Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Consideratii generale privind aparitia si evolutia uniunii europene


Consideratii generale privind aparitia si evolutia uniunii europene




CONSIDERATII GENERALE PRIVIND APARITIA SI EVOLUTIA UNIUNII EUROPENE

PREMISELE APARITIEI COMUNITATILOR EUROPENE

Conditiile existente la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, privite in toata complexitatea lor, au stat in mod hotarator la baza aparitiei Comunitatilor Europene.

Refacerea Europei distruse in urma razboiului aparea acum ca o necesitate, declansand, de o maniera foarte pragmatica, crearea organizatiilor europene de cooperare.




Cooperarea europeana se va dezvolta in trei etape si pe trei planuri diferite: mai intai pe plan economic, odata cu planul Marshall[1] si crearea in 1948 a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (O.E.C.E.) care ulterior s-a transformat in Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.), apoi pe plan diplomatic si militar (Pactul de la Bruxelles si Pactul Atlanticului de Nord) si, in final, pe plan politic si parlamentar (Consiliul Europei).

Politica americana viza stabilirea, dupa razboi, a unei ordini economice mondiale care sa duca la eliminarea cauzelor economice generatoare de tensiuni internationale, sa favorizeze diviziunea internationala a muncii, circulatia libera a materiilor prime etc., de unde si instituirea a trei organizatii specializate in cadrul Natiunilor Unite: Fondul Monetar International (F.M.I.), insarcinat cu asigurarea stabilitatii schimburilor si eliminarea restrictiilor monetare din calea comertului international, si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), care acea drept misiune cresterea investitiilor internationale, - ambele incepandu-si activitatea in 1945 –, si Organizatia Mondiala a Comertului (O.M.C.), al carei scop era eliminarea discriminarilor comerciale si care in 1947 va fi inlocuita de Acordul General pentru Tarife si Comert (G.A.T.T.).

La 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea Harvard, secretarul de stat american George Marshall propunea un plan de ajutor economic pentru Europa. Astfel, S.U.A. erau decise sa ajute statele europene sa-si reconstruiasca economiile distruse de razboi in scopul asigurarii stabilitatii politice si sociale si mentinerii pacii,

Propunerea americana se adresa tuturor tarilor europene, deci si Uniunii Sovietice si tarilor din Estul Europei.

În 1947, U.R.S.S. refuza participarea la planul Marshall, atat pentru sine, cat si pentru statele aflate sub influenta sa, asa incat acest ajutor a fost destinat in final doar statelor vest-europene, fapt ce nu a facut decat sa accentueze ruptura dintre Estul si Vestul Europei.

Pentru punerea in practica a programului de ajutor economic, si nu numai, s-a decis constituirea in 1948 a unui organism de cooperare economica europeana - Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.) – avand sediul la Paris.   

Prin semnarea Conventiei ce a stat la baza acestei organizatii, statele membre se angajau sa dezvolte cooperarea reciproca, sa diminueze restrictiile din schimburile comerciale si monetare, sa cerceteze posibilitatea constituirii unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb, sa-si stabilizeze monedele nationale, sa utilizeze mai bine mana de lucru disponibila.

Prin planul Marshall, SUA dadusera cooperarii europene un prim impuls, insa, din cauza razboiului rece, un ajutor american se dovedea a fi necesar si in domeniul militar.

Prin Tratatul semnat la Bruxelles la 17 martie 1948 de catre cinci tari europene (Anglia, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg), au fost reamintite valorile esentiale ale civilizatiei occidentale care merita sa fie aparate: drepturile omului, libertatile, principiile democratice. Totodata, s-a afirmat dorinta de cooperare pentru reconstruirea economiei europene si pentru asigurarea securitatii, fiind instituit un sistem de asistenta reciproca in cazul unei agresiuni armate in Europa.

Tratatul de la Bruxelles a reprezentat actul de nastere al unei organizatii internationale: Uniunea Europei Occidentale, care a constituit prima etapa de cooperare europeana in toate domeniile, in principal diplomatic si militar, dar si economic, social si cultural, fiind constituite in acest sens comitete specializate.

Pactul de la Bruxelles a reprezentat pentru americani un preambul al angajamentului lor militar in Europa, lor fiindu-le solicitat un ajutor militar de catre Europa Occidentala, ajutor indispensabil in cazul unei presiuni sovietice.

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O) a luat nastere prin semnarea Tratului de la Washington la 4 aprilie 1949 de catre cele cinci semnatare ale Pactului de la Bruxelles carora li se adauga SUA si Canada, iar mai tarziu Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia si Italia. De acum inainte apararea Europei va fi organizata la nivelul Atlanticului de Nord si va beneficia de un masiv ajutor militar si economic din partea SUA.

În anul 1949, tarile Europei occidentale erau membre ale unor diferite organizatii, mai ales pentru a putea fi sprijinite din punct de vedere economic si militar de catre SUA. Însa se facea tot mai des simtita nevoia unei structuri specifice Europei; trebuia sa se acorde satisfactie unei puternice miscari de opinie care se manifesta in forta mai ales dupa Congresul de la Haga si care solicita constituirea unei adunari europene al carei rol ar fi fost acela de a propune masuri specifice in vederea stabilirii progresive a unitatii economice si politice a Europei.

Astfel, la 5 mai 1949 este creata o noua organizatie europeana – Consiliul Europei – al carei sediu a fost stabilit la Strasbourg. Statutul acestei organizatii afirma atasamentul statelor membre fata de “valorile spirituale si morale care reprezinta patrimoniul comun al popoarelor si care sunt la originea principiilor libertatii individuale, libertatii politice si suprematiei dreptului, principii pe care se fundamenteaza toate democratiile veritabile”. Statele membre se angajau de asemenea sa respecte drepturile omului si libertatile fundamentale.

Scopul Consiliului Europei era de “a realiza o uniune mai stransa intre statele membre pentru pastrarea si promovarea idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun si pentru favorizarea progresului lor economic si social”.

Competentele acestui organism erau generale: economice, sociale, culturale, stiintifice, juridice si administrative. Competentele relative la apararea nationala sunt excluse deoarece membrii Aliantei Atlanticului de Nord voiau sa-si pastreze competenta exclusiva in acest domeniu.

Cat priveste mijloacele de actiune ale Consiliului Europei, acestea se restrangeau la procedee diplomatice care vizau o convergenta a eforturilor guvernamentale, fara sa se ia vreo masura concreta.

Analizand organismele mentionate, observam ca ele prezinta urmatoarele inconveniente:

nu reuneau aceleasi state europene;

participau si state neeuropene care detineau uneori chiar pozitia dominanta (cum este cazul SUA in cadrul NATO);

aveau de multe ori aceleasi scopuri politice, economice, culturale si de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente.

„Asadar, aceste mecanisme nu raspundeau nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar si pentru a rezolva problema europeana in complexitatea ei. Astfel, se contureaza tot mai mult necesitatea constituirii unei comunitati care sa raspunda problemelor Europei Occidentale”[2].

1.2. CREAREA COMUNITATILOR EUROPENE

1.2.1. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

Una din dificultatile cu care se confrunta Europa la inceputul anilor ’50 era in privinta propriei organizari. Astfel, aparea necesara participarea mai stransa a Germaniei Occidentale la organizarea europeana. Institutiile europene create pana atunci dadusera dovada de o slaba eficacitate: O.E.C.E. nu era in masura sa realizeze o integrare economica a Europei Occidentale, Consiliul Europei dezamagea din ce in ce mai mult; deci organizatiile europene existente nu depaseau nivelul unei cooperari interguvernamentale, in ciuda eforturilor Frantei.

Era imposibil a construi o Europa unita pornind “de sus”, prin elaborarea unei constitutii federale pentru constituirea unui Parlament european si a unui guvern european. Astfel, s-a raspandit ideea de a incepe “de jos, de la baza” prin dezvoltarea cooperarii in anumite sectoare, in sectoarele economice cheie.

S-ar fi realizat deci o fuziune a intereselor, o solidaritate de fapt in cateva sectoare economice ce putea fi largita progresiv si in alte sectoare si chiar la nivelul intregii economii europene.

Aparuse chiar ideea prin care se cerea internationalizarea industriilor carbunelui, fierului si otelului si o administrare comuna a acestora.

Astfel, situatia existenta in primavara anului 1950 se caracteriza prin existenta unor probleme care cereau solutii rapide si indraznete.

Înca din 19 decembrie 1946, cu prilejul celebrului discurs tinut la Zurich, Winston Churchill aratase ca rezolvarea problemelor si viitorul Europei rezida in reconcilierea dintre Franta si Germania, idee care nu era noua, insa la acea data parea foarte greu de realizat.

Deci trebuia gasita o formula noua care sa permita un control international asupra industriei grele a unei Germanii care incepea sa-si redescopere personalitatea politica; sa gaseasca o baza solida si realista pentru colaborarea franco-germana; sa dezvolte constructia europeana mai eficient decat in cazul O.E.C.E. in scopul integrarii Germaniei in Europa Occidentala; sa previna o posibila criza a economiei europene printr-o actiune colectiva in domeniul industriilor de baza; sa caute sa atenueze tensiunile internationale.

Solutia a fost data de Robert Schuman[4], care urmarea incetarea pentru totdeauna a rivalitatii franco-germane, si de Jean Monnet , care se gandea la o reorganizare a economiei europene, economia franceza neputandu-se dezvolta armonios in conditiile in care cea europeana nu era prospera.

Deci solutia consta in organizarea Europei deoarece o Europa unita ar fi jucat in mod necesar un rol important in destinderea relatiilor internationale, in atenuarea infruntarii dintre SUA si Uniunea Sovietica si in redarea unei anumite flexibilitati raporturilor dintre Occident si Orient. Astfel, Jean Monnet propunea realizarea unitatii europene prin punerea in comun a intereselor esentiale, prin crearea unei comunitati reale intre partenerii europeni.

Cum in organizarea europeana nu s-a putut pleca de la o baza franco-britanica, Monnet si-a indreptat atentia spre crearea unei baze franco-germane, date fiind si numeroasele declaratii ale cancelarului Adenauer[6]. Dar in perioada respectiva nu se putea proceda la o fuziune economica totala, ci trebuiau alese anumite sectoare de baza, bine determinate, astfel ca optiunea lui Jean Monnet a fost industria carbunelui si otelului.

Alegerea este justificata de faptul ca in acea epoca carbunele era considerat “painea industriei”, fiind in continuare cea mai importanta sursa de energie, iar prin punerea in comun a productiei de carbune erau eliminate dificultatile cu care se confrunta economia franceza si era inlaturat controlul concernelor Ruhr in acest domeniu. În ceea ce priveste otelul, acesta avea o importanta psihologica considerabila deoarece el constituia materia prima de baza in industria de armament; astfel ca prin punerea in comun a productiei celor doua materii de baza devenea imposibila izbucnirea unui nou razboi intre Franta si Germania.

Deci, deschiderea unei piete comune a carbunelui si otelului intre Franta si Germania, dar accesibila si altor tari, nu se putea realiza decat prin crearea unor instititii europene.

Aceasta solutie a fost data de Robert Schuman si Jean Monnet si o regasim in declaratia de la Paris din 9 mai 1950, declaratie care contine in fapt Planul Schuman ce a stat la baza semnarii la 18 aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), tratat intrat in vigoare la 25 iulie 1952 si a carui durata (teoretica) este de 50 de ani.

Proiectul Schuman se bazeaza pe o serie de principii, pe care Europa de azi le traieste din plin, si anume :

punerea in comun a productiei a doua materii de baza: carbunele si otelul ;

crearea unei piete comune pentru statele membre ;

imposibilitatea materiala a izbucnirii unui nou razboi mondial in zona ;

construirea comunitatii ca o solidaritate de fapt, inspirata de un pragmatism prudent ;

se da castig de cauza integrarii sectoriale in raport cu cea globala si integrarii economice in raport cu cea politica.

Acestui proiect se alatura alte patru state : Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, care impreuna cu Franta si Germania vor deveni membri fondatori ai primei comunitati, aceea a carbunelui si otelului.

„La negocieri a participat si Marea Britanie care, avand insa unele temeri privind abandonarea suveranitatii, privind realizarea bunastarii nationale si din cauza angajamentelor din Commonwealth, a refuzat semnarea Tratatului. In revansa, in 1959 a pus bazele Asociatiei Economice a Liberului Schimb (AELS), al carei scop era de a promova comertul si de a contopi suveranitatea statelor componente, punand bazele institutiilor formale cu putere legislativa” . Acest organism a devenit in timp unul din principalii parteneri ai Uniunii Europene, fiind considerat si astazi un organism ce a obtinut rezultate superioare Comunitatilor Europene in domeniul protectiei consumatorilor si protectiei mediului, insa a carui insemnatate s-a diminuat in timp prin migrarea unor state membre catre UE.

Din punct de vedere institutional, CECO se prezinta ca un organism format din autoritati cu caracter supranational. Rolul central il joaca Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu functie de gestiune si care reprezinta interesul comunitatii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevari directe percepute asupra agentilor economici si taxe vamale unice. Primul presedinte al Înaltei Autoritati a fost Jean Monnet. Alaturi de Înalta Autoritate mai functioneaza alte trei organe: Consiliul de ministri – organ interguvernamental cu functie de decizie; Adunarea Comuna – formata din parlamentari ai tarilor membre, delegati de Parlamentele nationale, preconizandu-se pentru viitor alegeri directe pentru Adunare; Curtea de Justitie – ce are menirea de a asigura respectarea dreptului.

1.2.2.Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

Intre anii 1952 si 1957 asistam la o adevarata perioada de criza, fiind sub semnul intrebarii chiar viabilitatea constructiei europene.

„Razboiul din Coreea si conflictele de interese dintre statele europene relativ la acest razboi, cat si fata de miscarile de eliberare nationala din fostele colonii europene din Asia si Africa au facut imposibila crearea in 1954 a Comunitatii Europene de Aparare si a Comunitatii Politice Europene” .

Prin infiintarea acestor organisme, statele europene au incercat sa realizeze o comunitate de aparare de natura economica, dar era prea recent dupa cel de-al doilea razboi mondial si, in consecinta, Franta s-a opus categoric.

O anumita uniune vamala functiona in aceasta perioada intre Tarile Beneluxului, uniune ce se putea dezvolta la nivelul intregii Europe Occidentale. Astfel, Tarile Beneluxului propun spre adoptare un proiect olandez care prevedea crearea unei piete comune generalizate, unde produsele sa circule liber, desfiintandu-se barierele vamale intre statele membre, proiect ce va fi pentru prima data discutat in cadrul reuniunii ministeriale de la Messina, din iunie 1955. Tot cu aceasta ocazie, ministrul de externe belgian – Paul Henri Spaak[9] – a fost desemnat sa elaboreze un proiect privind posibilitatile de extindere a integrarii sectoriale in domeniul energiei atomice.

Proiectele se justifica sub ambele aspecte, intrucat in domeniul nuclear este necesara o reglementare aparte datorita specificului sau, energia atomica fiind folosita atat in scop pasnic, cat si pentru razboi, iar pe de alta parte corespund nevoii de generalizare a integrarii economice si de transformare a pietei comune intr-o piata interna.

„Raportul Spaak a evidentiat masurile necesare pentru edificarea unei piete comune, cu o conceptie fundamentala privind relatiile dintre state in aceasta privinta. S-a pornit de la constatarea ca o fuziune a pietelor nationale era absolut necesara, o diviziune a muncii corecta, pe o scara mare, putea stavili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranta ca resursele necesare de aprovizionare erau permanent accesibile facea posibila renuntarea la activitatile productive care nu acordau atentie costurilor”[10].

Ideile continute in raportul Spaak, care a fost prezentat la 21 aprilie 1956 ministrilor de externe ai tarilor membre CECO, au deschis calea negocierilor dintre „cei sase”, negocieri care s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor privind constituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) sau Euratom si a Comunitatii Economice Europene (CEE) sau Piata Comuna.

Tratatul de instituire a CEEA are ca obiectiv „sa contribuie la stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a energiei nucleare, cresterii nivelului de trai in statele membre si dezvoltarii schimburilor cu alte tari” (art. 1). Tratatul cuprinde dispozitii relative la folosirea energiei atomice in exclusivitate in scopuri civile, prevazand urmatoarele directii de actiune: dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniu si a distribuirii tehnicii de specialitate, stabilirea de norme de securitate comune, facilitarea investitiilor in domeniul nuclear, crearea unei piete comune pentru materialele si echipamentele nucleare, cat si pentru capitalurile legate de domeniul nuclear s.a.

De fapt, cea mai importanta dintre comunitati este Comunitatea Economica Europeana. În articolul 2 din Tratat este prevazut scopul sau: „Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o crestere accelerata a nivelului de viata si relatii mai stranse intre statele pe care le reuneste”.

„Potrivit Tratatului de la Roma, CEE intentioneaza”[11]:

realizarea unei uniuni vamale, economice si monetare, prin desfiintarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative in comertul dintre statele membre;

stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune fata de terti;

promovarea liberei circulatii a capitalurilor, serviciilor si a fortei de munca;

realizarea unei politici economice comune in domeniul agriculturii, transporturilor, energeticii si, in perspectiva, o politica bugetara comuna.

O piata comuna inseamna o piata unica, cuprinsa pe teritoriul statelor membre si care prezinta aceleasi caracteristici ca o piata nationala. Ea se realizeaza prin crearea unei uniuni vamale si o libera circulatie a marfurilor, dublata de o protectie externa, printr-un tarif vamal comun. Pentru realizarea pietei comune s-a prevazut o perioada de tranzitie de 12 ani. Uniunea vamala s-a realizat in 1968.

Din punct de vedere institutional, Tratatele de la Roma au reluat intr-o mare masura formula din cazul CECO.

Adunarea (parlamentara) si Curtea de Justitie apartinand CECO erau in egala masura competente si pentru cele doua noi comunitati.

Adunarea din cadrul CECO, prin cresterea numarului de membri de la 78 la 142, s-a transformat in Adunarea Parlamentara Europeana pentru cele trei comunitati, iar mai tarziu, prin rezolutia din 30 martie 1962, isi va lua numele de Parlament European. Atributiile sale erau de deliberare si control.

Curtea de Justitie avea rolul de a asigura respectarea dreptului cu ocazia interpretarii si aplicarii tratatelor.

Înalta Autoritate este inlocuita de o Comisie, care desi reprezinta interesul Comunitatii, si-a pierdut caracterul dominant supranational.

Consiliul de ministri ramane un organ interguvernamental cu rol de decizie.

Tratatele instituind CEE si CEEA au fost semnate fara sa se prevada o anumita durata si fara sa existe posibilitatea de a se retrage pentru statele. Scopul tratatelor era de a se ajunge la o fuziune a sistemelor economice si a politicilor economice a celor sase. Chiar daca intentia politica nu aparea decat in preambulul tratatelor, prin fuziunea economica se crea ulterior posibilitatea realizarii unei unificari politice.

1.3. APROFUNDAREA DOMENIULUI INTERVENTIEI COMUNITARE SI INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

Comunitatile Europene s-au bucurat de succes in primii ani dupa 1958. Comertul intre cele 6 state membre a crescut anual cu aproximativ 30% , programul de eliminare a taxelor vamale intre tarile membre (uniunea vamala ), prevazut ca finalizat la sfarsitul anului 1969, s-a realizat cu un an mai devreme, la fel si procesul de introducere a tarifului vamal extern comun.





„Marea Britanie, desi s-a aratat interesata la inceput de negocierile Tratatelor Comunitatilor Europene, a abandonat foarte repede, nedoriind sa participe la Uniunea Vamala si, cu atat mai putin, la Piata Comuna. Dorinta ei viza o zona de comert liber fara protectia comuna externa pe care o prevedea Piata Comuna”[13].

Astfel, Marea Britanie a initiat crearea Asociatiei Europene a Liberului Schimb, fapt realizat prin Conventia de la Stockholm, din 4 ianuarie 1960, semnatare fiind, alaturi de ea, Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia si Suedia.

Prima extindere

AELS nu a satisfacut asteptarile economice ale membrilor sai, astfel ca, la 10 august 1961, Marea Britanie a solicitat aderarea la Comunitatile Europene[14]. Candidatura sa a fost insotita de un numar de exigente care au contribuit la ingreunarea negocierilor. La fel au procedat Irlanda (31 iulie 1961), Danemarca (10 august 1961) si Norvegia (30 aprilie 1961).

„Franta, aflata sub conducerea generalului Charles de Gaulle, a respins cererea Marii Britanii, mai ales din motive economice. Printre altele, guvernul francez obtinea mari avantaje rezultate din crearea Politicii Agricole in interiorul Comunitatii Europene. Aceste avantaje ar fi disparut insa odata cu includerea Marii Britanii, fapt care a impiedicat si procesul de aderare a celorlalte state” .

„Demisia in 1969 a presedintelui de Gaulle, urmata de moartea sa in anul urmator au inlaturat principalul obstacol din calea aderarii Marii Britanii. Succesorul sau Georges Pompidou, era mai flexibil, iar noul cancelar vest-german, Willy Brandt, i-a recomandat insistent sa-si dea acordul pentru largirea Comunitatii”[16]. Astfel Franta accepta o intensificare a integrarii comunitare, cat si o extindere a acesteia prin includerea statelor AELS, care isi redepusesera cererile de aderare in 1967.

Negocierile de aderare incep in iunie 1970, acestea finalizandu-se o data cu semnarea Tratatului de Aderare si a Actului referitor la conditiile aderarii, la 22 ianuarie 1972.

„Aderarea celor 3 membri, Marea Britanie, Danemarca si Irlanda, a devenit efectiva de la 1 ianuarie 1973 si a fost pe deplin realizata la expirarea unei perioade de tranzitie care s-a terminat la sfarsitul anului 1977[17]. Norvegia care depusese cererea de aderare in 1962 si 1967 si semnase tratatul de aderare odata cu celelalte state AELS, nu a devenit membru, urmare a referendumului negativ din 1972” .

A doua si a treia extindere

„Experienta primei extinderi a Comunitatilor europene a determinat ca perspectiva unei a doua largiri sa fie luata in considerare cu prudenta. Revenirea Greciei, apoi a Portugaliei si a Spaniei la democratia pluralista facea aderarea lor din punct de vedere politic de dorit in ciuda unor serioase obstacole economice. Grecia a prezentat cererea sa de aderare in iunie 1975 si a semnat Tratatul de Aderare la 28 mai 1979, Comunitatile europene trecand astfel de la 9 membri la 10” . „Negocierile cu aceasta s-au realizat relativ fara probleme, in parte datorita faptului ca guvernul grec dorea sa intre in Comunitate cu orice pret si de aceea nu s-a tocmit mult asupra conditiilor, tinand cont ca puterea sa de negociere avea sa sporeasca mult o data ce s-ar fi aflat in Comunitate” .

„Portugalia solicita aderarea in martie 1977, iar Spania in iulie a aceluiasi an. Candidaturile acestor tari abia iesite de sub regimuri dictatoriale, au starnit reactia fermierilor francezi, care se temeau de concurenta fermierilor din aceste state”[21]. Negocierile cu cei doi candidati au progresat lent . Spania si Portugalia devin formal membrii ai Comunitatilor europene la 1 ianuarie 1986, insa deplina lor integrare se realizeaza 10 ani mai tarziu in 1996.

Politica „scaunului gol”

„Prima criza interna a Comunitatilor Europene a izbucnit in 1965. Este asa-numita criza a “fotoliului liber” ca rezultat al abandonarii Consiliului de catre Franta, consecinta a deciziei membrilor Comunitatilor Europene de a introduce „majoritatea calificata” in sistemul de vot. Franta a considerat ca sistemul decizional prevazut a fi prin majoritate calificata inca din Tratatele constitutive, trebuia sa mentina si unanimitatea pentru a cere decizii considerate deosebit de importante pentru un stat membru. Prin acesta interpretare, Franta viola, pe fond Tratatele constitutive” .

Însa in ianuarie 1966, Franta revine in Consiliu, ca urmare a acordului de la Luxemburg, conform caruia se fixeaza termenii divergentei de opinii existente, fara a se da o solutie formala respectivei controverse. Franta primea satisfactie, deoarece obtinea mentinerea unanimitatii, ori de cate ori un stat membru invoca o problema de o importanta majora.

Tratatul de la Bruxelles (1965). Proiectul Spinelli

„Un alt moment important in evolutia Comunitatii il constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles, prin care se decide unificarea Consiliului si a Comisiei. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea „Comunitatile Europene”. Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei Comunitati initiale, pentru ca aceasta entitate nu apare decat in cadrul si in limitele realizarii functiunilor comune. Tratatul a intrat in vigoare la 1 iulie 1967, astfel ca incepand cu aceasta data vom avea institutii unice[24] pentru cele 3 Comunitati Europene,chiar daca acestea isi mentineau personalitatea juridica” .

La inceputul anilor 1970 se incheie perioada tranzitorie din anumite sectoare de 12 ani pentru statele fondatoare.

Începand cu anul 1975, Comunitatile Europene dispun de un buget propriu. Cu acest prilej Parlamentul capata puteri reale prin dreptul de co-decizie asupra bugetului.

În 1972, cu ocazia Summitului de la Paris s-a solicitat institutiilor comunitare un raport referitor la „relatiile statelor membre intr-o eventuala Uniune Europeana”. În 1974 Leo Tindemans a fost ales sa redacteze un raport privind consecintele rezultate in urma creari unei Uniuni Europene. Raportul, desi a fost prezentat in decembrie 1975, nu a cunoscut urmari practice directe.

Obiectivul unei Uniuni Europene a fost reafirmat de mai multe ori de statele mebre si, in special, in „Declaratia Solemna asupra Uniunii Europene” adoptata de Consiliul European la 19 iunie 1983 la Stuttgard. În aceasta Declaratie:

- se definesc functiile Consiliului European si cele ale „cooperarii politice europene”;

„se stabileste angajamentul de a democratiza si aprofunda acquis-ul comunitar in scopul creari bazelor Uniunii Europene” .

În acelasi timp, Parlamentul European a luat initiativa de a elabora un proiect de tratat privind crearea „Uniunii Europene.”

”Proiectul Spinelli pentru Tratatul Uniunii Europene”, aprobat de Parlament la 14 februarie 1984, prevedea importante modificari institutionale precum:

- Parlamentul European trece de la stadiul de co-legislator impreuna cu Consiliul la cel de legislator;

- se prevedea un sistem de suspendare a conditiei de stat membru, pentru acele state care nu indeplineau, in mod repetat, normele comunitare;

- se prevedea acordarea de noi competente institutiilor comune;

- se modifica sistemul legislativ inclusiv denumirea legilor europene (organice, ordinare);

- se crea cetatenia Uniunii;

- se crea Uniunea Europeana;

- intrarea in vigoare a noului tratat nu mai depindea de ratificarea acestuia de catre toate statele membre.

În final acest proiect nu a fost aprobat de statele membre.

Actul Unic European

„În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau instituie „Comitetul Dooge”[27] ce avea sarcina sa faca propuneri in privinta perfectionarii institutionale a Comunitatilor. În baza acestui raport al comitetului, Consiliul European de la Milano (1985) a decis sa se convoace o conferinta interguvernamentala care urma sa elaboreze un tratat asupra politicii externe si de securitate comuna si sa modifice tratatele comunitare” .

Conferinta interguvernamentala si-a inceput lucrarile la Luxemburg (9 septembrie 1985) si a elaborat „Actul Unic European”. Acest document a fost semnat[29] la 17 si 28 februarie 1986 si reprezinta cel mai important act adoptat dupa semnarea tratatelor de instituire a Comunitatilor.

Denumirea de Act Unic European reflecta continutul acestuia in sensul ca in acelasi instrument sunt cuprinse atat dispozitii relative la revizuirea tratatelor comunitare, cat si un titlu privind cooperarea europeana in domeniul politicii externe, titlul constituind o codificare a principiilor cooperarii politice .

„El este considerat ca reprezentand un moment important de relansare institutionala, cu efect psihologic deosebit si constituie suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene in 1992”[31].

Obiectivul principal declarat de AUE este instituirea pietei interne; o piata interna si unica presupune eliminarea obstacolelor vamale si a tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fiscale (bariere nevamale). Piata interna si unica se redefinea prin art. 8 A al CEE, precum un spatiu, fara frontiere interne in care era garantata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. A fost fixata si o data 31 decembrie 1992, pentru ca aceasta Piata Interna si Unica sa functioneze.

„Se infiinteaza Tribunalul de Prima Instanta, complementar Curtii de Justitie, cu competente de solutionare in prima instanta (sub rezerva unui recurs in fata Curtii de Justitie, limitat exclusiv la chestiuni de drept si conform conditiilor stabilite prin Statut) a anumitor categorii de actiuni formulate de persoane fizice sau juridice. Aceasta instanta nu avea competenta sa solutioneze nici actiunile initiate de catre statele membre sau de catre institutiile comunitare, nici cereri pentru pronuntarea unei hotarari preliminare inaintate in temeiul art. 177”[32].

Potrivit AUE, Consiliul European va fi compus din sefii de state si de guverne ale tarilor membre si presedintele Comisiei Comunitatilor Europene, asistati de ministrii de externe si de membrii Comisiei. El se va intruni de 2 ori pe an.

Pentru o mai mare democratizare a procesului legislativ, AUE a marit capacitatea de influenta a Parlamentului European asupra Consiliului prin introducerea sistemului de cooperare. Este prevazuta posibilitatea respingerii cu majoritate absoluta, de catre Parlamentul European a unei decizii a Consiliului obligandu-l, astfel, pe acesta sa voteze, apeland la procedura unanimitatii. Parlamentul European poate autoriza incheierea acordurilor de asociere si a tratatelor de aderare.

O alta inovatie prevazuta in AUE o reprezinta introducerea fondurilor structurale, ca modalitate de reducere a diferentelor economice si regionale intre statele membre.

Una dintre atributiile esentiale ale AUE consta in ameliorarea procesului de decizie in cadrul Consiliului prin introducerea votului cu majoritatea calificata pentru un mare numar de decizii care, pana atunci, trebuiau luate in unanimitate.

AUE se prezinta astfel ca o etapa in construirea progresiva a Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht

Problema realizarii uniunii economice si monetare s-a reluat cu ocazia negocierii AUE, dar retinerea Marii Britanii nu a permis decat introducerea in art.102 A a unei prevederi generale de cooperare in domeniul economic si monetar.

„La sfarsitul anilor ’80 a fost infiintat un grup de experti in economie si finante, condus de presedintele Comisiei, Jacques Delors, ce a avut rolul de a elabora un proiect de instituire a Uniunii Economice si Monetare. Adoptat de statele membre in 1989, proiectul prevedea o strategie pe termen mediu pentru crearea unei monede unice” . Etapele acestei strategii presupun noi modificari ale tratatelor fondatoare si infiintarea unei noi institutii, de pilda Banca Centrala Europeana, catre care urmau sa fie transferate competentele de politica monetara ale statelor participante la o moneda unica. Aceste schimbari au reprezentat obiectul lucrarilor unei Conferinte interguvernamentale, convocate in vederea modificarii Tratatelor de instituire ale Comunitatii Economice Europene. În paralel cu Conferinta asupra Uniunii Economice si Monetare, s-a desfasurat si o alta Conferinta interguvernamentala, al carei scop urmarea dezbaterea masurilor necesare pentru modificarea tratatelor comunitare in vederea instituirii unei Uniuni Europene. Rezultatele celor doua Conferinte au fost aprobate formal, iar la 7 februarie 1992 sefii de stat si de guverne au semnat la Maastricht Tratatul de instituire a UE.

Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, dupa ratificarea sa de catre toate statele membre. Acesta este incheiat pe o perioada nelimitata.

Ratificarea a fost facila in cazul majoritatii statelor, insa a intampinat dificultati in Danemarca, care dupa o tentiva nereusita de ratificare in 1992, solicita si obtine anumite derogari si clauze exceptionale, referendumul de ratificare fiind reluat cu succes in 1993[34]. Marea Britanie a obtinut aceleasi derogari, privind adoptarea monedei unice europene.

Comunitatile Europene isi pastreaza personalitatea juridica putand sa se angajeze si sa angajeze statele membre in plan international, numai in plan politic. UE nu se substituie Comunitatilor - acestea fiind mentinute si chiar dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht - ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg.

„Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeana bazata pe 3 piloni”[35] :

- unul comunitar: Comunitatile Europene;

- doi interguvernamentali: Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Cooperarea in Justitie si Afaceri Interne (JAI).

Aceasta structura este diferita de cea instaurata de AUE, care cuprinde doar doua componente: Comunitatile si cooperarea politica.

„Structura UE, prin Tratatul de la Maastricht a devenit astfel mai unitara, chiar daca in acelasi timp este mai complexa si ambigua”[36].

A devenit mai unitara intrucat cei 3 piloni sunt indisolubil legati in ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de AUE, Tratatul de la Maastricht defineste in dispozitiile comune obiectivele Uniunii si unele principii fundamentale pe care trebuie sa le respecte si precizeaza totodata ca Uniunea dispune de un cadru institutional unic constituit in principal de Consiliul European, Parlamentul European, Comisie si Curtea de Justitie.

„Tratatul Unic European prevede de asemenea”[37]:

recunoasterea puterii de co-decizie legislativa a Parlamentului European;

democratizarea si realizarea efectiva a controlului Parlamentului European asupra Comisiei;

atribuirea de competente nou createi UE;

rationalizarea utilizarii competentelor comune;

crearea cetateniei Uniunii, complementare celei nationale;

promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei Uniuni economice si monetare comportand la sfarsitul ei o moneda unica.

„Democratizarea comunitara s-a vazut consolidata si prin crearea organelor auxiliare ale Comunitatilor Europene. Un exemplu in acest sens il constituie Comitetul Regiunilor format din reprezentantii regiunilor si ai colectivitatii locale. De asemenea a fost creata la nivel europen figura „Aparatorului Poporului”, acesta urmand a fi desemnat de catre Parlamentul European”[38].

Tratatul UE a reusit mobilizarea fortelor politice si a opiniei publice in jurul a doua idei:

realizarea unei politici de aparare comuna, pana in anul 1998;

„realizarea unei Uniuni Economice si Monetare, cu o moneda unica pana in anul 1999”[39].



A patra extindere

„Statele membre ale AELS, manate de dorinta de a nu ramane in afara relatiilor economice stabilite intre tarile membre ale Uniunii Europene, accepta, la initiativa lui Jacques Delors, sa participe impreuna cu statele UE la crearea unui Spatiu Economic European, in care sa fie implementata politica de infaptuire a pietei unice europene”[40].

Treptat insa, patru dintre ele incep negocierile cu UE. Noua extindere a UE spre Suedia, Austria, Finlanda si Norvegia incepe in anul 1993. Desi UE se confrunta cu probleme serioase, a optat pentru extindere, reforma urmand a fi reluata dupa aceea. Tratatele de Aderare s-au semnat la 24 iunie 1994 la Corfu. Poporul norvegian refuza inca o data aderarea la UE, urmare a referendum-ului. Astfel, Actul de Aderare a intrat in vigoare doar pentru Suedia, Austria si Finlanda, la 1 ianuarie 1995, data de la care UE era formata din 15 membri.

Dupa 1995 problema fundamentala devenise cea a revizuirii Tratatelor constitutive in vederea realizarii unei reforme in profunzime, mai simpla intre 12 state, posibila si intre 15, dar greu de realizat intre 27 si mai multi.

Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se inscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii, in perspectiva extinderii Comunitatii prin primirea de noi state, in special din centrul si estul Europei.

Astfel, Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 reprezinta cea de-a treia revizuire importanta. Acesta a fost negociat in cadrul Conferintei interguvernamentale de la Amsterdam din octombrie 1997 si a intrat in vigoare la 1 mai 1999.

Noul Tratat cuprinde 3 parti:

- partea I - modificari aduse Tratatelor (contine art.1-5);

- partea II - simplificare (contine art. 6-11);

- partea III - prevederi generale si finale (contine art. 12-15).

Au mai fost adoptate o anexa cu echivalenta vechii si noii numerotatii si protocoale anexate. Conferinta a adoptat si 51 de declaratii si a luat nota de alte 8 declaratii.

„Cea de a treia revizuire importanta a actelor comunitare a inscris in prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfectionarea integrarii europene si evolutia constructiei comunitare” :

o mai mare flexibilitate in ceea ce priveste conceptele procesului de integrare a noilor state candidate in functie de nivelul lor de dezvoltare;

posibilitatea oferita Consiliului UE ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre si cu avizul Parlamentului European sa poata dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav drepturile omului;

cresterea competentelor Comunitatii in unele domenii (ex: protectia mediului inconjurator);

precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cea a UE in sensul ca ultima o completeaza pe cea nationala si nu o inlocuieste;

precizari privind componenta unor institutii comunitare in perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) si in ceea ce priveste votul cu majoritate calificata;

noi reglementari in ceea ce priveste politica sociala si forta de munca.

„Tratatul adauga un nou titlu referitor la „cooperarea consolidata”. Aceasta permite statelor care vor sa adanceasca cooperarea in anumite domenii sa adopte masuri, in cadrul institutional al Uniunii, chiar daca nu toate statele sunt de acord, masuri care se vor aplica numai intre ele. Ele nu pot cere celorlalte state neparticipante sa aplice regulile respective, dar nici nu pot fi impiedicate de catre acestea sa le puna in aplicare”[43].

„Orice cooperare de acest gen trebuie sa indeplineasca anumite conditii” :

- sa favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, sa apere si sa sustina interesele acesteia

- sa respecte principiile tratatelor si cadrul institutional unic la Uniunii

- sa nu fie utilizata decat in ultima instanta, in cazul in care obiectivele tratatelor nu pot fi realizate prin aplicarea procedurilor incidente prevazute

- sa cuprinda cel putin o majoritate a statelor membre

- sa nu afecteze acquis-ul comunitar si nici masurile luate in temeiul celorlalte dispozitii ale tratatelor

- sa nu aduca atingere competentelor, drepturilor, obligatiilor si intereselor statelor membre care nu participa la cooperarea respectiva

- sa fie deschisa tuturor statelor membre si sa le permita acestora sa se alature in orice moment, sub rezerva respectarii deciziei initiale, precum si a deciziilor luate in acest cadru

-sa respecte criteriile suplimentare specifice anumitor domenii si sa fie autorizata de catre Consiliu, in conformitate cu procedurile care sunt prevazute.

„Tratatul de la Amsterdam a creat, de asemenea, functia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), detinuta de aceeasi persoana care detine Secretariatul General al Consiliului, si care sprijina Consiliul in chestiuni legate de PESC. De asemenea, atunci cand considera necesar, Consiliul pote numi un reprezentant special caruia i se confera un mandat referitor la probleme politice speciale. Alte masuri au fost adoptate in domeniul justitiei si afacerilor interne, si anume in privinta regimului vizelor, azilul, imigrarea si alte politici privind libera circulatie a persoanelor prin transferarea acestora in prima coloana (Titlul IV, art. 61-69 din Tratatul CE). Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala a ramas in a treia coloana (Titlul IV din Tratatul UE)”[45].

Trecerea la moneda unica

Anul 1999 s-a dovedit a fi o perioada favorabila privind evolutia Uniunii si procesul de integrare. Astfel in cursul acestui an, au intrat in vigoare EURO si Uniunea Economica si Monetara. Astfel 11 din cele 15 state membre au adoptat moneda unica incepand cu 1 ianuarie 1999. Grecia a fost exclusa, deoarece nu indeplinise conditiile de convergenta[46] prevazute in Tratatul de la Maastricht, iar Marea Britanie, Danemarca si Suedia au refuzat sa participe.

„Ulterior, in 2001, Grecia a intrat la randul ei in zona Euro, iar la 1 ianuarie 2002, statele membre, cu exceptia Danemarcei, Suediei[47] si Marii Britanii , au trecut la utilizarea efectiva a monedei unice europene. În 2007, Slovenia a fost primul stat din cele zece care au aderat in 2004 la Uniune care a reusit indeplinirea conditiilor pentru adoptarea monedei unice, alaturandu-se celor 12 care deja utilizau Euro” .

Tratatul de la Nisa

„Un alt moment important in procesul de perfectionare institutionala a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea sefilor de state si guverne de la Nisa din decembrie 2000”[50].

Asupra textului Tratatului de la Nisa, negociat in cadrul Conferintei interguvernamentale din anul 2000, s-a cazut de acord in cadrul reuniunii la varf din 7-11 decembrie 2000. Desi semnat la 26 februarie 2001, Tratatul a parcurs o cale anevoioasa pana la ratificare. Irlandezii au respins Tratatul in urma unui referendum. Tratatul a intrat in vigoare la 1 februarie, dupa un al doilea referendum, in urma caruia a fost aprobat si in Irlanda.

„Modificarile institutionale aduse prin Tratatul de la Nisa, la 1 februarie 2003, privesc in principal, extinderea principiului majoritatii calificate, numirea si rolul Presedintelui Comisiei, precum si repartizarea competentelor intre Curte si Tribunalul de Prima Instanta”[51]. Numarul maxim al membrilor Parlamentului European a fost fixat la 732 fata de 700, numarul maxim prevazut de Tratatul de la Amsterdam. S-a convenit ca statele mari sa renunte la cel de al doilea comisar pana in anul 2005 in favoarea statelor nou intrate, dar numarul comisarilor sa nu depaseasca 27 de membri.

„Alte prevederi importante sunt”[52]:

imbunatatirea sistemului cooperarii intensificate;

dezvoltarea unor prevederi privind libera circulatie a persoanelor si bunurilor, precum si acordarea vizelor;

reorganizarea Curtii de Conturi prin crearea unei camere in cadrul ei si o mai buna cooperare cu institutiile similare din statele membre;

- infiintarea unei noi structuri in domeniul cooperarii judiciare pe probleme de criminalitate: „Eurojust”.

„Tratatul consemneaza decizia statelor de a pune capat conform reglementarilor, Comunitatii Europene a Carbunelui si a Otelului. Dupa 23 iunie 2002, data la care CECO si-a incheiat existenta, patrimoniul acesteia a fost transferat Comunitatii Europene. În Tratatul CE (art. 312) si in Tratatul CEEA (art. 208), la fel ca si Tratatul privind UE (art. 51) se precizeaza in mod expres, ca acestea sunt constituite pe o perioada nedeterminata” .

Odata cu Tratatul de la Nisa a fost elaborata si o „Declaratie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generala asupra dezvoltarii viitoare a Uniunii si care implica atit statele membre, cit si statele candidate. Aceasta dezbatere a fost urmata de convocarea unei Convenitii Europene, care a elaborat un proiect de Tratat Constitutional al UE. Conventia reprezenta un for format din 105 reprezentanti ai institutiilor europene, guvernelor, parlamentelor nationale ale statelor membre si viitorilor membri. Dupa indelungi dezbateri, la 18 iulie 2003 Conventia a prezentat presedintelui Consiliului European de la Roma proiectul Constitutiei Uniunii Europene. În continuare, textul proiectului a fost discutat de catre Conferinta Interguvernamentala a statelor membre UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finala a proiectului Constitutiei europene. Constitutia a intrat intr-un proces de ratificare in toate cele 25 de state membre. Dupa o serie de rezultate pozitive, Tratatul de instituire a Constitutiei a fost respins prin referendumuri negative in Franta si Olanda . Ulterior, tratatul a trecut in referendumul luxemburghez, dupa care procesul de ratificare a fost suspendat.

A cincea si a sasea extindere

La 1 mai 2004, UE[55] a primit in randurile sale inca 10 state central si est-europene, in urma Tratatului de Aderare semnat la 15 aprilie 2003 la Atena: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria”[56].

„ La scurt timp dupa aderarea celor zece, la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, Romania[57] si Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeana, care continea insa si o clauza de salvgardare, ce putea fi activata in cazul in care cele doua state nu indeplineau in 2007 conditiiile de aderare si care insemna amanarea cu un an a integrarii efective in Uniune. Clauza nu a fost insa activata, aderarea avand loc conform planului, la 1 ianuarie 2007. Dupa aceasta ultima extindere, Uniunea Europeana are 27 de membri” .

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut in faza de proiect sub numele de Tratatul de Reforma este un tratat destinat sa inlocuiasca tratatul constitutional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene. Textul tratatului s-a finalizat in urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie , iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de catre reprezentantii celor 27 de state membre ale UE. Tratatul a intrat in vigoare la 1 decembrie , dupa ratificarea de catre toate statele membre.

Tratatul de la Lisabona are ca scop principal eficientizarea functionarii Uniunii Europene extinse si formularea de politici comune intr-un numar mai mare de domenii. O schimbare institutionala importanta este modificarea duratei mandatului presedintelui Consiliului European de la sase luni la doi ani. Noua durata a mandatului va permite statului membru aflat la presedintie sa-si coordoneze mai bine strategiile si sa urmareasca efectele acestora.

O alta reforma institutionala se refera la reducerea numarului comisarilor europeni de la 27 in prezent la doua treimi din numarul statelor membre, urmand ca tarile sa fie reprezentate printr-un sistem de rotatie. Desi eficienta unei Comisii Europene cu 27 de membri era scazuta avand in vedere dificultatea obtinerii unui acord intre comisari, faptul ca in anumite momente unele state nu vor avea un reprezentant in Comisie ar putea crea unele probleme de legitimitate in privinta deciziilor.

Tratatul de la Lisabona simplifica sistemul de vot astfel incat este nevoie ca 55% dintre statele membre sa fie in favoarea unei decizii pentru adoptarea ei. Aceste state trebuie sa reprezinte cel putin 65% din totalul populatiei UE, dandu-se astfel un rol mai important statelor cu o populatie mai mare.

Prin introducerea criteriului populatiei in sistemul de vot, se va obtine cel mai probabil o crestere a legitimitatii deciziilor UE fata de cetatenii europeni. De asemenea, un milion de semnaturi din partea cetatenilor statelor membre UE poate determina Comisia Europeana sa initieze un proiect legislativ considerat necesar de acestia.

Modificarea sistemului de vot nu va intra insa in vigoare inainte de 2014, aceasta fiind una dintre conditiile impuse de Polonia pentru a semna tratatul. O alta concesie obtinuta de liderii polonezi prevede ca o decizie a UE nu poate fi modificata fara unanimitate de voturi, situatie care, practic, este foarte greu de obtinut. Astfel, in ciuda simplificarii sistemului de vot, liderii UE au permis mentinerea unei piedici importante in procesul decizional.

Tratatul de la Lisabona creeaza functia de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externa si de Securitate, persoana ce va fi in acelasi timp si vicepresedinte al Comisiei Europene.

Tratatul de la Lisabona mentine unele dintre prevederile Tratatului Constitutional si eficientizeaza institutiile europene in ceea ce priveste procesul decizional. Mai mult, sunt formulate politici comune in mai multe domenii si se acorda o importanta mai mare vointei cetatenilor europeni. Pe de alta parte, noul tratat a pierdut o serie dintre prevederile Tratatului Constitutional, discutia despre o Constitutie europeana fiind abandonata, la fel si simbolurile europene de steag sau imn ce au fost scoase din textul tratatului.



George Marshall (1880-1959) general si om politic american, nascut la Uniontown – Pennsylvannia; sef de stat major al armatei SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial; secretar al Departamentului de Stat 1947-1948; a initiat planul de ajutor acordat de SUA Europei; in 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.

Bianca Predescu, Drept institutional comunitar, Craiova, Edit. Universitaria, 1999, p. 11.

Sir Winston Churchill (1874-1965) om politic britanic, nascut la Blenheim – Oxfordshire; Prim-ministru in perioada 1940-1945 si 1951-1955; lider al Partidului Conservator; personalitate marcanta a celui de-al doilea razboi mondial si a victoriei asupra Axei; in 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatura.

Robert Schuman (1886-1963) om politic francez nascut la Luxembourg; Ministru de finante, presedinte al Consiliului de Stat, Ministru de externe si Ministru al justitiei; autor al Planului C.E.C.O. si initiator al reconcilierii franco-germane; Presedinte al Miscarii europene (1955), Presedinte al Parlamentului European (1958-1960).

Jean Monnet (1888-1979) om politic francez nascut la Cognac; autor al planului de modernizare a economiei franceze (1945); Presedinte al C.E.C.O. (1952-1955); fervent sustinator al constructiei europene pana in 1975.

Konrad Adenauer (1876-1967) om politic german nascut la Cologne; Cancelar al R.F.G. (1949-1963); adept al unei economii liberale, a initiat o politica de intelegere a Germaniei cu statele vest europene si de integrare a Germaniei in structurile europene.



Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept institutional comunitar european, Bucuresti, Editura Actami, 2000, p.170.

Bianca Predescu, op. cit., p. 15.

Paul Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian; incepand cu 1936 a fost in mai multe randuri ministru de externe si primul ministru al Belgiei; presedinte al Adunarii Consultative a Consiliului Europei intre 1949-1951; secretar general al NATO in perioada 1957-1961.

Octavian Manolache, Drept comunitar, (ed. a III-a), Bucuresti, Edit. All Beck, 2001, p. 5.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 21.

Realizarea Uniunii vamale s-a facut in 3 stagii, primul incepand in ianuarie 1959, al doilea doilea in ianuarie 1962 si al treilea in ianuarie 1966.

I. G. Barbulescu, Sistemul institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007, p. 38.

De altfel, dupa aderare, Marea Britanie si Danemarca au parasit A.E.L.S., fara insa a rupe relatiile economice cu statele membre ale acestei organizatii. Membrii ramasi in A.E.L.S. au negocit acorduri industriale de liber schimb cu Comunitatea, beneficiind de avantajele comertului fara taxe vamale, cu exceptia tranzactiilor cu produse agricole, si nefiind obligate sa accepte nici una din obligatiile pe care le incumba apartenenta la Comunitatea Europeana.

L. A. Ghica (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editia a II-a, Editura Meronia, Bucuresti, 2006, p. 36.

D. Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucuresti, 2001, p. 19.

Danemarca si Irlanda au organizat si ele referendumuri pentru aderarea la Comunitatea Europeana, populatia declarandu-se in favoarea aderarii in proportie de 83%, respectiv 63%. Guvernul H. Wilson a decis sa supuna aderarea Marii Britanii unui referendum. Acest referendum a fost pozitiv (5 iunie 1975), confirmand deci aderarea.

V. Marcu, N. Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 24.

R. Munteanu, Drept European, Evolutie-Institutii, Ordine Juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996, p. 80.

D. Leonard, op. cit., p. 22.

D. C. Dragos, Uniunea Europeana. Institutii. Mecanisme, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 15.

Aderarea Spaniei si Portugaliei a fost intarziata si de piedicile puse de guvernul grec, care a conditionat semnarea tratatelor de aderare a celor doua de primirea unor sume substantiale din partea Comunitatii Europene. Cererile grecilor au fost acceptate, fiind create Programele mediteraneene Integrate, din care au beneficiat insa si zonele de sud ale Italiei si Frantei.

I. G. Barbulescu, op. cit., p. 40.

Institutiile comune sunt: Comisia Europeana, Consiliul Comunitatilor Europene, Curtea Europeana de Justitie si Adunarea Parlamentara. Adunarea Parlamentara a inceput sa foloseasca treptat denumirea de Parlament European, insa consacrarea expresa a acestei denumiri este facuta doar in 1986 prin Actul Unic European.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 30.

I. G. Barbulescu, op. cit., p. 43.

Dupa numele presedintelui sau.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 31.

Semnarea in 2 faze se explica prin decizia Danemarcei de a supune unui referendum rezultatele negocierilor ce au dus la Actul Unic European. Majoritatea statelor membre si-au manifestat insa vointa de a semna Actul Unic European fara a mai astepta rezultatul referendumului din Danemarca, astfel incat aceste state l-au semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986. Italia si Grecia au preferat sa astepte rezultatul referendumului din Danemarca si, in consecinta aceste 3 state au semnat Actul Unic la Haga, la 28 februarie 1986. Intrarea in vigoare a Actului Unic a avut loc la 1 iulie 1987, in loc de 1 ianuarie 1987, asa cum era prevazut, intrucat Irlanda pentru a se conforma unei decizii a Curtii Supreme, a trebuit sa-si modifice Constitutia pentru a putea sa-l ratifice.

Dispozitiile relative la acest din urma subiect au fost elaborate separat de un grup distinct de negociere. Datorita insistentei Comisiei si in ciuda reticentelor unor state membre s-a decis inserarea acestui titlu intr-un instrument unic.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 32.

T. Stefan, B. Andresan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 15.

R. Munteanu, op. cit., p. 97.

Derogarile vizau ce-a de a treia etapa a Uniunii Economice si Monetare si politica de aparare comuna, transferul competentelor in materie de justitie si afaceri interne. Dificultati au ezistat si in Franta, desi nefinalizate cu o respingere a ratificarii tratatului. Alegatorii francezi, adepti, de altfel, ai unei Uniuni mai stranse intre statele europene, au votat in proportie de 43% contra ratificarii, profitand de ocazie pentru a da un vot de blam guvernului socialist care solicitase referendumul. Din fericire „procentul celor suparati” pe guvern nu a fost suficient pentru respingerea ratificarii. De asemenea, in Germania a fost necesara interventia Curtii Constitutionale, pentru a declara Tratatul conform cu Constitutia germana.

I. G. Barbulescu, op. cit., p. 48.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 40.

Idem, p. 41.

I. G. Barbulescu, op. cit., p. 49.

Ibidem

D. C. Dragos, op. cit., p. 20.

Norvegia este un stat asupra careia legislatia comunitara are un impact deosebit; astfel, intre 1997 si 2003, Norvegia a transpus in dreptul intern peste 18 % din legislatia Uniunii Europene. În parte, aceasta activitate normativa este determinata de participarea tarii la Spatiul Economic European si de accesul liber pe care il are la piata interna comunitara.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 45- 46.

T. Stefan, B. Andresan- Grigoriu, op. cit., p. 31.

Ibidem

G. Gornig, I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 20.

Este vorba de stabilirea preturilor (rata inflatiei), rata dobanzilor, deficitul bugetar si ratele de schimb.

În septembrie 2003, Suedia a respins din nou, prin referendum, adoptarea monedei unice europene.

Cele trei state au facut uz de clauza opting out, clauza de scutire ce le permite sa ramana in afara sistemului monedei unice.

D. C. Dragos, op. cit., p. 23.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 49.

Idem, p. 50.

G. Gornig, I. E. Rusu, op. cit., p. 21.

În Olanda referendumul are un rol consultativ.

În data de 12-13 decembrie 2002, la Summit-ul de la Copenhaga se lanseaza din partea UE invitatia de aderare catre aceste tari.

T. Stefan, B. Andresan- Grigoriu, op. cit., p. 39- 40.

Romania a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995. Dupa decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu Romania au inceput la 15 februarie 2000. Romania a incheiat negocierile de aderare in cadrul Summit-ului Uniunii Europene de iarna de la Bruxelles din 17 decembrie 2004.

D. C. Dragos, op. cit., p. 29.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Stiinte-politice


Demografie
Stiinte politice