Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Moftangiul si moftangioaica sau omul – kitsch


Moftangiul si moftangioaica sau omul – kitsch




MOFTANGIUL SI MOFTANGIOAICA SAU OMUL – KITSCH

Dupa cum s-a demonstrat anterior, moftul este insusirea ce caracterizeaza personajele din opera lui Caragiale, asa ca autorul le-a gasit un nume acestora pe masura, si anume, „moftangiul”, respectiv „moftangioaica”. De fapt, ei nu reprezinta altceva decat tipul „asa de cunoscut si de des intalnit . ” in epoca lui Caragiale. Astazi am putea inlocui acesti termeni, potrivindu-se de minune, cu denumirile de „fitos - fitoasa”.

Termenul „moftangiu”, considera Tiktin, deriva din limba turca de la cuvantul „muftağy”, adica in traducere, „cel ce vrea sa aiba totul gratis”, acceptie ce se potriveste perfect cu ceea ce inseamna moft. Moftangiul, dupa cum spune S. Cazimir, „este numele romanesc al omului – kitsch, exprimand sintetic vacuitatea lui funciara, asociata pretentiei de valoare si importanta.” (S. Cazimir, op. cit., p. 29). Insusi Caragiale afirma: „Moftangiul se gaseste in toate in toate clasele sociale; speta lui furnica pe toate caile de comunicatie si e incuibata di cele mai mandre palate pana in cea mai modesta odaie de hôtel garni”, ajungand la concluzia ca „omul acesta trebuie sa fie scos dintr-un tipar de lux”.




Asa cum s-a pus semnul egalitatii intre moft si kitsch, tot asa vom proceda si cu moftangiul , care se regaseste in totalitate in omul – kitsch, fiind considerati si acesti doi termeni sinonimi. Herman István scria: „omul – kitsch ori este coplesit de fericire, ori se impotmoleste iremediabil in nefericire”, de parca ar fi avut in fata vreu text al lui Caragiale. Acelasi István remarca evolutia omului – kitsch, care merge „de la incapacitatea optiunii pana la alegerea disciplinei, de la lipsa totala de culoare pana la imbracarea decisa a uniformei”.

La Caragiale analiza omului – kitsch are „centrul de greutate” in „Momente”, dar nu numai, caci si teatrul si nuvelistica contin personaje apartinand kitsch-ului. Faptul ca Veta este „rusinoasa”, Zita – „delicata”, Zoe – „simtitoare” (epitete morale ce le diferentiaza) releva un lucru sigur, si anume ca cele „trei dame” sunt direct proportionale cu autenticitatea omului – kitsch.

„Mediul mic – burghez si birocratic” pe care Caragiale l-a analizat in opera sa, „ne proiecteaza prin excelenta in lumea entropiei sociale, a entitatilor uniforme si intersanjabile, a fiintelor nici prea-prea, nici foarte-foarte”. (S. Cazimir, op. cit., p. 29). Astfel, intervine aici impartirea indivizilor, facuta de catre S. Cazimir, in doua ipostaze, „una a mediocritatii efective si incurabile, cealalta a visatei superioritati si distinctii”, primand omul dominat de impulsul teoretizarii sterile. Aceasta impartire a indivizilor este numita de catre fenomenologia kitsch-ului „schizofrenie sociala”.

De aceea, omul – kitsch la Caragiale nu reprezinta altceva decat „un inventar de absente”: lipsa de personalitate, lipsa de relief, lipsa de consecventa, lipsa de caracter. In acest sens de defineste marea arta a lui Caragiale, aceste lipse determinand uniformizarea indivizilor ca proces si ca rezultat, ei considerandu-se intr-un fel egali. „Cetatene – exclama Rica Venturiano -, suntem sub regimul libertatii, egalitatii si fraternitatii; unul nu poate fi mai sus decat altul, nu permite Constitutia”. La randul sau, conul Leonida lauda regimul republican, caci in cadrul lui „fiestecare cetatean ia cate o leafa buna pe luna, toti intr-o egalitate”. Dupa parerea Zoei, Catavencu „poate fi tot asa de bun deputat ca oricare altul”. Smotocea si Cotocea „nu sunt decat unul si acelasi in doua fete, doime de o fiinta si nedespartita”. Cuvintele italice releva faptul ca, asa cum foarte bine se observa, la nivelul personajelor lui Caragiale, uniformizarea este un ideal si chiar o deviza. Moftangii, mai intai de toate, au nevoie de amici, pentru a li se confirma ceea ce spun, adica ce gandesc. „Mai vorbesc cu un prieten” este solutia la care ei apeleaza intotdeauna, cand au vreo bucurie sau chiar vreun necaz. Necesitatea de a vorbi cu un amic da nastere cuplurilor, care sunt de nedespartit. Casatoriti fiind, ei se mai despart, dar amicii nu. Formarea cuplului de „amici” nu este intamplatoare, caci, asa cum spun proverbele, „cine se aseamana se aduna”, sau „aschia nu sare departe trunchi”; chiar si numele lor dovedesc acest lucru: George Marinescu si Marin Georgescu, Nita Ghitulescu si Ghita Nitulescu, Lache si Mache. Nu trebuie sa mergi mai departe ca sa-ti dai seama, numai dupa numele lor, ca sunt ca niste frati siamezi, legati unul de altul, se completeaza reciproc, fiecare are nevoie de garantia celuilalt.

La celalalt capat, Caragiale arata banalitatea compacta a individului, a omului-kitsch, prin portretul unui tanar veleitar: „ Nimic distins in figura lui: o fruntr foarte ingusta, ochii foarte putin expresivi, taietura buzelor si structura nasului fara nici un caracter marcant, parul aspru si plantatia nehotarat demarcata, in fine o ceatura nici prea-prea, nici foarte-foarte – unul din exemplarele de duzina ale vastei fabricatiuni, exemplar care e greu de deosebit in pachetul intreg.” ( Autoritate )

Sau, poate si mai corect spus, omul-kitsch reprezinta imaginea „omului fara calitati”, care se regaseste cu precadere in Leonica Ciupicescu, al carui portret nu este altceva decat „o lista cvasiexhaustiva de indeterminari totale” ( Stefan Cazimir, I.L.Caragiale fata cu kitschul): „parul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; fata nici oachese, nici balana, nici smeada; ochii nici negri, nici verzi, nici caprui. Nu era nici carn, nici nasos, si urechile le avea potrivite. Leonica nu era nici mare, nici mic, nici nalt, nici bondoc, nici subtire, nici gros. Afara de aceste daruri ale fiintei pipaite, Leonica in sufletul lui nu era nici bun, nici rau, nici moale, nici iute, nici destept, nici prost. Cu un cuvant, o fiinta nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Un alt exemplu relevant de om-kitsch la Caragiale nu este altul decat Mitica, exponent autorizat al „ mic - kitschimului”, asa cum l-a vazut Stefan Cazimir. Trebuie cunoscut acest Mitica, deoarece „ il intalnim atat de des – in pravalii, pe strada, pe jos, in tramvai, in tramcar, pe bicicleta, in vagon, in restaurant, la Gambrinus – in fine pretutindeni”, spunea Caragiale. Si Mitica beneficiaza de un portret asemanator cu cel al lui Leonica Ciupicescu: „ El nu e nici tanar, nici batran, nici frumos, nici urat, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un baiat potrivit in toate”; dar el se distinge printr-o trasatura aparte – „ spiritul lui original si inventiv”. De aceea Mitica este „ omul care pentru fiecare ocaziune a vietii gaseste un cuvant de spirit la moment”, fapt pentru care este „ foarte cautat si placut in societate”. Cu toate acestea acumulate la un loc, Mitica nu are rival in genul „ usor, picant, ironic”. Atunci cand merge sa se imprumute cu bani, raspunde ca se duce la „ vanatoare de lei”; daca cineva cere o bere si o lasa sa-i treaca spuma, atunci Mitica il indeamna sa o bea, ca altfel „ se raceste”, de parca berea s-ar bea altfel decat rece; cand Mitica nu are tutun, cere cuiva o tigara dar nu pentru a o fuma, ci drept „suvenir”.





Toate acestea duc la aparitia unui fenomen in literatura, fenomen numit „miticism”. Dupa Stefan Cazimir, „miticismul e facilitatea constienta de sine si ridicata la rangul de stil. Un stil ca oricare altul, demn de a fii apreciat prin staruinta cu care se afirma si prin perfectiunea la care ajunge”. La randul sau, Caragiale spunea in „ Universul” ca vorbele de duh ale lui Mitica „nu trebuie lasate numai in pastrarea traditiei orale; ele s-ar putea pierde sau, in cel mai bun caz, altera. Trebuie deci consemnate metodic in publicitate; trebuie incredintate tiparului, fidelului pastartor pe veci al intelepciuni si inspiratiei gandului omenesc”. De altfel, Caragiale pastreaza in sine fenomenul miticismului, care apoi il transpune prin personajele sale.

Caragiale in „Moftangii” face descrierea, pe rand, a moftangiului (Rromanul), precum si a moftangioaicei (Rromanca).

Moftangiul, considera Caragiale, este democrat nascut intr-o familie bogata ori saraca, dar inainte de toate, este un patriot, si inca unul hotarat, „roman pana in maduva oaselor”; astfel ca el „felicita Rromania in cazul intai, o depange in cazul al doilea, in ambele cazuri o iubeste pana la nebuinie”; de aceea crede ca dinamicul numarul unu al tarii sale este strainul, el strigand in gura mare „jos Stainismul !! sus Rrromanismul !!!”, iar cine nu gandeste in tocmai ca el il vede, nici mai mult, nici mai putin, decat un tradator. Moftangiul se gaseste in toate clasele sociale si , chiar daca are sau nu profesie, este destept sau prost, bogat sau sarac, tanar sau batran, el este si va ramane un „rroman adevarat . ”. Este, pe rand, „anarhist”, „socialist”, „progresist”, „liberal”, „conservator” si „impartaseste principiile tinerimei universitare”. Caragiale ne asigura ca il putem gasi pe moftangiu „oriunde e o manifestatie mai mult sau mai putin politica, ori nepoliticoasa a studentiilor mai mult sau mai putin rrromani !”.

La randul ei moftangioaica, chiar daca este „fiica de arendas, de negustoras, de functionaras, de avocatel, de ofiteras, de popa”, fie ca este de origine bulgara, sarba ori greaca, ea tot romanca ramane si, prin urmare, nu poate sa sufere „mojicimea”. Ca orice moftangioaica a vremii, este „patronesa”, vorbeste romaneste numai cu slugile, in rest numai franceza, iar pe deasupra mai ia si lectii de engleza; niciodata nu e hotarata ce sa-si cumpere cand intra intr-un magazin; placerea ei cea mai mare este sa-si arate toaletele vestimentare amicelor, laudandu-se cat de mult au costat, ca apoi sa le povesteasca despre celelalte toalete pe care si le va cumpara in curand. Ca orice moftangioaica are mai multi admiratori si niciodata nu iese in oras, pentru dansa contand doar doua orase – „Paris et Bukarest”, fara un „suivez – moi” (insotitor). Numele acestor insotitori nu si le aminteste decat daca se intalneste cu amicele sale. Ii place sa primeasca cadouri de la „rascopti bogati”, ea fiind „cruda, adica necoapta”, iar in cazul cand ea este „rascoapta”, face cadouri la „saraci necopti, adica cruzi”.

Cand se vrea a flirta cu moftangioaica, aceasta „se ratoieste si fleortaierste”; daca i se vorbeste serios, ea rade, iar daca se glumeste, atunci este serioasa; daca este salutata, ea „motaie”, adica da din cap; daca este iubita, atunci te stie toata lumea. De asemenea, ea este „amatoare de inmormantari de lux”. Dupa Caragiale, moftangioaica este „o romanca brava”, in sensul ca „stie suferi . tortura concertelor clasice, fort en vogue astazi . ”. Daca cineva vrea sa mearga la concerte, pentru ca ii place genul acela de muzica, atunci sa nu o faca cand aceasta dama se afla si ea acolo, caci daca orchestra canta „pianissimo”, atunci moftangioaica „commencera à causer fortissimo . ” adica va incepe sa vorbeasca foarte tare. Participa la toate balurile „lumii mari”, chiar daca e poftita sau nu, povestind apoi cu lux de amanunt conversatia pe care a avut-o cu printesa mostenitoare, pe care o vede totusi draguta, insa parca „pre este luxoasa”, neobservand ca ea este foare impopotonata cu fel de fel de accesori artificiale. Cu ocazia unor astfel de baluri mananca prea mult icre, inghetata, bomboane, bea sampanie, asta pentru ca este o „datorie”, pe care tine sa o respecte „nu de placere, ori de lacomie”. Urmare acestui exces este ca ii va fi rau si trebuie sa cheme medicul acasa.

Dar, daca vedem doua moftangioaice „amestecandu-si alifia de pe buze si tocaindu-se cu multa caldura”, atuci scriitorul ne asigura ca ele doua nu se inghit nici un pic si nu trebuie sa ne induca in eroare faptul ca ele sunt bune prietene.

Astfel vede Caragiale moftangiul si moftangioaica, numiti ironic Rromanul si Rromanca, cu doi de r, care reprezenta pentru fiecare individ un model de existenta.

O caracteristica a moftangiului, vazut ca omul-kitsch, surprinsa de Caragiele este nevoia acestuia de a emite pareri in orice chestiune, problema, indiferent de cat de pregatit este inspre acea materie. Scriitorul Caragiale a numit acest lucru „obligativitatea opiniilor”, intituland astfel si un eseu de al sau, in concluzia caruia nota urmatoarele: „eu ma inclin principiului sacru al libetati opiniunilor, dar in ruptul capului nu pot admite si obligativitatea lor”. Ceea ce vrea Caragiale sa spuna este ca individul are libertatea de a-si exprima propriile opinii, dar nu este obligat sa faca acest lucru. Insa aceasta atitudine isi are riscurile ei, caci asa cum se intampla in schita „ Atmostera incarcata”, daca nu ai nici o parere, „esti in primejdie sa superi pe oricine are una”.



In acest sens, sfera domeniilor in care eroii lui Caragiale isi sustin punctele de vedere este foarte larga, neavand limite nici de ordin cultural si nici ierarhic, iar acesti eroi nu fac altceva decat sa-si exprime propriile incompetente.

Exemplele care urmeaza sunt evidente, insa nu sunt singurele, caci sirul poate continua. Astfel Mita Protopopescu este preocupata sa faca pronosticuri despre recolta, cu toate ca nu este o treaba de femeie – „se duce dracului rapita !”, considera ea, asta in caz ca gerul mai continua; mama lui Ionel Popescu din schita „Vizita” discuta cu musafirul ei despre „sortii agriculturii”; consiliul de ministri din „Sah si mat” se antreneaza, intr-o discutie asprinsa despre intariturile de la Metz, acest lucru ivindu-se intr-un moment de grave framantari interne – „era in toata tara o agitatie surda, dar foarte adanca, care in unele centre lua forme fatise, destul de amenintatoare pentru ordinea generala”.

Faptul ca sfera problemelor este foarte larga duce la concluzia ca omul-kitsch este un „enciclopedic”, adica cel care consulta enciclopediile in mod frecvent si exclusiv, fiind pasionat de acest lucru. Iata ce inseamna pentru Caragiale cuvantul enciclopedist: „Lache si Mache sunt tineri cu carte; ei stiu din toate cate nimic, asa sunt adevarati enciclopedisti. Lache este inalt in inchipuire, Mache e adanc. Asa dansii iau parte cu mult succes la discutiile ce se ivesc la cafeneaua lor obisnuita: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constitutionale, progresele electricitatii . ”. Ironia autorului se vede cu ochiul liber in acest din urma exemplu, caci Lache si Mache, cu toate ca ei stiu carte, totusi nu stiu mai nimic in nici un domeniu, dar sunt nelipsiti la discutiile din cafenea legate de orice tema. Un alt exemlu revelator este profesorul Marius Chicos Rostogan, care dizerteaza „ghespre metoda ghe a prada gramakica in jenere si apoi numai doara ghespre metoda intuikiva”; altul este nenea Iancu, care, fiind invitat al Societatii protectoare a Muzelor Daco – Romane, dezvolta un subiect cu totul aparte, si anume Ce este arta ?, invocandu-l si pe „celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristoteles . ” (O conferenta).

O alta trasatura care defineste omul – kitsch este pendularea lui intre extreme. Reprezentantii ar fi Smotocea si Cotocea, care au anumite principii atunci cand isi iau leafa, dar si le schimba o data cu cheltuirea banilor.

Omul – kitsch la Caragiale are maniera, asa cum Catavencu, in discursul lui, adopta o conduita verbala ce este supusa unor reguli de „maniera”. Comisarul Mitica Pisculescu isi sfarseste satisfacut procesul-verbal, fiind multumit ca „in fine s-a convins proprietarul ca e mai bine cu o buna manera”. Amicul din schita „C.F.R.” nu-si lasa sotia sa calatoreasca singura cu trenul, deoarece e de parere ca in tren „sunt magari cari n-au manera . ”. Dupa opinia lui Lache, Mache e „magar . si violent ! . si n-are maniera!”. Deci, personajele lui Caragiale au maniere, insa ce le lipseste este stilul, nu foarte ingrijorator, deoarece acesta se poate copia oricand. Asa a procedat Madam Piscopesco si sora ei Tincuta, care isi primesc invitatii „in salonasul intim de cel mai pur stil Louis XV”.

Cu toata maniera de care dau dovada, moftangii sau oamenii – kitsch sunt niste „scamatori” care produc nesfarsite iluzii inselatoare, iar scamatoriile lor sunt mofturi. Catavencu de dovedeste a fi un scamator: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu societati, cu scamatorii, ca sa tragi lumea pe sfoara!”. Pe langa scamator Catavencu este si un impostor, adica un inidivid care isi etaleaza pretentiile de a fi recunoscut ca important, servindu-se de arta inselatoriei, de tot ce se poate ca sa ajunga mai sus. Asa procedeaza pentru a obtine un scaun de deputat. De fapt, scamator si impostor ar fi doua cuvinte sinonime, deoarece amandoua fac pact cu inselatoria. O impostoare ar putea fi considerata Zita, caci ea are pretentii, anume a nu mai sta de vorba cu mitocanii, iar jupan Dumitache este cu totul impotriva coatelor goale. Acesti impostori fac orice pentru a urca o treapta mai sus, deoarece sunt nemultumiti de ceea ce sunt, ei sunt pretentiosi, vor mai mult, dar de fapt nu stiu cu exactitate ce vor si de unde pot primi lucrul dorit.

Prin intermediul acestor pretentii, de fapt moftangiul isi ascunde conditia sa, care in esenta, se situeaza pe aceeasi scara cu nimicul.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie