Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Sociologie


Index » educatie » » psihologie » Sociologie
» Caracteristici definitorii ale procesului de socializare


Caracteristici definitorii ale procesului de socializare




CARACTERISTICI DEFINITORII ALE PROCESULUI DE SOCIALIZARE

Fenomenul uman cel mai caracteristic este „imblanzirea timpului si a spatiului”, crearea unui timp si a unui spatiu omenesc, altfel spus, trecerea de la ritmicitatea naturala la o ritmicitate conditionata, care face din timpul si spatiul umanizat, mediul in care natura este perceputa si comandata de catre om. Timpul constituie astfel, pentru individul uman o reflectare a modalitatilor si posibilitatilor de integrare treptata, nu ca individ solitar, unic ca atare, ci ca element al organismului social.

Aceasta ritmicitate este realizata insa, numai in conditiile unui spatiu, definit ca omenesc, care masoara, atat componenta material - tehnica, cat si cea simbolizant - valorica a comportamentului uman in ansamblu, reflectand in felul acesta, dimensiunile umanizarii naturii. Organizarea unui spatiu umanizat si integrarea lui intr-un univers inconjurator tine nemijlocit de adaptarea organismului colectiv la miscarea spatiala integratoare. Timpul si spatiul devin prin excelenta umanizate, in sensul continuitatii ordonate, in care nucleul omenesc se manifesta in raport cu natura inconjuratoare si cu el insusi. Or, tocmai constientizarea spatio - temporala a lumii inconjuratoare permite o intelegere adecvata a relatiei om - natura - societate.




Saltul de la biologic la uman, umanizarea maimutei antropoide a insemnat implicit socializarea intregii sale fiinte, antropogeneza si sociogeneza fiind de nedespartit. Ceea ce a realizat omenirea in ansamblu, constituindu-se in societate, trebuie, intr-un anumit sens, sa realizeze fiecare individ, in orice societate, pe orice treapta a dezvoltarii ei istorice, trecand, de la nastere pana la maturitate in acelasi timp, printr-un proces de umanizare si socializare. Socializarea se refera asadar, la procesul, prin care, pe de o parte, se transmit si, pe de alta, se asimileaza, norme de viata, de activitate, de conduita, valori, conceptii sau modele de comportare, specifice unui grup sau unei comunitati, in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a indivizilor umani. Dobandirea de catre acestia, prin umanizare, a ansamblului structurilor fizice si biologice, necesare dezvoltarii potentiale a personalitatii, este insotita de procesul complex al invatarii modului social de existenta. Proces interactiv de comunicare, socializarea presupune luarea in consideratie, atat a nivelului de dezvoltare individuala a elementului uman, cat si a sferei influentelor sociale, exercitate asupra lui, deci corelarea modului personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale, cu dinamica variabila a intensitatii si continutului „presiunilor” venite din sfera socialului. Realizandu-se pe baza maturizarii biologice, pe care o ajusteaza, ea presupune interiorizarea valorilor si normelor definitorii pentru comunitatea in care se formeaza omul, generand conformarea acestuia la asteptarile sociale, specifice „rolurilor” atribuite sau dobandite, de individ in grupul sau originar sau in grupurile din care va face parte.

Omul se naste intr-o realitate umana deja constituita, ce trebuie cucerita si interiorizata, cu scopul formarii de sine in functie de dimensiunile ei sociale. „Pentru ca toate societatile, afirma Emile Durkheim, sunt nascute din alte societati, fara intrerupere, putem fi siguri ca in tot mersul evolutiei sociale, nu a existat un moment, in care indivizii sa fi deliberat intr-adevar, pentru a sti daca sa intre sau nu in viata colectiva, si, daca sa intre mai curand intr-o anume asociere decat in alta.”[1] Caracterul complex si dinamic al procesului de socializare este analizat de studiile sociologice, prin intermediul unui numar considerabil de variabile, menite sa surprinda determinatiile esentiale ale acestui proces. Ele se refera la:

- caracteristicile individuale ale omului, care isi pun amprenta asupra particularitatilor unui proces de socializare, surprins la nivel individual, sau colectiv, caracteristici determinate de variabile ca: varsta, sex, maturizare biologica si intelectuala, inteligenta etc.

- agenti ai socializarii: familia, scoala, anturajul, mass-media precum si alte organizatii si institutii;

- metode, mijloace si forme de scolarizare: limbajul, mecanismele de control, ritualurile, practicile de integrare sociala, forme de imitatie, de identificare, de substituire etc.;

- structuri de atitudini, valori, actiuni si comportamente, status-uri sociale, etica muncii, orientari politico-civice, performante etc.

Aptitudinea subiectului pentru socializare constituie una din caracteristicile esentiale ale naturii sale umane, procesul socializarii avand rolul sa-i formeze o sensibilitate deosebita pentru stimulii sociali, sa-i dezvolte receptivitatea la obligatiile sociale din mediu, structurandu-l ca fiinta sociala, cu disponibilitati de participare si cooperare in actiune cu semenii. Ca dezvoltare sociala a fiintei umane, socializarea poate fi in acelasi timp expresa si latenta, constientizata si neconstientizata, cognitiva, afectiva, atitudinala, volitiva si creatoare, institutionalizata si neinstitutionalizata. „Socializarea, spunea Ralf Linton, este procesul prin care individul uman invata ceea ce trebuie sa faca pentru ceilalti si ceea ce poate in mod legitim sa astepte de la ei.”[2]

Socializarea se efectueaza, prin urmare, intr-un mediu de apartenenta, presupunand in anumite situatii si medii de referinta. Mediul de apartenenta al socializarii este cel din care face parte agentul integrator: cultura europeana, asiatica, africana, familia de la sat sau de la oras, tipul de religie, particularitatile organizatiilor sau institutiilor aflate in situatia de agenti ai socializarii. Mediile de referinta sunt cele prin care agentii socializarii imprumuta modele si valori: o familie rurala poate imprumuta valori din domeniul religiei, una de la oras din cel al tehnicii, o institutie poate imprumuta valori din sfera politicului etc.

In conditiile in care socializarea pregateste, formeaza si perfectioneaza individul prin educatie, instruire, experienta, in vederea adaptarii si readaptarii la cerintele socialului, in vederea inscrierii lui in reteaua de structuri sociale, ea are ca rezultat complementar, procesul istoric de individualizare, de singularizare, de constructie, afirmare si consacrare a identitatii personale si a constiintei acestei identitati.

Conditia istorica fundamentala a individualizarii in societate, s-a dovedit a fi diviziunea muncii, care a generat treptat, posibilitatea profesionalizarii specializate si a formarii unei identitati de producere a bunurilor si valorilor, orientarea catre initiativele individuale si catre responsabilitatea deciziei, ca mijloace de „autocreare” a omului. Bazele sociale ale individualizarii nu sunt asadar rezultatul unei optiuni personale, ci constau in diversificarea sistemului social al diviziunii muncii, corelat cu dezvoltarea si amplificarea numarului agentilor integratori.

Individualizarea are loc inauntrul procesului istoric real, astfel ca schimbarile sociale, viata sociala, relatiile, activitatile si institutiile sociale, ca si ansamblul grupurilor din societate isi pun amprenta asupra ei, coreland astfel, diferentierea individuala a oamenilor cu socializarea lor. Cooperand cu semenii si raspunzand mecanismelor de integrare, omul isi produce conditiile propriei sale existente individuale, isi dezvolta capacitatile de afirmare si creativitate.

Analiza acestora aduce insa in prim plan abordarea psihosociala, care ne prezinta omul si procesele sale psihice sub un dublu aspect:

- omul, ca membru al unei anumite epoci istorice, grupari sociale, nationale, profesionale si depozitar al experientei furnizate de aceste cadre sociale;

- omul ca subiect activ, aflat in relatii interpersonale cognitive, afective, volitive, angajat in raporturi de interconditionare cu ceilalti, suportand influenta si influentandu-i la randul sau pe ceilalti.

Psihosociologia studiaza trasaturile psihice ale individului, in calitate de exponent al unei comunitati istorice, de membru al unui sau unor grupuri sociale, la care se adauga relatiile interpersonale, motivatia conduitei individului in grup, perceptia sociala si inter-influentarea psihosociala, legile conduitei de grup si colective, legile dinamicii si schimbarii in grupurile umane.

Cand individul gandeste, actioneaza si simte de sine statator, determinat dinlauntru, de insusiri proprii (innascute, dobandite), el constituie obiect de studiu pentru psihologia individuala. In cazul in care gandeste, actioneaza si simte, ca membru al unei comunitati, singur sau cu altii, determinat din afara, de cerinte, reguli, norme, prescriptii, regulamente, legi, principii, interdictii, recomandari, solicitari, interese, scopuri, functii, roluri sociale, devine obiect de studiu pentru psihosociologie.

Astfel s-a ajuns ca, prin numarul impresionant de cercetari, prin acumularile teoretice si, mai ales, prin rezultatele direct aplicative in cele mai diferite domenii ale vietii sociale, psihosociologia sa tinda catre ocuparea unui loc din ce in ce mai important in sistemul stiintelor socio-umane. Ca studiu al interactiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare, in context social, al rezultatelor acestei interactiuni, al starilor si proceselor psihice colective, al situatiilor de grup, al personalitatii etc. dezvoltarea le este impulsionata de progresele fiecarei alte discipline stiintifice, care concura la marcarea domeniului de investigatie al acestei stiinte comportamentale.

In conditiile in care societatea contemporana a intrat intr-o faza de schimbare accelerata, vizand nu numai structurile sociale si economiile, dar si mentalitatile, reprezentarile colective, practicile sociale, stilurile de comportament etc., fenomen care naste tensiuni, crize, dureri, sacrificii, fara a putea fi oprit, data fiind apartenenta lui intrinseca la evolutia societatii omenesti, o psihosociologie a actiunii in general si a celei manageriale in special acopera o zona mai putin abordata pana astazi, la confluenta stiintelor despre om cu cele economico-manageriale.

Cand in epoca actuala entitatile socio-economice se confrunta cu un nou tip de provocari, dintre care, cele mai importante sunt: a) cea tehnologico-informationala, cu puternicele ei bulversari, atat in sfera productiei, circulatiei si a consumului de marfuri, cat si in modul de viata al oamenilor si b) cea a multiplelor aspiratii si motivatii umane, aflate de asemenea intr-un amplu proces de schimbare, dinamismul lor trebuie sa fie devansat obligatoriu de cel al actiunilor manageriale. In caz contrar, impactul tehnologico-informational si cel cultural asupra sistemului economic vor conduce la mutatii, greu de prevazut, in echilibrul social.

Psihosociologia actiunii manageriale, ca teorie ce focalizeaza interesul disciplinelor socio-umane asupra celor economico-manageriale, raspunde astfel unei cerinte bine conturate a dezvoltarii epocii contemporane. Lucrarea de fata urmeaza sa reliefeze cateva linii de forta ale teoriei in cauza, fiind destinata nu numai viitorilor manageri, ci si marelui public, dornic sa se familiarizeze cu o noua mentalitate in abordarea fenomenelor economice, o mentalitate bazata pe criteriile de valoare ale economiilor de piata, ale integrarii si globalizarii economice.

1. Ce este socializarea?

Fiinta umana matura este rezultatul unui proces social continuu de interactiune ce i-a dat posibilitatea sa-si construiasca o identitate si sa-si dezvolte un ansamblu de idei si o gama de desprinderi ce permit o participare activa in societate. Formarea personalitatii umane este rezultatul unui proces complex de socializare, in care interactioneaza factorii personali, de mediu si culturali. In lume toti intram ca fiinte potential sociale, insa suntem slabi si dependenti de altii pentru nevoile biologice esentiale. De la nastere si pe parcursul intregii sale evolutii, omul invata modul de viata al societatii in care traieste si isi dezvolta capacitatile de a interactiona ca individ, membru al unor grupuri.

In viziunea lui Anthony Giddens ,,socializarea reprezinta procesul psihosocial prin care copilul neajutorat devine treptat o persoana constienta de sine, inteligenta, integrata in tipul de cultura in care s-a nascut ”

Procesul prin care fiinta umana achizitioneaza propriul model de comportament si propriul sistem de valori, de atitudini si dezvoltarea acestora pe parcursul intregii vieti se numeste socializare. In acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, care presupune dubla considerare a dezvoltarii personale si a influentelor sociale. Din punct de vedere psihologic, ea reprezinta modul personal de receptare si de interpretare a mesajelor sociale. Este vorba despre un proces care are loc nu numai in copilarie, dar si la varsta adulta. El presupune asimilarea si transmiterea valorilor, conceptiilor, atitudinilor sau modelelor de comportare ale unui grup sau comunitati umane, in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a unei persoane. Socializarea se bazeaza pe invatarea sociala, care este mecanismul ei fundamental de realizare, si care are ca finalitate integrarea indivizilor in societate.

Socializarea implica: a) invatarea de catre individ a unor abilitati necesare pentru a trai in societate (de exemplu, sa salute, sa fie punctual, disciplinat etc.), b) insusirea abilitatii de a comunica cu ceilalti: interiorizarea valorilor de baza si a credintelor fundamentale ale societatii; c) dezvoltarea propriului eu (trebuie sa invete sa se perceapa pe sine ca pe entitate distincta, deosebita de toate celelalte lucruri si de ceilalti oameni).

Nasterea unui copil modifica vietile tuturor celor care vin in legatura cu el. In acest sens, nu numai copilul este cel care invata, desi la el procesul se manifesta cel mai intens, ci si cei din jurul sau parcurg o noua experienta de viata. Pentru parinti este ceva absolut nou, iar pentru bunici este o rememorare a clipelor petrecute cu proprii lor copii. Procesul socializarii leaga deci, intre ele, mai multe generatii.

Potrivit lui G. Rocher, socializarea se defineste ca „procesul prin care persoana umana invata si interiorizeaza elementele socioculturale ale mediului sau, le integreaza in structura personalitatii, sub influenta experientelor si agentilor sociali semnificativi si, prin aceasta, se adapteaza mediului social in care trebuie sa traiasca”.[4]

Socializarea permite individului sa dobandeasca bagajul de care are nevoie pentru a actiona in societatea in care evolueaza. In acest scop, individul trebuie, de pilda, sa invete regulile elementare de politete, sa traiasca in ritmul anotimpurilor proprii cultura poate actiona asupra interiorizata in identitatea climatului zonei in care locuieste, sa acumuleze o mostenire culturala etc. Mostenirea culturala este un ansamblu de modele, de valori, de norme, de simboluri, de cutume si de ideologii specifice societatii in care individul este chemat sa traiasca.

Socializarea permite, asadar, individului sa-si dobandeasca identitatea sociala, adica sa se defineasca drept asemanator celorlalti, impartasind aceleasi moduri de a gandi, simti, actiona. Ea face posibile interiorizarea si respectarea regulilor sociale, precum si asimilarea culturii mediului de viata, facand-o parte integranta a modului propriu de gandire. Atunci cand cultura este interiorizata, nu se mai pune problema pertinentei gesturilor sale: se creeaza impresia ca acestea reprezinta singura modalitate

normala de comportare.

Socializarea fundamenteaza si sentimentul de apartenenta la grup. Faptul de a asimila si integra aceleasi valori si norme sociale face posibila intelegerea reciproca si creste solidaritatea intre membrii grupului.

Ca si identitatea, socializarea este un proces continuu. Copilaria este perioada celei mai intense socializari, insa de-a lungul intregii sale vieti de adult, individul trebuie sa integreze normele sociale, de exemplu, in procesul de invatare a rolului de parinte, in adaptarea la mediul universitar sau in integrarea in mediul de munca. Iata de ce sociologii fac distinctia intre doua tipuri de socializare: socializarea primara, cea pe care individul o suporta in copilarie si in cursul careia devine membru al societatii, si socializarea secundara, care semnifica procesul ulterior, prin care individul, deja socializat, se integreaza in noi domenii ale vietii sociale.[5]

In termeni formali, socializarea este procesul prin care individul isi interiorizeaza normele grupului in care traieste. Din momentul nasterii, copilul este supus unor norme care ii modeleaza personalitatea. Fiecare cultura determina un set de influente care variaza foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate sa functioneze eficient, membrii sai trebuie sa-si insuseasca acelasi model cultural. Oamenii sunt controlati in special prin socializare, astfel incat acestia sa-si joace rolul conform modelului impus prin habitudini si preferinte.

Pe masura ce ne maturizam, obtinem diferite statute si jucam noi roluri. Intrucat aceste statute ne erau inaccesibile mai devreme (e.g. statute profesionale, statute maritale), nu reuseam sa invatam cerintele noilor roluri. Experientele suplimentare, cum sunt pregatirea profesionala, formala sau calificarea la locul de munca, umplu golul. Chiar cu privire la rolurile marital si parintesc, pregatirea initiala este deseori, insuficienta si este necesara socializarea continua.

Socializarea dupa copilarie este cateodata necesara, cand o schimbare sociala rapida modifica normele. De pilda, rolul asociat cu statutul pe care il denumim „femeie” a suferit o schimbare importanta in generatia trecuta. Conceptiile despre comportamentul potrivit rolului genului, invatate in copilarie, acum douazeci de ani, nu mai sunt la fel ca astazi. Pentru femeia moderna sunt necesare norme, valori si comportamente noi. Aceasta se realizeaza prin continuarea socializarii.

Ceea ce invatam in timpul copilariei difera de ceea ce invatam dupa copilarie. In timpul copilariei, avem tendinta sa invatam norme generale si valori. Dupa copilarie, accentul este mai mare pe comportamentul clar observabil. Persoana stie ce sa faca, iar atentia este acum concentrata asupra modului in care trebuie facut ceea ce se face. Deseori, oamenii trebuie sa sintetizeze diferite elemente dintr-o anumita invatatura dobandita in scoala si profesiuni pentru a dezvolta comportamente care le vor indeplini scopurile.

Idealismul este deseori asociat cu tinerii; realismul cu adultii. Unul dintre aspectele dificile ale socializarii in viata de mai tarziu consta in modul de conlucrare cu lumea intr-o maniera realista, fara sa ti abandonezi idealurile. Noi transformam intrebarea din „De ce este facuta aceasta?” in „Care este metoda cea mai buna de a face aceasta?”.[6] De pilda, multi din miscarea ecologista din timpul ultimelor decenii au invatat cum sa impace viziunea idealista cu realitatile sociale si economice. Socializarea dupa copilarie necesita o schimbare de la dependenta la autonomie si apoi la influenta asupra altora. Dar inainte sa realizam aceste tranzitii importante trebuie sa invatam deprinderile necesare.

In final, mult din ceea ce invatam in copilarie consta din norme generale si abstracte si din valori, care deseori trebuie modificate cand, mai tarziu, sunt puse in practica. De pilda, noi invatam copiii sa fie cinstiti. Mai tarziu ei trebuie sa invete sa-si tempereze cinstea, in anumite ocazii cu tact.[7]





2. Perspective teoretice

Socializarea a fost examinata din urmatoarele 3 perspective principale: psihanaliza, teoria cognitiva si interactiunea simbolica, pe care le voi prezenta pe rand.

2.1. Psihanaliza – S. Freud S. Freud a apreciat ambii factori (natura si educatie) in formarea personalitatii.

Necesitatile umane universale (impulsurile) modeleaza comportamentul uman: Eros (“instinctul vietii”) explica nevoia oamenilor de afectiune, iar Thanatos (“instinctul mortii”), explica inclinatia spre agresivitate. Ele se afla adesea in opozitie. Drama existentei umane este consecinta acestui conflict. In viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instante : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interactiunea lor reprezinta substanta vietii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale ; este inconstient in mare masura. Opereaza pe baza “principiului placerii”. Sinele este o componenta biologica a personalitatii, reprezentant al influentelor ereditare, exponent al lumii interioare si al experientei subiective. Din aceasta perspectiva, sugarul reprezinta un id.

Supraeul (super-ego) este expresia existentei individului in societate, este purtatorul normelor etico-morale, este similar cu “constiinta”.

Initial, el este format din prescriptiile si prohibitiile impuse conpilului de parinti. Pe masura ce creste, contributiile la supraeu cresc. Rolul lui este sa incerce sa refuleze impulsurile Id-ului, mai ales cand acestea sunt de natura instinctivo-afectiva sau agresiva.[8]

Id-ul si supraeul se aseamana mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt in opozitie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, il constrange. Sarcina de a media acest conflict ii revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalitatii care se afla in contact cu realitatea. El mediaza intre pretentiile deseori nerealiste ale id-ului si cerintele restrictive ale supraeului, incearca sa le adapteze pe amandoua la realitatea sociala.

In esenta, personalitatea contine in ea (id-ul si supraeul) acelasi conflict care exista intre individ si societate, intre natura si educatie.

Dezvoltarea personalitatii trece prin anumite serii de stadii succesive, cu substrat biologic si legate de varsta, pe care Freud le-a numit „stadiile dezvoltarii psiho-sexuale”. Stadiile sunt determinate de fixarea libidoului, care este energia sexuala derivata din instinctul vietii pe diferite parti ale corpului. Acest cathexis sensibilizeaza zona respectiva, facand-o deosebit de placuta la atingere, stimulare sau manipulare ; zona aceea devine deci centrul de interes.[9]

Primul stadiu este stadiul oral (1 an) in care sugarul cauta placere prin acte orale (suptul, muscatul);

Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) cand apare controlul intestinelor si al vezicii urinare;

Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani), perioada constientizarii sexuale initiale, sau altfel spus conflictul Oedipal;

Al patrulea stadiu este stadiul latentei (5 ani-pubertate) in care este importanta dezvoltarea fizica si deprinderile intelectuale;

Al cincilea stadiu este stadiul genital cand apare sexualitatea matura.

Freud mai pune accent pe sursele inconstiente si emotionale ale dezvoltarii copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor functionale ale personalitatii, aspectelor afective ale socializarii.

Erik Erikson introduce in stadiile dezvoltarii psihosexuale ale lui Freud o mai mare constienta a contextului social si o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosociala. El s-a concentrat asupra dezvoltarii socializarii ca proces continuu si a descris stadii suplimentare ale dezvoltarii.

2.2. Teoria cognitiva - J. Piaget In timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializarii, J. Piaget a fost preocupat de zona dezvoltarii cognitive.

Punctul lor de vedere comun este ca procesul de dezvoltare se realizeaza contiuu printr-o serie de stadii universale, care-si au radacinile in biologie.

Piaget sustine ca dezvoltarea cognitiva are loc in 4 stadii :

1. Stadiul senzorial-motor : 1 1/2 de viata

- copiii invata prin simturi, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a experientelor fizice directe a mediului inconjurator ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja intr-o gandire superioara.

2. Stadiul preoperational : 18 luni – 7 ani

- acum se dezvolta capacitatea de a folosi simboluri (indeosbei limbajul);

- incep sa intalneasca lucruri pe care nu le vad sau nu le ating;

- poate face tot mai mare deosebiri intre realitate si fantezie;

- totusi au o perspectiva egocentrica : le este greu sa vada din perspectiva altuia (a intelege ca un prieten plange pentru ca nu vrea sa-i dea o jucarie este greu, pentru ei, aproape imposibil).[10]

In conceptia unor autori, acest stadiu include in sine urmatoarele 6 perioade:

- cea a exercitiilor reflexe (0 - 1 luna);

- cea a primelor adaptari dobandite si a relatiilor circulare primare (1-5 luni);

- cea a reactiilor secundare si a procedeelor de a face sa dureze spectacolele interesante (5-9 luni);

- perioada coordonarii schemelor secundare si a aplicarii lor la situatii noi (9-12 luni);

- a reactiilor circulare tertiare si a descrierii de mijloace noi prin experimentare activa (12-18 luni);

- a inventiei de mijloace noi prin combinare netala.

3. Stadiul operational concret : 7-11 ani.

- se dezvolta capacitatea de a folosi logica si de a aprecia perspective alternative;

- logica le permite intelegerea cauzelor si a efectelor;

- gandirea tinde sa ramana mai mult legata de concret decat de idei abstracte;

- incep sa inteleaga si perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas inainte in dezvoltarea sociala.

4. Stadiul operational formal (12 ani )

- incep sa gandeasca abstract;

- nu numai ca pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci isi si pot imagina care sunt acelea;

- incep sa depaseasca limitarile timpului si ale spatiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor si locuri pe care nu le-au vazut.

Piaget a crezut ca varstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variaza de la un copil la altul si de la o societate la alta.[11]

2.3. Interactiunea simbolica. Fondatorul acestei perspective este G.H. Mead, si impartaseste, in general, acelasi punct de vedere ca si Watson. Mead si-a numit metoda “behaviorism social” si spre deosebire de cel dintai, acorda o pondere insemnata intelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea si organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia in polaritati ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.

Sinele este trasatura centrala a modului de abordare simbolic-interactionist al socializarii.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvolta din experienta sociala datorita capacitatii individului de a-si vedera actiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorita limbajului care ne permite sa fim atat obiectivi cat si subiectivi in acelasi timp. In timp ce vorbim cu altii, ne auzim ce spunem (asa cum se aud si ei) si putem reactiona la acele afirmatii (asa cum reactioneaza si ei). In acele situatii suntem atat subiectul (persoana care “actioneaza”) cat si obiectul actiunii (una din persoanele care “receptioneaza”).

In esenta, sustine Mead, noi dezvoltam un sine prin luarea rolului celuilalt si prin reflectarea asupra noastra ca obiecte. Aceasta parere despre sine pune accentul principal pe contextul social in raport cu biologia.

In contrast cu Freud si Piaget, Mead nu a vazut acest proces producandu-se printr-o serie de stadii legate de varsta. El a vazut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experientei sociale care se extinde tot mai mult. Totusi, el distinge intre dezvoltarea care are loc inainte si dupa folosirea limbajului.[12]

In perioada preverbala, interactiunea este rudimentara. Copiii nu fac distinctii intre ceea este sine si ceea ce nu este. Comunicarea depinde de altii, care “interpreteaza” (atribuie sensuri) actiunile copilului mic si le eticheteaza cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbala se caracterizeaza prin dezvoltarea capacitatii de a intelege si a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitiva se dezvolta tot mai mult prin interactiunea sociala. Joaca este prima forma a acestei interactiuni. Prin joc, invata sa ia rolul altuia, invata ca exista diferite roluri sociale, fiecare avand o perspectiva diferita. Mai tarziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvolta facultatea de a intelege legaturile intre roluri multiple si de a-si considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de fotbal). Copiii invata sa ia rolurile altora si sa reflecteze la propriile actiuni din perspectiva acestui rol.[13]

Intr-un stadiu superior, “celalalt generalizat”, copiii reusesc sa se priveasca pe ei insisi nu numai din pozitia avantajoasa a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva “comunitatii” ca intreg. Jocurile ii invata pe copii ce sunt regulile si ce importanta au ele pentru buna desfasurare a jocului, pregatindu-i pentru asimilarea si respectarea valorilor si normelor acceptate social.

Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determina sa facem mai degraba ceea ce credem noi insine ca este bine, corect, decat ceea ce crede un parinte, prieten (ne elibereaza de sub influenta altora).

Cooley vorbeste despre “sinele oglinda”, conceptia noastra despre noi insine, care isi are originea reactia noastra la ceea ce credem noi ca sunt perceptiile altora despre noi.

Mead sustine ca sinele are doua forme (faze) de manifestare : “mine” si “eu”. Simbolismul este, in esenta, un dialog intre “eu” si “mine”. Mine este faza sociala a sinelui, el este ordinea sociala, care include valori, norme, ordine ce promoveaza stabilitatea si controlul social. Eul este faza creatoare, libera, greu previzibila a sinelui : “mine” este un produs social, pe cand “eu” are o relatie neclara cu experienta sociala. Sinele, asadar, este un produs al interactiunii dintre individul unic si contextul social. Fiecare dintre noi percepe si interpreteaza diferit realitatea, contextul social. Realitatea sociala a unei persoane difera de realitatea sociala a unei alte persoane. Eu si mine explica sinele ca subiect (eu) si ca obiect (mine), ca manifestare a libertatii (eu) si a controlului (mine), a schimbarii (eu) si a stabilitatii (mine).[14]

3. Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calitatile fundamentale ale omului este aceea de fiinta sociala, de fiinta grupala. In afara societatii, omul ete pus in fata unei alternative tragice : sa piara sau sa se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinta sociala si proprietatea societatii de a se constitui ca forma a inter-existentei oamenilor” pot fi cuprinse intr-un singur termen si anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerata a fi premisa constitutiva a societatii si ea se distinge de sociabilitate, care desemneaza “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra in societate”.

G. Simmel a remarcat faptul ca sociabilitatea cuprinde numai manifestarile pozitive ale socialitatii : altruismul, cooperarea, gregarismul, intrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definita ca fiind o forma, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugereaza ca in timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativa a societatii (“a formelor de inter-existenta umana”) socialitatea reprezinta o dimensiune calitativa a societatii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaste societatea trebuie sa analizam corelativ sociabilitatea si socialitatea. Se observa ca anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurentiale, dominatoare sau participative etc.) genereaza sau permit diferite grade de manifestare a sociabilitatii.

Vilfredo Pareto coreleaza sociabilitatea cu disciplina : “Societatea este imposibila fara oarecare disciplina si, in consecinta, intre necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o stransa legatura.”

Pareto analizeaza sociabilitatea ca o forma “reziduala” a disciplinei. Aceasta de pe urma constituie modalitatea prin care actorii sociali stimuleaza si controleaza asocierea dintre indivizii umani. In viziunea lui, sociabilitatea masoara marimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila si cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei si ascetismul.

Pe de alta parte, socialitatea este strans legata de socializare. Omul nu se naste ci devine fiinta sociala. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urma reprezinta procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transforma intr-o fiinta sociala, intr-un membru efectiv al societatii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, conceptiilor, modelelor de comportament specifice unui grup in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale. B. Bernstein considera ca “efectul socializarii este sa-i faca pe oameni siguri si previzibili”, intrucat in cursul acestui indelungat proces “individul devine constient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat sa le indeplineasca, de diferitele principii care actioneaza in societate”.

Evidentiind functiile principale ale socializarii (de “normalizare” a vietii sociale, de asigurare a continuitatii si coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilitatii si functionalitatii structurilor sociale), J.L. Child defineste socializarea ca acel proces prin care individul este orientat in a-si dezvolta comportamentul sau actual in concordanta cu standardele grupului din care face parte”.

Abordand problema dintr-o perspectiva culturologica, R. Linton, A. Kardiner si E. Sapir au substituit notiunea de “relatii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum si cea de “socializare” cu cea de “enculturatie”. Ca proces de enculturatie (de invatare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor si normelor unei culturi date ce faciliteaza conformitatea si consensul (pentru ca permite adecvarea comportamentelor la valorile si normele sociale).

“Conformitatea sau obedienta la normele sociale se datoreaza contributiei a cel putin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor; b) faptul ca, adeseori, individul nu este “constient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament; c) constiinta faptului ca incalcarea normelor atrage dupa sine sanctiuni punitive, in timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal”.

Spre deosebire de conceptele care pun in evidenta aspectul producerii conformitatii prin socializare, exista si puncte de vedere care sustin caracterul activ, dinamic al acestui proces in cadrul caruia se schimba nu numai individul ci si mediul social.

Concomitent cu procesul socializarii are loc si cel al personalizarii. In procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul isi exerseaza si dezvolta totodata gandirea, imaginatia, capacitatea creatoare.



Sustinatorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresiva care “permite identificarea individului cu ceilalti membrii ai societatii din care face parte, discernamantul fata de mesajele primite si capacitatea de personalizare, adica afirmarea indvidului ca persoana unica”.

In concluzie, putem spune ca, pe de o parte, socializarea presupune un proces de invatare sociala, are deci o latura conformista, iar pe de alta parte, un proces de “schimbare perpetua a mediului social”, are deci o latura activa.

Socializarea are o multipla semnificatie : psihologica, culturala si sociologica si, in acelasi timp, ea nu se identifica nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Continutul intrinsec al conceptului de socializare se refera la maturizarea copilului prin interiorizarea cerintelor si motivelor sociale (semnificatia psihologica), la invatarea unor noi roluri sociale, a drepturilor si obligatiilor aferente acestora (semnificatia sociologica), precum si la internalizarea valorilor si a normelor unei culturi (semnificatia culturala). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifica nici cu procesul adaptarii sociale (ajustarea trasaturilor personalitatii si a conduitei inr-o situatie de interactiune sociala) si nici cu cel al integrarii sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societati, culturi, organizatii etc.)”.

A. Importanta experientei sociale

Timp de doua secole, savantii s-au intrebat daca identitatea si comportamentul nostru sunt determinate de mostenirea biologica sau de experienta sociala, cu alte cuvinte “natura versus educatie”.

Instinctivistii au crezut ca natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.

McDougall afirma ca comportamentele sunt “modele de actiune innascute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului”.

Bernard afirma ca au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul “agresiv” (razboaie) la “asociativ” (constituirea societatii). Cu timpul, a devenit clar ca instinctele au fost o explicatie nepotrivita din doua motive : pentru fiecare forma de comportament identificata trebuia sa se “descopere” un instinct pentru a o explica ; in unele societati, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost gasite, fie erau reversul la ceea ce se asteptase.

B. Punctul de vedere contrar, sustine ca, dimpotriva, mediul social determina comportamentele umane.

Psihologul Watson a fost cel care a elaborat teoria determinarii comportamentale extreme de catre mediul social. Comportamentul uman si identitatea umana nu pot fi modelate in orice fel, oricum am dori. El sustine ca daca i s-ar da copii sanatosi si control total asupra mediului in care acestia traiesc, i-ar putea creste si educa astfel incat sa devina persoanele dorite de el.

“Dati-ne un copil de 8 ani si va garantez ca va fi bolsevic toata viata”, afirma Lenin in 1923, intr-o cuvantare in fata comisarilor educatiei.

Pe scurt, conform acestor teorii, mostenirea biologica a indivizilor este nerelevanta, doar lumea lor sociala (educatia) le determina comportamentul.

Pe aceasta teorie s-au bazat statele socialiste atunci cand au adoptat si institutionalizat o noua pedagogie, care a luat forma sistemului national de reeducare. Noua pedagogie se intemeia pe urmatoarele doua axiome :

1. Ereditatea nu influenteaza procesul educational. Nu exista indivizi needucabili, ci metode educationale inadecvate. In concluzie, terapia “educationala” a statutlui era nu numai posibila, ci chiar si indicata.

2. Educatia are un caracter exclusiv colectiv. Nu exista educatie individuala. Educatia se face in si prin colectiv. De aici, in locul tezei individualitatii, a personalitatii umane a fost pusa cea a omogenizarii sociale.[24]

C. Corelarea celor doua puncte de vedere : natura si educatia

Astazi exista un consens general ca atat natura cat si educatia contribuie la dezvoltarea individului. Descoperiri recente in stiintele vietii evidentiaza faptul ca biologia joaca un rol important in dezvoltarea umana. A fost izolata o gena care pare sa fie implicata in dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toti oamenii care au aceasta gena speciala devin alcoolici, ea creeaza doar predispozitia catre alcoolism. Daca aceasta predispozitie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.

Conexiunea celor doi factori in forma identitatii si determinarii comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multa elocventa de studiile recente asupra oamenilor, cu o mostenire genetica identica. Aceastea au pus in evidenta si faptul ca univitelinii nu au personalitati si comportamente sociale identice. Deci, genetica singura, nu poate explica comportamentul uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamana mai mult decat cei bivitelini (care impartasesc doar o parte din mostenirea genetica) si seamana mult mai mult decat fratii care nu sunt gemeni.

Cercetarile privind copiii salbatici si efectele izolarii in copilarie au condus la ideea ca, in afara societatii, individul piere sau se dezumanizeaza.

Kamala si Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii salbatici care, dupa ce au fost descoperiti, cu toate eforturile facute de cercetatori, ei nu s-au mai putut adapta la viata sociala. Totusi, niste concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece autorii acestor informatii, deseori, nu au fost savanti, specialisti in stiintele sociale si nu stiau ce fel de viata au avut acesti copii inainte de abandon. Oricum, aceasta informatie sugereaza cateva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializarii copiiilor.

Kingsley Davis studiaza doi copii crescuti in izolare : Anna, Isabelle. Anna este izolata complet (de bunicii dupa mama ),    Isabelle este izolata impreuna cu mama sa (surdo-muta). Ele sunt descoperite la varsta de sase ani.

Anna moare de hepatita dupa 4 ani, timp in care facuse progrese mici, invatase cateva expresii, indicatii simple legate de grija de sine.

Isabelle, tratata de o echipa de medici si psihologi, dupa 2 ani ajunge la un nivel de dezvoltare normala, merge la scoala. Problema este ca nu se stie daca rezultatele ei se datoreaza unei mai bune mosteniri biologice, izolarii in compania mamei sale sau atentiei date dupa descoperire. Un alt caz elocvent il reprezinta fetita Genie, izolata la 2 ani si gasita la 13 ani. Desi a primit o ingrijire foarte buna, progresele ei au fost modeste.

Aceste cazuri dovedesc importanta contactului uman in dezvoltarea normala a unei fiinte umane. Pe langa acestea, studiile despre copiii din orfelinate au aratat ca acestia sunt retardati din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalti copii. Aceste deficiente tindeau sa persiste chiar dupa ce copiii paraseau aceste institutii.[25]

4. Tipuri de socializare

Socializarea presupune invatare sociala ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizandu-se in asimilarea individului in grupuri. Prin combinatii teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare :

q    In functie de finalitatea urmarita

socializare adaptativa sau integrativa, care presupune configurarea acelor caracteristici sau capacitati personale, ce faciliteaza integrarea, participarea si realizarea sociala a unor activitati intr-un cadru institutional dat . Acest tip de socializare comporta doua fatete :

socializarea primara : se refera la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le dobandesc membrii unei colectivitati umane, datorita partajarii de timpuriu, a aceluiasi spatiu existential. Acest tip de socializare alimenteaza aparitia specificului national. Catre varsta de 6/7 ani, procesul socializarii primare inceteaza;[26]

socializarea secundara: implica totalitatea trasaturilor pe care un individ le dobandeste in urma impactului exercitat asupra lui de institutii precum scoala (cu diversele ei grade), institutiile culturale, organizatiile politice;

socializarea anticipatoare: consta in „asimilarea acelor norme, valori si modele de comportament care faciliteaza adaptarea sau integrarea intr-un cadru institutional sau organizational viitor”.[27] Ea poate conduce individul la situatii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativa sustine R.K. Merton, este determinata de “conformismul social fata de valorile unui grup de referinta, diferit de grupul de apartenenta”. El considera ca disputa dintre conceptiile “pasiviste” si cele “activiste” asupra socializarii pare sa se intemeieze pe o falsa problema si, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializarii anticipative.

q    In functie de interventia puterii legitime (clasificarea lui Weber) :

socializarea asociativa, prin acord voluntar al membrilor grupului ;

socializarea institutionala, prin impunerea de reguli si dominatia puterii legitime.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenta si grupul de referinta. Primul desemneaza reuniunile de indivizi care satisfac urmatoarele trei conditii : 1. Indivizii respectivi se afla intr-o interactiune continua. 2. Ei insisi se definesc ca membrii ai gupului. 3. Cei care nu participa la interactiune ii definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referinta reprezinta “punctele de comparatie la care se refera o proportie suficient de importanta de indivizi care apartin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situatia care caracterizeaza respectiva categorie sociala”.[28]

Intensitatea socializarii este maxima in copilarie sau in perioada de tranzitie de la un stadiu de viata la altul. Dar ea se realizeaza pe tot parcursul vietii. Corelate ale socializarii sunt procesul de desocializare si resocializare (socializarea secundara).

Desocializarea presupune izolarea fizica si sociala a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfacut nevoile de interactiune si i-au sprijinit statusurile adoptate in vederea eliminarii modelelor de interactiune si comportament anterior insusite.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta in orientarea invatarii sociale si controlului social catre asimilare si manifestari de comportament compatibile cu tabla de valori si atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci si de intensitatea controlului social exercitat de noua agentie de socializare si de gradul de eliminare a factorilor gratificarii anteriori.[29]

Resocializarea poate fi :

- voluntara (convertire religioasa, supunerea voluntara la psihoterapie), scopul ei fiind inlocuirea identitatii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului ;

- involuntara (“reeducare”, “spalarea creierului”, in inchisoare, spitale psihiatrice) si presupune instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, in fiecare clipa).

Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valentele epocii istorice si de trasaturile distincte ale spatiu­lui social. F. Elkin si G. Handel le sintetizeaza in felul urmator:

a) procesul de socializare este un proces de durata (continua in tot cursul vietii individului);

b) el are loc prin interactiunile cu alti indivizi;

c­) de-a lungul sau, un rol important il joaca mijloacele de comunicare;

d) desfasurarea sa implica existenta unor contexte semnificative din punct de vedere emotional;

e) aceste contexte sunt modelate de diferite gru­puri sociale.

Toate caracteristicile mentionate evidentiaza faptul ca procesul socializare se afla intr-o legatura directa cu particularitatile biologice si psihice ale dezvoltarii umane ale diferitelor perioade de varsta:

a) socializarea in copilarie implica dobandirea capacitatii de comunicare si interactiune, competentei de exercitare a rolurilor de copil, scolar, prieten, constiintei datoriilor si responsabilitatilor cu privire la normativitatea vietii sociale;

b) socializarea in adolescenta are, in esenta ei, un rol anticipativ pregatind tinerii pentru viitoarele roluri de. adult. G.H. Mead a utilizat pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare, notiunea de 'preluare a rolului altuia'. Un rol important in acest are 'cultura' tinerilor si raporturile intre generatii;

c) socializarea in perioada de maturitate este caracterizata, mai ales, de experientele familiale, ocupationale si culturale dobandite in contexte particulare de viata (economic sau politic, de exemplu). In timp ce socializarea copilului sau adolescentului are un caracter general, socializarea adultului poseda un caracter specific, determinat de participarea acestuia la diferite institutii si activitati sociale cu continut variabil. O.G. Brimm considera ca, spre deosebire de socializarea copilului, socializarea adultului are urmatoarele trasa­turi:

1) presupune, mai degraba, sinteza 'vechiului material' decat dobandirea unuia nou;

2) implica schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist;

3) are la baza invatarea capacitatii     de confruntare cu cerinte conflictuale;

4) dezvolta compententa pentru exercitarea unor roluri specifice;

d) socializarea la batranete presupune “dezangajarea” fata de rolurile active si familiarizarea cu alte roluri participative (in familie, organizatii cu caracter voluntar, in activitati culturale si chiar productive). Intr-o serie de societati, cum este si cazul societatii romanesti, lipsesc mecanismele si factorii care sa asigure socializarea populatiei varstnice pentru cerintele rolului de “batran”. Ca o consecinta, o mare parte dintre batrani traiesc izolati de societate, fara nici-un fel de “angajament social”, situatie care contribuie la accelerarea procesului de imbatranire si la accentuarea trasaturilor determinate de patologia batranetii. O serie de sociologi apreciaza ca, in societatile contemporane, este legitima chiar o “socializare pentru moarte” constand in pregatirea batranilor pentru episodul final al vietii lor. O asemenea forma de socializare implica si pe membrii familiei, pe toti aceia aflati in relatii apropiate cu varstnicii.

Copiii nesocializati

Cum ar arata copiii care si-ar petrece primii ani de viata in afara familiei ? Exista cateva cazuri de copii care si-au trait primii ani de viata in afara unei legaturi umane, aspect care n-a ramas fara urmari in existenta lor. Voi prezenta doua asemenea cazuri.   

Copilul salbatic din Aveyron

In ianuarie 1799, intr-o zona impadurita din sudul Frantei, plasata pe langa satul Saint-Serin, a fost observata o creatura stranie, care se exprima numai prin urlete stridente ce sunau ciudat. La scurta vreme s-a observat ca era vorba de o fiinta umana, si mai mult, de un copil cu varsta de unsprezece sau doisprezece ani. Baiatul nu avea cunostinte de igiena personala si se usura cand si unde ii venea. Dupa ce a fost anuntata politia, a fost condus intr-un orfelinat. Refuza sa poarte haine, pe care le sfasia mereu. De asemenea, incerca sa evadeze continuu din cladirea in care era cantonat.

Supus unui examen medical de specialitate, s-a ajuns la concluzia ca nu sufera de vreo anomalie majora. Epopeea sa educationala nu se incheia aici. Fiind mutat la Paris, s-a incercat schimbarea sa din ,, fiara in om ’’, depunandu-se un efort sistematic in aceasta directie. Munca de educare a fost partial incununata de succes. A acceptat sa poarte haine, a invatat sa se imbrace si chiar a invatat sa mearga la toaleta. Nu-i placeau jucariile, si n-a reusit sa stapaneasca niciodata mai mult de cateva cuvinte. Nu a fost emisa ipoteza ca ar fi retardat mintal, dar parea refractar si probabil incapabil sa deprinda graiul uman. A murit in anul 1828, la varsta de aproximativ 40 de ani, reusind sa faca doar mici progrese.[31]

Amala si Kamala din India

Din anul 1924, a retinut atentia cazul a doua fetite crescute de lupi si recuperate apoi in mediul uman. Cea mai mica dintre ele, pe nume Amala, s-a stins din viata la scurta vreme dupa ce a fost gasita, si dupa ce avusese cateva tentative de evadare. Cealalta, pe nume Kamala, a supravietuit mai bine de 10 ani, timp in care a fost supusa unui intens program de umanizare. Cu toate eforturile depuse, setul de achizitii dobandite a fost suficient de modest. Desi arbora pozitia mersului biped, atunci cand nu era supravegheta mergea tot ,,in patru labe”. Vocabularul achizitionat numara 40 de cuvinte, iar la masa folosea cu greutate tacamurile, profitand de orice moment de neatentie al educatorilor pentru a manca cu gura direct din farfurie, sau pentru a sfasia carnea cu unghiile.



Situatiile prezentate aici fac parte din setul celor 52 cazuri de copii salbatici crescuti, mai ales de lupi, si devenit clasic in literatura de specialitate. Ele ne arata ca omul la nastere este ,,un candidat la umanitate’’, drumul devenirii sale umane depinzand de ambientul in care se formeaza. Sansele de recuperare sunt cu atat mai modeste, cu cat interventia factorului uman survine mai tarziu.[32]

Unii sociologi considera ca resocializarea este un proces de reorientare si remodelare a personalitatii individului deviant, de reeducare a acestuia in raport cu normele de conduita socialmente acceptabile. Ea presupune schimbari fundamentale in comportamentul si conduita individului, implicand abandonarea unui mod de viata si adoptarea (“invatarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite si permise in societate.[33]

Aceasta “rupere cu trecutul” se realizeaza deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sanctiuni si mijloace punitive etc.

Pentru ca individizii cu “deficiente de socializare” sa nu dobandeasca, pe parcurs, o “identitate delincventa”, resocializarea trebuie sa creeze individului noi raporturi de referinta, noi trairi, atitudini, comportamente.

Fiind un fel de proces de convertire, in cadrul caruia se intentioneaza schimbarea normelor, valorilor si convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizatia le au la dispozitie, in afara asa-numitelor sanctiuni punitive.

In literatura de specialitate, intalnim si opinii care sustin ca in adevaratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu exista ; in decursul vietii sale, fiecare individ este expus unor influente diverse, care provin din partea familiei, educatiei scolare, profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorita acestor influente variate, individul achizitioneaza treptat norme si reguli de comportament, astfel incat el se socializeaza oricum, dar nu isi va elabora neaparat conduite socialmente dezirabile.[34] In esenta, “resocializarea consta in dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci cand la anumiti indivizi socializarea a fost stagnata si, initial, gresit orientata”.

Figura nr. 1 – Socializarea[36]



Emile Durkheim – Regulile metodei sociologice, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1976, p. 147;

R. Linton – Fundamentul cultural al personalitatii, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 60

Anthony Giddens – Sociologie, Editura ALL, Bucuresti, 2000, p. 33;

G. Rocher – Introduction à la sociologie générale, t. 1, Montrèal, H.M.H., 1968, p. 119, apud. Carmen Furtuna – Sociologie generala, editia a III-a, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2007, p. 141;

Carmen Furtuna Sociologie generala, editia a III-a, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2007, p. 141-142;

Norman Goodman – Introducere in sociologie, Editura Lider, Bucuresti, 1992, p. 123;

Ibidem., p. 124;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 79, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat la 2 martie 2009;

Norman Goodman op. cit., p. 113;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 80, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat la 2 martie 2009;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 81, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat la 2 martie 2009;

G. H. Mead – Mind, Self, and Society, apud. P. Ilut – Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iasi, 2004, p. 25;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 82, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat la 2 martie 2009;

G. H. Mead – Mind, Self, and Society, apud. P. Ilut op. cit., p. 26;

I. Ungureanu – Paradigme ale cunoasterii societatii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 22;

Ibidem., p. 23;

Vilfredo Pareto - Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, op. cit., p. 30;

Basil Bernstein – Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223, apud. Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 73

L. Broom, Ph. Selznick – Sociology, editia IV, New York, 1968, p. 107-111, apud. Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu – Introducere in sociologia deviantei, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 16

Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu op. cit. p. 15-16

L. Broom, Ph. Selnick op. cit., p. 117;

Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu op. cit., p. 18;

Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu op. cit., p. 19;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 76, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat 2 martie 2009;

Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 77, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat 2 martie 2009;

Adrian Munteanu – Psihologia copilului si a adolescentului, Editura Augusta, Timisoara, 1998, p. 53;

Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu (coordonatori) – Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p. 556;

R. Merton – Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240, apud. Elena Nedelcu – Repere sociologice (note de curs), p. 84, disponibil online la https://www.scribd.com/doc/10925547/elena-nedelcu-repere-sociologice, accesat 2 martie 2009

Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu (coordonatori) – Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p. 556;

Adrian Munteanu op. cit., p. 38;

Adrian Munteanu op. cit., p. 38;

Ibidem., p. 39;

H. Nufer – Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 25;

H. Nufer – Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 26;

T. Bogdan – Literatura stiintifica actuala si problemele teoretice si aplicative ale resocializarii in timpul detentiei, apud. D. Banciu, S. Radulescu, M. Voicu, op. cit., pag. 25;

Sursa: Carmen Furtuna – Sociologie generala, editia a III-a, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2007, p. 147;




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Sociologie


Sociologie