Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Institutia prezidentiala in Romania


Institutia prezidentiala in Romania




Principiul separatiei puterilor in stat

In literatura de specialitate principiul separatiei puterilor in stat ocupa un loc important in procesul de explicare si intelegere a modului in care democratia functioneaza. Fara acest principiu nu ar putea sa existe parlament, guvern, presedintie sau putere judecatoreasca. Printre cei ce au pus bazele acestui principiu se numara John Locke si Montesquieu, ale caror opere au tratat acest subiect, iar un rol edificator l-a avut Revolutia Franceza.

John Locke este considerat ca fiind primul care a adus in discutie problema mecanismelor de control dintre puterile statului sau altfel spus separatia puterilor in stat. Legitimitatea de care se bucura cei ce detin puterea in stat, legitimitate ce le este oferita de catre cetateni prin vot liber, nu este suficienta conform contractului social al lui Locke. El afirma ca interesul ce ar trebui sa se regaseasca in modul de conducere al celor alesi nu poate exista atata timp cat ei nu se confrunta cu o moderare a puterilor ce le detin. De aici rezulta teoria pe care o propune Locke, teoria franelor si contraponderilor.




Astfel, autorul considera ca in stat exista trei puteri: puterea legislativa, puterea executiva si puterea confederativa. Primele doua sunt puteri ce nu trebuie explicate, pentru ca nu ridica probleme de definire, pe cand a treia trebuie detaliata. Locke intelege prin putere confederativa „o putere pe care o putem numi naturala, deoarece ea corespunde unei facultati pe care o are in mod natural fiecare om inainte de a intra in societate. Aceasta putere cuprinde dreptul de pace si de razboi, cel de a forma ligi si aliante si de a purta tot felul de negocieri cu persoanele si comunitatile straine statului[1]. Ea nu se confunda cu puterea executiva: „aceste doua puteri, executiva si confederativa, sunt, fara indoiala, in ele insele realmente distincte . Pentru Locke puterea confederativa este puterea ce i se atribuie monarhului sau presedintelui acelui stat. Puterea judecatoreasca ce nu se regaseste in cele trei puteri de baza, revine implicit puterii legislative. Asadar cele trei puteri identificate de Locke au patru functii.

Montesquieu porneste in demersul sau de la analiza facuta asupra guvernamantului englez de catre Locke. La fel ca si predecesorul lui, Montesquieu separa puterile din ratiuni practice deoarece „scopul urmarit este asigurarea libertatii individuale in fata puterii publice[3]. El are in vedere moderatia puterii pentru ca „libertatea politica se gaseste doar in guvernamintele moderate. Ea nu exista decat daca nu se abuzeaza de putere; dar este o experienta eterna ca orice om care are puterea este tentat sa abuzeze de ea; el merge pana acolo unde gaseste bariere . Virtutea insasi are nevoie de limite. Pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca prin randuiala lucrurilor puterea sa opreasca puterea .

Daca puterea ar fi impartita intre organisme distincte si independente, fiecare organ va ramane cantonat in limitele ce i se desemneaza, astfel „puterea va opri puterea[5]. Pentru a putea indeplini cele trei functii ar trebui sa existe „puterea legislativa, puterea executiva a lucrurilor care depind de dreptul gintilor si puterea executiva a celor ce depind de dreptul civil ; cu alte cuvinte, cele trei puteri sunt puterea legislativa, executiva si judecatoreasca.

Montesquieu prin aceasta impartire incearca sa diminueze cumulul acestor puteri in mainile unui singur organism. Astfel, „legislatorul nu va putea adopta legilor solutiilor de speta, executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, iar judecatorul doar va interpreta dreptul, fara sa-l creeze si fara sa poata impune el insusi sentinta[7].

Revolutia franceza a fost evenimentul ce a schimbat raportul dintre cei ce conduc si cei ce sunt condusi, deoarece de acum inainte puterea este aleasa de cei ce sunt condusi la toate nivelurile. Reprezentantii puterii primesc de la natiune, prin delegare, puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca, pe care, fiecare dintre acestea o exercita fara amestecul celorlalte si fara sa poata actiona una asupra alteia in mod discretionar, suveran. O astfel de situatie duce la izolarea celor trei puteri si la crearea unui sistem constitutional rigid, impracticabil, acestuia lipsindu-i mijloacele de a face puterile sa functioneze concertat[8].

Capitolul 2

in Romania

Principiul are la baza impartirea in trei componente esentiale, legislativa, executiva si judecatoreasca. Sistemul celor trei puteri a fost depasit si completat in legislatia romaneasca printr-o serie de elemente esentiale, dar care nu au legatura directa sau de subordonare cu acestea. Printre institutiile nou create se numara: Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Nationala Romana, etc.[9].

In Romania, incepand cu Constitutia din 1991, a fost consacrat principiul separatiei puterilor in stat, prin limitarea sferei de activitate a acestora si prin control reciproc. Spre exemplu, structura bicamerala a Parlamentului romanesc face necesara pentru intrarea in vigoare a unei legi votarea acesteia in aceeasi redactare atat in Senat cat si in Camera Deputatilor. In cazul in care acest lucru nu se intampla, conform Constitutiei anterioare celei din 2003, se apela la procedura de mediere. Executivul este si el guvernat de acelasi principiu. De exemplu, in cazul investirii Guvernului, este necesara initial numirea Presedintelui, apoi confirmarea Parlamentului. Tot Guvernul este cel care organizeaza si conduce alegerile pentru Parlament si Presedintie, precum si Referendumul. Decretele Presedintelui nu produc efecte juridice decat daca sunt contrasemnate de Premier. Presedintele are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului, sa-i suspende din functie sau sa-i revoce, dar numai la propunerea Premierului. Presedintele Romaniei numeste magistratii care fac parte din puterea judecatoreasca, dar numai la propunerea Consiliului Suprem al Magistratilor. Puterea judecatoreasca are dreptul de a anula hotararile Guvernului si de a sesiza Curtea Constitutionala pentru a declara ca neconstitutionale legile date de Parlament sau ordonantele emise de Guvern.

Constitutia Romaniei mai prevede si alte norme si reglementari ce ajuta la implementarea principiului separatiei puterilor in stat. Potrivit Constitutiei nici una dintre puteri sau institutii nu este mai mare decat alta. Astfel, constituantul a prevazut ca Presedintele sa poata dizolva Parlamentul numai in anumite conditii si dupa o anumita procedura. Tot asa, Parlamentul poate sa il suspende pe Presedinte dar numai in baza unor dovezi clare. Insa pentru ca Presedintele sa fie demis este necesara introducerea procedurii de Referendum, astfel incat numai cetatenii cu drept de vot pot sa il demita.

In baza celor exprimate „o astfel de reglementare moderna, prin incredintarea atributelor puterii la mai mult de trei autoritati independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate dispozitiilor Constitutionale”, este o dovada a limitarii puterii de catre putere, ce „previne tendintele de insusire a puterii de catre o persoana sau un grup ori chiar de o categorie sociala[10].

Capitolul 3
Institutia prezidentiala in Romania

Pentru a stabili modalitatile optime de comunicare specifice institutiei prezidentiale este necesar ca pentru inceput sa stabilim clar identitatea juridica a acesteia. Pentru aceasta voi face o scurta trecere in revista a caracteristicilor juridice a institutiei prezidentiale din punct de vedere al Constitutiei si Legii 69/1992.

Rolul Presedintelui Romaniei

Institutia Presedintelui Romaniei este parte componenta a puterii executive si se supune normelor stabilite in Constitutia Romaniei. Modelul dupa care este impartita puterea executiva este cel bicefal sau dualist (puterea executiva este impartita intre seful statului si guvern, atributiile fiind bine delimitate prin lege organica).

Legitimitatea Presedintelui sta in alegerea acestuia prin vot direct de catre populatia Romaniei, spre deosebire de guvern care este numit de seful statului in baza votului de investitura acordat de Parlament.

In conformitate cu Constitutia Romaniei, Presedintele detine patru functii principale: functia de reprezentare, functia de garant al independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii[11], vegheaza la respectarea Constitutiei si functia de mediere .

Presedintele Romaniei este investit, in mod expres de catre Constitutie, cu prerogativa de a reprezenta statul roman. Faptul ca el este ales prin vot direct de catre cetateni ii confera acestuia rol reprezentativ atat pe plan intern cat si pe plan extern. Ca sef al statului, Presedintele reprezinta statul roman, putem afirma chiar ca el se identifica cu statul roman[13]. Astfel, ca atributie esentiala pe plan intern mentionam promulgarea legilor, actiune prin care legea este investita cu formula executorie, garantand astfel independenta tarii. Pe plan extern, functia de reprezentare se manifesta prin atributii precum: acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare sau semnarea acordurilor internationale in numele Romaniei.

In calitate de garant al independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii, Presedintele Romaniei dispune de importante prerogative: prezideaza Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, este comandantul fortelor armate, poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate, instituie starea de asediu sau starea de urgenta. Tot Presedintele este si garantul unitatii tarii. Astfel, el trebuie sa ia in considerare orice amenintare ce provine din exterior sau din interior (din partea unui partid politic prin informare in masa, a unui grup de persoane sau o autoritate publica centrala sau locala). Pentru a se asigura integritatea teritoriala a tarii Presedintele este comandantul suprem al fortelor armate si poate declara mobilizarea generala sau partiala a acestora.

In conformitate cu prevederile constitutionale orice persoana fizica sau juridica indiferent de functia pe care o are este indatorata sa respecte litera si spiritul Constitutiei. Rolul Presedintelui este acela de a veghea asupra modului de exercitare a oricarei activitati socio-umane in conformitate cu prevederile constitutionale.

Constitutia Romaniei prevede ca seful statului sa exercite functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate. Medierea intre puterile statului se refera la arbitrarea unui conflict intre cele trei puteri constitutionale. Presedintele este impartial, caracteristica datorata neafilierii sale la vreun partid politic.

Alegerea presedintelui Romaniei

Presedintele Romaniei „se alege prin vot direct prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat”[14]. Astfel, Presedintele nu este ales sau influentat de catre gruparea politica ce a castigat alegerile parlamentare si poate sa indeplineasca functia de mediere intre partide si societatea civila.

Presedintele Romaniei este ales in urma sufragiului universal, fapt ce ii confera legitimitate populara si care il face din punct de vedere reprezentativ egal cu Parlamentul. Deosebirea dintre cele doua organe reprezentative este ca Parlamentul reprezinta poporul iar Presedintele reprezinta statul. Legitimitatea populara este motivul principal pentru care spunem ca Romania are la baza un regim semiprezidential, desi, in regimul francez (considerat etalon pentru regimurile semiprezidentiale) puterea Presedintelui este mult mai mare comparativ cu cea a Parlamentului, iar in Romania Parlamentul este cel care acumuleaza o forta considerabila, in defavoarea Presedintelui care prin prerogativele ce i s-au conferit, are aproximativ puterile unui presedinte de republica parlamentara.

Pentru alegerile prezidentiale se pot prezenta candidati propusi de partide si formatiuni politice sau candidati independenti[15]. Partidele si formatiunile politice pot propune, fie separat, fie impreuna, numai un singur candidat. Legea pentru alegerea Presedintelui 69/1992 stipuleaza ca fiecare candidatura sa fie sustinuta de cel putin 100.000 de alegatori, articol care a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta nr. 129 din 30 iunie 2000, care modifica numarul celor care vor sustine candidatura la 300.000. Propunerile de candidati se depun la Biroul Electoral Central, cel mai tarziu cu 30 de zile inainte de data alegerilor.

La alegerile Prezidentiale nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu indeplinesc conditiile stabilite de art. 35 din Constitutia Romaniei pentru a fi alese sau care au fost alese ulterior de doua ori ca presedinte al Romaniei. Nu pot candida: „persoanele care nu au drept de vot; persoanele care nu au numai cetatenie romana si domiciliu in tara; persoanelor carora le este interzisa asocierea cu partide politice (judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politisti si alte categorii de functionari publici stabilite prin legea organica); persoanele care nu au implinit, pana la ziua alegerilor inclusiv, varsta de 35 de ani; persoanele care au indeplinit anterior depunerii candidaturii doua mandate prezidentiale”.

Alegerea Presedintelui se face prin sufragiu cu doua tururi de scrutin. Este declarat castigator candidatul care a intrunit in primul tur de scrutin majoritatea voturilor alegatorilor inscrisi pe listele electorale. In cazul in care nici unul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se va organiza un al doilea tur de scrutin intre primii doi candidatii care au obtinut in primul tur cel mai mare numar de voturi. In al doilea tur, este declarat ales candidatul care a intrunit majoritatea relativa a voturilor.

Validarea alegerilor se face de catre Curtea Constitutionala. Ea supervizeaza de asemenea desfasurarea legala a alegerilor. La 3 zile de la inchiderea urnelor de votare Curtea Constitutionala poate primi contestatii din partea formatiunilor politice, a partidelor politice si a candidatilor care au participat la alegeri prin care se poate anula validarea alegerilor daca se constata ca votarea si stabilirea rezultatelor au fost fraudate.

In termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru functia de Presedinte al Romaniei de catre Curtea Constitutionala, cele doua Camere sunt convocate de Presedintii acestora pentru depunerea juramantului de catre candidatul a carui alegere a fost validata.

Durata mandatului prezidential

Conform noii Constitutii, mandatul Presedintelui Romaniei este de cinci ani si se exercita de la data depunerii juramantului Presedintelui ales in fata celor doua Camere intrunite in sedinta comuna[16]. Pentru situatii speciale, de exemplu catastrofe sau razboi, mandatul presedintelui poate fi prelungit pentru ca in acea perioada este imposibila organizarea de alegeri libere, acestea fiind amanate pana dupa incetarea starii de razboi sau a efectelor catastrofei.

Vacanta functiei prezidentiale apare atunci cand mandatul Presedintelui Romaniei inceteaza inainte de termen in caz de demisie, demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor si in caz de deces si, de asemenea, daca este suspendat din functie sau daca se afla in imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile. In acest caz Curtea Constitutionala va constata existenta situatiilor ce duc la vacanta functiei Presedintelui si va comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului in vederea alegerii unui nou Presedinte. Pana la organizarea de noi alegeri prezidentiale interimatul se va asigura de catre Presedintele Senatului sau de cel al Camerei Deputatilor. Pe durata interimatului, Presedintele interimar nu poate indeplini atributiile prevazute in art. 88 si 90 din Constitutie, astfel el nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii, nu poate dizolva forul legislativ si nu poate cere poporului sa-si exprime prin Referendum vointa cu privire la probleme de interes national.

Incompatibilitatea functiei presedintiale cu orice alta functie publica si privata

Rolul de Presedinte al Romaniei este unul ce nu lasa loc si altor preocupari decat cele pe care le-a acceptat la momentul investiturii. Pentru a evita situatii precum conflictul de interese intre functia de Presedinte si o anumita functie publica sau privata, trebuie semnalata incompatibilitatea ce ar decurge din nerespectarea rolului de arbitru intre puterile statului si intre stat si societate. Presedintele trebuie sa fie un model de impartialitate si sa dovedeasca independenta politica. Pentru a se putea adopta o pozitie obiectiva fata de toate partile aflate in conflict, Presedintele este obligat sa indeplineasca rolul asumat.

In Constitutia Romaniei se regasesc trei categorii de incompatibilitati:

a)      Incompatibilitatea intre functia de Presedinte al Romaniei si calitatea de membru al vreunui partid politic;

b)      Incompatibilitatea cu orice alta functie publica, indiferent care ar fi domeniul in care s-ar exercita aceasta si natura functiei;

c)      Incompatibilitatea cu orice functie privata.

Presedintele ales nu poate fi membru de partid pentru a nu crea confuzie in ceea ce priveste respectarea atributiei de impartialitate. In cazul in care Presedintele care pana la data depunerii juramantului nu si-a declarat public retragerea din partidul din care a facut parte el va fi sanctionat de Curtea Constitutionala in baza art. 95 din Constitutie.

Regimul imunitati prezidentiale

Regimul imunitatii Presedintelui Romaniei este reglementat de articolul 84 din Constitutia Romaniei care face trimitere la articolul 69 despre imunitatea parlamentara. Astfel Presedintele nu poate fi tras la raspundere juridica pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului. Presedintele Romaniei are asigurata imunitatea pe tot parcursul exercitarii functiei dar este posibil ca in baza art. 95 si art. 84 alin. 3 din Constitutie, ca si parlamentarii, sa poata fi suspendat sau pus sub acuzare.

Raspunderea politica si penala a Presedintelui Romaniei

Presedintele Romaniei este raspunzator de actele sale numai in cazul in care ele contravin prevederilor Constitutiei, prin savarsirea de fapte grave. Aceste cazuri nu sunt stipulate in legea fundamentala sau in alte acte speciale, ele ramanand sa fie dovedite a fi intemeiate sau nu de catre Parlament, Curtea Constitutionala si cetatenii cu drept de vot. In tot acest proces fiecare din partile sus amintite poate juca un rol important in procesul de decizie care se incheie, daca se ajunge in acest stagiu, cu Referendumul organizat pentru votul cetatenilor.

Propunerea de suspendare din functia de Presedinte poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor, se aduce la cunostinta Parlamentului care in sedinta comuna a celor doua camere, stabilesc trimiterea ei la Curtea Constitutionala, care va analiza si va asculta interventiile Presedintelui Romaniei. Raportul va fi trimis inapoi la Parlament unde se va hotari daca se instituie interimatul functiei prezidentiale in urma suspendarii din functie a acestuia. Dupa aceasta etapa se declanseaza organizarea Referendumului de catre Guvern. Cetatenii sunt chemati sa voteze daca sunt sau nu sunt de acord cu demiterea Presedintelui Romaniei, vot ce cantareste la fel de mult cat cel al Parlamentului si cel al Curtii Constitutionale.

Toate aceste caracteristici care apartin identitatii juridice a institutiei prezidentiale din Romania permit stabilirea cadrului in care se va desfasura analiza propriu-zisa. Prezentarea aceasta ne va permite conturarea identitatii personajului politic Ion Iliescu in calitatea sa de Presedinte al Romaniei cu ajutorul comunicarii politice. Analiza se desfasoara pe o perioada determinata situata din punct de vedere temporal dupa incheierea campaniei electorale.

Partea a II-a

Capitolul 4
Comunicarea politica

Alegerea primului cuvant dintr-o lucrare sau chiar dintr-o conversatie este cel mai greu. Comunicarea este precum o lucrare de arta. Orice artist inainte de a trasa primele linii trebuie sa se gandeasca sau sa mediteze (asupra sufletului) asupra ceea ce doreste sa infatiseze. Primul cuvant este cel care va da cursul unei conversatii va oferii ceea ce noi numim startul, stabilind in felul acesta reguli ce trebuie respectate. Fiecare participant la conversatie trebuie sa posede aproximativ aceleasi cunostinte sau coduri.

Daca o conversatie intre doi sau mai multi indivizi poate fi analizata in forma cea mai simpla folosind modelul conversational al lui Lasswell, cum poate fi definita o comunicare intre o institutie si un individ sau grup?

La aceasta intrebare poate raspunde comunicarea politica. Dar pentru a putea sti exact care va fi raspunsul intrebarii, va trebui mai intai sa vedem ce este comunicarea politica?

Comunicarea politica este o ramura a Comunicarii, bazandu-se si folosindu-se de aproximativ aceleasi reguli. Dar, sunt autori care sustin, si pe buna dreptate, provenienta comunicarii politice dintr-un alt domeniu si anume din Comunicarea publica. Caci pana la urma, dupa cum stim, institutiile sunt publice si nu private iar daca ar fi ca ele sa faca informarea aceasta s-ar numii inainte de toate comunicare publica. Dar de ce totusi numim comunicarea publica – comunicare politica?

Comunicarea politica este privita de foarte multi autori ca fiind nu doar apanajul institutiilor dar si a partidelor ce doresc sa detina puterea. Am putea spune, incercand sa definim comunicarea politica, ca este procesul prin care cei care detin sau vor sa detina puterea informeaza cetatenii in legatura cu activitatile de interes public. Cu toate acestea comunicarea politica este conceputa ca o comunicare ce ia nastere doar in perioada campaniei electorale. Doar ca in aceste momente ia forma propagandei.

Comunicarea publica

Comunicare publica dupa cum vom vedea se prezinta ca un tip e comunicare formala care nu urmareste acapararea tuturor formelor de comunicare de pe un anumit teritoriu. Comunicarea publica, este de parere Pierre Zemor, se efectueaza pornind de la regulile si normele acelei tari.

Comunicarea publica se desfasoara intr-un domeniu legitimat de interesul general, in felul acesta depasind domeniul public reglementat de catre juridic.

Opinia autorului despre atributiile puterilor publice si misiunile serviciilor publice este ca ele „releva dispozitii constitutionale, legale si regulamente proprii oricarui stat de drept”[17]. Asadar comunicarea publica este expresia aplicarii regulilor, desfasurarea oricaror proceduri sau luarea oricaror hotarari publice.

Mesajele de informare publica sunt in teorie emise, primite si tratate de institutiile publice „in numele poporului”, in aceeasi maniera in care sunt pronuntate hotararile judecatoresti sau votarea legilor. Informatiile transmise sunt de interes public deoarece trebuie sa se supuna transparentei.

Functiile atribuite si exercitate de institutiile publice sunt catalogate de catre Pierre Zemor ca fiind: informarea (a aduce la cunostinta, a da seama si a pune in valoare), de a asculta (asteptarile, intrebarile si dezbaterea publica), de a contribui la asigurarea relationarii sociale (sentimentul de apartenenta colectiva, luarea in considerare a cetateanului in calitate de actor) si de a insotii schimbarile comportamentelor si pe cele ale organizatiei sociale.

Definitia ce ar reiesi din cele prezentate ar putea fi formulata in urmatorul fel: „comunicarea publica este comunicarea formala, care tinde catre schimbul si impartasirea de informatii de unitate publica si spre mentinerea liantului social, a caror responsabilitate revine institutiilor publice”[18].

Dar care este granita dintre comunicare publica si comunicare politica? Autorul cartii Comunicare publica, Pierre Zemor, este de parere ca „viata publica este in intregime marcata de raporturile politice”[19]. Rezulta deci o imixtiune intre cele doua tipuri de comunicari. O deosebire ar fi ca pe plan national sau chiar local, cetateanul este receptor in comunicarea publica in calitate de beneficiar al serviciilor si interlocutor in dezbaterea publica.

Din comunicarea institutionala cu greu se poate sti cat din ea contine elemente ale unei politici si in felul acesta avand un caracter institutional si cat este preocupare pentru mentinerea puterii sau recastigarea ei.

Persuasiunea

Emitatorul pentru a putea sa reuseasca atat transmiterea dar si acceptarea punctelor de vedere de catre receptor, acesta se foloseste de strategiile ce ii sunt puse la indemana de persuasiune. Persuasiunea este un set de strategii ce are ca unic scop convingerea grupului tinta. In continuare sa vedem cu poate fi definita persuasiunea pentru a intelege mai bine acest proces.

Unul dintre primii care au incercat sa defineasca persuasiunea este Aristotel, care era de parere ca in proces sunt folosite atat argumente artistice cat si nonartistice, bazandu-se pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emotional (pathos), sau pe cel logic (logos) ori pe o combinatie a acestora, era de parere filosoful. Persuasiunea devine eficienta atunci cand ea are la baza temeiuri comune ce exista intre agentul persuasiv si tinta persuasiunii.

Printre primele definitii moderne ale persuasiunii au fost date de catre autori precum Winston Brembeck si William Howell pornind de la sursa mesajului si capacitatile de concepere a discursului ale agentului persuasiv. Acestia au definit pentru inceput persuasiunea ca „o incercare constienta de a schimba gandurile si actiunile, manipuland motivatiile oamenilor in raport cu telurile predeterminate”[20], apoi prezentand-o ca pe „o comunicare prin care se intentioneaza sa se influenteze alegerea” .

Keneth Burke[22] defineste persuasiunea ca pe o indemanare artistica a agentului persuasiv in utilizarea „resurselor ambiguitatii”. Sentimentul de identificare se realizeaza prin modul in care cel persuadat se adreseaza intr-un limbaj cat mai apropiat de cel al lui. Burke este de parere ca identificarea adevarata este atunci cand agentii persuasivi, cred si vorbesc la fel ca auditoriu.

Persuasiunea este pentru inceput definita ca un proces modificator de atitudini, credinte, pareri sau comportamente. Persuasiunea este un proces ce are la baza o sursa si un receptor care trebuie sa coopereze. Definitia pe care o propune Charles U. Larson, continuand ideea lui Keneth Burke, este urmatoarea: „persuasiunea este crearea impreuna a unei stari de identificare intre sursa si receptor, ca urmare a utilizarii simbolurilor”[23]. In procesul de persuasiune este evident importanta intentia sursei sau a continutului mesajului la fel si ceea ce se petrece in mintea receptorului. Persuadarea rezultata este de fapt o autopersuadare, pentru ca nu putem fi persuadati fara a lua parte la proces.

Propaganda

Exista mai multe posibilitati de a definii propaganda. Intr-o maniera minimala ea ar putea fi definita simplist pornind de la ideea de la care a plecat si politologul francez J. Driencourt conform careia „totul e propaganda” . Cu toate acestea o astfel de definitie nu poate ajuta foarte mult la intelegerea sensului termenului.

O alta posibilitate ar fi definirea acesteia dupa modelul lui L. W. Doob care considera ca propaganda este de fapt o campanie foarte bine organizata care include mesaje si termeni cheie care prin maniera de prelucrare si transmitere orienteaza omul obisnuit catre „concluzia inevitabila”[25].

Un punct important in stabilirea eficientei propagandei il subliniaza Joesph Goebbles, ministrul nazist cu probleme de propaganda. El apreciaza ca „propaganda devine ineficienta in momentul in care suntem constienti de existenta acesteia” .

Rolul propagandei se evidentiaza in momentul in care ea devine un mecanism prin care este promovata o doctrina. Scopul este de a influenta si de a modifica atitudinele emotionale[27]. Cu alte cuvinte reclamele ce nu contin ideologii nu sunt propagandistice, dar in acelasi timp mesajele religioase, majoritatea comunicatelor de presa guvernamentale au caracter propagandistic deoarece fac referiri la ideologii.

Propaganda se deosebeste de argumentatie[28] prin raspunsuri prestabilite. Deoarece „toate tentativele propagandistice urmaresc modificarea opiniilor oamenilor, insa nu orice schimbare a parerii este sinonima cu propaganda; daca exista un schimb sincer de argumente, iar grupurile de discutie nu detin puncte secrete in agende, atunci nu avem de-a face cu o activitate propagandistica” .

Jacques Ellul sustine ca din punct de vedere tehnocratic, „propaganda constituie un ansamblu de reguli, directive administrative, ordonante modele de trai si educatie precum si de compensatii acordate de statutul politic modern”[30]. Rezulta astfel o majoritate propagandistica a culturii tehnocrate.

Dierdre Johnson vede pozitionarea mesajelor propagandistice intre propaganda pura si nonpropaganda; unele dintre ele se folosesc de instrumentele specifice pentru a putea sa fie incadrate. Opinia autoarei, dupa cum reiese din definitiile de mai sus, este aceea ca trebuie sa existe trei elemente foarte importante in orice tip de propaganda: pastrarea secretului, manipularea si scurtcircuitarea judecatii logice cu ajutorul argumentelor emotionale si a sugestiei.

Propaganda poate fi definita, cu foarte mare dificultate din perspective ce pornesc de la ideologie sau mass-media, dar si aratand care sunt secretele ei, scopul uniformizator pe care il urmareste sau obstructionarea procesului gandirii[31].

Propaganda este ideologie. Punctul de plecare al ei este acela de a vinde un anumit produs, care poate fi religios, politic sau economic, de aceea putem spune ca propaganda este „inainte de toate si in principal ideologica”[32].

Propaganda se foloseste de mass-media. Pentru a promova ideologia, propaganda utilizeaza anumite forme ale mass-media. Mijloacele de comunicare care pot fi intrebuintate in mod propagandistic includ: discursuri, filme documentare, programe TV, show-uri radiofonice, postere si panouri publicitare, expedierea de pliante prin posta, precum si timbrele postale, monedele, hartia de circulatie monetara, muzica, drama, arta, etc. Acestea sunt canalele prin care sunt raspandite materiale propagandistice intr-o maniera intentionata. Cu toate acestea, „nu toate genurile de comunicare prin mass-media reprezinta propaganda”[33].

Anumite elemente caracteristice propagandei raman aproape intotdeauna secretele fata de public. Aceste elemente sunt: sursa comunicarii, obiectivul sursei, reversul povestii, tehnicile utilizate in transmiterea mesajului, rezultatele propagandei[34].

Scopul propagandei este sa creeze uniformizarea opiniilor, atitudinilor si comportamentelor receptorilor[35]. Cu alte cuvinte o companie publicitara nu incearca uniformizarea cetatenilor la un nivel global ci mai degraba micro, care apoi sa devina promotorul propagandei.

Propaganda obstructioneaza procesul gandirii. Scopul propagandei este acela de a stimula emotiile publicului si nu rationamentul acestora, pentru ca altfel propaganda ar esua. Capcana rationala poate fi ocolita de propaganda doar prin utilizarea de informatii tendentioase ce au rolul de a stimula emotional publicul.

Ce este comunicarea politica?

Comunicarea politica este „o forma a comunicarii prin intermediul careia se transmit intentionat si directionat mesaje avand continut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa sau prin alte instrumente si actiuni, transfer si contratransfer informational care se realizeaza intr-un camp sau intr-un spatiu de actiune bine definit, intr-o anumita perioada de timp, folosindu-se tehnici si metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicitatii si care are drept scop principal realizarea unei legaturi pe cat posibil pozitive intre actorii politici si opinia publica si invers”[36]

Comunicarea politica mai poate fi definita plecand de la definirea marketingului politic – vazut ca „metoda globala de organizare, prezentare, promovare a informatiei si a resurselor necesare realizarii unor obiective politice”[37]. Resursa cea mai importanta utilizata de marketingul politic este informatia. De aici rezulta eticheta ce reprezinta o incarcatura simbolica, imaginea care identifica, da valoare si reprezinta produsul. Astfel informatia este sursa vitala a cunostintelor necesare unei campanii de marketing politic.

Daca definim comunicarea politica drept un proces ce „include procedurile si actiiunile prin care este folosita si organizata informatia politica”, atunci ea nu trebuie confundata sau identificata cu propaganda electorala deoarece ea „include toate actiunile de recrutate de personal, de conceptii, de ancheta, de marketing, de evaluare strategica, de grafica, de analiza a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregatire a raspunsurilor care preced, care pot fi, tiparirea de afise electorale sau interventia unui candidat pe postul de televiziune” .

In toate aceste ipostaze, procesul de comunicare trebuie sa tina cont de cele patru reguli de baza ale comunicarii politice: pastrarea coerentei, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimala si coordonarea maxima.

A pastra coerenta in timpul procesului de comunicare este o necesitate deoarece numai in acest fel se poate mentine imaginea de tot unitar Deoarece exista diverse actiuni care se desfasoara la momente diferite si de catre actori diferiti, este obligatoriu sa se pastreze o consecventa. Succesiunea elementelor trebuie sa fie logica, foarte bine gandita pentru ca de unitatea lor depinde si atingerea scopului final. Unitatea actiunilor apare atunci cand se elimina contradictiile la nivel intern si extern. Aceste conflicte pot aparea atunci cand exista discrepante de imagine, cand un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei, fie inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerentei insemna scaderea credibilitatii omului politic, adica, scaderea numarului de votanti.

Cea de-a doua regula presupune adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la realitatea sociala, economica, politica si culturala a societatii in care traieste. Populatia este cea care va da tonul si ritmul discursului politicianului, pentru ca fara a raspunde la anumite nevoi va aduce cu sine grave disfunctionalitati de imagine si de profil ale actorilor politici. De aceea nici o campanie care a fost efectuata si a fost castigatoare nu trebuie sa fie considerata eficienta din start.

Daca pastrarea coerentei este ceruta de necesitatea apartenentei la intreg, identificarea minimala, este procesul prin care se face prezentarea produsului, identificarea acelor caracteristici care il deosebesc, il fac diferit de celelalte produse asemanatoare. „In marketingul politic, imaginea este cea care da valoare produsului promovat, iar aceasta imagine trebuie sa reprezinte ceva diferit, cu care un alegator sa se poata usor identifica”[39]. Cu alte cuvinte, identitatea cuprinde doua componente majore, si anume apartenenta la un grup si diferentierea in cadrul aceluiasi grup. Omul politic este parte componenta a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce il face un membru al grupului. Dar in acelasi timp este necesar ca omul politic sa se diferentieze de ceilalti pentru a putea sa isi creeze identitatea care il va face recunoscut si popular. Imaginea creata trebuie sa fie pozitiva si mai ales mentinuta in aceasta pozitie.

Cea de-a patra regula este legata de necesitatea mentinerii coordonarii maxime, aceasta pentru ca elementele ce compun comunicarea politica trebuie puse intr-o anumita ordine pentru a se folosi la maximum potentialul fiecaruia. Pentru ca sa existe o coordonare eficienta este nevoie de etapizarea procesului comunicarii politice precum si respectarea termenilor limita stabiliti pentru indeplinirea etapelor. De asemenea este necesara „respectarea tuturor regulilor de prudenta necesare pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informatii care nu sunt sigure si verificate s.a.m.d.[40]

O data stabilite regulile procesului de comunicare putem identifica si elementele distinctive ale acestuia: o retea de interactiuni, dimensiunea reprezentativa, ritualizarea, rolul mass-media si o practica democratica.

Comunicarea politica presupune existenta a mai mult de doi interlocutori intre care se stabilesc interactiuni („o retea de interactiuni”). Actorii sociali ce poseda identitati diferite, determina o retea sau o configuratie de retele de care trebuie sa se tina cont in comunicarea politica. „Din acest punct de vedere, comunicarea politica este un concept global care vizeaza: institutii si actori cu resurse, proiecte si legitimitati diferite; procese, interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un anumit impact social”[41].

Comunicarea politica are un emitator pe langa actorul politic si un actor social ce nu poseda identitate politica. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea politica „inglobeaza contracte de comunicare diferite, de unde si finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune si, in acelasi timp, informare, strategie si in acelasi timp practica democratia”[42].

In procesul de comunicare politica un rol deosebit il are dimensiunea reprezentativa deoarece orice actor implicat in acest proces trebuie sa isi creeze un statut politic, asta daca nu l-a dobandit deja. In timpul comunicarii politice sunt tratate acele teme de interes public si care se incadreaza in perceptiile colective existente la un moment dat. „Din aceasta perspectiva, comunicarea politica reprezinta un «teritoriu» simbolic in care actorii politici negociaza constructia agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile, grupurile sociale si societatea in ansamblu”[43].

Un alt element important al comunicarii politice este ritualizarea. Ea are in vedere faptul ca procesul de comunicare politica este rezultatul interactiunii dintre actori sociali diferiti, reprezentanti ai unor institutii. Tipologia interactiunilor este foarte diversificata, fapt care face ca procesul de comunicare politica sa fie mult mai conventional si mai ritualizat decat alte acte de comunicare.

Pentru ca procesul de comunicare sa se realizeze eficient este importanta implicarea mass-mediei. Rolul ei este de a ajuta la o mai buna vizibilitate a informatiei politice, aceasta ajungand ca prin intermediul mass-mediei sa fie dezbatuta de catre public. Mijloacele de comunicare in masa sunt „cele care pot media interactiunea dintre participantii la comunicare politica si care furnizeaza imagini ale acestei interactiuni. Asadar, mediatizarea este o conditie intrinseca a oricarei actiuni de comunicare politica” [44].

Comunicarea politica este o practica democratica esentiala in regimurile democratice. Comunicarea politica in afara rolului strategic pe care il are pentru un actor politic, este si un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politica dintr-o societate pot evidentia gradul democratic al unei societati.

Incheiere

Tipologia comunicarii politice

Pentru a intelege mai bine comunicarea politica, dar mai ales abordarile care stau la baza definirii ei, Gerstle imparte definitiile comunicarii politice in patru mari abordarii: abordarea din perspectiva comportamentalista, abordarea din perspectiva structuro-functionalista, abordarea interactionista si abordarea dialogica.

Abordarea din perspectiva comportamentalista. Unul dintre pionierii comunicarii este H. D. Lasswell care in 1948 punea intrebarea „Cine spune ce, cui, prin ce mijloace si cu ce rezultate?” pentru a putea descrie o actiune de comunicare. Un an mai tarziu, Shanon si Wever propun locica teoriei matematice a comunicarii. Astfel, comunicarea este inteleasa mai intai ca o suma de factori din care fac parte emitatorul, mesajul, receptorul, codul, canalul si situatia. Literatura de specialitate propune doua modele de transmitere a mesajului.


Fig. 1 Model linear

Comunicarea mai poate fi reprezentata asemenea unui proces liniar care presupune transmiterea informatiei continute in mesaj de la emitator la receptor. Rezulta astfel, ca ceea ce caracterizeaza comunicarea este efectul pe care ea il produce asupra destinatarului.


Fig. 2 Modelul contextual

Definitiile care insista pe procesul de transmitere sau pe efectul produs de aceasta sunt numeroase. Pentru G. A. Miller de exemplu, „comunicarea este transmiterea unei informatii de la un punct la altul”[45]; urmand ca D. K. Berlo sa adauge ca scopul pentru care noi comunicam este „pentru a influenta, pentru a produce un efect in concordanta cu intentiile noastre” . Aceasta idee a stat la baza uneia din definitiile comunicarii politice. H. Eulau, S. J. Eldersveld si M. Janowitz, politologi ca formare dar care isi sprijineau studiile pe teoriile behavioriste, imagineaza comunicarea drept unul dintre cele trei „procese” – alaturi de lider si de structurile de grup – „prin care influentele politice sunt mobilizate si transmise intre institutiile guvernamentale si comportamentul electoral” .

Abordarea din perspectiva structuro-functionalista. Jacques Gerstle este de parere ca o astfel de abordare „schimba definitia comunicarii, inscriind-o in contextul societatii ca pe un ansamblu de sisteme aflate in relatie. Comunicarea politica este din acest punct de vedere ansamblul de procese interactive dintre elementele unui sistem si intre acest sistem si elementele inconjuratoare” . Conceptele cheie sunt astfel cele de sistem, schimb, echilibru. Privite in mod concret, sistemele politice, economice, culturale, care definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informatii prin fluxuri specifice fiecarui mediu ceea ce face ca politicul sa fie situat pe o pozitie secundara.

Comunicarea politica poate fi considerata „o activitate de comunicare, cu specific politic in functie de consecintele ei, actuale sau potentiale, asupra politicului”[49]. Pentru K. W. Deutsche ea „nu are existenta proprie deoarece intreaga politica trebuie analizata ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai intai de toate, o activitate de comunicare»” .

Din acest punct de vedere, Jacques Gerstle considera ca eficacitatea sistemului este data de patru factori: importanta informatiei, timpul de asteptare necesar sistemului pentru refacere, castigul realizat prin fiecare operatie corectiva si deplasarea scopului comunicarii. De aceea Almond vede comunicarea ca fiind „elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea”[51]. Totusi, potrivit lui David Easton si teoriei sistemelor realizata de acesta, comunicarea nu este un concept central deoarece modelul sau se bazeaza pe aceeasi logica a schimbului de informatii intre sistem si mediu astfel incat „cerintele si suporturile care intra in sistemul politic sunt transformate in decizii si reactioneaza asupra modelului printr-un mecanism de feedback” .

Comunicarea politica mai poate fi definita tinand cont de aspectul instrumental si de cel institutional[53]. Daca aspectul instrumental o clasifica drept o relatie de persuasiune intre interlocutori, un proces de influentare si intentionalitate, aspectul institutional face referire la aceasta ca la un sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale, reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice .

La aspectul instrumental face referire Belanger cand defineste comunicarea politica drept „o relatie sociala echivalenta cu influentarea”. Este insa vorba despre o influentare in primul rand voita, care apoi este transformata sau nu in actiune. Absenta actiunii – ca modalitate de comunicare politica – este de aceasta data echivalenta cu omisiunea. Actiunea sau absenta ei reprezinta deci interventii intentionale in comportamentul potential al receptorului[55].

Comunicare politica este insa si dincolo de cuvinte. McNair considera ca in acest segment se incadreaza orice „comunicare intentionala despre politic”, „toate discursurile politice”, „nu numai enunturile verbale sau scrise, ci si elementele vizuale de semnificatie precum tinuta vestimentara, machiajul, pieptanatura, designul unui logo”. Cu ajutorul acestor elemente de comunicare este intregita imaginea politica sau identitatea[56]. Pentru ca procesul de comunicare intentionala sa se desfasoare in mod optim sunt necesare cateva conditii minimale: existenta emitatorului, receptorului, un spatiu public si unul sau mai multe canale de comunicare .

Importanta aspectului institutional reiese si din definitia data de Negrime comunicarii politice. Pentru el, aceasta este „un sistem complex de comunicare a informatiei politice intretinut prin practici jurnalistice, socializare politica si democratizarea institutiilor statului”[58]. Si pentru Wolton comunicarea politica este „un spatiu” in care se intalnesc discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima in mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie” .

Veron, propune o abordare asemanatoare cu cea a lui Wolton. Acesta, analizeaza produsele comunicarii politice pornind de la produsele mediatice astfel incat fiecare produs final difuzat de media de informare „este o configuratie discursiva profund eterogena” si reprezinta produsul final al unor negocieri multiple. Asupra acestui produs final si-au lasat amprenta diferitii actori prin intermediul unor strategii diversificate. Altfel spus, „este vorba despre o suprafata discursiva care devine locul de intalnire al unor operatori strategici de o mare diversitate” .

Roland Cayrol, in lucrarea intitulata „Noua comunicare politica”, vedea procesul comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre „televiziune, sondaje si publicitate”[61], rezultand cea ce el numeste sfanta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron in lucrarea „Comunicarea politica azi”, mai adauga un element, acela fiind americanizarea, rezultand o cvadratura.

Norris adopta un model interactiv oarecum linear, pentru ca el isi reprezinta comunicarea politica sub forma unui proces interactiv. Informatiile circula intre oamenii politici, noile media si public. Aceasta circulatie se realizeaza pe trei directii: de sus in jos (de la institutiile guvernului catre cetateni), orizontal (intre oamenii politici) si de jos in sus (de la opinia publica spre autoritati)[62]

Gosselin defineste comunicare politica pornind de la tipologia actiunii sociale propusa de Weber (apud Beciu). Comunicarea politica este inteleasa atat ca o relatie pragmatica, cat si ca o structura institutionala. Comunicarea politica este definita dupa doua axe: „una orizontala, care vizeaza relatia actiune-receptare, si cealalta, verticala, care introduce arenele si teritoriile in care se desfasoara comunicarea politica[63]”.

Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un act de comunicare politica este in acelasi timp: o „relatie” intentionala, o luare de pozitie strategica, precum si un „spatiu” de interactiune; un „ritual”, dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv tehnologic si simbolic „care pune in scena” politicul, dar si o practica democratica; un „mesaj” politic, dar si cognitie politica; marketing politic dar in acelasi timp si agenda publica. Comunicarea politica, conchide autoarea, este multidimensionala daca privim definirea ei nu prin un model linear sau informational, ci unul constructivist sau discursiv.

Dimensiuni ale comunicarii politice

Comunicarea politica, dupa cum remarca Jacques Gerstle, in lucrarea „Comunicare politica”, are la baza trei dimensiuni fundamentale: dimensiunea pragmatica, dimensiunea simbolica si dimensiunea structurala.

Pragmatica este definita ca acea arie care se ocupa cu studiul practicilor reale de comunicare. Pragmatica se refera la „relatia care il uneste pe emitator de receptor si care este mediatizata de comunicare”[64]. Comunicarea politica devine in felul acesta o forma a relatie sociala care se stabileste prin comunicare. Interactiunea este realizata prin persuasiune, convingere, seductie, informare, condamnare, negociere sau dominare. Rezulta astfel o perspectiva practica a comunicarii, una care „poate fi conceputa ca o reprezentare a politicului, definit ca spatiu social al tensiunii dintre cooperare si conflict ”. Ideea de cooperare este subiacenta etimologiei termenului comunicare, cuvant care sugereaza o transmitere de informatii, la un amestec si la o partajare a semnificatiilor.

Simbolurile sunt ceea ce folosesc oamenii pentru a da un sens experientei lor, iar „a simboliza inseamna a reprezenta realul si a stabilii un raport de semnificatie intre lucruri[66]”. Pentru a realiza acest lucru, omul se foloseste de limbaj dar si de rituri sau ritualuri. Semnele care sunt folosite nu doar in comunicarea politica, dar si in alte forme ale comunicarii umane se regasesc in coduri. Un cod „este un stoc de semne si un repertoriu de reguli care se combina in mod potrivit pentru membrii unei comunitati lingvistice” .

Simbolurile ofera strategii ce pot avea grade diferite de intrebuintare. Strategia simbolurilor se axeaza pe o alegere intre descriere si condensare. Simbolurile condensate se caracterizeaza prin marea incarcatura semantica si prin puterea lor de evocare, de identificare ori de protectie. Enuntarea „permite locuitorilor individuali sau colectivi sa realizeze acte de limbaj controlate, sa aiba o grija mai mare sau mai mica in privinta enunturilor si sa le ofere auditoriului spre a produce mesaje de implicare, de interpretare sau de asociere”[68]. Comunicarea politica trebuie sa se foloseasca de umorul popular al istoriilor si glumelor, care pot fi un vector puternic al stereotipurilor sociale, rasiale si nationale.

Dimensiunea structurala face trimitere la caile prin care avanseaza comunicarea politica. Acestea pot fi canale, retele si media prin intermediul carora se deruleaza fluxul comunicarii. Conceptul de retea are doua perspective, una sociala iar o alta de comunicatie. Reteaua sociala se defineste „prin opozitie cu un aparat, drept o organizatie sociala, neconstituita, adica limite imprecise, cu actanti putin specializati in rolurile si conexiunile aleatorii”[69]. Reteaua de comunicatie este reprezentata ca „o infrastructura, adica un ansamblu de posibilitati materiale de comunicatie, care difera de structura de comunicare definita ca ansamblul comunicarilor schimbate in mod real in cadrul unui grup”. Prin structura comunicationala se intelege avantajului material dar care nu realizeaza o structura reala a comunicarii. Pentru a exista stabilitate in interiorul unei retele de comunicare este nevoie de trei factori: resursele informationale distribuite inegal, interesul partenerilor pentru schimb si repartizarea puterii in sensul controlului informatiei.



Comunicarea prezidentiala

Camelia Beciu in lucrarea „Comunicare politica”, defineste comunicarea prezidentiala ca cea care desemneaza ansamblul practicilor si tehnicilor de comunicare prin intermediul carora institutia prezidentiala si/sau presedintele disemineaza informatia de interes public si national.

Comunicarea prezidentiala este in opinia autoarei una din cele mai ritualizate forme de comunicare politica. Aceasta constatare se datoreaza modului in care este perceput procesul de transmitere de informatii din partea presedintelui. Momentele in care presedintele are o interventie sau o convorbire devin momente exceptionale, ajung sa fie evenimente in sine sau semne ca pe scena politica se intampla ceva de importanta maxima, de aici rezulta asa numitul „contract” de comunicare. Prin acest contract, conchide autoarea, presedintele este „reprezentantul natiunii”, iar modul de adresare este alocutiunea.

Muchon analizand comunicarea prezidentiala din Franta, a constatat ca aceasta este una din ce in ce mai personalizata. Astfel se face trecerea de la ritualul ce caracterizeaza comunicarea prezidentiala si se trece la o comunicare ce doreste sa puna accentul mai mult pe psihologia personajului prezidential. Camelia Beciu este de parere ca modul de adresare al presedintelui cu toate ca nu seamana cu o alocutiune propriu-zisa, este perceput tot ca o alocutiune, deoarece este calificat drept moment exceptional in care presedintele comunica „in fata natiunii”.

Camelia Beciu considera ca presedintele „ca reprezentant al natiunii, evoca sau celebreaza memoria colectiva”[70]. Atunci cand presedintele se adreseaza natiunii – natiune ce detine o anumita istorie – el o face in calitate de cetatean, lider politic si lider simbolic. Ca lider simbolic, presedintele se adreseaza natiunii-colectivitate, incarnand valori, caractere si idealuri colective. Ca lider politic, presedintele comunica in numele unui stat. Iar in calitate de cetatean, presedintele se adreseaza in numele opiniei publice.

Pe langa rolul important pe care il are presedintele in comunicare, tot atat de important este si rolul institutiei prezidentiale, a carei comunicare se inscrie „in procesul cotidian al comunicarii politice”[71].

Camelia Beciu realizeaza o impartire a modelelor de comunicare prezidentiala prin prisma modului in care presedintele utilizeaza televiziunea pentru a se adresa natiunii si a interactiunii dintre presedinte, mass-media si public.

Denton si Hart sunt de parere ca spectacolul politic se datoreaza televiziunii, care „submineaza adesea dimensiunea democratica a comunicarii prezidentiale”[72]. Astfel rezulta: politica popularitatii, televiziunea este cea care a determinat aparitia discursului plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual si popular; politica aparitiilor publice, acapararea de aparitii publice, de capital televizual; riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor diminueaza rationalitatea in procesul decizional, rezultand o diminuare eronata a publicului.

Jacques Gerstlé in cartea Comunicarea politica este de parere ca televiziunea a jucat un rol important in schimbarea si modelarea strategiilor comunicarii prezidentiale. Sufragiul universal dar mai ales separatia puterilor a determinat un proces de administrare zilnica a comunicarii prezidentiale, pentru ca institutiile media au dobandit o importanta strategica in jocul puterii. Comunicarea electorala avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care presedintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte „presedintele duce o campanie fara oprire, in care comunicarea se bazeaza pe popularitate”[73].

Institutia prezidentiala poate sa asigure un control al comunicarii. Prin control, autorul, intelege modul in care va fi construita scena politica. Politica de comunicare va putea sa gestioneze modul in care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment. Presedintele nu trebuie doar sa aiba acces direct la media, adica prin discursuri, el trebuie sa poata avea si o acoperire in cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, „administrarea agendei prezidentiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau inspre crearea actualitatii” (pag 93).

Opinia lui Jacques Gerstlé analizand sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie in favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este impartit intre Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. In plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de reprezentant al natiunii, rezultand astfel o acoperire media nesolicitata.

Mouchon[74], formuleaza trei modele de comunicare, ce tin seama de interactiunea ce are loc intre presedinte si mass-media si rolul pe care il joaca publicul din perspectiva contactului cu presedintele.

Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul in care presedintele se prezinta ca o autoritate menita sa raspunda intrebarilor jurnalistului-vedeta cu privire la punctele esentiale ce intereseaza populatia.

Modelul agora, este modelul in care intrebarile provin din partea unui public bine selectionat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta persoanele ce vor adresa intrebari, nemai fiind un purtator de cuvant al opiniei publice. Mouchon este de parere ca modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decat modelul autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, interventiile nu sunt egale, ci proportionale cu statutul participantilor, rezultand un rol infim din partea publicului care se gaseste in ecuatia comunicarii doar pentru a fi desfasurata comunicarea prezidentiala.

Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidentiala ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog intre public si presedinte. Cu toate acestea exista riscul aparitiei sindromului discutiei de cafenea. Adica, se poate intampla ca in cele din urma calitatea dialogului sa depinda prea mult de selectia participantilor si de interventia acestora. Un alt risc ar mai fi complexitatea intrebarii care nu permite un raspuns succint si convingator din parte presedintelui.

Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina strategia de comunicare. Presedintele, „in perioadele de criza interna sau internationala, in conjuncturile electorale sau in timpul exercitarii curente a puterii”, va trebuii sa gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: „gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale, arbitru, figura tribuniana, sef militar si diplomat”[75]. Situatiile de criza in care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetatenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.

Comunicarea prezidentiala merge mai departe pana acolo incat vrea sa controleze scena, modul in care este distribuita informatia dar mai ales ce fel de informatie ajunge la public.

De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidentiala are ca baza de sustinere „administrarea popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si de mentinerea legitimitatii”[76]. Functia de presedinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce trebuie dezbatuta. Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru presedinte sa isi transmita mesajul, iar oricare ar fi situatia criza sau ameliorare, el trebuie sa isi orienteze discursul in asa mod incat el sa se plieze pe situatia data.

Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la articolele aparute in ziare, ci pot fi deplasarile in strainatate sau acele gesturi de forta simbolica. Jacques Gerstlé defineste comunicarea prezidentiala nu doar ca o reducere la cateva tehnici, ci ca pe „un ansamblu de eforturi ale presedintelui, canalizate in directia unui control – prin cuvant, tacere, actiune – al definirii situatiei politice oferite de mijloacele media si de alti actanti politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de pozitia institutionala”[77]. Obiectivul consta in a orientarea eforturilor spre o reprezentare a eforturilor spre o redare a situatie care sa fie conforma cu punctele de vedere ale presedintelui. Pentru ca acest obiectiv sa fie indeplinit trebuie administrate din timp luarile de cuvant, a intervalelor de tacere si a politicii simbolice.

Capitolul 5: Emitatorul

Tipologia liderilor politici

Introducere

Gustav Le Bon in lucrarea sa „Psihologia maselor”, imparte liderii politici in doua categorii mari: aventurierii si ctitorii.

Aventurieri pentru Le Bon sunt acei oameni energici care poseda o vointa puternica dar numai de moment. Ei dau dovada de violenta si de cutezanta, fiind deosebit de utili in dirijarea conflictelor sau in demararea unor acte temerare.

Actele de vitejie ale aventurierului sunt uimitoare, starnind admiratie la cei apropriati si teama la dusmani. Cu toate acestea in viata cotidiana da dovada de foarte multe slabiciuni, cedand in fata unor obstacole elementare pentru omul obisnuit. Dupa trecerea momentului culminant de vitejie ei nu mai pot sa conduca, dand dovada de pasivitate si dezorientare. Din acest motiv liderul aventurier are nevoie de o idee sau de ceva care sa-l conduca, ceva care sa ii ofere o linie de conduita bine stabilita ce poate fi urmata.

Ctitorii reprezinta persoanele capabile sa exercite, gratie unei vointe durabile, influente constante si foarte puternice, uneori in pofida exteriorizarilor mai putin structurate. Acestia tind sa intre cu abnegatie in posesia lumii intregi. Liderii de acest tip poseda o vointa persistenta care confirma existenta unor facultati extrem de rare si puternice. In fata lor nu rezista nimic, nici natura, nici zeii, nici oamenii.

In general tipologiile nu tin cont de aspectul moral al actelor de conducere, omitandu-l sau tratandu-l neadevarat[78]. Un exemplu de luat in considerare este cazul Adolf Hitler care nu trebuie considerat un lider ci un tiran.

Sustinator al acestei idei este J. M. Burns care realizeaza o tipologie a liderilor care ar trebui sa fie structurata in functie de modalitatea de interactiune cu ceilalti membri in doua mari categorii: lideri tranzactionali si lideri reformatori.

Liderului tranzactional ii este caracteristica adaptarea la factorii compromisului, iar interactiunea cu ceilalti membrii il determina sa faca diferite schimburi, precum: locuri de munca contra voturi intr-o campanie electorala, promisiuni de majorare a salariilor contra asigurarii de neparticipare la greva, s.a.m.d. Cu toate ca liderul tranzactional are la baza activitatii lui schimbul, acesta nu ajuta la schimbari radicale in cadrul societatii.

Cea de-a doua categorie, liderul reformator inclina spre o conlucrare mai profunda cu ceilalti membrii ai grupului, avand o tendinta spre compasiune si conlucrare reciproc avantajoasa. Datorita calitatilor pot devenii idoli ai multimii, influentand in mod substantial gandurile si comportamentele colectivitatii. Empatici, exemple de moralitate demne de urmat, ei pot, spre deosebire de liderul tranzactional, sa produca schimbari de importanta majora in ecuatiile de organizare a socialului.

O alta tipologie a liderilor este facuta de catre Roger-Gerard Schwartzenberg, criteriul avut in vedere este de aceasta data identitatea acestora. Astfel, putem distinge intre: lideri al caror profil este asemenea omului obisnuit, liderul care fascineaza, tatal nostru si non-femeia politica la care se adauga un anumit tip de lider care insumeaza toate calitatile unui conducator recunoscut si acceptat de catre mase, acesta este eroul.

Autorul considera ca eroul poate sa joace rolul fondatorului care se regaseste in tari din lumea a treia si cel de salvator pentru ca reuseste sa vina in ajutorul unei tari dezvoltate dar care se afla intr-o criza. Apoi se regasesc eroii divini cei care au parte de acceptare folosindu-se de partea simbolica a legitimitatii mai mult decat de cea rationala.

Profetul sau cel care face ca visul sa devina realitate ofera siguranta celor ce simt nevoia, „pentru ca eroii nu se pot insela”[79]. Prin orgoliu si distanta eroul isi poate pastra aura si misterul, fapt care ii sporeste longetivitatea. Puterea este ceva ce poate si trebuie sa fie facut doar de catre conducator si numai in secret, pentru ca ea nu este la indemana oricui.

Conducatorul care a fost ales prin sufragiu universal se departeaza incet de supusii lui, nu mai are nevoie sa se lase judecat de catre semenii lui, puterea este numai a lui, astfel el devine si se comporta precum un monarh. Puterea nu mai este universala ea devine personalizata. Eroul este cel care ajunge pentru cetateni unsul lui Dumnezeu el are puterea de a vorbi in numele Lui, el este prezenta Lui pe pamant si totul are un mesaj dumnezeiesc.

Dar pentru a putea sa isi sporeasca autoritatea si sa isi faca simtita prezenta, Schwartzenberg considera ca ei se folosesc de cultul personalitatii care are rolul de a-l aseza pe erou langa Dumnezeu. Acesti eroi autoritari simt si au nevoie de aceasta glorificare pentru a putea sa se asigure de puterea pe care ei o au asupra oamenilor. Dupa disparitia lor se incearca fie stergerea lor din memoria colectiva fie sunt inlocuiti de catre subalternii lor care vor exercita puterea la o scara mai redusa.

Eroul nu poate sa conduca pentru totdeauna. Daca se intampla sa decada iata care sunt cei patru factori identificati de catre autor: esecul, un conducator care nu castiga bataliile pe care le da nu mai poate sa isi dovedeasca puterea de a conduce si de a cucerii; rasturnare de situatie, daca nu mai exista situatie de criza care sa necesite un dictator, inseamna ca nu mai este nevoie de el; democratia, liderul charismatic si distant nu este agreat de oamenii de rand care vor sa reduca acest handicap dintre ei si conducator; si oboseala care apare dupa atatea elogii si laude de sine. Se ajunge in situatia in care „marile figuri de la carma sunt abandonate in favoarea oamenilor obisnuiti, ce incarneaza virtutii obisnuite”[80].

Omul obisnuit la Schwartzenberg este „fara stralucire, fara pasiune, fara drama, el este campionul normalului” pentru ca „totul este banal in el, obisnuit, conventional”, ”nu se distinge prin nimic obisnuit”[81]. Dar, ne putem intreba ca in conditiile in care liderul – om obisnuit este atat de anost si lipsit de atractivitate, de ce este ales, de ce ajunge sa capteze atentia? Un raspuns posibil ar fi ca tocmai acest lucru este atractiv la el, poate ca simplitatea cu care orice om se poate identifica cu liderul obisnuit il face sa fie ales. Modestia este cea care il va propulsa pe culmile cele mai inalte ale puterii.

Totul la omul obisnuit se leaga de rutina si de conformismul gandirii care nu permite interpretari ce ar putea sa reduca lipsa de incredere dar mai ales sa permita risipirea sentimentului de siguranta al publicului. Omul obisnuit, omul din popor este cel care vine sa aduca in fata pe cei ce au stat atata timp in planul secund, cei ce nu au avut puterea sau sansa de a se afirma.

Omul obisnuit isi va face aparitia pentru a lua locul liderului puternic, locul eroului si asta pentru ca oamenii se caracterizeaza printr-un instinct puternic al egalitatii. Se simt de prea mult timp supusi iar acum vor sa se identifice cu cel ce ii va conduce, vor sa fie pe picior de egalitate, vor sa se vada in oglinda.

Orice tara are oamenii ei obisnuiti dar ei nu sunt identici, se diferentiaza datorita unei expresii a „folclorului tarii sale, a elementelor ce alcatuiesc specificul national”[82]. Totusi Schwartzenberg incearca sa contureze un portret robot cvasiuniversal al omului obisnuit: provine dintr-un mediu modest, ignora mizeria precum si opulenta, studii primare, poate secundare si foarte rar superioare, este opusul intelectualului si al mondenului, are o viata de familie linistita si simpla, pentru ca „simplitatea face parte din calitatile sale fundamentale: masura, bunul simt si priceperea” .

Exista oameni simpli care vor sa fie precum omul de rand. Dar aici apar doua situatii, una in care cel ce vrea sa fie vazut asa chiar este un om simplu ce nu va fi nimic altceva, dand cu stangul in dreptul aproape de fiecare data si cea de-a doua ipostaza in care doar se prezinta in aceasta maniera de om din popor, el fiind o persoana cu multe calitati pregatit sa le exercite odata ajuns la putere. De cele mai multe ori cel de-al doilea are mai mult de castigat, pentru ca cetateanul se identifica cu liderul, dar care demonstreaza calitati ce ii lipsesc alegatorului, facandu-l astfel pe cel ce il va vota sa se simta implinit si realizat la acele puncte nerealizate.

Omul obisnuit nu-i ajunge cetateanului care vrea sa viseze, sa avanseze, sa se desprinda de pozitia lui statica, sa iasa din cotidian si sa patrunda intr-o lume a multimilor, o lume a spectacolului. Astfel omul obisnuit oboseste, nu mai satisface nevoile alegatorilor si este inlocuit de liderul charismatic, cel care fascineaza.

Liderul cu sarm este cel care foloseste sentimentul solidaritatii, al fratelui cel mare care „se ridica impotriva adultilor, a societatii prestabilite pe care o reprezinta adultii”[84]. Imaginea fraterna este pentru Schwartzenberg asociata democratiei, conceputa ca o incercare de opozitie impotriva puterii personale, impotriva conducatorilor in functie, ca sa le clatine autoritatea, tutela, pentru ca ei sunt cei ce detin puterea impusa, asemanata cu imagine paterna sau materna.

Spre deosebire de liderul obisnuit care nu are studii superioare, liderul cu sarm este un absolvent al unor scoli faimoase si foarte bune. Un lider cu sarm, charismatic este pentru Schwartzenberg acela ce va sti sa se foloseasca de „miturile din vremea lor (viteza, actiune, succes), de ideologia implicita vehiculata de mass-media si mai ales de publicitate”. Asadar liderul cu sarm se poate definii prin mobilitate, dinamica, in continua miscare si calitati fotogenice.

Liderul charismatic imprumuta de la liderul obisnuit acea reteta ce l-a facut celebru. Imprumuta din aerul simplist care poate fi unul prefacut si il amesteca cu cel al distinctiei, pentru „a satisface egalitarismul democratic”.

„Eroul cultiva in mod deschis superioritatea, distanta. Omul obisnuit nu poate ajunge decat intr-o proximitate familiara. Liderul care fascineaza lanseaza insa o dubla imagine si pune accentul pe doua registre opuse. Este pe rand distant si apropiat, diferit si asemanator, superior si egal. In final, imaginea lui de marca este suprapunerea pe retina a doua imagini opuse.”[85].

Daca omul obisnuit este dorit atunci cand se simte nevoia de liniste, calm si intoarcere la valorile traditionale, liderul charismatic isi face prezenta dupa cum s-a putut vedea atunci cand se doreste si se vrea aventura si spectacol. Dar ce se intampla cand situatia devine dificila si este nevoie de cineva care sa poata rezolva problema aparuta. Pentru Schwartzenberg in astfel de momente isi face aparitia liderul puternic, autoritar, mai bine spus tatal nostru.

Imaginea tatalui este prezenta in subconstientul nostru si poate fi tatal de familie, linistit, nobil, al patriei, al natiunii, intemeietor, sau chiar parinte etern. Schwartzenberg distinge doua mari categorii prin care se poate diferentia parintele eroic de parintele obisnuit: „autoritatea eroico-paterna – aceea a conducatorului revolutionar sau a fauritorului independentei nationale, numit si parintele revolutiei sau parintele tarii, dar care este foarte apropiat de erou – si autoritatea paterna obisnuita – aceea a inteleptului, plin de invataminte si ratiune, aceea a parintelui linistit, mai aproape de omul obisnuit”[86].

Mai important decat tatal poate aparea imaginea batranul impovarat de experienta, cel caruia i se atribuie existenta unui popor, care in moment de suferinte cauta alinare in puterea octogenara si intelepciunea lui.

Modelul patern de autoritate se defineste prin trasaturi precum intelepciune, competenta – ce ii permite rezolvarea problemelor ce nu pot fi rezolvate de cetatenii de rand – iar trasatura definitorie este autoritatea. Autoritatea este atribuita parintelui atunci cand el a reusit sa-si impuna propriile decizii, a reusit sa elimine obstacole ce i-au stat in cale in decursul a mai multi ani. El este un lider ferm, energic cu capacitatea de a lua hotarari importante.

Tatal trebuie sa reflecte imaginea unui parinte nu doar in fata cetatenilor dar si a familiei sale care este o sursa importanta pentru ai legitima autoritatea. El este un foarte bun pedagog ce discuta cu cetatenii precum ar discuta cu elevii lui, care fie sunt plini de admiratie sau le este prea frica sa se ridice impotriva autoritatii acestuia.

In ceea ce priveste aplicabilitatea modelului patern, el este cu atat mai bine reprezentat la nivel social cu cat comunitatea este una de tip patriarhal. Tatal este la baza unei familii iar copii si chiar tatal acestei familii vor sa fie condusi de catre un om care sa semene cu tatal lor. Altfel spus, tatal politic nu ar fi condus daca nu ar fi fost nevoie de un om puternic si daca nu ar fi existat climatul propice.

In opinia lui Schwartzenberg rolurile statice jucate de catre tata si de catre fiu ajung sa se suprapuna si chiar sa se inlocuiasca datorita „transformarilor accelerate”. Pentru Schwartzenberg liderul sarmant castiga in fata liderului paternal deoarece se adapteaza cu mai multa usurinta „la o economie in expansiune si in innoire”[87]. „Dar si dezvoltarea se poate opri, si pe masura ce criza se instaleaza, ne intoarcem mai de graba la o faza de tata, spre faza de erou, spre acest super-tata care redobandeste virtutile paterne, transfigurandu-le insa. Invaluindu-se in mister si grandoare nu doar pentru a parea mai avizat, precum tatal, dar si infailibil transformat in stapan al sortii, raspandind siguranta si ingaduindu-ne sa visam” .

Un alt model propus de Schwartzenberg este cel al femeii in politica, model ce mai poate fi numit si modelul non-femeii. El pune in fata aceasta negatie nu pentru ca nu ar exista femei in politica sau ca rolul lor nu ar trebui sa existe ci pentru ca ele odata ajunse la conducere se dezic de identitatea lor feminina si adopta sau se comporta intocmai unui barbat. Autorul le condamna pe acele femei care nu reusesc sa valorifice caracteristica feminina si „renuntand la propria cultura, cele cateva emancipate ii imita pe fostii stapani”[89].

O femeie, este de parere autorul, poate fi autoritara, dar ea nu face altceva decat sa aduca un omagiu barbatului, liderului autoritar. Non-femeia politica poate sa reproduca din stereotipurile masculine, mai putin unul. Acesta este cel al omului obisnuit care in societatea patriarhala nu ar putea exista. Imaginea femeii este cea a vietii si a compasiunii, cea care daruieste celor aflati la nevoie si au nevoie de ocrotire. Dar nu doar femeia imprumuta sau copiaza de la modelele barbatesti. Imaginea protectoare a fost imprumutata de unii lideri politici care au vrut sa arate ca sunt alaturi de cei aflati in suferinta si de cei care au nevoie de ajutor.

Imaginea unei femei politice este la fel ca cele ale tipurilor de lideri politici prezentate pana acum duplicitara, pentru ca ea poate fi buna, daruitoare si ocrotitoare dar poate fi si rea, cea care frustreaza si interzice, cea care poate si sa insufleteasca atat cat sa poata arata puterea pe care o detine, ea este mama „arhaica”. Schwartzenberg crede ca „femeile politice aleg din aceasta imagine materna dubla pe cea a puterii impuse, chiar cu duritate, mai degraba decat in imaginea binevoitoare si plina de daruire”[90].

Comunicatorul

Emitatorul este o componenta esentiala in transmiterea mesajului catre grupurile tinta. Dar cand mesajului ii lipseste latura logica, emitatorul, liderul trebuie sa reuseasca sa faca mesajul credibil folosindu-se de alte elemente si instrumente ce nu fac parte din arsenalul ratiunii. Cu alte cuvinte el trebuie sa insufle mesajului o parte din caracteristicile lui de baza. Trebuie sa fie credibil si atractiv, la fel cum este si emitatorul.

Experimentele lui C. I. Hovland, I. L. Jans si H. H. Kelley in lucrarea Communication and Persuasion[91], constata ca in functie de gradul de credibilitate emitatorul poate sa modifice atitudinea electoratului. Mesajul ce provine de la o persoana puternica va avea parte de credibilitate pentru ca reuseste sa atraga atentia asupra sa. Mesajul are acelasi suport de credibilitate si daca provine din partea unui personaj cu o pozitie de prestigiu in societate, pozitie ce sugereaza puterea de influentare asupra celorlalti. Din aceste experimente credibilitatea este pentru autori „un amestec intre prestigiul individului, statutul acestuia si apartenenta fizica” .

J.W. McGuire in cartea The nature of attitudes and attitude changes, considera credibilitatea ca un rezultat al unui proces de combinare a competentei si increderii acordate acestuia de catre alegatori. Emitatorul se prezinta ca un detinator de informatii pertinente, adevarate si pregatit sa le transmita. Cu cat nivelul de educatie, inteligenta, statutul social competenta profesionala si gradul de implicare in mesaj creste cu atat puterea de convingere a sursei credibile creste.

Aprecierea pozitiva sau negativa a comunicatorului de catre receptor cantareste foarte mult si poate sa determine daca informatia transmisa este pertinenta, adevarata sau nu, punctele argumentate avand in acest caz un rol foarte mic. Pentru autor sinceritatea este o calitate a competentei comunicatorului, ce poate fi pusa in evidenta atunci cand acesta: „comunica ce stie; este dezinteresat fata de rezultatele demersului comunicativ; nu are intentia de convingere; apara o pozitie opusa interesului sau; este cu atat mai natural”[93].

Pentru a se putea intelege mai bine modul in care este atribuita credibilitatea emitatorului de catre receptor, Cristina Pripp foloseste teoria atribuirii care sustine ca se insusesc comportamentului oratorului, factori specifici individuali (interni), sau factori situationali (externi). Cu alte cuvinte, alegatorul isi construieste o reprezentare a candidatului plecand de la informatiile detinute anterior si tinand seama de situatia contextuala. In baza acestei imagini premergatoare discursului, receptorul va astepta un anumit comportament politic. Indeplinirea sau nu a acestor elemente de apreciere vor determina reusita mesajului.

Atractivitatea (aspectul fizic, personalitatea si modul de comportare) este in conceptia lui J.W. McGuire cea care reuseste sa il determine pe alegator sa isi schimbe atitudinea. Astfel, receptorul se identifica cu emitatorul, folosindu-se de sentimentul de admiratie pe care le are fata de acesta. Schimbarea atitudinala este dependenta „de durata legaturii afective stabilite intre candidat si alegator”[94] trebuie sa fie conforma cu sistemul de valori si credinte ale alegatorului. In caz contrar, aceasta va putea fi oricand desfiintata.

Atractivitatea si durabilitatea relatiei dintre emitator si alegator sta la baza contactelor repetate ce pot fi directe sau prin intermediul mass-media. Alegatorul este tentat sa simpatizeze atat pe cei ce se aseamana lor dar care au acele calitati in plus, dar se pot atasa si de un emitator cu comportamente diferite de ale lui, complementaritate.

Dupa cum s-a aratat, imaginea proiectata este foarte importanta si de aceea trebuie tinuta seama de urmatoarele componente: prezenta fizica, imbracamintea, gestica, coerenta si viteza discursului. Dinamismul inseamna convingerea ca discursul emitatorului este credibil. In timpul unui discurs, emitatorul in functie de reactiile publicului poate sa schimbe strategia, folosindu-le pe cele persuasive. Oratorul stabileste in acest fel ce il pune in valoare. Acest proces de analizare a publicului poarta numele de imagine substitutiva.

Gabriel Thoveron in Comunicarea politica azi, identifica doua elemente esentiale de care trebuie sa tina cont un om politic atunci cand doreste sa comunice sau vrea sa creeze o anumita perceptie a lui publicului: imaginea si pozitionarea.

Imaginea este „reprezentarea sau reproducerea mintala a unui produs, a unui partid, om politic a unei persoane cu care ne putem identifica, in care ne putem oglindi”[95], un rol important in accentuarea acestui proces il are intrarea in era imaginilor. Imaginea este o viziune globala a unui obiect sau persoane pe care o definim si o recompunem din impresii fragmentare. Prin imagine se sintetizeaza toate cunostintele si informatiile obtinute prin mijloace sigure sau mai putin sigure. La baza intregirii mozaicului, a constructiei eterogene este propria noastra experienta. Din punct de vedere al unui politician imaginea de ansamblu nu este compusa doar din a lui, ci si a partidului din care face parte.

Pozitionarea „este o latura a imaginii, continand numai elementele principale ale acesteia, cele care ne vin de la sine in minte, aspectele cele mai socante cele mai usor de remarcat, cele care ne ingaduie cel mai usor sa deosebim candidatul de adversarii sai, partidul de concurenti”[96]. Astfel se creeaza o pozitionare a fiecarui candidat, proces ce are loc automat si care este o reducere a imaginii per ansamblu.

Pozitionarea este o imagine simplificata ce trebuie sa fie ingrijita si mereu tinuta sub supraveghere. Este nota distinctiva a candidatului, distinctie ce il poate ajuta sa castige notorietatea.

Pentru a fi in atentia mass-media, pentru ca mesajul sa ajunga la receptori, este necesar sa existe un emitator. Pentru aceasta cea mai buna metoda este fie un scandal, fie sa sochezi, adica sa fi indraznet. De asemenea imaginea precedenta cu care este asociat un anumit emitator il poate ajuta sa construiasca imaginea dorita. Acest procedeu se aplica celor ce provin din lumea spectacolului sau a comunicarii in masa. Starurile sunt cele care pot oferii notorietate si pot sa asigure vizibilitatea unui candidat. Unii emitatori vor sa suprapuna imaginea starului cu a lui pentru a se bucura de atentia dorita.

Folosindu-se de impartirea liderilor politici pe care o face Roger Gerard Scwartzemberg, Gabriel Thoveron considera ca un lider politic nu se va limita doar la un singur rol, ci va incerca sa combine pentru a putea sa fie pe placul alegatorilor, va face „un subtil joc dublu”.

Imaginea unui candidat se poate forma si poate fi modelata in functie de asteptarile alegatorului. In baza sondajele de opinie candidatul poate sa accentueze pe acele puncte forte ce ar putea sa aiba un impact asupra deciziei receptorului. Dar imaginea candidatului nu va fi mereu cea supusa modificarii pentru a satisface nevoile votantilor, se poate scoate in evidenta un om care sa dispuna de aceste calitati, ne mai fiind necesara infrumusetarea.

Pornind de la imaginea atribuita unui candidat de catre alegatori, Gabriel Thoveron considera ca nu trebuie sa se aduca schimbari ce ar putea sa diminueze credibilitatea. Coerenta este lucrul de care trebuie sa se tina seama, pentru ca ea este cea care asigura continuitatea si concordanta intre fapte si perceptie. Credibilitatea este data de aspectul fizic dar mai ales de trecutul emitatorului care poate avea un efect negativ daca nu este administrat corespunzator.

Schimbarea, acolo unde se cere, nu trebuie facuta imediat ci pas cu pas, daca ea va fi prea brusca aceasta va cauza mai multe pagube decat efecte benefice. Daca gestionarea schimbarii nu este facuta corespunzator si mult prea repede, alegatorii vor fi debusolati si nu vor sti care este imaginea buna, cea cu care se pot identifica si vor retine doar defectele constante.

Exista si schimbari, constata autorul, care sunt benefice, care reusesc sa aduca un plus de forte acolo unde se cere. Mai exact, trebuie sa se actioneze acolo unde trebuie adusa o imbunatatire, se face o completare, nu o transformare. Astfel acestea devin puncte forte. Si punctele slabe pot fi foarte usor transformate in atuuri, dar ele trebuie comparate cu greselile contracandidatului. In ajutorul unei astfel de strategii vine presa care poate accentua ceea ce era vizibil dar se trecea cu vederea.

Capitolul 5: Canalul de comunicare

5.1 Canal, mijloace de comunicare, cod

Canalul de comunicare este un element important in procesul de comunicare. Fara acest instrument, informatia nu ar mai fi putut sa ajunga de la emitator la receptor, si nici invers, de la receptor la emitator. Mesajul ce provine de la emitator nu este transmis integral de mass-media, ci este filtrat si apoi transmis catre receptori. Trebuie spus ca in aceeasi masura in care comunicatorul are un public tinta caruia i se adreseaza, la fel si ziarele, posturile radio si TV.

Mass-media in procesul comunicarii joaca roluri multiple[97]. Acestea pot fi: o sursa de comunicare (prezinta imagini de la diferitele momente de comunicare politica, cu alte cuvinte „mass-media constituie principala resursa tehnica si simbolica pentru vizibilitatea si dezbaterea publica a informatiei politice” ); un cod de comunicare (emitatorii vor tine cont de fiecare data cand vor comunica in functie de practicile si limbajul mass-media, „de o intreaga gramatica a mediatizarii” ); un rol strategic (mass-media poate avea o pozitie de actor politic sau al unei opinii publice reprezentative, in functie de specificul proiectului de comunicare).

Demers alcatuieste urmatoarea structura a sistemului mediatic specific unei democratii liberale: cadrul juridico-normativ reprezentat printr-un ansamblu de „legi si valori normative care stabilesc limitele de dezvoltare a unui sistem mediatic”[100]; regimul proprietatii media, pentru ca produsul media este un bun comercial, trebuie sa se faca distinctia intre „institutii mediatice publice si institutii media private, intre institutii mediatice nationale si institutii controlate de companii straine, de structuri multinationale si surse media internationale” ; norme etice si practici, „procesul informarii, precum si relatiile dintre institutiile mediatice si ceilalti participanti la comunicarea mediatica sunt reglementate atat ca deontologie, cat si din perspectiva unor practici si comportamente tacite – un ethos al comunicarii jurnalistice” ; structuri redactionale sau organizatii, „organizatia jurnalistica mediaza relatia jurnalistilor cu mediul socio-politic intern si international” .

5.2 Bariere comunicationale

Pana sa ajunga la receptor mesajul poate suferi modificari; acest lucru se datoreaza obstacolelor ce pot interveni in procesul propriu-zis de comunicare. Cristina Pripp in lucrarea „Marketing politic” identifica zece bariere comunicationale. Acestea sunt:

prezentarea incorecta a mesajului apare in momentul utilizarii unui mod incorect de comunicare;

distorsionarea informatiei pe canalul de comunicare. Rezulta o comunicare trunchiata care poate fi definita si ca tehnica de manipulare. Acest gen de comunicare poate avea efecte negative daca este decodata de catre receptori, ceea ce va duce la crearea unei noi bariere comunicationale;

lipsa canalelor de comunicare. Daca segmentele tinta nu au acces la informatiile transmise de partid sau personalitate politica, legatura va fi mai slaba. Dar acest lucru nu inseamna ruperea fortuita a relatiilor dintre actori.

nesiguranta asupra continutului mesajului. Pentru comunicarea orala interventiile receptorului pot pune in dificultate sursa. Pentru comunicarea scrisa, publicul tinta poate sa-si exprime atitudinea prin forma unor replici scrise in presa. Emitatorul trebuie sa-si incadreze discursul tinand cont de „zona de confort”[104] a receptorului, in acest fel comunicarea va devenii eficienta. Conform lui A. Kakabadse, zona de confort „include comportamentele, atitudinile, tendintele, valorile si ideile pe care tinte le acepta, le stapaneste si utilizeaza” ;

incapacitatea de absorbtie a mesajelor. Aceasta bariera comunicationala se datoreaza unei birocratizari excesive, deficientelor de comunicare la nivelul structurilor organizationale, precum si prelucrarii selective a mesajului de catre receptori;

perceptii generatoare de false presupuneri. Mesajul transmis de emitator va fi decodificat si in acest fel inteles de catre public, tinandu-se cont de factorii genetici, de educatie, de prestigiul social, de nivelul cultural, sau de alti factori. Astfel, receptorul va avea o cu totul alta imagine asupra informatiei receptionata, decat cea care ar fi trebuit sa fie din perspectiva comunicatorului.

incompatibilitatea comunicatorului cu segmentul-tinta. Daca segmentele-tinta sau mesajele nu sunt bine selectionate pentru a raspunde necesitatilor tintei, atunci relatia dintre ele doua se poate agrava.

interferentele cu alte surse de comunicare. Evenimentele sustinute de partide politice adverse, in acelasi timp, pot duce la o blocare a comunicarii.

ambiguitatea mesajului. Un alt efect al comunicarii trunchiate este ambiguitatea interpretarii mesajului. Poate parea neintentionata, dar poate avea un rol de diminuare a credibilitatii sursei, facand in acest fel dificila comunicarea in viitor.

telefonul fara fir. Este o bariera comunicationala care se datoreaza retransmiterii mesajului de catre tinta. Astfel mesajul va fi distorsionat, „proces involuntar, generat de filtrarea prin sistemul perceptiv personal”. Informatia ajunge sa ia forma unui zvon.

5.3 Presa scrisa

Presa scrisa reprezinta unul dintre elementele de baza al comunicarii mediatice, reusind sa faca fata concurentei provenite din partea mediilor audio-vizuale. Adaptarea la cerintele prezente ale publicului din ce in ce mai diversificat a facut ca presa scrisa sa ofere un raspuns pe masura concurentei. De aceea putem spune ca in epoca moderna „presa scrisa reflecta complexitatea lumii si asteptarilor individului”[106].

Presa scrisa, pana in secolul al XVII-lea, se afla sub controlul statului si era utilizat doar de catre elitele sociale. Prin informatiile primite in presa scrisa, clasele conducatoare primeau informatii si date cu privire la viata sociala si politica.

Dupa cum a aratat si Revolutia franceza, ziarul a fost „un instrument esential de organizare a «spatiului public»”[107], fapt ce a datorat raspandirea lui. Datorita accesibilitatii sale, ziarul devine pentru aceasta perioada formator de opinii publice.

Costurile de productie scad, iar in acelasi timp sistemele de distributie se diversifica ceea ce duce la un numar foarte mare de cititori. Toate aceste schimbari au loc la jumatatea secolului XIX, dar cea mai importanta dintre ele este transformarea ziarelor din presa de opinie in cea de informatie (limitandu-se astfel la a prezenta faptele si fara a le comenta).

Ziarul tinde sa nu mai fie doar un suport ideologic dar sa fie si un suport cultural. O data cu aparitia radioului la inceputul Primului Razboi Mondial iar apoi si cu aparitia televiziunii, presa scrisa incepe un proces lent de eroziune a audientei sale. Putem spune ca „marele handicap al presei scrise in raport cu celelalte doua suporturi este ca ea nu intervine decat dupa eveniment, intr-un timp ulterior”[108]. Acest dezavantaj al lipsei de actualitate, dupa cum remarcau Guy Lochard si Henri Boyer, este redus foarte mult prin aparitia ziarelor on-line.

Presa scrisa apare sub forme diferite precum, care asociate periodicitatii, determina patru mari categorii de publicatii:

Presa de informare generala inseamna toata paleta de subiecte ce se adreseaza aproape tuturor categoriilor de public. Din aceasta categorie fac parte: cotidienele nationale sau regionale si chiar periodicele de stiri;

Presa de informare specializata are un public tinta foarte bine definit si se adreseaza numai acestei categorii de public, de aceea mesajul poate fi decodificat doar de ei;

Presa de documentare contine mai putine stiri dar foarte multa informatie sau date tehnice din anumite domenii;

Presa de divertisment contine foarte putina informatie deoarece incearca sa satisfaca publicul ce doreste destinderea si evadarea din realitate.

Presa scrisa, dupa cum se poate vedea din prezentarea de mai sus, prezinta un avantaj foarte mare prin intermediul cotidienelor care pot oferii un caracter informational mai profund al evenimentelor, precum si accesul la analizele si comentariile ce le insotesc. Presa scrisa spre deosebire de informatiile transmise prin intermediul mijloacelor audio-vizuale are un caracter peren, deoarece informatia scrisa nu se perimeaza foarte repede. Cu toate acestea este foarte greu de spus care din metodele de comunicare are cel mai mare impact asupra receptorului.

5.4 Jurnalismul Politic

Practicile de mediatizare sunt atat de diversificate incat se poate realiza cu mare dificultate o diferentiere a informatiei politice obiective, sau faptul brut, si opinia jurnalistului. Rolul dispozitivului de mediatizare este atat de mare incat acesta poate imprima o anumita interpretare a produsului mediatic, este de parere Camelia Beciu. De aceea Hart conchide ca „televiziunea ne face sa ne raportam la politica intr-un anumit mod si, in acelasi timp, sa o vedem dintr-un anumit unghi. Televiziunea ne indica faptul ca politica poate fi redusa la niste imagini”[109]. Faptul brut devine un element mediatic si chiar o informatie deja comentata, chiar inainte ca ea sa fie preluata de jurnalist, fapt ce se datoreaza „specificului tehnologic media si al unei situatii de mediatizare” .

Jurnalismul politic are o „dimensiune retorica intrinseca astfel incat el nu poate indeplini standardele etice prin care se legitimeaza”[111]. Abaterea de la unele norme etice se datoreaza nu doar comportamentului jurnalistului dar mai ales unor elemente de rutina profesionala. Limitele retorice ale jurnalismului politic au la baza pentru Woodward urmatoarele argumente: naratiunea, mediatizarea conform formulei suma-zero si selectia evenimentelor de agenda.

Naratiunea este „o ordine in dezordinea naturala a vietii cotidiene”[112]. Prin naratiune se realizeaza comunicarea dintre jurnalisti si oameni politici, comunicare care devine prin acest proces reglementata.

Mediatizarea conform formulei suma-zero este modalitatea prin care jurnalistii se plaseaza in afara unei confruntari politice, pe care chiar ei o creeaza si chiar delimiteaza pentru a fi atractiva la public.

Selectia evenimentelor de agenda inseamna in primul rand selectia acelor fapte politice ce pot fi asociate unor personalitati pentru ca sunt mai usor de transmis publicului si pentru ca nu sunt la fel de dificile precum ar fi teme cu subiect economic.

Camelia Beciu considera ca jurnalismul politic „include, asadar, interpretarea informatiei politice. Interpretarile si evaluarile jurnalismului sunt constitutive jurnalismului obiectiv. In materie de jurnalism politic, incalcarea eticii incepe atunci cand se difuzeaza informatii false si cand opinia jurnalistului se transforma in propaganda”[113].

Capitolul 6: Mesajul

Termenul de mesaj este folosit in deosebi de catre sociologi, psihologi si ingineri, care il definesc pornind de la rolul pe care il are procesul comunicarii, acela de a transmite. Mesajul reprezinta astfel, „ceea ce este transmis in procesul comunicarii”, mijloacele prin care cel care emite mesajul doreste sa influenteze pe cel caruia mesajul ii este adresat. Mesajul este de fapt „un nucleu informational” care exista si inainte de codificare, si dupa decodificare; „codificarea translateaza acest mesaj intr-o forma in care poate fi transmisa, in vreme ce decodarea il traduce inapoi, in starea lui originala (cu conditia ca atat codificarea, decodificarea, cat si transmisia sa aiba eficienta maxima)”[114].

Mesajul mai poate fi definit ca o „declaratie orala sau scrisa adresata poporului de catre o persoana oficiala”, cu toate acestea, „in practica politica se folosesc mesaje despre starea unei economii, sau despre starea unei natiuni”[115].

Mesajul in comunicarea politica este modalitatea prin care se realizeaza informarea sau persuadarea populatiei. Dar, pentru ca mesajul sa fie atractiv si sa convinga, adica pentru ca scopul sa poata fi atins, el trebuie sa contina cuvinte provenite din bagajul cultural comun, cuvinte uzuale adecvate receptorului, mai bine spus sa contina cuvinte simple. Cu toate acestea, dupa cum observa si Andrei Stoiciu, nu poate exista un mesaj care sa placa la toata lumea „asa cum nici un om politic nu se poate bucura de o popularitate unanima”[116].

O clasificare a mesajelor este realizata de George David in lucrarea sa, „Relatii publice; garantia succesului” . Impartirea se face pe patru categorii:

Mesaje care scot in evidenta rolul organizatiei: „ce face organizatia, care sunt trasaturile ei specifice, care este locul ei in structura de putere, care sunt realizarile organizatiei, care sunt perspectivele organizatiei”[118];

Mesaje care ofera informatii cu referire la rolul membrilor organizatiei;

Mesaje care fac referire la activitatile care se desfasoara in cadrul organizatiei;

Mesaje care prezinta evenimentele curente din cadrul organizatiei.

