DOCTRINA LIBERALISMULUI

DOCTRINA LIBERALISMULUI

1. Conceptii despre liberalism

Aparitia capitalismului a debutat diferit in tarile europene. in Anglia, de pilda, procesul de nastere al capitalismului incepe inca din secolul al XVII-lea, in Franta abia in secolul al XVIII-lea, iar in Germania si Italia in secolul al XIX-lea. Desigur, aceste decalaje intre procesul de geneza al capitalismului a influentat si doctrina politica.

Ceea ce este insa comun acestor state consta in faptul ca procesului de nastere si evolutie a capitalismului ii corespunde in planul doctrinologiei politice, doctrina liberalismului. De la inceput, doctrina liberala se dezvolta in stransa legatura cu doctrina utilitarismului burghez, prin care se intelege in esenta subordonarea intregii politici a statului, a guvernului - folosului, utilului.

Ocupandu-se de sensurile cognitive si emotive (afective ale liberalismului ca doctrina politica, autorul american Burnham James precizeaza in lucrarea sa 'Sinuciderea vestului': 'Punctul de plecare logic pentru liberalism, ca si pentru majoritatea celorlalte ideologii, este o anumita conceptie privind natura omului. Liberalismul nu este o doctrina exacta si rigida, nici in ce priveste structura ei logica. Unele din conceptiile liberale trebuie privite ca exprimand mai degraba tendinte ori prezumtii decat sa statuteze legi ori ipostaze precise'.

Atat liberalismul cat utilitarismul sunt de provenienta burgheza. Ele raspund unui mesaj comun si foarte important pentru avantul general al acestor state. Asa, de pilda teza folosului, a utilului in societate se gaseste in germene si la unii doctrinari de seama ca: Hobbes, Voltaire, Diderot, D'Holbach etc.

Doctrina liberalismului este conceptia cea mai vasta si cea mai longeviva. in dictionarul de politologie american din anul 1976, liberalismul este caracterizat astfel: 'O conceptie politica ce cauta sa schimbe statu quo-ul politic, economic si social, pentru a promova dezvoltarea si bunastarea individului. Liberalii considera omul ca o fiinta rationala care-si poate folosi inteligenta pentru a invinge obstacole umane si naturale din fata vietii, bune pentru toti, fara a recurge la violenta impotriva ordinii stabilite. Liberalismul se preocupa mai mult de proces, de metoda rezolvarii problemelor decat de un program specific. Liberalismul a aparut in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea ca doctrina care evidentiaza dezvoltarea deplina a individului, liber de constrangerile guvernamantului. Invers, liberalul din secolul XX priveste guvernamantul drept un mijloc de corectare a abuzurilor si neajunsurilor societatii, prin programarea pozitiva a actiunii. Liberalii au combatut totalitarismul de dreapta si de stanga promovand masurile politice care cauta sa reduca inegalitatile economice si sociale si sa genereze stabilitatea politica.'

In secolul al XIX-lea liberalismul se afla, dupa J. Touchard, la incrucisarea a doua drumuri: acela al conservatorismului liberal si acela al imperialismului. Conform convingerilor sale, G. Bouthoul exprima un punct de vedere interesant, dupa care, concomitent cu industrialismul s-au conturat urmatoarele doctrine economice: liberalismul, statul protector si statul proprietar unic.

Liberalismul, mai mult sau mai putin integral bazat pe proprietatea particulara si pe initiativa particulara in domeniul economic, tinde acum spre o redistribuire autoritara a veniturilor. Statul protector, lasand un mare loc initiativei particulare in domeniul economic, face ca statul sa intervina in calitatea de coordonator al productiei si planificarii, pentru a evita dezordinea economica. Etatismul face din stat proprietarul unic dar si girantul intregii vieti economice.

Reflectand asupra situatiei rezultate dupa Revolutia de la 1789, doctrinologul J.J. Chevallier sublinia in 'Enciclopedia politica a Frantei si a lumii': 'Individ si stat, acestea sunt de acum inainte cele doua mari personaje ale dialogului politic in doctrina cat si in institutii si fapte. Revolutia franceza din 1789, nascuta inainte de toate din conflictul dintre absolutismul monarhic si emaniciparea individului - condusa nu de crestinism, ci de filosofia secolului al XVIII-lea, mostenitoarea sa infidela - a putut modifica termenii dialogului, nu l-a suprimat. Nu numai statul a iesit din aceasta Revolutie mai suveran, mai national, pentru a nu spune nationalist, mai intolerantdar revolutia pura politica din 1789 si-a combinat consecintele cu acelea ale revolutiei industriale, revolutia masinismului purtatoare si ea a unei revolutii sociale. Astfel, rolul statului, limitat sub Vechiul Regim la cateva functii esentiale (politie, justitie, finante, aparare si afaceri externe) avea sa se extinda in mod progresiv intr-un mod aproape nedefinit. Statul pur politic avea tendinte de a se pierde, ca un fluviu mare, in statul economic, iar dreptul public avea sa devina o anexa a economiei politice'.

Conform opiniei lui Touchard a existat un 'liberalism de tranzitie', asa cum este el formulat in opera lui Prévost Paradol 'Franta noua'.

La randul sau, politologul francez Georges Burdeau in lucrarea sa 'Tratat de stiinte politice' insista mai ales asupra individualismului liberal, care inglobeaza convingeri a caror valoare nu se limiteaza la domeniul politic, juridic, economic, ci se extinde asupra filosofiei, artei, literaturii. Dupa el individualismul imbraca trei nuante si anume: individualismul anarhic: individualismul socialist si individualismul liberal. Individualismul liberal este, in opinia sa, o reprezentare a vietii colective care, fondata pe valoarea egala a indivizilor, pune omul ca scop si ca motor al dezvoltarii sociale. El vorbeste de faptul ca liberalismul proclama: 'primordialitatea individului in ordinea valorilor, primordialitatea individului in ordinea scopurilor, primordialitatea individului in ordinea mijloacelor', deci:

Individul = valoare = scop = mijloc

2. scoala fabianistilor[1]

In 1848 un grup de intelectuali in frunte cu Fabius Cunctator, infiinteaza o organizatie reformista, denumita 'scoala fabianistilor'. Curentul, nascut in Anglia, este tot de esenta liberala, potrivnica socialismului revolutionar. Ei spun ca societatea poate fi transformata doar prin reforme, printr-o evolutie treptata in care revolutiile nu sunt necesare. Doar reformele sunt necesare. O stransa legatura s-a fixat cu timpul intre fabianisti, reformisti si utilitaristi, dar si cu malthusianismul.

Subliniind convergenta utilitarismului si malthusianismului, ca variante teoretico-ideologica ale burgheziei cunoscutul filozof englez John Bernal, preciza in lucrarea sa: 'stiinta in istoria societatii': 'Caderea lui Napoleon si reactiunea care a urmat aveau sa inlature acest optimism din sfera politicii, indreptandu-l spre justificarea si apologia capitalismului industrial in ascensiune'.

Atat liberalistii cat si fabianistii impartasesc scopuri politice comune. Liberalistii isi construiesc doctrina lor pe principiile unei morale de ordin crestin, ajustata intereselor lor. Ei propaga de asemenea, teza pluralitatii puterii de stat, conform careia o parte din putere in societate este detinuta de stat, iar alta parte de catre alte organizatii din societate, de catre sindicate, in primul rand. intr-o asemenea conceptie, statul nu ar fi cel care dispune in intregime de puterea sociala, el fiind doar una din multele asociatii omenesti, una din grupele de care este legat individul. Fabianistii propagau si teza cu privire la revolutia pasnica, revolutie posibila pe cale parlamentara. Metoda parlamentarismului ar fi deci capabila si suficienta pentru a permite schimbarea revolutionara a societatii, deci fara lupta de clasa, fara violenta. Laburistii isi propun negarea luptei de clasa si apara teza armoniei dintre burghezie si muncitori. Tema centrala a doctrinei lor este 'unirea socialismului cu capitalismul'.

3. J.J. Bentham

J.J. Bentham (1748-1932), filosof, economist si jurist englez, este unul dintre fondatorii doctrinei liberale. Operele sale principale sunt: 'Introducere in principiile morale si legislatie', 'Deontologia' sau 'stiinta moralei'.

in aceste lucrari, el se straduieste sa elaboreze principiile teoretice cu privire la mentinerea concurentei. Una din tezele sale este aceea ca mobil care calauzeste actiunile unui doctrinar trebuie sa fir utilul si folosul. El este, intre altii, reprezentantul teoriei etice utilitariste. in politica el traduce etica utilitarista prin faptul ca la baza ei trebuie sa stea folosul si utilul, ca puterea politica trebuie sa fie subordonata folosului si utilului.

Interesul general este, dupa el, o suma a intereselor individuale. in consecinta, atat statul cat si dreptul care exista in societate ar trebui sa urmareasca asigurarea placerii, apararea persoanei, proprietatii si repartitia proprietatii. Dreptul trebuie sa apere proprietatea deoarece de ea se leaga existenta fericirii, libertatii, folosului si utilului. in conceptia sa politica, omul normal este micul burghez, dupa modelul englez.

Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare numar de oameni o poate asigura numai un stat care nu se amesteca in viata economica, sociala si individuala pentru a nu se deranja folosul si utilul.

Statul este bun si necesar, dar nu pentru a constrange indivizii ci pentru a asigura folosul si utilul, pentru a asigura placerea individului, conditia fericirii sale. Bentham neaga lupta de clasa si dispretuieste rascoala, pronuntandu-se pentru reprimarea sangeroasa a acesteia.

Referindu-se la principiile originale ale liberalismului Jaqoe Droz afirma: 'Aceasta (ideologia liberala) se bazeaza pe un viu sentiment al eminentei demnitati a persoanei umane: a-l sterge din viata noastra sociala ar insemna a sterge mostenirea chiar a revolutiei franceze. Liberalismul are acest merit de a se opune oricarei zeificari a statului si exagerarii influentei sale asupra cetateanului. insa este adevarat ca gandirea liberala, pentru a supravietui trebuie sa se adapteze conditiilor actuale de existenta sociala: ea trebuie sa-si piarda caracterul de clasa; ea nu mai poate ignora statul Ramanand fidela fata de ea insasi, gandirea liberala va cere statului sa respecte solidaritatea sociala'.

4. Benjamin Constant

Opera principala in care Constant (1767-1830) isi expune doctrina politica este 'Eseu asupra libertatii moderne comparata cu libertatea antica'. Asa cum arata titlul, in lucrarea respectiva B. Constant face o paralela intre libertatea epocii moderne si libertatea in antichitate. Concluzia pe care o degaja prin aceasta antiteza este aceea ca in antichitate granitele libertatii, gradul libertatii erau mult mai mari, mai extinse. Aceasta pentru ca, in antichitate, dupa el, individul dispunea de o libertate politica mult mai mare.

in statele moderne, libertatea este oarecum ingradita. Singura solutie ar fi aceea ca libertatea sa fie civila, cetateneasca. Ea trebuie asigurata de guvern in interesul, folosul si utilitatea cetateneasca. si la el libertatea este o categorie politica, filozofica, adica expresia libertatii indivizilor, deci a independentei indivizilor. Evident, aceasta independenta a indivizilor vizeaza raportul cu statul, deci, independenta individului in raport cu institutia politica esentiala - cu statul.

O alta teza este aceea ca puterea politica in societatea moderna rezida in Constitutie - act juridic care reglementeaza intreaga viata in stat. Pentru el intrebarea nu este cine detine puterea in societate, ci cum se aplica puterea.

El observa ca in societate exista doua categorii de cetateni: unii care participa la viata politica si obsteasca, a caror libertate este mai extinsa, si altii care nu participa la viata socio-politica, aria libertatii lor fiind mai restransa. in conceptia lui acest decalaj de participare si aceasta inegalitate a libertatii sunt juste, pentru ca la viata socio-politica trebuie sa participe cei care dispun de proprietate, pentru ca numai acestia au prilejul sa se instruiasca, sa cunoasca legile si principiile societatii. Masele nevoiase nu participa la viata sociala, ele nu se intereseaza de viata statului deoarece nu au pregatirea necesara.

in legatura cu formele de guvernare, Constant oscileaza cand contra despotismului si aristocratiei, cand contra democratiei, deoarece aceasta ar duce la instituirea absolutismului, la amestecul maselor in viata economica. Pentru el, forma de guvernamant este monarhia constitutionala, aceasta fiind legitima si oportuna deoarece regele reprezinta o putere separata, aparte, care este neutra, iar, libertatea si puterea regelui este asigurata de Constitutie. in aceste conditii, puterea politica este limitata de separarea puterii si de opinia publica, adica puterea politica nu poate creste decat in anumite limite. El cocheteaza insa si cu republica bazata pe constitutie, care ar fi capabila sa asigure libertatea, servindu-se de constitutie. in conceptia sa intre monarhia constitutionala si republica pe baza de constitutie nu sunt deosebiri esentiale, ci doar deosebiri de forma, de procedura.

Benjamin Constant este socotit de catre Jean Jaques Chevallier ca 'cel mai mare dascal al scolii liberale din secolul al XIX-lea'. Asa cum arata Constant: 'Am aparat timp de 40 de ani acelasi principiu: libertatea in toate, in religie, in filozofie, literatura, industrie, politica si prin libertate eu inteleg triumful individualitatii, atat asupra autoritatii care vrea sa guverneze prin despotism, cat si al maselor care reclama dreptul de a servi minoritatea fata de majoritate'.

Concluzia sa liberalista este ca 'Pentru a fi fericiti, oamenii au nevoie de a fi lasati intr-o independenta perfecta in tot ceea ce este in legatura cu ocupatiile lor, intreprinderile lor, sfera lor de activitate, fantezia lor'.

5. Neoliberalismul

La finele secolului trecut liberalismul intra intr-o noua faza de evolutie, marcata de cautari pentru perfectionarea sistemului politic. Manifestandu-se la inceput prin asa-numitul 'liberalism de tranzitie', miscarea liberala va atinge o noua etapa anume aceea a radicalismului. Doctrinele radicale erau preocupate de practica guvernamantului republican. in functie de accentul pe care l-au pus pe libertate sau pe legalitate, reprezentantii radicalismului au detinut pozitii de stanga sau dreapta.

O nota distincta in cadrul radicalismului a adus conceptia solidarista a lui Leon Burgeois prin faptul ca a considerat ca individul si societatea se pot lega armonios daca fiecare individ se simte solidar cu semenii sai. Doctrina solidarista urmareste: 'organizarea politica si sociala a societatii dupa legile ratiunii', ceea ce permite constatarea ca vechea tema a relatiei dintre societatea civila si stat este solutionata acordand atentie starii reale a societatii si activismului statului fata de societatea civila. Este de retinut mai ales interventia statului in probleme sociale. De asemenea, radicalistii si implicit solidaristii - in genere - liberalismul de tranzitie - apeleaza la specialisti pentru organizarea si conducerea sociala, pentru eficienta activitatii si beneficiul societatii (Ed. Herriot).

Stiinta este considerata intemeietoarea politicii, sursa progresului, iar rationalismul pe care-l slujeste stiinta este considerat generatorul unor metode noi de promovare a vechilor idealuri liberale.

Radicalismul doreste un 'control deplin al puterii de catre cetateni'.

Pentru Alain, reprezentant al radicalismului, viata politica trebuie sa stabileasca un echilibru mereu amenintat intre ordine si stabilitate, intre rezistenta si supunere. 'Rezistenta si supunerea, iata cele doua virtutii ale cetateanului. Prin supunere el asigura ordinea; prin rezistenta el asigura libertatea. A te supune rezistand acesta este tot secretul. Ceea ce distruge supunerea este anarhia, ceea ce distruge rezistenta este tirania'.

In linii mari liberalismul de tranzitie se construieste in Anglia, pe urmele filosofiei lui H. Spencer. Este vorba mai ales de scoala de la Oxford, care a constientizat necesitatea unei revizuiri a liberalismului clasic, tinand seama de faptul ca totusi natura umana este sociala si numai in cadrul social individul isi poate construi personalitatea. Deci, omul trebuie sa se supuna interesului general care nu este altceva decat constiinta umana a membrilor unei societati privind telurile pe care sa le urmareasca. Politica devine un 'aranjament' prin care se creeaza conditiile sociale ale progresului. Fiecare individ trebuie sa aiba posibilitatea (libertatea) de a actiona in mod util societatii in care traieste, motiv pentru care statul trebuie sa intervina in educarea oamenilor, in organizarea comertului, serviciilor.

Scoala de la Oxford cere statului sa sustina un adevarat parteneriat social prin incurajarea miscarii sindicale, a cooperativelor, a mutualitatilor.

De la acest rol mai modest al statului in raport cu societatea se mai cere un pas spre a afirma clar tezele neoliberalismului. Acest pas va fi facut de o pleiada de ganditori intre care: L. Rougier, W. Lippman, B. De Jouvenel, Jague Rueff, considerati ca nostalgici ai liberalismului.

Premisa conceptiei lor va fi aprecierea viabilitatii tezelor de baza a liberalismului, care insa nu au fost niciodata aplicate corect; respectul pentru individ si promovarea liberei concurente, fara nici un amestec al statului.

Dupa neoliberali, interventia statului a determinat urmatoarele fenomene:

a) Control al preturilor si deci o descurajare a initiativei particulare;

b) Franarea rolului elitelor deci o descurajare a celor mai capabile elemente ale societatii care sa asigure ordinea si progresul;

c) Asistenta sociala care antenueaza dorinta de munca si de castig;

d) A lasat impresia ca prin materializarea lozincilor liberalismului prosperitatea si democratia se vor dezvolta de la sine;

e) A lasat puterii domenii de actiune care apartin indivizilor.

Pentru a depasi aceste rele ale societatii interbelice trebuiau redate individului libertatea de actiune si creata egalitatea de sanse a fiecarui. Puterea statului trebuie limitata printr-un sistem de 'contragreutati' pe care le pot oferi grupurile de presiune.

Pledoaria scolii germane neo-liberale (R. Eucken) se centreaza pe economia de piata, singura capabila sa lase camp de actiune agentilor economici, competitiei si concurentei. Printr-o politica a ordinii concurentiale statul trebuie sa procedeze la institutionalizarea garantiilor unei concurente eficiente.

In general, scolile neoliberale doresc sa impace principiul libertatii cu cel al egalitatii in plan economico-social. A Muller-Armack a lansat, in acest sens, termenul de economie sociala de piata, care lasa loc liber initiativei si concurentei dar stabileste masuri care sa impiedice imbogatirea exagerata la un pol al societatii, saracia si nesiguranta la alt pol. Economia sociala de piata se deosebeste de liberalismul clasic prin urmatoarele elemente:

a) concurenta efectiva nu este un dat imuabil ci se construieste printr-o politica de sustinere (sprijin) a ei de catre stat;

b) repartitia veniturilor, realizata prin mecanismele pietii, se pot corecta printr-o redistribuire ulterioara.

c) rolul statului consta in a crea o conjunctura favorabila pentru a folosi deplin forta de munca, pentru a asigura stabilitatea preturilor.

Toate aceste elemente se pot realiza daca diversele grupuri si structuri din societate isi inteleg statutul de parteneri sociali si actioneaza in directia unui optim functional al intregii societati.

Un loc distinct in cadrul evolutiei gandirii liberale si neoliberale a acestui secol il detine F. Von Hayek. Conceptul sau central este acela privind ordinea sociala liberala, care este o stare a societatii in care fiecare individ se angajeaza liber, pe baza cunostintelor pe care le are, respectand un set de principii generate de societate si impuse prin traditii. De aici opozitia sa ferma fata de:

a) reformism, care ignora faptul ca ordinea sociala se instaleaza in timp indelungat si se caracterizeaza printr-un numar de principii proprii, care nu se amesteca cu altele, asa cum doresc miscarile reformatoare;

b) utilism, care urmareste doar obtinerea unor conduite cu rezultate practice, ignorand existenta unor principii fundamentale, care definesc o ordine sociala anumita;

c) conservatorim, care ignora nevoia unor principii politice si nu poate opune un set de frane ale oricarei autoritati, inclusiv celei a poporului.

Hayek este sustinatorul unui evolutionism care consta in afirmarea unor 'structuri ordonate' ce rezulta din actiunea oamenilor fara ca acestia sa fie condusi de un plan anumit. Este un set de ordini spontane care se constituie printr-o selectie a solutiilor pe care le dau societatile umane marilor probleme de adaptare, fara nici o ordonare artificiala sau o organizare deliberata.

'Nu se poate modifica vreunul dintre aspectele acestor ordini fara a deregla ansamblul prin tulburarea fortelor care exprima ordinea generala, in cadrul carora sa se poata stabili inovatiile posibile' spune Hayek.

Pentru el problema - cheie a preocuparilor este data de constatarea ca ordinea liberala se sprijina pe un ansamblu de principii care trebuie respectate pentru ca izvorasc dintr-o evolutie sociala care a selectat ordinile cele mai eficiente. in timp insa aceste principii au fost abandonate in favoarea unor iluzii constructiviste, astfel ca problema principala trebuie sa fie legata de reabilitarea si aplicarea integrala a acestor principii.     El afirma ca 'liberalismul individual', care in raporturile cu ceilalti isi adapteaza conduitele, fara a avea nevoie de nici un stat care sa-i gireze integrarea sociala nici de o ratiune suprapersonala care sa-i explice destinul. 'Viata insasi determina selectia ordinilor sociale mai eficiente, deci ea este cea care a structurat ideea reprezentarii politice si a regulilor de conduita politica. Ele au fost corupte prin faptul ca piata n-a mai fost capabila sa regleze liber viata economica iar rationalismul constructivist a raspandit ideea ca oamenii isi pot da legi prin intermediul statului. Puterea sociala, suficienta siesi si autocontrolandu-se (fara interventia vreunui factor exterior) este supusa puterii politice care a tradat idealul democratiei'. Politica trebuie sa reinstituie o clauza fundamentala care sa limiteze orice autoritate publica, precizandu-i limitele in care poate lua masuri constrangatoare si determinandu-i organizarea in puteri separate. 'Actualele democratii - spune Hayek - sunt corupte deoarece au permis invazia puterii in viata sociala, cand menirea ei este doar de a veghea la solutionarea problemelor sociale pe care mecanismele de piata nu le pot sesiza si rezolva'.

Pentru Hayek libertatea ramane conditia de baza a vietii sociale iar statul trebuie sa intervina prin masuri economice si sociale in sprijinul intereselor particulare, tinand seama de 'noul parteneriat' intre agentii sociali, socotind ca statul, alaturi de interesele individuale trebuie sa apere si interesele diverselor grupuri constituie in societate. Conditia de baza a acestei interventii este realizarea bunastarii generale. Acest stat se mai numeste 'stat producator de bunastare', care este atat un partener al activitatii sociale cat si al institutiilor, deasupra societatii, dar care are datoria de a stabili un set de criterii ale bunastarii in societate si ale determinarii sociale, de corijare a inflatiei, de solutionare a somajului. Statul trebuie sa devina un mediator intre individ si colectivitate. 'Este un drept egal, al fiecarei persoane de a se impartasi din bunastare, chiar si atunci cand nu are resurse de a si-o produce personal' (Hayek). Statul trebuie sa acorde membrilor societatii o serie de servicii gratuite prin resurse provenite din impozitare. El trebuie sa dezvolte, cand este necesar, proprietatea sociala asupra sectoarelor strategice.