Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» INTERVENTIONISMUL


INTERVENTIONISMUL


INTERVENTIONISMUL

Un dicton celebru, foarte frecvent citat, suna astfel: 'Guvernul este cu atat mai bun cu cat guverneaza mai putin.' Nu cred ca aceasta este descrierea corecta a functiilor bunei guvernari. Puterea politica trebuie sa faca toate lucrurile pentru care a fost menita si pentru care este necesara. Puterea politica trebuie sa protejeze indivizii din tara impotriva atacurilor violente si frauduloase ale raufacatorilor si trebuie sa apere tara de inamici straini. Acestea sunt functiile care-i revin intr-un sistem liber, in sistemul economiei de piata.

Desigur, in regim socialist, guvernul este totalitar si nimic nu ramane in afara sferei sale de jurisdictie. Intr-o economie de piata insa, sarcina principala a puterii politice este de a proteja functionarea neobstructionata a economiei de piata impotriva fraudei sau violentei ivite din interiorul sau din exteriorul tarii.

Cei ce resping aceasta definitie a functiilor puterii politice vor spune, poate: 'Iata un om care uraste guvernul.' Nimic nu poate fi mai departe de adevar. Daca as spune ca benzina este un lichid extrem de util, intrebuintat in foarte multe scopuri, dar cu toate acestea as refuza sa beau benzina, sub cuvant ca nu este destinata acestei intrebuintari, nu as fi dusmanul benzinei si nu s-ar putea spune ca urasc benzina. As spune doar ca benzina este foarte utila pentru anumite scopuri, dar inadecvata penrtu altele. Daca afirm ca datoria guvernului este de a aresta pe criminali si pe alti raufacatori, dar ca nu este datoria sa sa patroneze caile ferate sau sa cheltuiasca bani pentru lucruri inutile, nu inseamna ca urasc guvernul; spun doar ca este adecvat in anumite privinte si inadecvat in altele.



S-a putut afirma ca in conditiile din prezent nu mai avem o economie de piata libera. Astazi avem ceva numit 'economie mixta.' Si, drept dovada a economiei noastre 'mixte,' ni se arata numeroasele intreprinderi detinute si operate de stat. Economia este mixta, ni se spune, penrtu ca, iata, in atatea tari, anumite institutii - telefonul, telegraful, caile ferate, bunaoara - sunt detinute si operate de stat.

Ca unele dintre aceste institutii si intreprinderi sunt operate de stat, este cu siguranta adevarat. Dar faptul acesta singur nu schimba caracterul sistemului nostru economic. Nici macar nu inseamna ca avem de a face cu 'un pic de socialism' intr-o economie altminteri de piata, non-socialista. Intr-adevar, guvernul, operand aceste intreprinderi, este supus suprematiei pietei, asadar supus suprematiei consumatorilor. Guvernul - presupunand ca opereaza de exemplu posta si caile ferate - trebuie sa angajeze oameni care trebuie sa lucreze in aceste intreprinderi. Trebuie sa cumpere si materii prime si alte lucruri necesare pentru mersul acestor intreprinderi. Si, pe de alta parte, statul 'vinde' aceste bunuri si servicii catre populatie. Insa, cu toate ca opereaza aceste institutii intrebuintand metodele economiei libere de piata, rezultatul este, de obicei, un deficit. Desigur, guvernul este in masura sa finanteze asemenea deficite - cel putin asa isi imagineaza membrii guvernului si ai partidului aflat la putere.

Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoana privata. Posibilitatea individului de a opera in deficit ceva este foarte limitata. Daca deficitul nu este eliminat in cel mai scurt timp si intreprinderea nu devine profitabila (sau nu-si demonstreaza, cel putin, capacitatea de a elimina pierderile, evitand agravarea in continuare a deficitului), individul da faliment si trebuie sa puna capat intreprinderii sale.

Dar situatia guvernului este diferita. Guvernul poate opera in deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populatie. Si atata vreme cat contribuabilii sunt dispusi sa plateasca taxe sporite pentu a permite guvernului sa-si opereze in pierdere intreprinderea - cu alte cuvinte, intr-un mod mai putin eficient decat o institutie privata - si daca publicul va accepta aceste pierderi, atunci, desigur, intreprinderea va continua sa functioneze.

In ultimii ani, cele mai multe state au sporit numarul institutiilor si intreprinderilor nationalizate in asa masura ca deficitele au intrecut cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetateni. Ce urmeaza in cazul acesta, depaseste cadrul expunerii de astazi. Urmeaza inflatia, subiect de care ne vom ocupa maine. Am atins problema numai pentru ca economia mixta nu trebuie confundata cu problema interventionismului, despre care vom discuta asta seara.

Ce este interventionismul? Interventionismul apare cand guvernul nu-si limiteaza activitatea la prezervarea ordinei, sau - cum se mai spunea cu vreo suta de ani in urma - la 'producerea securitatii.' Interventionismul inseamna ca guvernul doreste sa faca mai mult, ca doreste sa intervina in mersul pietei.

Daca cineva obiecteaza spunand ca nu se cade ca guvernul sa se amestece in afaceri, i se va raspunde frecvent: 'Dar guvernul se amesteca intotdeauna obligatoriu. Se amesteca daca exista politisti pe strada, se amesteca cand un talhar sparge un magazin, sau cand un altul este impiedecat sa fure o masina.' Insa, vorbind despre interventionism, il definim ca fiind amestecul guvernului in treburile pietei. (Faptul ca guvernul si politia sunt tinute sa-i protejeze pe cetateni, inclusiv pe oamenii de afaceri si, desigur, pe angajatii lor, impotriva raufacatorilor locali sau straini, este, de buna seama, o indatorire necesara, normala, pe care asteptam sa o indeplineasca orice guvern. Asemenea protectie nu inseamna interventie, deoarece singura functie legitima a guvernului este chiar producerea securitatii publice.)

Ceeace ne preocupa cand analizam interventionismul este dorinta guvernului de a face mai mult decat presupune combaterea talhariei si a fraudei. Interventionismul inseamna nu numai ca guvernul abdica de la rolul sau de protector al mersului neobstructionat al pietei, ci si ca se amesteca in desfasurarea diferitelor fenomene economice. Se amesteca in formarea preturilor, a salariilor, a dobanzilor si a profiturilor.

Guvernul tine sa intervina pentru a-i forta pe oamenii de afaceri sa-si desfasoare afacerile intr-o maniera diferita de cea pe care ar fi ales-o daca ar fi trebuit sa asculte numai de consumatori. Guvernul tine sa-si aroge puterea sau, cel putin, parte din puterea care intr-o economie libera de piata apartine consumatorilor.

Sa consideram un exemplu de interventionism, unul foarte popular in multe tari, la care multe guverne recurg iar si iar, mai ales in vremuri de inflatie. Ma refer la controlul preturilor.

De obicei guvernele recurg la controlul preturilor dupa ce au inflationat oferta de bani si populatia a inceput sa se planga de preturile in crestere, rezultate. Dispunem de numeroase exemple istorice faimoase, care ilustreaza esecul politicilor de control al preturilor, dar ma voi opri numai la doua, remarcabile pentru ca, in ambele cazuri, guvernele respective s-au dovedit intr-adevar energice in supravegherea, sau in incercarea de a supraveghea preturile pe care doreau sa le controleze.

Primul caz celebru este cel al imparatului roman Diocletian, bine cunoscut, mai ales, ca ultimul imparat roman persecutor al crestinilor. Imparatul roman din a doua jumatate a veacului al treilea nu dispunea decat de o singura metoda financiara si anume, devalorizarea monedei (currency debasement). In vremurile acelea primitive, inainte de inventarea tiparnitei de bani, chiar si inflatia era, daca se poate spune, primitiva. Ea implica baterea frauduloasa de moneda alterata, mai ales din argint. Guvernul amesteca tot mai mult cupru in aliajul de argint, sfarsind prin a modifica culoarea monedei si a-i reduce considerabil greutatea. Rezultatul acestui proces fraudulos de batere a monedei si cresterea corespunzatoare a cantitatii de bani era o crestere a preturilor, urmata de un edict de control al preturilor. Si imparatii romani nu prea stiau de gluma cand era vorba de supravegherea respectarii legii; in ochii lor moartea nu era o pedeapsa prea aspra pentru omul care ar fi indraznit sa ceara un pret mai ridicat. Ei au supravegheat controlul preturilor, dar n-au reusit sa mentina societatea. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului roman si al sistemului de diviziune a muncii.

Cu 1500 de ani mai tarziu, aceeasi devalorizare a monedei s-a produs in vremea revolutiei franceze. De data aceasta insa metoda utilizata a fost alta. Tehnologia pentru producerea banilor era de acum considerabil imbunatatita. Pentru francezi nu mai era necesar sa recurga la baterea frauduloasa de moneda alterata: ei aveau la dispozitie tiparnita. Si aceasta s-a dovedit extrem de eficienta. Din nou rezultatul a fost o crestere fara precedent a preturilor. Nici supravegherea preturilor maximale din vremea Revolutiei franceze nu s-a realizat utilizand pedeapsa capitala, dupa metoda imparatului Diocletian. Tehnica de asasinare a cetatenilor cunoscuse si ea progrese. Vi-l amintiti cu totii pe ilustrul doctor J. I. Guillotin (1738 - 1814), adeptul utilizarii ghilotinei. In ciuda ghilotinei, si francezii au cunoscut esecul politicii preturilor maximale. In timp ce Robespierre insusi era condus spre ghilotina, poulatia striga: 'Foutu, le maximum!' ('S-a ispravit cu Maximul').

Am tinut sa amintesc toate acestea fiindca nu odata s-a spus: 'Controlul preturilor va deveni efectiv si eficient indata ce va fi insotit de mai multa brutalitate si de mai multa energie.' Este sigur insa, ca Diocletian a fost foarte brutal si nici Revolutia franceza n-a fost mai prejos. Cu toate acestea, masurile de control al preturilor s-au soldat, de fiecare data, cu un esec rasunator.



Haideti acum, sa vedem care sunt motivele esecului acesta. Guvernul aude ca oamenii se plang de cresterea pretului laptelui. Si laptele este cu siguranta foarte important, mai ales pentru generatia in crestere, pentru copii. Asa ca guvernul decreteaza un pret maximal pentru lapte, un pret inferior pretului potential care s-ar stabili pe piata. Dupa care guvernul exclama: 'Sigur ca am facut tot ce era necesar pentru a asigura parintilor saraci posibilitatea de a cumpara tot laptele de care au nevoie ca sa-si hraneasca copiii.'

Dar ce se intampla? Pe de o parte, pretul scazut al laptelui sporeste cererea de lapte; persoanele care nu-si permiteau sa cumpere lapte la un pret mai mare, sunt acum in masura sa-l cumpere la pretul decretat de guvern. Pe de alta parte, unii dintre producatori si anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat - deci asa numitii producatori marginali - sufera acum pierderi, deoarece pretul decretat de guvern nu le acopera costurile. Este aici o trasatura importanta a economiei de piata. Antreprenorul privat, producatorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Si cum nu poate suporta pierderi producand lapte, el isi restrange productia destinata pietei. Poate sa-si vanda cateva vite la abator sau, in loc de lapte, poate sa vanda produse derivate, bunaoara smantana, unt sau branza. Asa ca interventia guvernului asupra pretului laptelui are drept consecinta mai putin lapte ca inainte si cresterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispusi sa plateasca pretul decretat de guvern, n-au de unde sa cumpere. Alta consecinta este ca persoanele cele mai preocupate se vor grabi sa fie primele la magazine. Vor avea de asteptat afara. Cozile lungi de oameni asteptand in fata magazinelor apar intotdeauna ca un fenomen obisnuit in orasele unde s-au decretat preturi maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Asa s-a intamplat pretutindeni unde pretul laptelui a fost controlat. Asa au pronosticat intotdeauna si economistii. Evident, numai economistii autentici, si numarul lor nu este prea mare.

Dar ce rezulta din controlul guvernamental al pretului? Guvernul este dezamagit. El dorea un spor de satisfactie pentru bautorii de lapte. Rezultatul este ca i-a nemultumit. Inainte sa se amestece guvernul, laptele era scump, dar oamenii aveau de unde sa-l cumpere. Acum a ramas numai o cantitate insuficienta de lapte disponibil. De aceea, consumul total de lapte scade. Copiii se vor multumi cu lapte mai putin, nu mai mult. Urmatoarea masura la care va recurge acum guvernul, este rationalizarea. Insa rationalizarea nu inseamna decat ca unii privilegiati capata lapte, pe cand altii nu capata deloc. Cine capata si cine nu capata lapte se stabileste, desigur, intotdeauna, intr-un mod foarte arbitrar. Se poate ordona, de exemplu, sa primeasca lapte copiii in varsta de pana in patru ani, iar copiii de peste patru ani, sau de peste patru si sub sase ani, sa primeasca numai jumatate din ratia copiilor de pana in patru ani.

Orice ar face guvernul, faptul ca exista numai o cantitate mai mica de lapte ramane. Asa ca oamenii sunt si mai nemultumiti ca inainte. Deci guvernul iI intreaba pe producatorii de lapte (caci nu are destula imaginatie ca sa-si raspunda singur): 'De ce nu mai produceti aceeasi cantitate de lapte pe care o produceati si mai inainte?' Si capata raspunsul: 'Nu putem, deoarece costurile de productie sunt superioare pretului maximal stabilit de guvern.' Acum guvernul studiaza costurile diversilor factori de productie si descopera ca unul dintre acesti factori este furajul.

'Bine,' zice guvernul, 'acelasi control pe care l-am aplicat laptelui il vom extinde acum la furaje. Vom stabili un pret maximal pentru fan si atunci veti fi in masura sa va hraniti vacile la un pret mai scazut, cu mai putina cheltuiala. Totul va fi in regula; veti reusi sa produceti si sa vindeti mai mult lapte.'

Dar acum ce se intampla? Se repeta aceeasi poveste cu furajul si dupa cum banuiti, pentru aceleasi motive. Productia de furaj scade si guvernul este din nou confruntat cu o dilema. Asa ca guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu productia de furaje. Si primeste de la producatorii de furaje o explicatie aidoma celei prezentate de producatorii de lapte, mai inainte. Asa ca guvernul trebuie sa mai faca un pas, pentru ca tine sa nu abandoneze principiul controlului preturilor. Stabileste preturi maximale pentru factorii de productie implicati in productia de furaje, si povestea se repeta.

Simultan, guvernul incepe sa controleze nu numai pretul laptelui, ci si pe cel al oualor, al carnii si al altor necesitati. Si de fiecare data guvernul obtine acelasi rezultat, de fiecare data consecintele sunt aceleasi. Odata ce a fixat preturi maximale pentru bunurile de consum, trebuie sa le extinda mai departe la factorii de productie si sa limiteze preturile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul preturilor. Si astfel, incepand cu numai cateva preturi controlate, guvernul trebuie sa se retraga tot mai adanc inapoi pe trptele superioare ale procesului de productie, fixand preturi maximale pentru tot felul de factori, inclusiv pretul muncii salariate, deoarece, desigur, fara controlul salariilor, politica de 'control al costurilor' n-ar avea sens.

Mai mult, guvernul nu-si poate limita amestecul in treburile pietii numai la acele lucruri pe care le socoteste necesitati vitale, de pilda lapte unt oua si carne. In mod necesar, amestecul trebuie sa se extinda pentru a include bunurile de lux, fiindca altminteri, daca preturile acestora n-ar fi limitate, capitalul si munca salariata ar abandona productia de necesitati vitale, reorientandu-se catre productia acelor bunuri pe care guvernul le considera inutile, de lux. In felul acesta, interventia izolata, afectand numai unul, sau cateva preturi ale bunurilor de consum, aduce dupa sine consecinte - si este important sa inteleagem acest fapt - chiar mai putin satisfacatoare decat circumstantele care au determinat-o.

Inainte de amestecul guvernului, laptele si ouale erau scumpe; dupa interferenta guvernamentala, ele au inceput sa dispara de pe piata cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atat de importante incat sa justifice interventia; telul sau era o cantitate sporita si o oferta superioara. Rezultatul a fost opus. Interferenta cea izolata a adus dupa sine o situatie care - din punctul de vedere al guvernului - este inca mai neplacuta decat situatia dinainte, pe care guvernul urmarea sa o imbunatateasca. Si, pe masura ce guvernul avanseaza mai mult, tot mai mult, va fi atins in cele din urma punctul in care toate preturile, toate ratele salariilor, toate dobanzile, pe scurt tot ce tine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, in socialism.

Ce v-am spus pana aici, explicatia aceasta schematica si teoretica, acopera cu precizie evenimentele care s-au petrecut in acele tari unde s-a incercat supravegherea respectarii preturilor maximale, unde guvernele s-au dovedit suficient de incapatanate pentru a parcurge drumul, pas cu pas, pana la sfarsit. Asa s-a intamplat in primul razboi mondial, in Germania si in Anglia.

Haideti sa vedem ce s-a intamplat in fiecare din aceste tari. Ambele au cunoscut inflatia. Preturile au crescut si cele doua guverne au impus controlul preturilor. Incepand de la cateva preturi, incepand numai de la lapte si oua, ele s-au vazut nevoite sa avanseze mai mult, tot mai mult. Si cu cat avansau mai mult, cu atat mai mare era inflatia generata. Si dupa trei ani de razboi, germanii - in mod sistematic, ca intotdeauna - au elaborat un mare plan. L-au numit Planul Hindenburg: erau vremuri cand, in Germania, tot ce considera guvernul bun purta numele lui Hindenburg.



Planul Hindenburg insemna ca intreg sistemul economic german urma sa fie controlat de catre guvern: preturi, salarii, profituri, totul. Si birocratia s-a grabit sa puna totul in practica. Dar inainte sa reuseasca, s-a produs dezastrul: prabusirea imperiului german, disparitia intregului aparat birocratic, rezultatele sangeroase ale revolutiei - si proiectul a fost abandonat.

In Anglia inceputul a fost similar, insa dupa o vreme, in primavara lui 1917, Statele Unite au intrat in razboi si au furnizat Marii Britanii indestulator toate cele de trebuinta. Asa ca drumul catre socialism, drumul catre servitute, a fost intrerupt.

Inainte de venirea lui Hitler la putere, cancelarul Bruning introdusese din nou controlul preturilor in Germania, pentru motivele obisnuite. Hitler a supravegheat executarea acestei politici, chiar inainte de inceputul razboiului. Intr-adevar, in Germania lui Hitler nu exista initiativa sau intreprindere privata. In Germania lui Hitler se practica un sistem socialist, diferit de cel rusesc numai in masura in care pastra terminologia si etichetele sistemului liberei initiative. Existau inca asa numitele 'intreprinderi private.' Insa proprietarul nu mai era antreprenor, proprietarul era un 'responsabil de intreprindere' (Betriebsführer).

Germania intreaga era organizata intr-o ierarhie de führeri; era desigur, Marele Führer, Hitler si, dupa el, tot führeri pana la numeroasele ierarhii de führeri mai micuti. Si responsabilul de intreprindere era Betriebsführer. Iar muncitorii intreprinderii erau numiti Gefolgschaft, cu un cuvant care desemna candva suita unui senior medieval. Si tot poporul acesta avea de dat ascultare ordinelor emanate de o institutie cu un nume inspaimantator de lung: Reichsführerwirtschaftsministerium, la conducerea careia se gasea un bine-cunoscut grasan, pe nume Goering, acoperit de bijuterii si medalii.

Si din corpul acesta ministerial cu nume lung, soseau toate ordinele, pentru toate intreprinderile: ce sa produca, in ce cantitate, de unde sa ia materiile prime si cu cat sa le plateasca, cui sa vanda produsele si la ce pret. Muncitorii lucrau la ordin, intr-o anumita fabrica, si capatau salariile decretate de guvern. Intregul sistem economic era, asadar, reglementat in detaliu de guvern.

Betriebsfürherul nu avea dreptul sa pastreze profitul pentru sine; lui ii revenea echivalentul unui salariu si daca tinea sa capete mai mult, putea, de exemplu, sa se planga: 'Sunt grav bolnav, trebuie sa ma operez imediat, si operatia costa 500 de marci' si apoi trebuia sa-l intrebe pe führerul de district (Gauführer sau Gauleiter) daca e sau nu cu putinta sa pastreze pentru sine mai mult decat salariul fixat. Preturile nu mai erau preturi, salariile nu mai erau salarii, erau numai termeni cantitativi intr-un sistem socialist.

Acum ingaduiti-mi sa va spun cum s-a prabusit acest sistem. Intr-o buna zi, dupa ani de lupte, armatele straine au patruns in Germania. S-au straduit sa pastreze sistemul acesta economic dirijat de guvern, insa brutalitatea lui Hitler era indispensabila pentru acest scop si, in absenta ei, obiectivul a trebuit abandonat.

Si in vreme ce Germania trecea prin toate acestea, in timpul celui de al doilea razboi mondial, Marea Britanie se comporta aidoma Germaniei. Pornind de la controlul preturilor aplicat numai catorva bunuri, guvernul britanic a initiat pas cu pas (aidoma lui Hitler pe timp de pace, inaine de razboi) controlul unei parti tot mai mari din economie, atingand, cam la finele razboiului, ceva de felul unui socialism aproape pur.

Marea Britanie nu a fost adusa la socialism de guvernul laburist instalat in 1945. Marea Britanie devenise socialista in timpul razboiului condus de Sir Winston Churchill, in calitate de prim ministru. Guvernul laburist s-a multumit sa retina sistemul socialist, deja implementat de guvernul lui Sir Winston Churchill. Si aceasta, in ciuda unei opozitii populare considerabile.

Nationalizarile din Marea Britanie n-au insemnat prea mult; nationalizarea Bancii Angliei a fost doar nominala, deoarece Banca Angliei era deja, in totalitate, controlata de guvern. Si la fel stateau lucrurile cu industria otelului si caile ferate, cand au fost si acestea nationalizate. 'Socialismul se razboi,' cum i s-a spus - pentru a distinge strategia interventionismului pas cu pas - nationalizase practic sistemul dinainte.

Diferenta intre sistemul german si cel britanic era neglijabila, intrucat persoanele care operau aceste sisteme erau, in ambele cazuri, numite de guvern si erau tinute sa respecte in totul ordinele guvernului. Dupa cum am afirmat mai devreme, sistemul Germaniei naziste pastra etichetele si termenii economiei de piata libere, capitaliste. Dar, intelesul lor era foarte diferit: erau, de acum, simple decrete guvernamentale.

Asa stateau lucrurile si cu sistemul britanic. Cand Partidul Conservator a revenit la putere o parte din controale au fost indepartate. Asistam in prezent (1958) in Marea Britanie la confruntarea celor doua tabere: una favorabila mentinerii controalelor, cealalta favorabila abolirii lor. (Dar situatia din Anglia, nu trebuie sa uitam, este foarte diferita de aceea din Rusia.) O situatie similara intalnim in tarile dependente de importul de hrana si materii prime care trebuie sa exporte, deci, produse manufacturate. Intr-adevar, in tarile puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur si simplu, nu functioneaza.

Asadar, in masura in care mai exista un rest de libertate economica (si mai exista libertate substantiala in tari ca Norvegia, Anglia si Suedia, de pilda) aceasta se intampla datorita necesitatii de a exporta. Mai devreme am ales exemplul laptelui, nu pentru ca as avea o preferinta substantiala pentru lapte, ci pentru ca, practic toate guvernele - majoritatea lor - au reglementat in ultimii ani preturile laptelui, oualor sau untului.

As vrea sa ma refer in cateva cuvinte, la inca un exemplu, controlul chiriilor. Daca guvernul controleaza chiriile, unul dintre efecte este ca cei care altminteri s-ar fi mutat din apartamente mari in altele mai mici, odata cu modificarea conditiilor familiale, nu o vor mai face. Ganditi-va, de exemplu, la parintii ai caror copii parasesc casa la varsta casatoriei, sau cand accepta o slujba in alt oras. Asemenea parinti obisnuiau sa-si schimbe apartamentul, mutandu-se intr-unul mai mic si mai ieftin. Necesitatea aceasta a disparut cand guvernul a impus controlul chiriilor.

La Viena, in Austria, pe la inceputul anilor douazeci, cu un control al chiriilor bine impamantenit, venitul proprietarilor unui apartament mediu nu depasea, datorita reglementarilor, pretul a doua calatorii cu mijloacele de transport in comun, aflate in proprietate publica. Dupa cum va puteti imagina, lipsea orice incitativ care sa-i detemine pe oameni sa-si schimbe apartamentele. Si pe de alta parte, nici nu se construiau case noi. Am intalnit conditii similare in Statele Unite, dupa al doilea razboi mondial si in multe orase nici astazi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.



Unul din motivele principale ale marilor dificultati financiare prin care trec numeroase orase americane este controlul chiriilor si deficitul de spatiu locativ rezultat de aici. Asa ca guvernul a cheltuit milioane de dolari pentru construirea de case noi. Dar ce a determinat deficitul de spatiu locativ? Deficitul a fost generat de aceleasi motive care au determinat deficitul de lapte, cand pretul laptelui a fost controlat. Ceeace inseamna: daca guvernul se amesteca in treburile pietei, el va fi tot mai atras spre socialism.

Acesta este si raspunsul cu care-i intampinam pe cei care spun: 'Noi nu suntem socialisti, noi nu dorim ca guvernul sa controleze totul. Intelegem ca asa ceva e rau. Dar de ce nu s-ar amesteca guvernul catusi de putin in treburile pietei? De ce nu ne-ar ocroti guvernul de o seama de lucruri care ne displac?'

Oamenii acestia vorbesc despre politica 'jumatatilor-de-masura'('middle-of-the-road-policy'). Ceeace le scapa lor este ca interventia izolata, adica interventia limitata numai la o mica parte a sistemului economic, aduce dupa sine o situatie pe care chiar guvernul - si persoanele care au cerut interventia guvernului - o vor socoti mai rea decat neplacerile pe care au dorit sa le inlature: populatia care a cerut controlul chiriilor este teribil de nemultumita sa constate existenta unui deficit de apartamente si de spatiu locativ.

Insa deficitul acesta este tocmai rezultatul interventiei guvernamentale, care a mentinut chiriile sub nivelul celor stabilite pe piata libera.

Ideea ca ar exista un al treilea sistem - intre socialism si capitalism, dupa cum afirma suporterii sai - un sistem indepartat, deopotriva, de socialism si de capitalism, dar care retine avantjele si evita dezavantajele fiecaruia, este curata prostie. Persoanele care cred intr-un asemenea mit stiu sa devina intr-adevar lirice cand prea-maresc minunile interventionismului. Putem afirma fara dificultate ca se insala. Interventiile guvernului, in fata carora se inchina, aduc dupa ele efecte pe care nici chiar ei nu le agreeaza.

Unul dintre subiectele la care ma voi referi este protectionismul. Guvernul incearca sa izoleze piata autohtona de piata mondiala. El introduce tarife, menite sa ridice pretul autohton al unui bun deasupra pretului existent pe piata mondiala, ceeace permite producatorilor autohtoni sa formeze carteluri. Apoi, cartelurile sunt atacate de guvern, care afirma: 'In asemenea conditii este necesara legislatia anticartel.' Exact in aceasta situatie se afla cele mai multe guverne europene. In Statele Unite sunt si alte motive pentru legislatia anti-trust si pentru campania guvernului impotriva spectrului monopolist.

Este absurd sa vedem guvernul - care face posibila aparitia cartelurilor autohtone prin propriile sale interventii - aratand cu degetul catre piata si zicand: 'Iata ca sunt carteluri; de aceea interventia guvernului in treburile pietei este necesara.' Ar fi cu mult mai simplu sa se evite cartelurile, punand capat amestecului guvernului in treburile pietei - amestecului care face cu putinta aceste carteluri.

Ideea ca amestecul guvernului este o 'solutie' la probleme economice conduce, pretutindeni, la situatii cel putin foarte neplacute si adesea chiar haotice. Daca guvernul nu se opreste la timp, el aduce dupa sine socialismul.

Cu toate acestea, amestecul guvernului in treburile oamenilor de afaceri ramane foarte popular. Indata ce cuiva nu-i place ce se intampla in lume, el zice: 'Guvernul ar trebui sa faca ceva. La ce e bun guvernul? Guvernul trebuie sa se implice.' Si aceasta este o reminiscenta caracteristica a modului de gandire din vremuri trecute, din vremuri dinaintea libertatii moderne, dinaintea guvernului constitutional modern, dinaintea guvernului reprezentativ, sau a republicanismului modern.

Vreme de secole, a proliferat doctrina - de toata lumea mentinuta si acceptata - ca un rege, un rege uns, ar fi mesagerul lui Dumnezeu; ca ar fi inzestrat cu mai multa intelepciune decat supusii sai si cu puteri supranaturale. Pana recent, la inceputul secolului XIX inca, oamenii suferind de anumite boli, asteptau vindecarea de pe urma atingerii degetului regal. De obicei doctorii se descurcau mai bine; ceea ce nu-i impiedeca sa-si indrume pacientii spre incercarea tratamentul regal.

Doctrina aceasta a superioritatii guvernului paternalist, a puterilor supranaturale si supraumane a regilor ereditari, a disparut treptat - sau cel putin asa s-a putut crede. Apoi a revenit din nou. A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a carui reputatie se intindea in toata lumea, caruia numeroase universitati iI oferisera titlul de doctor honoris causa si care era membru de onoare al Asociatiei economistilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, aparuta si in limba engleza, la editura Princetown University Press. E disponibila si intr-o versiune franceza si probabil si intr-una spaniola - cel putin asa sper, ca sa puteti verifica cele ce va spun. In cartea aceasta, publicata in secolul nostru, nu in intunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: 'Führerul, Führerul nostru' - se refera desigur, la Hitler - 'primeste ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului.'

M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor si, in aceasta ierarhie, l-am mentionat pe Hitler ca 'Führer Suprem.' Dupa Werner Sombart insa, mai exista un Fuhrer, inca si mai sus, Fuhrerul universului. Si Dumnezeu, spunea el, ii ordona nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adauga, foarte modest: 'Nu stim cum comunica Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul in sine e de netagaduit.'

Acum, tinand seama ca o asemenea carte poate fi publicata in limba germana, limba unei natiuni candva elogiata ca 'natiunea filozofilor si a poetilor,' si ca ea este tradusa in engleza si in franceza, nu vom mai fi surprinsi daca si un mic birocrat se considera pe sine mai intelept si mai bun decat concetatenii sai si doreste sa se amestece in toate cele, chiar daca el este doar un mic birocrat si nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.

Exista remedii pentru asa ceva? As zice ca da, exista un remediu. Si remediul acesta e puterea cetatenilor; ei trebuie sa impiedice instalarea unor asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai intelepte decat cetateanul obisnuit. Aici este diferenta fundamentala intre libertate si servitute.

Tarile socialiste si-au revendicat termenul de democratie. Rusii numesc sistemul lor o democratie populara; vor sa spuna, probabil, ca poporul este reprezentat in persoana dictatorului. Eu cred ca unui dictator, lui Huan Peron, aici in Argentina, i s-a dat raspunsul corect in1955, cand a fost alungat in exil. Sa speram ca tuturor dictatorilor, de pretutindeni, li se va da o replica similara.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Stiinte-politice


Demografie
Stiinte politice