Informatia trebuie transmisa acelui public care poate sa decodifice mesajul si are nevoie de ea. Orice informati care nu indeplineste cele doua cerinte poate produce mai multe pagube fata de lipsa. „Ca regula generala, nu trebuie uitat faptul ca modelarea mesajelor trebuie sa se bazeze pe elemente de persuasiune: ilustrarea cu fapte concrete, cu cifre, cu date este mult mai elocventa decat simplele afirmatii”[119]. Momentul in care un mesaj este transmis este foarte important pentru impactul asupra receptorului. George David este de parere ca un mesaj trebuie sa fie credibil si repetat (dar nu cu prea multa insistenta) pentru ca receptorul sa poate percepe pozitiv campania de informare.

Astfel, dupa cum am putut vedea mai sus, mesajul trebuie sa fie modelat tinandu-se cont de cateva elemente:

Limbajul trebuie sa fie adecvat tipului de public caruia se adreseaza;

Momentul in care trebuie transmis mesajul;

Mesajul trebuie sa se bazeze pe fapte reale, pe adevar care nu trebuie ascuns de opinia publica.

Mesajul politic

Cristina Pripp, in cartea Marketing politic, identifica cateva probleme legate de rolul mesajului in procesul de persuasiune.

Continutul mesajului este persuasiv pentru receptorii cu un grad de educatie si cu un simt analitic ridicat daca acesta face apel la rationament si sunt folosite emotiile pozitive. Daca in informatia oferita pentru a se evita o situatie dificila se regasesc strategii de evitare, alaturandu-se si argumente emotionale care se folosesc de instructiuni exacte si complete pentru a intarii argumentele, va rezulta frica, ce va determina „modificarea comportamentului in sensul dorit” . Asadar, cu cat sunt aduse mai multe argumente exacte, hotarate si concrete, cu atat mesajul este mai eficient.

C.I. Hovland, I.L. Jans si H.H. Kelley in lucrarea Communication and Persuasion[121] au vrut sa determine daca persuasiunea are un impact mai mare la nivel cognitiv sau la nivel afectiv. Mesajul amenintator, infricosator devine eficient atunci cand sunt prezentate informatiile si statisticile, fata de mesajul in care se incearca stimularea afectiva chiar si prin imagini. In functie de gradul de amenintare al mesajului autorii au realizat o ierarhizare; apelul este foarte amenintator, rezultatele sunt slabe si de scurta durata, pentru ca apare mecanismul de aparare al individului; apel moderat-amenintator este cel mai eficient si de durata pentru ca nu este perceput ca fiind impus; apelul care este sub forma unei sugestii nu ofera tocmai rezultatele asteptate si nu sunt nici de durata.

Disconfortul psihic este dat de catre neconcordanta care il determina pe individ sa isi schimbe opiniile si astfel sa restabileasca echilibrul cognitiv. Cercetatorii J. Turner si M. Carlasmith[122] cercetarile efectuate asupra problematicii mesajului electoral au oferit urmatoarele concluzii: credibilitatea sursei este cea care reuseste sa schimbe opinia alegatorului cu toate ca ei pot avea perceptii diferite, rezulta ca discrepanta si credibilitatea interactioneaza; sursa credibila nu poate schimba comportamentul unui receptor implicat emotional intr-un anume tip de mesaj; gradul de implicare a receptorului in problematica mesajul este cel ce va determina daca argumentele diferite vor fi destul de persuasive.

Argumentele contradictorii pot sa produca confuzie receptorului dar poate de asemenea sa produca admiratie, impresionand prin onestitate. Cristina Pripp identifica doua tipuri de comunicare: unilaterala si bilaterala. Comunicarea unilaterala aduce numai argumente pro care apara discursul si sunt eliminate situatiile contradictorii, mesajul avand un impact mai mare asupra grupurilor mai putin educate. Comunicarea bilaterala aduce atat argumente pro cat si contra iar discursul se axeaza pe respingere, astfel vor fi influentate de acest gen de mesaj grupurile educate.



Autoarea considera argumentele pro si contra ce sunt introduse in discurs trebuie sa fie ordonate in functie de nivelul educational al auditoriului. Astfel indivizii educati prefera sa obtina singuri informatia, in timp ce indivizii mai putin educati prefera sa obtina concluziile chiar din mesaj. Se disting doua situatii: receptorul poseda contraargumente la tema centrala a emitatorului, astfel discursul trebuie sa inceapa prin prezentarea contraargumentelor; receptorul nu are contraargumente la prezentarea comunicatorului iar in aceasta situatie nu trebuie sa se prezinte contraargumente la inceput de discurs pentru ca ele doar ar inhiba auditoriul. Cu toate acestea, constata C Papageorgis[123], introducerea contraargumentelor catre sfarsitul discursului este eficient.

Papageorgis sustinea de asemenea ca dintre cele doua tipuri de comunicari, cea bilaterala este cea mai eficienta, rezultand astfel teoria „efectul tigrului de hartie”. Din observatiile lui, autorul constata ca mesajul care se apara folosindu-se de argumente ce sunt conform atitudinii alegatorului va avea un efect de intarire a atitudinii receptorului fata de tehnica apararii prin respingere. Acest mod de prezentare a argumentelor persuasive este iluzoriu, pentru ca el nu pregateste receptorul pentru a putea rezista unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursa le-a evitat, datorita carora receptorul isi va schimba atitudinea. Pentru ca mesajul emitatorului sa fie persuasiv acesta trebuie sa combata orice contraargument ce poate aparea pe parcurs, de aceea candidatul trebuie sa fie pregatit sa aduca sau sa ofere argumente contra. Contraargumentele receptorului pot fi indepartate doar daca comunicatorul va prezenta fapte viabile si argumente puternice, exacte, concrete. Comunicarea unilaterala este recomandata doar acelor discursuri ce sunt „descoperite”, adica nu poate oferi destul de multe argumente.

Autoarea considera ca o simpla informare nu poate fi suficienta, de aceea trebuie ca mesajul sa aiba si o latura calitativa care poate fi generata de noutate si validitate. In functie de cele doua criterii putem distinge doua reguli: a) cu cat aparitia unui argument este mai slaba, cu atat el este mai nou si b) cu cat este perceput mai puternic ca un argument este adevarat sau plauzibil, cu atat el este mai valid.

Cristina Pripp identifica cateva repere care se fondeaza pe comunicarea ce se adreseaza indivizilor care au aceleasi valori si asteptari politice ca cele ale mesajului emitatorului: comunicarile care incep cu un mesaj persuasiv nu sunt eficiente, pentru ca ele vor pierde atentia receptorilor; comunicarile ce au in prima parte un mesaj de pregatire si stimulare a receptorului, iar in cea de-a doua jumatate a discursului amplasat mesajul persuasiv ce va oferi „argumentarea necesara, prin explicatii intemeiate, bine fondate”[124].

Elementul important, constata autoarea, trebuie repetat de mai multe ori pe parcursul discursului. Aceasta repetare trebuie sa ia diferite forme si sa nu fie in exces pentru ca poate determina indiferenta din partea auditoriului.

Se poate intampla ca un mesaj sa nu fie sustinut sau prezentat unui auditoriu ce are aceleasi valori politice cu cele ale autorului. In acest caz va trebui sa se inceapa prin „sustinerea elementelor congruente sistemului ideologic al auditoriului, ce apartin programului platforma, dar in acelasi timp sa pastreze linia conceptuala a oratorului”[125].

Persuasiunea prin coercitie impune anumite reguli mesajului oral-sonor: mesajul trebuie sa aiba conotatia unei chemari la lupta; trebuie sa frapeze intai auzul, apoi memoria; scurt, pronuntat dintr-o respiratie, nu ca si intr-o propozitie, fraza sau enunt.

Discursul politic

Pentru a putea sa intelegem cum este alcatuit, cum se formeaza un discurs dar mai ales cum devine politic, Camelia Beciu propune o impartire in doua mari categorii de analiza: contractul de comunicare si strategii si argumente retorice.

Contractul de comunicare presupune o impartire a discursului in doua categorii: strategic si conventional.

Discursul strategic este acea categorie care impune discursului politic sa comunice grupului tinta adevarul. Faptele de interes public trebuie sa fie transmise intr-o maniera sincera pentru ca emitatorul sa fie perceput ca o persoana ce spune adevarul atat intr-un discurs, dar mai ales in general vorbind. Pentru a da obiectivitate discursurilor, comunicatorii trebuie sa adopte anumite strategii, iar in acelasi timp trebuie sa asimileze tehnici diferite de mediatizare, prin care sa construiasca propria credibilitate.

Discursul conventional este specific sferei politice deoarece conventionalitatea este ceea ce distinge un discurs politic de un altul. Toate discursurile politice „functioneaza pe baza unei argumentatii conventionale corespunzatoare cu rolul institutiei (un partid, un minister, presedintia, o comisie, etc.) si cu imaginea publica a omului politic care reprezinta institutia respectiva”[126].

Orice actor politic trebuie sa foloseasca in discursul lui argumente sau comportamente ce sunt acceptate de populatie si sunt recunoscute ca esentiale. Astfel identitatea politica, adica elementele percepute pozitiv de catre opinia publica trebuie reproduse de fiecare data cand un actant politic comunica. Actorul politic trebuie sa tina cont de afirmatiile si argumentele aduse in alte discursuri, mod prin care acesta se legitimeaza, dar mai ales pentru a crea o continuitate a imaginii politice pe care o reprezinta.

Strategii si argumente retorice. Discursul politic nu este acelasi la toti actorii politici, iar acesta nu poate avea o forma universal valabila pentru toti, cu toate acestea el poate adopta urmatoarele strategii: naratiunea, limbajul personalitatii, argumentatia periferica si argumentatia nationalista.

Naratiunea este forma prin care sunt sustinute discursurile politice in timpul campaniilor electorale. Camelia Beciu este de parere ca aceasta strategie de discurs are rezultate pozitive „deoarece ea genereaza un efect de argumentatie rationala (actorul prezinta succesiunea faptelor in mod sistematic, deci, el are un discurs articulat) si, in acelasi timp, confera discursului o functie dramaturgica (actorul politic se refera la fapte care alimenteaza o intriga, un conflict sau o miza)”[127]. In cazul in care actorul politic doreste obtinerea credibilitatii trebuie sa foloseasca naratiunea pentru a reusi sa ofere publicului o solutie la un conflict existent.

Efectele retorice ale unei naratiuni sunt sintetizate de catre Adam in modul urmator:

  1. Enuntarea unui punct de vedere: receptorul, care se foloseste de naratiune, o face prin legitimarea proprie de a se pronunta asupra evenimentelor: „forta persuasiva a oricarei naratiuni rezida in suspendarea ordinii dialogice pentru a pune in practica un demers monologic de manipulare”[128];
  2. Enuntarea unui punct de vedere corect, deoarece construieste o cauzalitate a evenimentelor, discursul narativ devine coerent si totalitar;
  3. Enuntarea unui punct de vedere legitim, discursul trebuie sa tina cont de credibilitatea argumentelor, iar aceasta acceptare este data de recunoasterea sau de pertinenta lor pentru acea situatie;
  4. enuntarea unui punct de vedere transparent, inseamna respingerea oricarei alte alternative de raspuns la problema data si sustinerea punctului sau de vedere ca fiind singurul in masura sa poata fi acceptat.

Limbajul personalitatii presupune plasarea accentului tot mai mult pe un anumit tip de personalitate datorita mass-mediei. Ea este asadar cea care a dat nastere la procesul de personalizare a comunicarii politice, cea care a determinat actorul politic sa personalizeze, sa sublinieze dimensiunea psihologica a discursului politic. Discursul politic nu mai este politic, pentru ca el doar exprima „mai mult o psihologie individuala sau colectiva. Rolul institutiilor, al conventiilor si ritualurilor politice este cu atat mai important, cu cat contribuie la punerea in valoare a unui profil psihologic si a unei stari de spirit adecvate la situatia data”[129].

Limbajul personalitatii isi are originea in America. Datorita lipsei de interes pentru confruntarile politice abstracte si transpersonale, americanii si-au indreptat atentia catre acele campanii electorale in care media urmarea trei aspecte: „sa gaseasca doua personalitati energice pentru fiecare aspect al unei dialectici, sa le lase sa se certe pana la epuizare, apoi sa numeasca aceasta secventa confruntare”[130]. Limbajul politic din punct de vedere al retoricii este doar o simplificare a discursului politic, dar si a tematicii abordate. Astfel, „discursul politic redus la limbajul personalitatii vine in contradictie cu principiul democratic al rationalitatii publice” .

Argumentatia periferica este introdusa de Gauthier, „pentru a desemna o clasa de argumente folosite frecvent in discursul politic si care vizeaza persoana adversarului politic”[132]. Argumentatia periferica nu vizeaza argumentele ce sunt aduse de contracandidat ci insasi persoana care face afirmatiile respective. Argumentatia periferica este asadar folosirea de „argumente care nu au nici o legatura cu continutul celor sustinute de adversari: argumentul ad populum (exploatarea emotiilor colective), ad vercundiam (argumentul autoritatii), ad ignorantiam (exploatarea faptului ca publicul nu are informatia necesara in legatura cu tema la care se refera omul politic), ad baculum (stimularea fricii si panicii) etc.”[133].

Argumentatia nationalista priveste utilizarea discursului nationalist drept strategie de comunicare politica. Acest lucru se face, de regula, pentru a legitima acele actiuni care nu se bucura de popularitate in randul opiniei publice, sau are ca scop legitimarea unui lider sau a unei formatiuni care s-a discreditat prin ideologia la care a aderat sau prin actiunea politica intreprinsa in trecut[134]. Discursul nationalist este folosit nu doar de cei ce vor sa lase ceva in urma dar si de cei care nu folosesc in mod normal retorica nationalista.

In cadrul discursului nationalist se regasesc argumente periferice iar agenda publica cuprinde doar tema salvarii identitatii nationale si a statului national, care devine in aceasta situatie atat cauza cat si solutie. Subiectele politice nu se regasesc in discursul nationalist, ele fiind doar intr-o forma abstracta, dar care se bucura de o aprecierea socio-culturala.

Elementele retorice specifice discursului nationalist:

  1. comunicarea conversationala: discursul politic traditional este inlocuit cu alte tipuri de conventii sociale. Retorica discursului nationalist se reduce la „gandirea conventionala la nivelul imaginarului social”[135]. Utilizarea misterului face ca discursul nationalist sa fie plauzibil si in consecinta apreciat de public, in detrimentul discursului ce are la baza argumente reale.
  2. politica miraculoasa: este modalitatea prin care „masurile revolutionare intretin imaginarul colectiv anumite reprezentari cu privire la capacitatea miraculoasa a liderilor politici de a restabili echilibrul in societate”[136]. Are loc o reducere a actiunii politice la acte exceptionale precum: salvarea, recuperarea, disolutia, instaurarea, lichidarea, refacerea, etc.
  3. moralitatea anti-politica: spatiul politic pentru nationalisti este corupt si anti-national, si de aceea este moral sa nu fii implicat in procesul de guvernare si sa te plasezi deasupra intereselor de partid.
  4. alegerea destinatarului: inseamna ca discursul nationalist este adresat numai acelor ce sunt cu adevarat patrioti si care nu sunt tradatori, rezultand astfel un mesaj discriminator si creare unei scindari intre cetateni.
  5. Tonalitatea dar si gestica: sunt elementele prin care un discurs nationalist se imprima auditoriului. Violenta transanta cu care este rostit dar mai ales faptul ca se sustrage regulilor retoricii discursurilor politice.
  6. componentele de enuntare: ale discursului nationalist sunt: dezvaluirea, demascarea, avertizarea, revelarea, a face apel, a proclama sau a interpela. Rezulta astfel o pozitie de superioritate a liderilor nationalisti in raport cu adversarii lor: o cunoastere, o capacitate de actiune, o statura morala si spirituala exceptionala.
  7. retorica surselor oculte: inseamna folosirea informatiilor ce par a fi secrete si care iau forma unor scenarii si lipsa informatiilor publice. Explicatiile oferite de liderul nationalist nu au la baza informatii de natura economica, sociala, juridica sau chiar statistici, ci mai de graba, informatii ce nu pot fi cercetate cu mijloace conventionale de investigatie. Discursul nationalist „se intemeiaza pe surse care nu dovedesc, ci confera un caracter national si evident explicatii oculte”[137].

In ciuda tuturor caracteristicilor si regulilor enumerate anterior discursul trebuie sa fie flexibil, sa evolueze si sa tina cont de asteptarile publicului, cu alte cuvinte sa fie adaptat pentru publicul tinta. De aceea Andrei Stoiciu evidentiaza cateva reguli pentru ca un discurs sa fie eficient:

cat mai scurt. Un discurs nu trebuie sa fie lung si plictisitor, din contra el trebuie sa fie cat mai scurt, cuprins in intervalul de 5-7 minute, in felul acesta emitatorul este apreciat atat de mass-media cat si de receptori;

informatii despre audienta. Pentru ca discursul sa se bucure de receptivitate din partea receptorilor este nevoie ca emitatorul sa cunoasca cui se adreseaza, ce doresc sa auda, ce fel de informatii detin si care sunt asteptarile lor;

pastrarea liniei discursului. Discursurile consecvente sunt cele care au cel mai mare impact la public. Devierile dau impresia receptorului ca discursul este unul lipsit de consecventa si de seriozitate;

discursul trebuie sa aiba structura unei prezentari: inceput, cuprins, concluzie;

vorbirea rara si calma poate acapara atentia la fel de mult ca o voce puternica, potrivita pentru multimi;

folosirea tacerii poate creste tensiunea si atentia auditorului si permite stabilirea strategiei;

incercati sa fixati pe cineva din public. Pentru a da impresia ca se adreseaza tuturor este bine sa se uite la cateva persoane ce sunt pozitionate in segmentele strategice ale salii;

Nu cititi discursul. Nu cititi discursul. Nu cititi discursul;

invatarea discursului cu voce tare poate ajuta inlaturarea tracului;

invatarea a unor fraze cheie pe de rost care au „o legatura directa cu temele de campanie, cu ideea principala” (pag 36 Stoiciu) ce urmeaza a fi abordate.

Tipurile de discurs

In cartea Comunicare politica, cum se vand idei si oameni, Anrdrei Stoiciu, realizeaza o tipologie a discursurilor din Romania pornind de la legitimitate si discursul politic al diferitelor grupuri de interes. Acest studiu are la baza etichetarile post-decembriste care sunt foarte sarace in exprimare si nu permit spatiu foarte mare de miscare. Astfel, autorul, imparte discursul in urmatoarele categorii: nationalisti, populisti, tehnocrati, paseisti si elitisti.

Nationalistii.

discurs bazat pe apararea miturilor colective;

se legitimeaza in baza revendicarii protectiei identitatii nationale;

are ca sursa de inspiratie miscarea protoconista si cultura oficiala a regimului Ceausescu;

este mult mai importanta apartenenta la o comunitate etnica fata de alte apartenente, cum ar fi cele sociale sau culturale;

cultura superioara si identitatea romaneasca nu au nevoie de modernizari

comploturile din interior a politicienilor corupti, dar si cele din exterior ai dusmanilor nationali sunt cei ce zdruncina natiunea tradata si regasita dinainte de 1989;

prosperitatea si rolul Romaniei din trecut era unul de invidiat.

Populistii.

discurs bazat pe rezistenta la schimbare;

se legitimeaza prin reprezentanti ai intereselor majoritatii populatiei;

utilizeaza in discursuri clisee ideologice si mentalitati stabilite;

discursul are prezente nostalgii autoritare, de stat, comunitare si anti-individuale;

fac apel la sentimentul de apartenenta la un grup;

se impotrivesc modelelor importate;

discurs vrea sa ii prezinte ca fiind moderati, echilibrati, impotriva instabilitatii, singurii ce doresc sa fie o forta politica linistitoare si demna de incredere;

discursul se schimba in functie de natura evenimentelor importante (castigarea alegerilor);

existenta tezei schimbarii suportabile;

pe greselile opozitiei se prezinta ca singura forta politica capabila sa conduca pentru cei mai defavorizati.

Tehnocratii

discurs se bazeaza pe competenta dobandita si pe care o pot folosii;

capacitatile lor administrative superioare sunt ceea ce ii legitimeaza;

se prezinta ca oameni de actiune, moderni, responsabili, credibili;

pornesc cu un discurs linistitor si de continuitate administrativa (1990);

institutiile nu trebuie schimbate ci doar controlate;

trec apoi la un discurs care situeaza actiunile lor ca fiind capabile, cu un caracter util, pretios si indispensabil;

imaginea lor este una de profesionisti;

discursului i se adauga ideea de lideri politici mai buni fata de cei actuali (1996);

iar in final mizeaza pe capacitatea de a propune a actiuni ce pot repara pagubele suferite.

Paseistii

discursul se bazeaza pe restaurare;

se legitimeaza prin apartenenta la un univers de valori anterioare si superioare comunismului;

se considera continuatorii unei politici istorice, curmata de catre comunisti;

moralitatea si autenticitatea este ceea ce ii deosebeste de comunisti;

pledoarii monarhiste, anticomuniste, cu accent de martir in 1990-1991;

un discurs ce se schimba o data cu 1996, dar cu toate acestea ramane moralizator;

discursul devine astfel unul populist, unitar, critica coruptia si propune un nou pact social;

recunoasterea morala si politica trebuie infaptuita de indivizi si nu de catre institutii

anul 1998 aduce cu sine schimbari la discurs care devine din aceasta perioada defensiv: singura alternativa in fata comunistilor.

Elitistii

discurs bazat pe superioritate murala;

se legitimeaza prin capacitatea de arbitru moral al societatii;

se folosesc de valori in strategii;

au un discurs moralizator si dezinteresat;

se identifica ca medicii spirituali ai societatii, dorind sa vindece raul absolut;

prin natura lor isi pun intrebarii la care trebuie sa se gaseasca raspunsuri;

se considera diferiti de alti romani, pentru ca au alte calitati, alte asteptari si alte interese de aceea ai sunt europeni.

Capitolul 7: Receptorul

7.1 Receptorul

Scopul emitatorului este de a persuada receptorul prin intermediul raspunsurilor cognitive. Acest lucru ar insemna acceptarea rolului important pe care il are procesul de invatare. Cu ajutorul acestui proces, persuasiunea reuseste sa determine schimbari atitudinile ce vor avea amploare si persistenta in timp.

Procesul prin care se realizeaza o acceptare cognitiva, pozitiva a mesajului de catre receptor, este un proces nelamurit. Astfel, alegatorul care este supus unui mesaj de tip proatitudinal, mesaj ce va sustine atitudinea receptorului, va oferii un raspuns cognitiv in favoarea emitatorului. De asemenea pot exista si mesaje contra-atitudinale, ce pot avea urmatoarele rezultate:

Daca receptorul este constient de faptul ca se vor incerca tehnici de persuadare, atunci va rezulta un comportament de „punere in garda”[138];

Procesul de „rezistenta la schimbare”[139] se manifesta in momentul in care receptorul devine constient ca va fi persuadat, dar nu i se impune nici tema comunicarii, nici pozitia ce trebuie sa o sustina. Defensiva ce ar fi trebuit sa o pregateasca dispare, dar acest gen de rezistenta ad-hoc va determina respingerea continutul si opiniile mesajului deoarece isi percepe libertatea amenintata.

Mecanismele psihice care intervin in procesul persuasiv de „punere in garda” a receptorului sunt multiple, ele avand explicatii diferite.

J.W. McGuire este de parere ca unei persoane al carei respect de sine a fost diminuat se datoreaza gradului de constientizare a influentabilitatii, rezultand astfel conceptul stimei de sine. Daca se realizeaza o adoptare mesajului de catre subiect, atunci receptorul va considera ca atitudinea lui din timpul prezentarii argumentelor nu este schimbata, autostima fiind salvata;

C. Papageorgis face referire la coerenta cognitiva. Dezacordurile ce apar la receptor in legatura cu persuasiunea emitatorului vor o crea o discordanta cognitiva. Astfel alegatorul va incerca rezolvarea acestei probleme prin identificarea elementelor comune cu emitatorul;

R.E. Pety concepe „un model al elaborarii prin care stabileste limitele in care o persoana rationeaza in legatura cu argumentele relevate in mesaj”[140]. Ideile generate de catre receptor sunt cele ce determina marimea schimbarilor atitudinale, obtinute prin administrarea mesajului. Cu cat argumentele mesajului tind spre pozitiv cu atat si gradul de acceptare va fi mai mare. Argumentele logice, convingatoare sunt utile persoanelor motivate, iar receptorilor mai putin motivati sunt eficiente argumentele slabe.

Temele unui mesaj pot fi receptate de alegator intr-o masura oarecare dar nu in totalitate. Emitatorul se poate adresa cu ajutorul unui mesaj individului, acesta avand reactii diferite la tehnici de persuasiune diferite, dar impactul pe care il are la nivelul grupului este cu totul altul. Iata cateva din aceste legaturi ce se stabilesc intre grupuri si comunicarile persuasive:

Comunicarile disonante nu sunt agreate de catre grupuri, fapt datorat modului de structurare a lor sau chiar omogenitatea sau neomogenitatea.

Emitatorul trebuie sa aiba in vedere raporturile cu grupurile pentru ca acestea vor determina credibilitatea candidatului in functie de relatia stabilita. De asemenea, atitudinea fata de un candidat este determinata de apartenenta acestuia la un anumit grup.

Membrul unui grup este recompensat sau pedepsit in functie anumite atitudini manifestate de sprijinul social.

Grupul poate induce sau opri schimbarea atitudinala, pozitia din interiorul grupului putand determina gradul de persuasiune asupra membrilor.

7.2 Feedback

Feedbackul reprezinta, in opinia lui John Fiske „transmiterea reactiei receptorului la emitator” [141]ceea ce „il ajuta pe vorbitor sa-si ajusteze performantele la nevoile si raspunsurile audientei” . Astfel se poate deduce ca exista doua categorii de emitatori: vorbitorii buni care sunt sensibili la feedback si vorbitorii pomposi, dominatori si plictisitori care reusesc sa faca abstractie de el.

Feedbackul nu este usor de realizat pe toate canalele de comunicare (un exemplu foarte bun este radioul si televiziunea care au parte doar de un feedback partial).

Feedbackul are o functie principala care are rolul „sa ajute comunicatorul in ajustarea mesajului la nevoile si raspunsurile receptorului”[143]. Si o functie secundara care realizeaza implicarea receptorului in comunicare ce va duce la o acceptare mai usoara a mesajului.

John Fiske considera ca feedbackul nu distruge linearitatea modelului ci din contra, determina o eficientizare a mesajului.

Capitolul 8: Studiu de caz

Atributiile Presedintelui Romaniei

Atributiile Presedintelui Romaniei stipulate in Constitutia Romaniei, dupa cum am vazut in Capitolul 2, sunt urmatoarele:

  • reprezentant al statului roman;
  • garant al independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii;
  • vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatii publice;
  • exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate;
  • desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament;
  • poate numi sau revoca membrii ai Guvernului la propunerea primului-ministru;
  • poate consulta Guvernul in cazul unor probleme urgente de importanta deosebita;
  • prezideaza sedintele Guvernului la care participa;
  • adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii;
  • poate dizolva parlamentul;
  • poate cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la problemele de interes national;
  • emite decrete

Atributii specificate:

    1. atributii in domeniul politicii externe:
  • incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern si le supune spre ratificare Parlamentului;
  • propune Guvernului acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici romani;
  • acreditarea reprezentatilor diplomatici ai altor state;
    1. atributii in domeniul apararii:
  • este comandantul fortelor armate;
  • indeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii;
  • poate mobiliza partial sau general fortele armate;
  • poate declara stare de asediu sau stare de urgenta;
    1. alte atributii:
  • confera decoratii si titluri de onoare;
  • acorda gradele de maresal, de general si de amiral;
  • numeste in functii publice, in conditiile prevazute de lege;
  • acorda gratiere individuala

Descriere generala a studiului de caz

In baza acestor atributii Presedintele ar trebui sa isi exercite functia. De asemenea aceste activitati pot fi urmarite in discursurile, alocutiunile si comunicatele de presa. Din modul in care Presedintele trateaza un anumit subiect sau a modului in care el frecventeaza un anumit tip de tema poate rezulta identitate Prezidentiala.

Pentru a se putea contura identitatea Presedintelui s-a recurs la o monitorizare a discursurilor si comunicatelor de presa prezidentiale, precum si a ziarelor din presa centrala. Perioada de monitorizare au fost lunile iulie, august, septembrie, octombrie 2003. Dupa ce am analizat comunicatele de presa ale Presedintiei, precum si alocutiunile Presedintelui, am conchis ca aceste patru luni sunt cele in care activitatea Sefului statului Romaniei are cele mai multe evenimente reprezentative. Perioada iulie-octombrie este marcata de urmatoarele evenimente:

Iulie:

  • Vizita presedintelui in Federatia Rusa
  • Interviul acordat de Presedinte cotidianului israelian “Ha aretz”
  • Atacurile partidelor din opozitie la adresa remarcilor facute despre Holocaustul din Romania de catre Presedinte
  • Problema Gratierii lui Miron Cozma

August:

  • Vacanta prezidentiala
  • Gratiere Miron Cozma
  • Atacuri ale PD – Traian Basescu la adresa Presedintelui in legatura cu declaratia din cotidianului israelian “Ha aretz”

Septembrie:

  • Este luna de dinainte de Referendum Constitutional
  • Conflictul SIE – SRI
  • Beuran, Ministrul Sanatatii este acuzat ca ar fi plagiat

Octombrie:

  • Vizita Presedintelui in Statele Unite ale Americii
  • Are loc Referendumul Constitutional
  • Cota unica de impozitare
  • Demisiile Ministrilor de Integrare in structurile UE, Sanatate si

Pentru aceasta am considerat ca este eficienta impartirea studiului in teme. Temele care au fost urmarite sunt politica, economie, social, cultural/sportiv, protocol. Prin aceste teme nu doar ca se va putea vedea care sunt domeniile de interes ale presedintelui dar mai ales si identitatea acestuia. Astfel va rezulta o identitate prezidentiala, creata cu ajutorul Biroului de presa, iar apoi o identitate ce va reiesii din presa scrisa. Pentru a avea o imagine cat mai buna asupra modului in care ziarele trateaza temele prezidentiale era nevoie de doua ziare care sunt vazute ca proiectand o imagine pozitiva si una negativa a Presedintelui.

Cat de mult pot influenta discursurile Presedintelui, in asa mod incat ziarul respectiv sa preia din temele dezbatute de presedinte? Ce fel de Presedinte avem? Un Presedinte axat cu discursul pe politica interna sau pe cea externa, pe economia interna sau cea externa? Presedintele este interesat sa discute despre societatea romaneasca impreuna cu problemele ei, sau despre cultura? Sau presedintele este mai mult interesat de vizite si intrevederi, sau de oferirea decoratiilor unor personalitati?

Aceste intrebari vor primi un raspuns tinand cont si de modul in care ziarele trateaza temele dezbatute de presedinte in alocutiunile lui.

Metodologie

Lucrarea de fata are la baza o lucrare practica ce analizeaza comunicatele de presa precum si alocutiunile Presedintelui si articolele favorabile si nefavorabile din doua ziare de mare tiraj.

Discursurile Presedintelui Romanie, Ion Iliescu, precum si comunicatele de presa eliberate de catre Biroul de Presa au fost cele care au compus identitatea Prezidentiala. Aceasta imagine o putem numi „prefabricata”.

Articolele din ziare sunt instrumentul prin care se creeaza o identitate ce este perceputa de catre cititori. Cele doua ziare au fost alese in functie de modul favorabil sau nefavorabil in care trateaza institutiile prezidentiale si Presedintele Ion Iliescu.

Ziarul cu o atitudine negativa fata de Presedinte sau de orice este legat de persoana Presedintelui, Ion Iliescu, este Romania Libera. De asemenea, un ziar ce prezinta Presedintia intr-o lumina nefavorabila este si Evenimentul Zilei. Cu toate acestea din cele doua am considerat ca cel mai potrivit pentru a oferii o identitate cat mai buna este ziarul Romania Libera.

In ceea ce priveste ziarele ce trateaza Presedintia sau Presedintele favorabil, sunt Gardianul si Cronica Romana. Cel din urma a fost cel selectat pentru a oferii „identitatea ziaristica” a lui Ion Iliescu.

Nu au fost luate in considerare editorialele sau opiniile cititorilor.

In toate cele trei surse, s-au urmarit temele tratate de catre Presedinte. Am notat ca tema, o anumita problema prezentata de presedintele Ion Iliescu, atunci cand acel lucru este dezbatut mai mult de doua ori in cursul acelui discurs sau comunicat de presa si/sau are legatura cu ideea alocutiunii. Exemplu: Presedintele discuta despre problema terorismului si a interventie Romaniei in Irak, ca viitor stat membru al Aliantei Nord-Atlantice ce va adera in 2004, iar aceste idei sunt dezbatute sub mai multe forme. Atunci avem urmatoarele teme: Politica externa cu subtemele Conflict armat si Integrare in Alianta Nord-Atlantica.

In ceea ce priveste modul de selectare al unei teme din ziar, problema este ca Presedintele nu este prezentat cu alocutiunile lui ci de cele mai multe ori se scrie despre el facandu-se referire la anumite afirmatii recente sau mai vechi, precum si la ce spun altii despre el. Exemplu: Gusa discuta despre Presedintele Ion Iliescu, pe care il ataca, rezulta ca tema Politica interna iar ca subtema Atacuri Cozmin Gusa. La fel si in cazul atacurilor lui Basescu, doar ca acesta intra tot la tema de Politica interna dar la subcapitol Lideri partide parlamentare. De asemenea, daca se prezinta vizita Presedintelui la Washington unde au avut loc discutii cu privire la investitiile americane in Romania dar si de cresterea economica pe care a inregistrat-o Romania in ultimii ani, vor rezulta urmatoarele teme: Protocol cu subtema vizite/intrevederi, dar si tema economie interna cu subtema reforma economica si tema Economie externa cu subtema relatii/contracte economice.

Pentru a intelege mai bine impartirea Temelor si a Subtemelor iata ce s-a urmarit: politica interna, politica externa, economie interna, economie externa, sociala, cultural sportiva, protocol diverse

Tema politica interna cuprinde urmatoarele sub teme: Guvernul Romaniei, Ministere, Premierul Adrian Nastase, Partidul Social Democrat, Partide Parlamentare, Lideri Parlamentari, Partide ne-parlamentare, Lideri ne-parlamentari, Parchetul National Anticoruptie / Coruptie, Referendumul Constitutional, Legea Electorala, Administratie, Baroni Locali, Gratieri / Miron Cozma, Reforma Politica, Reforma Justitie, Atacuri Cozmin Gusa, Sondaje de opinie, SIE-SRI, Securisti, Candidaturi.

Tema politica externa: Integrare Uniunea Europeana, Integrare Alianta Nord-Atlantica, Organizatia Natiunilor Unite, Conflicte armate, Moldova, Tezaurul.

Tema economie interna: Reforma economica, Fondul Monetar International.

Tema economie externa: Integrare Uniunea Europeana, Integrare Alianta Nord-Atlantica, Acorduri / intelegeri economice, Globalizare.

Tema sociala: Societate romaneasca, Reforma sociala, societati civile discutii / conflicte, probleme sociale, Revolutia Romana de la 1989, Holocaust.

Tema cultural, sportiv, invatamant.

Tema protocol: Premieri, distinctii, decernari; scrisori; intalniri, vizite, intrevederi.

Rezultate

Lunile in care s-au monitorizat temele Presedintelui in comunicate de presa si alocutiuni precum si ziarele Romania Libera si Cronica Romana au fost iulie, august, septembrie, octombrie 2003. Dupa cum am mai spus, aceste luni sunt importante pentru ca ele ne pot oferi o imagine mai buna asupra identitatii Presedintelui Romaniei, Ion Iliescu.

In continuare vom prezenta rezultatele studiului de caz pentru fiecare tema principala a fiecarui emitator:

Politica interna

Presedintia Romaniei:

Nivel de interes scazut.

Guvernul Romaniei, Ministerele, Premierul Adrian Nastase sau PSD, ocupa un loc stabil in discursurile presedintelui, depasind cu putin 10%. Cu alte cuvinte, nu face referiri prea multe despre actuala putere politica pentru a nu fi confundat cu ea. Pentru ca nu cumva in felul acesta sa lase impresia ca este un sustinator al PSD. Constitutia Romaniei subliniaza ca Presedintele Romaniei trebuie sa fie lipsit de culoare politica, pentru a putea fi impartial. Dar atunci cand vorbeste despre partidul de guvernamant o face numai pozitiv;

Acorda un interes foarte mare pentru coruptia din Romania, precum si pentru modul in care functioneaza Parchetul National Anticoruptie.

Referendumul Constitutional este de maxim interes pentru Presedintele Ion Iliescu odata cu apropierea zilei de 19 octombrie;

Atat Referendumul Constitutional cat si Problema Coruptiei sunt teme ce se regasesc in alocutiunile presedintelui, dar care alterneaza, ceea ce poate lasa de inteles ca incearca sa transmita un mesaj. Acel mesaj este ca noua Constitutie va crea acel culoar necesar unei noi Romanii, cea in care Coruptia este redusa drastic. Iar faptul ca are ca tema prezenta in discursuri, reforma politica si pe cea a justitie, nu face altceva decat sa intareasca aceasta presupunere.

Romania Libera:

Interes foarte ridicat pentru temele de politica interna ce sunt tratate sau privesc Presedintele Romaniei;

In luna iulie, Gratierea lui Miron Cozma este tema centrala, alaturi de PSD (Iliescu este asociat constant cu partidul de guvernamant), dar si foarte multe articole cu un caracter general.

In luna august, au loc atacurile PD – PNL prin Traian Basescu, in felul acesta se incearca scoaterea la lumina a trecutului comunist al lui Iliescu dar mai ales al tatalui sau, gratierea lui Miron Cozma este trecuta pe un plan secundar.

In luna septembrie, Ion Iliescu este considerat ca un promotor al politicii PSD, in consecinta este asociat cu tot ce face partidul de guvernamant prin guvern si ministere. Sunt scoase in evidenta neintelegerile ce au loc intre SIE si SRI si care trebuie rezolvate de presedinte. Cu toate acestea, Premierul Adrian Nastase nu este atat de prezent in articole ce il privesc pe Ion Iliescu si nici invers;

In luna octombrie, referendumul constitutional si problema coruptiei sunt cele mai frecvente teme. Demisiile celor trei ministri ocupa un loc important dar ele sunt oarecum corelate cu temele despre PSD. Este luna in care incepe campania de atacurile a lui Cozmin Gusa la adresa lui Ion Iliescu.

Cronica Romana

Destul de redus ca intensitate.

In luna iulie, temele principale sunt Partidul Social Democrat si gratierea lui Miron Cozma. Guvernul Romaniei este si ele prezent in temele ce privesc Presedintele Ion Iliescu, dar si acuzele ce i se aduc Presedintelui din partea partidelor Parlamentare si a liderilor acestora. Pentru aceasta luna tema reformei justitiei este prezenta, precum si discutii pe baza Referendumului Constitutional.

In luna august, Ministerele si PSD se gasesc in atentia ziarului cu referire la Presedinte, dar pe seama unui numar foarte mare de teme ce au ca referinta atacurile din partea Partidelor parlamentare, dar in special a unor lideri precum Traian Basescu. Gratierea lui Miron Cozma scade in intensitate, iar reforma in justitie si Referendumul, pastreaza aceeasi situatie ca si in luna precedenta. Isi face aparitia tema comunismului.

In luna septembrie, pozitia fata de problema Ministrului Sanatatii, acuzat ca ar fi plagiat o carte, dar si pozitia Partidelor Parlamentare care cer demisia acestuia sunt temele cele mai importante. De asemenea putem constata prin numarul destul de ridicat teme ce privesc Premierul ca o apropiere a lui Adrian Nastase de Presedinte. Atacurile lui Cozmin Gusa in aceasta luna pot fi puse nu doar pe seama pozitiei Presedintelui fata de Ministrul Sanatatii, dar si pe trecutul comunist al lui Ion Iliescu. Se poate observa de asemenea ca exista un numar foarte mare de articole cu un caracter general, cea ce poate sugera o inundare a temelor principale cu cele mai putin importante dar pozitive.

In luna octombrie, demisiile celor trei ministrii nu se regasesc cu o mai mare frecventa decat atacurile partidelor parlamentare la adresa Presedintiei. Problema coruptiei si a modului eficient de functionare a PNA sunt strans legate de Referendumul Constitutional care a avut loc pe data de 19 octombrie 2003.

Politica externa

Presedintia Romaniei

Temele integrarii in Uniunea Europeana si in Alianta Nord-Atlantica sunt cele mai frecvente. Se poate observa un interes destul de ridicat al presedintelui pentru conflictul din Irak, dar mai ales de rolul Romaniei in acest razboi, pe care noi il ducem alaturi de SUA. Temele politicii externe sunt foarte bine centrate de catre Presedinte, de aceea nu exista teme cu caracter general

Romania Libera

Politica externa a Presedintelui este pentru acest ziar este privita cu mai mare interes Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, decat procesul de Integrare in Alianta Nord-Atlantica. Rolul jucat de tara noastra in conflictele armate din lume ocup si el un loc important in politica Presedintelui. O data cu vizita lui Ion Iliescu in Rusia, apare in prim plan si problema tezaurului romanesc care ar trebui sa fie la ei. Foarte multe teme cu caracter general.



Cronica Romana

Temele sunt distribuite in mod echitabil in ceea ce priveste Integrarea Romaniei in UE si NATO, cu exceptia lunii octombrie, cand integrarea in NATO are o frecventa mai mare spre deosebire de celelalte luni. Conflictele armate au o frecventa relativ redusa dar cu toate acestea ele sunt legate de cele doua integrari. Problema Moldovei si a Tezaurului sunt prezente in luna Iulie, o data cu vizita Presedintelui in Rusia. Exista un segment foarte mare de politica externa ce nu poate fi incadrat in baza temelor deja existente.

Economia Interna

Presedintia Romaniei

Discursurile presedintelui au ca tema centrala in toate cele patru luni reforma economica din Romania. Exista un cadru ce are ca baza teme ce privesc economia Romaniei in general.

Romania Libera

Pune accentul pe teme ce privesc atat reformele economice ale Romaniei, dar si pe cele cu caracter general. FMI este prezent doar in luna iulie.

Cronica Romana

Accentul este pus atat pe reforma economica a Romaniei, dar si caracterul general al presedintelui in ceea ce priveste economia interna.

Economie Externa

Presedintia Romanie

Accentul este pus pe acordurile si intelegerile Romaniei cu alte state. De asemenea, Integrarea Romaniei in UE este privita si din punct de vedere al rolului economic, mai putin integrarea in NATO. Globalizarea ca proces dar si ca fenomen este prezent prin prisma cartii scoase de Presedinte, carte ce trateaza aceasta tema.

Romania Libera

Presedintele apare ca fiind interesat foarte mult de acordurile sau legaturile economice pe care le are Romania cu alte state. Integrarea in UE ca si proces economic este prezent doar in luna iulie.

Cronica Romana

Pune accentul pe acordurile economice ce privesc Romania. Promoveaza cartea presedintelui Romaniei, prin evidentierea perspectivei presedintelui asupra Globalizarii

Social

Presedintia Romaniei

Temele ce privesc societatea romaneasca sunt cele mai dese in celor patru luni. Presedintele este foarte preocupat si de problemele sociale cu care se confrunta societatea romaneasca. Comunicatele de presa, alocutiunile Presedintelui, pe marginea declaratiilor acestuia din ziarul Ha aretz, in legatura cu existenta sau nu a Holocaustului in Romania se regasesc doar in lunile iulie si august apoi ele disparand aproape de tot.

Romania Libera

Problema Holocaustului este tema ce ocupa cel mai mare spatiu in lunile iulie, august, scazand apoi la aproximativ 10%. Societatea romaneasca ocupa si ea un loc important cu procentul cel mai mare in lunile septembrie si octombrie. Problemele sociale au o frecventa constanta. Societatea civila este prezenta doar in lunile iulie, august, lunile Holocaustului si a gratierii lui Miron Cozma.

Cronica Romana

In lunile iulie si august ziarul pune accent pe problema Holocaustului, dar si pe problemele sociale romanesti. Societatea romaneasca este prezenta, precum si problemele sociale romanesti in lunile septembrie si octombrie.

Analiza generala

Presedintia Romaniei

Politica Externa a Romaniei este temea cu prezenta cea mai mare in discursurile si in comunicatele de presa ale Presedintelui Romaniei, Ion Iliescu. Alaturi de politica externa se regasesc intalnirile si vizitele pe care le-a efectuat dar si primit Seful Statului. Ion Iliescu aloca un important spatiu in alocutiunile lui economiei externe a romaniei dar si temelor sociale romanesti. In ceea ce priveste economia si politica interna, Ion Iliescu nu considera ca ar avea un rol mai mic decat temele mai sus mentionate. Cultura si politica nu au un grad ridicat de frecventa, in cele patru luni de analiza

Rezulta o identitate a Presedintelui de garant si promotor al politicii si economiei externe a Romaniei. Procentul foarte ridicat de vizite si intrevederi sustine ideea de promotor al Romaniei de catre Presedinte.

Temele sociale sunt astfel un rezultat nu doar al scandalurilor din politica romaneasca, dar si a faptului ca este un Presedinte ce provine dintr-un partid social-democrat. Ion Iliescu in alocutiuni si comunicate de presa nu prezinta un interes foarte ridicat fata de politica interna, cat nici fata de economia interna a Romaniei aratand ca fie nu este interesat de modul in care este condusa tara, fie isi menajeaza aparitiile pentru a intervenii atunci cand considera ca este cel mai bine.

Ion Iliescu este in definitiv un ambasador al Romaniei, decat un garant al vietii politice si economiei interne.

Romania Libera

Temele politice sunt cel mai bine reprezentate, urmate de cele sociale si protocolul prezidential. Toate celelalte teme sunt foarte scazute ca intensitate.

Identitatea lui Ion Iliescu in ziarul Romania Libera este una al carei ax central este viata politica interna si sociala a Romaniei. In ceea ce priveste politica externa sau economia acestea sunt foarte putin prezente. Acest lucru ne spune fie ca politica ziarului este de a-l aseza pe Ion Iliescu in centrul vietii politice romanesti , sau ca incearca sa scoata in evidenta atributia de mediator si garant al stabilitatii politice.

Cronica Romana

Presedintele are cel mai mare numar de teme axate pe politica interna. Urmeaza cele ce privesc politica externa dar si socialul. Vizitele si intalnirile ce le are Presedintele sunt si ele forate bine reprezentate. Temele ce privesc economia interna si cea externa nu au un procentaj mare in comparatie cu celelalte teme. Cultural sportivul este foarte scazut.

Rezulta in felul acesta o identitate a Presedintelui Ion Iliescu de mediator al politicii interne dar si de promotor al Romaniei in vizitele pe care le efectueaza sau pe care le primeste. De asemenea rezulta un presedinte care este aproape de cetateni si care raspunde problemelor sociale si mai putin in ceea ce priveste economia interna sau externa.

Concluzii

trebuie adaugate

Partea a III-a

Concluzii

trebuie adaugate

Bibliografie

Andrei STOICIU, Comunicarea politica: cum se vand idei si oameni, editura Humanitas – Libra, Bucuresti, 2000.

Camelia BECIU, Comunicare politica, editura comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

Charles U. LARSON, Persuasiunea, Receptare si Responsabilitate, traducere de Odette Arhip, editura Polirom, Iasi, 2003.

Claudiu SAFTOIU, Jurnalismul Politic, editura Trei, Bucuresti 2003.

Cristina PRIPP, Marketing Politic, editura Nemira, Bucuresti, 2002.

Flavius Calin RUSU, Introducere in Stiinta Comunicarii si a Relatiilor Publice, editura Institutul European, Iasi, 2002.

Gabriel THOVERON, Comunicarea Politica Azi, traducere de Marius Conceatu, editata de Robert Adam si Nicolae Nastase, editura Antet.

Gabriel THOVERON, Istoria mijloacelor de comunicare, traducere de Maria Zbarcea, editura Institutul European, Iasi, 2003.

George DAVID, Relatii publice, garantia succesului, editura Oscar Print, Bucuresti, 2002.

Gustav LE BON , Psihologia maselor, traducere Leonard Gavriliu, editura Stiintifica, Bucuresti, 1991

Guy LOCHHARD, Henry BOYER, Comunicarea Mediatica, traducere de Bogdan Geangalau, editura Institutul European, Iasi, 1998.

Jacques GERSTLÉ, Comunicarea Politica, traducere de Gabriela Camara Ionesi, editura Institutul European, Iasi, 2002.

Jean-Marie DOMENACH, Propaganda Politica, traducere de Dana Lungu si Dan Lungu, editura Institutul European, Iasi, 2004.

John FISKE, Introducere in Stiintele Comunicarii, traducere de Monica Mitraca, editura Polirom, Iasi, 2003.

Mihai SLEAHTITCHI, Eseu asupra reprezentarii puterii, editura Stiinta, Chisinau – Republica Moldova, 1998.

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964

Pierre ZÉMOR, Comunicarea Publica, traducere de Margareta Samoila si Ion I. Ionescu, editura Institutul European, Iasi, 2003.

Roger-Gerard SCHWARTZENBERG, Statul Spectacol, traducere de Rodica Garleanu-Costea, editura Scripta, Bucuresti, 1995.

Tim O’SULLIVAN, John HARTLEY, Danny SANDERS, Martin MONTGOMERY, John FISKE, „Concepte Fundamentale din Stiintele Comunicarii”, traducere de Monica Mitraca, editura Polirom, Iasi, 2001.



John LOCKE, Essay on civil government, 1960, p..

idem, p..

Dan Claudiu DANISOR, Drept constitutional si institutii politice, vol. 1, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1997, p.

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p..

idem, p.

ibidem 5

ibidem 3

Dan Claudiu DANISOR, op. cit., p.

Valerica DABU, Drept Constitutional si Institutii Publice, SNSPA, Bucuresti, 2001, p.

idem 8

Constitutia Romaniei, art. 80 alin. 1.

idem, art. 80 alin. 2.

Cristian IONESCU, Institutii Politice si Drept Constitutional, suport de curs la Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”, 2001, p.

Constitutia Romaniei, art. Legea nr. 69 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Presedintelui Romaniei, art. 1 alin. 1.

Legea 69/1992, art.

Constitutia Romaniei, art. 83 alin. 1 si art. 82 alin. 2.

(pag 27)

(pag 27)

(pag 134)

(pag 24 apud Larson pag 26)

(pag 19 apud Larson pag 26)

(apud Larson pag 26)

(pag 26)

(pag 23 apud Taylor, apud Larson pag 396)

(pag 195 nu e apud)

(pag 23 apud Taylor, apud Larson pag 396)

(J.A.C. Brown pag 12 apud Larson pag 396)

este de parere Brown

(pag 396)

(pag 398)

dupa cum remarca autorul cartii „Persuasiunea, receptare si responsabilitate” Charles U. Larson,

(pag 391)

Dar dupa cum observa si Charles U. Larson, (pag 398)

R. Taylor in lucrarea sa Film Propaganda

(pag 394)

(pag 31-32 Flavius Calin Rusu).

in opinia autorului Andrei Stoiciu(pag 13)

idem, p. 14.

(pag 16)

(pag 17)

Beciu (pag 16)

idem, p. 16.

idem, p. 16.

(pag 17)

(pag 33)

(pag 33

p. 33.

P. 35

p. 36 este de parere R. Fagen

p. 36

p. 36

pp. 36-37.

dupa cum remarca Camelia Beciu in lucrarea Comunicare politica,

(pag 19)

(pag 128 / 19).

(pag 4 / 19)

Achache

(pag 20)

(pag 107 / 20)

(pag 204 / 20

(apud Thoveron pag 11)

(pag 1/20)

(pag 21)

(pag 25 P. Watzlawick apud Gerstle)

(pag 26)

(pag 28)

(pag 28)

(pag 29)

(pag 30)

(pag 24)

(pag 24)

(pag 24) (apud Beciu)

(pag 92)

(apud Beciu)

(pag 94)

(pag 94)

(pag 96)

este de parere J.M. Burns in lucrarea sa Leadership (apud Sleahtitehi

(pag 20)

(pag 44)

(pag 46)

(pag 48)

(pag 48)

(pag 64)

(pag 68)

(pag 84)

(pag 91)

(pag 91)

(pag 93)

(pag 95)

(apud Pripp)

(pp. 81-82)

(pag 82)

este de parere Camelia Beciu,

(pag 75)

(pag 75)

(pag 75 Beciu)

(pag 75)

(pag 76)

(pag 76)

(A. Kakabadse apud Beciu)

(pag 113)

(pag 58 David)

(pag 52 Guy Lochard)

(pag 52 Guy Lochard)

(apud Beciu pag 11-)

(pag 11-)

(pag 11-) este de parere Woodward

(pag 130 apud Beciu pag 12-)

(pag 12-)

(pag 202)

, dupa cu remarca si Sergiu Tamas, (pag 158)

(pag19)

George DAVID,

(pag 135)

(pag 135)

(pag 105)

(apud Pripp 105)

(apud Pripp 106)

(apud Pripp 107)

(pag 108)

(pag 109)

(pag 93)

(pag 94)

(pag 272 apud Beciu pag 94)

(pag 95)

(pag 66 Hart apud Beciu pag 95)

(pag 95)

(pag 95)

(pag 96).

(pag 96).

(pag. 96)

(pag 97)

(pag 98)

(pag 109 Pripp)

(pag 109 Pripp)

(pag 110 Pripp)

(pag 39)

(pag 40)

(pag 40)








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Stiinte-politice


Demografie
Stiinte politice