LEGITIMITATE SI AUTORITATE

LEGITIMITATE SI AUTORITATE

Una din problemele esentiale pentru definirea puterii politice este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenta, al filosofiei politice si al sociologiei politice, dar avand relevanta pentru toate stiintele politice. 'Desemnand fundamentul, temeiul puterii politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de guvernare sau persoana care detine puterea' - Maurice Duverger.

Derivata (etimologic) din latinescul 'legitimus' (conform cu legea), legitimitatea a fost adeseori identificata cu legalitatea (conformitatea cu legile in vigoare). Dar, desi legitimitatea presupune in cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confunda.

Antichitatea a realizat trecerea de la intemeierea supranaturala a puterii (legitimitate divina) la aducerea in plin plan a fortei traditiei (legitimitate cutumiara, a succesiunii in cadrul unei dinastii).

Epoca moderna a conturat, tot mai mult, drept criteriu esential al legitimitatii - consensul- care la Cicero, in Roma Antica, inseamna premisa trainiciei si genezei unei forme de guvernamant republicane iar Magna Charta Libertatum (Anglia, 1215) desemna un anumit acord intre guvernanti si guvernati, limitand absolutismul regal.

Semantica politica actuala considera 'Consensul ca reprezentand o anumita convergenta a opiniei publice, precum si acordul (partial sau total) permanent sau provizoriu) al fortelor politice privind valorile esentiale, scopurile urmarite sau mijloacele prin care acestea pot fi atinse'.

Consensul se deosebeste atat de unanimitate cat si de majoritate, presupunand consultari, negocieri, dialog, compromisuri, pentru depasirea divergentelor si identificarea unor solutii acceptabile de catre toate partile implicate. Deseori consensul apare ca factor de coeziune si integrare in cadrul unui sistem, ca alternativa la clivajele (rupturile) care produc divizarea critica a societatii sau la conflictele care ameninta stabilitatea sociala. Conceptia pluralista este adepta a consensualismului, relevand rolul consensului atat la nivelul constiintei elaborate si al institutiilor, cat si la nivelul opiniei publice difuze (ne-elaborate).

Sunt insa si puncte de vedere care opun consensul pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul prin ceea ce numeste 'uniformitatea credintei si evaluarii', fara a nega toate virtutile consensului ii opune un pluralism bazat pe diversitate. Aceasta 'desacralizare' a consensului isi are originea in declinul sau, incepind cu anii `70, fenomen pus in relatie cu ritmul mai lent al cresterii economice, care-i fusese atat de favorabila in perioada postbelica. De aici rezulta ca, avand un caracter dinamic, consensul este o stare evolutiva, necesitatea sa manifestandu-se cu pregnanta in anumite perioade, in care se contureaza strategii de dezvoltare - asa cum este cea a tranzitiei spre democratie si economia de piata din Estul si Centrul Europei. Acceptand consensul drept criteriu al legitimitatii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece ramane de clarificat modul in care se produce acesta.

Robert Dahl aprecia ca guvernarile legitime se caracterizeaza prin acea ca asigura conditiile pentru o larga participare populara, precum si o anumita regularitate procedurala, indeosebi prevederi referitoare la conducerea de catre cei ce reprezinta majoritatea, respectarea drepturilor minoritatilor sociale, responsabilitatea in cadrul alegerilor.

Numerosi autori apreciaza ca indicatorul cel mai relevant al legitimitatii il reprezinta alegerile populare, libere si corecte, detinand puterea in mod legitim numai cei care au obtinut-o prin alegeri.

Deoarece stiinta politica nu se ocupa de orice fel de putere, iar problema fundamentala a puterii politice este aceea de a fi ascultata pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate sa poata fi urmarite si realizate, consideram ca prima sarcina a stiintei politice este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adica legitimitatea ei, cu corolarul sau obligatia politica.

Acesta este planul tipic analizei politice, in care ontologia existentei si functionarii (sau exercitiului) puterii politice se asociaza indiscutabil cu axiologia politica deoarece reperele ascultarii comandamentelor puterii si supunerea fata de legile ei sunt plasate in lumea valorilor.

De aceea cuplul legitimitate-obligatie politica instituie o categorie fundamentala a politologiei si a altor stiinte politice.

Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oara doar in texte medievale, pe cand adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare in latina clasica (Cicero).

'Legitimitatea este un principiu de intemeiere a unui sistem de guvernamant care presupune:

a) constiinta guvernantilor ca au dreptul de a guverna;

b) anumita recunoastere a acestui drept de catre guvernati;

c) asumarea dublei obligatii politice (obligatia cetatenilor de a se supune si obligatia guvernantilor de a satisface cerintele supusilor'

Deci, limitele obiective ale legitimitatii sunt date de compatibilitatea de interese si valori intre putere si diverse clase si categorii sociale sau / si cetateni. Criza de legitimitate isi are sursa obiectiva in ingustarea nepermisa a acestei compatibilitati.

'Problema legitimitatii presupune ca nici un guvernamant nu poate functiona si nu se poate mentine in lipsa unui minim de legitimitate. Or, sensul general, fundamental al obligatiei politice nu este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a refuza de a fi cetatean, adica membru responsabil al unei comunitati politice'.

Acest accent ne conduce la sublinierea distinctiei dintre: nesupunerea civila si obiectia de constiinta.

a.) Obiectia de constiinta constituie rezistenta sau opozitia la o lege sau prevedere a sa, lege care contravine valorilor si normelor unei obligatii liber asumate si pe care puterea poate sa accepte sau nu.

Dincolo de cazuri frecvent discutate de nesupunere civila .

Ex: Gandhi, Tolstoi, M. Luther King - realitatea politica actuala ofera exemple noi de nesupunere civila (autoexilul, terorismul politic, disidenta, etc.).

b.) Nesupunerea civila este refuzul obligatiei politice. Asemenea fenomene readuc in actualitate tentativa de a reduce legitimitatea la o conditie a sa: eficacitatea puterii, adica capacitatea acesteia de a se face ascultata, de a se asigura respectul si supunerea tuturor membrilor comunitatii fata de deciziile pe care le ia.

Eficacitatea ar fi in acest caz o corespondenta statistic ridicata, intre sistemul de norme impuse si acte indeplinite de cetateni. Dar, o asemenea eficacitate presupune o totala indiferenta fata de mijloacele utilizate (constrangere violenta, fizica sau simbolica). in acelasi timp, se introduce supozitia duratei (longevitatii puterii) ca factor legitimator.

Stabilitatea puterii este considerata si ea un factor legitimator. Dar, legitimitatea puterii nu poate fi redusa nici la eficacitate (care poate fi doar o conditie) si nici la efectivitate (detinerea efectiva a puterii). Ceea ce este cert consta in faptul ca un stat sau un regim politic neputincios nu poate aspira la legitimitate. De aici tendinta frecventa de a 'suplini' eficienta (apreciata tot mai mult prin rezultatele ei sociale) prin exacerbarea fortei sau prin manipulare.

Exista unele tendinte care reduc legitimitatea la legalitate (pozitivismul juridic). Avem de a face aici cu un dublu reductionism.

a) legalitatea este redusa la un inteles strict formal, confundat adesea cu validitatea normei juridice;

b) reducerea conditiei formale la legalitate (validitate) la sursa normei si anume vointa decizionala a conducatorului (ceea ce legitimeaza fascismul, stalinismul).

Deci, trebuie inlaturata conceptia strict formala, de inspiratie pozitivista, despre drept si legalitate. in perioada postbelica, filosofia dreptului a facut pasi semnificativi in aceasta privinta. Herbert Hart preciza ca 'a certifica faptul ca o regula (norma) este juridic valida nu spune inca nimic despre supunere'.

De fapt legitimitatea si legalitatea inceteaza sa mai fie identice din momentul in care se admite ca o ordine de stat poate fi legala, dar injusta, deci ilegitima. In alti termeni, legalitatea si legitimitatea nu pot sa se identifice decat daca legalitatea este garantul liberei dezvoltari a personalitatii umane.

Mentionam aici faptul ca nici consensul nu poate fi fundament al legitimitatii.

Legitimitatea desemneaza o calitate a puterii si intemeiaza autoritatea puterii

Consensul constituie o atitudine psihologica, un acord informal asupra valorilor pe care se intemeiaza un principiu de legitimitate. Deci, consensul priveste mai mult aspectul functional, posibilitatea functionarii puterii si mai putin legitimitatea ei reala, justetea ei.

Pentru a inlatura orice confuzie intre legitimitate si consens, mentionam ca legitimitatea unui regim politic decurge din identificarea cu un sistem de norme, din atitudinea sa prezumata de a asigura triumful valorilor socialmente dezirabile (dorite).

Specificul conditiei legitimitatii puterii se afirma in faptul ca exprima o cerinta cu caracter permanent, care leaga intr-o sinteza organica imperative morale, juridice si politice.

Legitimitatea puterii nu este o simpla norma ci o reprezinta .

Retinem faptul ca legitimitatea continua sa fie un termen de referinta in aprecierea modului de exercitare a puterii, in absenta unei legitimitati reale, ordinea publica poate fi mentinuta numai prin coercitie.

Autoritatea este asociata puterii legitime. Cuvantul autoritate provine din latinescul 'auctoritas' ('forta de convingere'), fiind utilizat uneori si astazi pentru a defini acele relatii dintre conducator si condus care se desfasoara intr-un mod opus constrangerii, deci prin convingere.

In sens general, autoritatea desemneaza capacitatea unei institutii sau a unei persoane de a obtine din partea unei comunitati sociale, respectul, ascultarea si supunerea fata de deciziile si actiunile sale.

De remarcat ca autoritatea nu este numai un fenomen politic ci se manifesta in diferite domenii si sub diferite aspecte: autoritatea parintilor in familie, autoritatea profesionala, autoritatea morala, religioasa etc.

Specific autoritatii politice este faptul ca se refera la comunitate in ansamblul sau. Se fac diferentieri intre autoritatea institutionala si autoritatea personala. in cazul autoritatii institutionalizate, aceasta autoritate apare ca putere institutionalizata, fiind greu de facut o distinctie dintre sensul politic si cel juridic (ex. Parlament, Presedintie, Guvern, Administratie publica, Autoritate judecatoreasca).

Autoritatea personala deriva din calitatile unei persoane ce detine functie politica, ceea ce impune distinctia dintre autoritatea functionala (conferita de functie) si autoritatea persoanei (ca titular de functie). Trebuie semnalat faptul ca secolul nostru se caracterizeaza printr-un proces de personalizare a puterii, nu in sensul monopolului absolut asupra puterii pe care o detine o persoana, ci in acela al identificarii de catre o comunitate a valorilor, aspiratiilor sale cu o anumita persoana (ex. personalitatilor charismatice, cand un partid este votat nu atat pentru programul sau, cat mai ales pentru valorile si aspiratiile simbolizate de liderul sau).

Una dintre cele mai influente abordari ale autoritatii politice a fost cea realizata de Max Weber, care distingea intre:

autoritatea traditionala (bazata pe respectul fata de traditie, fata de datini practicate vreme indelungata);

- autoritatea charismatica (harismatica), conferita de 'neobisnuitul har al unei persoane (charisma), adica de inzestrarea sa strict personala si de increderea celorlalti in calitatile sale, in eroismul, clarviziunea sau talentele sale de conducator';

autoritatea legala conferita de credinta intr-un stat legal, intemeiat pe reguli rational elaborate, aceasta fiind proprie omului de stat modern.

Datorita sociologului german (Weber) termenul 'charismatic' s-a consacrat ca determinand atributul unei personalitati care se bucura de o autoritate populara exceptionala, cu precizarea ca nu se asociaza intotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pilda, a fost considerat un conducator charismatic).

Autoritatea nu contravine democratiei, dimpotriva, slabirea autoritatii determina disfunctionalitati ale sistemului democratic, care pot duce la criza de autoritate sau anarhie.

Ceea ce contravine democratiei este autoritarismul, adica absolutizarea autoritatii in sensul utilizarii unor mijloace de constrangere.

Bibliografie

1. Max Weber, 'Politica, o vocatie si o profesie', Bucuresti, Editura Anima, 1992.

2.Francois Chatelet, Evelin Pisier, 'Conceptiile politice ale secolului XX', Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.

3. Jakub Karpinski, 'A.B.C.-ul democratiei', Humanitas, 1993.

4. Ovidiu Trasnea, 'stiinta politica. Studiu istorico-epistemologic', Editura politica, Bucuresti, 1970.