Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism



Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Jurnalism


Index » hobby » » diverse » Jurnalism
» O problema spinoasa: definirea reportajului


O problema spinoasa: definirea reportajului




O problema spinoasa: definirea reportajului

Eforturile de a intelege si defini reportajul se remarca, la noi, odata cu aparitia, zgomotoasa si chiar „scandaloasa” a genului, in cercul avangardei literare a anilor 20-30. Fiind in primul rand o reactie de tip literar (sau anti-literar, ca atitudine de fronda a tinerilor „razvratiti” impotriva excesivei literaturizari a realitatii), definirile lui se inscriu in sistemul de opozitii real-imaginar, adevarat- fictiv, scriitura „nuda” – scriitura „literara”, adica artificiala.

Filonul francez




Intrucat reportajul romanesc este puternic impregnat de « savoarea » franceza, trebuie sa remarcam faptul ca, in momentul aparitiei marilor reporteri romani (in primul deceniu interbelic), Franta constituie un model cultural dominant pentru societatea noastra. (X) X – Punctul de maxima interferenta a reportajului (si a teoriilor despre reportaj) francez si a celui romanesc este perioada interbelica, intr-o crestere progrexiva de la sfarsitul anilor ‚20 pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. „Scoala franceza” este reprezentata, in epoca, de nume celebre ale „marelui reportaj”: Albert Londres, Joseph Kessel, Edouard Helsey, Ludovic Naudeau, Paul Morand, Blaise Cendrars, Georges Simenon si multi altii. Pe aceasta tema vezi capitolul Evolutia si limitele genului, in Radu Ciobotea, Reportaj si literatura, Casa cartii de stiinta, Cluj-Napoca, 2005.

Dezbaterile franceze asupra reportajului se incheiasera, insa, dupa aproape trei decenii de polemici, iar genul isi gasise rostul, echilibrul si . .cititorii. Marele « scandal » iscat de afirmarea reportajului izbucnise in 1897, odata cu publicarea articolului lui Alfred Fouillé, intitulat “Quelques reflexions sur la criminalite et le socialisme”, in Revue bleue. Era vorba de un adevarat rechizitoriu impotriva presei, gasita ca principala vinovata pentru cresterea delincventei juvenile, iar reportajul devenea principalul « vinovat ». Pe aceeasi linie se inscrie dezbaterea condusa de Henry Bérenger, in paginile aceleiasi reviste, un an mai tarziu.

Odata cu aparitia marilor reporteri la sfarsitul secolului XIX (Pierre Mille, Gaston Leroux, Maurice Talmeyr, Paul Ginisty), genul era, totusi, definitiv consolidat, devenind chiar una din formulele sigure de a castiga succesul la public. “Povestea adevarata” acoperea, din ce in ce mai mult, coloanele destinate productiilor literare si dezbaterilor de idei, care se retreau spre publicatiile mai specializate. Nu este vorba, aici, de o renuntare la literatura, ci de o conversie a literarului in “modul literar” de a recepta si exprima lumea reala. Reporterul este investit cu increderea cititorului, care e convins ca va intra in contact nu doar cu adevarul exact al faptelor, ci si cu trairea unor experiente unice. La inceputul secolului XX si, mai ales, in perioada interbelica, reportajul acopera, ca orizont de asteptare, dar si ca definitie a genului, toate datele obiective si subiective ale unei experiente care pun in valoare experienta umana. “Le grand reporter - spune Christian Delporte - revèle au monde une réalité; mais une réalité telle que la vit et l’interprète le journaliste”. (X) X - « Marele reporter reveleaza lumii o realitate ; dar o realitate asa cum o traieste si o interpreteaza jurnalistul », Christian Delporte, op. cit., p. 70

In opinia unuia din marii reporteri francezi, care este, in acelasi timp, si unul din cei mai buni critici dramatici ai epocii (Henri Béraud), reportajul este intr-adevar o rasturnare a lumii, asa cum sustinea Albert Fouillé, dar una menita sa gaseasca perspectivele ce se deschid spre adevar: “Faire du reportage, cela signifiait: regardez l’envers de la société, mêlez-vous aux hommes, percez les mobiles des grands, touchez les plaies des humbles, observez les coulisses des tragédies du monde et ses comédies . ” (X) X - “A face reportaj insemna:sa privesti invers societatea, sa te amesteci printre oameni, sa intelegi ratiunile celor mari, sa atingi ranile celor umili, sa observi culisele tragediilor sI comediilor lumii”, apud Jean-Noel Jeanneney, Une histoire des médias des origines à nos jours, Editions du Seuil, Paris, 1996, p. 165

Ecuatia in care Béraud aseaza reportajul este tipica “scolii franceze”, prin raportarea la o serie de antinomii subintelese: a nu privi realitatea pur si simplu, ci a o suspecta, gasind unghiul care inverseaza rolurile sociale si acorda un acces sporit spre adevar (culisele evenimentelor), a nu povesti din afara, ci a participa la povestea care se contureaza ca subiect, a te situa mereu de partea celor nedreptatiti. Aceasta unda de umanitarism construieste si componenta de “justitiar” a autorului de reportaj, deschizandu-i drumul spre gloria unor campanii de presa menite sa restabileasca dreptatea acolo unde societatea, prin institutiile ei, a gresit grav.

Desi diferiti ca atutudine si expresie, Albert Londres si Georges Simenon fixeaza limitele genului ca implicare directa, perpetua lupta cu cliseul (literar) si cautare a autenticitatii. In prefata pe care o scrie cartii sale de reportaj din Africa (Terre d’ébène), Albert Londres exprima profesiunea de credinta a reporterului, subliniind responsabilitatile pe care aceasta meserie le incumba : “ Je demeure convaincu qu’un journaliste n’est pas un enfant de choeur et que son rôle ne consiste pas à précéder les processions, la main plongée dans une corbeille de pétales et de roses. Notre métier n’est pas de faire plaisir, non plus de faire du tort, il est de porter la plume dans la plaie” (X) X – „Raman convins ca un jurnalist nu este un copil de cor si ca rolul lui nu consista in a deschide procesiunile, cu mana intr-un cosulet cu petale si trandafiri. Meseria noastra nu este de a face placere, ci de a ajunge, prin scris, la ranile omenirii”, Albert Londres, Avant-propos, Terre d’ébène (La Traite des Noirs), Editions Serpent a plumes, Paris, 1994, p. 11 Nu a fost intotdeauna asa, nici macar pentru Albert Londres. Pana in 1923, marele reportaj insemna pentru el, ca si pentru alti confrati ai lui lansati in timpul razboiului si apoi cuprinsi de vertijul marilor si interminabilelor calatorii, cunoasterea lumii. Sau chiar deplasarea insasi (X) X . “S’il voyageait - spune Albert Londres despre corespondentul special ca tipologie si tempérament - c’ tait comme d’autres fument l’opium ou prisent la coco. Céetait son vice,à lui. I létait l’intoxiqué des sleepings et des paquébots. Et après des années de courses inutiles à travers le monde, il pouvait affirmer que, ni le regard d’une femme intelligente et malgée cela proprement faite, ni l’attrait d’un coffre-fort, n’avaient pour lui le charme diabolique d’un simple et rectangulaire petit billet de chemin de fer”. („Daca pleca in calatorie, era asa cum altii fumeaza opiu sau trag cocaina pe nari. Era viciul lui, era intoxicat de vagoanele de dormit si de pacheboturi. Si, dupa ani si ani de curse inutile de-a lungul si de-a latul lumii, putea sa spuna ca nici privirea unei femei inteligente si, paradoxal, prezentabile, nici atractia unui seif nu aveau pentru el farmecul diabolic al unui simplu si rectangular bilet de tren”), Albert Londres, La Chine en folie, Editions Le Serpent à plumes, Paris, 2001 (première édition 1922), p. 18

In cazul lui Georges Simenon, reportajul inseamna in primul rand iesire din vraja, oricare ar fi ea: a calatoriei, a aventurii, a exotismului, a iluziei dreptatii. El nu se simte chemat sa indrepte destine in eroare sau sa salveze oameni condamnati din eroare, ca Albert Londres. Dar nici nu considera ca reportajul ar trebui sa inregistreze cu maxima acuratete datele subiectului ales. El ramane pasiune in aceeasi masura ca la Londres, Paul Morand sau Blaise Cendrars, dar e o pasiune a cautarii autenticitatii umane, aventura a adevarulu. (X) X - “Le reportage, c’était pour moi un moyen de poursuivre toujours une quete qui, en somme, me hantait: trouver l’homme. Mes reportages n’etaient pas des reportages, mais la recherche de l’homme tout nu: la recherche de l’homme tel qu’il est vraiment”. “Reportajul era pentru mine un mijloc de a cauta ceva care ma obseda, anume omul. Reportajele mele nu erau tocmai reportaje, ci cautari ale omului dezgolit; a omului asa cum este el cu adevarat ), cité par Francis Lacassin, Le reportage selon Simenon, Georges Simenon, Mes Apprentissages, p. 356

Nu intotdeauna singurul adevar descoperit prin reportaj este exterior. Dupa cum remarca Edouard Helsey, atit practicarea cat si lectura lui sunt procese aflate in relatie cu valoarea umana, si au drept efect o “imbogatire” interioara: “ J’avais pris un gout très vif pour ce qu’on appellait deja “le grand reportage”.L’exemple d’un aié comme Ludovic Naudeau m’avait montré combien cette forme d’activité peut enrichir l’ame et l’esprit de ceux qui s’y exercent”. (X) X - “Prinsesem un gust foarte viu pentru ceea ce se numea deja “mare reportaj”. Exemplul unui inaintas ca Ludovic Naudeau imi aratase cat de mult poate aceasta forma de activitate sa bogateasca sufletul si spiritul celor care o practica” , Edouard Helsey, Envoyé spécial, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1955, p. 249

E un fenomen propriu reportajului francez acela ca, in perioada 1923 - 1925, el dobandeste o constiinta de sine si isi asuma o serie de responsabilitati la care, pana atunci, nimeni nu se gandise. Reporterul “redresseur de torts” irumpe in gazetaria franceza cu forta unei fascinatii colective mai vechi, datorate romanului foileton in care aventurile eroului justitiar erau urmarite de un numar imens de cititori cu sufletul la gura.

Studiile franceze actuale asupra reportajului sunt mult mai specializate si mai didactice decat descoperirile entuziaste ale marilor reporteri interbelici. Philippe Gaillard (1986) propune o impartire pe criteriul specializarii intr-un anumit domeniu. Prite din acest unghi, reportajele se aseaza, desigur, in categorii precum specializate (cu nenumarate sub-categorii: politic, social, cultural, sportiv etc), nespecializate (faptul divers) si de informare generala (in general reportaje de eveniment). Iar Jean-Dominique Boucher alege metoda de a preciza ce NU este reportajul. Asadar, genul nu poate fi confundat cu: o analiza sau un comentariu de eveniment, o ancheta , un monolog sau un discurs exclusiv al ziaristului, o descriere de tip „natura moarta”, o lectie de morala ilustrata cu exemple, un jurnal personal (in formula „note de drum”), un montaj de elemente reale, dar pe care nu le-am documentat noi insine, o povestire care nu contine cel putin 80% din informatii provenind din teren. Intr-o definire concisa, fara explicatii, reportajul ar fi „un montaj de lucruri vazute, auzite, simtite, traite. Este o inlantuire de scene”. Pornind de la scena, viziunea lui Boucher se indreapta spre genul dramatic (evident, spectacolul), iar reportajul trebuie construit „dupa regulile dramaturgiei elementare: o introducere, o desfasurare, un deznodamant”. (J.D. Boucher, op. cit. P. 17)

„Literary journalism”

Implicarea subiectiva a reporterului, cu o larga plaja de atitudini situata intre spiritul aventurii si simtul dramei sociale sau politice, este una din trasaturile care au diferentiat, vreme de cateva decenii (pana la aparitia fenomenului New Journalism) reportajul francez de cel anglo-saxon. Si acesta din urma urmareste autenticitatea (sau uneori doar exactitatea) faptelor, dar fara a transforma jurnalistul in personaj al propriei povesti si fara a combina diverse elemente ale subiectivismului de la perspectiva documentarii pana la registrul scriiturii si la stil. In opinia unuia din cei mai mari reporteri americani, Ernest Hemingway, reportajul porneste de la detaliul capabil sa emotioneze si reconstruieste apoi “povestea” acelui detaliu sub forma epica:

Find what gave you the emotion; what action was that gave you the excitement. Than write it down making it clear so the reader will see it too and have the same feeling that you had. That’s a five finger exercise.” (X) X - “Gaseste ce ti-a provocat emotia; ce actiune te-a entuziasmat. Apoi scrie totul atat de clar incat cititorul sa inteleaga totul si sa aiba aceleasi trairi pe care le-ai avut si tu. Acesta e un exercitiu al celor cinci degete “ Ernest Hemingway, Monologue to the Maestro : a High Seas Letter , By-line: Ernest Hemingway, selected articles and dispaches ofg four decades, edited by Wiliam White, a Touchstone book, published by Simon & Schuster, New York, 1998 p. 219 “Exercitiile de reportaj” ale lui Hemingway sunt lectii meticuloase de sondaj interior si exterior menite sa gaseasca mecanismul intim al povestirii, perspectiva adecvata pentru punerea in valoare a caracterului real, uman, al faptelor. Reporterul nu participa, ci observa, ceea ce il diferentiaza de majoritatea celorlalti oameni, obisnuiti sa treaca pe langa intamplarile vietii neatenti. Reporterul (ca si scriitorul, de altfel) este, in viziunea lui Hemingway, un “profesionist al privirii”. Este, insa, o privire care nu trece dincolo de atentie, de inregistrarea neutra, neimplicata emotional si moral (X) X - ‘’Most peaple never listen. Nor do they observe. You should be able to go into a room and when you come out you know everything that you saw there and not only that”, ( Majoritatea oamenilor nu asculta niciodata. Nici nu observa. Ar trebui sa poti intra intr-o camera si, odata iesit, sa stii tot ce ai vazut acolo si nu numai atat”), Ernest Hemingway, op, cit., p. 219 Memorie, acurastete, detaliu, sobrietate. E perspectiva prozei (de fictiune si de non-fictiune) lui Hemingway, dar este, in acelasi timp, si perspectiva jurnalistica pe care o impune, intr-o anume etapa a evolutiei sale, reportajul de tip anglo-saxon.





O evolutie rasturnata spectaculos, totusi, de valul reporterilor care se saturasera de cumintenie si acuratete si voiau nebunie si creatie. The New Journalism este nu doar titlul antologiei realizate de Tom Wolfe in 1973, ci si momentul de rupere care marcheaza intrarea reportajului american intr-o lume pe care nu avea s-o mai parasdeasca: aceea a libertatii expresive de tip literar.Din moment ce romancierii au parasit domeniul realului, pentru a se pierde in meta-text, in oniric, parodie, in experimental, atunci le revine reporterilor misiunea de a exprima literar ceea ce romanul epocii nu mai era capsbil sa exprime. In prefata-manifest a antologiei sale, Tom Wolfe cere „un jurnalism care se citeste ca un roman”, fiindca este libertatea jurnalismului aceea de a folosi tehnici literare. Este nevoie, spune Wolfe, de un roman documentar, sau roman jurnalistic, care sa ofere atat descrierea obiectiva a evenimentelor, cat si viata subiectiva, emotiile protaginistilor. Intr-un interviu acordat de Tom Wolfe revistei franceze Histoire (ne.200, iunie 1996), ziaristul (ajuns demult celebru) stabilea patru modalitattehnice prin care un reportaj devine literatura: Prima este constructie scena cu scena, astfel incat povestea sa se deruleze trecand direct de la un episod la altul, fara a mai recurge la „naratiunea istorica” (rezumatul facut de un autor imnisicienz). A doua este utilizarea extinsa a dialogului, care da aceeasi „sernzatie de real”, a treia punctul de vedere, in sensul in care acesta era definit de Henry James, adica prezentarea unei scene din perspectiva unui personaj. In sfarsit, a patra este „notatia cu greutate de statut”, adica detaliile care sugereaza modul ian care un protagonist se considera pe sine sau vrea sa fie considerat ce ceilalti protagonisti ai story-ului. („ Toutes les choses indiquant la facon dont quelqu’un se considere ou desire etre considere, vetements, maniere de parler, de traiter avec des superieurs ou des inferieurs, mobilier, tout ce qui pointe l’idee que vous vous faites de votre place dans le monde. Ce genre de notation de details fait d’emblee partie des outils du romancier » (Tom Wolfe, Entre journalisme et roman, propos recueillis par Robert Louit, Histoire, juin 1996, p. 159) . Linia genealogica pe care Wolfe o stabileste pentru reportajul american nu include «articolele « de servici », oricat de corecte ar fi fost ele, nici anchetele senzationale ale primelor decenii ale secolului XX. In schimb, se intind de la Daniel Defoe pana la Mark Twain, si de aici la Stephen Crane, urmat de James Agee, Ernest Hemingway, A,J, Liebling, Joseph Mitchell, Lillian Ross, John don Passos, si John Steinbeck. Din generatia contemporana lui Wolfe, unul din discipolii sai, anume Mark Kramer va selecta numele lui Truman Capote si Norman Mailer, al lui Tom Wolfe si Joan Didion, urmati, in anii 70, de John Mc Phee, Edward Hoagland si Richard Rhodes, iar in anii 80 de Tracy Kidder, mark Singer, Adrian Nicole le Blanc si altii, toti autori de carti care ar putea fi incadrate in ceea ce Tom Wolfe numea « roman jurnalistic ».

Ceea ce face ca abordarile actuale sa nu mai porneasca de la tipul de subiect si acuratetea relatarii, ci de la existenta unei povesti. A story-ului. Deja, din acest punct, reportajul inceteaza a mai fi un simplu „articol”. „ Journalists do not write articles. They write stories. A story has structure, direction, point, viewpoint. An article may lack these.” considera Allan Bell (The Language of News Media, Cambridge, Massachusettes, 1991) , precizand ca nu este vorba de sensul „de suprafata” al termenului, ci de o relatie profunda radacinile umanitatii: „ Much of humanity’s most important experience has been embodied in stories.” „Povestea” contine nucleu epic, structura, derulare de evenimente, dar, in acelasi timp, ofera libertatea de a utiliza tehnicile narative de tip literar, dupa cum observa Mark Singer. „Story includes all the narrative techniques, as well as the intellectual substance of a tale.” (apud Norman Sims, The Art of Literary Journalism, op. cit., p. 19

In termenii analizei americane a genului, nu este vorba de vreo contradictie intre regulile jurnalismului si libertatea creatiei, ci dimpotriva, de o combinatie intre „efectul de real” pe care il confera datele exacte ale subiectului si caracterul artistic care deriva din unghiul de abordare, structura, tonalitate si stil (atribute eminamente subiective). Dennis Palmer Wolf, Julie Craven si Dana Balick (More than the Truth. Teaching non-fiction writing through journalism, Heinemann, Porthsmouth, 1996) considera ca adevarul unui reportaj este pus in evidenta nu doar de evenimentul relatat, ci mai ales de acel „intimate and specific detail” caci „the reader might not know or even imagine without zour particular insight”. In viziunea autorilor, realul „vazut jurnalistic” nu se refuza tratarii literare. „ The language of creative non-fiction is as literary, as imaginative, as that of other literary genres and is similarly used for lyrical, narrative and dramatic effects. What separates creative non-fiction from „noncreative non-fiction” (if we can be forgiven the use of that term for a moment to categorize all non-fiction outside this genre) is not only „the unique and subjective focus, concept, context and point of view in which the information is presented and defined” (Gutkind) but also the ways in which language serves the subject.” (p. XXVII) . Prin urmare, reportajul pune in miscare toate elementele narative pentru a re-crea realitatea, a tratand informatia altfel decat o fac toate celelalte genuri non-fictive. Si apoi, dincolo de aceasta tratare (care tine in special de structura si de unghi) intervine forta si originalitatea stilului. Este ceea ce sustinem si noi in volumele deja aparute ( Radu Ciobotea, Reportaj si literatura, 2005, Reportajul interbelic romanesc, 2006), precum si in paginile acestui curs.

Preluand o idee a lui Robert L. Root si Michael Steinberg (The Fourth Genre. Contemporary writers of/on creative non/fiction, Allan and Bacon, Boston , 1999) reportajul reprezinta cel de-al patrulea gen, in ordinea lyric, epic, dramatic. Caci restrangerea la primele trei sugereaza faptul ca, dincolo de ele, nu mai exista creatie. « Unfortunately, this classification system suggests that everything that is non-fiction should also be considered non-literature, a suggestion that is, well, nonsense. » (p.XXIII). Cei doi specialisti observa un fenomen rar subliniat, anume acela ca spatiul ocupat de alte genuri apropiate reportajului (printre care jurnalul intim, autobiografia, biografia, corespondenta, eseul, etc) este cucerit, lent, dar acest gen multiform, care poate avea toate perspectivele si toate tonalitatile posibile.

Dar valorile? Toata lumea, cand vine vorba de valori, se repede la cele, clasice, ale stirii. In cazul reportajului, se adauga, eventual valoarea expresiva, redusa repede la stil. In opinia lui Lee Gutkind (The Immersion Journalism/Creative Non/fiction Interplay. Living and Writing the Literature of Reality, in Dennis Palmer Wolf, Julie Craven, Dana Balick, More than the Truth), reportajul are si el cei cincir. (asa cum stirea are cei cei cinci w). Intr-o tonalitate oarecum jucausa, dar extrem de aplicata totusi, Gutkind propune 1. Real Life, 2. Reflection 3 Research, 4. Reading, 5. ’riting.

Real Life se refera, desigur, la experienta personala, in special la tehnicile de „imersiune” in lumea pe care reporterul vrea s-o descrie. Scopul acestei „integrari in subiect” este tocmai sentimentul de „fapt trait”, de reconstructia unui eveniment din perspectiva vietii adevarate. Reflection reprezinta partea de „eseu” a reportajului, argumentatia, mesajul catre cititor. „I write what I think about something” rezuma autorul, dar precizeaza ca aceasta poate fi o capcana, ca argumentatia neizbutita poate plictisi cititorul. „A writer’s feelings about and responses to a subject are permitted and encouraged in creative non-fiction – immersion journalism, as long as they are written to engage the reader” (p. 12). Exista, asadar, un echilibru fragil intre a scrie despre tine si a scrie despre ceilalti. A scrie despre tine este acceptabil atata vreme cat textul implica, rational si emotional, cititorul. Research este, evident, o parte a documentarii. Mai exact, partea care precede documentarea pe teren, „scufundarea” in arhive, navigarea pe Internet, lectura unor documente, in sfarsit, tot ceea ce poate furniza un background solid subiectului pe care vrem sa-l dezvoltam. Cu timpul, „research” devine o parte din cultura reporterului, adica nu doar o acumulare de date sau un morman de fise, ci un univers mai larg de cunostinte si experiente intelectuale, care, la randul lor, fac posibile disocieri, comparatii sau comentarii imposibile in alte genuri publicistice.

Reading este, pentru autorul de reportaje, o necesitate si o pasiune. Intr-un fel, este lumea lui secunda, lumea tacuta a cartilor, revistelor sau Internetului, unde el intalneste alte texte si alte viziuni despre lumea reala. Si apoi, mai exista permanenta confruntare cu maestrii genului. „Not only must writers read the research material unhearted in the library, but they also must read the work of the masters of their profession”. (p. 13) de altfel, aceasta este si una din diferentele dintre autorul de reportaje si colegii lui de redactie. Daca ceilalti isi pot permite sa nu citeasca nimic in afara de stricta documentatie pentru articolele lor, reporterul cu R de la reportaj este macinat de dorinta de a citi mai mult despre orice. El imbina documentarea vasta cu dorinta de a-si aprofunda cultura (cunostinte de literatura, critica si eseistica, istorie, politologie, eseu de arta plastica, biografii etc). Asta face ca formarea unui adevarat autor de reportaj sa dureze mult, dar sa fie incontestabila. Oriunde si oricand, indiferent de conditiile in care documenteaza si scrie, autorul de reportaj isi depaseste colegii de redactie prin gasirea rapida a unui unghi creator si prin alcatuirea unui text care sugereaza mai mult decat spun cuvintele. De la un moment dat, el aproape ca nu mai poate rata. Chiar daca primul subiect „nu iese”, este gasit un altul, poate mai bun, sau, la nevoie, ratarea insasi devine subiectul principal si e transformata intr-o poveste incitanta.

In sfarsit, ‚riting reprezinta tocmai cea mai vizibil creativa parte a reportajului. Este aici o intreaga lume, cu tehnici, cu experiente, cu cautari. Desi vom studia intr-un alt capitol aventurile stilistice ale reportajului, putem preciza inca de pe acum ca, in esenta, este vorba despre combinarea cronologiei si investigatiile psihologice si cu descrierea. Asta inseamna ritmuri diferite si imagini diferite pe parcursul aceluiasi text. Pentru Gutkind, esentiala este abilitatea de a scrie in scene. „Episodes, slices of reality are the building blicks of creative non-fiction – the primary distinguishing factor betwwe traditional reportage – journalism and „literary” and creative non-fiction, and between good evocative writing and ordinary prose. The uninspired writer will tell the reader about a subject, place or personality, but the creative non-fiction writer will show that subject, place or personality in action” (p.15). Pentru a separa scena de celelalte tehnici de scriere, Gutkind propune „testul galben”. Intr-un text de reportaj recunoscut, scris de o celebritate a genului, tanarul debutant poate identifica si acoperi cu galben fragmentele care tin exclusiv de actiune (de scena „traita”). In mod normal, va descoperi ca intre 75 si 95 la suta din text va fi galben. Proliferarea scenelor face ca story-ul sa fie mai real si mai fluent, si, pe de alta parte, raspunde unei culturi „cinematografice” a cititorului. Dar simpla scriere a scenelor nu este o regula in sine. Ele trebuie sa „treaca neobservate” de cititor, fiind atat de fluente si de firesti incat se confunda, cum spuneam, cu un film care e urmarit cu sufletul la gura.

In afara de scene, Gutkind subliniaza importanta detaliului (selecting details worth telling), care are darul de a aduce textul la nivelul imaginii, accentuand senzatia de real, fenomen numit generic in redactiile din lumea intreaga fie „real people in real life”, fie „truth is in the details of real life”. In sfarsit, scriitura reportajului nu poate exista fara „the narrative”, sau „frame”, cadrul narativ, structura „povestii”. Aceasta, la randul ei, poate avea numeroase variante, pe care le vom studia intr-un capitol viitor.



Definitii si teoretizari in spatiul romanesc

“Sa vina reportajul!” Avangarda literara romaneasca

Dezbaterea asupra reportajului romanesc incepe abia la un deceniu dupa primul razboi mondial. Aceasta intarziere fata de “modelul francez” pare ciudata daca avem in vedere puternica influenta pe care o are cultura franceza asupra celei romanesti in deceniile care preced prima mare conflagratie mondiala, si, mai ales, faptul ca aceasta influenta continua sa creasca in mod spectaculos in deceniile interbelice. Dupa cum observa jurnalistul francez Alferd Savelle intr-un articol publicat in saptamanalul Reporter, in 1937 in Romania se citesc aproximativ aceleasi publicatii ca si la Paris, si asta cu doar o zi sau doua diferenta, in functie de transportul distribuitorilor de presa.

La un sondaj pe un esantion de doua mii de exemplare vandute, lectura romaneasca de presa franceza arata in felul urmator: “peste 80 % sunt foi apartinand “marii prese de informatie”: Le Temps, Les Debats, Echo de Paris, Figaro, Le Jour, Le Journal, Le Matin, Le Petit Parisien, Excelsior, Intransigeant, Paris Soir . Restul de 20 % sunt ziare cu caracter politic marturisit: Action Française (5 %), Oeuvre (8 %) (a fost interzis in tara in ultimul timp - nota red.) Populaire (5%). Aceasta pentru cotidiene.”In materie de saptamanale, la 7000 de exemplare repartittia este : Candide -1800, Gringoire - 2700, Je suis partout - 425, Marianne - 2300. Din cele de stanga, se remarca doar Le Canard enchainé, La Lumière si Crapouillot, “a caror raspandire e insa foarte redusa”. (X) X - Alfred Savelle, Presa franceza sI publicul romanesc, Reporter, an V, nr. 30, 19 septembrie 1937

Din aceasta statistica rezulta o buna receptare a ziarelor de reportaj (Le Matin, Le Journal, Paris Soir, L’Intransigeant, le Petit Parisien) si o vadita inclinatie spre presa de dreapta. Fapt explicabil, daca avem in vedere ca cei care cumpara zilnic presa franceza nu sunt muncitorii, taranii sau somerii (care ar fi citit, poate, presa de stanga), ci oamenii cu stare din mediile politice si economice, plus o parte a intelectualitatii care are deja reflexul de a fi “la curent” cu ceea ce se petrece in Franta. Pe de alta parte, 1937 este anul in care influenta legionara asupra mediilor politice romanesti este la apogeu.

Daca receptarea reportajului francez de catre intelectualitatea romana este remarcabila, interesul de a-l defini si de a-l integra in viata culturala a tarii apare abia odata cu avangarda, la mijlocul anilor ’20, si continua odata cu formarea unei elite gazetaresti, in special dupa 1933. Avangardismul provoaca, dupa cum vom vedea, aparitia reportajului romanesc. Manifestele sale cheama reportajul, sugereaza cateva din trasaturile lui (priza la real, si nu la traditia literara, expresia directa, etc), dar nu il definesc prea clar. Deocamdata, un Eugen Lovinescu constata ingrozit imixtiunea stilului reportericesc la Cezar Petrescu, sfatuind indepartarea grabnica a scriitorilor de “noroiul actualitatii”, iar G. Calinescu deplange “caderea in documentar” a unor opere literare. La Geo Bogza, Calinescu remarca doar ca, dupa o serie de poezii “sfidator juvenile”, scriitorul trece la jurnalistica si da “o cu totul remarcabila serie de reportaje” Privirea criticului poposea o clipa asupra volumului de reportaje Tari de piatra, de foc si de pamant, gasind una din tehnicile literare utilizate de reporter: ”Autorul procedeaza ca un fotograf de arta, si deci ca un scriitor, intuind nota dominanta si apoi, prin apropiere si departare, scotand clisee fantomatice aproape neverosimile”. (X) X -George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Fundatia Europeana Dragan, Editura Bagard, Madrid, 1980, p. 807

Nu putem lua drept definitii frazele spectaculoase prin care avangarda literara romaneasca someaza reporterul sa intervina, spargand tiparele lenete, intepenite ale perceptiei si exprimarii realitatii. “ Jos cu poetii ! Jos zidurile ! Sa vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale . SA VIE REPORTERUL ! (Paul Sterian, Poezia agresiva sau despre poemul-reportaj, in unu, an IV, nr.35, mai 1931). Dar, totusi, trebuie remarcat faptul ca in manifestele miscarii este vorba de viata moderna, trepidanta, de civilizatia marilor orase, de schimbarea radicala a perceptiei realitatii. Avangarda soseste in cultura romana dintr-o exasperare totala, organica, si cauta aventura in toate ipostazele ei. De la intrarea in « zone interzise » si experimentarea absurdului, pana la refuzul literaturii si chiar al gramaticii. Intre procedeele noi de exprimare « antiliterara » se numara dicteul automat, montajul, colajul, asocierea libera de termeni ti imagini, dar si reportajul.

In Manifest activist catre tinerime(Contimporanul, 1924) ce marcheaza declantarea avangardei romanesti, Ion Vinea afirma : « Un bun reportaj cotidian inlocuieste azi orice lung roman de aventuri sau de analiza ». Revista  Integral debuta cu articolul-manifest fara titlu si fara semnatura, (scris de Ion Calugaru) ce reclama o noua sensibilitate (citadina),ce sugereaza o noua abordare a realitatii : « Traim definitiv sub zodie citadina. Inteligenta-filtru, luciditate-surpriza, ritm-viteza. Baluri simultane ». Aceasta « rasucire de ev » poate fi exprimata, in intregul ei adevar, doar de jurnalism, orice alta constructie fiind contaminata de fictiune, asadar de artificial. ( « Jurnalismul a intuit sensul vietii moderne, exploatand brut o realitate care nu cere interpret»). Din jurnalism « nu cer interpret » trei specii care nu pot exista decat in relatia totala cu realitatea : stirea, ancheta si reportajul. Ancheta nu se dezvoltase inca in anii ’30. Stirile erau de fapt divers si externe. Reportajul era intr-o profunda schimbare de destin. El isi cauta acum, corespondenta cu dimensiunile esentiale ale avangardismului : dinamismul si autenticitatea. Unghiul de abordare se schimba, devenind inedit, non conformist, proaspat. Aria de investigatie se largeste si ea, cuprinzand « banalul » pe care il reabiliteaza conferindu-i semnificatii ignorate pana atunci.

Receptarea reportajului ajunge, in 1933, un fenomen suficient de important ca sa fie analizat, in paginile Romaniei literare, de catre Ion I. Cantacuzino. In amplul articol intitulat Elogiul reportajului, acesta sesizeaza nu doar evolutia spectaculoasa a genului in Romania, dar si influenta pe care el o exercita deja asupra literaturii: “Reportajul se nascuse din necesitatile de exprimare ale literaturii. Acum, reportajul se dovedeste capabil sa influenteze, prin caracterele formulei sale, caracterele literaturii actuale. Atat de mult, incat pare sa reprezinte insasi esenta atmosferei literare de azi.” (X) X - Ion I. Cantacuzino, Elogiul reportajului, Romania literara, an II, nr. 50, 28 ianuarie 1933

Primele definitii si dezbateri asupra reportajului pornesc tot din randurile fostei avangarde. Imediat dupa intrarea in viata de jurnalist, poetul Geo Bogza scrie Introducere in reportaj, eseu care ii justifica optiunea, si, in acelasi timp, ofera si o privire asupra reportajului in contextul jurnalisticii moderne si al framantorilor sociale ale epocii. In viziunea lui, reportajul este unul din elementele de substanta ale gazetariei, alaturi de pamflet si informatie: ”Pamflet, reportaj, informatie. Iata cele trei elemente esentiale ale gazetariei moderne. Daca intr-un lung articol o fraza zvacneste surprinzator de vie, acolo a impuns unul din varfurile de platina ale acestui triunghi”. (X) X - Geo Bogza, Introducere in reportaj, Scrieri in proza, vol II, E.S.P L.A., Bucuresti, 1957, p. 19

Daca referirea la informatie era deja fireasca (ea constituind, de altfel, chiar nucleul de realitate al reportajului), situarea pamfletului in “triunghiul de aur” al gazetariei moderne este sorginte franceza. Caci pamfletul joaca un rol covarsitor in istoria presei franceze a secolelor XVIII-XIX . In secolul XX, insa, el se vede surclasat de reportaj, care preia o buna parte din subiectele “de scandal” ce facusera, pana atunci, deliciul cititorilor. Pentru Geo Bogza, reportajul este “o scoala a vietii adevarate”, dar si “cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildes” intr-o epoca in care “tragedii care privesc mase intregi de oameni asteapta sa fie exprimate in scris”. (X) X - Geo Bogza, op. cit., . 19 - 20 El presupune, deci, o estetica a angajamentului aflata in slujba unei atitudini militante, de stanga.

Tudor Vianu si provocarile realitatii

Cea mai apropiata definitie o realizeaza Tudor Vianu in capitolul 'Observatii asupra limbii si stilului lui Geo Bogza' din volumul 'Probleme de stil si arta literara.' In viziunea acestuia un bun reporter este 'un scriitor care se deplaseaza pentru a observa oameni, lucruri si imprejurari la fata locului, acela care procedeaza cu mijloacele anchetei sociale si care recompune observatiile sale nu in sintezele fictive ale fanteziei, ci intr-un fel care urmeaza de aproape configuratiile realitatii.'4 Esteticianul roman are in vedere 'reportajul literar, adica acea forma a descrierii si naratiunii in legatura cu aspecte ale actualitatii imediate, cu acele aspecte ale vietii sociale care reclama o atitudine activa.' Definitia este completata si cu o precizare asupra finalitatii sale:'Reportajul urmareste sa obtina impresia puternica, aceea care fixeaza atentia cam dispersata a cititorului solicitat de atatea ecouri ale realitatii.' (X) X - 4. T. Vianu, Probleme de stil si arta literara, ESPLA, Buc. 1957, p.115

De remarcat intai, aplecarea marelui nostru estetician si filozof al culturii tocmai asupra reportajului. Analizarea lui Geo Bogza de catre Tudor Vianu are semnificatia unei schimbari de atitudine a criticii literare romanesti fata de publicistica. In urmatoarele decenii, reportajul incepe sa fie luat in considerare de B.Elvin, George Ivascu, George Munteanu, Silvian Iosifescu, Z. Ornea, Dan Scarlatescu, Dan C. Mihailescu, Ion Vlad, etc. Cu exceptia celor doua monografii asupra lui Bogza (B.Elvin ti Dan Scarlatescu), se scriu, in general, scurte eseuri asupra cate unei dimensiuni a reportajului, fie la Geo Bogza fie la F. Brunea-Fox. Nici un studiu de amploare nu definette reportajul ti nici nu il urmareste in evolutia lui.

Prin urmare, Tudor Vianu ramane singurul care defineste aceasta specie cu mijloace ale criticii literare. Pentru el, reporterul este 'un scriitor care se deplaseaza'.Sa fi ignorat Vianu existenta ziaristului profesionist? Nici vorba. Problema nu e una de ordin profesional, ci de calitate umana. Ziaristul roman interbelic nu avea, in genere, o reputatie prea buna. Tudor Arghezi vedea gazetaria ca 'o profesiune plina de ciurucuri, de debutanti fara vocatie si de condeie uzate si plictisite de propria lor plictiseala si uz ' (Bilete de papagal,1928).



La randul lui, F. Brunea-Fox se simtea obligat sa precizeze ca 'in reportaj se ajunge printr-o sursa grea de intelectualitate.' O grea neincredere a omului de cultura apasa deci asupra reportajului. De aceea vrednic de a-l realiza este doar scriitorul, dotat cu o buna capacitate de a re-crea lumea in text. Evident, T. Vianu are in vedere finalitatea actiunii reportericesti, textul ce trebuie sa aibe 'valoare literara'. Continuarea definitiei urmeaza destul de riguros etapele alcatuirii reportajului, de la investigatii la redactare nu ' in sintezele fictive ale fanteziei' ci in conformitate cu 'configuratiile realitatii'. Mijloacul folosit de 'scriitor' in ”observare” ar fi ale 'anchetei sociale'. Definirea e limitativa, intrucat mijloacele sunt-dupa cum am vazut deja- mult mai complexe. In viziunea lui Vianu, reportajul ar fi deci, elicopterul investigativ care zboara la firul ierbii, urmarind fara gres configuratia terenului, fara a risca sa fie surprins de radarele literaturii. Aceasta ar incepe de la o minima desprindere de relieful terestru, urcand la inaltimi infinite si permitand cele mai traznite looping-uri.

Restrictiv se arata Vianu si in limitarea reportajului la cel 'literar', compus din descriere si naratiune, referindu-se strict la 'viata sociala' si reclamand neaparat 'o atitudine activa'. La o analiza atenta, nici unul din aceste elemente nu sta in picioare. Reportajul nu poate fi limitat la 'literar', ci, dimpotriva, 'literarul' este o forma extrema, deloc definitorie a reportajului. Viata sociala nu e decat una din temele reportajului, esentiala la sfartitul secolului XIX si in perioada interbelica. Incepand cu cel de-al doilea razboi mondial, aria tematica a reportajului se largeste fabulos, in zone care nu mai au nici o legatura cu socialul. Cat despre 'atitudinea activa', aceasta trebuie inteleasa ca o minima supunere a esteticianului la presiunea ideologica a anilor '50, cand si-a publicat studiul. Spre deosebire de ancheta sau editorial, reportajul nu e scris pentru a provoca reactia concreta a cuiva. El poate implica aceasta sugestie, fara a o face, insa, manifesta. Altminteri, reportajul risca sa fie deformat de tezism si de spirit didactic, devenind propaganda.

Irezolvabila ecuatie

Scurte referiri la paradigma reportajului face si George Ivascu in prefata antologiei Reflector peste timp. Din istoria reportajului romanesc: 'Reportajul se natte din relatarea simpla, de cele mai multe ori concisa, a unui fapt de viata socotit demn de atentie si de interes.' (X) X - 5 Reflectii peste timp. Din istoria reportajului romanesc (1829-1866), studiu introductiv si note, text ales si stabilit de George Ivascu, E.P.L., 1964

Astfel ca, delimitat, reportajul modern iti gasette unul din izvoare, 'relatarea simpla', si iti poate incepe aventura inca din 1829, odata cu aparitia Curierului romanesc si a Albinei romanesti. Oricat de incitanta ar fi ideea unei istorii de aproape 200 de ani de reportaj romanesc, criteriul de definire ramane prea simplu. Ecuatia 'relatare directa + talent scriitoricesc = reportaj' nu functioneaza. Documentarea pentru reportaj o depaseste cu mult pe cea necesara unei 'relatari directe' iar talentul scriitoricesc este de multe ori o piedica in calea realizarii unui bun reportaj. George Ivascu aplica aceasta ecuatie in cazul lui Pantazi Ghica (Impresii de calatorie in Moldavia si D. Raletti (Souvenir si impresii de calatorie in Romania, Bulgaria, Constantinopole), presupunand ca dimensiunea literara a acestora adaugata participarii directe, le confera automat statutul de reportaj. Cele doua lucrari raman insa la stadiul notelor de calatorie scrise, ce-i drept, putintel mai dinamic decat notele unor Alecu Russo, V. Alecsandri sau D. Bolintineanu. Ele nu sunt deocamdata reportaj.

Interesant disociaza George Muntean6 intre reportajul de presa ' operativ, strict informativ' si cel 'aspirand a transcende si a absorbi esenta celui dintai in forme literare capabile a-i conferi o existenta mai indelungata'. Criteriul care opereaza aceasta diferentiere este ' puterea de transfigurare a datelor'.

La randul sau, Dan C. Mihailescu in prefata la F. Brunea-Fox Memoria reportajului, gaseste elemente de reportaj in Adevarul lui C. Mille si in ziarele conduse de N.D. Cocea. El considera reportajul ca 'gen atotintegrator, recuperand zone intinse ale realitatii, conflicte sociale, etc.'

Fiecare din aceste posibile definitii contureaza anumite dimensiuni ale reportajului, fara a se aventura insa in teritoriul arid al definirii. Aceasta nu fiindca criticilor deja mentionati le-ar lipsi puterea de sintetizare ci mai degraba fiindca perspectiva din care e abordat reportajul e cea literara. Desigur, ne putem referi la dictionare. Menirea lor este de a defini orice cuvant existent intr-o limba, cat mai concis. Dar dictionarele abia pot oferi un cadru succint de referinta, nicidecum o diagnosticare exacta, specializata. Ele definesc cuvantul, nu fenomenul in evolutia si intinderea lui.

XXX

Prima tentativa de definire romaneasca pornind de la criterii jurnalistice este cea a Luminitei Rosca, in capitolul dedicat reportajului din manualul de jurnalism coordonat de Mihai Coman. Venind dupa o seama de aproximari exclusiv literare, demersul autoarei accentueaza ceea ce nu este literar in genul studiat, accentuandu-i calitatile non-artistice. „Chiar daca se poate vorbi, in ceea ce priveste reportajul, despre calitati literare sau despre o anume pondere a functiei poetice, acestea sunt secundare in raport cu functiile referentiala si fatica, definitorii pentru reportajul ca text publicistic. In aceste conditii, calificarea reportajului ca gen literar este improprie, in neconcordanta cu realitatea si generatoare de confuzii.” (p. 55) De aici decurge faptul ca genul trebuie definit de calitatile care ii confera semnificatie jurnalistica, anume (pe linia propusa de Melvin Mencher, News reporting and Writing, WCB, 1991) proximitatea temporala si spatiala, neobisnuitul faptelor, conflictul, consecintele si captarea interesului uman. De specificat, totusi, ca reportajul are formele lui de „razvratire” impotriva oricaror reguli, chiar si a celor care precizeaza valoarea jurnalistica. Astfel incat putem gasi, in paginile publicatiilor actuale, numeroase texte care corespund acestei grile (transferata dinspre valoarea informativa a stirii ca gen publicistic), dar nu au valoare de reportaj. In mod fatal, eliminarea totala a tresaririi literare elimina una din dimensiunile profunde ale reportajului ca experienta traita si ca viziune asupra lumii.

In capitolul dedicat genului, Sorin Preda (Sorin Preda, Tehnici de redactare in presa scrisa, Editura Polirom, Iasi, 2006) remarca, dimpotriva, tocmai filonul literar de dezvoltare a reportajului si succesiunea de combinatii care il alcatuiesc. „Venit dinspre literatura (unii teoreticieni vorbesc despre „literatura de frontiera”), reportajul imbina munca de teren cu forta evocarii si travaliul scriitoricesc, observatia cu povestea, subiectivismul unor ganduri cu autenticitatea de traire a unui personaj”. Pornind de la observatia ca „reportajul nu se lasa usor cuprins intr-o definitie”, autorul inregistreaza cateva variante (de la DEX la Micul dictionar de jurnalism – aparut in 1998), preferand sa ofere, in locul unei formulari fatalmente incomplete, o suma de calitati esentiale. Acestea ar fi: reportajul este transmis (documentat) de la fata locului; are o forta evocatoare deosebita, exceland in descrieri, portrete si scurte naratiuni, contine declarat sau in filigran o poveste, un fir narativ, o dezvaluire importanta.

Revenind la abordarea Luminitei Rosca, trebuie subliniat faptul ca ea venea pe fondul unei absente totale a integrarii reportajului in jurnalismului romanesc dupa 1989. Era, asadar, prima punere in ecuatie a genului si avea menirea de a-l „curata” de toate deformarile sale propagandistice din ultimii cincizeci de ani. De aici, probabil, aceasta „asprime” a disocierilor intre jurnalism si literatura, disocieri care, in realitate, nu pot fi aplicate. De altfel, o intreaga linie a teoriei si practicii reportajului american (devenit dupa Revolutie, principalul model al jurnalismului romanesc) relativizeaza aceasta conceptie, aducand suflul literar in prim-planul evolutiei genului.

XXX

La capatul acestei succinte treceri in revista a opiniilor despre reportaj si a tentativelor de definire a genului, precizam limitele in care ne propunem sa mentinem demersul nostru. In opinia noastra, viziunea de tip literar si cea de tip jurnalistic se completeaza. Componenta literara a genului se limiteaza la selectia subiectelor, la perspectiva creatoare asupra lor, la structura textului si la registrul expresiei. Ea inceteaza cand e vorba de cea mai mica deformare a adevarului real printr-o - voluntara sau nu - alunecare in fictiune. Si mai inceteaza, de asemenea, atunci cand e vorba despre finalitatea gesturilor si intamplarilor sesizate in reportaj. Spre deosebire de literatura de fictiune, dar si de cea non-fictiva care presupune distantarea in timp (genul istoric si memorialistic), reportajul nu are menirea de a duce la sfarsit “intriga” descoperita in realitate. El ramane, intr-un fel, o poveste neterminata.

In ceea ce priveste relatia reportajului cu imaginarul, aceasta este o continua punere in cauza a realitatii si o profunda cautare de sensuri intr-un prezent care se refuza investigatiei, ramanand intotdeauna sub dominatia unei inefabile opacitati. Existenta reportajului este, in aceste conditii, o lupta dusa pe doua fronturi. O lupta impotriva unei anumite traditii literare si una impotriva unei anumite obscuritati a realitatii. Rezulta, din aceste constatari, ca reportajul se desprinde, asadar, din universul tern al relatarii. El intra intr-o continua interferenta cu literatura, atit la nivel tematic cat sI la cel al structurilor narative si al stilului. Mai precis, el devine literatura, pastrand din evenimentul cotidian doar acele date care intaresc senzatia de autenticitate, dar reconstruind naratiunea in structuri noi, care nu mai apartin regulilor sI limitarilor textului jurnalistic.

Avand in vedere aceste constatari, propunem o varianta proprie a definirii, care se constituie intr-un sistem de puncte de reper in delimitarea reportajului de formele literare sau jurnalistice invecinate. In opinia noastra, reportajul este un gen publicistic care presupune abordarea directa a realitatii dintr-o perspectiva creatoare de semnificatii general-umane. El se bazeaza pe experienta directa a reporterului, combinata cu documentarea din surse indirecte, complementare. In final, realul brut e transformat intr-o structura narativa de tip literar, in mod esential dinamica, avand o alta coerenta si un alt univers de semnificatii decat cele imediate. Aceasta noua structura reconstruieste datele reale prin filtrul imaginatiei, temperamentului si profunzimii de intelegere a reporterului, reprezentand o viziune proaspata, inedita, specifica societatii si momentului in care e scris. El nu e menit strictei informari, ci isi propune sa impartaseasca cititorului o anumita experienta de viata.

Aceasta definire impune o serie de limitari ale campului de cercetare, care nu mai cuprinde nici genurile publicistice legate exclusiv de actualitate, si nici genurile literare de frontiera care nu implica investigatia directa efectuata cu intentionalitatea clara a comunicarii cu masa de cititori. In acelasI timp, insa, ea ofera o deschidere suficient de ampla ca sa poata cuprinde texte de valoare, reprezentative atit din punctul de vedere al evolutiei reportajului cat si al conexiunilor dintre autorii romani si confratii lor europeni sau americani, la multiple niveluri ale tematicii, viziunii, tehnicii si expresiei.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Jurnalism


Jurnalism