Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Evidenta/contabilizarea rezultatelor privind schimbarea regimurilor post-comuniste. Aprofundarea cauzalitatii sau superficialitatea explicatiilor.


Evidenta/contabilizarea rezultatelor privind schimbarea regimurilor post-comuniste. Aprofundarea cauzalitatii sau superficialitatea explicatiilor.




Evidenta/contabilizarea rezultatelor privind schimbarea regimurilor post-comuniste.

Aprofundarea cauzalitatii sau superficialitatea explicatiilor.

Abstract

Aceasta lucrare trateaza problema conform careia cele mai multe explicatii propuse privind diversitatea regimurilor post-comuniste tind sa fie prea”profunde” deoarece sunt lipsite(explicatiile) de “mecanisme cauzale” ( care ar fi legatura antecedentelor cu rezultatele), sau sunt prea”superficiale” deoarece sunt incadrate in tautologie( prezinta cauza rezultatului regimului ceea ce poate fi conceput si ca o componenta a rezultatului in sine). Explicatia alternativa pe care o ofera autorul este incearcarea de a evita/ocolii erorile unei explicatii fie mult prea profunde sau superficiale. Dupa ce specifica variabila dependenta, si anume, diversitatea regimurilor post-comuniste, scopul lui este acela de a caracteriza metaforele privind explicatiile profunde sau superficiale intr-un mod mult mai adecvat si mai usor de inteles vis-à-vis de regimurile post comuniste. Apoi, face referire la factorii care sunt implicati in formarea unui regim post-comunist, factori care in opinia sa cad victima unor erori de explicare superficiala sau prea aprofundata. De asemenea, isi expune punctul de vedere privind diversitatea regimurilor comuniste prin oferirea/prezentarea unui set de pozitii teoretice cu relevanta teoretica.




Sistemele politice comuniste de la sfarsitul anilor 1980 au evoluat 10 ani mai tarziu intr-un grup foarte divers grup de political regimes ten years later. regimuri politice. Caracteristicile lor variaza de la democratii competitive cu drepturi politice si civile bine protejate, la guverne autoritariene, si chiar despotice. Potrivit Freedom House, nu exista niciun regim sau sistem politic care sa fie caracterizat cu o asa mare deviere in a acorda drepturi politice si civile, asa cum o fac sistemele comuniste. Inainte de 1989 toate aceste sisteme politice au avut relatii socialiste de productie cu o agentie de planificare in alocarea resurselor limitate si cu un singur partid aflat la guvernare care era fuzionat/ tot una cu aparatul de stat. Prin urmare nu putem vorbi de o diversitate extraordinara a regimurilor politice care au aparut in fostele regiuni comuniste dupa anii ’90.

Variabila dependenta in aceasta lucrare o reprezinta diversitatea regimurilor politice post-comuniste, care din punct de vedere operational, autorul a operationalizat -o cu o masura conventionala: masura in care post-communist polities have instituted civic and political rights, as evaluated sistemele politice post-comuniste au instituit drepturi civile si politice, prin evaluarea anuala a monitorizarii celor de la Freedom House. Democratiile representative sunt caracterizate atat de protejarae drepturilor civile si politice cat si de articularea lor prin existenta domniei legii/ a statului de drept. In cazul in care drepturile politice sunt precare iar alegerile sunt”administrate” de un partid hegemonic, putem vorbi de semi-autoritarism. La polul opus democratiei se afla autoritarismul care nu tolereaza nicio forma a drepturilor politice si civile.

In analiza sa, autorul nu invoca notiunea de consolidare a regimurilor post-comuniste deoarece consolidarea presupune o importanta diferentiere intre calitatea politicii si persistarea principiilor organizationale de baza. Prin calitatea politicii, autorul se refera la natura regulilor institutionale si la procedurile care dau forma/ formeaza procesele de agregare si articulare a intereselor.

In lucrarea de fata autorul incearca doar sa explice de ce unele regimuri post-comuniste apar “pentru a bloca”(to lock in) diferite niveluri ale libertatilor politice si civice care rezulta/se configureaza fie intr-o democratie formala sau substantiala, fie intr-un regim politic semi-autoritarian sau chiar authoritarian. Atentia sa cade pe diversele proceduri democratice intalnite in randul sistemelor politice din Europa Centrala si de Est, sisteme care sunt formal mai mult sau mai putin democratii.

Diversitatea regimurilor post-comuniste

Tabelul 1 identifica 21 de tari post-comuniste si scorurile lor medii (masura in care acorda drepturi si libertati) privind acordarea de drepturi civile si politice in perioada 1996-1998. (potrivit monitorizarilor amanuntite a evenimentelor politice a fiecarei tari, facute de Freedom House). Conform tabelului, scorul cel mai democratic indica valoarea 1 si presupune corectitudinea aprofundata a concurentei electorale, drepturi civile depline in exercitarea opiniei si organizarea in asocieri collective. Scorurile obtinute de drepturile civice si politice ( 2,5-3,5) indica incalcari grave ale procedurilor democratice, fie de catre guverne sau non -actorii politici guvernamental (cum ar fi rascoale militare), ajungand pana la valoarea sa maxima (7), ceea ce indica mai mult sau mai putin conditiile unui regim politic authoritarian cu obstacole substantiale in a preveni articularea si agregarea intereselor cetatenesti.

Din aceasta cercetare au fost excluse Bosnia-Hertegovina, Serbia si Mongolia deoarece este dificil sa se obtina date fiabile pentru un numar de variabile care ar putea explica rezultatele regimului. De asemenea, au fost excluse si China, Cuba, Coreea de Nord si Vietnamul deoarece nu au renuntat la regimul communist si la ideologie.

Cele 25 de tari au fost grupate in 6 grupe:

--gr.1—constituita din democratiile care ofera o gama completa de drepturi civile si politice cu incalcari/abateri minore. Estonia si Lituania, nu apartineau in anii precedenti acestui grup datorita unei cetatenii si a unei legi electorale discriminatorii, insa, ele s-au alaturat in ultimii ani. – democratii depline—Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovenia.

--gr.2—democratii aproape depline—regimuri cu alegeri in general curate, dar uneori cu grave incalcari a drepturilor civile cetatenesti privind asocierea si articularea intereselor. Cu toate acestea, toate democratiile din aceasta categorie s-au mutat spre democratia deplina, in ultimii ani.—Bulgaria,Romania, Slovacia.

--gr.3—democratii formale—tari care afiseaza mai multe incalcari grave privind drepturile civile si politice prin participarea electorala. Tarile care apartin acestui grup pot fi etichetate ca “democratii formale” datorita sistemului statutar de reguli combinat cu eforturile substantive ale elitelor de a submina corectitudinea competitiei electorale. –Georgia, Macedonia, Republica Moldova, Rusia, Ucraina.

--gr.4—semi-autoritarism=intre democratie formala si autoritarism—partidul hegemonic sau 2 tabere armate( Albania) isi blocheaza locul in politica prin mijloace non-democratice considerabile precum intimidarea sau pierderea dreptuilor electorale ale opozitieie—Albania, Armenia, Croatia

--gr.5—regim semi-autoritarian—se aseamana cu membrii gr.4 . In toate dintre ele, elemente ale elitei foste comuniste stabilesc un nou aparat authoritarian care si-a eliminat vechea ideologie fara a modifica practicile comuniste stabilite de politica guvernarii, incluzand utilizarea serviciilor secrete pentru a identifica opozantii.—Azerbaijan, Kyrgyzstan, Kazakhstan.

--gr.6—regimuri autoritariene—Belarus, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan.

ADAM PRZEWORSKI—1991— usor anticipata in procesul de tranzitie al regimurilor post-comuniste, democratia este departe de a fi rezultatul “natural”al. tranzitiei regimurilor post-comuniste. Fortele nationaliste si religioase pot desfasura mai multa energie pt dezlantuirea protestului anti-comunist decat ar face-o democratii liberali.

Cu toate acestea, schimbari in cadrul regimurilor post-comuniste au inceput sa apara intre mijl-sf lui 1990, sugerand o polarizare de tipuri de regimuri intr-un numar tot mai mare de democratii complete, la un pol, si autoritarism in crestere la celalalt pol. Aceasta tendinta spre polarizare, a contrastat cu tendintele altor regiuni ale lumii unde democratiile neliberale sau cele eectorale devin relativ mai numeroase( libertati civile si politice dar nu depline).

2. Capcane in explicarea superficialitatii sau a profunzimii

Exista o legatura intre explicatie si cauzalitate, dar cauzalitatea este un concept dificil din punct de vedere epistemologic. Intrebarea “ce conteaza” este o intrebare ontologica. Definitiile logice ale explicarii nu au fost capabile sa distinga intre corelatie si cauzalitate.

Intuitia ontological care sta in spatele cauzalitatii presupune: un anumit x ajuta la creearea unui y in sensul “ aducerii sale in existenta”.

RICHARD MILLER—“Fact and Method”( 1987)—incearca sa demonstreze ca relatiile de cauzalitate implica consideratii ontologice si pragmatice ,unice pt fiecare stiinta. Astfel, el considera ca, “explicarea este o descriere adecvata/ corespunzatoare cauzelor care stau la baza unui fenomen. Adecvarea, aici, este determinata de reguli care sunt specifice anumitor domenii la un anumit timp. Specificitatea normelor nu este doar o caracteristica/trasatura a adecvarii pt anumite scopuri speciale, insa caracterizeaza toata adecvarea care este relevanta pentru explicatia stiintifica. Regulile sunt judecate in functie de eficacitatea lor pt domeniile respective, la timpurile respective—ceea ce face adecvarea mult mai contingenta, pragmatica si specifica domeniului decat permit pozitivistii, dar nu mai putin rationala.”



Autorul incearca sa clarifice propria intelegere asupra a ceea ce conteaza ca si explicatie cauzala in stiintele sociale din punctul de vedere al notiunilor reciproc legate de mecanismele cauzale si aprofundarea cauzala. Astfel, o explicatie cauzala buna presupune, necesita o aprofundare cauzala dar si un mechanism causal. Insa, prea multa aprofundare/profunzime poate priva explicatiile mecanismului causal, iar unele mecanisme propuse pot fi lipsite orice profunzime cauzala.

Mecanismul causal

Pentru a accepta un anumit lucru ca fiind cauza unui fenomen social, trebuie sa identificam mecanismul/ mecanismele care l-au determinat.

Prin mechanism se intelege acele proces care transforma intrarile(inputurile) in rezultate(outputuri)—cf lui HEDSTROM+ SWEDBERG, 1998. Aceasta caracterizare nu e departe de domeniul ontologiei. Dar, ce sunt aceste entitati care sunt capabile sa produca rezultate? In primul rand, ceea ce se califica drept cauza trebuie sa preceada in timp consecintele sale. In al doilea rand, potrivit lui Max Weber, unele procese constituie un mechanism causal datorita”inteligibilitatii” sale, in sensul ca implica deliberarea rationala a fiinitei umane, in formarea/producerea de rezultate.

Specificacitatea mecanismelor cauzale in stiintele sociale ( raportandu-ne la timp si actiune), presupune anumite implicatii:

--in primul rand, implica un individualism metodologic , adica, mecanismele cauzale se bazeaza pe actiunea umana, chiar daca fiecare actiune poate fi constransa/ limitata de fenomene collective si agregate extern ( distributia resurselor, structura temporala a evenimentelor, distributia fizica a actorilor etc). Implicand mecanismele cauzale in explicatie, ne mutam de la un nivel extrem de agregat al entitatilor sociale( seturi de finite umane, structuri si institutii) la un nivelul comportamentului actorilor individuali, cu scopul de a ajunge/ de a atinge cel mai inalt nivel al rezultatelor. Acest individualism slab metodologic nu prejudiciaza luarea in considerare a fenomenelor structurale si collective. Pur si simplu, se impune ca sa tratam actiunile umane ca ingrediente critice in orice circumstanta a transformarii structurale, cum ar fi cea a regimurilor politice.

-- in al doilea rand, un mechanism care lucreaza prin actiunea umana, este inteligibil numai in cazul in care acesta se bazeaza pe actori mai mult sau mai putin expliciti, se bazeaza pe preferintele lor deliberate.

BOUND ( 1998)—finalitatea unei explicari a stiintei sociale este intemeiata pe inteligibilitatea actiunii umane. Prin urmare, o actiune inteligibila este rationala atunci cand actorii aleg intre diferite obiective, in mod explicit clasificate in progarmele lor preferentiale, in functie de mijloacele limitate aflate la dispozitia lor, in asa fel incat/in moduri in care ar putea sa-si maximizeze valoarea satisfactiei lor generale.

--in al treile rand, mecanismele cer ca noi sa specificam cunostinta sociala a actorilor astfel incat sa le sustina/care le sustin actiunea inteligibila. Avand in vedere ca actorii se confrunta deseori cu incertituninea, ei trebuie sa faca presupuneri/asumptii empirice nedoveditoare cu privire la consecintele strategiilor alternative in atingerea obiectivelor lor. Identificarae acestor interpretari ale situatiei, sunt importante in intelegerea actiunii umane si in ceea ce privesc preferintele actorilor, asupra constrangerilor obiective ale situatiei.

Aceasta conceptie ontologica a mecanismului( secventa temporala, individualism metodologic slab cu inteligibilitate si ratinament) difera de conceptul mecanismului epistemologic pur, invocat de ELSTER( 1998)—coreleaza mecanismul cu legaturi de cauzalitate care, uneori functioneaza dar nu intotdeauna. Ele explica dar nu anticipeaza in functie de logica: Daca A, atunci uneori B. Ele pot fi mereu cauze interventionale ( cause care intervin) care suprima legatura de cauzalitate intre A si B, sau pot fi cauze cu functionalitate echivalenta care sa creeze B fara A. In plus, relatia dintre A si B poate fi mai degraba o probabilistica inerenta decat un tip deterministic. Nu exista legi in domeniul social in sensul strict al proceselor deterministice in afara interventiei varibilelor, sau a echivalentelor functionale.

Autorul propune sa separe problema relatiilor non-deterministice intre cauze si consecinte, in sens larg, de la conceptia ontologica a mecanismului in stiintele sociale.

Explicatia cauzala a profunzimii

HEDSTROM+ SWEDBERG (1998)—virtutiile mecanismelor cauzale: precizia, dependenta in actiune, abstractizarea/provenirea lor din contexte concrete, strategia reductionista de deschidere a cutiilor negre(??)/. Acest lucru este caracteristic in viziunea tuturor oamenilor de stiinta, “pentru a reduce decalajul intre input si output, cauza si efect”. Autorul se opune acestei viziuni. In stiintele sociale pericolul consta in faptul ca reducerea prea mare a decalajului si a distantei determina enunturi/formulari tautologice si mai putin explicatii cauzale.

Pt ca avem de-a face cu un domeniu al ontologiei, nu exista, in general un criteriu epistemologic care ne-ar permite sa determinam atunci cand oamenii de stiinta propun tautologii uninformative mascate ca si explicatii cauzale. Dificultatea in a distinge intre judecarile analitice si cele sintetice reprezinta o problema notorie examinata in detaliu in filosofia analitica contemporana. In stiintele sociale, intr-un mod pracgmatic, teoreticienii fac cercetari prin explicatii substantiale rivale in care rezultatele sunt insignifiante si sintetice si nu constituie nimic mai mult decat tautologii. Nu exista nicio regula logica abstracta, dar dezbateri de fond cu privire la explicatii alternative trag linia intre explicatia insignifianta si tautologia uninformative.

Valoarea initiala ontologica fata de care mecanismele cauzale ar trebui sa fie foarte apropiate , indiferent de proximitate, ar putea sa insemne in termini operationeli, si in viziunea autorului, un merit/aspect mai putin important. Cat de apropiate ar trebui sa fie mecanismele de rezultatele lor depinde de modul in care un fenomen substantial este explicat. Mintea umana reprezinta un depozit robust al ideilor si al informatiei. Oamenii pot activa memoria pe termen lung si pot scana continutul acesteia in scopul interpretarii optiunilor strategice in situatii pline de incertitudine. Mai mult de atat, potentialele tehnice si institutionale ale memoriei( scriptura, educatia, mass-media, comunicarea, literature, profesionisti care se ocupa de conservarea amintirii) pot sa extinda capacitatea actorilor umani individuali si a grupurilor de a prelua informatii pe perioade de timp de lunga durata.

Desi nu exista o regula ontologica generala prin care mecanismele sa minimalizeze decalajul spatio-temporal intre cauza si efect, criteriul potrivit caruia mecanismele cauzale lucreaza in viata sociala prin actiunea umana, limiteaza profunzimea/aprofundarae cauzala in a explica anumite aspecte/semnificatii. Explicatia necesita o miscare/deplasare de la nivelul variabilelor macro la cele micro si inapoi la variabilele macro.

“Mecanismele” presupun/implica aspecte ale conduitei persoanelor fizice in cadrul macro-setarilor caracterizate de o varietate a constrangerilor si oportunitatilor structurale, institutionale si culturale. Acest angajament, privind explicarea/explicatia orientarii actorului, implica urmatoarele: 1) o conceptie ingusta privind actiunea umana in sensul lipsei/absentei rationalitatii instrumentale ( actiunea umana este determinata in vederea atingerii obiectivelor precum bani si putere); 2) accent pe proximitatea spatio-temporala privind mecanismele cauzale.

Mecanismele cauzale care sunt temporar proxime( aproape proxime) fata de efectul pe care pretind sa-l explice ca si regula, au tendinta de a tine cont de variatie mai mult intr-o variabila dependenta decat in cazul mecanismelor cauzale, care sunt mult mai indepartate/distantate din punct de vedere spatio-temporal. In privinta cauzalitatii proximate, exista o oportunitate slaba ca o variabila sa intervina cu scopul de a dilua efectul mecanismului asupra rezultatului. In contrast, atunci cand mecanismele cauzale de aprofundare sunt puse in joc, atitudini critice perforeaza intotdeauna determinarea rezultatelor obtinute pe perioade mai lungi de timp.

In scopul de a aprecia puterea explicatiilor aprofundate/ mai profunde si de a dezvalui structura relatiilor in randul maecanismelor de cauzalitate cracterizate prin diferite aprofundari temporale, stiintele sociale, ar trebui sa se concentreze asupra modelelor cauzale care nu suprima usor contributia mecanismelor aprofundate in favoarea mecanismelor mai mici privind obtinerea de rezultate.



Autorul este de parere ca criteriul statistic al concordantei ( maximizarea explicaarii/ explicatiei variantei) reprezinta singurul mod de a evalua explicatiile rivale, dar nu trebuie sa fie folosit pt a privilegia cauzele proximate temporal asociate cu un rezultat. Pt a evita superficialitatea cauzalitatii, trebuie sa reconstruim un lant de mecanisme cauzale care ar putea sa ne arate 2 lucruri: 1)- un anumit caz proximat poate fi endogen( extinderea considerabila determina o cauza mai profunda); 2) un efect de interactiune intre o cauza superficiala (“ de declansare”) si o cauza profunda ( determinant structural) imbunatateste semnificatia/insemnatatea explicativa. In ambele situatii, cauza mai profunda a primat chiar daca cea superficiala ar putea avea o eficienta statistica mai mare in predictie.

Cu accentul pus pe cresterea rigurozitatii analitice si a mecanismelor de cauzalitate in stiintele politice in general si mai particular in politicile comparative, explicatiile superficiale au devenit mai populare deoarece variabilele explicative sunt mult prea aproapiate de ceea ce ele ar trebui sa explice( fata de ceea ce ar trebui explicat). Corelatii empirice impresive intre variabile independente ascund acest fapt. Pt a sti ca, in aproape fiecrae exemplu, in care sistemele post-comuniste au adoptat o constitutie care garanteaza puterea executiva, legislativa si a presedintelui( care crede ca a avut o sansa exceptionala in a castiga primul alegerile prezidentiale) a avut o mare influienta asupra stabilirii/realizarii/determinarii constitutiei, iar negocierea cu succes pt o presedentie puternica poate fi destul de banala. Ar fi mult mai informative daca s-ar determina in ce masura poate exista un mechanism care ar permite politicienilor ( din unele politici dar nu in cazul tuturor) sa dobandeasca atat reputatia necesara cat si parghiile negocierii pt a obtine acest rezultat. Corelatia statistica intre cauzele care sunt mai indepartate si rezultatele negocierii constitutionale vor fi probabil mai putin impresionante decat relatia intre cazurile proximate si dispozitiile constitutionale.

Cautarea unui mechanism cauzal si a unuia aprofundat, se sprijina/sustin reciproc, dar de asemenea, se si constrang reciproc atunci cand trebuie construita o explicatie satisfacatoare. In timp ce mecanismele cauzale se raporteaza la actiuni intentionale limitand profunzimea spatio-temporala a explicarii, criteriul profunzimii cauzalitatii militeaza impotriva minimizarii legaturii intre cauze si efect, fiind insotit/a de pericolul unui rationament tautologic. Multe explicatii oferite in present pt varianta regimurilor comuniste sunt mai degraba superficiale( privind proximitatea temporala si caracterizata de aspecte tautologice ) sau sunt mult prea adanci( lipsa unui lant de mecanisme cauzale).

Cateva observatii auxiliare privind tipurile/stilurile explicarii cauzale

Pt a evita neintelegerile, trebuie repins un stereotip din principille construirii unei teorii des intalnit in dezbaterile epistemologice si meta-teoretice in politicile comparate. In conformitate cu acest stereotip, modelul particular al actorului social si al alegerii, profunzimea explicativa a teoriei si dependenta fata de mecanismele cauzale trebuie sa fie neaparat legate intre ele. Cei care se bazeaza pe alegerea rationala privind actiunea umana, centrarea asupra actorilor care urmaresc anumite interese( precum bani si putere), evidentiaza, de asemenea, mecanisme cauzale si se bazeaza pe explicatii superficiale. In schimb, sustinatorii explicatiilor aprofundate sunt descrisi ca teoreticieni care evidentiaza/subliniaza cultura si discursul, si prin urmare se bazeaza pe o conceptie mai putin instrumentala a actiunii umane, preocupata de identitati collective si preferinte idealistice (solidaritate, frumusete, salvare) si care, in general se fereste de elaborarea mecanismelor cauzale.

Nu exista nicio asociere intre conceptiile actiunii umane, aprofundarea cauzala si dependenta fata de mecanismele cauzale in stiintele sociale. Afinitatile elective construite intre conducerea interesului rational si explicatiile culturale, normative si profunde( fara mecanisme) sunt inselatoare. Unele dintre cele mai multe aspecte superficiale ale actiunii sociale si politice sunt culturale, in special in cadrul studiilor despre formarea discursului.( ele ofera mecanisme in afara unei aprofundari cauzale). Autorul constata un pericol similar si in ceea ce se numeste “explicarea institutionala istorica” a proceselor politice( impredictibilitatea rezultatelor collective si a ceea ce nu poate fi de obicei explicat in termini ai actorilor, aspecteolor culturale si cognitive pre-existente, interesele lor, si constrangerile cu care se confrunta—astfel, abordarea renunta la explicatie).

Referinta conform careia explicatiile bune ar trebui sa implice mecanisme cauzale dar si de aprofundare, nu exclude alegerea rationala sau mecanismele culturale( cognitive si normative). Aceste articole/aspecte ontologice ale analizelor cauzale nu va prejudicia natura teoriilor substantiale care au importanta pt rezultatele empirice sociale. Criteriul ontologic pe care il sustine autorul nu implica o afinitate fata de “neo-institutionalismul istoric”. Aspectele sale distinctive consta in faptul ca institutiile dau forma preferintelor actorilor si ca procesele istorice au rezultate contingente. In ceea ce priveste formarea preferintelor, autorul nu a gasit doar un singur aspect institutionalist istoric care ar explica preferintele actorilor decat strategiile lor constranse de institutii si cadre cognitive. Fiecare comparativist recunoaste natura probabilistica a proceselor sociale. Dar, concentrandu-ne pe componenta aleatorie ale astfel de procese, renuntam la cautarea de explicatii cauzale care implica o anumita dependenta fata de mecanismele cauzale referitoare la o multitudine de cazuri. Doar propozitiile cauzale generale, sunt testabile din punct de vedere empiric. Un institutionalist istoric care se focalizeaza pe hipersensibile/particulare individuale si pe procese irepetabile este incontestabil din punct de vedere empiric.

Aspectele superficiale sau profunde in studiul schimbraii regimului politic

Exemplele pe care autorul le considera fie excesiv de profunde fie extreme de superficiale privind diversitatea regimului post-comunist, poate convinge cititorul ca este necesara o abordare explicativa diferita.

Explicatiile profunde excesive

Un ex de caz cu o explicatie profunda excesiva: ROBERT PUTNAM—procesele si performanta democratica in N si S Italiei, sustinand ca formarea politicilor din sec al 12lea, respectiv al 13 lea in ambele parti ale Italiei au determinat formarea atat a practicilor institutionale cat si a rezultatelor economice in a 2a jumatate a sec al 20 lea in cele 2 regiuni. Ceea ce lui PUTNAM ii lipsestse este o convingatoare semnificatie/ un convingator aspect al transmisiunii si legaturii intre conditiile sec al 13 si cel al 20lea. Nu exista niciun fel de mecanisme care ar putea sa translateze cauzalitatea “lungii distante”( 800 de ani) intr-un sistem/lant proximal al fortelor cauzale, actionand in mod reciproc.

In mod similar, in analizele schimbarii politice ale regimurilor post-comuniste, observatorii invoca doctrine religioase diferite si zone ale controlului politic administrativ sub tutela Prusiei, Austro-Ungariei, Rusiei sau a Imperiului Otoman in calitate de determinanti ai politicilor de la sf sec al 20 lea, dar fara a se face specificari la mecanismele care au condos/determinat aceste antecedente spre consecintele politice de apoi.

SCHOPFLIN(1993)—vb despre diferitele niveluri ale profesionalizarii in birocratiile statale de dupa primul RM, in politicile Europei Centrale si de Est, dar descrierea luide mai tarziu privind diferentierea regimurilor comuniste in perioada 1960-1970, nu se bazau sistematic pe variatia regimurilor incipiente/ de mai devreme si pe imfluienta lor asupra capacitatilor strategice ale actorilor si constrangeri. De ex, in contrast cu Ungaria si Polonia ce aveau o birocratie caracterizata de mica nobilime, SCHOPFLIN atribuie Cehoslovaciei interbelice “ o administratie relativa functionala si o considerabila autonomie a legii.” Nu analizeaza o legatura a tuturor practicilor administrative incipiente cu proeminenta tarzie a “tehnocratilor iliberali” in Cehoslovacia comunista in timpul in care aparatul de stat al Ungariei si comunismul polonez au fost deja surpate preluand controlul partidele reformiste si un nou guvernamant.



Nu este simplu/usor de determinat mecanismul cauzal care sta la baza corelatiei indiscutabile intre forma regimului din punct de vedere geografic si politic. Ca si in cazul administratiei religioase si imperialiste ale Europei de Est, ceea ce lipseste sunt mecanismele cauzale care leaga religia, geografia si administratia imperialista de regula comunista si post-comunista.

Explicatiile extrem de superficiale

Explicatiile superficiale furnizeaza mecanisme si explicatii statistice inalte dar o perspectiva/insemnatate mica/ingusta privind genealogia cauzala a fenomenului.

PHILIP ROEDER(1994)—explicatii superficiale privind schimbarea regimului post-comunist—analizeaza diversitatea in tipurile de regimuri ale statelor succesoare Uniunii Sovietice. In aceasta lucrare variabila dependenta isi asuma 4 valori, daca regimul successor communist ia forma autocratiei, oligarhiei, republicii sau a unei democratii pluraliste. Unitatile observate nu sunt tarile ci politicile caracteristice anumitor puncte din timp. Ipotezele sale principale sunt: “In statele succesoare Uniunii Sovietice, stabilitatea autoritarismului a fost constransa de configuratia puterii in randul elitelor politice—in primul rand in “ajunul” alegerilor electorale legislative din 1990 si apoi in noile societati supreme”.Acolo unde birocratia unificata post-sovietica a dominat parlamentul (dupa alegerile cuprinzatoare republicane), au aparut regimurile autocratice. Acolo unde o coalitie birocratica a dominat parlamentul, un nou regim ia forma oligarhiei(ex: Belarus, Georgia si Tajikistan). Prin contrast, atunci cand partidele in curs de dezvoltare au dominat parlamentele rezulatele sunt in mod exclusionar republici sau semi-democratii (ex: Tarile Baltice). Aceste 3 traiectorii pure determina cateva cazuri mixte care se transforma in semi-democratii( ex: Armenia, Moldova, Rusia, Ucraina la sf lui 1990).

Critici aduse de catre autor lui ROEDER—dubii, din punct de vedere al eficientei statistice ca explicatiile privind fortificarea regimului care s-au bazat pe configuratiile negociabile din 1990 ,au castigat deasupra explicatiilor distante ale diversitatii regimului post-sovietic generator mai mult de anomalii empirice.

Cel mai mai interesant obiectiv al explicarii in formarea regimurilor post-comuniste este ceea ce Roeder accepta ca si variabila independenta si exogena, si anume constituirea unor forte politice care intra in arena de negociere a fiecerei republici sovietice, asa cum Uniunea Sovietica sub Goorbaciov a inceput sa se naruie. In alte cuvinte, explicatia trebuie sa se focalizeze asupra aparitiei diferitelor societati civile de la sf lui 1980, indicate prin/de prot-partide si nu de consecintele proximate ale societatii civile in formarea regimului post communist.

De asemenea, exista si alte legaturi in explicarea regimurilor post-comuniste, diferite de cea a lui Roeder, ci cu unele implicari de acuzalitate mult mai profunde in rezultatul final al regimului.

In primul rand, nu este critic in a intelege de ce in unele republici(ex Tarile Baltice), partidul communist de guvernamant in sine a imbratisat lupta pt reforma si independenta, in timp ce reprezentantii sai cheie au luptat pt astfel de modificari in alta parte? Si in al doilea rand, nu este critic sa explicam de ce unele republici post-sovietice au fost capabile sa se indrepte spre o regula a legii prin de-politizarea si reformarea birocratiei si sistemului judiciar, intr-un timp rapid, in timp ce altii nu au facut practic niciun progress in anii 1990?

ROEDER—propune, ceea ce in termeni statici inseamna o explicatie de mare success a formarii regimurilor post-sovietice cu aproape nicio aberatie. Acest lucru presupune existenta unui mechanism cauzal care inchide decalajul intre variabilele independente si cea dependenta, insa pretul este o pierdere a unei intelegeri explicative. Ceea ce apare ca si variabila independenta in viziunea lui Roeder, se apropie de variabila dependenta. Astfel, trebuie sa ne focalizam in a explica situatia de negociere de-a lungul noilor parametrii ai noulului regim politic, decat in functie de variabila independenta finala.

Ex 2—O problema similara se identifica si in cazul lui HIGLEY+PAKULSKI+WESOLOWSKI (199)—s-au bazat pe schimbarea elitei si regimurile democratice in Europa de Est. Democratiile stabile evolueaza numai in cazul in care elitele politice nationale si-au unificat puternic viziunile asupra parametrilor de baza ai regimului, in timp ce simultan pot fi diferentiate partidele conflictuale, grupurile de interes si miscarile cu propriile lor obiective. Diferentierea elitei, lipsita de randamente fundamentale fragmentate, democratii polarizate, in timp ce consensul elitei lipsit de diferentieri, produce regimul totalitar. Atunci cand unitatea este slaba iar diferentierea prea ingusta, autoritarismul este pe cale sa prevaleze/apara. Ca si in cazul lui Roeder, autorului nu-I este clar cum configuratia elitelor poate servi drept variabila explicatorie/explicativa fata de regimul statelor. Din punctul sau de vedere, configuratiile elitei reprezinta o parte a variabilei dependente care trebuie sa fie contabilizate in termeni diferiti. Perspectiva lui Higley ofera informatii dintr-o varianta istorica comparativista care reliefeaza motivele pt care configuratiile elitei variaza asa de mult in randul tarilor post-comuniste. Perspectiva lor, nu ar trebui sa foloseasca elemente descriptive in construirea modelelor analitice care ar explica configuratia diferitelor elite.

Ex3—un al treilea ex al explicatiilor superficiale privind diversitatea regimurilor politice: STEPHEN FISH(1998)—analizeaza motivul pt care, de ce unele tari post-comuniste au experimentat o eroziune a democratizarii. In cazul sau, explicatiile superficiale sunt avantajoase deoarece autorul defineste drept obiect al schimbarii fiecare schimbare a regimurilor post-comuniste , la inceputul anilor ’90. Acest lucru pune accent pe fluctuatii pe termen scurt. Dupa aparitia elementelor structurale, economice si institutionale, Fish ajunge la concluzia ca/remarca ca “seful executivului a fost fara echivoc agentul degradarii”. Concluzia finala fiind:” o explicatie intentionalista serveste drept cel mai bun cadru posibil pt intelegerea de-democratizarii”. Pe scurt, Fish sugereaza ca de-democratizarea are loc deoarece liderii doresc sa converteasca sistemele politice in feude autoritariene. Acesta prevede elemente ale unei perspective profunde, dar nu reuseste sa se plaseze intr-un model cauzal bine structurat. De aici rezulta critica autorului: nu se indoieste de faptul ca dorinta sefului executivului de a stabili autoritarismul, coincidea cu regresul democratiilor post-comuniste, ceea ce autorul nu poate accepta drept explicatie cauzala. In schimb, el propune ca un obiectiv critic al explicatiei ar putea fi circumstantele in care liderii sunt capabili sa controleze resursele pt a realiza strategii de maximizare a propriei puteri( pe scurt, pt a-si maximize puterea).

Ex. 4—gradul de reforma a pietei economice in democratiile post-comuniste masurata prin indicatorii Bancii Mondiale si a Bancii Europene de Reconstructie si Dezvoltare.

Fish s-a uitat prima oara la determinantii culturali si structurali care ar putea sa influienteze prosperitatea regimului prin reforma, cum ar fi PIB-ul pe cap de locuitor, o tara in care prevala religia sau institutiile sale politice, identificate de puterile presedintelui. Apoi, el a codat masura in care primul guvernamant post-comunist s-a indepartat/s-a rupt de elita comunista veche/imbatranita, drept predictor al zelului reformist politico-economic, si a gasit ca intr-o singura analiza a ecuatiei multivariate, rezultatul alegerii initiale reprezenta predictorii strategiilor reformei.

Analiza lui Fish indica probleme nu numai ontologice referitoare la ce inseamna o buna explicatie( ce conteaza a fi drept o buna explicatie), ci si inadecvarile unei proceduri de estimare statistica. Fish considera drept variabila independenta rezultatele religioase si rezultatele alegerii initiale, pe care le introduce intr-o regresie multivariata, cu un efort de reforma economica, considerate drept variabila dependenta. Din pacate, multicoliniaritatea intre variabila religiei”aprofundate” si variabila guvernamantului post-comunist “scazuta” este mai mare decat 0.70 si prin urmare ambele variabile nu ar fi trebuit sa intre niciodata simultan pe partea dreapta a ecuatiei. Modelul sau ar fi trebuit sa fie descompus in ecuatii care sa relateze ordinea temporala si apoi determinantii prioritari, varaiabilele proceselor finalizate.

Aprofundare si superficialitate: rivalitate sau complementaritate?








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Stiinte-politice


Demografie
Stiinte politice