Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Interactiunea sociala


Interactiunea sociala




Interactiunea sociala

Structura sociala este un concept care exprima modul de alcatuire si de functionare a sistemului grupurilor sociale, interactiunea, locul si rolul lor in dinamica sociala pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii

Intr-un sens larg, structura sociala este o retea de componente creata prin interactiuni sociale repetate, sablonate. Structura sociala transforma un sortiment de oameni intr-un grup, o populatie intr-o societate.

Putem analiza structura sociala plecind de la urmatoarele componente: statusurile, rolurile, relatiile interpersonale si institutiile sociale.

Interactiunea sociala este baza organizarii si structurii societatii. Interactiunile ajung de la neoficial la oficial. Dar toate interactiunile se descriu prin modele. Intr-un fel, toate sistemele sociale la scara mare depind de schemele de interactiune sociala pe care le incarnam prin rutina noastra zilnica. Dupa A.V.. Cicourel , pentru a analiza acest concept trebuie sa plecam de la urmatoarele ipoteze:




Participantii la o interactiune sociala “inteleg' in aparenta multe lucruri (prin elaborarea semnelor verbale si non-verbale) chiar daca acestea nu sint mentionate in mod explicit. Elementele non-verbale se pot dovedi a fi la fel de importante ca si elementele verbale.

Actorii atribuie semnificatii prin care “se poate intelege' ceea ce este descris sau explicat, chiar daca la un moment dat conversatia nu pare sa fie tocmai limpede pentru partener sau pentru observatorul neutru, din cauza utilizarii anumitor termeni. Prin folosirea procedeelor interpretative, participantii acorda semnificatii si structuri inferioare. Continutul aparent nu dezvaluie aceste semnificatii unui observator, decat daca modelul acestuia este orientat spre structuri de acest tip.

Participantii la o interactiune sociala presupun o schema de interpretare (procedee interpretative) si selecteaza anumite caracteristici ale scenei pentru a fi in masura sa explice si sa completeze lacunele in ceea ce este descris. Participantii par sa fie de acord desi nici unul, nici celalalt nu indica in mod clar motivele sau bazele acordului. Fiecare poate alege “sa se abtina'.

In general participantii nu se indoiesc de vorbele celuilalt si nu pretind probe exterioare, atata vreme cat fiecare presupune ca pot exista alte “amanunte' (sau ca alte amanunte ii pot fi furnizate) in ce priveste lacunele descoperite in timpul conversatiei. Dar chiar cind exista indoieli, partenerul va incerca sa-l “ajute' pe celalalt sa continue conversatia. Confruntarile directe se datoreaza schimbarii radicale a perspectivei pe care o utilizeaza fiecare participant; dar in timpul primei aproximari ei considera incontestabil faptul ca fiecare stie ce spune si ce vrea sa spuna.

Procedeele interpretative sugereaza informatiile (cunostinte distribuite social) care-i permit actorului sa asocieze reguli informative generale cu scene de interactiune traite. Procedeele interpretative si regulile de suprafata (normative) furnizeaza actorului o structura cu ajutorul careia isi poate compartimenta mediul in domenii de semnificatii.

Procedeele interpretative guverneaza decuparea interactiunii in secvente si stabilesc conditiile necesare pentru a evalua si produce comportamente pe care cercetatorul le numeste atribute de “statut' si de “rol' sau de “conduite corespunzatoare'. Imbinarea procedeelor interpretare cu regulile de suprafata (normative) reprezinta fundamentul interactiunii concertate pe care o numim “structuri sociale'.

In consecinta, notiuni ca “statut', “rol' si “norma' nu pot fi exacte decat in masura in care modelul cercetatorului tine explicit seama de caraceristicile ce-i permit actorului sa idenfice si sa actioneze in functie de comportamentele “corespunzatoare'.

Asadar, modul in care interactionam depinde de situatie. Cind asteptarile sint neclare, oamenii trec printr-un proces de reconciliere, numit “definirea situatiei”(W. I. Thomas). Sa examinam impreuna cu A. Giddens[2] citeva moduri prin care faptele noastre capata structura si forma socialmente acceptabila. Sociologul englez prezinta cu aceasta ocazie pe doi dintre cei mai importanti sociologi contemporani: Erving Goffman si Harold Garfinkel.

1.1.1. Regulile sociale si vorbirea

Cu toate ca in mod obisnuit folosim indicatii non-verbale in comportamentul nostru si pentru a-l intelege pe cel al celorlalti, o mare parte din interactiunea noastra are loc prin vorbirea de toate zilele (conversatiile informale cu . ). Studiul conversatiilor a fost puternic influentat de opera lui H.Garfinkel, intemeietorul etnometodologiei.

Etnometodologia este studiul “etnometodelor” - metode populare sau neprofesionale - pe care oamenii le folosesc pentru a intelege ce anume fac ceilalti si indeosebi ce anume spun. In viata cotidiana aplicam aceste metode, in mod normal fara sa le acordam o atentie constienta. Deseori putem intelege ceea ce se spune intr-o conversatie doar in momentul in care cunoastem contextul social, care nu este exprimat prin cuvinte. Giddens da ca exemplu urmatoarea conversatie (dupa J. Heritage):

A: Am un baiat de 14 ani.

B. Ei, nu-i nimic.

A. Am si un caine.

B. O, imi pare rau.

Ce se intampla aici ? Care este relatia dintre vorbitori ? Daca stim ca este vorba despre o conversatie intre un eventual chirias si un proprietar, conversatia e inteligibila. Unii proprietari accepta copii, dar nu le permit chiriasilor sa tina animale in casa. Totusi, daca nu cunoastem contextul social, raspunsurile individului B par a nu avea relatie cu afirmatiile lui A. O parte a sensului se afla in cuvinte, iar o parte in felul in care contextul social structureaza ceea ce spune.

1.1.2. Intelegeri impartasite

Cele mai lipsite de insemnatate forme de convorbiri zilnice presupun intelegeri impartasite complicate si cunoasterea adusa in joc de catre cei implicati. Conversatiile noastre banale sint atat de complexe, incat pana acum s-a dovedit imposibila programarea chiar si a celui mai sofisticat computer pentru a conversa cu fiinte umane. Cuvintele folosite in vorbirea obisnuita nu au intotdeauna intelesuri precise si “stabilim” ceea ce vrem sa spunem prin presupunerile mentionate, care constituie un sprijin. Daca Maria il intreaba pe Toma: “Ce ai facut ieri?”, nu exista un raspuns clar sugerat de aceste cuvinte. O zi reprezinta o perioada lunga de timp, iar Toma ar putea raspunde in mod logic: “Pai, la ora 7.15 m-am trezit. La 7.18 minute m-am dat jos din pat, m-am dus la baie si am inceput sa ma spal pe dinti. La 7.19, am intrat sub dus.”. Intelegem tipul de raspuns pe care-l solicita intrebarea, cunoscand-o pe Maria, ce tip de activitati realizeaza Toma in mod normal si ce anume face Toma de obicei intr-o anumita zi a saptamanii, printre altele.

Asteptarile de ambianta (experimentele lui Garfinkel)

“Asteptarile de ambianta” sint formele prin care ne organizam conversatiile obisnuite. Garfinkel le-a pus in lumina prin cateva experimente cu voluntari din randul studentilor. Acestora li s-a cerut sa inceapa o conversatie, cu un prieten sau cu o cunostiinta, si sa insiste ca remarcile indiferente sau comentariile generale sa fie continuate, pentru a li se preciza intelesul. Daca cineva spune: “Iti doresc o zi buna“, studentul trebuie sa raspunda: “Buna in ce sens?”, “La care parte a zilei te referi?”, si asa mai departe. Iata unul dintre schimburile de cuvinte :

S. Ce mai faci ?

E. Ce mai fac din ce punct de vedere? Te referi la sanatate, la bani, la cum imi merge la facultate, la pacea mea sufleteasca, la

S. ( rosu la fata si pierzandu-si brusc controlul): Uite ce e ! Nu faceam altceva decat sa fiu politicos. Nu ma interseaza deloc ce mai faci.

De ce sint oamenii suparati, cind conversatii in aparenta minore nu sint duse pana la capat? Raspunsul este acela ca stabilitatea si semnificatia vietii noastre depinde de participarea la presupuneri culturale nementionate si legatura cu ceea ce se spune si de ce. Daca nu am fi capabili sa consideram aceste lucruri ca fiind de la sine intelese, comunicarea cu sens ar fi imposibila. Orice intrebare sau contributie ar trebui urmata de o masiva “procedura de cautare” de felul celei pe care subiectii lui Garfinkel au fost instruiti s-o initieze, iar interactiunea s-ar distruge pur si simplu. Prin urmare, ceea ce la prima vedere par a fi doar conversatii neimportante, se dovedesc a fi fundamentale pentru insasi alcatuirea vietii sociale, motiv pentru care intreruperea lor constituie un lucru serios.





Se poate trage concluzia ca, in viata de zi cu zi, ocazional oamenii se prefac in mod deliberat ca nu sint la curent cu cunoasterea nementionata. Acest lucru poate fi facut pentru a-i refuza pe ceilalti, pentru a-i umili, a produce stinghereala sau a atrage atentia asupra dublului inteles continut in cele spuse. Se poate da ca exemplu 'clasicul' schimb de cuvinte intre parinti si adolescenti:

P. Unde te duci ?

A. Afara.

P. Ce vrei sa faci ?

A. Nimic.

Raspunsurile adolescentului sint efectiv opusul celor ale voluntarilor din experimentele lui Garfinkel. In loc sa-si continue cautarile, acolo unde nu se face in mod normal acest lucru, adolescentul refuza sa ofere raspunsurile cuvenite - spunand de fapt: “Vezi-ti de treaba ta !”

Prima intrebare ar putea obtine un raspuns diferit, de la o alta persoana, in alt context:

A. Unde te duci ?

B. Ma duc la dracu'!

In mod deliberat B interpreteaza gresit intrebarea lui A, pentru a-i comunica in mod ironic ingrijorare sau frustrare. Umorul si gluma provin din astfel de neintelegeri, deliberat gresite, ale presupunerilor nementionate care nu sint implicate in conversatie. Acest lucru nu are nimic amenintator, atata vreme cat partile implicate isi dau seama de intentia de a provoca rasul.

1.1.4. Forme de conversatie (analiza din perspectiva etnometodologica)

In limbaj exista elemente care nu pot fi descrise independent de recursul la elemente non-lingvistice. In mod special este vorba de cazul deicticelor, cum sint - cazul limbii - pronumele la persoana I si II, adverbele de timp si loc. Din punct de vedere lexical, aceste elemente nu pot avea un continut conceptual, ci doar unul procedural. De pilda, pronumele la persoana I poate fi parafrazat ca “cel care va vorbeste in prezentului enunt”. Sa luam exemplul:

(1) Eu nu exist.

Se poate substitui “eu” cu “cel care va vorbeste in prezentului enunt” fara a se schimba sensul frazei, adica fara a schimba conditiile sale de adevar? Rezultatul substitutiei este:

(2) Cel care va vorbeste in prezentului enunt nu exista.

Or, (2) este o propozitie in mod necesar falsa caci nu exista o lume posibila in care locutorul prezentului enunt nu exista, deorece, daca ar exista, enuntul nu ar fi putut fi produs. In schimb, (1) exprima o propozitie falsa, dar nu necesar falsa: caci - daca desigur nu luam in serios teoria reincarnarii! - eu as fi putut sa nu exist sau exista mai multe lumi in care eu nu exist.

Astfel de exemple arata ca deicticele nu au un continut conceptual, ci unul procedural. Pentru a interpreta astfel de termeni trebuie sa vedem carei proceduri corespund. Sa luam doua exemple:

a) continutul procedural corespunzator lui “eu” este “cautati locutorul”;

b) turul de vorbire ('perechea adiacenta' dintr-o conversatie duala de tip 'abab') nu este o unitate gramaticala (ca 'enuntul' sau 'fraza'), ci o unitate interactiva co-construita de catre cei care fac conversatia. O definitie a unui astfel de 'tur' (rind la vorbire recunoscut cvasi-public!) ca unitate statica cu limite fixe nu descrie in mod clar structura sa. Dupa C. Goodwin turul trebuie conceptualizat ca 'un proces temporal deoarece localizarea limitelor sale nu este doar o problema pentru analist ci una dintre intrebarile prin care participantii trateaza schimburile de rol'[4]. Unii autori vorbesc chiar de o durata standard (0,8 secunde) a interventiilor cu aplauze, uralii sau urlete de protest in cadrul mitingurilor politice. Observatia lui Atkinson este indeosebi valabila pentru crearea sau mentinerea unei atentii publice in cazul unor transmisii televizate de mitinguri sau dezbateri politice. Daca un interlocutor nu respecta parametrii standardizati ai captarii atentiei telespectatoriale, atunci el poate fi suspectat de defecte ale conduitei democratice - in sensul unei lipse de atentie a actiunii in curs (anume 'conversatia' cu 'publicul de cetateni televizuali').

In unele modele de comunicare se realizeaza un soi de parametraj al acestor deictice in functie de constanta prezentei lor in diferite situatii de comunicare. Ele produc destinatarului materialul ('efect de anunt') necesar presimtirii (projectability) actiunii care este in curs de a prinde o forma. Astfel, aceasta 'proiectabilitate' este utilizata de politicieni pentru a suscita reactiile colective de aprobare din partea publicului lor tinta. Iau doua exemple de asemenea 'formate publice'.

Primul este un mijloc comod de a indica sfirsitul iminent al mesajelor specific marcate ca 'apalaudibile'. G. Jefferson sustine ca in constiinta publicului atent politic listele de itemi sint in mod conventional structurate pe grupuri de cite trei, in asa fel incat el anticipeaza ispravirea discursului sefului charismatic (sau pe care-l vrea astfel) si incepe cu uralele inainte de terminarea efectiva a celui de-al treilea item :

M. Thatcher: Aceasta saptamina a demonstrat (0,4)

ca noi sintem un partid unit

in obiectivele noastre (0,4)

in strategie (0,2)

si in hotarire

t

Public: (Uraaa, uraaa) . . . .(8,0) . . . .

t

Public: x-xxXXXXXXXXXXXxxx

Cel de-al doilea exemplu este poate si mai specific pentru stilul luptelor politice romanesti: Noi - Ceilalti.

In aceasta campanie noi n-avem intentia

de a mai face si alte promisiuni



noi avem intentia ca guvernul nostru

Sa-si tina

= toate promisiunile.

Public: Uraa uraa.

Formatul retoric al 'perechilor contrastive' este de mare succes la mitingurile politice intrucat forma teza/antiteza permite publicului autoidentificarea anticipata in cadrul unei lupte maniheiste (functia mitingurilor este de a scoate in valoare propriile pozitii politice prin devalorizarea celorlalte).

Aceste exemple ne arata ca a asculta o inregistrare pe banda sau a citi transcrierea unei conversatii la care ai participat - este o experienta care te poate face sa-ti dai seama de anumite lucruri. Conversatiile sint mult mai intrerupte, mai ezitante si negramaticale decat cred majoritatea oamenilor. Atunci cind luam parte la conversatiile cotidiene, suntem inclinati sa credem ca ceea ce spunem este destul de inteligibil, pentru ca, in mod inconstient, noi umplem fondul cuvintelor pronuntate; conversatiile reale sint foarte diferite de cele din romane, unde personajele vorbesc in propozitii bine construite gramatical.

1.1.5. Strigate de raspuns

Anumite forme de exprimare nu reprezinta vorbirea, ci constau din exclamatii mormaite sau din ceea ce Goffman a denumit strigate de raspuns. Sa luam drept exemplu pe cineva care spune “Opa!”, dupa ce rastoarna sau scapa ceva pe jos. “Opa!” pare doar a fi o reactie reflexa neintersanta la o intamplare nefericita, la fel ca si clipitul din pleope, atunci cind o persona isi apropie cu repeziciune mana de fata ta. Totusi, nu e reactie involuntara, lucru demonstrat de faptul ca, oamenii nu exclama in acest fel, atunci cand sint singuri. “Opa!” in mod normal este directionat catre cei de fata Exclamatia demonstreaza martorilor ca greseala nu e decat minora si de moment, nefiind ceva care sa presupuna indoieli asupra felului in care respectiva persoana isi coordoneaza actitunile.

“Opa!” este folosit doar in situatii de esec minor, nu cu ocazia unor accidente majore sau calamitati - ceea ce demonstreaza ca exclamatia face parte din gestionarea noastra controlata asupra vietii sociale. Mai mult, cuvantul poate fi folosit de catre cineva care observa o alta persoana; sau poate fi intrebuintata penru avertizarea altcuiva. “Opa!” este de obicei un sunet scurt, dar “o”-ul poate fi prelungit in anumite situatii. Astfel cineva poate prelungi sunetul pentru a masca un moment critic, in cadrul executarii unei sarcini. De exemplu, un parinte poate exclama “Opa!” prelung, atunci cind se joaca cu copilul aruncandu-l in sus. Sunetul acopera scurta faza, in care copilul poate simti o pierdere a controlului, linistindu-l pe micut si probabil, in acelasi timp, dezvoltand neitelegerea reactiei la strigatele copilului.

Termenul “Opa!” este el insusi definit in mod cultural. Atunci cand, de exemplu rusii scapa un obiect pe jos ei nu spun “Opaaa!”, ci exclama ceva care seamana cu “Aiii!”.

Acestea pot parea inventate si exagerate. De ce ne-am obosi sa analizam atat de detaliat o exclamatie lipsita de insemnatate? Bineinteles ca nu acordam interes - la nivel constient. Totusi aspectul crucial este acela ca luam de la sine inteles un control extrem de complicat, continuu, al aparentei actiunilor noastre. Ceilalti asteapta de la noi, asa dupa cum noi asteptam sa dam dovada de ceea ce Goffman denumeste “vigilenta controlata”. O caracteristica fundamentala a fiintei umane demonstreaza necontenit celorlati competenta noastra in rutinele vietii cotidiene.

1.1.6. Greselile de vorbire

“Hopa!” este o reactie fata de un accident minor. Se fac greseli de vorbire si de pronuntare, in cadrul conversatiilor, conferintelor si a altor situatii de vorbire. In cadrul investigatiilor sale in “psihopatologia vietii cotidiene,” Sigmund Freud, intemeietorul psihanalizei, a analizat numeroase exemple de greseli de vorbire. Dupa Freud, greselile de vorbire - inclusiv cuvintele pronuntate gresit sau intrebuintate gresit ori balbaielile nu sint de fapt niciodata intamplatoare. Ele sint motivate in mod inconstient de senzatii care sint reprimate de constient sau pe care incercam in mod constient, dar lipsit de succes, sa le suprimam. Deseori, aceste senzatii implica asocieri sexuale. Astfel, cineva poate dori sa spuna “organism”, dar rosteste in schimb “orgasm”. Intr-un exemplu dat de Freud, cind o femeie a fost intrebata: “In ce regiment se afla fiul dumneavoastra ?”, ea a raspuns “ In regimentul 42, Ucigasi” (Mörder, in germana, in locul cuvantului pe care voia sa-l pronunte, Mörser sau Mortiere).

Deseori greselile de vorbire sint ilare si pot trece drept glume. Deosebirea consta pur si simplu in faptul ca vorbitorul constient a intentionat, ca respectivele cuvinte sa fie pronuntate asa cum a facut-o. Greselile de vorbire se invecineaza cu alte tipuri de vorbire “nepotrivita”, pe care Freud le considera, de asemenea, ca fiind motivate in mod inconstient - cum se intampla in cazul cind o persoana nu realizeaza ca ceea ce spune, are in mod limpede, dublu inteles. Si acestea pot fi luate drept glume, daca a existat o intentie deliberata, dar altmiteri reprezinta erori in productia controlata a vorbirii - proprie oamenilor.

Una dintre cele mai potrivite modalitati de a ilustra aceste aspecte, este aceea de a urmari greselile de vorbire ale prezentatorilor de radio si televiziune. Vorbirea acestora nu este de asemenea vorbirii obisnuite, pentru ca este citita, nu este spontana. Ne asteptam ca ea sa fie mai aproape de perfectiune, decat vorbirea obisnuita; sa fie realizata cu mai putine ezitari si sa fie mai clar articulata. Din acest motiv, balbele si greselile facute de prezentatorii stirilor sint mai evidente, decat cele facute in conversatiile obisnuite. Cei care prezinta stirile, comit desigur greseli de vorbire, iar multe sint amuzante sau au caracterul “extrem de adevarat” - asupra caruia atragea atentia Freud. Suntem inclinati sa radem mai mult de greselile verbale, facute de prezentatori (sau profesori in timpul prelegerilor), decat atunci cind apar in cadrul unei conversatii obisnuite. Umorul rezida nu numai in ceea ce s-a exprimat in mod eronat, ci in stinghereala pe care prezentatorul sau profesorul o dovedeste, datorita faptului ca a realizat o prestatie sub asteptari. In mod frecvent vedem, sub masca de profesionalism rece, individul obisnuit care se ascunde.

1.1.7. Fata, corpul si vorbirea in interactiune

Interactiunea zilnica depinde de relatia subtila dintre ceea ce transmitem prin intermediul fetei si corpului si ceea ce exprimam prin cuvinte. Folosim expresiile faciale si corporale ale altora pentru a completa ceea ce comunica in mod verbal si pentru a controla gradul de sinceritate in ceea ce spun. In cea mai mare parte fara a realiza acest lucru, fiecare dintre noi pastreaza un control strans si continuu asupra expresiei faciale, a pozitiei trupului si a miscarii, in decursul interactiunii noastre zilnice cu ceilalti.

Cateodata, insa, comitem greseli verbale, care - dupa cum arata exemplul lui Freud cu “ucigasii” - dezvaluie pentru scurt timp ceea ce dorim sa pastram ascuns, in mod constient sau inconstient. Multe greseli de vorbire 'dau pe fata' adevaratele noastre sentimente. Prin urmare, fata, gestica fizica si vorbirea sint folosite pentru a transmite anumite intelesuri si pentru a le ascunde pe altele. De asemea, ne organizam activitatile in contextele vietii sociale pentru a atinge anumite scopuri.

Intalnirile: in multe situatii sociale intram cu ceilalti in ceea ce Goffman denumeste interactiune nefocalizata. Aceasta are loc atunci cind indivizii dovedesc constientizarea reciproca a prezentei celuilalt. De obicei multimi de oameni sint adunate la un loc, pe o strada aglomerata, intr-un teatru sau la o petrecere. Atunci cind oamenii se afla in prezenta altora, chiar daca vorbesc in mod direct cu ei, se implica in comunicarea non-verbala prin postura lor si prin gestica fizica.

Interactiunea focalizata are loc atunci cind indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalti. Cu exceptia cuiva care sta izolat, sa zicem, la o petrecere, interactiunea implica atat schimburi focalizate, cat si nefocalizate. Goffman denumeste un caz de interactiune focalizata intalnire, iar o mare parte din viata noastra zilnica consta in intalniri cu alte persoane - familie, prieteni, colegi de serviciu - care se petrec in mod frecvent pe fundalul unei interactiuni nefocalizate cu altii, care sint prezenti la locul respectiv. Conversatiile banale, discutiile de seminar, jocurile si contactele de tip “fata-in-fata obisnuite (cu controlori de bilete, ospatari, vanzatori etc.) reprezinta exemple de intalniri.

Intalnirile au intotdeauna nevoie de o “deschidere”. Aceasta indica faptul ca s-a renuntat la neatentia civila (Goffman). Atunci cind strainii se intalnesc si incep sa vobeasca - cum ar fi la o petrecere - momentul incetarii neatentiei civile este intotdeauna riscant, avand in vedere ca pot aparea cu usurinta neintelegeri, referitoare la natura intalniri care se stabileste. De aceea realizarea contactului vizual poate fi ambigua si experimentala. Dupa aceea o persoana se poate comporta ca si cum nu ar fi facut nici o miscare directa, in cazul in care initiativa nu poate fi acceptata.

Goffman distinge intre expresiile pe care indivizii le “dau” si pe cele care le “emit”. Primele reprezinta cuvintele si expresiile faciale, pe care oamenii le folosesc pentru a produce anumite impresii asupra altora. Cele din a doua categorie reprezinta indicatii pentru controlarea sincertitatii si exactitatii lor. De exemplu, proprietarul unui restaurant asculta cu un zambet politicos declaratiile clientilor, care spun cat de mult le-au placut mancarurile - remarcand in aceelasi timp cat de incantati pareau in timp ce mancau, daca au lasat mancare in farfurie, precum si tonul vocii folosit pentru a-si exprima satisfactia.



Markerii: majoritatea dintre noi ne intalnim si vorbim cu diferite tipuri de oameni pe parcusul unei zile. De exemplu, Catherine se trezeste, ia micul dejun cu familia ei, si isi poate duce copiii la scoala, facand o pauza scurta pentru a schimba cateva cuvinte (glume) cu o prietena la portile scolii. Ea merge la serviciu, probabil ascultand radioul. Pe parcursul zilei, partcipa la schimburi de cuvinte cu colegi si vizitatori - de la conversatii trecatoare pana la intruniri formale. Este probabil ca fiecare din aceste intalniri sa fie separata prin markeri sau prin ceea ce Goffman denumeste paranteze, care disting fiecare episod de interactiune focalizata de cel de dinainte si de interactiune nefocalizata care are loc in fundal.

De exemplu, la o petrecere, oamenii care converseaza vor avea tendinta sa se aseze si sa-si controleze nivelul vocilor, pentru a crea o “consfatuire” , separat de ceilalti. Ei pot sta in picioare unul in fata celuilalt, facand dificila patrunderea altora pana cind iau hotararea de a se desparti sau pana incearca sa dispara granitele interactiunii lor focalizate, deplasandu-se in diverse locuri din incapere. In ocazii mai formale, procedee recunoscute sint deseori folosite pentru a semnaliza deschiderea si sfarsitul unei anumite intalniri. Pentru a indica inceputul unei piese de teatru, de exemplu, se sting luminile si se ridica cortina. La sfarsitul spectacolului, se aprind din nou luminile din plafon si cade cortina.

Markerii sunt deosebit de importanti, fie atunci cind o intalnire este neobisnuita, fie cand ar putea exista incertitudine in privinta a ceea ce se petrece. De exemplu, atunci cind un model pozeaza gol in fata unei clase de artisti plastici, de obicei el nu se dezbraca sau nu se imbraca in fata grupului. Dezbracatul si imbracatul in particular da posibilitatea ca trupul sa fie dat la iveala si ascuns. Acest lucru marcheaza limitele episodului si transmite ca este lipsit de semnificatiile sexule, pe care le-ar putea transmite altmiteri.

In spatii foarte stramte, cum sint lifturile, este dificil de marcat o zona de interactiune focalizata. Pe de alta parte, nu le este usor nici celorlati de fata sa indice, asa cum fac in alte situatii, ca nu asculta conversatiile care se poarta. De asemenea, este dificil pentru straini sa nu fie vazuti uitandu-se unii la altii, in mod direct decat daca permit normele de neatentie civila. Astfel, in lifturi, oamenii deseori adopta o atitudine exagerata de tip “nu ascult” si “nu ma uit”, privind fix panoul cu butoane sau oriunde in alta parte, numai la ceilatlti nu. De obicei, conversatia este suspendata sau limitata la remarci scurte. In mod asemanator, intr-un birou sau acasa, daca mai multe persoane converseaza, iar una este intrerupta fiind chemata la telefon, ceilalti nu pot arata imediat o neatentie completa si e posibil sa poarte un fel de conversatie sovaielnica si lipsita de vlaga.

Managementul impresiei: pentru analiza interactiunii sociale Goffman foloseste notiuni din teatru. Char conceptul de rol social isi are originea in montarea teatrala. Vom examina acest fenomen mai in detaliu atunci cind vom prezenta citeva probleme legate de 'spectacoloul politic'.

Goffman considera ca viata sociala e ca si cum ar fi interpretata de actori pe o scena (sau mai multe scene). Aceasta abordare este denumita model dramaturgic. Oamenii sint sensibili la modul in care sint vazuti de altii si intrebuniteaza multe forme de management al impresiei, pentru a-i obliga pe ceilalti sa le raspunda in manierele dorite. Cu toate ca e posibil sa facem acest lucru intr-o maniera calculata, de obicei se numara printre lucrurile pe care le faceam fara a avea o atentie constienta.

De pilda, atunci cind luam parte la o intrunire de afaceri, purtam costum si cravata si ne comportam cat mai bine cu putinta; seara - atunci cind ne relaxam impreuna cu prietenii urmarind un meci de fotbal - ne 'tragem niste blugi si un pulovar' si spunem tot soiul de bancuri. Aceasta reprezinta managementul impresiei.

1.1.8. Regiunile din fata si din spate

Goffman sugera ca o mare parte a vietii sociale poate fi impartita in regiunile 'din fata ' si cele 'din spate'.

Regiunile din fata sint ocazii sau intalniri sociale in cadrul carora indivizii interpreteaza roluri formale; acestea sint 'interpretari scenice'. De pilda, doi politicieni de frunte din acelasi partid pot inscena un spectacol elaborat, de unitate si prietenie, in fata camerelor de televiziune, chiar daca fiecare il detesta pe celalalt. Un sot si o sotie se pot stradui sa-si ascunda problemele de fata de copiii lor, pastrand o armonie de fatada, dar vor incepe sa se certe cu furie dupa ce copiii au fost culcati.

Regiunile din spate sint cele in care oamenii isi aduna recuzita si se pregatesc pentru interactiuni in cadre formale. Regiunile din spate seamana cu culisele unui teatru sau cu activitatile din spatele aparatului de filmare. Atunci cind se afla in siguranta in culise, oamenii se pot relaxa si isi pot exprima sentimentele si stilurile lor de comportament, pe care le tin sub control atunci cind se afla pe scena. Regiunile din spate permit 'blasfemie, remarci sexuale deschise . o vestimentatie neprotocolara, indecenta, o pozitie <neingrijita a trupului, sezand sau stand in picioare, folosirea vorbirii dialectice sau neconforme cu normele, mormaitul si strigatul, agresivitatea <in joaca>, lipsa de atentie fata de celalalt in cadrul unor acte minore dar potential simbolice, participari minore precum murmuratul, suieratul, mestecatul, clefaitul, ragaitul si flatulenta' ( Goffman, cit. de Giddens). Astfel, un chelner poate sa fie simbolul politetii tacute, atunci cind serveste un client, dar devine zgomotos si agresiv in momentul in care se afla in spatele usilor de la bucatarie. Probabil ca, putine ar fi restaurantele pe care le-ar frecventa clientii, daca ar avea posibilitatea de a vedea posibilitatea de a vedea tot ceea ce se petrece la bucatarie.



La Sociologie cognitive (1973), PUF, 1979, pp. 51-52.

A. Giddens, Sociologie, All, Bucuresti, 2000, p.p. 80-95.

Vezi o dezvoltare a acestei probleme in N. Perpelea, Corpul comunicarii provocat, Ed. Expert, Bucuresti, 2001.

C. Goodwin, Conversational Organization. Interaction beetween Speakers and Hearers, New York, Academis Press, 1981, p. 20.

J.M. Atkinson, Our Masters' Voice. The Language of Politics, London, Mouton, 1984, pp. 9-13.

G. Jefferson, 'List-Construction as a Task and Resource', in G. Psathas, Interaction Competence, International Institute for Ethnomethodology and Conversation Analysis, Washington, 1990.

Conventii de transcriere: (0,8) - timpul; (.) - micropauza mai mica de o zecime de secunda; obiectivele - cuvintul subliniat indica o accentuare a intonatiei; majusculele indica nivelul sonor; semnul = indica neintreruperea expunerii; crosetele ] indica incalecarea vorbirilor intre mai multi locutori; xxx - aplauze usoare; XXX - aplauze puternice.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie