Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Micro-sociologia puterii


Micro-sociologia puterii




Micro-sociologia puterii

1.Exercitarea puterii considerata drept cauza a unui comportament

Numeroase abordari pleaca de la o celebra definitie data de Robert Dahl: 'A exercita o putere asupra lui B in masura in care obtine de la B o actiune Y pe care acesta din urma nu ar efectua-o in alte conditii'. Pe baza acestei definitii putem observa legatura dintre putere (sau o anume competenta juridica) si responsabilitate.

Sa luam ca exemplu modul in care un senator obtine de la comisia parlamentara dreptul de a supune dezbaterii un text de lege, apoi, in functie de resursele de putere de caxre dispune comisia, poate obtine aprobarea ei de catre Parlament.




Avantajul definitiei propuse mai sus este ca deciziile sint vizibile, iar atitudinile reperabile. La urmatoarele alegeri, daca legea adoptata a produs mai mult necazuri, atunci diferite persoane publice sau private sint legitimate, in mod normal, sa impute responsabilitatea autorului direct.

In linii mari, dezavantajele acestei definitii provin din faptul ca face dificila analiza unor situatii in care:

a) Indivizii bine informati anticipeaza 'starea de spirit', continutul consensului majoritar, pentru a capta o 'putere reputationala' repezindu-se sa fie ei primii care propun o anume decizie. Intilnim aceasta abilitate in viata de toate zilele, nu trebuie sa fim atenti doar la practicile politicianiste din cimpul luptei pentru putere. Acesta este efectul de cameleon: pentru a se pozitiona ca lideri, unii indivizi se arata ca fiind foarte grijulii de 'aspectele reale de pe teren'. Invers, se feresc sa li se impute deciziile nepopulare. Pe aceasta cale apar non-deciziile. Si acestea sint insa o exercitare a puterii deoarece, asa cum scriu Bachrach si Baratz, in acest caz 'puterea lui A se exercita ca o consacrare a fortelor pentru a crea sau reintari valorile sociale si politice in asa fel incat practicile institutionale sa restringa domeniul procesului politic doar la problemele care sint relativ putin daunatoare pentru A'. Asadar, in acest cas este dificil sa spunem daca absenta unei decizii provine din efectul de cameleon sau este doar o eroare de observatie a sociologului sau o rea interpretare data de un analist politic aflat sub umbrela 'opozitiei'.

b) Unii indivizi (de exemplu 'opozitia parlamentara') isi exercita 'puterea negativa': individul B vrea sa se pozitioneze in cimpul politic si, chiar daca este in interesul sau sa se adopte o anume decizie, respinge a priori solutia propusa de individul B. Aceasta practica se manifesta si in spatiul cotidian, atunci de exemplu cind cineva 'face pe seful' ceilalti se pot simti iritati si invoca asemenea imagini pentru a se opun - uneori fara a avea vreo alta solutie. Ne inchipuim, desigur, si faptul ca primii anticipeaza aceasta procedura si construiesc situatii de interpretare (pentru observatorul extern la persoana a III-a, de ex. 'opinia publica') in care pozitia celui care se opune este vazuta doar in lumina unor date caracteriale (el poate fi vazut ca un simplu incapatinat). Acest joc pervers poate continua: oponentul preia imaginea de 'incapatinat' pentru a-si masca incompetenta (uneori e mai bine sa fi vazut ca gresesti pentru ca esti prea indirjit, decit pentru ca esti incapabil). Am intilnit aceste proceduri retorice in constructia imaginii publice prin sloganurile din campania electorala din toamna anului 2000.

Specialistii in sociologia comunicarii spun ca in aceste cazuri nu se respecta respecta maximele lui Grice: “Singurul obiectiv de impartasit in mod necesar intre adevaratul comunicator si cel care accepta rolul de destinatar este comunicarea insasi; in alti termeni, comunicatorul si destinatarul trebuie sa aiba ca obiectiv comun de a face in asa fel incat intentia informativa a comunicatorului sa fie recunoscuta de destinatar”[1]. Mai precis, spunem ca nu se respecta prezumtia de pertinenta: auditorul nu paote fi convins ca persoana care comunica a incercat, pe cat a putut, sa fie pertinenta. Este cazul obstructionismului parlamentar (blocarea functionarii parlamentului prin discursuri interminabile). Prin aceasta procedura discursiva nu se conserva atentia auditoriului, nici macar nu se incearca. Intrebarea este daca obstructionistii fac o comunicare defectuoasa sau se prefac doar a comunica? E destul de clar oare pentru un telespectator care priveste la o dezbatere parlamentara ca ei nu se adreseaza celor din sala?

2. Exercitarea puterii considerata ca expresie a unui schimb inegal

Unii sociologi abordeaza fenomenul puterii din perspectiva teoriilor schimbului[2]. Ei considera ca relatiile de putere construiesc situatii in care indivizii schimba in mod reciproc unele avantaje: o marfa contra banilor, o munca pentru salariu, un avantaj moral (de ex. multumirile facute in public) contra unui serviciu facut in mod benevol. Pe aceasta cale apar dezechilibre care pot fi interpretate in termeni de putere. Astfel, daca un consumator accepta sa plateasca un pret foarte ridicat, atunci am putea sa zicem ca se afla intr-o pozitie 'slaba' fata de vinzator. Daca un cadru superior obtine de la conducerea institutiei o renumeratie foarte mare in raport cu altii care fac aceeasi treaba, spunem ca are o mare putere de negociere.

Unul dintre avantajele acestei teorii este ca ne permite sa masuram intensitatea puterii exercitate prin comparatie cu marimea avantajului obtinut. De asemenea, putem analiza constringerile structurale care guverneaza relatiile de schimb inegal. Puterea nu este doar o tranzactie punctuala sau microsociala, ci este capacitatea de a structura in mod durabil procesele de schimb de avantaje in favoarea unei anumite parti. De pilda, in cazul imaginat mai sus, 'cadrul superior' poate fi un om politic care profita de faptul ca un consiliu de administratie al unui trust economic anticipeaza ca se va pune in parlament problema privatizarii si isi ofera serviciile ca membru-expert. In realitate, 'expertiza' sa poate consta in tergiversarea unei legi sau in crearea unei imagini publice favorabile doar anumitor investitori privati.

O intelegere mai aprofundata a valorii euristice a acestui gen de abordare necesita o prealabila prezentare a metodei de analiza bazata pe teoria jocurilor. Apoi vom aplica acest model general pentru avedea cum se poate dobindi un status de putere in cadrul proceselor sociale de stratificare.

3. Teoria jocurilor si dilema prizonierului

Aceasta metoda de analiza are un mare succes in ultimele decenii. Ea este aplicata in modalitati variabile, de sociologi ca E.Goffman, R. Boudon sau M. Crozier. Ei incerca sa formalizeze situatiile in care optiunile unui individ (si consecintele actiunii sale) se incruciseaza cu cele ale altor protagonisti. In acest fel se poate arata ca rationalitatea individuala este o sursa de efecte perverse (R. Boudon).

Cea mai cunoscuta ilustrare este dilema prizonierului[3] Sa ne inchipuim ca doi indivizi (A si B), suspectati de comiterea in complicitate a unui delict major, au fost arestati. Interogati separat, cei doi prizonieri - care nu s-au putut sfatui in prealabil intre ei - benficieaza de oferta urmatoare: daca un prizonier marturiseste si este singurul care o face, in conformitate cu regulile de drept, va comparea ca martor si nu va fi condamnat (0 ani inchisoare) in timp ce complicele sau, mai indaratnic, va fi aspru pedepsit (15 ani de inchisoare: 15). Daca ambii prizonieri marturisesc, vor fi condamnati la ispasirea unei pedepse mai mici (12 ani: - 12), daca nici unul nu marturiseste, pedeapsa va fi mai usoara caci nu exista nici o proba, asa ca abia li se va putea imputa o infractiune minora, vagabondaj sau orice altceva (trei luni de inchisoare, adica un sfert de an: - 0.25). Matricea profilului de mai jos formalizeaza situatia:

Optiunea lui B

Optiunea lui A

Marturiseste (B1)

Nu marturiseste (B2)

Marturiseste (A1)

-12

-15

Marturiseste (A2)





0

-0,25

Pentru ambii prizonieri, cea mai buna strategie globala consta in a nu marturisi (cazul A2, B2), mai degraba decit in a marturisi amandoi si a risca astfel cincisprezece ani de puscarie (cazurile A2, B1 si A1, B2). Or, fiecare prizonier in parte va actiona in felul urmator: daca marturisesc, risca, dupa caz, doisprezece ani de puscarie sau libertatea; daca nu marturisesc sint condamnati ori la cincisprezece ani ori la trei luni de puscarie. In aceasta structura de optiuni, este mai rational ca prizonierul sa incerce sa evite pedeapsa maxima si sa parieze pe eliberare. Marturisirea este, asadar, strategia cea mai rationala. Cum ambii prizonieri fac acelasi rationament, se impune solutia (A1, B1); solutia aceasta nu este insa cea mai optima intrucit, desi puteau sa petreaca doar trei luni de puscarie, cei doi prizonieri vor sta la racoare doisprezece ani.

Aceasta abordare permite explicarea unor efecte perverse, dar este considerata nesatisfacatoare deoarece ignora faptul ca indivizii sint socializati in moduri diferite si ca, prin urmare, pusi in fata unei structuri de optiuni, vor actiona dupa logici care incarneaza un atasament fata de anumite valori.

4. Procesele sociale de stratificare si negocierea puterii

In Discurs asupra originii inegalitatii (1754) Rousseau face o legatura intre diviziunea muncii, introducerea institutiei proprietatii si inegalitate. Apoi sociologii s-au straduit sa explice stratificarea sociala pe baza diferentei intre profesiuni. Legatura nu este insa asa de simpla. Este meritul sociologiei functionaliste de a demonstra ca trecerea de la una la alta se face prin procese diferite: diferentierea, ierarhizarea, evaluarea, recompensa. Dupa M. Cherkaoui[4], teoria functionalista presupune o schema care poate fi condensata in trei ipoteze de diferentiere (I1, I2, I3) si un principiu de de stratificare (P1, P2,P3):

I1: Orice societate este un ansamblu de pozitii structurate, carora le sint asociate indatoriri sau functii.

I2: Membrii societatii trebuie repartizati in aceste pozitii.

I3: Indatoririle aferente fiecarei pozitii trebuie indeplinite de catre membrii societatii.

P1: Pozitiile nu sint de importanta egala pentru supravietuirea societatii.

P2: Ele nu cer din partea acestora aceeasi experienta sau un talent egal.

P3: Indatoririle nu se realizeaza cu aceeasi placere.

Principiul descris prin propozitiile de mai sus presupune trei structuri de ordine referitoare la:

a) pozitii (unele sint vitale, altele neglijabile),

b) calificare (de la experti la incompetenti exista un continuum!),

c) gradul de placere si/sau dificultate.

Ipotezele de diferentiere se realizeaza, iar principiul este respectat daca exista:

a) un ansamblu de recompense ierarhizate; recompensele sint: economice (bunuri materiale), estetice (divertisment, placere), simbolice (prestigiu).

b) un mode de repartizare a acestor recompense in functie de valorile pozitiilor.

Doar daca aceste conditii functioneaza echilibrat putem spune ca recompensele si distributia lor devi o parte a ordinii sociale si creaeaza stratificarea. Dar daca privim mai atent lucrurile, observam ca putem afirma P1 doar daca exista deja o stratificare pe baza careia are loc o ierarhizare a pozitiilor. In sine, ierarhizarea este un proces neutru. De exemplu, a spune ca un individul A este mai talentat ca B sau ca un anume ins este mai subtil psihologic nu este o judecata de valoare. Inegalitatea se produce doar atunci cind se precizeaza ca exista o scala de valoare, de pilda ca 'daca A e mai subtil, atunci insemna ca e mai bun'. Aceasta dificultate explicativa a fost tratata de T. Parsosns prin precizarea ca modul si intensitatea stratificarilor profesionale se schimba de la o societate la alta in functie de sistemul general de valori: unele societati privilegiaza statusul dobindit (achived status), altele pe cel atribuit (ascribed status). De exemplu, daca este privilegiat statusul dobindit, atunci o diploma rezultata prin propriile actiuni este socotita superioara uneia atribuita indeosebi datorita discriminarii sexuale, rasiale sau pozitiei in structura puterii politice.

Modelul functionalist are o mare valoare euristica, dar este este prea abstract. El presupune niste actori sociali rationali care nu accepta sa indeplineasca (in mod liber) functiile mai dificile fara o retributie superioara. In realitate, comportamentul individual nu poate fi explicat decit in termeni de motivatii personale. Pentru a vedea cum putem sa completam explicatia posibila in modelul teoretic functionalist vom examina cazurile in care:

1) Nu exista o congruenta intre statusul actual al indivizilor si importanta sociala a activitatii lor.

2) Unii indivizi capata status inalt pentru activitati care nu au de fapt nici o valoare reala.

Astfel, sarlatanilor li se acorda un status inalt daca unii indivizi influenti ai grupului stiu ca ei sint inutili sau chiar daunatori, dar socotesc:

fie ca pina la urma aceasta aduce un beneficiu,

fie ca procedurile de combatere a lor sint pe moment prea costisitoare ('nu e bine sa te pui cu prostul', ne avertizeaza simtul sociologic popular).

Observam adesea aceasta atitudine in faptul ca unii oameni politici pe care ii admiram pentru integritatea morala intretin 'relatii de coniventa' cu specimene notorii in privinta demagogiei. Sa lasam insa de o parte necesitatea unei explicatii mai detaliate a acestor jocuri politice 'de cind lumea'. In esenta, sociologia politica are ca sarcina sa construiasca un model explicativ general al captarii de status. Pare deosebit de interesanta in acest sens ideea lui Harsany de a traduce statusul in termeni de relatii de putere negociata: un individ achizitioneaza un status inalt daca obtine cooperarea membrilor grupului. Cooperarea este definita ca rezultat al capacitatii sale de a recompensa si/sau a pedepsi. Asadar trebuie sa identificam resursele pe care oamenii le pot aduce in jocurile de negociere. Una dintre acestea Inainte de a descrie acest model trebuie sa precizam ca el este construit pe baza principiilor teoriei jocurilor: relatia (de putere, in acest caz) este reciproca (fiecare ia in calcul interesele si miscarile celuilalt) iar pozitiile protagonistilor (individul A si restul grupului B) depind de recompensele si pedepsele pe care fiecare le poate administra celuilalt. Rezultatul este faptul ca A are o pozitie cu atit mai solida, cu cat costurile rezultate dintr-un conflict cu B vor fi mai mici pentru el si mai mari pentru B. Iata cum descrie Harsany acest sistem (notam cu litere mici costurile lui A si cu litere mari costurile lui B):

r    = recompensele pe care A le-ar primi in mod normal de la B,

C(r) = costul platit de B pentru recompensarea lui A,

R    = recompensele pe care A i le-ar acorda lui B,

c(R) = costul platit de A pentru recompensarea lui B,

p    = daunele mpe care B i le-ar- putea produce lui A,

C(p) = costul pe care trebuie sa-l plateasca B datorita acestor daune,

P    = daunele pe care A i le-ar produce lui B,

c(P) = costul platit de A pentru a-i produce aceste daune lui B,

c*    = r + p + c(P) - c(R),



C*    = R + P + C(p) - C(r).

Individul A va avea un status cu atat mai inalt cu cat c* este mai mic si C* mai mare.

Exercitarea puterii considerata ca restrictie a libertatii altuia

In ce sens putem spune ca exercitarea puterii limiteaza sau suprima libertatea cuiva? In general, acest mod de a formula intrebarea presupune existenta unui cuplu antagonist, cum ar fi: puterea (statului) versus libertatea individuala. Intilnim aceasta abordare la John Stuart Mill: singurul scop pentru care puterea poate fi utilizata in mod legitim de catre o comunitate civilizata contra vointei unuia dintre membrii sai este de a-l impiedica sa dauneze altuia.

Multe tratate de stiinte politice analizeaza acest antagonism prezentind formele prin care se trece de la autonomia/libertatea rezervata doar elitelor la participarea maselor prin sufragiul universal. In linii mari, putem spune ca in acest caz avem de a face cu o istorie a liberalismului. Unii dintre interpreti sai considera ca aceasta doctrina cauta solutii pentru un 'grad zero de constringere'. In realitate, nici chiar anarho-liberalismul (R. Nozick) nu presupune absenta puterii politice exercitata de stat asupra individului, este doar vorba despre constructia unui mit mobilizator.

Pentru a nu ramine la nivelul unei expuneri generale, sa concretizam cele afirmate mai sus intr-un model in care se presupune ca toti indivizii sint competenti sa sesizeze diferentele interne din cadrul comunitatii politice in care traiesc (nu exista deosebiri radicale intre indivizii cu statusuri-functii diferite pe scara sociala).

. Cu alte cuvinte, oamenii traiesc emotional incertitudinea unor 'ordine de egalitate' si isi configureaza o identitate politica personala. Vom spune ca politica este mai intii “conflictul asupra existentei unei scene comune, asupra existentei si calitatii celor prezenti acolo” [5].

Metoda de cercetare consista in a surprinde acele proceduri prin care indivizii construiesc probe necesare stoparii dezacordurilor si cauta acele 'obiecte sociale' care incarneaza principii de echivalenta. Aceste principii trebuie intelese ca moduri incarnate in care persoane reale pot sa masoare, ele insele, ceva sau sa se masoare cu cineva. Astfel, persoanele vor accepta o ordine de putere ca fiind justificata (legitima) in masura in care sint capabile sa puna in valoare astfel de obiecte.

Introducem urmatoarele definitii:

Contextele si ansamblele de obiecte asociate diferitelor principii comune de echivalenta pot fi cercetate ca lumi coerente si autosuficiente numite, in acest model, naturi.

Oamenii pretind ca deciziile politice sa provina din “situatii de comunicare argumentative”. O astfel de situatie este 'naturala si justitiabila' in functie de un principiu superior comun (gratia, stima, renumele, interesul colectiv, pretul - capacitatea de a produce bunuri rare, eficienta) in masura in care persoanele tin cu precadere de o aceeasi natura.

Un model formal complet - bazat pe metafizici politice diverse dar care au ca intentie principiul unei comune umanitati (a1) - se numeste cetate. Acest principiu abia aici, in cetate, devine o forma de echivalenta, adica dupa ce se vor fi identificat persoanele susceptibile de a se pune astfel de acord.

Aceste persoane devin membri cu parte intreaga in cetatea respectiva. Notiunea de membru are un inteles tehnic si este extrasa din vocabularul sociologiei etnometodologice[6]. Garfinkel o utilizeaza pentru a se referi la faptul ca familiaritatea noastra cu societatea este un miracol reinnoit fara incetare. Aceasta familiaritate desemneaza ansamblul celor pe care le savirsim in viata cotidiana ca practici care stau la baza oricaror forme de interactiune. Ele sint un soi de competente ordinare care sint necesare productiei cotidiene a ordinii sociale. Un “membru” nu este deci o persoana care respira, gindeste si aplica prin joc de rol regulile statusului, ci o persoana dotata cu un ansamblu de proceduri, de metode, de “a sti cum sa” care-l fac capabil sa inventeze dispozitive de adaptare pentru a da sens lumii care-l inconjoara. Totusi, 'membrul' isi pastreaza o constanta interioara caci controleaza in forul interior un sens conform mai curind intereselor personale decit “fatadei” pe care trebuie sa o prezinte altuia. Adevaratele mize ramin deci in spatele acestei aparente scenice. Atunci sociologul nu are altceva de facut decit sa surprinda - prin arta separatiei dintre temporalitatea de suprafata si temporaliatea de fond (P.Ricoeur) - orizontul veritabil al actiunilor. Vorbim in acest caz de un timp lung dincolo (sau care subintinde) de orizontul imediat .

Pentru a evita utopia edenului (umanitate adamica = H1), individul anarho-liberal este de acord cu introducerea, in paralel cu principiu comunei umanitati, a unei a doua axiome: principiul de diferire (a2). El exclude edenul - intrucat presupune cel putin doua stari posibile (starea de mic si starea de mare)pentru fiecare membru al societatii. Aceasta diferentiere pe stari permite forme de justificare a actiunilor, pe care persoanele le folosesc - impreuna cu probe adecvate - in functie de angajarea intr-o anumita lume.

Prima axioma (a1) - principiul comunei umanitati - constringe apoi la excluderea, din acest corpus social construit pe baza mitului mobilizator anarho-liberal a pozitiilor care sint construite in baza unor maniere fixe de acces la stari: “esentele” religioase, castele sau diferentierile sexuale. Modelul presupune deci, pentru toti membri, o putere identica de acces la toate starile. Astfel se capata in lume prima insigna: demnitatea (a3)

Intr-o lume a umanitatii cu mai multe stari (H2), dezacordurile se pot limita la forma litigiilor privind atribuirea unei stari unei anumite persoane, fara a antrena imediat un diferend mai profund asupra pertinentei acestor stari. Totusi in societatea reala avem o multitudine de acte de distribuire, de bunuri si fericiri atasate starilor. Pentru ca disputele astfel generate sa fie stopate, se introduce principiul ordonarii (a4) intre stari pentru a se coordona actiunile si a se justifica distribuirile. Acesata ordine se exprima printr-o scala de valori. Ea creeaza insa o tensiune cu axioma comunei umanitati.

Putem sa observam ca a1 si a3 (puterea egala de acces) se pot combina in asa fel incat sa creeze o presiune imginara insuportabila spre o stare suprema (formind astfel un eden). Pentru a explica de ce nu se ajunge la asta, este necesar ca in modelul nostru interpretativ sa se faca o referinta la o formula de investire simbolica (a5). Ea leaga beneficiile starii supreme de un cost sau de un sacrificiu - din aceasta cauza s-ar mai putea numi formula de economie simbolica. Formula de sacrificiu trebuie echilibrata in asa fel incat sa suprime tensiunea intre a1 si a4. Astfel ne rezulta un model de umanitate ordonata (H3).

Pina acum modelul ne permite observarea unei game largi de acorduri. Realismul ne invata insa ca persoanele aflate in “stare inferioara” sint inclinate - mai curind decit sa suporte (a5) costul accesului la “starea superioara” - sa repuna in cauza acest cost. Efectele perverse ale unei asemenea atitudini duc la aparitia omului pizmuitor. Reamintim, pe scurt, matricea lui Nozick :



EL TU

1. il are il ai

2. il are nu-l ai

3. nu-l are il ai

4 nu-l are nu-l ai

Esti pizmuitor daca preferi pe 3 lui 1, desi este de preferat 3 lui 4. El impiedica, de pilda, onorarea autentica a sacrificiului pe care il incearca altul. Dupa Nozick, pizma este un act de dusmanie care impiedica orientarea celorlati catre sprijinirea politicilor publice .

Pentru evitarea acestui efect pervers, modelul trebuie intarit printr-o dubla constringere, abia aceasta ipoteza suplimentara va intari cetatea (H4) intrucat este o ipoteza asupra binelui si fericirilor atasate diferitelor stari. Este astfel necesara introducerea unei noi axiome: binele comun (a6). Aceasta presupune ca de fericirea “omului ajuns mare” sa profita intr-un fel sau altul intreaga cetate. Binele comun se opune, asadar, placerii egoiste care trebuie sacrificata pentru a accede la o stare de grandoare superioara.. Ordinile astfel fondate - starea de mare / starea de mic - favorizeaza o revarsare a bucuriilor egoiste sub forma binefacerilor de grandoare ale “oamenilor mari”.

Prin adaugarea acestei conditii suplimentare (a6) - la (a4), in locul unei scale de valori apare ordinul de grandoare. El este cel ce permite aparitia locului inalt. Putem acum sa observam ca in spatiul public se poate vorbi si de o demnitate comuna, in masura in care toti au o egala capacitate de a actiona intru binele comun. Se poate critica ideea locului inalt ca exigenta de inaccesibilitate fizica, dar nu putem sa nu observam ca exista efectiv locuri publice, cum ar fi Arcul de Triumf, care trimit la aceasta idee. In conceptia noastra, orice spatiul public trebuie sa aiba niste zone de hipersemnificatie localizabile ca indreptare moral-politice (locuri sacre si temporalitati - zile sacre) indiscutabile.

In anul 1998 am asistat, de pilda, la o 'schizofrenie reflexiva': personalul politic care ocupa pozitiile puterii a localizat aceste 'indreptare' in Bucuresti, cel care statea in bancile opozitiei, la Alba Iulia. Explicatia acestui fenomen are desigur in spate “bune ratiuni” de strategie politica pe care nu are rost sa le invocam in acest cadru. Din punctul de vedere al modelului expus aici, ne intereseaza sa stim daca este plauzibila ipoteza ca, in ceea ce unii numesc psihismul politic al partizanilor taberelor politice, se poate descrie o stare interioara de teama ca locul inalt, pe care il postulam mai sus, sa nu fie marcat insuportabil de urmele Celuilalt - daca se accepta, de pilda, o comemorare. Daca acest lucru s-ar putea dovedi - in sens teoretic, desigur -, atunci am putea oare cauta mai cu folos dupa ipoteza potrivit careia ceea ce lipseste completitudinii “cetatii” noastre actuale este axioma a3, adica principiul comunei demnitati?



D. Sperber, D. Wilson, La Pertinence, Minuit, 1989, p.243.

P. Blau, Exchange and Power in Social Life, New York, Wiley, 1964

A. Rapoport, A.M. Chamnah, Prisoner's Dilema. A Study in Conflict and Cooperation, 1965.

M. Cherkaoui, 'Stratificarea', in R. Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, p.p.116-122.

J.Ranciere, La Mésentente. Politique et philosophie, Paris, Galilée, 1995, p. 49.

A. Coulon, L’ethnometodologie, Paris, PUF, 1987, pp. 42-45.

In modelul expus aici, sint analizate si motivele oculte, dar grija cea mare este de a se lua in serios justificarile pe care persoanele obisnuite le aduc atunci cind trebuie sa basculeze de la o lume la alta. Aceasta implica faptul ca, de la bun inceput, sociologul trebuie sa fie atent la maniera in care persoanele fabrica si pronunta , in temporalitatea fiecarei scene, judecati asupra realitatilor. Nu intereseaza in primul rind un portret sociologic al persoanei, ci judecatile si obiectele utilizate in secvente (scene) de actiune diferite. Apoi, din acestea se construieste o arhitectura a reactiilor stabile fata de contingente. Scopul ei este repertorierea costurilor pe care persoanele, grupate dupa acest criteriu, le pot suporta si, astfel, resursele (relevind regimuri de actiune variate) pe care este probabil sa le foloseasca atunci cind sint confruntate cu o incertitudine privind natura lumii in care se afla.

R. Nozick, Anarhie, stat, utopie , Humanitas, 1997.

Aceasta tema apare adesea in discursul unor reprezentantii ai ONG-urilor : 'rautatea ziaristilor care gasesc numai noduri in papura', 'ne acuza ca facem asta doar pentru bani'.

Istoricii au abordat aceasta problema prin conceptul de evergetism (P. Veyne). In esenta, este vorba despre spectacolul politic - inteles “la modul serios”, nu ca “circ politic” - pe care oamenii cu putere sint intrucitva obligati sa-l intretina ca pe un bun public.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie