Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Reglementari adoptate de Organizatia Internationala a Muncii


Reglementari adoptate de Organizatia Internationala a Muncii




Reglementari adoptate de Organizatia Internationala a Muncii

Pot fi izvoare ale dreptului securitatii sociale conventiile, tratatele incheiate sau ratificate de tara noastra. Unele din aceste norme sunt adoptate de Organizatia Internationala a Muncii.

In perioada celui de-al doilea Razboi Mondial mai multe declaratii internationale au afirmat in mod solemn responsabilitatea statelor pe planul economic si social, incurajand reinnoirea drepturilor pozitive, de exemplu: Charta Atlanticului , Declaratia de la Philadelphia , Charta natiunilor Unite , etc.




Declaratia universala a drepturilor omului adoptata la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite prevede in art.22 ca fiecare persoana, in calitate de membru al societatii, are dreptul la securitate sociala; ea este indreptatita sa obtina satisfacerea drepturilor economice, sociale si culturale, indispensabile demnitatii si liberei dezvoltari a personalitatii sale, gratie efortului national si cooperarii internationale, tinand seama de organizarea si resursele din fiecare tara.

In completare, art.5 prevede: orice persoana are dreptul la un nivel de viata sufficient pentru asigurarea sanatatii, bunastarii sale si a familiei, in special in ceea ce priveste alimentatia, imbracamintea, locuinta, ingrijirile medicale, precum si serviciile sociale necesare; ea are dreptul la securitate in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batanete si in alte situatii de pierdere a mijloacelor de subzistenta ca urmare a unor imprejurari independente de vointa sa.

Organizatia Internationala a Muncii a adoptat mai multe norme in aceasta materie, dintre care mentionam cu titlu exemplificativ: Recomandarea nr. 67/1944 asupra mijloacelor de existenta, Recomandarea nr. 69/1945 asupra ingrijirilor medicale, Conventia nr. 102/1952 privind securitatea sociala[5] care a marcat o noua etapa in legislatia internationala a securitatii sociale prin introducerea obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil in toate tarile lumii, indiferent de gradul de dezvoltare economica .

Conventia este exhaustiva, reunind intr-un instrument unic toate ramurile securitatii sociale; in plus, prevede alocatiile familiale care nu facusera obiectul nici unei norme precedente[7].

Conventia defineste cele noua componente ale securitatii sociale, si anume: asistenta medicala; indemnizatiile de boala; prestatiile de somaj; prestatiile de batranete; prestatiile in caz de accidente de munca ori boala profesionala; prestatiile familiale; prestatiile de maternitate; prestatiile de invaliditate; prestatiile de supravietuire.

Dezvoltarea sociala este indisociabila de contextul cultural, politic si spiritual si nu poate fi, deci, realizata intr-o abordare sectoriala. Pe de alta parte, ea este strans legata de consolidarea pacii, libertatii, stabilitatii si securitatii, atat la nivel national, cat si international.

Demnitatea umana, libertatile si drepturile fundamentale, egalitatea, echitatea si justitia sociala constituie valori fundamentale pentru toate societatile.

Lumea in care traim a devenit o lume a interdependentelor. In aceste conditii, cand economiile si societatile sunt din ce in ce mai interdependente, migratia, circulatia lucratorilor, pe langa schimburile comerciale si fluxurile financiare, progresele stiintifice si tehnice, comunicatiile si schimburile culturale contureaza o comunitate unica.

Guvernele sunt din ce in ce mai constiente ca, pentru a realiza o dezvoltare economica si sociala durabila a tarilor, vor trebui sa se bazeze pe o solidaritate sporita cu restul lumii, constand in programe multilaterale si o cooperare internationala consolidata.

Activitatile economice care permit indivizilor sa-si manifeste spiritul de initiativa si creativitatea, sporind bogatia colectivitatilor, reprezinta baza programului social.

Dar ele nu pot fi asigurate doar prin jocul liber al fortelor de pe piata. Sunt necesare masuri prin care guvernele sa corecteze slabiciunile pietei, sa completeze mecanismele acesteia, sa mentina stabilitatea sociala si sa creeze contextual economic national si international care sa favorizeze o crestere mondiala durabila, baza a echitatii si justitiei sociale, tolerantei, responsabilitatii si participarii.

Dezvoltarea sociala are ca scop cresterea calitatii vietii pentru toti. Aceasta nu poate deveni realitate decat in conditiile functionarii institutiilor democratice, daca libertatile si drepturile fundamentale, precum si legalitatea sunt respectate, daca indivizii au posibilitatea de a-si asigura mijloacele de existenta, iar aceste posibilitati sunt aceleasi pentru toti.

Inca de la inceputurile istoriei omenirii, de-a lungul mileniilor, au existat diferente intre clasele sociale si contradictii intre bogati si saraci, ceea ce a determinat dezvoltarea istoriei sociale. Problema saraciei s-a perpetuat si s-a complicat cu timpul, asistenta sociala nemaifiind capabila sa raspunda tuturor nevoilor din aceasta categorie.

Astfel, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea au aparut asigurarile sociale muncitoresti – sistem de ajutorare a lucratorilor saraci - avand la baza principiul reciprocitatii. Pentru inceput, sistemul asigurarilor sociale s-a bazat pe o initiativa privata, dar, treptat, statul a decretat obligativitatea acestuia .

Sistemul s-a dezvoltat treptat, trecandu-se de la asigurarea anumitor categorii de lucratori pentru anumite riscuri, la un numar din ce in ce mai mare de persoane si de riscuri acoperite.

Deoarece conceptul modern de „securitate sociala” s-a indepartat, diferentiindu-se, de ideea generala de securitate si de notiunile invecinate binefacerii, prevenirii sau responsabilitatii, trebuiau indeplinite un anumit numar de conditii: contextul ideologic trebuia sa fie pregatit pentru introducerea notiunii, anumite institutii trebuiau modificate sau inlocuite pentru a raspunde mai bine acestui tip de nevoi si, de asemenea, trebuiau stabilite noi tehnici de garantare .

Aceste conditii au fost indeplinite abia in a doua jumatate a secolului al XIXlea, aproape in exclusivitate in Europa industriala.

Pana la acel moment, riscurile vizate de securitatea sociala au fost fie neglijate, fie acoperite de institutii sau prin tehnici disparate, rezultate din ideologia si nivelul de civilizatie din societatile respective. In prezent, acestea apar ca mijloace complementare pentru institutiile si tehnicile moderne sau au fost transformate ori puse in functiune de acestea din urma.

Principalele cauze care, in timp, au determinat aparitia noilor tehnici de garantare si, totodata, dezvoltarea unui spirit nou au fost:

- efectele multiple ale unei industrializari in crestere;

- dezvoltarea ideologiilor socialiste;

- cresterea demografica;

- profunzimea crizelor economice si agravarea conditiilor de viata ale

lucratorilor;

- dezvoltarea activitatii sindicaliste;

- in special in ceea ce priveste alocatiile familiale, influenta ideilor vehiculate

in mediul catolic .

In preajma celui de-al doilea razboi mondial, legislatiile destul de stufoase si prea putin sistematizate elaborasera sisteme mai mult sau mai putin complete pentru acoperirea riscurilor sociale. Treptat, s-au conturat tendintele generale de omogenizare a acestor sisteme, in ciuda diferentelor nationale determinate fie de evenimentele istorice, fie de circumstantele economice, sociale sau demografice specifice.

Caracterul solidar al diferitelor prestatii acordate nu era evidentiat clar in aceasta perioada. Fiecare prestatie era acordata anumitor beneficiari, de catre o anumita institutie, cu finantare proprie, cu modul propriu de gestionare.

In plus, masurile stabilite pentru acoperirea riscurilor sociale nu erau intotdeauna rezultatul unei politici generale constructive (politica salariala, de sanatate publica, de ocupare, de redistribuire a venitului national, politica fiscala, monetara, etc.)

Totusi, intre 1935 si 1938 legislatiile Statelor Unite si Noii-Zeelande, prin ideile si tehnicile utilizate, au impulsionat dezvoltarea unor concepte mai sistematice, care s-au impus la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.

Sistemul neo-zeelandez adoptat in 1938 era caracterizat de o larga acoperire atat in ceea ce priveste persoanele vizate (intreaga populatie), cat si riscurile.

Finantarea sistemului nu mai avea la baza cotizatiile lucratorilor, ci impozitele, ceea ce distribuia costurile de asigurari sociale asupra intregii populatii. Prestatiile erau rezultatul unei politici sistematice de ocupare si sanatate publica.

Termenul de “securitate sociala” a aparut, de fapt, in 1935, cand SUA au adoptat legislatia privind asigurarile sociale si alte subiecte de politica sociala, spre exemplu asistenta sociala si serviciile specifice privind sanatatea publica.

In acest sens, termenul se refera, in special, la sistemele de mentinere a veniturilor publice (referitoare la batranete, deces, accidente de munca, somaj), sanatate publica, asistenta sociala si compensari sociale (pentru veterani sau alte victime ale unor masuri guvernamentale cu efecte negative).

Cu acest sens, conceptul de securitate sociala, denumind sistemele de politica sociala, a fost preluat, in ultimele decade, de cateva state din Vest, dar si din Est.

Sistemul american avea o mai mica acoperire decat cel neo-zeelandez. Legea era rezultatul unui ansamblu de masuri destinate sa scoata SUA din recesiunea ce incepuse in 1929.

Raportul Beveridge, prezentat in 1942, avea ca obiective: generalizarea ariei personale de acoperire a sistemului asigurarilor sociale si solidaritatea intre membrii comunitatii in redistribuirea venitului national; extinderea riscurilor acoperite si finantarea sistemului nu doar din cotizatii, ci si din impozite; unificarea si simplificarea sistemului de securitate sociala.

Obiectivul general il constituia, deci, instituirea unei asigurari sistematice a mijloacelor de existenta. Rezultatul a fost, pe de o parte, dezvoltarea unui serviciu public functional in beneficiul intregii colectivitati si, pe de alta parte, repartizarea de catre autoritati a venitului national.

La nivel international, termenul de „securitate sociala” se refera, in mod obisnuit, la cele noua ramuri ale asigurarilor sociale stabilite in Conventia nr. 102 (1952) a Organizatiei Internationale a Muncii , fara a include, in mod normal, asistenta sociala: boala, maternitate, invaliditate, batranete, urmas, accidente de munca si boli profesionale, somaj, alocatii familiale si deces.

Insa, diferitele sisteme de securitate sociala au fost create in cadrul national, pe baza regulilor proprii . In sistemele legislative nationale ale statelor moderne industrializate, legislatia privind securitatea sociala reprezinta un set de prevederi legislative care reglementeaza asigurarile sociale, asistenta sociala si diverse ramuri ale compensarilor sociale si, uneori, asigurarilor profesionale.

Acestea includ reguli care vizeaza transferul in bani sau in natura de la unitatile publice catre cetateni.

Aceasta ramura legislativa din fiecare sistem national de drept este strans legata de alte ramuri de drept: in special dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul fiscal. In plus, se stabilesc relatii intre diferite sisteme nationale de securitate sociala, precum si legaturi intre legislatia privind securitatea sociala a unui stat si elemente ale altor ramuri de drept international. De aceea, dreptul securitatii sociale are diferite dimensiuni internationale.

Solidaritatea sporita intre state a facut ca diferentele intre tari in ceea ce priveste salariile si costurile sociale sa devina mult mai importante pentru determinarea posibilitatilor de concurenta comerciala.

Mai exista, insa, un aspect care ar trebui sa retina atentia: situatia unui lucrator care, atunci cand trecea frontiera risca, sa-si piarda drepturile, in special cele privind protectia sociala.

Reglementarile internationale ale sistemelor publice de securitate sociala abordeaza doua teme. O abordare urmareste asigurarea continuitatii securitatii sociale pentru persoanele care circula in afara granitelor unui stat, iar cealalta abordare stabileste standardele care guverneaza natura si continutul sistemelor nationale de securitate sociala.

Prima forma de abordare este numita coordonare, cea de-a doua armonizare sau standardizare . Armonizarea este urmarita de reglementari de securitate sociala promulgate de organizatii internationale, precum O.I.M., Consiliul Europei sau Uniunea Europeana.

Notiunea de drept international al securitatii sociale se refera, in acest context, la legislatia privind securitatea sociala elaborata de organizatiile internationale, impunand Statelor Membre sa-si adapteze legislatiile nationale privind securitatea sociala la standardele internationale. Statele au libertatea de a-si construi propriile sisteme asa cum doresc, cu conditia sa nu coboare sub criteriile stabilite de regulile internationale privind securitatea sociala.

Acest obiectiv, extrem de ambitios, de a alinia diferitele sisteme de securitate sociala, abia trece, insa, de nivelul unor declaratii de intentie vagi, incluse in acordurile internationale privind securitatea sociala.

In cazul coordonarii, dreptul international al securitatii sociale are rolul de a rezolva problemele care apar ca urmare a existentei unor legislatii nationale diferite privind securitatea sociala, prin stabilirea regulilor pentru determinarea legislatiei aplicabile.

Coordonarea sistemelor de securitate sociala a doua sau mai multor state a fost un raspuns la migratia persoanelor dintr-o tara in alta in cautarea unui loc de munca .

Atunci cand exista diferite legislatii nationale privind securitatea sociala aplicabile, fiecare drept intern trebuie sa stabileasca daca legea straina are vreun impact asupra sa ori nu.

Daca da, dreptul intern trebuie sa defineasca si sa reglementeze acest impact.

Pentru realizarea acestor sarcini, sistemele nationale de securitate sociala sunt conectate in mod obisnuit prin intermediul acordurilor internationale. Aceste acorduri pot lua forma unui tratat international in cadrul dreptului international public sau pot lua forma unei reglementari obligatorii a unei organizatii internationale, asa cum este Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, care coordoneaza legislatiile nationale privind securitatea sociala din tarile Uniunii Europene.

Acordurile bilaterale in domeniul securitatii sociale exprima vointa celor doua state de a proteja cetatenii proprii atunci cand acestia se afla pe teritoriul celuilalt stat. Pentru a fi eficienta, coordonarea sistemelor de securitate sociala, prin intermediul incheierii de acorduri internationale in domeniu, trebuie sa elimine prevederile discriminatorii bazate pe cetatenie, sa neutralizeze restrictiile teritoriale care afecteaza aplicarea legislatiei nationale, sa asigure efectuarea inregistrarilor necesare pentru asigurarea migrantilor, precum si stabilirea relatiilor de cooperare intre institutiile nationale de securitate sociala si organismele responsabile cu acordarea prestatiilor, dar si repartizarea echitabila a costurilor asistentei reciproce privind problemele administrative.

Coordonarea, care are ca scop eliminarea obstacolelor din calea liberei circulatii a lucratorilor, este mai usor de realizat intre doua state care au interese comune, decat intre mai multe tari.

Primele tentative internationale sau bilaterale de a rezolva problemele de securitate sociala ale celor care circula dintr-un stat in altul sunt aproape la fel de vechi ca si securitatea sociala insasi. Au fost incheiate un numar de acorduri intre state inca inaintea primului razboi mondial, iar altele au fost convenite la sfarsitul razboiului.

Unele din acordurile de dupa razboi aveau ca obiect expres reglementarea problemelor datorate faptului ca una din consecintele razboiului era trasarea frontierelor geografice intre state. Cea mai mare parte a acestor acorduri erau, insa, destul de limitate si nu acopereau decat anumite ramuri specifice ale securitatii sociale.

Ele se limitau adesea la asigurarea pentru accidente de munca. Liniile directoare ale solutiilor adoptate pentru a reduce aceste dificultati au variat. Se pot distinge, astfel, doua perioade :

- perioada 1919 – 1939, cand negocierile acordurilor privind prevederile sociale aveau un caracter utilitar si empiric;

- perioada de dupa 1945, cand s-a elaborat o veritabila doctrina a relatiilor internationale in domeniul securitatii sociale.

Coordonarea sistemelor de securitate sociala are, deja, o istorie de 100 de ani, primul acord in acest domeniu fiind incheiat in 1904 intre Italia si Franta, reglementand acordarea prestatiilor in caz de accidente de munca, pensii si somaj.

Prin acord, fiecare parte contractanta se angaja ca sistemul sau de securitate sociala sa trateze cetatenii celeilalte parti ca pe proprii cetateni, eliminand tratamentul discriminatoriu pe baza de cetatenie.

Alte doua aspecte, inlaturarea clauzei de rezidenta pentru a se evita pierderea drepturilor dobandite de lucratorii migranti, precum si o tehnica ce asigura mentinerea drepturilor in curs de dobandire ale lucratorilor migranti cand parasesc tara de origine si se stabilesc intr-o alta tara (totalizarea drepturilor de securitate sociala), au devenit caracteristici ale acordurilor bilaterale incheiate in Europa de Vest la inceputul secolului al XX-lea.

Inainte de 1939, tratatele cu privire la munca sau conventiile privind dreptul de stabilire contineau dispozitii care urmareau asigurarea, in ceea ce priveste drepturile la prestatii sociale, a egalitatii de tratament intre cetatenii partilor contractante, pe teritoriul fiecareia dintre acestea.

Unele au trecut chiar mai departe, ca in cazul acordului franco-italian, prevazand totalizarea perioadelor de contributie realizate in cele doua state, in vederea stabilirii dreptului si platii prestatiilor corespunzator fiecarui stat.

Al doilea razboi mondial a fost urmat de o perioada de activitate intensa in ceea ce priveste incheierea de acorduri bilaterale privind securitatea sociala, in special in Europa de Vest. S-a dezvoltat o adevarata retea de acorduri de acest tip intre state.

Dupa 1945, legislatia privind securitatea sociala din statele evoluate din punct de vedere social s-a orientat spre acoperirea din ce in ce mai eficienta a tot mai multe riscuri. In acelasi timp, legislatiile nationale acopereau totalitatea salariatilor, iar in unele tari, totalitatea populatiei.

Vechiul concept de asigurare era inlocuit de notiunea de „securitate sociala”, prin care se acorda tuturor celor care traiau din munca proprie un sentiment de siguranta, intr-un sistem de repartizare a riscurilor prin redistribuirea veniturilor.

In acest sens, mentinerea drepturilor obtinute sau a celor in curs de obtinere se asigura prin stabilirea unor raporturi directe intre institutiile responsabile ale statelor implicate, deci prin incheierea de intelegeri bilaterale sau multilaterale, cuprinzand angajamente multiple si reciproce.

Considerentele utilitare nu mai reprezentau singura preocupare a guvernelor. Acordurile bilaterale ofereau solutii diferite, in functie de tari, pentru problemele generate de migratie.





Totusi, se remarca universalitatea practica a prevederilor acestor acorduri.

Acordurile bilaterale nu reglementau, insa, decat situatia lucratorilor migranti cetateni ai partilor contractante, care se deplasau intre cele doua tari. Din acest motiv erau necesare acorduri multilaterale, care sa acopere deplasarile lucratorilor intre mai multe state.

Au fost incheiate mai multe astfel de acorduri multilaterale, pe baza relatiilor speciale dintre state sau a acordurilor bilaterale preexistente. Primul acord de acest gen, care a deschis calea si pentru altele, a fost Tratatul de la Bruxelles, semnat la 7 noiembrie 1949 intre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Tratatul garanta tratamentul egal pentru cetatenii acestor tari in ceea ce priveste aplicarea legislatiei privind securitatea sociala si prevedea dreptul acestora la prestatii, conform legislatiai uneia dintre partile contractante, cu conditia de a fi rezidenti pe teritoriul acelei parti contractante.

Tratatul extindea domeniul personal al legislatiilor nationale de securitate sociala si prevederile acordurilor bilaterale dintre partile contractante asupra cetatenilor celorlalte parti contractante.

Trebuie subliniat ca toate acordurile referitoare la coordonare au respectat intotdeauna si continua sa respecte dreptul statelor de a-si organiza singure propriile regimuri de securitate sociala.

In ceea ce priveste Uniunea Europeana, preocuparile pentru securitatea sociala, aspectele legate de protectia sociala a lucratorilor migranti si evolutia acesteia au existat inca de la inceput, pornind de la necesitatea asigurarii liberei circulatii.

Pentru a avea o imagine clara a dimensiunii sociale comunitare, trebuie pornit de la obiectivul Tratatului de la Roma. Acesta a extins viziunea lui Schumann si Monet asupra a ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte obiectivele Comunitatii – garantarea pacii in Europa. Obiectivul esential a fost si inca mai este realizarea unei piete interne europene, care ar trebui sa se bazeze pe comertul liber si ar garanta progresul economic.

Acceptarea „dimensiunii sociale” a Pietei Interne de catre Actul Unic European in 1986 si recunoasterea Cartei fundamentale a drepturilor lucratorilor in 1989 au reprezentat punctul de referinta pentru crearea unei politici sociale europene unificate.

Toate etapele urmatoare nu au reprezentat decat o reconfirmare a acestui aspect.

Totusi, in ceea ce priveste protectia sociala sau sisteme de mentinere a veniturilor comune, competenta institutiilor europene a fost si ramane foarte limitata.

Sfera principala de actiune a acestora vizeaza obiectivele facilitarii liberei circulatii a lucratorilor si garantarii egalitatii de tratament in domeniul afacerilor, pentru a concura pe o piata unica.

Mai exact, asa cum am aratat anterior, libera circulatie a lucratorilor necesita o anumita coordonare a sistemelor nationale de securitate sociala. Aceasta s-a realizat prin regulametele comunitare privind coordonarea, existand preocupari pentru imbunatatirea acestora.

Au existat insa numeroase discutii si controverse cu privire la relevanta securitatii sociale pentru un alt obiectiv comunitar major – garantarea unei concurente corecte in cadrul unei piete unice.

Baza acestor discutii a reprezentat-o un alt domeniu de competenta posibil pentru institutiile europene in domeniul securitatii sociale – armonizarea sistemelor de securitate sociala in cadrul Uniunii Europene.

Armonizarea ar avea in vedere influentarea evolutiei sistemelor nationale de securitate sociala si o varietate de actiuni posibile care ar avea ca rezultat alinierea sistemelor de securitate sociala din Statele Membre. Armonizarea se situeaza, deci, undeva intre unificarea totala a sistemelor de securitate sociala si coordonarea acestora.

Tratatul de la Roma a acordat, insa, foarte putine competente explicite institutiilor europene in domeniul armonizarii. Legislatia comunitara secundara este foarte limitata in aceasta zona, deoarece orice initiativa in domeniul armonizarii ar fi necesitat consensul intre toate Statele Membre. Si daca, initial, era vorba doar de un numar mic de sisteme si destul de asemanatoare, cu cat UE se extinde, cu atat este mai greu sa se ajunga la acest consens, avand in vedere diferentele deja foarte mari intre sistemele de securitate sociala existente in Uniune.

Astfel, competentele institutiilor europene in domeniu au ramas destul de limitate, coordonarea sistemelor de securitate sociala fiind cel mai inalt nivel de evolutie al securitatii sociale pana in prezent, cu formele si progresele pe care acesta coordonare le-a inregistrat in timp.

Securitatea sociala este in primul rand reglementata de legislatia nationala. Tot legislatia nationala reglemeteaza si aspectele transnationale ale securitatii sociale.

Cu toate acestea, exista un interes deosebit in acest domeniu la nivel international si supranational, care a determinat elaborarea si imbunatatirea instrumentelor juridice internationale referitoare, direct sau indirect, la securitatea sociala. Aspectele transnationale sunt abordate cel mai eficient prin intermediul instrumentelor juridice internationale sau supranationale, cel putin cand se urmareste evitarea solutiilor contradictorii oferite de diverse sisteme nationale sau lipsa protectiei oferite individului, intr-o anumita situatie.

Aceasta este explicatia pentru rolul important pe care instrumentele juridice internationale sau supranationale il joaca in domeniul securitatii sociale. Ele pot avea ca obiectiv fie ajustarea diverselor sisteme nationale de securitate sociala (coordonare), fie stabilirea unor principii care sa fie preluate de toate sistemele nationale (armonizare).

Scopul coordonarii este de a stabili legaturi juridice, tehnice si administrative intre sistemele de securitate sociala, astfel incat sa se garanteze strainilor si migrantilor cea mai cuprinzatoare si echitabila protectie posibila, lasand, insa, nemodificate caracteristicile respectivelor sisteme. Spre deosebire de coordonare, armonizarea are un obiectiv mult mai extensiv: alinierea legislatiilor nationale, modificandu-le prevederile daca este cazul, in concordanta cu o abordare internationala convenita.

De asemenea, in domeniul securitatii sociale pe plan international se disting instrumente de principiu si instrumente de substanta.

Instrumentele de principiu au fost elaborate, in principal, dupa al doilea razboi mondial, sub influenta Declaratiei universale a drepturilor omului, proclamata in 1948 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Acestea au forma instrumentelor de drept fundamental, care nu fac decat sa afirme sau sa impuna recunoasterea dreptului la securitate sociala ca un drept social al omului, referindu-se doar ocazional la principalele aspecte ale unei abordari internationale a securitatii sociale.

Cele mai importante declaratii de principii in domeniul securitatii sociale se regasesc in Declaratia Generala a Drepturilor Omului din 1948 si Conventia Internationala privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale din 1966 ale ONU.

Aceste declaratii arata ca „fiecare individ ca membru al societatii are dreptul la securitate sociala” (art. 22 din Declaratia Generala si art. 9 din Conventie) si „dreptul la viata care garanteaza individului si familiei sale sanatate, bunastare, alimentatie, imbracaminte, locuinta, ingrijire medicala si asistenta sociala necesara (art. 25 al Declaratiei Generale si art. 11 din Conventie).

La acestea se adauga declaratiile de principii ale Organizatiei Internationale a Muncii din Constitutia acesteia si Declaratia de la Philadelphia (1944) referitoare la obiectivele si atributiile OIM. Tot din aceasta categorie face parte Carta Sociala Europeana, din 1961, a Consiliului Europei (Partea I, par. 12 si Partea a II-a, art. 12).

Instrumentele de substanta sunt mult mai detaliate si, de obicei, dedicate in excusivitate securitatii sociale, dezvoltand continutul drepturilor sociale si asociindu-I semnificatie practica.

In aceasta categorie pot fi mentionate Conventia nr. 102/1952 a OIM si Codul European de Securitate Sociala din 1964, revizuit in 1990, al Consiliului Europei (instrumente de armonizare), precum si Conventia nr. 118/1962 privind egalitatea de tratament (in domeniul securitatii sociale), Conventia nr. 157/1982 privind mentinerea drepturilor de securitate sociala ale OIM sau Acordurile Interimare privind securitatea sociala din 1953, Conventia Europeana privind Securitatea Sociala si Acordul Suplimentar din 1972 ale Consiliului Europei (instrumente de coordonare).

Instrumentele juridice internationale in domeniul securitatii sociale mai pot fi impartite in bilaterale si multilaterale (globale sau regionale).

Preocuparea pentru asigurarea protectiei sociale a cetatenilor statelor europene care lucrau sau locuiau in strainatate a aparut in secolul al XIX-lea. Primele acorduri bilaterale in domeniu au fost incheiate intre Franta si Italia (in 1827 intre Franta si Ducatul de Parma in vederea garantarii platii pensiilor datorate de unul dintre aceste state cetatenilor celuilalt stat, fara obligatia acestora de a locui pe teritorul celui din urma stat; in 1904 Conventia privind asigurarile sociale incheiata intre Franta si Italia).

Activitatea de incheiere a acordurilor bilaterale s-a intensificat la inceputul secolului al XX-lea, insa, pana la primul razboi mondial, acestea s-au concentrat pe protectia strainilor in caz de accidente de munca.

Abia dupa primul razboi mondial au fost elaborate primele instrumente juridice internationale in domeniul securitatii sociale, in cadrul organizatiilor internationale care au luat nastere in aceasta perioada.

Problemele sociale au constituit, de atunci, o preocupare si pentru organizatiile internationale; aceste probleme devin cu atat mai semnificative pentru comunitatea internationala, cu cat sunt mai importante pentru anumite state. De aceea, de-a lungul timpului, s-au intensificat eforturile de a exercita o influenta asupra evolutiilor inregistrate la nivel national prin diverse mijloace, cum ar fi conventiile, recomandarile, etc.

Diversitatea si integrarea accentuata sunt cele doua caracteristici ale Europei.

In ceea ce priveste incidenta pe care o are gradul avansat de integrare economica asupra pietei muncii din regiune si legaturilor directe cu restul lumii, deciziile luate de catre un stat au impact asupra celorlalte state din regiune sau asupra economiei mondiale in ansamblu. Relatiile dintre state in domeniul comertului, investitiilor si productiei influenteaza, ca niciodata pana acum, pietele muncii.

Modul in care functioneaza piata muncii intr-un stat depaseste cu mult simplul cadru national.

Acesta influenteaza, tot atat cat este influentat la randul sau, politicile si deciziile specifice pietei muncii care sunt luate in exterior, ca si politicile macroeconomice si sociale.

In acelasi timp, cantitatea si calitatea locurilor de munca, precum si protectia sociala a lucratorilor migranti sunt subordonate, intre altele, modului in care interdependenta este gestionata la nivel national, regional si global.

In Europa, obiectivul ocuparii depline decente presupune o corelare a politicilor economice si sociale. Multiplicarea modelelor sociale europene determina presiuni pentru o adaptare rapida a pietelor muncii in fata accelerarii ritmului de schimbare.

Sistemul de guvernare in Europa se confrunta cu reforma structurala pentru relansarea economiei, cu mentinerea sistemului de protectie sociala. Strategia de la Lisabona adoptata de Uniunea Europeana, care are la baza conceptul de progress economic bazat pe coeziunea sociala si protectia mediului, se alatura opiniei exprimate in Agenda OIM privind munca decenta.

In contextul Agendei OIM referitoare la munca decenta, care defineste patru obiective strategice privind ocuparea, dialogul social, normele internationale ale muncii si protectia sociala si aplicarea acestora, se definesc etapele actiunii nationale si regionale menite sa transforme in realitate conceptul de munca decenta pentru toti.

O cale de actiune ar putea sa se gaseasca prin intermediul unor propuneri de corelare a politicilor, cu scopul de a “elabora progresiv propuneri de politici commune care sa asigure un echilibru optim privind unele probleme specifice, intre aspectele economice, sociale si de dezvoltare”.

Aceste propuneri ar putea fi implementate la nivel national sau regional, urmarind armonizarea politicilor care vizeaza cresterea economica, investitiile, ocuparea si comertul, fara a neglija dimensiunea sociala.

Organismele regionale si partile interesate ar putea coopera in plan regional la elaborarea unor politici comune, coordonate, pentru a face fata evolutiilor contemporane.

Dezvoltarea economica si sociala nu mai este, deci, dependenta de deciziile luate doar la nivel national. Astfel, organizatii specifice, cum este Organizatia Internationala a Muncii, au fost create in vederea coordonarii evolutiilor la nivel national in domeniul social, prin elaborarea de instrumente juridice.

Cu cat omogenitatea acestor institutii este mai mare, cu atat identitatea lor politico-sociala

capata o mai mare importanta. Organizatiile internationale regionale, cum sunt Consiliul Europei si Uniunea Europeana, sunt in mod special preocupate de coordonarea in domeniul securitatii sociale.

Organizatia Internationala a Muncii a fost creata in 1919.

De-a lungul existentei sale, aceasta a jucat un rol important in elaborarea de filosofii in domeniul coordonarii sistemelor de securitate sociala, prin intermediul propriilor instrumente – in special conventii – si al asistentei tehnice acordate altor organizatii internationale si guverne.

Era normal ca Organizatia Internationala a Muncii sa se preocupe destul de rapid de problemele de securitate sociala, fiind vorba de garantii acordate lucratorilor sau de drepturi speciale ale lucratorilor migranti.

O.I.M. asista, in principal, statele membre, organiztiile sindicale si patronale in elaborarea, reforma si implementarea politicilor de securitate sociala bazata pe principiile cuprinse in standardele internationale ale muncii si poate sa contribuie la administrarea si guvernarea eficienta a schemelor respective.

Se pune un accent deosebit pe dezvoltarea strategiilor care sa asigure o protectie de securitate sociala cat mai extinsa.

Necesitatea gasirii unor solutii care sa combine domeniile ocuparii, protectiei sociale si promovarea drepturilor si bunastarii lucratorilor accentueaza rolul important pe care O.I.M. ar putea sa-l joace mai ales in procesele de reforma din diverse state, cum ar fi si Romania.

O.I.M. si-a asumat responsabilitatea elaborarii si adoptarii conventiilor si recomandarilor, precum si supravegherii modului de indeplinire a standardelor internationale ale muncii de catre statele membre. Organizatia se bazeaza pe participare tripartita, conturand cadrul institutional cu puterea si autoritatea necesare pentru a elabora conventiile privind coordonarea si armonizarea.

Exista doar un numar limitat de conventii ale OIM special dedicate coordonarii sistemelor de securitate sociala ale statelor semnatare; in alte conventii, aceste reglementari se regasesc alaturi de alte prevederi.

In perioada interbelica, Organizatia Internationala a Muncii a adoptat doua conventii importante in domeniul coordonarii. Prin Conventia nr. 19/1925 privind egalitatea de tratament (compensatii pentru accidente) statele membre se obliga sa trateze egal cetatenii celorlalte state in cazul accidentelor de munca, fara conditionari privind rezidenta.

Conventia nr. 48/1935 privind mentinerea drepturilor de pensie ale migrantilor este special dedicata coordonarii. Conventia reglementeaza obtinerea drepturilor de pensie, precum si calculul si transferul pensiei dintr-o tara in alta, conform principiilor totalizarii perioadelor de asigurare si „pro-rata temporis”

Conventia nr. 48 a fost considerata prea detaliata si inflexibila, de aceea s-a considerat necesara negocierea unei noi conventii care, eventual, sa o inlocuiasca.

Instrumentele multilaterale in domeniul coordonarii sistemelor de securitate sociala adoptate de O.I.M. in perioada postbelica au fost:

- Conventia Europeana privind securitatea sociala a lucratorilor din transportul international, adoptata in 1956, care se limiteaza la coordonarea reglementarilor privind riscuri pe termen scurt;

- Acordul European privind acordarea de ingrijiri medicale pe perioada rezidentei temporare, adoptat in 1980.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, organizatiile patronale si sindicatele au inceput sa aiba initiative referitoare la standarde in legislatia muncii sau securitatea sociala la nivel international. Elaborarea acestor standarde a avut la baza ratiuni altruiste, dar un rol important l-a avut si argumentul ca nu trebuie permis competitiei internationale sa dezavantajeze statele cu sisteme de securitate sociala mai bune sau mai generoase.

Altfel spus, se urmarea evitarea dumpingului social. In politica de armonizare a O.I.M. se pot distinge doua etape. Prima acopera perioada pana la al doilea razboi mondial, avand ca obiectiv cresterea gradului de diseminare a legislatiei privind asigurarile sociale, care era inca destul de noua in perioada respectiva. Dupa adoptarea Conventiei nr. 19/1925 privind egalitatea de tratament, primul instrument juridic al OIM in domeniu, celelalte conventii adoptate in anii ’20 si ’30 garantau, intr-o anumita masura, egalitatea de tratament diferitelor ramuri ale securitatii sociale sau diferitelor categorii de lucratori.

Conventiile din acea perioada contineau reguli de creare a schemelor de asigurari impotriva anumitor riscuri si au fost adoptate in patru faze:

- in 1925, Conventiile nr. 17 si 18 referitoare la compensarile acordate muncitorilor pentru accidente de munca si boli profesionale;

- in 1927, Conventiile nr. 24 si 25 continand regulile privind asigurarile de sanatate in industrie si comert, precum si in agricultura;

- in 1933, Conventiile nr. 35 – 40 stabilind caracteristicile asigurarilor de batranete, invaliditate si urmas pentru lucratorii din industrie si comert, precum si din agricultura;

- in 1934, Conventia nr. 44 stabilind principiile referitoare la somaj.

Toate aceste conventii si recomandarile suplimentare aveau un scop comun, promovand ideea asigurarilor sociale obligatorii si extinderea acestora la cat mai multe grupuri de lucratori.



A doua etapa incepe dupa al doilea razboi mondial, eforturile organizatiei concentrandu-se in aceasta perioada pe stabilirea standardelor minime in domeniul securitatii sociale.

Conventia nr. 97/1949 privind migratia in vederea angajarii prevedea ca fiecare stat semnatar sa ia masuri pentru functionarea unor servicii gratuite de asistare a lucratorilor migranti, pentru facilitarea plecarii, calatoriei si primirii lucratorilor migranti si sa le asigure acestora egalitatea de tratament in privinta remuneratiei, relatiilor de munca, impozite, cazare si securitate sociala.

Organizatia Internationala a Muncii a incercat sa defineasca linii directoare si standarde minime de securitate sociala, prin Conventia nr. 102/1952.

Daca, pana la elaborarea Conventiei nr. 102/1952, conventiile privind securitatea sociala s-au referit la anumite ramuri specifice, protectia stabilita de aceste instrumente internationale vizand doar anumite persoane sau anumite riscuri, de aceasta data erau vizate principalele ramuri ale securitatii sociale si o parte considerabila a populatiei.

Astfel, Conventia cuprinde noua parti corespunzatoare celor noua riscuri acoperite de cele mai multe dintre sistemele de securitate sociala dezvoltate. Pentru fiecare dintre cele noua ramuri de securitate sociala, Conventia stabileste standarde minime privind proportia lucratorilor sau a populatiei care trebuie protejata, conditiile pentru acordarea prestatiilor de securitate sociala si durata acordarii acestora, ratele minime ale prestatiilor.

Deci, dupa 1945, diversele sisteme de asigurari sociale dinainte de razboi s-au schimbat. Tendinta era de a cuprinde noi grupuri ale populatiei, de a acoperi un numar tot mai mare de riscuri si de a acorda prestatii care sa se plieze cat mai bine pe nevoile existente.

Legaturile care existau intre dreptul la prestatii si plata contributiilor incep sa se diminueze. Toate aceste modificari se vor regasi si in Conventia nr.102/1952 privind standardele minime de securitate sociala.

Conventia nr. 102/1952 a influentat in mod considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate sociala in intreaga lume. Cel mai important aspect il are in present acordul in privinta standardelor minime de securitate sociala, maniera in care aceste standarde minime au fost incluse in sistemele nationale fiind de mai mica importanta.

In paralel cu Conventia nr. 102/1952, s-a dezvoltat interesul pentru adoptarea instrumentelor vizand standarde mai inalte ale securitatii sociale. In acest sens, conventiile privind securitatea sociala adoptate in perioada 1925 – 1934 au fost treptat revizuite prin instrumente stabilind standarde imbunatatite.

Aceasta procedura de revizuire a inceput in 1964, prin Conventia nr. 121 privind prestatiile pentru accidente de munca, continuand in 1967 cu adoptarea Conventiei nr. 128 privind prestatiile de invaliditate, batranete si urmas, iar in 1969 cu adoptarea Conventiei nr. 130 privind prestatiile pentru ingrijiri medicale si boala.

Ultimul pas l-a reprezentat adoptarea in 1988 a Conventiei nr. 168 privind promovarea ocuparii si protectia impotriva somajului. Astfel, toate ramurile securitatii sociale, cu exceptia prestatiilor familiale, sunt acoperite prin standarde minime imbunatatite.

Standardele minime imbunatatite au extins grupurile persoanelor acoperite, au imbunatatit serviciile si prestatiile acordate, prelungind durata acordarii acestora si ameliorand conditiile de acordare.

Chiar daca standardele imbunatatite au fost stipulate in conventii separate in concordanta cu structura organizatorica din majoritatea statelor membre OIM, ele urmeaza indeaproape calea deschisa de Conventia nr. 102/1952 , subliniind ideea caracterului comprehensibil al acesteia in ceea ce priveste securitatea sociala.

Au fost elaborate si deschise semnarii si alte conventii privind coordonarea in domeniul securitatii sociale: Conventia nr. 118/1962 privind egalitatea de tratament in domeniul securitatii sociale, Conventia nr. 157/1982 referitoare la mentinerea drepturilor de securitate sociala,

Recomandarea nr. 167/1983 privind mentinerea drepturilor de securitate sociala.

Daca primul razboi mondial a dus la crearea Organizatiei Internationale a Muncii, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a fost infiintata o alta organizatie cu vocatie europeana, cu activitati importante in domeniul securitatii sociale.

Astfel, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial s-a organizat la Haga, in luna mai 1948, Congresul Europei. In cadrul acestui congres s-au lansat propuneri privind o Europa unita, cu o libera circulatie a persoanelor, serviciilor si marfurilor, dar si cu o Conventie asupra Drepturilor Omului si o Curte de Justitie pentru Drepturile Omului.

Rezultatul a fost elaborarea Statutului Consiliului Europei, care a fost semnat la 5 mai 1949. In prezent, toate statele vest-europene si cateva state din Europa Centrala si de Est sunt membre ale acestei organizatii.

Unul dintre principalele obiective ale Consiliului Europei, conform articolului 1 din statut, il reprezinta realizarea unei mai mari unitati intre statele membre, in scopul salvgardarii si realizarii idealurilor si principiilor care formeaza “mostenirea comuna” si facilitarii progresului lor economic si social.

Aceasta include, de asemenea, justitia sociala si promovarea liberei circulatii a lucratorilor.

Dezvoltarea securitatii sociale a avut un rol esential in cadrul activitatilor Consiliului Europei, in completarea sau ca parte integrata a activitatilor umanitare, politice si economice.

Consiliul Europei este o organizatie cu caracter interguvernamental, avand la baza cooperarea libera intre state, fara ca acestea sa renunte la propria suveranitate. Aceste caracteristici ale Consiliului Europei il plaseaza undeva intre Uniunea Europeana si Organizatia Internationala a Muncii, dar importanta sa in ceea ce priveste initiativele in domeniul politicii sociale internationale a scazut in ultimele decade.

Obiectivele principale ale Consiliului Europei, in domeniul social si economic, sunt:

- intarirea coeziunii sociale;

- garantarea unui nivel adecvat de protectie sociala;

- promovarea ocuparii, perfectionarii profesionale si a drepturilor lucratorilor;

- asigurarea protectiei grupurilor cele mai vulnerabile ale societatii;

- combaterea excluderii si discriminarii.

In acest domeniu, Consiliul Europei asigura sprijin pentru actiunile guvernamentale si completeaza activitatea altor organizatii internationale.

De la infiintarea sa in 1949, Consiliul Europei a redactat o serie de instrumente juridice care aveau ca scop abordarea protectiei sociale si, in cadrul acesteia, problemele specifice ale lucratorilor migranti in tara gazda determinate de statutul lor de cetateni straini.

Activitatile Consiliului Europei in domeniul securitatii sociale pot fi impartite in doua categorii: activitati care urmaresc stabilirea si garantarea unui anumit nivel al protectiei sociale in statele membre - prin intermediul instrumentelor care stabilesc aceste standarde, iar, pe de alta parte, activitatile care vizeaza promovarea si incurajarea coordonarii sistemelor de securitate sociala ale statelor membre – prin promovarea unor instrumente juridice specifice.

Instrumentele juridice in domeniul securitatii sociale elaborate in cadrul Consiliului Europei sunt, deci, de doua tipuri:

- instrumente de coordonare a sistemelor de securitate sociala:

- Acordurile Europene Interimare referitoare la sistemele de securitate sociala, semnate la 11 decembrie 1953, la Paris.

- Conventia europeana de asistenta sociala si medicala, semnata la 11 decembrie 1953, la Paris.

- Conventia europeana de securitate sociala, semnata la 14 decembrie 1972, la Paris.

instrumente care stabilesc standarde europene (de armonizare) in domeniul securitatii sociale:

- Carta Sociala Europeana, semnata la 18 octombrie 1961, la Torino; Protocolul aditional la Carta Sociala Europeana (5 mai 1988); Protocolul privind amendarea Cartei Sociale Europene (21 octombrie1991); Protocolul aditional la Carta Sociala Europeana prevazand un sistem de reclamatii colective (9 noiembrie 1995); Carta Sociala Europeana (revizuita) (3 mai 1996)

- Codul European de Securitate Sociala, semnat la 16 aprilie 1964, Strasbourg, Codul European de Securitate Sociala (revizuit), semnat la 6 noiembrie 1990, la Roma.

Actuala pozitie in domeniul securitatii sociale contrasteaza cu perioada de inceput a Consiliului Europei. In acea etapa, Consiliul a inceput sa pregateasca, cu un elan deosebit, conventii pentru promovarea progresului social. Aceste activitati corespundeau obiectivelor generale ale Consiliului Europei, implicand sarcina si obiectivul coordonarii si armonizarii legislatiei privind securitatea sociala din statele membre.

Dupa Tratatul de la Bruxelles , Consiliului Europei a oferit un alt camp de actiune in domeniul conventiilor multilaterale privind securitatea sociala.

Dupa 1949, la Strasbourg se dezvoltase o adevarata doctrina internationala a securitatii sociale. Se intentiona, din motive sociale, dar si economice, egalizarea prestatiilor si a riscurilor acoperite pentru toate sistemele nationale. Era vorba de proiectul Codului European de Securitate Sociala.

In acest context, cooperarea intre statele europene viza eliminarea tuturor dificultatilor pe care le intampinau migrantii, in vederea mentinerii drepturilor acestora atunci cand se deplasau dintr-o tara in alta.

Astfel, Consiliul Europei a incurajat, inca de la prima sa sesiune, in 1950, negocierea de acorduri bilaterale intre statele membre. A sustinut, chiar, incheierea de acorduri vizand un numar limitat de persoane, dar care propuneau solutii originale, prin coordonarea unor sisteme fundamental diferite. Insa, reteaua de acorduri bilaterale intre statele membre ale Consiliului Europei nu reprezenta nici jumatate din acordurile posibile.

Adunarea Consultativa a Consiliului Europei recomandase statelor member pregatirea unei conventii multilaterale care sa faca posibila aplicarea legislatiilor

nationale cetatenilor celorlalte state semnatare.

Pornind de la modelul Tratatului de la Bruxelles, s-a conturat ideea unui acord cuprinzator, care sa lege diferitele acorduri bilaterale de securitate sociala dintre Statele Membre ale Consiliului Europei.

Aceasta idee se baza pe existenta a circa 100 acorduri bilaterale, dar se incheiasera doar 40. Astfel, fara sa mai astepte ca reteaua de acorduri bilaterale sa fie completa, asa incat sa permita elaborarea unui acord multilateral care sa asigure coordonarea generala a acestora, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a decis elaborarea unui acord interimar care trebuia

sa asigure, in primul rand, egalitatea de tratament.

Pentru unele state era dificil sa reglementeze toate ramurile securitatii sociale printr-un singur acord. De aceea, s-au elaborat doua acorduri interimare, pentru a fi luate in considerare caracteristicile speciale ale tuturor sistemelor de securitate sociala. Acordurile Europene Interimare au fost semnate la Paris, in 1953.

Principalele obiective ale acestor acorduri urmaresc sa asigure egalitatea de tratament a cetatenilor oricarui stat semnatar cu cetatenii celorlalte in ceea ce priveste aplicarea reglementarilor de securitate sociala, precum si aplicarea conventiilor bilaterale si multilaterale deja incheiate, tuturor resortisantilor partilor contractante.

Acordurile europene interimare se aplica tuturor cetatenilor si rezidentilor obisnuiti ai statelor semnatare, precum si tuturor sistemelor de securitate sociala, contributive sau necontributive, cu exceptia asistentei sociale, sistemelor speciale pentru functionarii publici sau celor pentru victimele de razboi.

Aceste acorduri au avut, deci, in vedere incurajarea liberei circulatii a lucratorilor. Consiliul Europei a avut, de asemenea, un rol important in asigurarea drepturilor de securitate sociala a lucratorilor migranti, elaborand inca un instrument de coordonare a sistemelor de securitate sociala: Conventia Europeana privind Securitatea Sociala, semnata la 14 decembrie 1972, la Paris, in vigoare de la 1 mai 1977.

Acordurile europene interimare au reprezentat doar o reglementare temporara pana la momentul in care ar fi fost semnata si ratificata Conventia Europeana privind securitatea sociala a Consiliului Europei, de catre statele membre. Conventia avea drept scop coordonarea multilaterala a sistemelor de securitate sociala ale statelor semnatare, insa, din cauza numarului redus de ratificari, acest obiectiv nu s-a realizat.

Totusi, in ceea ce priveste continutul, aceasta Conventie poate fi considerata unul dintre cele mai avansate instrumente juridice din domeniul politicii sociale. Ea aduce o serie de imbunatatiri celorlalte instrumente internationale in domeniu, respectand toate principiile coordonarii. Prevederile sale se aplica tuturor sistemelor generale sau speciale, contributive sau necontributive, inclusiv cele referitoare la obligatiile angajatorilor.

De asemenea, pe langa Acordurile Europene Interimare, tot in 1953, la Paris, s-a semnat Conventia Europeana privind Asistenta Sociala si Medicala. Aceasta este singura conventie multilaterala in domeniul asistentei publice si a fost ratificata de un numar semnificativ de state membre ale Consiliului Europei. Ea preluase rolul vechilor tratate bilaterale in domeniul asistentei publice.

Obiectivul Conventiei este de a elimina discriminarea cetatenilor statelor membre ale Consiliului Europei, rezidenti legali pe teritoriul oricaruia din celalalte state semnatare, in domeniul asistentei sociale si medicale. In plus, Conventia este deschisa semnarii si de catre state care nu sunt membre ale Consiliului Europei.

Elementul care face ca aceasta Conventie sa fie foarte cuprinzatoare este dat de faptul ca dreptul la asistenta este conditionat de „prezenta legala” pe teritoriul statului respectiv si nu de alte formalitati. Deci, o persoana care se afla legal pe teritoriul unui stat semnatar, poate solicita asistenta in caz de nevoie, chiar daca nu si-a stabilit rezidenta in acel stat si chiar daca se afla doar temporar acolo (de exemplu, ca turist).

In perioada de dupa razboi, au existat, deci, initiative importante in domeniu, care au condus la convenirea de acoduri si au deschis calea unei politici sociale europene comune.

Pentru a incuraja statele membre sa-si dezvolte sistemele de securitate sociala, Consiliul Europei a adoptat instrumente de standardizare. Carta Sociala Europeana este un exemplu in acest sens. Carta enunta drepturile fundamentale in domeniul social si economic, considerand dreptul la securitate sociala ca un drept social esential.

De asemenea, un alt exemplu il constituie Codul European de Securitate Sociala, care stabileste normele minime in materie de securitate sociala.

Carta Sociala Europeana reprezinta un sistem de cinci instrumente juridice:

- Carta Sociala Europeana deschisa semnarii la Torino in 1961, care a intrat in vigoare in 1965, garanteaza drepturile fundamentale sociale si economice completand Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care asigura protectia drepturilor civile si politice;

- Protocolul Aditional din 5 mai 1988 a mai adaugat 4 drepturi la cele 15 garantate de Carta din 1961;

- Protocolul de Amendare din 21 octombrie 1991, se refera la mecanismul de control al Cartei;

- Protocolul Aditional din 9 mai 1995, intrat in vigoare la 1 iulie 1998, da posibilitatea partenerilor sociali si organizatiilor non-guvernamentale de a efectua plangeri colective;

- Carta Sociala Europeana Revizuita, deschisa semnarii la 3 mai 1996, a extins numarul drepturilor garantate la 31.

Aceste drepturi pot fi impartite in doua categorii:

- Drepturi legate de angajare si munca

• dreptul la munca, inclusiv dreptul la orientare si formare profesionala;

• protectia in mediul de munca: dreptul la conditii de munca si la salarizare echitabile, inclusiv dreptul femeilor si barbatilor la o salarizare egala pentru

munca de valoare egala;

• dreptul sindical, dreptul de negociere colectiva si dreptul lucratorilor la

informare si consultare, precum si de participare la determinarea si

ameliorarea conditiilor si mediului de munca;

• protectia speciala a anumitor categorii de lucratori: copii si adolescenti,

femei, persoane cu handicap, lucratori migranti;

• dreptul la protectie in caz de concediere;

• dreptul lucratorilor la demnitate;

• dreptul lucratorilor cu responsabilitati famililale la egalitate de sanse si de

tratament.

- Coeziune sociala

• dreptul la protectia sanatatii, dreptul la securitate sociala si dreptul la

asistenta sociala si medicala, dreptul de a beneficia de servicii sociale;

• drepturile copiilor si adolescentilor, mamelor, familiilor, persoanelor cu

handicap, lucratorilor migranti si familiilor acestora, persoanelor varstnice;

• consolidarea egalitatii dintre femei si barbati;

• dreptul persoanelor cu handicap la integrare sociala individuala, la

autonomie personala si la participare in viata comunitatii;

• consolidarea dreptului copiilor si adolescentilor la protectie sociala, juridica

si economica;

• dreptul la protectie impotriva saraciei si a excluderii sociale;

• dreptul la o locuinta decenta;

• extinderea interzicerii discriminarii.

Articolul 12 (2) al Cartei prevede ca statele semnatare se angajaza “sa mentina sistemul de securitate sociala la un nivel satisfacator, cel putin egal cu cel necesar ratificarii Conventiei nr. 102 a OIM privind standardele minime ale securitatii sociale”.

Carta Drepturilor Sociale ale Lucratorilor din Uniunea Europeana si Carta Sociala Europeana a Consiliului Europei sunt adesea confundate, dar prima se aplica, asa cum arata si titlul, doar lucratorilor din Uniunea Europeana, pe cand cea de-a doua se aplica cetatenilor tuturor statelor care au ratificat-o.



Preambulul Tratatului de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999, precum si Articolul 136 al Tratatului asupra CEE fac referire directa la Carta Sociala Europeana.



Aceasta carta a fost semnata de Roosvelt si Churchill la 12 august 1941;    a fost destinata sa stabileasca obiectivele aliantei lor (dintre SUA si Anglia); ea a afirmat si necesitatea de a stabili colaborarea intre toate natiunile in domeniul economic, cu scopul de a asigura cele mai bune conditii de munca, o situatie economica mai favorabila si securitatea sociala (pct.5)

Declaratia adoptata la 10 mai 1944 de cea de-a 28-a sesiune a Conferintei Internationale a Muncii, va constitui noua charta a Organizatiei Internationale a Muncii. Mai multe dispozitii ale ei privesc securitatea sociala, indemnizatia pentru riscurile sociale si prevenirea lor.

In art.55 din aceasta charta se precizeaza misiunea Natiunilor Unite de a actiona pentru ridicarea nivelului de viata, progresului si dezvoltarii economice si sociale.

C. Bratu, V. Teodorescu, op. cit., p.21

Neratificata de Romania

Nivelul minim prescris pentru prestatiile periodice in bani trebuie, in general, sa fie egal cu 40 % din salariul de referinta; a se vedea, in acest sens, A. Popescu, Dreptul International al Muncii, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 248.

A se vedea    A.Ticlea, C.Tufan, op.cit., p.14; A. Ticlea, op.cit., p. 10.

M. A. Lupu: “Planuri de securitate sociala”, Bucuresti, Independenta Economica, 1945, p.67.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.116.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.99.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.99.

Prof. Eichenhofer: “International Dimensions of Social Security Law”, ERASMUS Teaching Material, Jena, 1989, p.30.

Konstantin Kremalis, op. cit., p. 17.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.145.

Conventia nr. 102/1952 privind standardele minime de securitate sociala.

C. Garcia de Cortazar y Nebreda, Y. Jorens, B. Schulte, C. Schumacher, B. Spiegel, G. Vonk: op. cit., p.79.

Frans Pennings, op. cit., p.66.

C. Garcia de Cortazar y Nebreda, Y. Jorens, B. Schulte, C. Schumacher, B. Spiegel, G. Vonk: op. cit., p.34.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.145.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.145.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.146.

Idem

Acordurile se limiteaza doar la coordonarea sistemelor aplicabile persoanelor care se stabilesc in diferite state si nu au ca scop armonizarea regimurilor de securitate sociala ale acestora. In acelasi timp, cea mai mare parte a acordurilor se bazeaza pe principiul reciprocitatii, ceea ce inseamna ca se limiteaza la acele ramuri ale securitatii sociale care sunt comune partilor contractante.

Jos Berghman: “Social Security and European Integration”. A report by the EISS at the request of the European Commission, 1991, in cursul “European Integration and Social Security”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002, p.89.

Konstantinos Kremalis, op. cit., p.60.

Jos Berghman, op. cit., p.89

Jos Berghman, op. cit.

Konstantinos Kremalis, op. cit., p.61.

O referire la lista instrumentelor internationale privind securitatea sociala publicata de OIM in 1984 se face in Perrin: “Introduction to International Social Security Law. Co-ordination of National Legislation, Training and Further Training Course for Staff of Social Security Institutions and Administrations”, Consiliul Europei, Strasbourg, 1989.

Konstantin Kremalis, op. cit., p.62.

Reuniunea ministeriala informala din cadrul celei de a 7-a Reuniuni Regionale Europene a OIM, Parlamentul Ungariei, 15 februarie 2005.

Reuniunea ministeriala informala din cadrul celei de a 7-a Reuniuni Regionale Europene a OIM, Parlamentul Ungariei, 15 februarie 2005.

Cea de-a 7-a Reuniune regionala europeana a OIM, Budapesta, 2005.

Frans Pennings, op. cit., p. 91.

In 1962 obiectivul Conventiei nr. 19 a fost extins la toate ramurile securitatii sociale, prin conventia nr. 118, p.12

Conventia nr. 48/1935 a fost revizuita prin Conventia nr. 157/1982, suplimentata prin Recomandarile nr. 151/1975 si 167/1983.

Termenul se foloseste ca atare in documentele in limba romana si semnifica faptul ca fiecare stat implicat acorda lucratorilor migranti o parte din prestatia totala datorata, proportional cu perioada de stagiu realizata in acel stat.

Frans Pennings, op. cit., p.91.

Frans Pennings, op. cit., p.92

In 1934, Conventia nr. 18 va fi revizuita prin Conventia nr. 42 privind compensarea muncitorilor

pentru boli profesionale, p.13.

Konstantinos Kremalis, op. cit., p.94.

Frans Pennings, op. cit., p. 112.

Konstantin Kremalis, op. cit., p.94.

Idem.

Frans Pennings, op. cit., p.112.

Tratatul de la Bruxelles, semnat la 7 noiembrie 1949 intre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie.

Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit., p.126.

Frans Pennings, op. cit., p.83








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie