Functii si unitati sintactice

Functii si unitati sintactice

Unitatea de baza a limbii in desfasurarea ei ca act de comunicare si recunoastere, prin vorbire, este enuntul, unitate finita in dezvoltarea textului lingvistic, rezultat al enuntarii. Ca unitate sintactica inchisa, enuntul se caracterizeaza prin :

- unitate de inteles ; componentele planului sau semantic se inscriu in continuitate si simultaneitate pe temeiul principiului coerentei;

- unitate de structura ; termenii componenti dezvolta intre ei relatii sintactice in temeiul coerentei logico-semantice si al coeziunii structurale;

-unitate prozodica ; este delimitat prin pauze si are o singura desfassurare intonationala.

CATEGORII DE ENUNTURI.

Gramatica Academiei identifica trei tipuri de unitati sintactice :

propozitia - "unitatea de baza a sintaxei" (G.A., II. p.7)

fraza - "unitate sintactica superioara propozitiei () construita din doua sau mai multe propozitii (idem)

imbinarea de cuvinte - "cea mai mica unitate sintactica in interiorul careia se poate stabili un raport sintactic" (ibidem).

Statutul de unitate de baza a propozitiei este asigurat de :

autonomia sintactica

continutul semantic - obiectiv al comunicarii,

indici de predicatie :

"Propozitia este cea mai mica unitate a sintaxei care poate aparea de sine statatoare si care comunica prin cuvinte cu indici de predicatie o judecata logica sau o idee cu caracter afectiv sau volitional" (II.P.17)

Toti factorii luati in consideratie in definirea propozitiei ca unitate de baza (minimala) sunt esentiali pentru desfasurarea procesului de comunicare lingvistica, dar nu se regasesc toti, in acelasi timp, in structura tuturor propozitiilor concrete.

Pe de alta parte, se caracterizeaza prin autonomie sintactica numai propozitiile independente si, intr-o anumita intelegere, propozitiile din structura unor fraze alcatuite prin relatii de coordonare :

"Adevarul e stapanul nostru" (M. Eminescu);

"Azi tac aici, si golul mormantului imi suna in urechi ca o talanga de lut" (L. Blaga).

Pe de alta parte, "propozitiile" regente ale unor "propozitii predicative", pe langa ca sunt lipsite de autonomie, nici nu "comunica o judecata logica" (III.P.7), de vreme ce in sine, numai prin verbul copulativ, nu exprima o idee predicativa : ideea

predicativa se intemeiaza in primul rand pe raportul de complementaritate verb copulativ + propozitia predicativa :

"Lumea-i + cum este" (M. Eminescu).

In sfarsit, se caracterizeaza totdeauna prin autonomie, in interpretarea Gramaticii Academiei, fraza, "totdeauna de sine statatoare" (II.p.7), dar, in aceeasi interpretare, fraza este alcatuita din cel putin doua propozitii :

Pentru o descriere mai exacta a unitatilor sintaxei, care sa aiba in vedere ansamblul variantelor concrete, identificarea lor trebuie sa se intemeieze pe specificul nivelului sintactic in organizarea de sistem a limbii si totodata in functionarea limbii in procesul de comunicare si cunoastere.

In acest sens, un text lingvistic impune identificarea, dintr-o perspectiva : a unitatii fundamentale, prin care se asigura comunicarea unui "intreg semantic", in legatura cu specificul nivelului sintactic - predicatia si, dintr-o alta perspectiva : a unor unitati de structura a acestui intreg semantic.

In desfasurarea comunicarii lingvistice, structura verbala a mesajului se intemeiaza pe enunt :

unitate minimala in dezvoltarea textului - unitate superioara

unitate sintactica fundamentala, ca expresie lingvistica a unui intreg semantic sau ca expresie a componentei lingvistice a unui intreg semantic realizat prin complementaritate cu alt sistem de semne.

Mijloc si rezultat al procesului de comunicare, enuntul sintactic se realizeaza in diferite variante, structurale si semantice in stransa legatura cu modul specific in care se desfasoara actul lingvistic concret.

Partile de propozitie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din care este alcatuita o propozitie si care se disting ca unitati sintactice aparte dupa functionarea specifica pe care o indeplinesc in cadrul propozitiei.

Notiunea de parte de propozitie nu trebuie confundata cu aceea de cuvant folosit in comunicare. Unitatile sintactice ale unei propozitii (partile unei propozitii) nu se identifica totdeauna cu unitatile lexicale ale enuntului (numarul cuvintelor componente ) in primul rand pentru ca numai unele categorii de cuvinte, si anume cele cu sens lexical de sine statator (substantivul, adjectivul,pronumele, numeralul,verbul, adverbul, interjectia),pot avea functiune de parte de propozitie, in timp ce cuvintele ajutatoare nu sunt niciodata parti de propozitie: cele mai multe dintre ele( articolul, prepozitia, adverbele din structura gradelor de comparatie, verbele auxiliare), intra in alcatuirea unor parti de propozitie alaturi de cuvintele din prima categorie, ceea ce constituie unul dintre motivele pentru care definitia partilor de propozitie trebuie sa cuprinda si grupurile de cuvinte.