Phoenix si Gazeta de Vest - un recviem de-o clipa-doua

Phoenix si Gazeta de Vest - un recviem de-o clipa-doua

Primul dispare Phoenix-ul, contrazicand, ulterior, legenda, cata vreme n-a mai renascut, iar cenusa i-a fost spulberata in zarile uitarii. In februarie, redactia aniversase cele 100 de numere[1], printr-un articol intitulat chiar Phoenix 100. Dupa ce se spune ca saptamanalul "s-a nascut din durerea, orgoliul si lacrimile demnitatii romanesti ranite, scuipate, batjocorite, aici, la ea acasa" si ca exista tocmai pentru ca "militeaza pentru buna intelegere, pentru pace sociala, toleranta, egalitate si respect reciproc intre romanii si maghiarii loiali acestei tari", se promite ca va ramane pururea dusman al tuturor celor care ignora cu buna stiinta atributul romanesc al pamantului Ardealului. Temele sunt aceleasi, in primul rand dusmania ancestrala si sistematica a maghiarimii fata de neamul ce a creat Miorita, diversiunile finantate de Fundatia Soros, crimele hortystilor, caracterul eminamente patriotic al ofiterilor de Securitate.

Ultimul numar - 24 (117) - apare in ultima saptamana a lunii iunie, fara a exista vreun articol prin care sa fie anuntata desfiintarea redactiei sau macar suspendarea aparitiei saptamanalului. Totul se petrece brusc, fara o alarma care sa traga semnalul despartirii de cititorii fideli. Ultimele numere nu mai mentioneaza numele directorului, Alexandru George Munteanu, ci numai cel al directorului onorific, Gheorghita Lupau.

Destui au fost cei care au deplans disparitia Phoenix-ului, crezand ca e vorba numai de o sincopa de parcurs. Din nefericire, "tovarasul de drum"[2] fusese abandonat cu totul. Puterea a avut nevoie de Phoenix in primii ani de dupa 1990, pentru a canaliza si tine sub un control direct energiile romanilor nationalisti, pentru care sentimentul patriotic era direct proportional cu ura impotriva popoarelor vecine. De acum, stridentele incepeau sa displaca. Nu mai era nevoie de o publicatie care inducea o imagine dificil de explicat in strainatate, in statele europene pe care deja le curtam pentru un parteneriat al viitorului. In al doilea rand, Crisana sau Crisana plus puteau prelua sarcina unui discurs apasat patriotic, intr-un limbaj mult mai adecvat, cu o stilistica ce nu starnea repulsiile spiritelor civice. Apoi, in al treilea rand, ramanea, pe mai departe, revista "Romania Mare". Oricum, niciodata Phoenix-ul nu a fost ceea ce se cheama o publicatie locala. Nu a fost interesat defel de subiecte de actualitate comunitara si nu a avut de-a face cu pulsul locului. Era mai putin important unde era editat saptamanalul, cata vreme singurul subiect ce constituia un etern pariu pentru sumarul fiecarei editii era pericolul unguresc la adresa natiei si, implicit, tradatorii de neam. La fel de bine, Phoenix-ul putea sa apara la Vaslui, la Tulcea sau la Resita, tocmai pentru ca nu conta amprenta spatiului de obarsie.

Cand "tovarasii de drum" au devenit un lest, nu a fost nici o problema sa fie abandonati. Disparitia Phoenix-ului e povestea trista a unui astfel de proces cinic. Daca e adevarat ca pasarea Phoenix a renascut din propria cenusa, la fel de valid poate fi si faptul, mult mai prozaic, dar cu atat mai realist, ca "pasarea pre limba ei piere"!

Presa de elan sufera prin Gazeta de Vest a doua ei pierdere intr-un singur an. Alte investitii sufletesti si intelectuale, dintre cele mai onorabile, se dovedisera a fi esecuri dureroase, dar prognozabile deja dupa primul an al recastigarii libertatii de expresie. Anticomunistii cei mai ferventi, animati de idealurile unei societati civile care milita pentru o democratie functionala, nu gasisera reteta pentru a ajunge cu mesajul lor la marea masa a cititorilor. Undeva se petrecuse un scurt-circuit. In fond, era vorba despre bunele intentii care nu puteau surmonta regulile dure ale meseriei.

Echipa era deja foarte redusa. In afara colaboratorilor, ziarul era facut de trei oameni - Sergiu Vaida, Alexandru Seres si Florin Budea. Anul 1992 se anunta dificil, cu atat mai mult cu cat bazinul cititorilor era acum atacat si de Noua Gazeta de Vest, o publicatie care, stilistic si ideologic, mergea cam pe aceleasi repere: intelectualism afisat, servirea fara conditii a opozitiei politice, promonarhism agresiv, critica dura, chiar sarcastica, a puterii, identificata cu neo si criptocomunismul[3]. Conflictele interne se tin lant, scandalurile intre vechii tovarasi de idealuri fac deliciul adversarilor, iar dezertarile pigmenteaza nefast ultimul an din viata gazetei . Nimic nu mai ramasese din coeziunea grupului initial. Involutia anunta sfarsitul iminent, redactia se dezintegreaza, iar toamna aduce si ultimul numar al unui saptamanal care, in urma cu nici trei ani, promitea totul, in numele libertatii de expresie, anticomunismului retoric si rafinamentului livresc. Agonia nu a fost lipsita de convulsii si episoade mai putin onorabile, printre care poate fi amintita initiativa redactiei de a acorda "azil politic" unui ofiter de Securitate iesit la pensie, Ioan Salagean, afectat de alcool, cu un discernamant eclipsat adeseori de interstitii ale delirului etilic.

Esecul a intristat pe cei care pusesera entuziasmul lor, intentiile nobile si lecturile lungilor ani de fundamentalism ideologic la baza unei publicatii care se dorea a fi tribuna dreptatii, icoana idealurilor civice pure, cutia de rezonanta a adevarului. Totul s-a dovedit a fi doar un manunchi de visuri ce nu avea nimic in comun cu realitatea. Sergiu Vaida pleaca, fireste, ultimul. Abandonat de cei care nu-i mai hraneau iluziile, considerandu-se el insusi un om tradat, victima a Raului instrumentat de restauratia comunisto-securista, va pleca din Oradea, mai multi ani de zile[5]. Cel ce i-a stat alaturi, intr-un exercitiu admirabil de fidelitate, ca o rasplata a faptului ca il initiase in tainele spectaculoase ale jurnalismului a fost Florin Budea. Usa se inchide intr-o zi oarecare de octombrie. O data cu ea, amagirea ca din comunism se poate iesi eseistic, clamand virtuti.