treilea partid, care sa denatureze sensul alternantei la putere si sensul guvernamantului de legislatura si chiar al celui de cabinet. Tendinta a fost prezenta, de asemenea, in R.F.G. in anii `60-`70 ai secolului XX, dar infirmata ulterior.

Cel care va reusi sa elaboreze o teorie unificata asupra partidelor si a sistemelor partide va fi Giovani Sartori, el considerand ca numarul partidelor conteaza in analiza unui sistem de partide, "pentru ca numarul de partide indica o trasatura importanta a sistemului politic: masura in care puterea politica este sau nu fragmentata, dispersata sau concentrata. Prin simpla cunoastere a numarului de partide aflam numarul de curente de interactiune care sunt implicate"

2.3. SISTEMUL ROMANESC DE PARTIDE

Revolutia din decembrie 1989 a reprezentat pentru Romania pasul fundamental integrarii unui sistem politic democratic. Insa condamnarea si renuntarea la comunism au constituit doar o etapa necesara, fara a fi si suficienta unei democratii reale. Pentru aceasta se impunea o conditie dificila ce gravita in jurul reformarii din temelii a institutiilor politice dublata de crearea altora noi, care sa se adapteze si sa satisfaca cerintele unei societati aflate in schimbare.

Prima institutie politica redefinita a fost cea a sistemului de partide. Astfel, prin decretul-lege numarul 8/1989 a fost legiferat pluripartidismul, desfintandu-se "cenzura politicului" si partidul unic, si anume Partidul Comunist(PCR), ce fusese pana atunci singurul organ detinator al puterii in stat. Au fost reglementate alegerile libere ce s-au desfasurat prima data dupa prabusirea comunismului pe 20 mai 1990. Formatiunea ce a obtinut majoritatea voturilor in cadrul acestor alegeri parlamentare a fost "vechiul" Front al Salvarii Nationale devenit acum partid sub numele de FDSN, cu un procentaj de peste 65 % din optiunile populatiei; pe locul doi situandu-se Uniunea Democratica a Maghiarilor din Romania(UDMR), cu aproximativ 7 procente. Pentru sistemul electoral a fost utilizata metoda reprezentarii proportionale , a votului pe liste, universal, si secret. Insa modalitatea alegerilor alegerilor nu e relevanta unei analize institutionale daca ne raportam la perioada respectiva, deoarece era de asteptat ca FDSN sa castige cu o majoritate covarsitoare, tinand cont ca aceasta grupare politica si-a adjudecat revolutia din decembhrie '89. Rezulta de aici ca putea fi aplicat fie metoda reprezentarii proportionale, fie votul majoritar in circumscriptii uninominale, acesta conducand catre acelasi rezultat favorabil pentru FDSN, partidul in cauza fiind in ambele cazuri responsabil cu formarea guvernului.

Analizand rezultatele alegerilor parlamentare din mai 1990, se poate spune ca sistemul romanesc de partide din acea perioada putea fi catalogat drept multipartidism cu un partid dominant , de factura atipica. Multipartidism deoarece mai multe formatiuni politice au castigat locuri in Parlament, FDSN fiind partidul dominant, si de factura atipica consensualismului politic din cauza majoritatii covarsitoare ce a indepartat "pericolul" formarii guvernului alaturi de alte partide. Acest multipartidism slab fundamentat putea fi extrem de usor de transformat in bipartidism atipic, daca era introdus inca de la primele alegeri un prag electoral de cel putin 3 procente, care sa elimine gruparile de mici dimensiuni. Trebuie specificata ciudatenia unui eventual sistem precum cel precizat anterior, determinate de o diferenta mare intre numarul de mandate obtinut de partidul clasat pe locul intai si cel de pe pozitia secunda, si mai ales de modul desfasurarii alegerilor, bazat pe metoda reprezentarii proportionale.

Situatia incepe sa reintre in normal odata cu scrutinul din 1992, putandu-se observa un inceput al polarizarii electoratului romanesc, cele doua forte politice de dimensiuni oarecum asemanatoare -FDSN, devenit ulterior Partidul Democratiei Sociale din Romania(PDSR), si Conventia Democratica din Romania(CDR), al carui exponent principal era Partidul National Taranesc Crestin si Democrat(PNTCD). Asadar, PDSR, castiga 28 % din mandate, iar CDR, doar 20 %. Clasamentul va fi completat de Partidul Unitatii Nationale din Romania, UDMR, Partidul socialist al Muncii(PSM), si de Partidul Romania Mare(PRM), acestea obtinand intre 5 si 10 % din locuri, structura multipartidismului romanesc incepand sa se solidifice.

Conform clasificarii realizate de Jean Blondel preluata si de catre Lijphart, sistemul de partide din Romania de la inceputul anilor '90 ar tranzita intre multipartidism cu si fara partid dominant . Astfel, PDSR ar fi fost partidul dominant, avansul de 8 % fata de CDR oferindu-i sanse mai mari spre realizarea unei coalitii alaturi de o parte din formatiunile situate imediat dupa CDR, obtinand prin aceasta majoritatea necesara formarii Guvernului. Argumentul pentru cea de-a doua optiune e mai putin plauzibil, insa trebuie luat in considerare, in sensul ca diferanta de 8 % nu ar fi fost extraordinar de mare pentru a-i acorda intaietate PDSR-ului in constituirea de coalitii, CDR avand sanse aproximativ egale cu rivalul sau, atat timp cat reusea sa atraga PRM-ul de partea sa. Insa acest lucru nu s-a intamplat, ideologia "stangista" a PDSR-ului fiind mult mai apropiata de PUNR,PRM si PSM decat valorile si ideile politice vehiculate de CDR.

Structura Parlamentului romanesc intareste legea politica fundamentata de Maurice Duverger, sistemul de partide fiind determinat de formula sistemului electoral. Astfel, metoda reprezentarii proportionale a fost un factor cheie, ajutand o serie de partide mici sa depaseaca pragul electoral. Scena politica se prezenta cu totul altfel daca alegerile se desfasurau in concordanta cu votul majoritar in circumscriptii uninominale si e un lucru foarte ciudat ca guvernarea interimara dintre anii 1990-1992, nu a adoptat acest sistem pentru alegerile urmatoare, fapt ce i-ar fi conferit o majoritate mult mai solida si mai stabila.

Perioada 1996-2000 a oferit CDR-ului titulatura de partidul numarul 1, producandu-se alternanta la guvernare, element esential definitoriu al unei democratii. Intre 2000 si 2004 a revenit PDSR denumire ce va fi schimbata in Partidul Social Democrat(PSD), iar din 2004 si pana in prezent, partidul ce detine o pluralitate a mandatelor parlamentare este de fapt o alianta, formata din Partidul National Liberal(PNL) si Partidul Democrat(PD), numita Alianta "DA"(Dreptate si Adevar). Iata ca in cei 16 ani ce au trecut de la primele alegeri post-decembriste, a fost consolidat sistemul multipartidist, noi formatiuni politice precum Partidul Umanist Roman(PUR), transformat apoi in Partidul Conservator(PC), dar si din cele cu traditie parlamentara, precum UDMR, reusind sa-si mareasca dimensiunile si prin urmare sa se consolideze, dobandind "potential de coalitie" si implicit de "santaj .

Alianta PNL-PD obtinuse o pluralitate insa nu intrunea majoritatea necesara formarii guvernului. In plus, numarul de mandate obtinut nu era cu mult mai mare decat cel al PSD-ului, fapt ce inversuna lupta pentru putere, atat alianta cat si PSD fiind nevoite sa oferteze UDMR, PC, si intr-o mai mica masura, PRM, pentru formarea unei eventuale coalitii.

In conditiile rupturii de dupa alegeri dintre PSD si PUR, si a refuzului UDMR, de a guverna alaturi de PRM, unica solutie viabila a fost alaturarea UDMR si a PC Aliantei "DA", fapt ce a condus in final la formarea guvernului Tariceanu.

Dispunerea partidelor in Parlament a favorizat sistemul multipartidist fara partid dominant. Analizand totusi dintr-o alta perspectiva, se pot distinge doar doua corpuri politice de anvergura, chiar daca unul dinte ele e oarecum informal. Astfel, pe de-o parte e situata Coalitia creata de Alianta PNL-PD impreuna cu UDMR si PC, ce intampina o puternica opozitie din partea PSD si PRM. Aceste doua mari "forte" sugereaza o confruntare specifica bipartidismului, dar modelul Westminster nu putea fi aplicat Romaniei, caci, in ciuda polarizarii in cauza, la momentul respectiv nu putem vorbi de vot majoritar in circumscriptii uninominale sau de guvern monocolor. Mai mult, partidele aflate la putere nu au candidat pe liste comune, deci fara a se contopi intr-o structura politica unica, iar colaborarea dintre ele tinde sa nu fie de lunga durata, avand in vedere disensiunile dintre PC si coalitie si dintre PNL si PD.

Ca sistem de vot, metoda reprezentarii proportionale (RP), a votului pe liste in circumscriptii plurinominale, a fost utilizata de sistemul electoral romanesc si este specifica unei democratii consensualiste. Consensul politic e necesar in orice stat, dar democratia consensualista favorizata in special de RP are atat avantaje cat si dezavantaje.

Unul din argumentele forte pentru mentinerea realitatior politice actuale e constitui de faptul ca votul proportional asigura reprezentarea in Parlament a tuturor categoriilor de alegatori, tinandu-se cont si de minoritatile nationale. Optiunile electoratului isi gasesc o mai buna transpunere parlamentara decat in sistemul majoritar , numarul de participanti la vot putand este considerabil, atat timp cat se vor lua in considerare preferintele individuale , fara a exista pericolul fabricarii de majoritati artificiale, sau cel al pierderii de voturi. Magnitudinea circumscriptiilor electorale, e de cel putin doi candidati(cazul Romaniei), aceasta fiind o caracteristica importanta a consensualismului, asigurand o disproportionalitate mai redusa a voturilor .

Totusi, exista si dezavantaje ce nu ar trebui neglijate. Un astfel de inconvenient e determinat de instabilitatea guvernelor de coalitie. Astfel, partidele aflate la guvernare tind sa intre in conflict asupra politicilor si a modului de implementare a reformelor in special. Acest lucru nu a ocolit nici cabinetele policolore romanesti, disensiunile simtandu-se si in prezent.

Cea mai zbuciumata etapa politica a fost fara indoiala guvernarea 1996-2000, cand am avut de-a face cu trei prim-ministri: Victor Ciorbea, Radu Vasile si Mugur Isarescu. Remanierea guvernului Ciorbea si mai apoi indepartarea lui Radu Vasile denota o mare instabilitate politica, cauzata in mare masura de de criza din interiorul CDR si conflictul dintre Presedintie si Parlament.

Dupa cum se observa din cele prezentate pana acum, sistemul electoral determina sistemul de partide. De asemeni, sistemul de partide are un rol esential in modul de alcatuire al cabinetelor, foarte usor de demonstrat analizand executivele din '92 si pana in present. Prin urmare, exceptand perioada 2000-2004, cand PDSR a obtinut o majoritate clara a locurilor in Parlament, toate cabinetele au fost policolore, formate din "coalitii minimal castigatoare" ce grupeaza doar partidele necesare sustinerii Guvernului . Pe de-o parte, acest lucru a fost pozitiv, electoratul fiind mult mai bine reprezentat de catre guvernanti, insa pe de alta, s-a constatat o stagnare a reformelor, o stopare intr-o anumita masura a initiativelor legislative ale Guvernului, cauzata de o intense concentrare a opozitiei. Situatia din Romania e foarte ciudata in sensul ca partidelor aflate la guvernare li se opune o forta politica de dimensiuni aproape identice, foarte bine structurat, ce poate creea dificultati oricarei coalitii.

Spre deosebire de guvernarile de coalitie unde s-a aplicat principiul asa- numitei democretii consensualiste,intre 2000 si 2004, guvernarea monocolora PSD a reusit sa confere stabilitate politica dublata de cea mai mare crestere economica inregistrata dupa '90.

Pana acum am corelat sistemele electorale cu sistemele de partide si cu modul de formare al cabinetelor. Se impune totusi o analiza de profunzime asupra Guvernului Tariceanu, pentru a se observa distributia sau concentrarea puterii executive si relatia acesteia cu Parlamentul. Astfel, Romania are ca forma de guvernamant republica semi-prezidentiala , seful statului fiind presedintele Traian Basescu, ales prin vot direct de catre cetatenii romani, seful Guvernului fiind premierul Calin Popescu Tariceanu, ales de catre Parlament. Guvernul Tariceanu a depins de increderea Legisativului si putea dizolvat in cazul primirii unui "vot de neincredere sau de cenzura" din partea Camerei Deputatilor si a Senatului(Lijphart 2000: 120). Din cele prezentate mai sus, prima concluzie ce ar putea reiesi e ca institutia Parlamentului are intaietate fata de cea a Guvernului. Realitatea politica a fost insa cu totul alta, si s-a confirmat inca o data, esenta consensualista a sistemului romanesc. Astfel, pe parcursul celor 18 ani de experienta democratica, Romania s-a confruntat cu situatii ce au variat de la Suprematia Executivului catre un echilibru treptat intre Parlament si Guvern, si in final catre un Executiv minoritar. Acestea sunt elemente specifice sistemului consensualist.

Prima lege ce reglementa modul de functionare al Guvernului a fost ratificata in 1990 si a functionat pana in 2001. Aceasta stabilea un guvern colegial(Lijphart 2000: 121), unde premierul avea doar o autoritate limitata, deciziile din cadrul sedintelor de guvern luandu-se prin vot pe baza principiului majoritatii. Legea respectiva a fost inlocuita de prim-ministrul Adrian Nastase cu Legea nr. 90/2001, care transforma guvernul colegial intr-unul personal , fapt ce a crescut autoritatea premierului, care putea hotari in absenta consensului.

De asemeni, ordonantele de urgenta initiate de Guvern ar putea constitui o forma de evidentiere a puterii acestuia in raport de Parlamentului, chiar daca initial Camera Deputatilor promulga legi de abilitare a Executivului prin care acesta din urma poate conduce prin asemenea ordonante.

Guvernul Adrian Nastase, extrapolat de presiunea externa a ultimilor 4 ani, a fost cel mai puternic si stabil din perioada post-decembrista. Relatia cu Parlamentul a fost caracterizata prin dominanta Executivului, deoarece, fiind un Guvern monocolor, s-a bucurat in mod implicit de sustinerea partidului majoritar, seful Guvernului avand puteri oarecum nelimitate datorita identificarii sale cu persoana presedintelui PSD. Chiar daca Parlamentul avea in continuare dereptul de a cenzura Guvernul, aceasta prevedere a fost practice nula, atat timp cat Adrian Nastase, in calitate de conducator al PSD controla majoritatea parlamentara. Mai mult, in urma ratificarii Constitutiei din 2003, premierul nu mai poate fi demis de catre presedinte, fapt ce a marit semnificativ autoritatea sefului de cabinet.

In opozitie cu Adrian Nastase, Calin P. Tariceanu a fost seful unui Guvern vizibil mai slab din punct de vedere al autoritatii in raport cu Parlamentul. In absenta conditiilor de aderare, in absenta amenintarii cu salvgardarea, situatia politica in perioada 2005-2008 ar fi fost probabil cu totul alta. Secretul mentinerii puterii a constat in redefinerea prioritatilor statului, si anume indeplinirea conditiilor pentru integrarea europeana conform termenului stabilit initial, respectarea acestora trebuind sa fie lipsite de culoare politica. Guvernarea in minoritate a fost o proba de curaj, daca ne raportam la situatii similare din perioada 1996-2000. Trecerea in opozitie a PD, in 2005, a lasat un executiv format PNL - UDMR, care a reusit sa depaseasca performantele economice ale predecesorilor sai.

Cu greu putem vorbi despre consensualism, daca analizam discursurile liderilor celor 3 partide ce au dominat scena politica. Opozitia forte a fost condusa de PD- ulterior devenit PDL, iar conflictul Presedinte - Executiv a ajuns, in anumite situatii, la tensiuni maxime. Partidul Social Democrat a facut deasemeni parte din opozitie, daca ramanem la nivelul analizei de discurs. Pe 2 octombrie 2007, a fost depusa motiunea de cenzura "1000 de zile de haos - sfarsitul guvernarii de dreapta." "Dupa trei ani de la preluarea puterii de catre alianta portocalie si la sase luni de la instalarea guvernului Tariceanu II, suntem astazi in fata unei optiuni de constiinta: demitem, prin vot, acest guvern incompetent, lipsit de sprijin politic in Parlament si deschidem calea spre o noua formula de guvernare, cu un nou program care sa raspunda nevoilor Romaniei, sustinut de o majoritate parlamentara transparenta, sau incurajam, iresponsabil si cu grave consecinte asupra dezvoltarii Romaniei, mersul catre un model de societate neeuropean, catre o societate profund divizata si polarizata", se arata in textul motiunii. In ciuda vehementei afisate, atat motiunea de cenzura, cat si restul initiativelor de destabilizare, s-au soldat cu esecuri, iar Guvernul Tariceanu si-a incheiat mandatul la termen.

Nu ne propunem nici o analiza a situatiei politice actuale - un sistem cu "doua partide si jumatate" atipic, Executivul fiind format prin alierea primelor doua - nici identificarea cauzelor stabilitatii Guvernului Tariceanu, si nici clarificarea doctrinara a masurilor promovate in aceasta guvernare. Dificultatea ultimului demers, in ciuda gradului ridicat de interes pe care il suscita, consta in lipsa de informatii privind consensurile la care au ajuns liderii liberali si cei social-democrati, in spatele usilor inchise. Astfel, coerenta doctrinara a PNL va fi analizata doar din prisma Programului de Guvernare prezentat in septembrie 2009.

CAPITOLUL 3: DOCTRINA LIBERALA

3.1. CONCEPTUL DE DOCTRINA

Doctrina politica poate fi definita ca un sistem inchegat de principii care interpreteaza in mod coerent realitatea politica si recomanda o modalitate de actiune in functie de anumite optiuni ideologice si scopuri. Ea ofera elementele necesare pentru rezolvarea problemelor fundamentale privind organizarea politica a societatii, raporturile dintre politic si economic, sistemul valorilor care trebuie sa guverneze evolutia societatii. Virgil Madgearu in cartea "Doctrina taranista" din 1923 precizeaza ca "elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt doua: o conceptie asupra situatiei sociale sau/si asupra evolutiei sociale si un ideal social".

Domeniul doctrinelor politice cuprinde elemente ale stiintelor socio-umane, de mentalitate, cultura, civilizatie. Astfel, sunt considerate un domeniu al stiintelor politice in sensul cel mai larg, avand un rol explicativ doar pentru intelegerea diverselor situatii politice dar nu si pentru a explica teoretic situatii politice specifice, decat in cazuri exceptionale.

Ele preconizeaza realitati posibile, plecand de la realitatea specifica epocii in care apar, avand un puternic substrat teoretic. In incercarea de a pune in practica diversele comparatii intre corpusii teoretici se regasesc expresiile comune ale doctrinelor care se reformuleaza permanent in spiritul epocii. Nivelul analizei comparative este dominat de spatiul ideologic al doctrinelor, adica de incercarile de a pune in practica ideile propuse de creatorii acestor doctrine. Nivelul practic al doctrinelor politice se regaseste in spatiul politicilor ce se propun pentru a rezolva anumite probleme ce apar in diverse societati la un anumit moment dat.

Adoptarea unora sau altora dintre pachetele ideatice propuse de diverse doctrine nu se poate face fara un exercitiu de diluare a conceptelor si transformarea lor in bunuri ideologice. In cea mai buna parte doctrinele politice influenteaza crearea si aparitia ideologiilor politice, astfel incat deseori sunt confundate cu acestea din urma.

Ideologia politica reprezinta ansamblul de idei, reprezentari, mituri, elaborate de miscarile politice, intr-o forma mai mult sau mai putin sistematica, in vederea orientarii comportamentului cetatenilor in problemele fundamentale ale dezvoltarii societatii. De fapt, nu exista ideologie ci ideologii, diferentiate in functie de diversitatea fortelor sociale ce actioneaza intr-o societate: conservatoare, liberala, socialista, servind drept punct de plecare pentru elaborarea programelor de actiune ale partidelor.

Termenul de ideologie a fost creat de catre Destutt de Tracy in 1796 cu intentia de a elabora o stiinta a ideilor, dar destul de repede ideologia a capatat un inteles peiorativ. Karl Marx^[11] a caracterizat ideologia drept o constiinta falsa, intrucat printr-un efect similar rasturnarii imaginii intr-un aparat fotografic, ea da o descriere total eronata, iluzorie, despre situatia si rolul clasei ce domina la un moment dat in societate. Ideologia, ca interpretare deformata a realitatii sociale, reprezinta doar un aspect al problemei, celalalt aspect relevat de Marx consta in necesitatea resimtita de orice forta politica de a elabora propria sa imagine despre lume si rolul ei social.

Conceptia particulara a ideologiei - se refera la modul cum se raporteaza un grup de interese la altul. Fiecare dintre ele tinde sa se particularizeze intr-un fel, sau sa isi justifice actiunile. Ele nu impun o conceptie totalizatoare asupra lumii si societatii, ci doar se raporteaza unele la altele.

Daniel Bell^[12] a sistinut ca abordarile pragmatice ale lumii politice constituie astazi o alternativa la formarea de ideologii. Lipsa ideologiilor este doar aparenta, in conditiile in care tot mai multe partide se transforma in grupuri catch-allparties. Opinia sa a fost infirmata de viata politica contemporana care este caracterizata prin intensificarea confruntarilor ideologice. Destutt de Tracy remarca faptul ca ideologia este o prepetua fuga inainte, provocata de imperfectiunea prezentului si insatisfactiile generate de aceasta.

Martin Seymour Lipset considera ideologia ca indeplinind patru functii sociale, capabile sa integreze intr-un singur set de concepte intreg universul social:

Explicativa - ideologia isi propune sa ofere explicatii asupra cauzelor care determina conditiile sociale sa fie asa cum sunt.

Evaluativa - ideologiile isi aroga dreptul de a oferi standarde de evaluare a conditiilor sociale, si de a hotari ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza constructului ideologic pe care un individ il foloseste (si crede in el) se formuleaza evaluari privind o situatie sau alta.

Identitara - o ideologie da de cele mai multe ori sentimentul apartenenetei la o comunitate de idei membrilor care cred in ea.

Programatica (prescriptiv-normativa) - orice ideologie doreste sa impuna un program general de actiune sociala si politica. Toate ideologiile doresc sa prescrie un model de actiune in conformitate cu idelurile lor.

Ideologiile, in mediul in care actioneaza sunt extrem de necesare pentru ca prin ele se obtine acordul maselor pentru diverse actiuni politice ale celor care guverneaza sau doresc sa guverneze:

Functia de legitimare - are ca scop sa dea valoare unui regim politic si institutiilor sale, adica sa genereze un set de reguli si norme care sa fie cunoscute si acceptate de populatie.

Functia de mobilizare si solidarizare - Ideologiile trebuie sa joace un rol de liant social intre membrii grupului care impartasesc aceeasi ideologie, si sa actioneze ca element de unificare, integrare si identificare pentru toti cei care impartasesc aceeasi credinta politica.

Functia de conducere si cea de manipulare presupune existenta unui numar de promotori si activisti politici care sa mobilizeze si sa conduca grupul, recurgand permanent la manipulare pentru atingerea scopului propus.

Functia de comunicare preupune, existenta unui limbaj comun, simplificat, specializat politic, care sa dea impresia ca oricine poate intelege despre ce este vorba, dar care permite si interpretari multiple ale subiectului, in scopul largirii aderentilor cu noi adepti.

Functia de defulare a emotiilor si frustrarilor - ideologiile au rolul de a determina anumite comportamente adeptilor sai, in conditiile alegerilor sau confruntarilor directe cu opozantii. De aceea ele isi propun prin mobilizare si sa determine o stare de permanenta re-ideologizare a celor care sunt considerati membri de baza.

Doctrinele sunt mult mai largi si nu incearca sa fie decat modele teoretice, in timp ce ideologiile au dimensiune mult mai pragmatica, fiind legate de comportamente de grup.

Spre deosbire de doctrinele politice, ideologiile politice sunt mult mai adaptabile realitatii. Ideologiile preiau din doctrinele politice corpusul de idei si valori propuse de acestea si incearca adaptarea lor la realitatile societatii.

Ideologiile depasesc, astfel, cadrul teoretic, impunandu-se asupra mentalitatilor colective devenind parti ale acestora si modele de credinta si de comportament colectiv. Ideologiile fac apel la valorile create de ideologii, dar incearca sa le impuna ca fapte de viata si actiune politica.

3.2. LIBERALISMUL CLASIC - IDEI FUNDAMENTALE

Liberalismul poate fi definit ca acea doctrina politica care considera individul si libertatea sa drept valorile supreme ale vietii umane. Benjamin Constant, unul din principalii teoreticieni ai liberalismului, sublinia ca libertatea este tritimful individului atat asupra autoritatii care vrea sa guverneze prin despotism, cat si asupra maselor care reclama dreptul de a supune minoritatea, majoritatii. Liberalismul. considera jocul natural al fortelor pietei drept factor fundamental al progresului, intrucat permite celor mai multi sa creeze, sa faca schimb, contribuind astfel la cresterea bogatiei generale.

Adam Smith observa ca in contextul pietei libere "strategiile individuale" conduse de o "mana invizibila" concura pentru realizarea fericirii tuturor. Statul nu trebuie sa intervina in mecanismele pietei deoarece "binele fiecaruia favorizeaza binele tuturor". Rolul statului este sa asigure securitatea indivizilor si toleranta fata de diversitatea opiniilor politice si credintelor religioase. Din punctul de vedere al liberalismului, statul are rolul de "paznic de noapte" care vegheaza la buna functionare a ordinii naturale economice si de reprimare a oricarei incercari de a submina ordinea statala. In afara acestor functii liberalismul clasic nu recunoaste statului dreptul de a interveni in viata economica. Liberalismul clasic recunoaste ca relatiile de piata produc inegalitatea intre oameni si suferinta pentru unii dintre ei, dar cauza lor un este o vointa politica anume, ci jocul imprevizibil de oportunitati sau sanse individuale. Sursele doctrinei liberale pot fi urmarite in istorie pana la Magna Charta din 1215, care avea ca obiect protejarea vietii si libertatii persoanelor, in raport cu arbitrariul monarhului si administratiei sale.

In sec. XVIII si XIX teoria liberala este reprezentata de Locke, Benjamin Constant, Montesquieu, Adam Smith, David Ricardo, Alexis de Tocqueville, J. S. Mill, J. Bentham. Gindirea 1iberala a evoluat prin diversificarea punctelor de vedere, astfel ca in locul unei doctrine unitare se constata proliferarea unei diversitati de curente 1iberale. In opera sa Democratia in America (1835-1840), in care face elogiul democratiei subliniind egalitatea conditiilor ca izvor al celorlalte aspecte ale vietii politice si sociale, Tocqueville considera individualismul o forma de patologie sociala, rezultatul regresarii de la calitatea de cetatean la cea de izolare egoista in sfera vietii private.

Depasirea individualismului si reactivarea responsabilitatii politice si sociale a cetatenilor se realizeaza prin asociatii politice si industriale.

In sec. XX doctrina 1iberala a evoluat in diverse forme de neo-liberalism pentru a depasi contradictiile sale interne si pentru a se adapta la noile realitati ale societatii contemporane. Liberalismul modern, spre deosebire de cel clasic, isi modifica atitudinea fata de stat, admitand unele interventii ale sale pentru asigurarea bunastarii cetatenilor indeosebi a categoriilor defavorizate.

Principii ale doctrinei liberale:

Conceptia fundamentala a liberalismului este ca exista o ordine naturala a societatii bazata pe proprietate, siguranta, libertate, si pe credinta ca, in trecerea de la starea de natura la cea civilizata, omul nu sacrifica nimic si castiga totul.

1. Individul

Conceptia liberala asupra naturii umane se refera la unicitatea fiintei umane, atat in raport cu alte specii cat si cu celelalte fiinte umane. Individul este singura realitate, considera liberalii, toate celelalte concepte reducandu-se la acesta.

Individul este privit ca si o fiinta singulara si autosuficienta, limitele corpului sau fiind si limitele sale. Conform dreptului natural, individul isi este stapanul propriului corp si propriei vointe, fiind prin aceasta proprietar. De aici decurge ideea ca proprietatea este naturala, in aceasta acceptiune, orice individ avand o proprietate, pe aceea a propriului corp, iar individul nu este prin nimic dator societatii, bunurile pe care o persoana le produce fiind extensii ale corpului si deci proprietati ale acesteia.

Dorintele si interesele individului sunt intelese ca fiind suverane, atata vreme cat sunt determinatii ale ratiunii. Fiecare persoana este condusa de propriile interese si este prin definitie cel mai bun judecator al propriului interes, deci institutiile trebuie sa evite sa judece pentru indivizi, care stiu cel mai bine ce fac. Astfel, liberalismul nu poate accepta nici o responsabilitate colectiva sau institutionala.

2. Egalitatea si Dreptatea

Drepturile egale ale tuturor indivizilor sunt apanajul libertatii individuale. Astfel, liberalii accepta o serie de reguli si legi capabile sa mentina ordinea in societate. Pentru ca acestea sa functioneze este necesar sa existe o suprastructura care sa protejeze indivizii in timp ce acestia isi urmaresc interesul.

Dreptatea, in conceptia liberala este o dreptate de tip procedural care se preocupa doar de rezultatele pe care indivizii le obtin in urmarirea intereselor lor..

Din punctul de vedere al liberalilor, justitia trebuie sa se preocupe doar de a permite indivizilor sa isi foloseasca libertatea si sa nu interfereze violent unii cu altii, si ea nu trebuie sa intervina decat in cazul in care libertatea este incalcata.

Ideea ca libertatea se obtine numai in egalitate a fost preluata ca o axioma de cei interesati de problemele sociale, determinand un interes masiv pentru problemele legate de saracie si inegalitatea de sanse, elemente pe care liberalismul clasic nu le considera domeniul propriu al dreptatii. Astfel, dreptatii procedurale i se va opune dreptatea distributiva, dreptate mai mult indreptata spre egalizarea conditiilor de viata ale indivizilor, decat spre apararea libertatii lor.

3. Drepturi si Democratie

Liberalismul nu a fost de la inceput adeptul democratiei universale, fiind mai degraba adeptul unei democratii meritocratice. Dar acest principiu nu se putea impaca cu ideea drepturilor civile extinse datorita credintei lor in dreptul natural. Dreptul natural a reprezentat pentru majoritatea liberalilor un manifest impotriva guvernarilor deja stabilite, folosita mai mult pentru a rezolva probleme privind libera expresie, asocierea religioasa sau politica, rezolvarea unor probleme economice ale saracilor decat in scopul stabilirii unui guvernamant democratic. De aceea liberalismul a ales folosirea conceptului de drepturi in contextul democratiei, utilizand sintagma - chiar daca usor tautologica - drepturi democratice.

Libertatea personala consta in acele drepturi care garanteaza protectia individului in fata celor care il guverneaza. Aceste drepturi trebuie sa fie garantate printr-o lege cu proceduri cunoscute.

Libertatea civila implica libertatea de exprimare in raport cu legea si excluderea cenzurii, diseminarea libera a ideilor politice si formarea de asociatii politice apte sa impuna noi politici de dezvoltare cetateneasca. Libertatea civila trebuie sa fie aparata printr-o lege fundamentala Constitutia. Ea trebuie sa se raporteze egal la toti cetatenii.

Libertatea sociala se refera la dreptul tuturor cetatenilor de a ocupa o pozitie in cadrul societatii conforma cu statutul lor in functie de merite, pregatire si capacitati.

4. Statul, Individul si Economia liberala

In acceptiunea modelului liberal exista doua sfere de existenta - sfera publica, ce cuprinde statul si institutiile sale si sfera privata ce se refera la individ, societatea civila si institutiile acesteia. Liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economica, si anume pentru ideea de piata libera si de capitalism Principiul fundamental al economiei liberale este"Laissez faire, laissez passer, le monde va d'elle même".

3.2. LIBERALISMUL SOCIAL

Aplicarea tezelor liberalismului clasic s-a soldat, in timp, cu o limitare constanta a rolului statului in societate. Aceasta actiune a provocat la randul ei schimbarea contextului social in care liberalismul insusi a aparut.

Sfarsitul secolului XIX aduce cu sine primele aplicari ale modelului marxist, model generat de disfunctionalitatile politicilor liberale. Atat dezvoltarea colonialismului -vazut ca o forma de exploatare economica inumana- cat si accentuarea diferentelor dintre bogati si saraci, produc o criza teoretica majora in randurile ideologilor liberali.

Noii liberali, precum T.H.Green, L.T.Hobhouse sau J. A. Hobson, considera imposibila libertatea individuala in conditiile saraciei, mizeriei si ignorantei. T.H. Green introduce astfel dimensiunea sociala in liberalism, prin distinctia intre libertatea negativa si cea pozitiva. Clarificarea teoretica a acestor doua concepte este realizata abia in 1958, de catre Isaiah Berlin, in eseul "Doua concepte despre libertate".

Astfel, "libertatea negativa era cea propusa, anterior, de clasicii liberalismului, adica acea libertate care exista doar in absenta constrangerii. Dar aceasta nu e

singura perspectiva asupra libertatii, ea poate insemna si ceva pozitiv, adica capacitatea pozitiva de a face ceva."^[13] Apare astfel conceptul de stat al bunastarii - welfare state- unde lipsa oportunitatii de a actiona reprezinta o forma indirecta de limitare a libertatii individuale. Hobhouse afirma succint: "Dreptul de a munci si dreptul la un salariu decent sunt la fel de valide ca si dreptul la proprietate. Implicit, sunt conditiile necesare unei bune ordini sociale." Se contureaza astfel noile prerogative ale statului interventionist, insa fundamente economice apar odata cu John Maynard Keynes.

Spre deosebire de predecesorii sai, Keynes a aratat ca factorii care determina comportamentul intregii economii nationale nu sunt un simplu multiplu de factori care determina comportamentul indivizilor. Aceasta observatie este ceea ce a fost numit "paradoxul cantitatilor globale". De exemplu, economisirea individuala constituie un comportament intelept de precautie, in timp ce un exces de economisire la nivel macroeconomic risca sa aiba repercusiuni negative asupra activitatii economice. Acesta este un motiv pentru care Keynes a refuzat sa idealizeze rolul pietei (al agentilor economici individuali) ca instrument de reglare a sistemului economic.

In analiza sa, asemenea clasicilor, el cauta un echilibru static al economiei, pe termen scurt (este cunoscuta formula sa: "pe termen lung vom fi cu totii morti"), si identifica trei probleme majore ale economiei: 1. raportul dintre economia reala de bunuri si servicii si economia fictiva (simbolica), a banilor si creditului; 2. relatiile dintre indivizi si intreprinderi, pe de o parte, si dintre primii si macroeconomia statului-natiune, pe de alta parte si 3. rolul ofertei si, respectiv al cererii (productiei si consumului), in modul de functionare a economiei.

In dezacord insa cu clasicii, Keynes rastoarna toate raspunsurile oferite de acestia celor trei probleme. Pentru el, bunurile si serviciile (economia reala) depind in intregime de economia fictiva (banii si creditul); macroeconomia este singura eficace; nici particularii, nici intreprinderile nu au puterea sa influenteze fortele care controleaza mecanismele globale; si in fine, cererea este determinanta pentru evolutia fenomenelor economice. 

Aceasta interpretare a functionarii economiei conduce in mod necesar la un diagnostic radical diferit asupra naturii si cauzelor crizelor economice fata de diagnosticul din versiunea clasica a economistilor contemporani. Astfel, in timp ce viziunea economistilor clasici este o viziune optimista (utilizarea deplina a fortei de munca este o stare normala a economiei) fondata pe autoreglarea naturala a sistemului economic, in viziunea lui Keynes, «in toate tarile dezvoltate exista o tendinta permanenta a unui exces de economisire fata de investitii, care este datorat unei repartitii inegale a venitului national si care conduce in mod inevitabil la somaj »^[14]

. Pe de alta parte, Keynes a fost unul dintre primii care a pus in lumina ideea ca exista mai multe forme posibile ale echilibrului economic, dintre care echilibre in conditiile neutilizarii depline a fortei de munca, care implica existenta unui volum permanent de somaj.

Unul dintre meritele majore ale lui Keynes este acela de a fi demonstrate ca o economie poate fi competitiva si se poate acomoda, cu toate acestea, subutilizarii fortei de munca (somajului). Dar un astfel de echilibru este, in opinia sa, un echilibru in conditii de risipa, de unde el trage concluzia ca uneori este necesara interventia statului alaturi de "mana invizibila" a pietei.

Acceptand economia Keynesiana si premisele libertatii pozitive, ramane de trasat linia de demarcatie intre liberalism social si social democratie. In perioada post-belica, multe din politicile economice social-liberale au fost aplicate, insa nu in guverne Liberale. Social Democratii le-au aplicat cu succes in Marea Britanie si Suedia,iar Crestin Democratii in Germania. Insa diferenta ideologica fundamentala intre social democratie si liberalism social consta in rolul Statului in relatia cu individul. Social-liberalii valorizeaza in continuare individul, ca entitate capabila sa-si decida soarta, fara sa i se indice o cale de urmat. Democratia si Statul reprezinta doar instrumente care se legitimeaza prin asigurarea unui maxim de libertate pozitiva individului. Pe de alta parte, Social-democratia isi are radacinile in socialism. Libertatea reala nu poate fi atinsa pentru majoritate decat printr-o transformare a naturii statului. Ea imbratiseaza democratia, insa isi pastreaza scepticismul marxist vis-a-vis de capitalism. Cu toate acestea, in aplicarea politicilor, diferenta intre cele doua doctrine este mult mai dificil de trasat.

3.3. LIBERALISMUL NEOCLASIC

"Intregului esafodaj al liberalismului bunastarii i s-a opus, permanent si constant, liberalismul neoclasic, sau liberalismul de orientare profund concurentiala, cel care se bazeaza exclusiv pe libertate impotriva egalitatii si egalizarii, de orice fel. Acest tip de liberalism nu difera prea mult de modelul secolului al XIX-lea, avand ca obiectiv dezvoltarea si bunastarea prin intarirea concurentei libere dintre cetateni."^[15]

Replica oficiala vine in 1938, cand pozitia neoliberala se afirma si se face cunoscuta la " Colocviul Lipmann", dupa numele cunoscutului gazetar american , si care a grupat, la Paris, economisti din diverse tari, precum Walter Lipmann, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Jacques Rueff, Maurice Allais, Louis Baudin, Lionel Robbins, Walter Euken,etc.

Hayek si Mises sunt convinsi ca dereglarile provocate de cele 2 razboaie si de marea depresiune a anilor 1929-1933 nu se datoareaza unui exces de liberalism, ci dimpotriva, economia suferise de prea putin liberalism.

Neoliberalii se concetreaza mai intai asupra criticii sistemului sovietic. Mises scrie «Socialismul» pentru a demonstra noul ca noul sistem care facea concurenta dinspre rasarit este irational , ineficace si condamnat fara drept de apel la disparitie. In aceeasi nota, Hayek scrie «Calea servitutii» (1946), un pamflet radical ntitotalitarism, fara egal ca motivatie si argumentatie logica. Inlocuind libertatea cu constrangerea, refuzand sa inteleaga ca dreptul de proprietate privata reprezinta fundamentul libertatii, supunand comportamentul individului unui "suveran "omnipotent" , uniformizand si anihiland esenta progresului - interesul - colectivismul frizeaza primitivismul, nu are sansa de a fi decat o negare a progresului.

La randul sau, Louis Baudin priveste colectivismul prin prisma aceluiasi pericol: uniformizarea si depersonalizarea individului. Mediul colectivist nu permite selectia si promovarea valorilor; nu creaza conditiile pentru constituirea si manifestarea fortei creatoare a unei elite sociale.

Traind convingerea ca piata ramane cea mai buna unealta pentru atingerea optimului economic, ca bunastarea indivizilor nu se obtine prin " fixarea autoritara a salariilor si preturilor", ca ajutorul de somaj este el insusi creator de somaj, neoliberalii nu pot sa faca abstractie de infatisarea noului mediu economic in care traiesc. Marele numar de intreprinderi si servicii publice, prezenta monopolurlor dar si a statului ii oblige sa cobore din sferele abstracte ale liberalismului traditional si cosmopolit si sa accepte idea unui liberalism constructiv, cu trimitere in planul concret al faptelor; ii obliga sa nu vada sansa decat in cadrul si prin intermediul unui "capitalism organizat".

Noua conceptie la care sunt nevoiti sa adere inseamna mai inainte de toate acceptarea statului , in limitele minime premise, dar totusi acceptare; un stat care trebuie sa intervina pentru a restabili , noul context conditiile concurentei loiale. In acest sens Lipmann indica intr-un articol intitulat «Agenda du liberalisme» urmatoarele masuri ce revin puterii publice, in speta statului, pentru a restabili regulile de joc ale pietei afectate de traumatismele ineditelor evenimente cu care liberalismul se confruntase:

In materie de productie puterea publica trebuie sa interzica autofinantarea interprinderilor care, astfel, sustrag capitalurile de la jocul concurentei

In materie de schimb statul trebuie sa protejeze consumatorul reprimand orice atentat la calitate. Deasemenea el trebuie sa ajute anumite categorii de vanzatori. Statul nu-si va parasi rolul de a incuraja cooperativele de productie si de consum.

In materie monetara statul trebuie sa asigure loialitatea tranzactiilor garantand legalitatea prestatiilor participantilor la schimb.

Statul trebuie deci sa intervina pe cale legislativa pentru a asigura functionarea mecanismului concurential pe toate segmentele vietii economice. Aceasta interventie nu afecteaza cu nimic principiile liberalismului.

Toti neoliberalii, fara exceptie, sunt convinsi si stiu ca echilibrul vine de la piata si nu de la plan. Pe termen scurt si indeosebi in situatiile de exceptie planul poate ajuta acolo unde piata nu poate declansa mecanismele corectoare necesare; dar numai piata poate sustine acea " putere admisibila de creatie si expansiune" pe care o dezvolta o economie gandita in maniera liberala. Cresterea permanenta a prosperitatii, individuale si sociale, nu poate fi decat rezultanta mecenismelor concurentiale, adesea dure, ale pietei. Chiar daca prin piata societatea trebuie «sa-si sacrifice produsii mai putini reusiti», rezultatul compenseaza in totdeauna sacrificiul :

pentru ca piata si preturile libere fac posibila echilibrarea cererii cu oferta

pentru ca fac posibila utilizarea factorilor de productie dupa adevarata lor destinatie si cu maximum de eficienta

pentru ca numai pretul liber reprezinta un barometru fidel al gradului de sanatate al economiei.

Aceste principii si-au gasit aplicarea odata cu recesiunea economica de la sfarsitul anilor 70', cauzata de disfuntionalitatile welfare-state-ului. Datorita masurilor implementate cu succes in administratia Ronald Reagan (in SUA) si Margaret Thatcher (in Marea Britanie), principiile neoliberale au fost consacrate, in "Consensul Washington" (John Williamson, 1989):

"Individualismul normativ: o sursa pentru deciziile politico-economice, este preferinta individuala a subiectilor economici.

Proprietatea privata/Privatizarea: in conceptia neoliberala statul nu are datoria de a fi intreprinzator activ. Se cere, de aceea, privatizarea intreprinderilor de stat. Statul trebuie sa se ingrijeasca de pietele functionale printr-o politica concurentiala si sa previna formarea pietelor de monopol si a disfunctionalitatilor pietei.

Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie sa garanteze preturi stabile, printr-o moneda stabila (stabilitate macroeconomica) si printr-un Error! Hyperlink reference not valid. echilibrat. Dintr-o politica monetara, a dobanzii si bugetara restrictiva rezulta o extindere a administratiei, o creare a unor unitati partial autonome si o degajare a diferitelor teme publice in sensul unui Error! Hyperlink reference not valid. suplu.

Piata ca instrument de conducere: in convingerea neoliberala trebuie ca piata, deci cererea si oferta sa hotarasca asupra tipului, pretului si cantitatii realizarilor materiale si asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optima a resurselor.

Concurenta: statul se ingrijeste de pietele functionale si intervine in cazul pietelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe si impozite in cazul efectelor externe si prin legile cartelului.

Deregularea: neoliberalii sunt pentru deregularea si liberalizarea economiei in sensul unei reduceri a legilor si regulamentelor, atat timp cat acestea sunt considerare birocratice si nu sunt neaparat necesare, deoarece prin aceasta actiunile economice individuale ar fi impiedicate.

Comertul mondial: neoliberalii sunt de acord cu Error! Hyperlink reference not valid. in sensul unei stimulari a comertului liber intre state. Neoliberalii le reproseaza statelor industrializate faptul ca doresc libertate comerciala doar pentru tarile in curs de dezvoltate, insa nu vor sa o introduca in propriile tari.

Politica taxelor: de regula se cere ca procentele taxelor sa fie reduse, de exemplu sub forma tarifelor proportionale sau a tarifelor in trepte si un sistem de taxe simplu in locul unui sistem de dispozitii variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca o taxe duble, dar si taxele de bagatela in cazul carora incasarile nu sunt mai mari decat cheltuielile necesare pentru colectarea acestora. In general este favorizata scaderea taxelor platite de firme, mai ales ca prin aceasta s-ar produce o crestere a incasarilor din taxe.

Sistemul social: si in domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru solutii organizate privat in locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin aceasta trebuie realizata o administrare eficienta a mijloacelor cetatenilor."^[16]

CAPITOLUL 4: P.N.L. "DE IURE"

4.1. ISTORIC

Infiintat pe 24 mai 1875, PNL a fost partidul care s-a aflat cel mai mult la guvernare inaintea celui de-a doilea razboi mondial ( 1876 - 1888, 1895 - 1899, 1901 - 1905, 1907 - 1910, 1913 - februarie 1918, noiembrie 1918 - septembrie 1919, ianuarie 1922 - martie 1926, iunie 1927 - noiembrie 1928, noiembrie 1933 - decembrie 1937).^[17] Economia a fost condusa autoritar pentru realizarea principalelor obiective: industrializarea, crearea unei infrastructuri moderne, bazata pe modelele occidentale, incurajarea comertului, descentralizarea administratiei, modernizarea invatamantului si armatei.

Perioada 1922 - 1926 a fost epoca marilor succese liberale. Aflat la putere, P.N.L., condus cu autoritate de Ion I.C. Bratianu, a reusit sa resolve problemele dificile ale organizarii noului stat intregit, ale unificarii celor patru regiuni din punct de vedere administrativ si legislativ. A fost perioada refacerii economice si a aplicarii reformelor. Dupa 1930, desi era inca partid de guvernamant, rolul P.N.L a scazut treptat.

Dupa 1938, prin instaurarea dictaturii regale, s-a pus capat activitatii partidelor politice in Romania, iar dupa 23 august 1944 s-a instalat la putere Partidul Comunist si sistemul partidului unic. In perioada 30 martie 1938 - 23 august 1944, desi nu a existat juridic din cauza decretului regelui Carol al II - lea de desfiintare a partidelor politice, partidul si-a continuat activitatea nestingherit. La sfarsitul anului 1947, in urma arestarii si intemnitarii majoritatii cadrelor partidului de catre autoritatile comuniste, PNL si-a incetat, pentru mai bine de patru decenii, existenta (1947 - 1989).

Pe 22 decembrie 1989, Nicolae Enescu, Ionel Sandulescu, Dan Amedeu Lazarescu, Sorin Bottez au format Comitetul de initiativa pentru reinfiintarea PNL. Reaparitia PNL a fost oficializata ulterior de catre Tribunalul Municipiului Bucuresti.

Cel dintai Congres din matie 1990 a adoptat Statutul, Programul si l-a ales drept presedinte pe Radu Campeanu iar vicepresedinti, Ionel Sandulescu, Dan Amedeu Lazarescu, Nicolae Enescu, Sorin Bottez.

Pe 9 aprilie 1990, P.N.L. a semnat o declaratie comuna prin care se dorea colaborarea si sprijinirea reciproca.

Dupa alegeri a avut loc o sciziune in partid, din cauza neintelegerilor dintre vechii liberali si tinerii liberali aflati la conducere. S-a infiintat Partidul National Liberal - Aripa Tanara . In octombrie PNL a fuzionat cu PSL. Pe 15 decembrie 1990, PNL a participat la constituirea Conventiei Nationale pentru Instaurarea Democratiei, alaturi de PNTCD, PAC, PER, PSDR si UDMR, apoi la crearea Conventiei Democratice din Romania la 26 noiembrie 1991.

Din 16 octombrie 1991, PNL a participat la guvernul Stolojan, avand portofoliile Justitiei, Economiei si Finantelor si un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe.

A doua sciziune a fost provocata prin abandonarea CDR pe 11 aprilie 1992.

La alegerile din 27 septembrie 1992, PNL nu a reusit sa treaca pragul electoral de 3 % necesar pentru a intra in Parlament. Esecul in alegeri a determinat formarea in cadrul partidului a Grupului de Reforma Morala si Politica care viza renasterea partidului si schimbari substantiale in conducere. Exclusi din partid, memebrii grupului au format la inceputul anului 1993, alaturi de PNL - AT si de o aripa desprinsa din PNL - CD, un nou partid numit Partidul Liberal 1993.

La Congresul de la Brasov, PNL a realizat fuziunea cu Noul Partid Liberal, constituit in urma desprinderii unui grup din PNL- At. La acelasi Congres au avut loc si schimbari in conducerea partidului, Radu Campeanu fiind inlocuit cu Mircea Ionescu Quintus.

Radu Campeanu, ramas vicepresedinde, a incercat sa reia conducerea partidului. Pe 5 februarie 1994, gruparea condusa de Radu Campeanu si cea condusa de Mircea Ionescu Quintus au organizat un Congres la Bucuresti si unul la Brasov, care s-au declarat reciproc nestatutare. Tribunalul Municipiului Bucuresti a dat castig de cauza gruparii conduse de Mircea Ionescu Quintus. Adeptii lui Radu Campeanu au constituit un nou partid, Partidul National Liberal - Campeanu.

Conducerea PNL a dorit reintegrarea partidului in CDR, fapt consfintit prin aprobarea Consiliului CDR din 20 decembrie 1994.

Cand au avut loc alegerile din 3 noiembrie 1996, PNL a participat pe listele CDR. Dupa victoria CDR, PNL a trimis in Parlament 25 de deputati si 17 senatori.

In guvernul de coalitie CDR , USD, UDMR, condus de Victor Ciorbea, PNL a detinut cinci portofolii, iar in guvernul Radu Vasile trei ministere si secretariatul general al guvernului.

La Congresul din 16 - 17 mai 1997 au fost adoptate unele modificari ale Statului, un nou Program, si a fost aleasa conducerea: presedinte - Mircea Ionescu Quintus, prim - vicepresedinte - Valeriu Stoica, vicepresedinti - Calin Popescu Tariceanu, Crin Antonescu, Paul Pacuraru, Viorel Catarama.

Pe 28 februarie 1998, Consiliul National a hotarat fuziunea prin absorbtie cu Partidul Aliantei Civice, ratificata la Congresul Extraordinar din

Consiliul National din 4 iulie 1998 a hotarat realizarea fuziunii cu Partidul Liberal condus de Horia Rusu, act confirmat din punct de vedere juridic prin decizia TMB din 7 septembrie 1998.

In 1999, PNL a solicitat PNTCD-ului modificarea statutului aliantei prin instituirea presedintiei prin rotatie intre PNL si PNTCD in cadrul CDR, precum si participarea pe liste proprii la alegerile locale din iunie 2000.

Pe 3 martie 1999, PNL si-a schimbat statutul de observator pe care il avea in Internationala Liberala, fiind admis cu drepturi depline.

In guvernul Mugur Isarescu, PNL isi pastreaza portofoliile detinute in guvernul Radu Vasile si il desemneaza lider pe Mircea Ionescu Quintus ca presedinte al Senatului. La alegerile parlamentare din 2000, PNL obtine 6.89% din voturile pentru Camera Deputatilor, si 7.48% din voturile pentru Senat.

In 2003, PNL si PD au creat o alianta pentru alegerile din sub sigla D.A., Dreptate si Adevar Theodor Stolojan este desemnat drept candidat pentru presedintia Romaniei. Cu mai putin de doua luni inainte de alegeri, Stolojan declara ca se retrage din cursa electorala datorita unor probleme de sanatate, renuntand totodata si la presedintia PNL. Stolojan se retrage si din functia de Presedinte al PNL, delegandu-i atributiunile de presedinte lui Calin Popescu Tariceanu., vicepresedinte al partidului. Totodata, Alianta D.A. reuseste sa formeze guvernul.

In octombrie , un grup de membri si fosti membri ai partidului, condus de fostii presedinti Theodor Stolojan si Valeriu Stoica, sustinatori ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat un nou document programmatic, "Platforma liberala", intr-o incercare de a restructura Partidul. Initiativa s-a soldat cu un esec, si dizidentii au infiitat o alta formatiune politica- Partidul Liberal Democrat.

In ianuarie 2007, Congresul Partidului National Liberal voteaza un alt for de conducere, precum si un nou Statut. Presedintele reales al PNL este Calin Popescu Tariceanu, care isi continua totodata si functia de Prim-ministru al Romaniei, in ciuda restructurarii guvernamentale din martie 2007.

La alegerile Parlamentare din 2008, PNL s-a clasat pe locul al III-lea ca numar de voturi obtinute (ca. 19%). Guvernul este format de alianta PD-L - PSD, si astfel Partidul National Liberal devine principalul partid de opozitie in Parlamentul Romaniei.

4.2. STATUTUL PARTIDULUI NATIONAL LIBERAL

Conform statutului, Partidul National Liberal este persoana juridica de drept public si isi desfasoara activitatea pe intreg teritoriul Romaniei, in conformitate cu normele Constitutiei, ale Legii partidelor politice, Legii electorale. Partidul National Liberal promoveaza valorile si interesele nationale, apararea drepturilor individului si ale familiei, protectia, garantarea, consolidarea si extinderea proprietatii private, schimbul liber de valori economice si culturale, accesul liber si egal la educatie, pluralismul politic si consolidarea sistemului democratic si a securitatii nationale. Partidul National Liberal este promotorul libertatii individuale, sociale, economice si politice, prin conceptie, prin actiune si prin traditie. Partidul National Liberal este continuatorul gandirii liberale din Romania.

Partidul National Liberal este un partid liberal, membru al Partidului Liberal, Democrat si Reformator European si al Internationalei Liberale.

Principiile asumate si promovate de partid sunt:

In plan personal, liberalismul este preocupat in mod deosebit de primatul individului in fata societatii, de egalitatea in fata legilor, de garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, de toleranta in raport cu convingerile si optiunile celorlalti. Libertatea individuala este obiectivul major propus.

Individul uman are ca atribut fundamental si innascut, independenta in raport cu vointa arbitrara a semenilor sai. In acest proces, fiecare individ este, rand pe rand, scop si mijloc pentru semenii sai, iar lumea sociala, datorita ordinii introduse de libertate, evolueaza impotriva oricarei reguli prestabilite. consecinta a cooperarii dintre vointele libere ale indivizilor, societatea este singurul mediu in care libertatea se poate manifesta; cel care traieste fara a intra in relatie cu semenii sai nu este liber, ci solitar. Aceasta libertate, construita prin cooperarea unor vointe funciarmente limitate de prezenta si actiunea altor vointe, nu este, de buna seama, perfecta. De fapt, existenta acelei libertati perfecte pe care au imaginat-o metafizicienii este contrazisa tocmai de experienta cooperarii umane cotidiene: in cadrul acesteia alegerile individuale se coaguleaza intr-un sistem coerent, deopotriva flexibil si stabil, imprevizibil. In acelasi timp, societatea umana este este principial perfectibila si esentialmente imperfecta.

Societatea nu este exterioara indivizilor. Ea nu ii domina precum o forta straina, impusa si suprapusa lor, ci este exclusiv ceea ce rezulta din cooperarea dintre indivizi, atunci cand fiecare individ in parte actioneaza potrivit alegerilor si preferintelor sale. Modelele sociale nu au valoare decat daca sunt interiorizate in relatiile concrete dintre indivizi, iar credinta in existenta unor legi imuabile ale societatii reprezinta o iluzie periculoasa.

Libertatea fiecaruia nu se poate articula si rodi decat in manifestarea libertatii celuilalt. orice talent personal este recunoscut daca reuseste sa produca oamenilor satisfactie, sau, cum observau liberalii clasici, daca prin manifestarea lui concreta, el tinde sa elimine o insatisfactie. De altfel, actiunea umana nu poate fi imaginata in absenta acestui adevarat motor al creativitatii: insatisfactia constituie mobilul real al oricarui gest cu relevanta sociala.

In plan economic, Partidul National Liberal se declara adeptul pietei si al economiei de piata pentru libera  circulatie a marfurilor, capitalului si fortei de munca, pentru limitarea autoritatilor de reglementare..

Piata apare in mod spontan, si nicidecum la porunca vreunei autoritati, oricat de inteligente ori bine intentionate, protejarea mecanismelor ei de catre o autoritate inteligenta este o conditie sine qua non a dobandirii prosperitatii individuale. Construirea acestei protectii indispensabile prosperitatii este una din sarcinile legitime ale autoritatii politice.

Autoritatea politica nu poate deroga de la aceasta sarcina sub pretextul ca, la urma urmei, autoritatea este incapabila sa construiasca societatea economica. Caci a construi ordinea spontana a economiei si a o proteja reprezinta doua lucruri profund diferite: primul este o imposibilitate si autoritatea politica trebuie sa evite orice incercare de acest fel;  al doilea lucru este, in schimb, o datorie pentru autoritatea politica, intrucat indivizii care dau substanta pietei prin alegerile lor cotidiene asteapta manifestarea acestei protectii ca pe un reper esential al planurilor lor de viata. Asa cum societatea este cadrul de manifestare al libertatilor individuale, ansamblul conditiilor care asigura ordinea spontana este cadrul de referinta al libertatii economice..

Proprietatea este forma esentiala de manifestare a libertatii. Totodata, proprietatea este garantia ultima a conservarii libertatii generand apoi continuu fondul din care, initial, ele s-au nascut. Ea are ca obiect viata si bunurile personale.

In plan politic, Partidul National Liberal este ferm atasat valorilor democratiei, pluralismului si statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice si a partidelor cu responsabilitate politica, Partidul National Liberal promoveaza competitia deschisa in viata politica interna. Mijloacele prin care ne vom atinge obiectivele sunt fundamentarea pe analiza a punctelor de vedere, dezbaterea comunicarea si imaginea publica pentru castigarea unei cat mai largi audiente.

Distinctia public-privat este o conditie de existenta a societatii liberale este postularea unei distinctii ferme intre spatiul public si cel privat. Intimitatea pe care o presupune spatiul privat este indiscutabila si ea trebuie atent protejata, in cazul oricarui individ, indiferent de pozitia sa sociala. O societate care permite spatiului public sa legifereze in mod nelimitat asupra spatiului privat nu este o societate liberala.

Libertatea si egalitatea se afla intr-o relatie multiforma, in functie de domeniul in care ele functioneaza. Libertatea politica si egalitatea in fata legii sunt deplin compatibile. Egalitatea in fata legii inseamna, inainte de toate, ca legea este egala pentru toti cetatenii: un judecator nu poate discrimina cetatenii sub nici un motiv.

Societatea si statul sunt si trebuie sa ramana separate.Orice tentativa de a confunda statul si societatea conduce la totalitarism. Totalitarismul este o formula politica in mod radical inacceptabila, care trebuie evitata cu orice pret. Statul exercita puterea pe care i-o delega societatea.

Exercitarea puterii de catre stat este legitima in masura in care nici unul din actele puterii nu intra in contradictie cu:

respectul vointei majoritatii,

protectia minoritatilor

drepturile fundamentale ale omului.

Statul este instrumentul de care indivizii care alcatuiesc societatea se folosesc pentru a-si proteja viata si bunurile. In calitatea sa de instrument protector, statul isi capata forma ca urmare a unei negocieri dintre indivizi. Doar cetatenii pot stabili tipul si limitele protectiei pe care le asteapta de la stat. Negocierea purtata de catre cetateni - care a purtat in trecut numele de 'contract social' - are astazi ca principal mod de exprimare Constitutia, temei al relatiei dintre stat si societate. Statul liberal trebuie sa fie neutru.

El nu poate privilegia, sub nici un motiv, vreun individ sau vreun grup de indivizi. Aceasta egalitate 'abstracta' este intrupata in legea liberala. statul trebuie sa aiba un rol neinsemnat, relativ subsidiar. Rolul statului ramane important doar in politica monetara, in alocarea resurselor bugetare pentru obiectivele de interes national si in definirea cadrului legislativ bazat pe garantarea dreptului de proprietate. Statul liberal trebuie sa fie limitat, atat in privinta puterilor, cat si a functiilor sale. El se defineste, de aceea, nu numai ca stat de drept, ci si ca stat minimal. Notiunea de stat minimal a aparut ca o reactie la functiile hipertrofic dezvoltate ale statului modern, in special asa cum s-au manifestat acestea in interventionismul economic si social a statului-providenta. Realizarea idealului de stat minimal nu afecteaza in nici un fel existenta statului de drept.

In conformitate cu programul sau politic, Partidul National Liberal isi propune, conform principiului traditional 'prin noi insine', precum si valorilor democratiei liberale si ale capitalismului, urmatoarele obiective politice prioritare:

1. garantarea, promovarea si respectarea demnitatii omului, a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor;
2. aplicarea legii si a principiilor de buna guvernare, in scopul consolidarii sistemului democratic;
3. promovarea si asigurarea separatiei puterilor in stat;
4. garantarea proprietatii private;
5. stimularea initiativei private cu respectarea regulilor de concurenta;
6. eliminarea barierelor administrative care impiedica circulatia libera a capitalurilor, a serviciilor si a persoanelor;
7. alocarea descentralizata a resurselor in economie, promovarea si asigurarea unei autentice autonomii locale, concomitent cu reducerea rolului statului;
8. restrangerea categoriei bunurilor ce fac obiectul proprietatii publice;
9. asigurarea accesului liber si egal al cetatenilor Romaniei la educatie, incurajarea dezvoltarii educatiei si a cercetarii, educarea cetatenilor in spiritul democratiei si incurajarea acestora de a participa la viata publica;
10. combaterea oricaror discriminari de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala;
11. combaterea coruptiei, a crimei organizate si a terorismului;
12. asigurarea libertatii depline a presei, prin eliminarea oricarui control din partea autoritatilor publice si a reprezentantilor acestora;
13. respectarea principiului subsidiaritatii;
14. asigurarea coeziunii economice si sociale;
15. sustinerea tinerei generatii;
16. respectarea si asigurarea suveranitatii nationale, a independentei, unitatii si integritatii Romaniei;
17. respectarea angajamentelor fata de Uniunea Europeana, in conditiile promovarii intereselor tarii si cu pastrarea identitatii nationale.
18. respectarea angajamentelor asumate ca membru NATO.

CAPITOLUL 5: P.N.L. "DE FACTO"

5.1. ANALIZA PROGRAMULUI DE GUVERNARE

'Din 28 decembrie 2004, de cand am condus prima sedinta de guvern si pana astazi, actiunile pe care le-am intreprins au fost orientate catre stimularea cresterii economiei si catre crearea de noi locuri de munca. Guvernul pe care l-am condus si-a asumat ca obiective consolidarea democratica, intarirea statului de drept, cresterea economica, cresterea nivelului de trai si integrarea in Uniunea Europeana'.

Calin Popescu Tariceanu, 18 Decembrie 2008

In acest capitol, vom incerca sa analizam Programul de Guvernare al PNL 2009-2012, in forma sa din Septembrie, 2008. Un demers de incadrare a diferitelor masuri sustinute implica dificultati, o mare parte din politici fiind simple alinieri la cele ale Uniuneii Europene. In domenii precum cel al egalitatii de sanse intre femei si barbati, al migratiei fortei de munca sau al discriminarii etnice, abordarea nu este nici sociala, nici liberala, ci europeana. In lipsa unei asemenea trieri nu am obtine o grila de consegventa doctrinara a PNL.

Astfel, am analizat propunerile din urmatoarele 6 domenii: fiscalitate, privatizari, piata muncii, pensii, educatie si discriminare. Analiza este comparativa, politicile descrise in programul de guvernare fiind urmate de propuneri de factura neo-liberala.

Politicile neo-liberale, in varianta prezentata mai jos, sunt bazate pe critica realizata o factiune clujeana a PNL, aparuta sub forma unui manifest. Pe scurt, in 2008, initiatorii Manifestului de la Cluj au propus regandirea sistemului fiscal, privatizarea urgenta a tuturor regiilor autonome si redactarea unei noi Constitutii de factura liberala in care sa fie cuprinse delimitari clare, functionale, intre puterile in stat. Pe langa propuneri, au realizat o critica dura la adresa traiectoriei ideologice centrale: "PNL s-a concentrat mai mult pe politici publice si pe teze ale guvernarii si mai putin pe nevoia articularii unui ansamblu de masuri ideologico-doctrinare coerente care sa pozitioneze si sa mentina PNL pe esicherul politic in zona de centru-dreapta. Amestecul fortat si adesea interesat dintre politicile liberale si masuri cu caracter social au generat mai mult decat confuzie in randul electoratului dedicat al PNL - pe care l-am pierdut in buna masura - dar mai grav indica un traiect ideologic periculos." Cu toate ca initiativa nu s-a soldat cu polemici, ci cu excluderi din partid, Manifestul de la Cluj poate fi considerat o expunere pertinenta a unei variante neo-liberale de guvernare.

I. Fiscalitate

Programul 2009-2012:

In ce priveste aspectele de natura fiscala, guvernarea PNL s-a axat pe principiul relaxarii fiscale si pe principiul stabilitatii:

reducerea graduala a deficitului bugetar pana la 1% in 2012, asigurandu-se astfel o marja de siguranta suficienta pentru a exista depasirea nivelului maximal stabilit prin Tratatul de la Maastricht, de 3% din PIB, si a asigura astfel indeplinirea criteriilor de aderare la euro.

mentinerea regimului actual, respectiv al cotei unice de 16%, pentru

impozitul pe venit si pentru impozitul pe profit;

reducerea cu pana la 10 puncte procentuale a CAS;

conceperea unei fiscalitati specifice pentru societatile si fermele agricole

care sa stimuleze dezvoltarea pietelor de produse agricole;

cresterea nivelelor de deductibilitate pentru contributiile din venit la

fondurile private de pensii si de sanatate.

reducerea TVA la unele produse reglementate (in special din domeniul

energetic) care sa sprijine politica de reducere a inflatiei;

evaluarea si reducerea treptata a parafiscalitatii.

Masuri neo-liberale:

abolirea taxei auto;

abolirea impozitului pe profitul reinvestit;

modificarile in fiscalitate: doar prin lege, maxim o data pe an

simplificarea si accelerarea procedurilor de faliment, protejarea creditorilor

II. Privatizari

Programul 2009-2012:

realizarea unei structuri de producere a energiei electrice echilibrate, compatibile cu piata concurentiala de energie electrica. Realizarea de structuri de producere termo-hidro prin continuarea privatizarii microhidrocentralelor si privatizrea unor centrale hidroelectrice de putere medie;

Compania Nationala Posta Romana va urma programul de restructurare in vederea privatizarii aprobat prin Hotarare a Guvernului si se vor demara actiunile de selectare a consultantului pentru privatizare.

Privatizarea TAROM, pana in 2011.

In perioada 2008-2013 se va realiza finalizarea listarii la bursa a participatiunilor statului ca actionar al RomTelecom si al Societatii Nationale de Radiocomunicatii.

Pe de alta parte, sunt propuse reguli speciale pentru ajutoarele de stat acordate in agricultura, piscicultura si in domeniul transporturilor aeriene si maritime, prin

subventionarea directa sau indirecta a procesului de productie.

Subventia are rolul de a compensa o parte din costurile de productie pentru ca pretul de cost al acestor producatori sa fie suficient de competitiv pentru a rezista pe piata.

Subventia trebuie sustinuta financiar pana cand, in urma plicarii programelor de investitii si modernizare, fermele devin suficient de competitive pe piata pentru a-si sustine productia prin valorificarea directa a produselor.

In domeniul mineritului, se urmareste promovarea parteneriatului public-privat pentru asigurarea surselor de finantare necesare dezvoltarii si modernizarii in vederea privatizarii minelor viabile sau cu potential de viabilizare.

Masuri neo-liberale:

Privatizarea serviciilor locale care pot fi realizate de sectorul privat.

Privatizarea partiala prin bursa a firmelor de stat care opereaza pe sectoare "de piata" (CEC, Posta Romana, Tarom, productia de electricitate etc.) si utilizarea resurselor pentru finantarea tranzitiei de la sistemul de pensii prin repartitie la cel prin capitalizare.

Reducerea/eliminarea barierelor la intrarea pe pietele respective, astfel incat sa apara concurenti din tara si strainatate

Deschiderea la concurenta si privatizarea prin bursa a intreprinderilor de stat

care dispun de un monopol (SNCFR) sau de privilegii (Loteria Romana, Televiziunea Romana si Radio Romania).

III. Piata muncii

Programul 2009-2012:

In timpul guvernarii liberale, 'pentru prima data cheltuielile sociale au depasit 10% din PIB', iar rata saraciei severe a inregistrat o scadere constanta. In continuare, Guvernul Romaniei si-a stabilit urmatoarele prioritati:

Atragerea cetatenilor romani care lucreaza in strainatate pe piata muncii din Romania;

Guvernul va promova pentru personalul bugetar, o lege de salarizare unitara, avand la baza performanta individuala, corespunzatoare atributiilor si complexitatii postului.

Salariul minim brut se va majora in ritmuri anuale superioare castigului salarial mediu brut, astfel incat in 2012 acesta sa reprezinte aproape 45% din castigul salarial mediu brut.

Masuri neo-liberale:

Conventiile colective sa fie valabile doar pentru cei care le semneaza.

Deschidere pietei pentru muncitorii din strainatate.

Facilitarea procedurilor de angajare si concediere.

Responsabilitatea juridica pentru distrugeri si greve ilegale.

Relaxarea / eliminarea barierelor la profesiile inchise.

IV. Pensii

Programul 2009-2012:

Conform declaratiilor Premierului, 'in 4 ani valoarea punctului de pensie a crescut de 2,4 ori, de la 286,9 lei in decembrie 2004, la 697,5 lei incepand cu luna octombrie a anului 2008." In continuare, se urmareste corelarea cresterii pensiei cu cresterea economicǎ si stabilirea valorii punctului de pensie, in conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, astfel incat aceasta sa nu fie mai mica de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat.

Masuri neo-liberale:

Descurajarea pensionarii anticipate.

Incurajarea activitatii celor varstnici prin eliminarea varstei legale de pensionare (in sectorul privat) si prin posibilitatea de a cumula pensia cu activitatea salariata.

V. Educatie

Programul 2009-2012:

Se urmareste:

Un sistem echitabil social, oferind sanse de acces tuturor celor care doresc sa studieze, indiferent de mediul socio-economic din care provin.

Imbunatatirea sistemului de criterii si indicatori de calitate utilizati in acest moment in finantarea de baza a universitatilor si cresterea in continuare a ponderii acestora pana la 50% din valoarea finantarii

Guvernul Romaniei va aplica o noua filosofie in domeniul finantarii educatiei, prin alocarea a 6% din PIB si aplicarea principiului "finantarea il urmeaza pe cel ce studiaza".

Masuri neo-liberale:

Autofinantarea universitara completa.

Dezvoltarea unei legaturi mai stranse cu mediul de afaceri.

VI. Discriminare

Programul 2009-2012:

Continuarea si dezvoltarea politicilor anti-discriminare a rromilor:

accentul va fi pus in principal pe educatia copiilor romi, pentru ca numai in acest fel, pe termen mediu si lung, se vor produce schimbari fundamentale in ceea ce priveste locul si rolul minoritatii rome in societatea romaneasca;

masurile de ordin social vor viza nu atat asistenta sociala a membrilor comunitatii, cat mai ales educatia adultilor, pregatirea lor pentru a putea avea acces la locuri de munca performante, cu salarii corespunzatoare

Masuri neo-liberale:

Manifestul de la Cluj nu a inclus masuri de combatere a discriminarii. Politicile de mai jos sunt o aliniere la masurile sustinute de partidele liberale din restul tarilor U.E. :

eliminarea discriminarii minoritatilor sexuale, prin legalizarea casatoriilor intre cuplurile homosexuale.

eliminarea discriminarii religioase, prin retragerea suportului financiar pentru Biserica Ortodoxa Romana.

CONCLUZII PRELIMINARE

Raportat la guvernarile anterioare, la programele celorlalte partide si la critica factiunilor radicale din propriul partid, se pot trage urmatoarele concluzii:

I. In domeniul fiscalitatii, relaxarea fiscala este contrazisa de taxa pusa pe masinile second hand si cea pe profitul reinvestit. Taxa auto a fost o masura exclusiv liberala, insa ca orientare este tipica protectionismului Keynesian. Principala masura de dreapta, pe de alta parte, este mentinerea este cotei unice de impozitare. Ulterior, intr-un plan anti-criza, Premierul Tariceanu sustine eliminarea taxei pe profitul reinvestit.

II. In domeniul privatizarilor, majoritatea masurilor sunt neo-liberale, prin sustinerea privatizarii domeniului aerian, electric si postal. Exista si masuri de stanga, precum subventionarea agriculturii, pisciculturii si mineritului.

III. Pe piata muncii, devierea spre liberalismul social este mai evidenta, prin cresterea proportiei salariului minim (si nu eliminarea lui), descurajarea emigrarii fortei de munca (si nu incurajarea imigrarantilor).

IV. In sistemul de pensii, principala masura de dreapta a fost introducerea sistemul de pensii capitalizat. Pe de alta parte, cresterea pensiilor este o masura sociala, dar nu in mod necesar liberal-sociala. In plus, initiativa legii nu a avut-o PNL, si PSD. In Programul de Guvernare, se pune insa accentul pe marirea pensiilor existente, si nu pe dezvoltarea mai rapida a sistemului capitalizat sau pe descurajarea pensionarii anticipate. Putem concluziona ca, in acest domeniu, PNL manifesta accente pure de liberalism social.

V. Masurile din sistemul educational intaresc caracteristica liberal-sociala a Programului PNL. Sistemul se doreste a fi echitabil social, nu se vorbeste despre incurajarea sistemului privat de scolarizare, iar Statul continua finantarea Universitara (urmarindu-se totusi reducerea ei).

VI. Capitolul masurilor anti-discriminare este subdimensionat, in raport cu asteptarile ce decurg din Statut. Nu exista masuri de combatere a discriminarii sexuale, iar laicizarea Statului nu prezinta interes. Deasemeni, tema limitarilor libertatii individuale prin masurile anti-teroriste nu este abordata.

Putem observa ca in primele doua domenii, Programul sustine preponderent masuri de factura neoliberala, in timp ce in domeniul pensiilor, pietei muncii si educatiei, masurile sunt liberal-sociale. Totodata, masurile de reducere a dicriminarii nu reprezinta un punct de interes.

CONCLUZII FINALE

"Pe plan electoral, P.N.L. pare a se indrepta din ce in ce mai mult spre un pseudoliberalism, caracterizat prin exclusivism si inchistare, care va avea drept consecinta limitarea audientei partidului la un segment electoral de 5%-10%, in functie de un anumit nivel al venitului; o asemenea abordare electorala, ascunsa sub hainele unei iluzorii fidelitati doctrinare, este insa perdanta, intrucat asociaza liberalismul cu ideile oligarhice, ignorand faptul ca valorile liberale pot avea aderenta in toate grupurile sociale doar in masura in care liberalismul este generos si deschis."

Aceasta recomandare, care poate servi drept o concluzia subtila acestei lucrari, face parte din "Platforma politica liberala pentru clarificarea doctrinara, unitatea si relansarea fortelor de centru-dreapta". Certificatul de nastere al popularului Partid Liberal Democrat atentiona astfel conducerea liberala asupra lipsei de pragmatism a consegventei doctrinare, iar tot ce putem spune in urma acestei lucrari este ca PNL le-a urmat sfatul.

Astfel, un sistem de partide care se anunta a fi bipartidist, a devenit unul a doua partide si jumatate. PNL a reusit ceea ce nici un opozant al stangii nu a reusit in Romania Post-Decembrista: obtinerea unei proportii semnificative in Parlament, dupa 4 ani de Guvernare.

De iure, Partidul National Liberal mentine o doctrina liberala neoclasica. De facto, aplica atat masuri liberal-sociale, cat si neo-liberale, in functie de circumstante. O deviere spre stanga, asumata doctrinar, ar fi facut sa dispara ceea ce Paul Aligica numea "mirajul liberalismului", si odata cu el o mare parte a electoratului fidel. Pe de alta parte, lipsa politicilor de stanga ar fi maximizat efectele clasice ale erodarii la guvernare, si PNL ar fi impartasit astazi soarta PNTCD. Ramane totusi de vazut, odata cu alegerile Europarlamentare, daca Guvernarea Tariceanu a exagerat cu "generozitatea" si "deschiderea" noului liberalism.

BIBLIOGRAFIE