Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Scurt istoric al securitatii sociale


Scurt istoric al securitatii sociale




Scurt istoric al securitatii sociale

Nevoia unei securitati individuale si colective a existat dintotdeauna. Oamenii au incercat din cele mai vechi timpuri sa-si asigure propria protctie, precum si a persoanelor aflate in grija lor, contra unor eventualitati, cum ar fi foametea sau alte pericole.

Acestia luptau pentru satisfacerea nevoilor vitale (hrana, adapost, imbracaminte), lupta pentru existenta care nu va inceta niciodata.

Industrializarea si exodul rural care a insotit-o au dat nastere, in special in Europa sec (XIX) unei noi clase, a muncitorilor care nu puteau conta pentru a trai decat pe salariu. Astfel daca acestia din cauza unei boli sau a unui accident sau din cauza batranetii, isi pierdeau acest unic venit, ramaneau fara nici o sursa de existenta. In mediul urban, muncitorii si persoanele aflate in grija lor nu mai beneficiau de protectie asigurata alta data de clan, trib sau familie in sens larg, adica de acel sistem traditional, unde persoanele valide se ocupau de copii, bolnavi si de cei in varsta.

Primul mare sistem de protectie sociala a fost institutionalizat in Germania la sfarsitul sec. al XIX-lea in timpul lui Bismark. Era vorba de un sistem de asigurari de batranete si boala. Ulterior, astfel de sisteme au mai aparut si in Suedia, Danemarca, Anglia, Noua Zeelanda, etc., in unele dintre ele existand si protectie asupra somerilor.




Aparitia sistemului de protectie sociala in Germania, independenta de personalitatea cancelarului Bismark, a fost posibila datorita unor factori favorabili:

a) de ordin economic, ceea ce presupunea trecerea de la statul agrar la cel industrial, provocand o dezvoltare brutala a unui proletariat extrem de sarac;

b) de ordin politic, deoarece mai multi deputati ai partidului social-democrat intrase in Reichstag, Bismark, in afara de politica traditionala de represiune, a intreprins inca una de reforme sociale destinate sa diminueze influenta socialista;

c) de ordin ideologic, presupune dezvoltarea unei gandiri socialiste active in

Germania;

d) de ordin juridic, aceasta politica de reforme sociale a fost facilitata de existenta unor precedente, imitand legislatia prusaca, mai multe state au adoptat unele masuri de asigurari sociale.

La data de 17 noiembrie 1881, cancelarul Bismark si-a prezentat proiectele de reforma intr-un celebru mesaj in Reichstag, prin care a emis conceptia revolutionara pentru acea epoca, in sensul ca statul trebuie sa aiba nu numai misiunea defensiva vizand apararea drepturilor existente, dar si pe cea de a promova pozitiv, prin institutii specifice si utilizand mijloacele de care colectivitatea dispune bunaastarea membrilor sai, in special a celor aflati in nevoie.

In interesul muncitorilor din industrie, au fost promovate trei legi fundamentale privind:

asigurarea de boala (1883);

asigurarea contra accidentelor de munca (1884);

asigurarea impotriva invaliditatii si batraneiii (1889).

Reunite in Codul asigurarilor sociale (1911), ele au fost completate cu regimul asigurarilor de invaliditate si batranete pentru functionari, de deces (1911) si mai tarziu de asigurarea contra somajului[2].

Nici Romania nu a facut exceptie; s-a scris la fel de devreme in acest curent nou al protectiei muncitorilor.

In Romania in anul 1895 a fost adoptata Legea minelor care instituia asigurarile sociale obligatorii a minerilor si a lucratorilor din industria petroliera. In acelasi timp dispunea Infiintarea unor case de ajutor si a unei case de pensii, ale caror fonduri erau constituite prin contributia egala apatronilor si muncitorilor.

In anul 1902 a fost votata legea meseriilor care prevedea un sistem de asigurari sociale pe baze corporatiste, beneficiarii fiind exclusv meseriasii.

Legea pentru asigurarile muncitoresti din anul 1912 reglementa asigurarile obligatorii. Potrivit acestei legi, sarcina riscului pentru accident cadea asupra patronului (art.140), iar riscurile provenite din boala cadeau asupra muncitorului (art.125).

In ceea ce priveste eforturile de intrajutorare, la inceput au fost fragmentare: case de asigurari incurajate de stat, dispozitii obligand patronii de a intretine, intr-o anumita masura pe muncitorii bolnavi sau accidentati, asigurari private oferind indemnizatii la nevoie in timpul vietii si in caz de deces, societati mutuale presupunand o modesta asistenta in bani in caz de boala sau batranete, etc. Toate aceste masuri nu au fost suficiente si au generat in tarile industrializate mai intai un ritm lent, apoi tot mai accelerat, odata ce lumea muncii a devenit mai organizata, mai puternica, programue de protectie sociala. Aceste programe aveau un caracter obligatoriu, dar la origini se aplicau numai anumitor categorii de muncitori . Campul lor de actiune a fost un mod progresiv extins in maniera de a acoperi ansamblul populatiei.

Infiintarea Organizatiei Internationale a Muncii in anul 1919 a dat un suflu nou actiunilor in domeniul securitatii sociale. Se stie ca in conceptia acestei organizatii problemele de munca si cele sociale nu constituie subiecte de interes exclusive de natura interna pentru statele member. De aceea, inca de la inceput a adoptat o serie de conventii cu privire la securitatea sociala, de exemplu: Conventia nr. 3/1919 asupra protectiei maternitatii; Conventia nr. 12/1921, nr. 17 si 18/1925 privind ajutoarele in caz de accidente si boli profesionale; Conventiile nr. 35-40/1933 privind asigurarile de batranete de invaliditate si de deces; Conventia nr. 44/1934 referitoare la somaj etc.

Actul normative adoptat in aceasta perioada in tara noastra este asa numita Lege Ioanitescu, din 1933, pentru unificarea asigurarilor sociale pe intreg teritoriul national.

Legea prevedea si urmatoarele:

- cota de asigurari sociale, in cuantum de 6% din salariu, se suporta in parti egale de patron si salariat;

bolile profesionale erau asimilate accidentelor de munca;

- ajutoarele de incapacitate de munca se acordau din prima zi de boala.[3]

Actul juridic care a utilizat pentru prima data in lume termenul de securitate sociala este Legea americana de securitate sociala din 1935. Aceasta lege reglementa protectia somerilor, asigurarea de batranete si deces in favoarea salariatilor, asistenta sociala a persoanelor defavorizate.

Conceptul de securitate sociala a fost revolutionat in anul 1942, prin celebrul raport al britanicului William Beveridge - Social insurance and alliend servides – care a proclamat obiectivul ambitios de a libera omul de teama si nevoie.

Prin acest raport a fost motivata ideea unui drept de securitate sociala, ulterior, a facut obiectul unor documente internationale.

Desi in tara noastra au existat de-a lungul timpului preocupari constante in domeniul asigurarilor sociale si al asistentei sociale, referiri la termenul de securitate sociala s-au facut recent.

S-a aratat ca in foarte multe tari ale lumii, se afirma idea ca asigurarule sociale fac parte dintr-o notiune mai larga, aceea de securitate sociala si ca aceasta formeaza obiectul preocuparilor si dezbaterilor Organizatiei Natiunilor Unite si ale altor organisme internationale .

Dupa 1990, insa, sub influenta legislatiei internationale, a necesitatilor de protectie tot mai diversificate, mai extinse, a intensificarii reglementarilor in domeniu, se discuta tot mai mult de securitatea sociala in Romania, despre dreptul aplicabil acesteia .

De altfel, in present, in toata lumea, statele considera de datoria lor sa asigure tuturor cetatenilor securitate sociala, chiar daca nu pretutindeni acest obiectiv este realizat in aceeasi masura .

Primele documente romanesti care stabilesc un sistem incipient de asigurare sociala sunt:

- Cererea calfelor de sepcari din Bucuresti adresata domnului Tarii Romanesti, Barbu Stirbei, pentru a le aproba statutele Asociatiei de Ajutor pe care intentionau s-o infiinteze (5 aug 1855);

- Adresa visteriei Tarii Romanesti prin care aproba constituirea Asociatiei calfelor de sepcari din Bucuresti (16 dec 1855);

- Statutele calfelor de sepcari din Bucuresti;

- Statutul asociatiei profesionale de ajutor reciproc a ospatarilor din Cluj;

- Statutul primei organizatii profesionale a lucratorilor tipografi din Bucuresti (24 aug 1858);

- Statutul ,,Asociatiei Generale a lucratorilor tipografi din Romania” adoptat in adunarea generala din 13 iulie 1869;

- Apel adresat muncitorilor de catre un comitet organizat in vederea constituirii Asociatiei profesionale din Targu-Mures.

In prezent, Uniunea Europeana are rolul primordial in coordonarea si armonizarea sistemelor de securitate sociala din Europa.

Chiar daca, initial, s-a dorit un cadru comunitar din ratiuni economice, inca de la infiintarea Comunitatii justitia sociala a reprezentat indirect unul din obiectivele acesteia.

Un aspect important al integrarii europene este promovarea progresului economic si social si imbunatatirea continua a conditiilor de viata si de munca, asa cum se arata inca din articolul 2 al Tratatului de la Roma.

Articolul 2 al Tratatului asupra Comunitatii Economice Europene stabileste principalele obiective ale acesteia: “Comunitatea va avea ca sarcina, prin crearea unei piete comune si a unei uniuni economice si monetare si prin implementarea de politici si activitati comune (), promovarea in cadrul Comunitatii a unei dezvoltari armonioase, echilibrate si sustenabile a activitatilor economice, un nivel ridicat al ocuparii si protectiei sociale, (), cresterea standardelor si calitatii vietii si coeziunea economica si sociala, precum si solidaritatea intre Statele Membre.”

In articolul 3, care stabileste o serie de atributii ale Comunitatii, apar si:

“(i) promovarea coordonarii politicilor de ocupare ale Statelor Membre ();





(j) o politica in sfera sociala, cuprinzand un Fond Social European;

(k) consolidarea coeziunii economice si sociale;

(p) contributia la atingerea unui nivel inalt de protectie a sanatatii.”

Asadar, sfera de interes si de actiune a Uniunii Europene vizeaza activitati care privesc atat coordonarea, cat si armonizarea, inregistrand o permanenta evolutie, din 1957 pana in prezent.

In Tratatul de la Roma progresul social este considerat ca rezultat natural al dezvoltarii economice. Scopul economiei este acela de a imbunatati standardele de viata si de munca ale lucratorilor. Scopul initial al politicii sociale europene a fost, deci, acela de a proteja lucratorii fata de riscurile care puteau apare ca urmare a deplasarii dintr-un stat intr-altul. Astfel, Tratatul prevedea cateva angajamente obligatorii pentru Statele Membre: libera circulatie a lucratorilor si coordonarea sistemelor de securitate sociala. Insa, ratiunea, la acel moment, o constituia incercarea de a elimina distorsiunile concurentiale generate de diferentele intre sistemele nationale de protectie sociala.

Astfel, au existat numeroase voci la momentul negocierii Tratatului de la Roma care au solicitat o armonizare a sistemelor de securitate sociala, intelegand prin aceasta o apropiere intre procentele contributiilor sociale.

O astfel de revendicare nu parea atunci atat de himerica, spre deosebire de momentul actual, deoarece cele sase tari fondatoare aveau sisteme de protectie sociala bazate pe aceleasi principii, rezultat al filosofiei bismarkiene.

O alta cauza potentiala a distorsiunilor concurentiale o reprezenta subremunerarea mainii de lucru feminine. De aceea, a fost elaborat articolul 119 din Tratatul de la Roma, care afirma principiul egalitatii remuneratiilor intre barbati si femei pentru munca egala. Interpretarea acestui articol, de-a lungul anilor, a avut o influenta considerabila asupra societatilor europene, trecand dincolo de aspectele sale strict economice.

Trebuie mentionat si articolul 120 din Tratat, care a ramas, insa, mai mult o declaratie de principii: “Statele Membre se angajaza sa mentina echivalenta regimurilor concediilor platite.”

Putem constata ca armonizarea sistemelor de securitate sociala nu a fost considerata o conditie necesara pentru realizarea unei piete comune.

Tratatul de la Roma nu a inclus, deci, in capitolul social decat articolele care delega Comunitatii competente in materie de libera circulatie a lucratorilor si drept de stabilire (articolele

48 si 58), declaratiile destul de ambitioase, dar vagi, care fac trimitere la armonizarea sistemelor de securitate sociala, fara insa a fi operationale (articolele 117 si 118) si egalitate de remuneratie intre barbati si femei (articolul 119).

Chiar daca discutiile privind armonizarea au continuat, era clar ca aceasta nu era posibila – mai ales dupa valurile de extindere – fara a se realiza mai intai coordonarea regimurilor de securitate sociala diferite, tocmai pentru a proteja lucratorii care isi exercitau dreptul la libera circulatie. Inca nu se punea problema unei politici sociale supranationale, ci doar a coordonarii sistemelor nationale de asigurari sociale in vederea protejarii drepturilor la pensie si altor prestatii sociale ale lucratorilor care se deplasau in interiorul Comunitatii.

La inceput, politica sociala a fost, deci, considerata in Comunitate mai mult ca o parte secundara a politicii economice, ca o politica de acompaniament. Ministrii de externe ai celor sase state fondatoare au desemnat un comitet pentru analizarea obstacolelor care impiedicau realizarea Pietei Comune.

Principala temere se referee la posibilitatea distorsionarii competitiei, datorata in principal migratiei fortei de munca, care ar fi condus la dumping social.

In cadrul Comunitatii se urmarea imbunatatirea nivelului de viata al cetatenilor prin crearea si functionarea unei piete interne comunitare.

Pentru aceasta era necesara libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor, dar si persoanelor intre Statele Membre.

De la crearea Pietei Interne si de cand Uniunea Europeana s-a orientat spre realizarea unei uniuni economice si monetare, importanta relativa a aspectelor sociale din cadrul politicilor comunitare a crescut in mod constant.

Era clar ca pentru a permite libera circulatie a lucratorilor trebuia asigurata securitatea sociala a migrantilor. Astfel, prevederile referitoare la coordonarea securitatii sociale intre Statele Membre ale Comunitatii Economice Europene au fost aplicate de la nasterea institutionala a acesteia. Insa, Comunitatea a evoluat considerabil din 1950.

Ca urmare, accentul nu se mai pune pe aspectele pur economice, ci si pe nevoia de reglementari sociale si protectia drepturilor sociale.

Responsabilitatile sociale ale Comunitatii au fost extinse semnificativ prin Actul Unic European (1986). Acesta prevede posibilitatea adoptarii de directive, la nivel comunitar, care sa defineasca cerinte minime privind sanatatea si siguranta la locul de munca, in scopul protejarii lucratorilor fata de riscurile care pot apare in munca.

Acest domeniu este important si pentru buna functionare a Pietei Interne. In plus, Actul Unic European constituie inceputul dialogului intre partenerii sociali europeni si prevede constituirea Fondului pentru Coeziune Economica si Sociala.

Pentru prima data, apare ideea de coeziune, solidaritate sociala si economica, vizandu-se sprijinirea Greciei, Spaniei si Portugaliei, tari mai putin dezvoltate decat celelalte State Membre. Temerile tarilor mai bogate din nord-vestul Europei privind un flux masiv de imigranti au sporit, ceea ce a facut ca, prin reprezentantii lor in Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar.

S-au depus importante eforturi pentru majorarea fondurilor structurale, iar succesul a fost semnificativ, ratele de crestere economica ale Spaniei si Portugaliei fiind foarte mari incepand cu acel moment.

Dupa intrarea in vigoare a Actului Unic European, in cadrul Comisiei Europene a inceput un proces de reflectie asupra dimensiunii sociale a Pietei Interne. Aceasta a pornit de la unele intiative comunitare bazate pe prevederile articolului 118A, introdus de Actul Unic European, care autoriza Comunitatea sa stabileasca directive privind protectia lucratorilor, in special in domeniul sanatatii si securitatii.

Astfel, se afirma cateva obiective generale, reunite intr-o declaratie solemna adoptata in decembrie 1989 – Carta Comunitara privind Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucratorilor (Carta Sociala Comunitara).

Prin adoptarea Cartei Sociale Comunitare s-a realizat, pentru prima data, un acord privind definirea drepturilor lucratorilor, si s-a afirmat dorinta de realizare a progresului social. Carta va deveni “piatra unghiulara“ a viitoarei politici sociale comune a Uniunii.

Astfel, vorbind despre protectia sociala, Cartea Sociala Comunitara lansa o idee noua – “convergenta obiectivelor”. Comisia Europeana intelegea prin aceasta “promovarea, cu respectarea diversitatii sistemelor, a convergentei politicilor de protectie sociala spre obiectivele stabilite in comun.” Era o idee puternica, sustinand realizarea armonizarii intr-o maniera naturala. Fundamentul acestei propuneri il constituia constatarea ca, in ciuda diversitatii lor, sistemele europene de securitate sociala se confrunta cu probleme similare. Astfel, prin stabilirea unor obiective comune, este posibil sa se realizeze o convergenta a politicilor de protectie sociala.

Aceasta idee de convergenta a politicilor parea, insa, prea ambitioasa. De asemenea, ea a fost lansata prea curand dupa proiectul fara sorti de izbanda al armonizarii, astfel incat in textul adoptat al Cartei Sociale Comunitare s-a preferat sintagma “convergenta obiectivelor”.

Propunerea de recomandare a Consiliului adoptata de Comisie in 1991, a reunit cei doi termeni, rezultand “convergenta obiectivelor si politicilor”, fara insa a clarifica sintagma.

In 1992, au fost adoptate doua Recomandari ale Consiliului referitoare la convergenta obiectivelor si politicilor de protectie sociala (Recomandarea 92/442/CEE) si criteriile comune privind garantarea resurselor minime in sistemele de protectie sociala (Recomandarea 92/441/CEE).

Influenta acestor recomandari de convergenta asupra politicilor nationale este, insa, dificil de identificat cu exactitate.

Ca rezultat evident s-a intensificat activitatea de analiza si comparare a reformelor din Statele Membre, efectuata periodic de Comisia Europeana. De asemenea, recomandarea privind venitul minim a avut impact asupra Statelor Membre care nu implementasera inca un dispozitiv national de garantare a resurselor minime.

Tratatul de la Maastricht (1990) stabileste angajamentele generale ale Uniunii in domeniul social: atingerea unui inalt nivel al protectiei sociale si ocuparii fortei de munca, precum si realizarea coeziunii economice si sociale si a solidaritatii dintre Statele Membre.

In plus, Protocolul Social anexat Tratatului de la Maastricht, protocol bazat pe Carta Sociala Comunitara, a reprezentat un pas mic, dar important, spre constructia “Europei sociale”.

Principala realizare a reprezentat-o posibilitatea ca deciziile sa poata fi luate cu majoritate calificata de voturi in domeniul imbunatatirii conditiilor de munca, sigurantei si securitatii la locul de munca, informarii si consultarii angajatilor, egalitatii de sanse si de tratament pe piata muncii, ocuparii persoanelor excluse de pe piata muncii.

Pe aceasta baza, au fost adoptate noi directive pentru a asigura protectia drepturilor lucratorilor in anumite situatii de risc generate de mediul economic, cum sunt: concedierile colective, insolvabilitatea patronului, transferurile de intreprinderi.

Tratatul de la Amsterdam (1997) a reprezentat o etapa foarte utila pe calea coordonarii politicilor sociale, aducand un progres important in domeniul unificarii pietei muncii.



Protocolul Social de la Maastricht a fost integrat in Tratat. De asemenea, a fost adaugat un nou capitol privind ocuparea fortei de munca, accentuand necesitatea unei strategii coordonate de promovare a ocuparii fortei de munca si formarii profesionale. Tratatul de la Amsterdam introduce, pentru prima data in istoria Comunitatii, conceptul de cetatenie europeana, recunoscand drepturile fundamentale ale cetatenilor. De la acest moment se poate vorbi de dreptul la libera circulatie al cetatenilor europeni, lucratori sau nu.

O alta dezvoltare a Tratatului vizeaza principiul subsidiaritatii in domeniul executiv-administrativ, referindu-se la adoptarea deciziilor la un nivel cat mai jos, cat mai apropiat de cetateni.

Actualmente, exista patru provocari comune la care trebuie sa raspunda fiecare Stat Membru al Uniunii Europene: cresterea gradului de ocupare a fortei de munca; reconcilierea dintre imperativele competitivitatii economice si cele ale bunastarii sociale; adaptarea la progresul tehnic; rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de imbatranire a populatiei.

Concluzionand la cele expuse in cadrul acestui subcapitol cu privire la tendintele manifestate in procesul de constructie a Europei sociale, respectiv a unei politici sociale comune, se pot face cateva aprecieri.

Politica sociala ramane, in primul rand, de competenta fiecaruia dintre Statele Membre. Fiecare dintre acestea are sentimentul de responsabilitate sociala si nationala pentru nevoile sociale ale cetatenilor proprii.

Toate se folosesc de mijloace nationale pentru a garanta si dezvolta drepturile sociale ale cetatenilor lor. Politica sociala la nivel european va trebui, deci, sa respecte aceasta diversitate de traditii, evolutii, puncte focale si metode.

Prioritatea fiecaruia dintre Statele Membre este stabilita la nivel national. Doar acele aspecte sociale, pentru care nu se poate gasi o solutie satisfacatoare la nivel national, vor fi tratate la nivel european. Statele Membre vor determina sferele de actiune, metodele, mijloacele si ritmul dezvoltarii socio-politice la nivel european. Insa Uniunea, precum si fiecare Stat Membru in parte, sunt legate de ideea unui “model social european”.

Eforturile de apropiere a modelelor nationale de politici sociale au presupus doar coordonarea acestor modele, in sensul reducerii incompatibilitatilor existente.

Etapa de armonizare s-a bazat pe o procedura decizionala interguvernamentala, cu scopul de a reduce diferentele legislative intre criteriile de acordare a prestatiilor sociale in Statele Membre.

Treptat s-a trecut la o procedura decizionala predominant supranationala, comunitara. Acest transfer de putere a facut posibila trecerea la etapa de convergenta a politicilor sociale spre un model comun.

Dupa includerea Acordului social (anexat Tratatului de la Maastricht prin Protocolul social) in Tratatul de la Amsterdam, se poate vorbi de o politica sociala a Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam a plasat drepturile sociale pe picior de egalitate cu cele civile si politice.

Securitatea sociala reprezinta un domeniu principal al politicii sociale comunitare. Daca preocuparile pentru armonizarea sistemelor de securitate sociala ale Statelor Membre au trecut intr-un plan secund, in ceea ce priveste coordonarea sau inregistrat progrese semnificative din 1951 pana in prezent.

Deoarece exista o legatura directa intre libera circulatie a lucratorilor si securitatea sociala, protectia lucratorilor migranti reprezinta o parte importanta a securitatii sociale europene. Libera circulatie a persoanelor, fiind unul din principiile si libertatile fundamentale ale Uniunii Europene, trebuia insotita de o protectie sociala adecvata.

Activitatile Consiliului Europei au fost deseori plasate sub semnul unui „ideal european” pe care, insa, reticentele unor guverne l-au impiedicat sa obtina rezultate suficient de concrete. Spre deosebire de Consiliul Europei, CECO, prin specialitatea sa si renuntarea la suveranitate pe care o implica, a avut o eficienta mai mare in acest domeniu.

In fond, industriile carbunelui si otelului erau cele care apelau la forta de munca straina in cea mai mare proportie, ceea ce denota importanta pe care o prezentau, pentru CECO, problemele lucratorilor migranti.

Deschiderea Pietei Comune a determinat cresterea acestei migratii. Articolul 69 al Tratatului constituind CECO stabileste, ca principiu, efortul Statelor Membre in vederea facilitarii liberei circulatii a lucratorilor, vizandu-se in mod special reglementarea aspectelor de securitate sociala prin acorduri corespunzatoare.

Astfel, mobilitatea lucratorilor a determinat aplicarea prevederilor acordurilor de securitate sociala tuturor lucratorilor comunitari. Deci, tuturor lucratorilor migranti din cele sase State Membre ale CECO li se aplicau clauzele Conventiei Europene privind Securitatea Sociala a Lucratorilor Migranti.

Proiectul Conventiei Europene de Securitate Sociala pentru Lucratorii Migranti, semnata in 1957 de cele sase State Membre ale CECO, a fost o versiune foarte sofisticata a acordurilor bilaterale si multilaterale de securitate sociala incheiate intre tarile europene

Ulterior, au fost elaborate Regulamentele nr. 3 si nr. 4 referitoare la securitatea sociala a lucratorilor migranti, de catre Comunitatea Economica Europeana, infiintata prin Tratatul de la Roma din 1957. Regulamentele nr. 3 si nr. 4, in vigoare de la 1 ianuarie 1959, elaborate in baza articolului 51 al Tratatului de la Roma, au fost predecesoarele Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 referitor la aplicarea sistemelor de securitate sociala angajatilor, lucratorilor independenti si membrilor familiilor acestora care se deplaseaza in interiorul Comunitatii.

In cadrul Pietei Interne, orice cetatean comunitar poate, in principiu, sa-si paraseasca tara de origine pentru a se stabili pe teritoriul oricarui alt stat din Comunitate pentru a-si desfasura activitatea, in cautarea unui loc de munca, pentru studii sau pur si simplu pentru a-si petrece o parte din viata.

Lucratorul trebuie sa aiba posibilitatea de a se deplasa spre Statul Membru unde i se ofera un loc de munca sau chiar in cautarea unui loc de munca; mobilitatea lucratorilor nu trebuie sa fie limitata de obstacole artificiale.

Regulamentele lucratorului migrant au devenit tot mai complexe. La intrarea lor in vigoare, Regulamentele nr. 3 si nr. 4 au fost destinate coordonarii sistemelor de securitate sociala ale celor sase State Membre initiale (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Germania, Italia). Aceste state au avut, si in mare masura au inca, sisteme de securitate sociala asemanatoare. Ca urmare a extinderii Comunitatii Europene, odata cu integrarea unor State Membre cu sisteme de securitate sociala diferite, a crescut riscul aparitiei conflictelor intre legislatiile nationale de securitate sociala.

Astfel, tot mai multe conflicte de acest gen au luat calea Curtii Europene de Justitie de la Luxemburg, ale carei decizii au sporit complexitatea legislatiei europene de coordonare a securitatii sociale.

Sistemele de securitate sociala sunt adaptate si construite in functie de specificul fiecarei tari in parte, fiind rezultatul unei traditii indelungate si reflectand identitatea culturala a fiecareia.

Statele Membre sunt, in principiu, libere sa stabileasca cine este asigurat, ce prestatii ar trebui acordate si in ce conditii, ce contributii trebuie platite, cum ar trebui calculate prestatiile si pentru cat timp ar trebui acordate. Coordonarea nu afecteaza, prin urmare, caracteristicile distinctive ale diferitelor sisteme nationale de securitate sociala. Sunt evitate, totusi, acele reglementari nationale dezavantajoase pentru lucratorii migranti sau pentru lucratorii independenti.

Coordonarea sistemelor de securitate sociala garanteaza persoanelor care isi exercita dreptul la libera circulatie in Uniunea Europeana faptul ca pot beneficia de aceleasi drepturi de securitate sociala ca si cetatenii statului gazda (stat in care acestia au decis sa-si desfasoare activitatea sau sa se stabileasca).

Se urmareste, deci, eliminarea discriminarilor intre o persoana care se deplaseaza in interiorul

Comunitatii si o persoana care a locuit permanent in acelasi stat.

Coordonarea sistemelor de securitate sociala formeaza o parte importanta a acquis-ului comunitar in domeniul social. Legislatia comunitara corespunzatoare se aplica in prezent tuturor persoanelor, nu numai lucratorilor migranti.

La 10 decembrie 1997, Comisia Europeana a propus extinderea Regulamentului nr. 1408/71 asupra cetatenilor statelor terte. De la intrarea in vigoare a Acordului asupra SEE, Regulamentul se aplica si cetatenilor Islandei, Liechtensteinului si Norvegiei (cu exceptia Elvetiei).

In plus, Comisia Europeana a prezentat Consiliului o propunere pentru un Regulament al Consiliului simplificat privind coordonarea sistemelor de securitate sociala, sustinand ca simplificarea si modernizarea regulilor de coordonare sunt esentiale pentru a le face “mai eficiente si mai prietenoase pentru utilizator”.

Propunerea urma sa se aplice tuturor persoanelor supuse legislatiei de securitate sociala a unui Stat Membru al Uniunii Europene, deci si lucratorilor migranti provenind din tari necomunitare.

Extinderea planificata a Uniunii Europene prin aderarea tarilor Europei Centrale si de Est va face din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 o parte esentiala a acquis-ului comunitar, a carui aplicare va trebui pregatita de catre statele asociate si care se va aplica cetatenilor acestor state dupa aderare.

Protectia drepturilor de securitate sociala va fi atunci un element esential in promovarea liberei circulatii a persoanelor in cadrul Uniunii Europene extinse.

Regulamentele bazate pe art. 42 al Tratatului asupra Comunitatii Europene au, totusi, un obiectiv limitat. Ele nu urmaresc armonizarea, ci doar coordonarea sistemelor de securitate sociala.

Lipsa de interes a Statelor Membre de a adopta masuri in vederea armonizarii sistemelor lor de securitate sociala a facut ca, in cadrul Tratatului de la Nisa, din martie 2000, sa se dezvolte partea de competente din cadrul capitolului privind politica sociala.



Pe langa competentele limitate de a actiona in domeniul securitatii sociale, Comunitatea poate acum sa adopte masuri care sa incurajeze cooperarea intre Statele Membre. In vederea impulsionarii acestei cooperari, a fost creat Comitetul pentru Protectie Sociala.

Nu era vorba de o procedura comunitara noua. Ideea avea la baza succesul procedurii de cooperare in domeniul ocuparii sau educatiei, ceea ce ar fi putut impulsiona Statele Membre sa aplice aceasta tehnica si in ceea ce priveste capitolul de politica sociala.

Cooperarea consta in schimbul celor mai bune practici, permitand Statelor Membre sa invete din practicile de protectie sociala diferite, intr-o maniera sistematica. Dialogul si analiza sunt caile de a intelege mai bine politicile sociale ale celorlalti.

Dupa aceasta faza initiala de comunicare, pot fi identificate elemente comune de politica, care sa duca la adoptarea unor strategii similare referitoare la anumite aspecte ale protectiei sociale. Deci, procedura se bazeaza pe dorinta partilor implicare de a trece la un nivel superior (armonizarea politicilor sociale nu este impusa), ceea ce determina punctul sau forte – flexibilitatea.

Una dintre competentele comunitare nou introduse de Tratatul de la Nisa viza modernizarea sistemelor de protectie sociala, pe baza metodei deschise de coordonare.

Spre deosebire de procedura de cooperare, aceasta metoda consta in diseminarea sistematica a celor mai bune practici. Este, deci, un „proces de invatare pentru toti”, in vederea realizarii convergentei spre principalele obiective ale UE, respectand in acelasi timp diversitatea nationala.

Deci, prin Tratatul de la Nisa, competentele Comunitatii de a actiona in domeniul securitatii sociale s-au extins intr-o oarecare masura, dar nu intr-atat cat sa conduca la armonizarea legislatiilor in domeniu ale Statelor Membre.

Noile competente ale Comunitatii nu afecteaza dreptul Statelor Membre de a defini principiile fundamentale ale securitatii lor sociale.

Astfel, coordonarea sistemelor de securitate sociala ale Statelor Membre ramane realizarea principala in domeniul politicii sociale la nivel comunitar.



Bureau Internatinal du Travail, La securité sociale, Génčve, p.3-4

Jean Jacques Dupeyroux, Michel Bogetto, Robert Lafore, Rolande Ruellan, op. cit., p. 27.

Alexandru Ticlea, Constantin Tufan, Dreptul securitatii sociale, EdituraGlobal Lex, Bucuresti, 2005, p 12.

Sanda Ghimpu, Ion Traian Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, tratat, vol. III, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 271.

A se vedea: Gheorghe Brehoi, Dreptul securitatii sociale, ramura distincta de drept, in ,,Dreptul” nr. 7/1994, p. 17-20; Alexandru Athanasiu, Dreptul securitatii sociale, Editura Actami, Bucuresti, 1995; Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea, Constantin Tufan, Dreptul securitatii sociale, Editura All Beck, Bucuresti 1998.

Bernd Von Maydel, L’avenir de la sėcuritė sociale, in Revue International du travail, nr. 4/1994, p. 551.

Frans Pennings, op. cit., 29.

Yves Chassard: “La construction europeenne et la protection sociale. A la veille de l’elargissement de l’Union”, Bernard Brunhes Consultants, 2002, p.67.

Yves Chassard, op. cit., p.157.

Consiliul Europei, op.cit.

Yves Chassard, op. cit., p.157.

Yves Chassard, op. cit., p.158.

Mark Knoll: “Europa sociala”, Bernard Brunhes International, prezentare in cadrul seminarului cu tema “Politica sociala si de angajare a fortei de munca” organizat de Institutul European din Romania in cadrul proiectului “Formare in afaceri europene”, Bucuresti, 2000, p.90.

Danny Pieters, Jason Nickless: “Pathways for Social Protection in Europe. A Report produced on behalf of the EISS”, 1998, in cursul “European Integration and Social Security”, European Master in Social Security 2002 - 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, Belgia.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.156.

In 1991 CECO si-a incetat activitatea. Principalele prevederi ale Tratatului constituind CECO au fost preluate in Tratatul privind CEE.

Steven Vansteenkiste: “European Community Competencies in the Field of Social Security”, updated by Dr. P. Schoukens, 2001, in cursul “European and International Social Security Law”, European Master in Social Security 2002 - 2003, Institut vor Social Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, Belgia, p.9.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie