Autonomia potentiala a statului

Sectiunea 3 - autonomia potentiala a statului

Critica si descriere a modului in care celelalte teorii concep statul: Aproape toti cei care scriu despre revolutii sociale considera ca acestea incep cu crize politice deschise. La fel, aproape toti considera ca revolutiile incep prin tulburariconflicte in care partidele politice organizate si factiunile organizate sunt actori principali. De asemenea este recunoscut faptul ca revolutiile culmineaza cu formarea unor noi institutii (organizatii) de stat a caror putere poate fi folosita pentru reconsolidarea transformarilor socioeconomice care au avut loc dar si pentru a promova schimbari viitoare. Structura si activitatile organizatiilor noului stat sunt tratate ca expresii a intereselor fortei (socioeconomica-culturala) care a iesit victorioasa in urma revolutiei. Statul este vazut ca o arena in care conflictele intereselor economice si sociale sunt dezbatute (solutionate). Ce face ca statul sa devina o arena politca sunt actorii care opereaza in interiorul sau cu mijloace ca coercitia sau sloganuri care sunt asimilate de public. Toti (adica marxistii, Tilly, Gurr si Johnson) trateaza statul ca o arena in care conflictele sociale sunt rezolvate chiar daca rezolvarea cere dominatie si nu consens voluntar. !!! Ideea ca statele sunt doar instrumente manipulate de conducatori, clase sau grupuri a ridicat problema autonomiei relative a statului. Skocpol: toate aceste teorii sunt gresite deoarece nu iau statul ca pe un actor autonom.

Teoria propusa de Skocpol: Este nevoie de o abordare mai centrata pe stat. Putem explica transformarile social-revolutionare numai daca luam statul ca macro-structura. Statul, conceputganditabordat corect, nu este doar o arena in care au loc conflictele socio-economice. Este mai degraba, un set de organizatii administrative, militare si de mentinere a ordinii interne, conduse si mai mult sau mai putin coordonate de o autoritate executiva. Orice stat, in primul rand, extrage resurse din societate si le foloseste pentru a crea si mentine organizatii administrative si coercitive. Desi aceste organizatii nu formeaza singure sistemele politice (deoarece aceste sisteme pot contine, spre exemplu, institutii prin care interesele sociale sunt reprezentate in crearea de politici sau insititutii prin care actori nestatali sunt mobilizati sa participe la realizarea politicilor publice) aceste organizatii reprezinta baza puterii statului. Unde exista, aceste organizatii ale statului sunt cel putin potential autonome fata de controlul direct al clasei dominante. Masura in care ele sunt de fapt autonome si cu ce efecte, variaza de la caz la caz

Manifestare a autonomiei statului

Organizatiile statale concureaza cu clasele dominante in alocarea resurselor din economie si societate. Resursele pot fi folosite pentru a intari autonomia statului care este de obicei amenintatoare pentru clasa dominanta, (asta daca nu cumva puterea statului este de fapt folosita pentru a sprijini clasa dominanta caci si asta e posibil). Desi atat statul cat si clasa dominanta are interesul de a controla clasaclasele subordonatae si de a mentine ordinea actuala, uneori statul face concesii claelor subordonate chiar impotriva intereselor clasei dominante dar nu contrar scopului statului insusi, acela de a controla populatia, de a colecta taxe si de a alimanta cu personal aparatul de coercitie (in text recrutare in armata).

Un alt exemplu de autonomie a statului fata de clasegrupuri etc este dat de faptul ca orice stat exista intr-un mediu de state. Aceasta implicare intr-o retea de state este o baza pentru o potentiala autonomie de actiune asupra si impotriva grupurilor si aranjamentelor economice din propria jurisdictie (incluzand clasa dominanta si relatiile existente de productie). Acest lucru este cauzat de faptul ca, spre exemplu, presiunile militare externe pot determina statul sa ia decizii care sa fie chiar importiva intereselor clasei dominante

Skocpol despre perspectiva ei asupra statului: aceasta (perspectiva) poate fi etichetata in mod corect ca fiid realista (paradigma realista in teoria relatiilor internationale). Teoria insista asupra faptului ca statele sunt organizatii care controleaza sau incearca sa controleze teritorii si oameni. De aceea incercarea de a explica revolutiile trebuie sa vizeze nu numai relatiile dintre clase ci si relatiile dintre state si relatiile dintre state si clasele dominante.

Skocpol critica marxistii: acestia au reliefat schimbarile in structurile claselor si chiar dezvoltarile economice pe termen lung. Totusi au ignorat transformarile organizatiilor statului cum ar fi armata sau administratia.

Metoda cartii: istoria comparatacomparativa. Istoria comparativa este folosita cand se face referinta la 2 sau mai multe traiectori de state-natiune, complexe institutionale sau civilizatii care se juxtapun. Bendix si Anderson folosesc comparatii sa sa arate contraste intre natiuni si civilizatii luate ca intreguri sintetice. Dar mai exista si o a treia versiune a istoriei comparate cea in care intentia este sa dezvolte, sa testeze si sa rafineze ipoteze cauzale explicative despre evenimente sau structuri integrale despre macrounitati asemenea statelor natiune. Analiza istoriei comparate are radacini in stiinta sociala. Logica sa a fost explicata de J.S.Mill. cum functioneaza analiza istorica comparata? Exista doua cai:

a)      se poate stabili ca unele cazuri care au in comun fenomenul pe care il explicam au de asemenea, in comun si un set de factori cauzali, chiar daca acestia variaza intr-o maniera considerata irelevanta. (metoda consensuluiintelegerii - method of agreement)

b)      se poate face diferenta intre cazurile intre care fenomenul pe care il explicam si cauzele ipotezei sunt prezente, cu alte cazuri in care fenomenul si cazurile sunt absente (metoda diferentei)

Dificultati pe care le pune metoda (istoriei comparate):

uneori este dificil sa fie gasite cazurile istorice exacte necesare pentru comparatie.

chiar daca aceste cazuri sunt acceptabile, controlul perfect asupra tuturor variabilelor relevante nu poate fi niciodata obtinut

nu treuie confundata metoda cu teoria. Metoda nu poate stabili si defini fenomenele de studiat. Pt asta ai nevoie de teorie

Cazurile studiate: cartea va combina cele doua abordari: Rusia, China si Franta vor fi exemple de cazuri pozitive (in care revolutiile au avut succes), Acestea 3 au avut modele cauzale similare in ciuda diferentelor dintre ele. In afara acestora se vor lua cazuri in care revolutiile nu au avut succes, spre exemplu revolutia din Rusia din 1905. Aceasta va fi pusa in contrast cu cea din 1917 (cea care a avut succes). Revolutiile franceza, rusa si chineza au culminat cu consolidarea puterii statala revolutionara. Franta a fost o revolutie europeana inaintea sec. XX inteleasa ca burgheza-capitalista sau liberala-democratica. Rusia a fost o revolutie antiabsolutista sau dezvoltata statistic sau proletara-comunista. China nu se poate clasifica legitim cu Franta deoarece revolutia franceza a fost burgheza sau liberarala si cea chineza, nici una dintre cele doua. China ar trebui grupata cu revolutiile nationale eliberatoare ale lumii a treia. Toate cele trei revolutii au aparut in state bogate, agrare si ambitioase politic si nici unul nu a fost subjugat colonial. Aceste vechi regimuri au fost autocratii protobirocratice care deodata au trebuit sa se confrunte cu concurenti dezvoltati militari si economic. In toate cele trei revolutii crizele externe s-au combinat cu structurile interne si au produs:

incapacitatea masinariei statului central a vechiului regim

rebeliunea din parte a claselor inferioare (tarani)

mobilizarea maselor de catre conducatori politici pentru consolidarea revolutiei.

Urmarea revolutiei a fost un stat-natiune centralizat, birocratic.