Diversitatea profesiilor. Profesii ocupaționale și profesii academice

Diversitatea profesiilor. Profesii ocupaționale și profesii academice

Sociologia "clasica" a profesiilor, adica ansamblul pozițiilor cele mai larg raspindite și care se recunosc mutual ca ortodoxie in aceasta materie, care poarta și numele de "abordare taxonomica", are ambitia de a generaliza o istorie naturala a profesionalizarii", in care aparitia si constituirea tuturor profesiilor se desfasoara intr-un proces unic, care are aceleasi etape, etape care se succed in aceeasi secvența. Cu variatii neesentiale in denumire si in numarul de cadre ale decupajului, scenariul acestui proces arata cam asa:

- the emergence of a full-time occupation;

- the establishment of a training school;

- the founding of a professional association;

- political agitation directed toward the protection of the association by low;

- the adoption of a formal code.[1]

Exemplul predilect este nasterea profesiei de medic, instalata in rolul de model de referinta pentru ideea de profesie in general.

Sintem in Europa, mai exact, in Franta sfirsitului de secol XVI, deci in zorii modernitatii; mai e important de precizat si ca vorbim despre ceva ce se petrece la oras. Avem o indeletnicire - o ocupatie, cum am zice in baza unuia dintre paragrafele anterioare -, in legatura cu vindecarea bolilor, destul de veche ca sa fi intrat in obisnuinta oamenilor, de raspindita si de stabila. Fata de conditiile fixate de H. L. Wilenski pentru "istoria naturala a profesionalizarii", ar mai trebui una referitoare la caracterul remunerat al indeletnicirii respective, chiar lucrativ. E vorba deci despre o piata a ingrijirilor medicale, piata pe care avem atit "cumparatori" cit si "furnizori". Ei bine, faptele arata ca la un moment dat o parte a acestor furnizori se adreseaza autoritatii civile pentru a o soma impotriva celeilalte parti. Povestea incepe pe plan local. In 1573, la Montpellier, medicii de la universitate, detinatori ai "titlului onorabil de doctor", il convoaca pe chirurugul-sef al orasului, autoritatea civila suprema in materie, la "exterminarea (!) tuturor empiricilor din acest oras". Sapte ani mai tirziu, medicul catolic Andr de Breil de la Universitatea din Paris il avertizeaza pe regele Henri al III-lea ca "empiricii" ii vor nenoroci regatul prin faptul ca, nepriceputi dar activi, vor ruina starea de sanatate a oamenilor pe care ii trateaza[3]. Concomitent cu apelul la autoritatea civila, de la un punct la cea statala, are loc si identificarea "celorlalti" in termenii infamarii publice. Breil si Courval, mari medici si profesori la Universitatea din Paris, persoane echipate cu o cultura clasica deci, isi eticheteaza adversarii ca fiind ramuri degenerate ale unor secte empirice care infloreau in Grecia antica pe vremea lui Galen. Iar in termenii prezentului, pentru cei doi "empiricii" erau "vagabonzi, atei, exilati, preoti, calugari, cizmari, daracitori, postavari, tesatori, zidari, madame si prostituate" . Nefiind probabil suficient de expresiva pentru publicul larg, eticheta "empirici" este dublata de cea de "sarlatani", un cuvint popular originar din araba, unde avea sensul "vindecator, vrajitor", bine circulat cu sensul "escroc" prin Italia si Franta epocii in care ne aflam . Lupta se da deci si in spatiul public, nu numai in ochii si urechile autoritatii. Si mi se pare hazliu de remarcat ca primele publicatii de masa (mass-media, you know) par sa fie destinate exact unui scop de Public Relations, pentru a spune asa. De exemplu, cartea unui Scipione Mercurio, De Gli Errori Popolari d'Italia, aparuta la Venetia in 1603 si repede-repede tradusa si publicata in Franta .

Nasterea profesiei de medic poate explica insasi nasterea cuvintului actual profesie. Cu originea in lat. professio si sensul de notificare publica viva voce, profesia consta in aratarea in public, emfatica, a actelor tale de studii pentru identificarea ta pe aceasta cale in tagma bunilor, adica a "profesionistilor" = cei care au acte de studii. Iar procedurile viva voce erau foarte familiare in mediul academic, formind modalitatea curenta de examinare a studentilor in facultatile europene inca de la aparitia lor. In ordine cronologica, profesie/ professio era in primul rind examenul de absolvire a facultatii, obligatoriu public si obligatoriu viva voce. (Desi nu este ingredient obligatoriu, pentru coroborarea legitimitatii un juramint va fi cit se poate de bine venit.)

Povestea nasterii profesiei de medic o descrie pe prima dintre "bataliile eroice pentru identitate profesionala". Luind medicina ca reprezentativa pentru orice profesie, sociologia "clasica" a profesiilor generalizeaza constatarea ca profesiile se nasc prin razboaie identitare, compuse din batalii impotriva sarlatanilor, obligatoriu eroice, obligatoriu in numele binelui public. Pot fi generalizate urmatoarele ingrediente ale razboaielor profesionalizarii:

- indeletnicirea stabila, ocupatia - recunoscuta ca folositoare prin caracterul ei remunerabil, obiectul competitiei intre prestatori, interesati in valorificarea lucrativa a exercitarii ei;

- scoala profesionala, i.e. instanta legitima care emite diplomele onorabile;

- diploma onorabila, i.e. instrumentul care asigura o recunoastere fara gres a bunilor de o parte si a railor de alta parte; Diploma onorabila se obtine in scoli atestate ca onorabile si se cere notificata ca professio;

- "bunii", i.e. prestatorii indeletnicirii remunerabile detinatori ai unei diplome onorabile;

- asociatia "bunilor", ca actor public care defineste ocupatia, indeletnicirea ca bun public si someaza autoritatea statala sa o ingradeasca in numele interesului public;

- "raii", i.e. prestatorii ocupatiei, indeletnicirii remunerabile nedetinatori de diploma (sau detinatori de diploma "neonorabila"), "empiricii", "sarlatanii". Cei care trebuie scosi din practicarea ocupatiei in numele interesului public;

- autoritatea statala, arbitru legitim al competitiei dintre"buni" si "rai";

- publicul, facut atent si competent asupra interesului public prin educatie si informare de masa de catre asociatia "bunilor", cu concursul autoritatii statale;

- solutia standard a competitiei dintre "buni" si "rai", si anume gardul jurisdictional. La indicatia si presiunea "bunilor", statul defineste in termenii legii indeletnicirea folositoare si remunerabila si ii autorizeaza, tot in termenii legii, sa o practice numai pe detinatorii de diploma onorabila. Pe ceilalti poftitori, deja infamati prin etichetari de masa, ii izgoneste de la practicare, respectiv ii cearta cu severitatea legii daca incalca interdictia practicarii.

Fata de aceasta definitie generala a nasterii profesiilor asa cum se vede ea in sociologia clasica a profesiilor, sint de facut doua sublinieri.

- Una ar fi ca bataliile identitare sint de fapt batalii pentru jurisdictii, deci razboaie ale gardurilor, razboaie care incep cu batalia in care una dintre parti, si anume cea care sta la masa, o expune public ca sarlatan pe cealalta, si anume cea care vrea si ea la masa. Cineva pofteste sa-si securizeze accesul la bucata mai grasa a unei piete; pentru aceasta are tot felul de solutii, dar cea mai confortabila ar fi sa-si traga un gard de jurimprejurul bucatii respective; iar gardul cel mai bun este legea, inclusiv pentru ca ti-l platesc contribuabilii. Singura conditie tare este normalizarea sociala a gardului, care se face prin legitimare in termenii interesului general. Ca verificare a acestei conjectari fac predictia ca chiar si pentru profesiile deja constituite, cu vechimea si recunoasterea cea mai fara de fisura, cum sint de exemplu medicina sau dreptul, aparitia unui nou furnizor de diplome onorabile sau/si a unei noi indeletniciri folositoare si remunerabile este de natura sa redeclanseze razboiul gardului.

- A doua subliniere este in legatura cu scoala profesionala. Aceasta apare ca solutie pentru transarea razboaielor gardurilor in favoarea baietilor buni. Sigur, vad si eu ca facultatile de medicina existau inainte de razboiul impotriva sarlatanilor. Dar diploma si ansamblul notificarilor viva voce, deci medicina ca scoala profesionala, sint violente simbolice si nu apar decit cu ocazia primelor batalii serioase impotriva sarlatanilor. Iar pentru foarte multe profesii aparute mai recent, infiintarea facultatii se petrece chiar pe parcursul razboiului, ca moment decisiv al cistigarii acestuia. Contabilitatea este un exemplu ilustrativ in acest sens. Iar daca ne uitam in prezent, vedem ca exact aceasta este la strat gie de guerre pe care o adopta titularii de profesii noi.

Ca simplu si elementar exercitiu de prudenta trebuie pusa intrebarea daca razboiul pentru gardul jurisdictional, esenta ideii de istorie naturala unica a profesiilor, este suficient de generalizabil ca sa se potriveasca in rolul de baza de inferare normativa si de legitimare generala pentru toate profesiile si problematicile profesionale, inclusiv pentru zilele noastre.

In istoria profesiilor avem tot felul de contraexemple care pun sub semnul intrebarii generalitatea medicinei si o data cu ea a razboiului gardurilor pentru nasterea profesiilor.

Astfel, avem contraexemple chiar in perioada nasterii medicinei ca profesie. M-am oprit la profesia de ofiter naval, in principal pentru ca s-a ocupat de ea Norbert Elias (1897 - 1990) una dintre marile redescoperiri ale sociologiei actuale, fondatorul sociologiei figurationale. Elias construieste pe premisa ca "istoria unei profesii este parte din istoria sociala si economica (a unei tari)"[7]. Nasterea profesiei de ofiter naval nu este mosita de vreun razboi al autenticilor impotriva sarlatanilor, ci de rivalitatile (rivalries)

dintre clasa in ascensiune a oamenilor de rind (the rising commons) si nobilimea incercind sa-si mentina vechile privilegii. Desi initial antagonismul dintre cele doua grupuri a fost in mod esential un antagonism social si profesional, in suisurile si coboririle care au urmat si in consecintele sale finale a fost strins legat de marea lupta dintre nobilimea de curte si clasa de mijloc () si in mod special dintre standardele lor sociale.[8]

Autoritatea statala intervine prin "mecanismul regal"[9], concept creat de N. Elias pentru a descrie rolul regelui in emergenta modernitatii (procesul de schimbare a societatii feudale): gestiunea puterii, interventia in favoarea unuia/ altuia/ altora dintre grupurile de interese angajate in disputa, neinterventia, adica uzarea lor in dispute mocnite, nedecise.

Povestea nasterii profesiei de ofiter naval este si in alte privinte diferita de povestea nasterii profesiei de medic. In batalia pentru suprematia pe mari si oceane pe care Anglia o ducea impotriva rivalilor sai Spania, Olanda si Franta, era nevoie de combinarea navelor si navigatiei cu soldatii si militaria, deci a competentei de navigator cu cea de ofiter de trupe (terestre). Comandantii de nave erau persoane din clasa oamenilor de rind, persoane care, suplimentar, consacrasera o reputatie deloc onorabila acestei indeletniciri, care se atingea destul de des cu pirateria. Insasi denumirea ei este lamuritoare - tarpaulin (commander)[10]. Comandantul militar era exact opusul pe scara sociala, el nu putea fi decit gentleman; comandantii militari se recrutau printr-o traditie neabatuta numai din clasa nobiliara. Cum putea un common, si inca un tarpaulin, sa acceada la statutul de gentleman? Si cum putea un getleman sa devina un tarpaulin fara sa-si compromita apartenenta de casta si sa-si coboare pina intr-atit statutul social? Intr-o prima faza, solutionarea acestei probleme a trecut printr-un meci destul de dur, ilustrat de disputa Francis Drake (a tarpaulin commander) vs. Thomas Doughty (a soldier, the gentleman) din anii1577 - 1578 . Oricit a fost de dura, aceasta disputa nu a devenit insa un razboi jurisdictional. Autoritatea statala (sintem in timpul reginei Elisabeta I) nu a intervenit in favoarea uneia dintre parti, ci le-a impins pe amindoua intr-o situatie win-win, spre fuziunea dintre soldat - gentleman si navigator - common. Fuziune care a insemnat nasterea unei profesii noi, distincte de cele din care provine, ofiterul naval. Impusa si administrata prin mecanismul regal, aceasta solutie permitea accesul la noua profesie tinerilor din ambele tabere, prin intermediul unei creatii institutionale inedite - midshipman-ul (aspirantul de marina) - care ii face gentlemen si totodata navigatori indiferent de clasa sociala din care provin. (Cu aceasta ocazie, "gentleman" incepe sa se transforme din substantiv care desemneaza apartinatorii la clasa nobiliara, in epitet despre comportamente nobile, indiferent ale cui ar fi ele.)

Franta nu a adoptat aceasta solutie, ofiterii ei raminind nobili si, mai ales, ne-marinari, imbarcati pe nave comandate de marinari ne-nobili si, mai ales, fara competenta militara. Iar daca Franta a pierdut in fata Angliei America de Nord si, in general, suprematia mondiala, asta se datoreaza si abordarii neadecvate a unei probleme de un tip nou, specific erei moderne, si anume a unei probleme de profesionalizare. Spun asta pentru a contrabalansa eventuala contestare a profesiei de ofiter naval in calitate de contraexemplu suficient de echilibrat la profesia de medic.

Cu acest contraexemplu nu urmaresc sa desfiintez razboiul eroic pentru jurisdictie ca modalitate de nastere a profesiilor, si nici sa propun o generalizare alternativa. Ma multumesc sa arat ca exista o profesie contemporana cu medicina care se naste altfel decit ea. Ceea ce inseamna ca generalizarea unei "istorii naturale a profesionalizarii" si a scenariului unic subsecvent este o pretentie nelegitima.

Pentru epoca nasterii profesiilor, si anume zorii modernitatii, putem insa marca drept nediscutabila o alta generalizare. Si anume ca profesiunea c'est quelque chose de bourgeois, ca este pentru commons. Elias il incadreaza in middle-class pe Drake insusi, ca si pe ceilalti tarpaulins, folosind expresia ca sinonim la commons[12]. Singura exceptie, din cite stiu, de profesie interesanta pentru nobili este cea de ofiter naval, in Anglia, la concurenta insa cu the commons, dupa cum am vazut. Putem deci generaliza constatarea ca profesia este ceva asociat cu ne-nobilii, cu oamenii obisnuiti, de la orase. Nu cu taranii si, atentie, nici cu saracimea oraselor. In versiunea lor de la inceputul erei moderne, saracii de la orase, proletarii (etim. cei care nu au ca patrimoniu decit proprii copii - proles), chiar cind exercitau o indeletnicire stabila (de exemplu, teseau si se pricepeau foarte bine la tesut), nu se chema ca au o profesie, ci, eventual, ca au o meserie, dar cu sensul de meserea. Initial, pe scara sociala, profesie trebuie sa fi fost ceva complet diferit de meserie, mult mai sus, ba chiar fara nici un fel de legatura cu aceasta.

Contaminarea/ confuzia dintre "profesie" si "meserie" nu se produce in epoca nasterii profesiilor, ci este un fapt de istorie sociala destul de recenta. Si anume de dupa generalizarea scolilor profesionale in sens restrins (i.e. pentru invatarea profesiilor manuale, adica a meseriilor) si declasarea "profesionala" si "manageriala" a Universitatii medievale, renascentiste si apoi humboldtiene[13]. La inceput, profesii sint numai cele care se fabrica in facultati, iar meseriile sint exclusiv meserele. Intre "profesie" si "meserie" nu exista deci nici cea mai mica apropiere. De exemplu, competenta pentru exercitarea oricarei meserii o invatai de la tatal tau sau, in orice caz, pe calea uceniciei, nu a unei scoli profesionale oficiale, care sa te consacre public prin professio, adica diploma si celelalte rechizite viva voce. Meseriile devin si ele profesii atunci cind apar, dupa modelul facultatilor, scolile profesionale, inclusiv "examenul de diploma" si el public, si el viva voce.

O ipoteza complementara ar putea iesi din asocierea cu slumming-ul epocii victoriene si, in general, cu practicile la moda in clasa mijlocie a sfirsitului de secol XIX de a "frecventa" si "imita" saracimea[14].

O istorie suficient de analitica a profesiilor tehnice ar putea oferi mari surprize, de exemplu ca acestea sint la origine un endemism german, ininteligibil dincolo de evolutia universitatii humboldiene si contextul politico-economic strict nemtesc al acestei evolutii din prima jumatate a secolului al XIX-lea. E vorba in primul rind de actiunea directa a industriasilor pentru organizarea productiei de cadre de care business-ul lor avea nevoie. Fara a intra in detalii, e de spus ca profesiile de inginer, pe care astazi le vedem ca pe unele dintre cele mai tipice profesii ocupationale, nu s-au nascut nici ele de o maniera care sa sustina o istorie unitara a profesionalizarii.

Contraexemplele care pun in dificultate generalitatea unei "istorii naturale a profesionalizarii" si a scenariului unic subsecvent se inmultesc masiv dupa faza initiala, devenind in multe sensuri prevalente in raport cu profesiile care se nasc ca medicina. Modernitatea si masinaria sa specifica, statul national, aduc o clasa intreaga de profesii, foarte cunoscute, cel putin la prima vedere, si socialmente normale, cum ar fi profesia de fizician, de matematician, de chimist (nu de inginer chimist), de biolog, de geograf, de filolog, de istoric. As numi-o clasa profesiilor academice, distincta de clasa profesiilor ilustrata de medicina, pe care as numi-o clasa profesiilor ocupationale.

Spre deosebire de profesiile ocupationale, la profesiile academice nu apare mai intii indeletnicirea/ ocupatia comercializata, ci mai intii apar scolile profesionale, i.e. facultatile - de fizica, de matematica, de chimie, de biologie, de geografie, de limba nationala, de limbi straine, de istorie. Daca logica gardului jurisdictional ar fi functionat si pentru acest tip de profesii, ea ar fi cerut ca facultatile aferente sa produca fizicieni, matematicieni, chimisti, biologi etc. Dar ele nu produc asa ceva. Asa cum stim cu totii, aceste facultati nu produc(eau) fizicieni, ci profesori (si cercetatori) de fizica, nu produceau matematicieni, ci profesori (si cercetatori) de matematica, nu produceau filosofi, ci profesori (si cercetatori) de filosofie etc.

In clasa profesiilor academice avem initial doar productia necesara autointretinerii seraiurilor universitare. Destul de repede, se adauga productia de profesii necesare scolii obligatorii, și ea una dintre creatiile institutionale ale modernitatii, și inca una fundamentala. Expansiunea seraiului universitar, generalizarea scolii obligatorii si diversificarea institutiilor educatiei publice, aparitia si apoi dezvoltarea invatamintului profesional, aparitia si apoi dezvoltarea cercetarii stiintifice institutionalizate - iata tot atitea surse si modalitati ale dezvoltarii si diversificarii exceptionale a clasei profesiilor academice. Acestea sint configurate exclusiv de necesitatile de autoconsum ale lumii academice, i. e. invatamintul, de toate gradele si formele, plus cercetarea.

In procesul care modernizeaza oferta intelectuala a universitatii traditionale, foarte pronuntat incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, apar cursuri noi, care combina ab initio savantul si profesorul, dupa modelul deja consacrat al fizicii, biologiei, geografiei, prin exemple ilustrisime de prestigiul unui sir Isaac Newton (1642 - 1727), Carl von Linne (1707 - 1778) sau Wilhelm von Humboldt (1767 - 1835). Autonomia universitara, o institutie care precede modernitatea si in mod sigur ii va si supravietui, poate asigura acest proces chiar si pentru situatiile in care noile cursuri ar fi capricii de pasa universitar. Vreau sa spun ca ceea ce conteaza in admiterea sau respingerea unei propuneri de nou curs universitar nu este rationalitatea propunerii, de altfel imposibil de definit, darmite de administrat la un nivel de validitate altfel decit conventional, i. e. convenit[15]. Ceea ce conteaza este pozitia pasalei universitare care vine cu propunerea de curs nou in raporturile de putere din interiorul universitatii si abilitatea sa de a o prezenta si sustine in termeni de interes public, mai pe scurt competenta sa in cultura institutionala sau capitalul sau social. Conteaza apoi pozitia universitatii respective in raporturile de putere dintre universitati si asa mai departe; evident, totul se joaca in numele unui concept rational al interesului public, iar ministerul educatiei, guvernul si parlamentul intra in joc fiecare cu rolul sau de regulator al puterii in numele conceptului respectiv.

Odata lamurita aceasta chestiune, nu ne ramine decit sa observam ca daca am reusit sa impun un curs de, sa zicem, geografie, la Scoala Normala Superioara din Paris, ar fi culmea sa nu reusesc acelasi lucru si la celelalte scoli normale superioare din Franta. Dar chiar inainte de aceasta generalizare, citeodata si in absenta ei, e perfect legitim sa am pretentia de a infiinta o instalatie universitara care sa produca profesorii de care este nevoie, acum si in viitor, pentru tinerea cursurilor de geografie respective. La inceput, instalatia nu trebuie sa fie chiar o facultate, e suficient un seminar (in sensul organizarii academice traditionale). Dar, in conditiile consolidarii, infiintarea unei facultati de geografie este atit de logica incit devine inevitabila. Ca toate facultatile care produc profesii academice, facultatea asta va produce si ea profesori (si cercetatori) de geografie, nu geografi. Asta, desigur, presupunind ca stim ce poate fi un geograf care nu se ocupa nici cu profesoratul, nici cu cercetatul.

In sinteza, dupa criterii inferate din istoricul nasterii si afirmarii lor, profesiile sint de cel puțin doua feluri, complet distincte, si anume profesiile ocupationale si profesiile academice.

A. Profesiile ocupationale, e.g. medicul, juristul, contabilul, arhitectul, inginerul zootehnist, inginerul chimist etc.

Ele se nasc in succesiunea

- 1. indeletnicire/ ocupatie comercializata,

- 2. razboi impotriva sarlatanilor, legitimat atit prin interventia autoritatii statale, cit si prin manevre simbolice,

- 3. scoala profesionala, profesio,

- 4. jurisdictie (gard) in jurul ocupatiei,

- 5. practica profesionala securizata.

De subliniat faptul ca nasterea oricarei profesii ocupationale este precedata de practicarea unei indeletniciri/ ocupatii pe care un numar important de persoane o cunosc si o considera suficient de folositoare pentru a plati ca sa beneficieze de ea. Si ca problema esentiala a profesionalizarii, denumita "lupta pentru identitate profesionala", este lupta pentru jurisdictie exclusiva, razboiul pentru rezervarea prin lege a practicarii indeletnicirii/ ocupatiei respective. Iar infiintarea "scolii profesionale" (i.e. facultatea, universitatea), cu diploma pe care ea o confera printr-o procedura publica, viva voce, constituie conditia sine qua non pentru adjudecarea victoriei in razboiul impotriva sarlatanilor. Clasa profesiilor ocupationale se diversifica in functie de domeniul indeletnicirii/ ocupatiei specifice. Identitatea profesionala este asigurata de pregatirea ca practician, i.e. centrata pe exercitarea cu succes a indeletnicirii/ ocupatiei specifice.

Diversitatea profesiior ocupationale este generata si de alte criterii decit domeniile ocupationale, mai interesante si mai subtile, de exemplu de sursele de asigurare a legitimitatii alternative la gardul jurisdictional.

B. Profesiile academice.

Ele se nasc in lupta pentru putere si resurse din seraiul universitar, sub bogatia de reflexe legitimatorii ale statului national.

Primul element care apare la nasterea unei noi profesii academice este facultatea.

Legitimitatea profesiilor academice este intemeiata in satisfacerea nevoilor de autoconsum ale seraiului academic, i. e. de functionare si dezvoltare ale invatamintului - initial superior, apoi si preuniversitar, inclusiv ale invatamintului obligatoriu - si ale cercetarii.

Profesiilor academice se diversifica in functie de emergenta unor noi nevoi de autoconsum in seraiul academic. Dar diversificarea este limitata la cele trei ocupatii principale specifice seraiului academic, si anume: i. cadru didactic, in invatamintul preuniversitar si in cel universitar; ii. cercetator; iii. savant, cadru didactic si cercetator.

La profesiile academice, identitatea profesionala este asigurata de pregatirea de cadru didactic si cercetator, i.e. centrata pe exercitarea cu succes a indeletnicirilor/ ocupatiilor de cadru didactic si cercetator. Vreau sa subliniez acest lucru. Toate facultațile iși seteaza conținuturile și procedurile pentru a-i face pe absolvenții lor cit mai asemanatori cu o idealizare, cu un prototip al exercițiului profesional specific. Dar pe cind la profesiile ocupaționale aceasta idealizare este praticianului, la profesiile academic este exact pe dos, idealizarea fiind a academicului.

Cu distingerea profesiilor academice de cele ocupationale si evidentierea unei taxonomii consistente a profesiilor dupa criteriul aparitiei lor, teza "istoriei naturale a profesionalizarii" si a scenariului unic pentru emergenta si constituirea profesiilor este respinsa. Profesiile academice prezinta alte regularitati decit cele prin care se nasc si evolueaza tipul initial, respectiv cel ilustrat de medic si de ofiterul naval (britanic). Diferentele fata de setul razboiului pentru gardul jurisdictional sint suficiente pentru a-l scoate din rolul de baza de inferare normativa si de legitimare generala, pentru toate profesiile.