Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» VASILE IANCU - FUGA IN MEMORIE


VASILE IANCU - FUGA IN MEMORIE




VASILE IANCU

FUGA IN MEMORIE

Celor dragi, care sunt langa sufletul meu oricand, chiar si atunci cand memoria, nu intotdeauna credincioasa, ii indeparteaza vremelnic: Coculeana si Bogdan.




„Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gandi”. (Spinoza)

„Vizitarea timpului trecut este sursa insasi a nefericirii. Pentru ca trecutul este teritoriul regretelor si remuscarilor : suferi deopotriva – si de-a valma – si pentru lucrurile pe care nu le-ai facut, si pentru cele pe care le-ai facut. Pentru unele suferi ca s-au terminat, pentru altele ca n-au inceput. () Orice vizita in trecut este apoi un mod spontan de a masura trecerea timpului si, astfel, de a-ti injecta o supra-doza de melancolie ” (Gabriel Liiceanu)

„Orice obiect devine viata din momentul in care se actualizeaza in timp si spatiu prin mine. () Asadar, cel mai obiectiv discurs e acela la persoana intai. Putem s-o intrebuintam fara frica”. (G. Calinescu)

„Adeseori in cursul naratiunilor, si nu numai al naratiunilor istorice, faptele povestite sau aprecierile cu privire la ele cata a fi explicate nu numai prin motive individuale si proprii personagiilor care le executa, dar si prin motive generale, tinand adica de structura permanenta a sufletului omenesc”. (Tudor Vianu)

„Realitatea are o natura atat de feroce, incat nu tolereaza idealul nici macar atunci cand este ea insasi idealizata”. (José Ortega y Gasset)

1.PRIMUL RAZBOI, PRINTR-O GAURA CAT OCHIUL

Coroana imensa, paduroasa a parului batran ma invaluia din toate partile. Nu te puteai urca in el decat cu o scara inalta, rezemata de trunchiul arborelui pana ce se terminau perele. Calare pe o creanga groasa ca pe crupa unui cal sanatos, mestecand voluptos fructul zemos, cu aroma de busuioc, ma simteam nu numai ocrotit de toate relele pamantului, ci si un fel de rege peste acel colt de livada. Livada bunicului Tudorache, marginita pe hotare de ciresi uriasi, precum plopii canadieni. Adapostit in cel mai fastuos pom pe care l-am vazut vreodata – si-n vise a aparut de cateva ori –, nu auzeam nici fosnetul frunzelor. In acea dupa-amiaza de august, aproape de chindie, mi se parea ca tot universul incremenise. Daca as ciuli mai bine urechile, imi ziceam, as prinde clipocitul izvorului din fantana. Pentru ca, in dricul amiezii, vedeam miscarea lina a apei in adanc. Dintr-o data, aerul a fost spart de un urlet de durere animalic. Au urmat tipete inspaimantatoare, blesteme urcate la cer, amestecate intr-un torent asurzitor care imi dadea senzatia de ameteala. Tot acest vacarm venea dinspre cele cateva case tiganesti din Dealul Ciorii. Nu puteam pierde spectacolul bataliei dintre cele doua mari familii tiganesti, Avroian si Pandurac, adevarate clanuri in lumea lor, aflate de multi ani in dusmanie necurmata. Curiozitatea de a vedea violenta atroce a fost mai puternica decat linistea din parul generos. Mardeala crunta se suprapunea, poate, peste intamplarile din razboaie, auzite de la unii si de la altii, peste povestile abia deslusite in carti. Am coborat iute si am alergat catre mahalaua tiganeasca. Cativa copii se si aflau sub gardul familiei Miron, peste drum de tiganie, privind vrajiti inclestarile sangeroase. Un tigan, pe care il stiam bine din vedere, statea in capul oaselor, cu spatele lipit de ghizdul fantanii de pe tapsanul unde se desfasura razboiul. Isi tinea burta cu palmele. Printre degete sangele tasnea puhoi. Alaturi de el, o furca. Aud iar impuscaturi razlete. Ruxandra Miron, vara de-a tatei, ma trage energic in ograda si imi spune sa ma uit prin gaurile cepurilor cazute din scandurile gardului. Au intrat si ceilalti copii in curte. Printr-un astfel de orificiu, cat globul ocular, vedeam o alta lume, in razboi real. Tiganul prabusit langa fantana este ajutat de o femeie sa-si stranga abdomenul cu un brau lat. Femeia jeleste si blestema in legea ei. Barbatul se scoala lent, ia furca aceea cu doi colti grosi si se indreapta catre un grup in care trupurile se zvarcolesc ingrozitor. Ca sa vad mai bine scena, ma mut la o alta gaura. Tiganul infasurat in brau ridica putin furca si o infige cu sete in spatele unuia din grup. Injunghiatul urla si se intinde lat pe spate. Un tanar care se indreapta catre unul din clanul Pandurac cade secerat de un glont. Pricep ca fusese lovit in piept. Isi duce palmele catre acea parte, voind sa opreasca navala sangelui. In lumina soarelui palid, pregatit sa apuna, sclipesc cutite, topoare. Injuraturi apasate, scurte, icnete, gemete infundate. De pe margini, cateva tiganci tipa infernal si incearca sa-i traga pe cei raniti din incaierarea cumplita. Una, mai bagareata, primeste un pumn in fata. Se invarte, caraghios, ca un titirez si pica lata, fara fir de voce. Noi, dindaratul gardului, izbucnim in ras. Soseste o trupa de militieni. La primul foc de arma, altfel de impuscatura, tiganii se imprastie. Nu toti. Cativa se pitesc pe dupa case si salcami. Pandesc parca pentru atac. Raman pe campul de lupta tiganul cu furca, asezat iar langa ghizdul fantanii, resemnat, parca si absent, isi facuse datoria, cel cu spatele spart de furca, care zacea intr-o balta de sange, alt tigan care isi taraia incet-incet piciorul impuscat, sprijinit in trupul pirandei. Tanarul impuscat in piept disparuse. Comandantul trupei il intreaba ceva pe omul rezemat de fantana. Nu aud ce-i raspunde. Uniforma il izbeste puternic cu patul armei in piept. Tiganul geme scrasnit. Apleaca putin capul intr-o parte si tace. Nevasta muribundului se arunca salbatec asupra militianului. Trei soldati reusesc cu greu s-o puna jos. Aud glasul ragusit al sefului trupei: „Grijania mamii voastre! Va casapiti ca salbatecii si-apoi sariti si la oamenii legii?! Jivine sunteti, nu oameni! Las ca va vin eu de hac!“ Nu stiu de ce, dar vroiam, in acele clipe, sa am o prastie si sa-l pocnesc drept in frunte pe galonatul burtos, care folosea patul armei si cizmele pentru a-i lovi pe tiganii raniti.

Bocetele si blestemele au sfasiat cerul toata noaptea. Le auzeam prin somn. Dimineata, se instapanise o liniste mormantala. Asteptam sa vad o alta inclestare, mult mai fascinanta: intre tigani si uniforme. Dupa trei zile, din tiganie au plecat catre cimitir trei cosciuge.

2. FULGER IN IARNA

. 6 decembrie, una mie noua sute cincizeci si ceva. Zi primavaratica, neobisnuit de calda, cum nu se vazuse, ziceau cei mai batrani oameni din sat, si erau destui pe vremea aceea, niciodata. Aducatoare de napaste, mai prevesteau ei. Iarba crescuse de-un lat de palma. Dupa un pospai de nea, cazuta pe la sfarsit de Brumarel, se incalzise atat de nefiresc incat mugurii pomilor se umflasera ca la Sf. Gheorghe, iar liliacul, mai-mai sa izbucneasca in frunze. Nu-i a buna, ne bate Dumnezeu, s-a inscaunat Anticristul, s-a stricat lumea, vine Apocalipsa, daca n-a si venit, asta-i blestem. Cam acestea erau cuvintele ce le auzeai din gura taranilor, care asteptau noian de zapezi, geruri sa crape oul de corb, sa-ti iuteasca sangele in vine, sa urle lupii in coasta satului, la mirosul cald al mieilor abia fatati, sa scartaie talpa cizmei pe omatul sticlos, sa sclipeasca stelele pe cerul albastru-azuriu, sa iasa fuioare dense de abur din narile cailor, fornaind placut in galopul lor maiestuos, tragand o sanie lunecatoare.

Dar, nu. Hramul Sfantului Nicolae intr-o asezare, tolanita la confluenta unor dealuri blande cu Valea Moldovei. Dupa obicei, petrecere mare in familie. Cu musafiri din Verseni, Muncelul de Sus, Miroslavesti, neamuri apropiate, frati si surori, veri drepti de-ai parintilor. Nu toti, fireste. Pentru ca nu te ai bine cu toate neamurile. Tata angajase, ca in alte asemenea ocazii, rare, ce-i drept, un mic taraf tiganesc, din vecini, ca sa zic asa: Bodranga, la cobza, nemaiintalnit cobzar, caruia, pesemne si-n somn ii umblau degetele pe strune si dadea din cap in ritmul melodiilor, capul lui usor plesuv, cu plete mari pe langa urechi si lasate pe spate, cu ochi rotunzi, miscatori ca mercurul pe o plita incinsa, Avroian, la tambal, cand plecat asupra corzilor, cand cu tot trupul lasat pe spate, surazand larg la toata lumea, Sancu, la scripca lui lustruita ca sticla de atata sudoare si mangaieri. Petrecerile erau precedate de slujba de la biserica, frecventata mai cu seama de femei, las' ca taica-miu nu prea era dus la biserica nici asa, probabil, in copilarie il mai luase mama lui, bunica Profira, la impartasanie. Mancaruri de post, care cereau multa pricepere din partea gospodinelor, cu dezlegare la peste. Mama pregatea hribi carnosi, opintici zemosi, painisoare si ciobanasi crocanti, bucate cu bureti, pilaf si sarmale, iar neamurile din Verseni veneau cu peste – prajit, afumat, sarat, cules din toamna din apa Moldovei. Pe mese mai erau varzari si scovergi prajite in oloi, vin si tuica pe saturate. Un butoias cu vin rosu, altul, cu vin alb, fraguta aromata, galbuie, erau asezate pe capataie in tinda. Am plecat la scoala ca si cum as fi primit osanda grea. Rudele din Verseni, de care ma simteam, nu stiam de ce, cel mai apropiat, si asa am ramas toata viata, marturie misterioasa ca instinctele din copilarie sunt busole sigure pentru sentimentele noastre durabile, aceste rubedenii umpleau o caruta trasa de doi cai frumosi si zdraveni, impodobiti cu ciucuri rosii in coame. Intr-un an, punea la bataie caii si caruta o familie, in alt an, alta familie, si tot asa. Neamuri solidare, Soimarestii, Sofronestii, Ungurenii. Cand sa ies pe poarta, mama mi-a pus un biletel in mana: „De la taica-tu, pentru domnul invatator“, mi-a zis surazand tainic. In drum, l-am si desfacut si citit. Domnul invatator Ciurea era rugat sa ma invoiasca dupa doua ore ca sa vin acasa. Ii multumea anticipat si-i invita, pe el si pe nevasta-sa, catre seara. pe la noi. Invatatorul, de loc din Oltenia, am aflat mult mai tarziu, era casatorit cu o ucraineanca, cunoscuta in vremea cand fusese pe frontul de Est, in politia militara. Venise timpul retragerii. Sa-si ia iubita cu el, sa se casatoreasca, era o utopie. A plecat sfasiat. N-avusese ragaz decat o jumatate de ora – ii povestea tatei – sa se strecoare in satul ibovnicei si sa-si ia ramas bun. Rusii presau groaznic. Cand au intrat in Bucuresti, ofiterul terist Ciurea se afla tot la pretura politiei. Intr-o zi, in biroul in care lucra, a intrat o femeie blonda, inalta, imbujorata, imbracata in tinuta ostaseasca, cu o brasarda cu cruce rosie pe brat. Era iubita lui ucraineanca. Se angajase infirmiera in armata si venise pe frontul sovietic in cautarea lui. Intrebase de el din sat in sat, din unitate in unitate, pana l-a dibuit in capitala Romaniei. In mintea lui, frumoasa Liudmila, ramasese mai mult o himera. Nu-si imaginase ca o va mai intalni vreodata. Cand i-a povestit cum l-a cautat, n-a mai lasat-o sa plece in tara ei. Razboiul se terminase si o vreme au stat impreuna, ca sot si sotie, dar necasatoriti. Ea era, totusi ,cetateanca straina. Invatatorul era disperat. Nu puteau sa se lege oficial. Trebuiau sa astepte raspuns la multele cereri adresate Guvernului sovietic, ambasadei, Guvernului roman. Si, pentru ca satul in care se statornicise dascal era apropiat de granita cu Iugoslavia, iar nevasta-sa, inca de cetatenie sovietica, fusese obligat sa plece in cealalta parte de tara. Asa era pricazul de la Moscova, iar Bucurestiul zicea numai: „Am inteles, sa traiti, tovarase Stalin!“. Erau anii, cand Tito putea fi vazut, infatisat, caricatural, pe mari panouri, ca un ucigas al oamenilor muncii din tarile fratesti, cu o imensa barda in mana, din taisul careia se scurgeau mari boabe de sange.

Nu stiu cum s-a intamplat, dar prima poarta la care au batut, atunci cand veneau de la gara, a fost a noastra. Au cerut gazduire. Ai mei i-au asezat la masa si le-au recomandat sa gazduiasca la un neam de-al nostru, doi tarani singuri, cu doua case in curte, din care una era nelocuita pentru ca le plecasera de curand feciorul si nora intr-un oras muncitoresc din Banat. Dupa ce mama le-a pus cateva bucate intr-un cos, tata i-a insotit pe cei doi, olteanul si ucraineanca lui, la familia Nita, care i-a primit cu toata dragostea. Aici au stat pana ce au plecat definitiv din sat. Intre timp, venisera si aprobarile pentru oficierea casatoriei. Parintii mei le-au fost nasi. Cununia religioasa s-a facut la noi, in casa, in prezenta deloc habotnicului preot Ionica. Ca director de scoala, invatatorul Ciurea n-avea voie sa paseasca in biserica. Incepuse nebunia ateista. Iar el, cu cate incurcaturi avusese, nu voia sa-si mai complice viata. Doamna Liudmila, asistenta medicala la dispensar, a ramas in mintea mea ca femeia cea mai blanda si cu mana cea mai usoara la facut injectii. Si piscatura de purece parea mai dureroasa decat acul infipt de ea. I-am dat biletul invatatorului si, dupa doua ore, ca doua zile, am plecat catre casa, mai mult alergand. Sa fi fost trei dupa-amiaza. Soarele incingea trupul ca in toiul unei primaveri calduroase. Barbatii, infierbantati de bautura si de joc, erau numai in camasi. Am luat iute o farfurie cu sarmale si am iesit in cerdac. Inghiteam absent galustile si ma uitam cand la dansatori, cand la lautari, incinsi si ei de mancare, de tarii si de focul cantecului. O pala de vant rece s-a lasat dintr-o data. Un nor negru dinspre nord a acoperit soarele si toata lumea a fost cuprinsa parca de un frison. Ca si cum nu s-ar fi asteptat ca in decembrie sa fie si frig. „Nu-i a buna cu caldura asta in decembrie, a zis Constantin Sofronie, fratele mamei. Este timpul sa plecam de-acuma, a dat semnalul starostele rudelor din satul de pe malul Moldovei. Ne-a fost deajuns, multumim frumos, a fost strasnic, sa ne ajute Dumnezeu sa ne intalnim si la anul tot asa. Pana atunci, va asteptam pe la noi, de Sfintii Imparati“. Tata a intervenit energic, cum ii era felul, si le-a zis musafirilor ca trebuie sa mai stea, ca de-abia de aici incolo este mai frumos, ca nu-i nimica daca incepe sa ninga, au unde pune capul. „Nu, cumnate Ghita, trebuie sa plecam, acusi cade intunericul si nu vrem sa ne prinda noaptea la Podul Ursului. Si-apoi, avem de pus la cale vitele, ne-asteapta copiii . “ A inceput sa puna caii in hamuri, iar ceilalti, femei si barbati, se urcasera in caruta mare, cu lada incapatoare si scaune cu arcuri, nu inainte de se imbratisa cu gazdele. Dar tata s-a dus catre portile mari si in loc sa le deschida a tras si mai bine zavoarele si s-a asezat ca un obstacol zicand: „Daca nu mai stati macar o ora, nu mai vin niciodata pe la voi“. Luase foc. Parca intrase necuratul in el. In zadar insista mama sa-i lase pe oameni sa plece catre casele lor, ca tiganii taman intr-o zi ca asta stau de panda la Podul Ursului sa talhareasca. In toiul acestor discutii, simteam in jurul meu o tensiune puternica, nelamurita, extrem de stanjenitoare, cand nimeni nu mai stia ce-i de facut. Nori mai intunecosi au acoperit tot cerul, ca si cum s-ar fi lasat dintr-o data noaptea, si bolta a fost spintecata de un fulger. La cateva secunde, dinspre soare-apune s-a auzit un bubuit puternic ca intr-o zi cu furtuna de vara. Toti au inmarmurit, cu ochii catre cer. Eu eram fascinat de rascolirea turbata a norilor, care se buluceau naprasnic ca niste berbeci in calduri, si nu intelegeam de ce toata lumea din ograda, cu putine momente inainte nemaicontenind cu jocul si vorba, amutise si se uita consternata spre bolta innegurata. Probabil, in viata lor, acesti oameni nu mai vazusera asa ceva si nici nu mai auzisera de la altii mai varstnici ca ei: fulgere si tunete in decembrie. Constantin Sofronie a facut o cruce mare, gest urmat si de ceilalti. Ca prin farmec, tata s-a linistit, a tras zavoarele portilor mari si le-a deschis calm, parca rusinat. Cei doi barbati si-au strans mainile si caruta cu musafiri a iesit la drum. Se auzeau zdroncanitul sanatos al rotilor, sforaitul placut al cailor intinsi la trap. Si a inceput sa cada lapovita. Dimineata, cand m-am uitat pe fereastra, pamantul era alb.

De atunci, in casa noastra n-a mai fost hram cu neamurile. N-am stiut multa vreme de ce. Totul se petrecea in familie, iar cu timpul, acea sarbatoare devenise aproape o zi ca oricare, desi marcata cu cruce rosie in calendar. Calendar care se gasea tot mai rar. Parca acel fulger din sase decembrie una mie noua sute cinzeci si ceva despartise o lume de alta.

3. POZA MONARHULUI

In asteptarea invatatorului, auzeam bataile inimii si bazaitul sacaitor al mustelor incalzite, intre ferestre, de soarele bland de septembrie. Pusesem mainile pe cele doua carti, abecedarul si aritmetica, si pe cele doua caiete si ma uitam tinta la usa. Omul de serviciu, un batran ghebos si ursuz, sunase clopotelul si ne avertizase intunecat: „Sa n-aud musca, impielitatilor, ca acus vine domnu “. Dintr-o, data usa se deschide energic si intreg cadrul marginit de tocurile de lemn a fost umplut de un barbat masiv, brunet, cu par tuns scurt si mustata inspicate, care a rostit militareste: „Buna ziua !“, apasand pe al doilea cuvant. Apoi, in acelasi ritm militaresc: „Stati jos !“, cu accent pe al doilea cuvant. Auzeam si mai insistent bazaitul mustelor. Invatatorul nu s-a asezat pe scaunul de la catedra. A venit catre mijlocul clasei, pe randul din mijloc al bancilor, era la o distanta de cateva schioape de mine, si a rostit: „Cine are abecedar cu pozele regelui si reginei mama sa se ridice in picioare“. S-a sculat aproape toata clasa. „Rupeti cele doua poze“. M-am uitat la barbatul acela sever si nu intelegeam nimic din aceasta prima lectie. Stiam din casa ca nu mai avem rege, dar ce avea invatatorul cu portretele atat de frumoase, colorate, mai ales, Mihai, tanarul chipes, in costum de ofiter, cum il vazusem si pe niste timbre, imi placea mult, asta ma nedumerea. A vazut sovaiala noastra. In cateva fraze ne-a explicat ca tara nu mai este regat, nu va mai fi niciodata condusa de regi, care ne-au jecmanit destul, ca Mihai a fost izgonit de un an, ca Romania este republica populara, iar pozele trebuie aruncate la gunoi. Si, daca mai sunt manuale tiparite pe vremea burgheziei, cu chipul regilor, greseala trebuie reparata. „Am zis: rupeti cele doua poze !“. Le-am rupt cu multa grija, sa nu sfasai fapturile. Ne-a scos in curte si ne-a incolonat pe un rand. Eram cu portretele impaturite in mana dreapta, la vedere, cum fusese ordinul. Pe urma, alt ordin: „Acum, va duceti, unul cate unul, si aruncati pozele in closet. Executarea !“ Nu a miscat nimeni. Nu dibuiam ceva: cuvantul „executarea“. „Pleaca primul, arunca poza, cand se intoarce, se aseaza la coada si pleaca urmatorul. Executarea !“ Ne lamurisem. Mi-a venit randul. Am pornit catre cabinele de scanduri din fundul curtii, am intrat intr-una din ele, am mai indoit o data pozele si le-am bagat in san, langa piele. Transpirat, m-am intors in rand. Am intrat in clasa. Nu stiam cum sa scot hartiile colorate, care, ciudat, incepusera sa ma incalzeasca. In prima pauza, le scot cu multa grija si le strecor in ghiozdan. Stiam ca incalcasem un ordin si puteam fi pedepsit. O fata din spate, pe care o gaseam tare frumoasa, zareste miscarea mea si incepe sa strige: „El – ma arata jubiland rautacios –, el are pozele, el are pozele. Regele si regina sunt in ghiozdanul lui. Te-am vazut, te-am vazut“. M-am intors si n-am mai zarit-o pe copila aceea frumoasa, ci o zgripturoaica. Am prins-o de codite si am tras-o cu putere. A inceput sa urle si mai abras. N-a apucat invatatorul sa paseasca pragul, ca scorpia cea mica i-a si spus, cu ochii in lacrimi, ca eu n-am aruncat pozele, ca le-am ascuns in ghiozdan si ca am tras-o de par. A urmat perchezitia, confiscarea si ruperea lor. Invatatorul l-a chemat pe ghebos si i-a spus sa dea foc bucatilor de hartie. „Diseara sunt la voi acasa, sa stau de vorba cu parintii tai“, mi-a zis intunecat. Si m-a mutat din prima banca in ultima, cu Stalin, un tigan ceva mai mare decat noi, ceilalti, cu care nimeni nu voia sa stea. Nu pentru ca era tigan, ci pentru ca il chema atat de ciudat si ca era tare urat si nespalat. Asa il supranumise taica-su, dupa ce venise din lagarul de la Bug, si toata lumea asa-i zicea. In catalog, se numea Avroian Ghiocel. Cum sa-i zici Ghiocel unui galigan tuciuriu, buzat, cu ochii aproape iesiti din orbite, urdurosi, cand il puteai porecli atat de simplu: Stalin. Avroian tatal spunea peste tot ca el a scapat de la Bug multumita tovarasului Stalin si ca asta-i marea cinste ce i-a facut-o. Spre seara, invatatorul a venit acasa si le-a povestit parintilor catastrofa. Am fost adus la infatisare sa marturisesc. Cadea cerul pe mine. Am scapat doar cu o cearta zdravana, iar ai mei au primit un avertisment, pe care eu nu l-am priceput prea bine, in toata gravitatea lui. „Ghita, draga, te sfatuiesc ca pe un var – atunci am aflat ca invatatorul si tata erau veri drepti, dupa mame, care se casatorisera in sate diferite –, sa fii foarte atent cu baiatul asta. Sa nu mai faca vreo trasnaie ca asta, ca intri in bucluc. O sa se spuna ca tu si nevasta-ta l-ati invatat. Asa a venit ordinul, eu l-am executat“. Au mai stat putin la o tuica si invatatorul a plecat. Dupa aceea, tata ii povesteste mamei ca varul asta al lui facuse razboiul din Est ca ofiter de rezerva, terist, ii zicea, cu termen redus, adica, cazuse prizonier la Cotul Donului si a venit in tara cu Divizia „Tudor Vladimirescu“. „S-a dat cu bolsevicii, nenorocitul, si doar era om destept si cinstit, asa ca trebuie sa fim prevazatori“. „Cine stie daca varu-tu Munteanu mai are Dumnezeu“, a tras mama concluzia. Atunci, am auzit prima oara cuvantul bolsevic.

Dupa vreo doua saptamani, in vreme ce eram in clasa, invatatorul ne asculta la aritmetica, se aude o bubuitura foarte puternica. Peretii s-au cutremurat, geamurile au zbarnait ca si cum ar fi fost lovite de o rafala de vijelie. Afara era cald, a fost o toamna lunga si blanda, frunzele pomilor inca erau verzi, satul mirosea a coji de nuci, a magiun si must. Invatatorul ne-a zis sa fim cuminti si sa stam in clasa. A iesit repede. Intr-o ograda apropiata, explodase un proiectil de tun. Am sters-o si eu. Un tanar tamplar voise sa scoata trotil din proiectilul pe care-l gasise pe camp, se gasea destula munitie, mai cu seama in santul anticar care trecea pe langa marginea satului. Il folosea la vopsirea tamplariei. Invatatorul era acolo si dadea o mana de ajutor familiei distruse. Atelierul si o jumatate din casa erau la pamant. M-a vazut. N-a zis nimic. Culegea resturile din ceea ce fusese tanarul si incerca sa calmeze situatia ca pe front, dupa o batalie pierduta. Intr-un nuc inalt, agatat de o creanga, am vazut un picior cu cizma, parca retezat de un brici. M-am strecurat printre oameni si am plecat intors pe dos. Am inteles ca poti muri si asa, nu numai in patul tau, cum sfarsise bunicul patern.

Prin primavara, imi pusesem in gand sa fug in America ca sa-l vad pe rege. Nu stiu de ce credeam ca numai acolo poate fi, desi aflasem ca Londra, de unde ii auzisem vocea, este capitala Angliei. Voiam, apoi, sa ma intorc cu un avion, din care sa arunc cateva bombe in capul celor care l-au alungat. Cum visam sa fug ? Nu-mi facusem un plan. Strangeam doar maruntis, ce-mi pica de la cumparaturi din pravalie, cand ma trimitea mama, banii din urat si colindat, maruntis pe care-l pusesem intr-un penar ascuns in podul grajdului, sub o grinda dosita.

In noaptea Sfantului Vasile, ma aflam la mos Manole, fratele tatei. Spusesem uratura si, dupa obicei, fusesem poftit in casa. Stapanul statea cu urechea lipita de aparat, avea unul foarte bun acum, cumparat de la niste sasi din Brasov, ceferist fiind se dusese special pana acolo pentru a face rost de acest „Philips“, si cu o mana tot misca fin, la fir de par, niste butoane. Din cand in cand blestema: „Cainii astia de bolsevici ne bruiaza. Trage-te mai aproape, nepoate, sa ascultam mesajul regelui Mihai“. Se uita la ceasul lui de buzunar si nu mai sufla o vorba. Parca s-ar fi temut sa nu sperie vocea asteptata. In aparat se auzeau paraituri, zgomote stranii, ca niste valuri indepartate, cand mai intense, cand mai stinse. N-am sa uit inceputul: „Romani, suntem despartiti si anul acesta . “ Dupa ce s-a incheiat transmisiunea, unchiul Manole avea dare de lacrimi pe obraz si o tristete prabusitoare. Nu era sarbatoare in sufletul sau. „Doamne Dumnezeule, cand ne scapi de ticalosii astia, zicea. Poate, tu, nepoate, sa mai prinzi zilele acelea . “ El nu le-a prins. S-a dus demult dintre cei vii. Ridicase casa cu un cat, era singura din sat, „casa cu odaie in pod“, cum spuneau oamenii cu o ascunsa invidie ironica. Muncea ca un disperat. Cand a vazut ca si dupa iesirea trupelor ruso-sovietice din tara – eram deja scolar mare si purtam cu acest mos al meu discutii serioase, mai cu seama in domeniile sale preferate, politica, istorie, geografie –, cand vedea ca se mai fac arestari, ca activistul de partid si militianul iti intra in ograda cu de-a sila, ca nevolnicii satului dau ordine, ca americanii uitasera sa mai vina, „ne-au tras si astia pe sfoara“, a inceput sa se topeasca pe picioare. A mers totusi pe bicicleta, imi spunea nevasta-sa, la inmormantare, pana ce a cazut definitiv la pat. A refuzat sa mai manance si in sapte zile s-a sfarsit.

4. MIRAJUL UNEI INSULE CARE NU EXISTA

Un inginer cu o inventivitate geniala, servul sau, un negru eliberat, dar devotat fostului stapan, un abolitionist convins, cel mai bun corespondent si fotoreporter de razboi, de la „New York Herald“, un calit marinar, precum o bara de otel in apa rece, si fiul sau de suflet, un pusti inteligent, indragostit de stiintele naturii, captivi in orasul separatist Richmond, reusesc sa fure un balon si sa evadeze. Un uragan nepotolit poarta aerostatul intr-o directie nestiuta. Spre norocul lor, aruncand insa tot ce se putea arunca, inclusiv, nacela, izbutesc, miraculos, sa se „ agate“ de malurile unei insule nelocuite de oameni, din imensitatea Pacificului austral. Din nefericire, tocmai inginerul savant, cu idei miraculoase, fusese smuls de un talaz salbatic si aruncat in neant. Incep cautarile disperate. Mai intai, este gasit cainele credincios, apoi, stapanul. Straniu, trupul inginerului, aproape fara viata, este descoperit intr-o cavitate stancoasa. Apoi, cei cinci construiesc, din nimic, cum s-ar zice, o civilizatie pe acea insula plina de mistere, numita de ei, deloc intamplator, Lincoln. Recunoasteti, desigur, povestea lui Jules Verne din romanul „Insula misterioasa“ cu eroii sai: Cyrus Smith, Nab, Spilett, Pencroff, Harbert si cainele Top. Carora li se alatura, mai tarziu, un corsar pocait, recuperat din insula Tabor. Misterele insulei erau „provocate“ – stim prea bine – de o superba creatura umana, capitanul Nemo, de pe submarinul sau fantastic „Nautilus“. Capitan si submarin care strabat 20.000 de leghe pe sub marile lumii. Povestea altui roman celebru.

„Insula misterioasa“ este prima carte care a declansat in mine pofta necurmata a cititului. Declicul misterios. Citisem si pana atunci cateva carti captivante, insa nici una din ele nu avusese darul „Insulei “ Aveam doisprezece ani si jumatate. Cartea, o editie din 1956, in traducerea unor doamne (Madeleine Samitca si Ioana Eseanu), cu ilustratii reproduse dupa editia Hetzel, fusese cadoul pentru premiul scolar oferit de diriginta clasei, o profesoara ideala, de o delicatete rar intalnita, culmea, de fizica si chimie. Nu de literatura. Vara aceea a fost dominata de lecturi din Jules Verne. Din tot ce am putut gasi in cele doua librarii din orasul apropiat. Randurile de vie din Dealul Stejarilor si palcul de visini din gradina au fost spatiile fabuloase in care i-am insotit, peste tot, pe temerarii de pe Insula (de vreo doua ori, cu reveniri asupra unor pasaje), pe capitanul Nemo si pe lordul Glanervan, pe copiii capitanului Grant, Mary si Robert, pe capitanul de cincisprezece ani, Dick Sand, pe Phileas Fogg, cel care a inconjurat pamantul in 80 de zile, pe aiuritul geograf Paganel si pe imprastiatul entomolog Benedict si pe atatia alti eroi din extraordinarele calatorii verniene. Toate personajele lui Jules Verne au bucuria grozava de a nu sta locului, de a strabate pamantul, dar mai cu seama, marile si oceanele lumii. M-am bucurat, am suferit, am urat (cel mai odios personaj ramane, in memoria mea, Negoro, portughezul negutator de sclavi), am facut calcule cu creionul pe hartie, am cautat pe harti ape si munti, insule si asezari, am privit cerul, in noptile senine, in deslusirea unor constelatii si stele, am iubit, am exultat. De aici, mi s-au tras si incercarile – sa le zic aventuri ? –, esuate, de a face o pluta, impreuna cu un coleg, cu care planuiam sa navigam pe Siret pana la Dunare si Mare, de a pleca, intr-o iarna cotropita de zapezi mari, intr-o expeditie pe Ceahlau, curmata la trecerea podului peste raul Moldova, de aici, ideea de a construi o „racheta“, dintr-un recipient de tabla, montat pe un vehicul cu rotile, cu substante furate de la laboratorul de chimie, „racheta“ care era cat pe ce sa darame o soba. Ganduri si incercari utopice, care insa mi-au sadit in suflet mirajul plecarilor, placerea calatoriilor, din pacate, facute, mai toate, pe cuprinsul acestei tari. In anii aceia, aveam o consolare: castigam frecvent concursurile de calatorii pe harta.

Cand am sfarsit de citit ultima pagina din „Insula misterioasa“, eram convins ca Jules Verne trebuie sa fi semanat mult cu inginerul savant Cyrus Smith si cu generosul capitan Nemo, in proportii egale. Si acum, cred la fel. Chipul capitanului, un cap frumos, cu frunte inalta, privire mandra, barba alba, un par bogat peste spate, asa cum e descris in finalul romanului, l-am suprapus peste chipul scriitorului, in anii deplinei maturitati. Cu siguranta insa ca, dincolo de chip, am gasit in personajele-axa din aceste romane inteligenta, nobletea sufleteasca, curajul, generozitatea, demnitatea scriitorului. El a spus-o foarte bine intr-un interviu, de care am luat stiinta mult mai tarziu: „Daca nu sunt intotdeauna ceea ce ar trebui sa fiu, personajele mele vor fi ceea ce partea mai buna din mine ar fi dorit sa fie“.

Cartea de atunci o pastrez si acum. E un talisman al unui timp fericit. Celelalte romane ale ilustrului francez s-au risipit, le-am daruit unor tineri. La „Insula . “ n-am renuntat. Acest uluitor roman a deschis, in anii ce au urmat, portile altor pagini mirobolante. Ca sa ajungi la Dostoievski si Proust, ca sa prinzi farmecul frazelor din Creanga si Sadoveanu, treci, obligatoriu, cred, prin universul cartilor lui Jules Verne. Sigur ca poti sa nu treci de acest univers. Dar nu-i vina calatoriilor nemaipomenite ale francezului, cu fascinanta lui imaginatie. Mai cred ca romanele lui Jules Verne mi-au dat si o mare incredere in oameni, in forta binelui, sentiment care, intre timp, recunosc, s-a cam tocit. Fireste, nu din cauza acestui mare nedreptatit scriitor. Criticii si istoricii literari l-au tratat si-l trateaza „de sus“. Sau, pur si simplu, l-au ignorat. Un autor de literatura pentru copii si tineret, parintele literaturii stiintifico-fantastice si alte truisme de acest gen. E drept, de succes, conced, poate unii comentatori, dar ce importanta are succesul de peste un secol la un anume public cititor. Desi francez, nici in „Larousse“ nu i se acorda decat vreo cateva randuri. Laurentiu Ulici, in originala sa antologie „Nobel contra Nobel“, il propune pe acest mare scriitor la Premiul Nobel, pe anul 1905. Anul mortii lui Jules Verne, in orasul Amiens, unde a trait aproape jumatate de viata. Fara a primi ravnitul premiu, fara a fi printre „nemuritorii“ Academiei, fara a fi rasfatat de criticii literari. Dimpotriva. Autorul celebrelor romane a fost doar consilier municipal. In rest, potrivit unor statistici moderne, este totusi cel mai citit scriitor de pe planeta. Si cu ce foloase.

5. ULTIMUL PARIU

O superba noapte spre intai mai, prin anii , in ograda prietenului Valerian, de altfel, si ruda ceva mai indepartata. Probabil, din acelasi trunchi familial, intemeietor de sat, purces din Iancu Morosanu, coborat de pe Valea Viseului, cu turma sa de oi si statornicit intr-o vagauna cu izvor puternic, careia oamenii ii spun Groapa Iancului. Veniseram toti acasa din orasul apropiat si de la Iasi, de pe unde se scolea fiecare. Scapaseram de defilare si de alte marafeturi demonstrative, cu iz proletar, prin bunavointa directorului liceului, tolerant in astfel de imprejurari cu aceia care stateau in targ, la gazde ori internat. „Sunt destui targoveti pentru defilare, ar fi explicat el activistului care raspundea de „agitatie si propaganda“. Astia de la tara trebuie sa se spele si sa mai aduca ceva de mancare, sa mai schimbe o rufa . “ Ograda, peste drum de biserica. Ne adunam adesea acolo, mai cu seama in vacante, poate, si pentru ca gospodaria parintilor lui Valerian era asezata in centrul satului, catre care ne indreptam noi, ceilalti, prieteni si colegi de scoala, precum se aduna spitele catre butucul rotii. Gazda trecea drept contabilul micului nostru grup de liceeni si studenti, cam atatia eram in toata asezarea, vreo sapte-opt, deoarece mereu socotea banul. El tinea contul cheltuielilor marunte, cand venea vorba de o petrecere comuna. Ne avertiza, serios, ca economistii, finantistii, contabilii astia cu ochelari de cal si cotiere – apasa cu ironie cuvintele – au schimbat si schimba lumea, ei o conduc. Si regii apeleaza la vistieria lor, asa sa stiti. Ironie avea, o ironie rece, mohorata; umor, mai putin. Il luam asa cum era. Un om corect, loial, acest Valerian. Tudor Stefanescu, „fizicianul“, stralucit student la Fizica, matematician si astronom, ne citea in stele; eu, „istoricul“, povesteam ce-i cu batalia cutare si cutare, despre personalitati de exceptie, facand conexiuni cu miscarea astrelor, cu zodiile, consultasem cu pasiune zodiace, pe urma, Dictionarul lui Flammarion, descoperit intre putinele carti din casa parohiala in care vietuia parintele Ionica, popa chefliu, dar iubitor de carte, iar „fizicianul-astronom“ imi intarea zicerile cu formule matematice uluitoare. „Padurarul“, student in ultimul an la Silvicultura, cel mai mare dintre noi, mai atasat grupului, nu conta. I se aprinsesera calcaiele dupa o juna profesoara dintr-un sat vecin. Ii respectam anii cu care venise inainte pe pamant. Uneori il gratulam si ca „botanist“, cand ne dadea sfaturi ca un vraci intelept, ce flori si ce radacini sa culegem pentru ceaiuri, ce legume sa mancam zilnic, ca sa avem viata lunga. E, de altminteri, un tip longeviv. Maica-sa a trait peste nouazeci de ani, fara sa boleasca o zi. Pe Dorian il socoteam „actorul grupului“, desi era boboc la Drept si nu visa decat sa fie avocat. Tot actorie vei face si in instanta, ii ziceam fara nici o umbra de rautate. Si mai avea un fix acest tip chipes, rasfatat, vesel, care te optimiza dupa primele momente de dialog, chiar daca iti erau inecate toate corabiile: voia sa fie inotator de performanta. Din care pricina, cum avea prilejul, sarea in apa. De aceea, ne spunea, el nu poarta decat slip sub pantaloni, si iarna, si vara. Si, ca sa-si justifice obsesia, ne amintea truisme de genul: apa e in toate, fara apa nu-i viata. N-avea nici o sansa sa devina inotator de performanta, cand el abia invata sa bata apa intr-un iaz al unor bulgari. Teo Stefanescu, mai in gluma, mai in serios, dupa ce-i stabilea zodia si conjunctiile, ii zicea: „Dorian, destinul tau e triumfal, dar nu despicand apele. „Actorul“ devenea miel si asculta cu atentie ca un copil o poveste fascinanta. Te vei sprijini in ascensiunea ta pe dragostea femeilor, vei avea pretuirea amicilor. Cu o singura conditie: sa treci de o mare si apropiata primejdie. Apoi, toate vor curge frumos si vei sfarsi in patul tau, inconjurat de fii si fiice, de neamuri tare iubitoare si nu-ti va parea rau ca te duci. Vei trece dincolo, in pulberea lumii, cu zambetul pe buze, fericit ca ai trait asa cum ai poftit“. „Ce-mi spui tu, Teo, de acele clipe ! Daca am vana bunicului dinspre mama, ma asteapta inca vreo saptezeci de ani de viata, asa ca, vorbeste-mi de prezentul de maine“, i-a raspuns Dorian, parca putin ingandurat. Am intrat in toiul unor intamplari miraculoase, auzite de la unii si de la altii, cu oameni care au putere sa comunice cu mortii, si strigoi, si iele. S-au adus in discutie si experientele despre spiritism ale lui Hasdeu, in biroul sau de la Arhivele Statului, apoi, in castelul de la Campina, si conceptiile sale descrise in „Sic cogito“, studiu la care atunci, n-aveam cum sa ajungem. Ne vorbise insa despre acest studiu profesorul nostru de literatura romana. Nepot de mitropolit, student la Farmacie, exmatriculat pe motive de origine, i s-a admis dosarul la Litere, dupa ce fusese infiat de un taran destept, un var de-al tatalui sau. Mitropolitul fugise peste granita, stia ce-l asteapta, fusese condamnat la moarte in contumacie pentru ca pastorise Basarabia si Bucovina, dupa ce aceste provincii venisera la trupul tarii.

La un moment dat, cand luna apusese si cerul era luminat numai de stele, iar iarba pe care stateam prinsese roua ce anunta ivirea zorilor, „actorul“ a lansat un pariu: el se duce in cimitir, sta acolo un sfert de ora, culcat pe mormantul bunicului sau, la care a tinut cel mai mult pe lumea asta, ca sa-i asculte spiritul, dupa care urca in clopotnita si trage clopotele de inmormantare, iar noi ii oferim o masa pe cinste, stropita cu un vin din cel mai bun, la cea mai aratoasa crasma din targ. Nu spusese si reversul ramasagului. Ca si cum era de la sine inteles ca va castiga. I-am zis ca nu e cazul sa se aventureze in asa isprava, poate, altadata . Nu l-a putut opri nimeni si nimeni n-a batut palma cu el pentru acea ciudata prinsoare. S-a dus. Dupa un sfert de ceas, s-au auzit bataile clopotelor de inmormantare, batai rare, doua lungi in clopotul mare si doua scurte, in clopotul cel mic. Nu stiu cine-l invatase sa bata clopotele, dar o facea ca un clopotar sadea. S-au deslusit, repede, voci prin curtile din apropiere si pe drum. Se sculasera oamenii, iesisera la sosea, se indreptau catre biserica sa afle ce primejdie s-a abatut asupra satului. Cerul era senin sticla, spuzit de stele, nu se vedea nici o tramba de fum, pe undeva . Dorian o stersese iute peste gardul cimitirului catre gradinile din spate si se ascunsese cine stie pe unde. N-a traversat drumul catre noi. A simtit ca va incasa pumni si palme pe indesatele, chit ca era simpatizat de sat, dar lumea nu te iarta pentru astfel de trasnai. A scapat. Noi ne pitiseram mai bine dupa niste tufe inalte de liliac si taceam de ni se auzea rasuflarea. Se distingeau voci furioase, satenii isi dadusera seama ca totul a fost o pacaleala, iar cateva femei, ele faceau mare zarva, insistau sa fie cautat nevolnicul care a sculat satul cu clopotele si il blestemau cu aprindere pe Anticrist.

A doua zi, Dorian a plecat la oras. Era intr-o trupa de dansatori si trebuia sa dea o reprezentatie de ziua tineretului in parcul unde strajuia castelul Roznovanului si fiinta un restaurant mai de Doamne-ajuta, care, odinioara, fusese grajdul de cai al boierului. Acolo, voia „actorul“ nostru sa-i oferim cinstea pentru ramasagul castigat. M-a rugat sa merg si eu, sa stau la o bere in gradina de pe malul lacului, ma cinsteste el, ma tot imbia, poate facem si o baie, ca uite ce caldura s-a pornit, apa trebuie sa fie numai buna pentru o scalda, dupa ce se termina spectacolul. Nu l-am insotit si voi regreta toata viata ca n-am facut-o. Trebuia sa ma scol devreme, inainte de rasaritul soarelui, ca sa prind singurul tren, pana la pranz, ce oprea in gara satului. Si nu dadeam somnul de dimineata nici pentru un butoi cu bere, cu atat mai putin pentru o serbare proletar-campeneasca. De altfel, niciodata n-am fost atras de multimi, fie ele cuprinse si de frenezia petrecerilor; intotdeauna m-au obosit pana la exasperare demonstratiile, defilarile, inca si cele cazone, adunarile festive, cenaclurile de orice fel. M-am simtit stingher, inutil, singuratic, chiar putin temator in miscarile de turma. Camera mea racoroasa, peticul de livada cu visini si ciresi din spatele gradinii, unde nu ma tulbura nimeni, erau infinit mai placute inimii mele decat orice sarbatoare, mai cu seama, si programata, dirijata, coafata, urmata, dupa obicei, de ghiftuiala cu mititei si bere, cand vulgaritatea atinge paroxismul. In dupa-amiaza acelei zile, m-am intalnit la „fizician“, la o partida de sah. Venisera si „padurarul“, si „contabilul“. Partida se desfasura dupa regula: cine pierde se scoala. La trei victorii consecutive, castigatorului i se facea cinste cu o cafea si o prajitura la cofetaria lui Segal din targul liceului nostru sau cu o intrare la film, dublata de o halba de bere. Exceptie facea nea Dumitrache, cizmarul, un jucator redutabil, care pretindea pentru victoriile sale, si avea destule, un pachet de „Marasesti“ si un toi de Secarica, la crasma din sat. „Actorul“ lipsea nemotivat. Se innoptase bine, nu castigase nimeni. Fusese runda remizelor. Am trecut pe la parintii lui Dorian. Erau ingrijorati. Ne-au intrebat pe noi daca nu stim ceva despre fiul lor. A doua zi, dis-de-dimineata, vine la mine „fizicianul“. Avea o fata botita de nesomn, pleoapele, mai inrosite ca de obicei, iar ochii ii jucau in lacrimi abia stapanite. Imi zice sec: „Dorian a murit. L-au adus dupa miezul noptii, in sicriu. S-a inecat in lacul din targ“. Si a tacut. Am ramas incremenit. El aflase aceasta veste zguduitoare mai repede decat noi, ceilalti, nu numai pentru ca locuia mai aproape de familia lui Dorian, ci, mai cu seama, pentru ca era cel mai apropiat de „actor“, tutelandu-i intr-un fel, delicat, discret, dar eficace, evolutia intelectuala. Peste ani multi, dupa o perioada extrem de tulbure, cu internari intr-un spital de psihiatrie, fizicianul, de asta data fizician adevarat, a fost nevoit sa abandoneze cariera universitara, pensionat pe motive medicale, s-a retras intr-un orasel din Bucovina si s-a casatorit cu sora „actorului“, slujbasa in acea asezare de munte. M-am imbracat si ne-am indreptat catre casa lui Dorian. Banuiam ca „fizicianul“ sufera cumplit si nu indrazneam sa-i tulbur cu nici o vorba tacerea. „L-au cautat cateva ore, scafandrii. Are multe rani. L-au desfigurat, nenorocitii. Am chemat un medic care sa-i repare fata. Dorian nu poate fi privit in halul in care este. Am dat comanda si de gheata ca sa-i pastram corpul pana il acoperim cu pamant“. „Ai facut foarte bine, Teo“, i-am zis. Parintii actorului nostru nu ziceau nimic, plangeau necontenit. De fapt, nu stiu daca mai plangeau, doar suspinau si oftau, lacrimile le secatuisera vorbele, nu mai aveau de unde sa curga, nici cuvinte, nici apa aceea sarata, in boabe izvorand din coltul ochilor. Stateau rezemati de marginile sicriului si se uitau, intr-o stare de prostratie, la lumea care intra in curte. Actorul nostru era toata speranta vietii lor. Il si vedeau avocatul familiei, un barbat de mare succes, desi avocatura nu mai era de multi ani o profesiune de faima, fiind tolerata mai mult de ochii lumii. Niste figuranti in salile de judecata. Doar un privilegiu, nu se stie cum, mai era admis: singura profesiune intelectuala libera. Sora lui Dorian, palida, cu ochii mari, negri, cu parul revarsat pe umeri, era si mai frumoasa. Cu o detasare impusa, de altfel ea avea sa aiba grija de toate cate se cuvin unei ceremonii funerare, foarte complicata si istovitoare in lumea rurala ortodoxa, ne-a intampinat cu un aer preocupat. Tot ea mi-a spus, laconic, cum s-a petrecut nenorocirea. „Dupa ce a dansat in spectacolul din parcul de cultura, cu formatia lui studenteasca, s-a dus la o bere cu partenera lui, probabil, si prietena, nu stiu, dar asta nu are nici o importanta, stii, pe insulita din mijlocului lacului. Poate ca a baut o bere-doua, era foarte incalzit, a luat o barca sa-si plimbe fata pe lac. S-a dezbracat la slip si s-a aruncat in apa. E pacat sa nu ma racoresc putin, i-ar fi zis fetei, uite ce aburi calzi, ademenitori se ridica de pe suprafata apei. A indemnat-o si pe ea sa faca acelasi lucru, dar a refuzat. Si n-a mai iesit. Dupa iarna aspra care a fost, cred ca la mai putin de jumatate de metru adancime, apa era rece ca gheata. A facut stop cardiac. Sapte ore l-au cautat scafandrii cu cangile. Uite ce i-au facut. Dar se ocupa Teo de treaba asta“. L-am vazut. Fata vanata, echimozele ii alterasera chipul. Totusi, si-n aceasta stare, pastra un aer senin, frumos, cu fruntea inalta, cu parul foarte bogat, blond-saten, dat pe spate. Trupul, imbracat in haine de sarbatoare, era cuprins din toate partile de flori, de buchete de menta si bucati de gheata. Au venit si Valerian, „padurarul“, si preotul Ionica, prieteni de-ai familiei, neamuri. Tot curgeau. Cei mai multi se uitau cateva clipe, isi faceau cruce, si plecau, consternati. Atunci, mi-am dat seama cu limpezime ca „actorul“ era iubit. Si nu pentru ca parintii sai, dascali de scoala primara, invatasera cam un sfert din suflarea stiutoare de carte din sat, ci pentru ca era el un tip extrem de prietenos si dezinteresat in relatiile cu ceilalti, se comporta firesc si cu taranul, si cu meseriasul, si cu omul care avea ceva mai multa carte. Cuceritor la acest tanar era rasul sau spontan, la care participa toata fiinta: ochii, fruntea, buzele, batea din palme, i se zguduia tot trupul de hohote, cand auzea cate o gluma buna ori o istorioara cu haz. Avea si un talent innascut de a spune bancuri. De aici, si porecla flatanta. Fiecare banc era pus in scena, era jucat cu o stiinta pe care la putini oameni am mai intalnit-o. De multe ori, ii si ziceam ca ar fi trebuit sa dea la teatru. Incantat ca un copil, ii placea ce-i auzeau urechile, spunea cu o brusca ingrijorare: „Cine mai stie, poate ma mai gandesc. Deocamdata, ma pasioneaza avocatura, dansul si, sa nu uit, inotul“. Si, dintr-o data, devenea vesel: „Hai, baieti, la scaldatoare“. Prietenii au hotarat sa vorbesc in numele lor, la cimitir. Zadarnica, impotrivirea mea. Am caznit cateva cuvinte pe o foaie, mi-am spus ca sunt incapabil sa vorbesc liber, toate mi se pareau de prisos, sterpe, chiar caraghioase. Cand mi-a venit randul, acolo, pe marginea gropii, hartia am uitat-o in buzunar si n-am rostit decat cateva fraze. Parca, eliberatoare. „Fizicianul“ mi-a reprosat: „De ce nu ai citit ce ai scris“? Nu aveam nimic de spus.

Clopotele trase de actorul nostru cu doar trei seri inainte, ca sa braveze sau ca sa dea cu tifla lumii, cine poate sa stie, bateau acum cu totul altfel. Cativa, avand iluzia ca ei stiu sa desluseasca rostul lucrurilor nelamurite, spuneau ca feciorul si-a semnat sfarsitul in noaptea in care a calcat peste morminte si a urcat in clopotnita, trezind duhul strigilor.

Cand ne intalnim, foarte rar, cei care am ramas, il evocam pe actorul Dorian. O consolare ca existam.

6. FLORI DE SANZIENE

In vacanta de primavara, am plecat in Valea Tudorei sa-i fac o vizita colegului Mihai N., cum ne intelesesem din iarna. Ma imprietenisem cu un unchi al sau, Ilie Burada, care la o cana cu vin, spunea istorii parca scoase dintr-o carte cu povesti. Pe Mihai, baiat pragmatic, cu aplecare catre ecuatii si socoteli, a si ajuns economist intr-o fabrica, il plictiseau teribil povestile mosului.

Se scurgeau greu zilele in primavara aceea nazuroasa. Iarba firava nu fusese spalata indeajuns de ploi, inca reci, adesea amestecate cu fulgi de zapada, iar pamantul parea ostenit de toate relele, patat cum se afla, ba de un petic de zapada zoioasa, ba de o aratura scrijelita din toamna, ba de ierburi si coceni putreziti. Parca si oamenii nu prea asteptau puterea soarelui, iesirea in camp. Ghiceai ca ar fi voit sa amane lucrarile, dupa acea iarna in care satul fusese batut de-a lungul si de-a latul de echipele de lamuritori. Fara mare succes. Gospodarea ceva prin ograda, sontocaind cu piciorul lui intepenit, cand m-a zarit la poarta. „Hai, domnisorule, asa imi zicea, cu respect, amestecat cu oleaca de ironie, intra, poate iti dau si cererea de inscriere. O sa le rupi gura celor de la facultate, sa zica aia, uite, domnule, ca si studentul roman este angajat in colectivizare“. Radea. Am intrat. Odaia cea mare, racoroasa, mirosea puternic a varuiala proaspata, se apropiau Pastile, si o unda de busuioc se simtea. „Ileana, vino sa te vada domnul student, prietenul lui Mihai“. Clipi hatru. A intrat lin, femeia lui, o femeie din acelea al caror chip anevoie te lasa sa le ghicesti anii, A dat buna ziua, parca ea era musafirul, asa se purta. O stiam, dar si de aceasta data o priveam ca pe o necunoscuta. A revenit, ne-a privit fugar, a asezat pe masa o strachina cu nuci, niste colaci si o cana cu vin uleios, care scotea mereu la suprafata bule gazoase, parca ar fi fost sifonat. Si a iesit. „Uite, asta nu-mi place mie la nevasta-mea, domnule, draga, ii vorbareata foc, zambi retinut barbatul. Glumesc si eu. Femeia asta e buna de pus la rana. Multe mi-a rabdat, nu mi-e rusine s-o spun“. Au taifasuit un timp despre marunte intamplari din Valea Tudorei, despre primavara aceea naravasa. Nici unul dintre noi n-a atins subiectul ce intorsese toate satele pe dos in ultimele luni, colectivizarea cu sila. Dupa un ragaz, cat am baut un pahar cu vin si am rasuflat usurati, acea rasuflare inceata, de placere, cand trupul simte ca nu-l otravesti, Ilie Burada zice: „Daca ai vreme sa asculti, tinere domn, am sa-ti spun o istorie de-a mea, de demult, pe cand aveam varsta matale. Zvarcolirile de-acum sa le lasam ciorilor. N-am spus-o nimanui, nici neveste-mi, nu stiu de ce vreau sa ti-o povestesc tocmai acum, poate ca vad in dumneata flacaul de-atunci, poate ca vreau ca intamplarea aceea, nu grozava, nemaiintalnita, sa nu se uite. Si-asa, parca ar fi fost un vis“. Am rostit un „da“ soptit, temandu-ma sa nu-i tulbur pornirea.

„Ma aflam cu frontul intre Ploiesti si Campina, incepu Ilie Burada. Asta, in '917. In dimineata zilei de douazeci si trei iunie, tin minte ziua, pentru ca a doua zi erau Sanzienele, nu iesise bine soarele de dupa dealuri, ca si incepuse sa dogoreasca, ma cheama comandantul, un locotenent cu vreo cinci ani mai mare ca mine, si-mi zice: Vezi colinele alea ? Era muntean. Eu, da, sa traiti! Te strecori cum stii si observi tot ce se intampla dupa ele. In zona aia sunt trupe austriace si unguresti. Ai ochi ageri, te lipesti de pamant, intri in el, daca e nevoie, te bagi in gaura de sarpe, te faci una cu iarba si pamantul, ostas Burada. Ai inteles ? Mi-am trosnit calcaiele si am plecat in misiune. Bun baiat, ofiterul . Imi spunea toate lucrurile acelea cu asprime, ca sa nu ma pierd, nici nu l-am mai intalnit din dimineata aceea, am aflat tarziu de tot, de la un camarad, ca a fost si-n al doilea razboi, ajunsese colonel, si a cazut la Cotu' Donului. Mai facusem de vreo cateva ori incursiuni din acelea, doar eram cercetas. Mi-am ales calea pe firul unei viroage cu faneata groasa, mustea iarba de zeama pamantului, ma ameteau mirosurile de flori, si, cum faneata era incarcata cu roua, stralucea de-mi lacrimau ochii. Bondarii iesisera din gaoacea lor, cosasii imi sareau prin fata ca sagetile. Habar n-aveau de razboiul nostru. Desi mai fusesem in misiuni de acelea, de data asta, cum ma taraiam pe coate si genunchi, bataile inimii o luasera razna, cinstit iti spun. Nu ca m-as fi gandit ca pot sa dau ortul popii dintr-o clipa intr-alta. Uneori, poate, esti mai linistit cand viata iti atarna de un fir de par, insa atunci, tin minte exact, ca si cum s-ar petrece in ziua de azi, inima imi batea in gat. Naiba stie ce-i cu omul. Nu vezi ca sunt unii care vor sa traiasca chiar si o clipa de ticalosie, numai sa traiasca ? Incep sa urc costisa, nu prea dulce, pe deasupra, si cam plesuva, sa fie pe pustii, ca tare plesuva mai era. Ajung la creasta. Adun eu iarba, pamant, pietre, ce gaseam cat cuprindeam cu mainile in jur, si injghebez un fel de parapet. Tremura aerul pe dinaintea ochilor, de parca il batea cineva cu lopetile. Nu stau acolo pana a numara la o suta, vedeam ceva miscari de trupe, cand ceva ca fierul rosu ma arde in coapsa. Incerc sa ma intorc, tot de-a busilea, dar ma rostogolesc si ma rostogolesc pana la poalele costisei, dar spre dusman. Mi-aduc aminte, pe urma, ca asa cum stateam cu soarele in fata, se urcase bine pe cer si-mi intepa privirea, se uitau la mine trei namile de barbati, mi s-o fi parut ca sunt namile, ca eu ii priveam de jos, imbracati altfel decat noi, vorbind o limba neinteleasa. Unul dintre ei, negricios, cu mustata rasucita, m-a impuns usor cu baioneta. M-am trezit de-a binelea din lesin. Altul, se vedea ca-i superior, statea cu un pas inainte, teapan ca o vergea, spilcuit, il opri pe mustata sa ma mai intepe. Si n-am stiut nimic. Noroc si sanatate, sa mai luam cate un pahar“. Batranul imi ciocni paharul cu un gest rafinat, ca si cum ar fi atins un obiect de pret, gingas si extrem de casant, si sorbi vinul cu buchet de fragi. „Cand am inteles ce-i cu mine, am vazut ca eram intr-un spital. Lume straina, grai aspru, strain, prin ferestre vedeam cladiri mari, cu acoperisuri tuguiate din sticla, nici un copac, nici o pasare, incolo, n-veam ce spune, curatenie lacrima, liniste, surorile mergeau ca pe strat de puf. Dau sa ma ridic, nu izbutesc. Mana dreapta mi-era legata de gat, iar piciorul asta, si Ilie Burada il batu protector, parca ar fi fost o fiinta aparte, detasabila oricand de restul corpului, era bagat in ghips pana la sold. Ilie, mi-am zis, ai sfeclit-o rau de tot, decat asa, mai bine parastasul. Cum ma probozeam, vad ca intra pe usa o femeie. Frumoasa, tinere domn, de s-o pui in cadra. Vine direct la patul meu, se uita gales la mine si imi zambeste. De sub boneta alba ii ieseau cateva suvite balane ca florile de Sanzaiene, stii cum sunt, pielea obrazului, floare de nalba. Imi spune ceva pe limba ei, ma uit la ea cam naucit, nu indraznesc sa-i surad macar. Sa te trezesti peticit peste tot cu bandaje si ghips, intr-un spital strain, si sa-ti zambeasca asa femeie, minune mare, zic. Unde crezi ca eram ? La Viena, tinere prieten, intr-un spital pentru prizonieri. Razboi, razboi, insa in zilele de duminica, tot se auzeau ecouri ale unor valsuri. Am inteles dupa aceea. Veneau de la orchestrele ce cantau intr-un parc din apropiere. Si ma miram, cum ma mir si acum, cum poate o natie care iubeste atat de mult muzica, am constatat asta, sa ia pusca si sa plece la vanatoare de oameni. Sucita fiinta este omul, anevoie de dibuit. Incet, incet, mi-am dat seama ca infirmiera zabovea mai mult langa patul meu si cugetam, asta, la inceput, ca situatia mea era grava. Poate, imi spuneam, ma pregateste pentru amputarea piciorului . “ M-am uitat mai atent la acest barbat, care se apropia de saptezeci de ani, si am ghicit oarecum trasaturile tanarului de odinioara. „Ana, cu doi de „n“, asa mi-a scris cu degetul pe cearsaf numele ei. Avea niste degete nemtoaica, uite, cum are Maica Domnului din icoana aceea. De multe ori le aseman. Stiu si acum cateva cuvinte“. Si Ilie Burada pronunta fericit, se vedea asta, cuvinte ca niste stranii semne, punti de legatura cu visul de atunci: liht, mutar, fraulain, zone, vasar, stoc . „Credeam ca voi fi vindecat, atat cat sa ma tin pe picioare. Si-apoi, lagarul, poate, glontul. Nu stiu de ce credeam eu asa. Citisem undeva, banuiesc, ca unele state procedeaza si in felul asta cu prizonierii, cand nu le ies lor socotelile cu razboiul, cu schimburile de prizonieri. Ori, poate, vedeam in slabiciunea femeii mila ei pentru un condamnat la moarte ? In situatii ca acelea te gindesti la tot felul de lucruri, treci de la ganduri negre la si mai negre. Ma intreba mereu, ajutandu-se si de graiul bratelor, ochilor, cum ma simt, si eu raspundeam mandru: „gut, gut“. Intr-o zi, cind mi-a pus mana pe frunte, sa fi avut fierbinteala ?, mai facuse doar gestul acela, intra in stradaniile surorilor, alinand suferintele bolnavilor, am indraznit sa imi asez mana langa a ei. Sigur, nu gindul mi-a impins-o intr-acolo. Am stat asa un timp, cine stie cat, pe urma si-a strecurat-o domol, iar eu parca am alunecat pe un jgheab de matase. Stateam deseori de vorba. Ai sa-mi spui: Cum adica ? Ii ziceam ce stiam, ea, ce stia, stalceam cuvintele si radeam. Ranile se vindecau, scapasem de ghips, simteam ca sunt iar barbat intreg, numai piciorul asta ramasese intepenit. Ce zici, sa fi avut licoare din asta nu ma inzdraveneam mai repede ? Ei, sa mai luam cate unu ca se-ncalzeste si-i pacat. Noroc“. Paharele cu pereti grosi, striati, au sunat infundat. Gazda a prins in causele palmelor doua nuci, le-a strivit si mi le-a intins, indemnandu-ma sa inmoi in sare miezurile, sa rup din colaci, apoi, a luat alte si alte nuci, spargandu-le in acelasi fel, cu miscari foarte usoare, incete, asezand, calm, intr-o gramajoara, nucile strivite. „Se uitau cei din salon la noi ca la niste oameni cazuti din luna. Se poate sa ma insel. Razboiul a cuprins toata omenirea, vor fi zicand in sinea lor, si astia . Un sarb, smecher, dat dracului, imi facea cu ochiul, cand intra Anna, apoi, o privea tinta, cat statea in salon, cu ochi parsivi. Nu-l bagam in seama, cu toate ca i-as fi crapat capul, cand imi facea cu ochiul ca un pezevenchi ce era. Nu stiu cum sa-ti lamuresc starea mea de atunci, insa, pe masura ce ma vindecam, se cuibarea in mine o tristete pe care n-o mai puteam ascunde. Cand ieseam la plimbare, prin parcul din spatele spitalului, sprijin mi-era trupul Annei, nu carja, si vedeam pe chipul ei o mahnire potolita. Ma intristam si ma bucuram, intelegi ? Era primavara timpurie, ca acum, mugurii de liliac plesnisera in floare. Incepusera schimburile de prizonieri, razboiul se incheiase. Sosise vremea sa plec si eu. Mergeam in convoi catre gara, unii pe picioarele lor, altii, in furgoane trase de cai. Ce vorbesc eu ca mergeam, pluteam, domnule, desi simteam si o apasare pe suflet. La gara, lume de pe lume, vuiet ca-n iad, limbile pamantului amestecate. Venise si Anna. N-o asteptasem, dar iti spun, ne luaseram ramas bun, si-mi spunea ca tot ce-a fost a fost o poveste din vis. Cand am zarit-o in vanzoleala aceea de Babilon, m-a trasnit un gand: s-o iau cu mine in tara. Gand nebun. Ne-am imbratisat lung, ne-am spus ca ne vom scrie, ca, dupa ce se vor potoli lucrurile, ne vom revedea. Si, te rog sa ma crezi, eram convins ca asa voi face. Asta a fost tot. Am urcat in vagon, ne-am uitat unul la celalalt, parca acei cativa metri care ne desparteu erau nemasurat de mari, si cum s-a pus trenul in miscare, in gura, am simtit gustul sarat al lacrimilor. Nu m-ascund sa-ti spun. Imi era si necaz ca mi se intampla mie una ca asta, dar le-am lasat sa curga . Pacatosi mai suntem“.

In cadrul usii aparu nevasta-sa, alb-pala, imbracata in haine inchise, intrebandu-ne cu glas abia deslusit, daca dorim sa gustam ceva. „Da, da, se grabi sa-i raspunda barbatul, ca si cum atunci ar fi iesit dintr-un somn prabusit, ne este foame. Asta nu-i asternut pentru doi oameni care stau la sfat intins“. Femeia a iesit precum intrase, cu pasi de fan matasos, cu mainile de-a lungul trupului subtire, inalt, degetele zugravindu-i-se clar pe culoarea vesmintelor, degete delicate, albe, n-ai fi crezut ca sunt de taranca. Baura restul de vin din pahare in tacere. „Mai stiti ceva ? . “, l-am intrebat cu glas stins. „Deseori, ma gandesc ca nici n-am trait eu o astfel de istorie, ci altcineva, bunaoara, un prieten de demult, care mi-a povestit-o si mie, iar eu, uite, ti-am insirat-o dumitale, pesemne, ca sa n-o uit, sa nu mi se para vis. Ca am ramas cu piciorul asta intepenit, asta se vede, altfel, prindeam si razboiul al doilea, desca veche, dar il prindeam, si cine stie daca mai stateam noi acum la un pahar cu vin. Ca am cazut prizonier si am fost vindecat intr-un spital din Viena, de asta sunt foarte sigur, cum te vad si ma vezi. Incolo, visuri . “

De atunci, nu l-am mai vazut pe Ilie Burada. N-am mai trecut prin Valea Tudorei. Am auzit de la prietenul Mihai ca a murit de cativa ani. De cate ori il vedea, foarte rar, intreba de mine. Aceasta poveste, insa, rupta total de ceea ce se petrecea in acea primavara teribil de tulbure, dramatica, cand Gheorghiu-Dej avea sa anunte tara ca, gata, agricultura a fost in intregime socializata, a ramas ca o intamplare miraculoasa. Lumea incepea sa intre intr-o alta nebunie, ceva mai calma, dar, in timp indelungat, cu aceleasi efecte dezastruoase.

7. VISCOL DE INCERCAT OAMENI TARI

Intalnirea cu L.D., din aceea zi de iarna, cu multa zapada si geruri bestiale, a avut loc la o bodega, unde se putea bea un vin fiert, de calitate si iti puteai dezmorti mainile la soba de tuci din mijlocul locantei. Caloriferele erau reci peste tot. Acolo, mi-a dat intalnire redactorul revistei pentru a-i inmana textul unei colaborari pentru numarul urmator. Regula era sa i-l duc la redactie. Stiam ca e un frecventator al crasmelor, fara a fi ceea ce se cheama un betiv. Era, de fapt, un cozeur consecvent, de aceea, nici nu avusese timp sa scoata decat o cartulie de cronici. Mi-am zis ca o ora de taifas cu acest steril scriitor, ce cunoscuse o multime de confrati celebri, nu putea fi o pierdere de vreme. Ne-am luat canile cu vin aburind de la tejghea, am facut un popas scurt la soba, ne-am dezghetat mainile si ne-am asezat la o masa izolata intr-un colt. Bodega, deloc insalubra, dimpotriva, avea sase colturi, luminate de ferestre ogivale. Daca n-ar fi fost crasma, putea sluji bine drept capela de rugaciune de rit catolic. Nu-i exclus ca asta sa-i fi fost destinatia initiala. „Ai adus textul ?“ I l-am pus pe masa. Uite, dintr-o iarna ca asta, ce zic eu, mult mai parsiva, cu troiene pana la stresinile caselor, tin minte o intamplare. O iarna de incercat oamenii tari. De cateva zile, viscolea neintrerupt. Drumurile, sub intinderea alba, fara capat, nu se mai vedeau, cerul si pamantul se invalmasisera. Era o nebunie sa iesi din sat. Bucuria copilandrilor, insa, era mare, nu ne pasa, intrasem in vacanta, ne pregateam cerbii si buhaiele pentru seara Sfantului Vasile. Pe o zi ca aceea, vine la tata proprietarul fabricii de oale si teracote din targ. Ce zic eu targ: mai mult un sat intins, ce-i drept, cu obor de vite si multe pravaii, cu ateliere mestesugaresti, unde locuiau intr-o neprefacuta ingaduinta romani, ucrainieni, evrei, cativa armeni si nemti. Si un singur tigan, potcovar. Eram la sanius. Se apropie de mine un om, un maldar de cojoace, infofolit cum se afla, sa nu-l banui, desi il stiam bine pe Sami Goldman, avea si crasma, unde se gaseau turte dulci, acadele, dropsuri cu menta, roscove, halvita. Bunatatile din copilarie nu se uita. „Este acasa tata, puiule ?“, ma intreaba. Ii zic ca da, este acasa. „Atunci lasa oleaca saniusul si hai cu mine, ai sa ma pazesti de caini, ca stiu eu, aveti niste javre care sunt in stare de orice. Am o vorba cu taica-tu“. Il insotesc, gandindu-ma la acadele. Intram in casa, tata se uita putin mirat la musafir, nu se astepta la o vizita ca aceea, pe o vreme ca aceea, si-l pofteste sa ia loc. Sta si asteapta. Asta era tactica lui, niciodata nu se repezea cu vorba la om. Astepta. Apoi, catre mine, calm, aproape impasibil: „Baiete, asa imi zicea de la o vreme, du-te in grajd la maica-ta, poate ca o fi terminat de muls vacile. Spune-i sa vina, sa-l cinstim pe domnu' Sami cu ceva“. „Ai baiat mare, domn Toader“. Nu ma inselasem: mi-a pus in palme ceva, ce-i drept, nu acadele, ci dropsuri cu menta. Atunci, am auzit prima oara zicandu-i cineva tatei „domn“. „Lasa asta, il intrerupse tata, doar n-ai venit sa-mi falesti copilul. Zi-i, domnu Sami, care ti-i pasul“. Se duse la dulapiorul stiut, scoase o sticla si-i turna tuica in pahar musafirului, ii ciocni paharul si dadu taria peste cap. „Uite cumu-i socoteala . Ai atat, si rosti o suma, pe cat imi dau seama, frumusica, dar tata nici nu clipi, daca imi duci o sanie cu oale la Cernauti. Intr-un ceas juma', hai, doua ore, esti in obor si zic eu ca pana spre pranz ai si vandut marfa si esti acasa pe lumina. Numai caii matale sunt in stare sa traga o haraba cu oale pe-o vreme ca asta. Stii mata cum, n-o sa te invat eu, asta-i meseria matale. Stiu eu cu cine stau de vorba, altfel n-as fi venit. Ei, ce zici, facem prinsoare ? “ Se uita tata la mama, ea inclina capul domol intr-o parte si tace. Orice ar fi spus ea, tata facea tot ce stia ca trebuie sa faca. Dupa cum, si mama avea teritoriul ei de decizie. „Ce-mi ceri dumneata este sminteala curata. Nu vezi ce-i afara ? Cum sa scot eu caii acum ? N-ai dumneata bani sa mi-i platesti, daca, Doamne fereste, se prapadesc. Ori vrei, domnu’ Sami, si rase subtire, sa mi se gaseasca oasele in primavara prin cine stie ce rapa“. Musafirul nu se dadu batut. Lauda mai abitir caii, iscusinta tatii in carausie, s-au mai ciocnit doua-trei pahare cu rachiu, si deodata, tata imi spune, la fel de calm: „Pregateste caii de drum, baiete, ca n-o fi foc“. Bucuros ca mi se da o asa misiune, o intind val-vartej la treaba. Dar cand vede tata isprava mea, mi-a taiat elanul: „Nu esti bun de nimic, baiete ! Asa se pune fanul ? Sa-l ia prima rafala de vant ? Si asta-i nutret pentru doi cai ca acestia ? Si unde-i bardita ? Daca se rupe ceva la sanie sau imi iese in cale vreun neispravit, eu cu ce-mi fac treaba ? Dar galeata ? . “ Zvarlite de fata cu un strain, cuvintele m-au fript si mai abras. Batuceste el bine fanul in patasca, pune bardita, pune galeata pentru adapat caii, felinarul, fiecare la locul lor. In timpul asta, eu deschideam portile, le proptisem strasnic cu niste bulumaci sa nu le repeada vijelia in cai, pe urma, se urca grabnic in harabaua aceea pe talpi si striga: „Hai, domnu’ Sami, sa-ncarcam marfa. Grabeste-te“. Cand o coti in drum, numai un noian de zapada invartejita, abia am auzit vorbele: „Sa ai grija de casa, baiete“. Dupa cateva clipe, sanie si cai, parca fusesera inghitite de trambele suieratoare, iar darele talpilor se si acoperira.

Trecuse bine de ceasul amiezii. Nu mai dura mult si avea sa se lase intunecimea. Veni si inserarea rapida, cum sunt inserarile in decembrie, si tata nu mai venea. Mama, ba iesea afara, ba intra in casa, sa mai vada de oalele cu mancare, lasate pe plita, sa fie fierbinti. La o vreme, ia felinarul, pune cojocul cel lung si o purcede la drum. Plec si eu dupa ea. Mergem incet, in tacere, catre marginea satului. Viscolul se domolise mult, ici-colo, stelele se vedeau limpede, parca si bezna era sparta de licarirea acelor sori indepartati. Doar un vant sui, geros si subtire, ca un sfichi de bici, ardea obrazul. Inotam prin pulberea de omat, prin suluri, fara sa iau in seama gerul uscat, si incercam sa deslusesc caii, lumina felinarului de la sanie. Mama misca felinarul, sus, jos, cum fac impiegatii din gari, cand dau semnale de noapte pentru trenuri. Odata, mama s-a oprit, m-am oprit si eu, poticnit, mai-mai, s-o izbesc, si am auzit foarte vag sunetul clopoteilor de la cai. De cate ori mi-aduc aminte de noaptea aceea, vine si sunetul . Ne-am dat intr-o parte, sania s-a oprit langa noi, fraiele erau intinse ca niste coarde, si in lumina rosietica a felinarului am zarit mai intai sforile de abur ce ieseau din narile cailor, jeturi tasnind dintr-un cazan sub presiune, apoi, l-am priceput si pe tata, in picioare, strigandu-ne „Urcati repede !“ Mama m-a aruncat pur si simplu, era o femeie voinica, vanoasa, s-a agatat si ea, si harabaua a alunecat iute catre casa. In fata portii, tata, numai ochii i se ghiceau, tot obrazul ii era acoperit de promoroaca, iar mustatile parca devenisera un fel de pamatuf urias, a scos cojocul si a invelit un cal, l-a luat si pe cel al mamei si l-a asezat cu grija pe celalalt. Pe urma, a intrat in curte. Animalele aveau spuma sub coapse. Am luat somoioage de fan si am frecat cu zel pielea aburinda. La masa, tata a mancat in tacere ce i se pusese in strachina. Nimeni nu a scos o vorba. Cum spune un filosof, draga prietene, tacerea aceea era cea mai autentica modalitate de conservare a cuvintelor. Un dialog ezoteric, intens, esentializat se purta atunci intre cei doi.

Mai tarziu, am aflat, cum se aud toate intamplarile intr-un sat, intamplari poleite, adesea, si cu ceva nascociri, dar adevarul are miezul sau, am aflat ca tata, dupa ce vanduse oalele, intrase intr-o crasma si chefuise cu o mandra toata partea lui de castig. Dupa saptamani de munca indarjita, scapa haturile. Si o lua iar de la capat. Si am mai aflat ca fusese urmarit pana aproape la marginea satului, de doua sanii. Probabil, cand au vazut lumina felinarului pe care il tot balansa mama, talharii, care pusesera ochii inca din obor pe banii adunati in chimir, poate, si pe cai, cine stie?, erau cei mai frumosi si puternici cai de prin satele acelea, neispravitii au facut cale intoarsa. De aceea, erau bidiviii tare inspumati.

Nu se ivise geana soarelui, era senin sticla, omatul prinsese pojghita tare, cand tata ma scoala si-mi zice sa gatesc din nou caii pentru drum. „Mergem la Cernauti cu oale“, preciza. Nu mai era nevoie sa-mi spuna cum. Invatasem lectia. Iar bucuria ca voi merge cu el la Cernauti, oras despre care auzisem numai lucruri frumoase, unii ziceau ca era mai frumos si mai curat decat Capitala, bucuria mi-a cotropit fiinta. Am tras la crasma lui Goldman. I-a zis scurt: „Fac un drum cu plata la jumatate din cat mi-ai dat ieri. Da ori ba ?“ „Nu, domnu’ Toader. Mata ieri m-ai inteles, eram in incurcatura, se umpluse magazia cu marfa, oamenii nu mai aveau castig si nici eu, intelegi ? Asa ca iti dau acelasi pret. Nu-s eu omul sa te insele pe dumneata. Doar traim aici, la doi pasi. Pana incarca baietii oalele, stai mata jos si bea un rachiu fiert“. Tata a cerut un toi mare pentru el si unul mic pentru mine. Greu de povestit o asemenea tulburare. „Ia, baiete, si te incalzeste, ca-i ger tapan afara“, ma indemna barbateste. Dar cand a venit Sami Goldman sa ne anunte ca marfa este gata de drum, s-a razgandit: „Te iau alta data, acum, du-te acasa si spune-i maica-tii ca inainte de asfintitul soarelui sunt in ograda“. Nu stiu de ce s-a razgandit. N-am mai apucat sa-l intreb, mereu am amanat intrebarea aceasta, pana ce n-am mai avut pe cine intreba . Am plecat cu o adanca suparare, consolat intr-o parere ca statusem cu el la crasma, la o tuica fiarta. Asa a venit: pe lumina. Mama a iesit in cerdac, el a bagat caii in grajd, nu mai erau scaldati in spume, pe urma a urcat treptele si acolo, in cerdac, a infasurat umerii femeii lui cu un sal turcesc, bogat, cu franjuri mari, din matase de pret, pe care mama avea sa-l poarte, pe dupa gat, ca o podoaba rara, de sarbatori si la petreceri, chiar si in lunile de vara. Il pastreaza si acum in sipetul unde isi tine hainele de inmormantare. Voia sa-l daruiasca nevestei mele, la despartirea definitiva de noi. Stii, prietene, ca nu mai are cui sa lase acest talisman. Am ramas singur. Cand ma duc pe-acasa, il scoate din lada, il intinde pe masa si-l mangaie ca pe-o fiinta, si ma indeamna sa-mi gasesc pe cineva, careia sa-i dea salul. La cei aproape nouazeci de ani, parca nu vrea sa plece dincolo fara sa-l lase cuiva anume . Hai sa mergem, ca ti-am facut capul calendar“.

Ne-am despartit in fata bodegii. „Fii atent sa nu-mi furi povestea. Te dau in vileag“. Zambea. L.D. n-a mai scris niciodata vreo carte. Textele lui din revista erau bine scrise, acrosante. In nici un caz, insa, nu aveau farmecul povestirilor sale de la crasma. Asa spuneau toti care ii erau companioni. Si intotdeauna, pana la ultimul pahar, ramanea un domn sau, cum ii placea lui sa zica, un boier. Se intunecase. Cerul spuzit de luminile tremuratoare, linistea din parcul ce inconjura localul, povestea pe care o ascultasem mi-au alungat toate nelinistile si mizeriile din ultima vreme. Intrasem, pentru cateva ceasuri, intr-o stare de pace.

8. SE DUCE UN TATUC, VINE ALTUL

In dupa-amiaza zilei de 19 martie 1965, ne-am dat intalnire, tustrei, la profesorul Mihnea. Ne invitase conu’ Misu la un pahar de Cotnari, dintr-o damigeana careia atunci voia sa-i dea cepul. Ne-a zis, mie si lui Paul R., profesorul de franceza si prieten comun, ca licoarea era pastrata, pentru sarbatorile Pastilor, dar are el un motiv cu totul special sa nu mai astepte pana atunci. N-am stiut ca dorea sa sarbatoreasca cu niste prieteni de incredere ceea ce astepta de ani. In seara acelei zile, aveam sa aflam adevaratele sale sentimente, spuse pe sleau, pentru regimul comunist, sentimente carora nu le-ai fi ghicit firul. Strecura, e drept, intre oameni bine cantariti de el, cate o ironie la adresa autoritatilor, mai cu seama, pe seama ignorantei si tampeniei lor agresive. Stiam ca facuse Seminarul Teologic de la Tg. Neamt, ca in anul al treilea de facultate, la Teologie, a fost arestat pentru „actiuni dusmanoase fata de regim“, ca facea parte dintr-o familie cu multi calugari si preoti, avusese si un unchi arhimandrit, care trecuse la catolicism si plecase din tara imediat dupa razboi, ca urmase, dupa ce fusese eliberat din puscarie, prin 1955, Literele, la fara frecventa. Preda romana intr-o suburbie linistita a orasului si, suplimentar, latina la liceu. Niciodata, ne spunea, n-ar fi fost admis sa fie profesor la liceu. Desi era toba de carte. Avea un dosar „patat“ si era multumit ca primise acest post, unde se titularizase. Asadar, ne-am intalnit in odaia lui de invederat boem, din acea suburbie semirurala, cu oameni foarte linistiti. Eram dupa ore, hamesiti. Intr-o camara-bucatarie, se pregatea ceva de mancare: carnati conservati in untura, bine rumeniti intr-o tigaie tiganeasca, muraturi gustoase, aromate, atunci scoase dintr-un chiup mare de lut. A dat cep la damigeana, mai bine zis, a scos cu grija dopul ceruit, si a bagat furtunul tragand vinul galben, translucid intr-un ulcior. „Pana pun in farfurii gustarea asta, ia luati, copii, din sangele Domnului“, ne-a indemnat conu’ Misu. Asa-i zicea vinului, ca era rosu ori alb, sangele Domnului. Mirosea a tamaie si a fan proaspat cosit. Paul nu mai contenea cu laude aduse licorii. Chiar dupa primul pahar, se incalzise usor, cum te incalzeste un vin bun, cinstit, tratat cu intelepciune si iubire. Vorbeam despre literatura, mai exact, despre ultimele aparitii din librarii, nesperate de fostul detinut politic, Blaga, Vinea. Nu fusesera inca reeditati Barbu, Pillat, Voiculescu, Fundoianu, Maniu, Mateiu Caragiale. Aveau sa fie, curand. De retiparirea lui Eugen Lovinescu, nici vorba. Pana la selectia de texte critice facuta de I. Negoitescu aveau sa mai treaca vreo trei-patru ani, pana la studiul lui N. Manolescu despre Maiorescu, inca vreo cinci ani, de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Eliade, Emil Cioran nu luasem stiinta decat din periodice consultate, cu aprobari de la decan, la Biblioteca Universitara „Eminescu“, unde puteai sa citesti, tot la sala, pentru perioade limitate, si „Istoria literaturii“ lui Calinescu. Tocmai ma uitam in ea, pe care conu’ Misu o avea, legata in niste coperti de lemn, frumos lustruite si dichisite, pentru ca vechile coperti se rupsesera de atatea treceri prin maini. Dupa stiinta mea, era singurul exemplar din tot targul. O mai vazusem o singura data inainte de a pune mana pe ea la B.C.U., atunci cand, elev fiind, directorul liceului ne-a trimis pe cativa in podul scolii sa incarcam in saci cartile scoase din biblioteca, carti interzise, pe care le aruncam intr-un camion venit sa ridice literatura „subversiva“. In fuga, uitandu-ma la ilustratii, la masivitatea cartii, la eleganta tipariturii, mi-am zis ca as fi norocos sa am o asemenea lucrare in mica mea biblioteca. Nu puteam s-o fur, era prea mare s-o ascund in san. Am furat atunci aforismele lui Schopenhauer, in traducerea lui Maiorescu, fara sa-mi dau seama prea mult de importanta cartii, auzisem de filosof de la preotul nostru din sat, intr-o vacanta. El imi spusese ca nu-l voi putea intelege pe Eminescu, daca nu citesc cativa ganditori germani, intre ei, si pe cel de mai sus, din care imbold ilicit am si-acum acea carte, in frumoasa legatura, cu cotor de piele. E una din piesele bibliofile cu care ma laud prietenilor care-mi vad biblioteca. Si le spun si istoria procurarii ei. Pentru ca fiecare din asemenea carti salvate din dezastrul purificarilor bolsevice are o istorie. Mi-amintesc acum ce-mi povestea un fost coleg de redactie, din vremea copilariei sale dintr-un sat din fostul judet Falciu. La conacul nationalizat din sat venise camionul Securitatii sa confiste biblioteca boiernasului, un om cu carte, cu studii serioase de agronomie la Berlin, ridicat cu ceva timp in urma si dus la temnita pentru ca se scolise in Germania pe timpul lui Hitler si mostenise ceva avere de la stramosii sai, razesi, de fapt. Era o primavara ploioasa, de la conac catre soseaua pietruita Husi-Crasna, camionul trebuia sa treaca peste un podet. Sub greutatea cartilor, puse claie peste gramada, podetul subred s-a rupt si camionul a intrat cu rotile din spate in garla. Au adus autoritatile locale doua perechi de boi sa scoata camionul din mocirla. Soferul a luat cateva tomuri groase, imbracate in piele si in carton presat, si le-a pus sub roti pentru a impiedica patinajul. Ofiterul l-a indemnat: Mai ia, ba, Costica, ca doar si-asa le dam la topit. Ia cate iti trebuie. Si soferul nu s-a lasat rugat. Pe masura ce rotile ieseau din parau, el tot mai punea sub ele alte tomuri ca sa castige teren de inaintare. Copilandrul asista la aceasta scena; pentru ca si tatal sau venise, mai bine zis, fusese obligat sa ajute la deznamolirea masinii. Camionul a fost scos la sosea, iar cartile au ramas in namol. Rupte, in doua cu apa si glod, terciute, zdrentuite, ghemotoace de hartie si cartoane. Din acel amestec de carti si noroi, scolarul a recuperat un superb album geografic al lumii, in limba germana, salvat doar cu cateva foi rupte si unse de mocirla. Albumul fusese pus sub roti pe ultimul metru inainte ca masina sa intre pe pietrisul stabil. Scapase aproape teafar de masacru. Fostul meu coleg pastra aceasta lucrare cu mandrie mare, facea parte din viata spirituala a copilariei sale, viata tulburata de faptul ca, pentru unii oameni cartile n-au nici un pret, de vreme ce le-au folosit drept buturugi pentru despotmolirea unui camion. Sau le-au ars, pur si simplu. Ca pe niste mortaciuni infestate de ciuma. Straniu comportament la niste oameni care nu stiau ce scrie in acele carti, nu le intelegeau, chiar daca ar fi incercat sa le dibuie sensurile, dar, parca, se temeau de ele, le si dispretuiau, le voiau moartea. Si le ucideau cu pofta dementiala.

Conu’ Misu avea putine carti, dar fundamentale: „Biblia“, in traducerea lui V. Radu si Gala Galaction, „Enciclopedia Romaniei“ din 1938, „Dialogurile“ lui Platon traduse de Cezar Papacostea, Eminescu in editia Maiorescu, Creanga, editia Kirileanu, toate cele paisprezece volume din colectia „Istoria romanilor din Dacia Traiana“ si „Principiile fundamentale ale istoriei“ de Xenopol. La aceasta ultima carte, ne marturisea, tinea foarte mult, de altfel, dorinta lui era sa faca Istoria, daca tot nu reusise sa fie preot, insa, scarba de ceea ce vazuse ca se preda la aceasta facultate, o istorie complet falsa si falsificata, l-a determinat sa urmeze literele. Mai avea pe cele cateva rafturi ale micii sale biblioteci cateva lucrari din scriitori latini si francezi, in original, cateva manuale de literatura publicate inainte de razboi. Nimic din modernii nostri. Cea mai foita carte frantuzeasca era – se vedea de la o posta . „Le Bouddha et sa religion“ de Barthélemy Saint-Hilaire, o editie din 1866. Ca sa-l provoc la o discutie interesanta, m-am oprit deliberat la ceea ce scria Calinescu despre Arghezi si am citit, invitandu-l pe conu’ Misu sa asculte, cu oarecare intentie de a-l necaji: „Ca sa intelegi poezia lui Tudor Arghezi trebuie sa ai vocatia miturilor grozave, a viziunilor cosmice“. Stiam ca nu are apetit pentru acest mare poet, decat poate pentru psalmii sai. Dar si aici avea serioase obiectii. Pentru el divinitatea trebuia invocata in vers asa cum o facuse Voiculescu in „Poeme cu ingeri“. N-a raspuns la provocare. „Poate ca in seara asta avem ceva mult mai important de comentat, ne-a atras atentia, cumva misterios. Mai bine sa ne infruptam putin, o sa ne ierte Dumnezeu ca mancam carne, ieri a fost si pomenirea mortilor, asa ca luati invitatia mea si ca praznuire pentru tata care s-a dus prea tanar in pamant si n-a mai apucat sa ma vada cat de cat implinit. Dar astea sunt povestile mele. Luati, dragii mei, luati“. Pe o masa plianta a pus farfuriile cu bucate. N-a fost nevoie decat de un singur indemn, si Paul, un gurmand declarat, s-a si repezit sa inghita carnatii fierbinti, ce raspandeau un miros lesinator, nu numai pentru burti flamande. A mai turnat un rand de pahare si s-a indreptat catre aparatul radio, un vechi „Philips“, cu o carcasa de ebonita, cautand calm frecventa stiuta, mereu bruiata de „organele democratiei populare“. A prins „Europa libera“. Incepusera stirile de seara. Prima stire a venit ca un soc: murise Gheorghe Gheorghiu Dej. Comunicate, comentarii, ipoteze. Toate acestea erau ascultate intr-o tacere nelamurita, amestecata cu o bucurie ascunsa. Dupa cateva minute, conu’ Misu a spart tacerea: „Ei, copii, asta a fost, sa-l ierte Dumnezeu, c-asa-i crestineste sa spui, ca multe trebuie sa-i ierte. De-acum, ne asteapta altfel de zile. Pot fi mai bune, pot fi mai proaste, niciodata nu stii la ce sa te astepti de la bolsevici. Vom trai cateva zile de doliu national, pe urma, ceacarii, asa le spunea oamenilor cu doua fete, se vor lupta naprasnic pentru ciolan, daca tatucul nostru nu a lasat nici un mostenitor. N-ati auzit ce s-a intamplat dupa moartea tatucului cel mare de la Moscova ? Hai sa traiti si sa aiba Dumnezeu grija de noi“. Am ascultat in continuare comentariile de la „Europa Libera“.

Am ascultat si alte posturi de radio straine, „Vocea Americii“ , BBC, un post italian. Peste tot, aceeasi stire, sucita pe toate fetele. Postul italian zicea ca succesorul lui Dej va fi nevoit, daca vrea sa aiba popularitatea acestuia, de opozant al Moscovei, sa continue aceasta politica. Intre cei numiti ca urmasi la fotoliul cel mare in partid, Ceausescu era ultimul. Singurul argument al succesiunii sale era ca, potrivit traditiei moscovite, este secretar cu probleme organizatorice, deci, si omul care invartea cadrele de partid, care avea toate dosarele pe mana ale activistilor, ca raspundea direct de Securitate, cu alte cuvinte, al doilea om ca putere dupa primul-secretar. Cel mai frecvent nume era al lui Gheorghe Apostol. Nu se banuia ca individul peltic, insignifiant, cu miscari mecanice, ca un ceasornic dereglat, este atat de viclean si ca va trage toate sforile in favoarea sa. Pe la miezul noptii, am ascultat si Radio Bucuresti. Muzica funebra, apoi, comunicatul oficial, rostit de o voce cavernoasa, care avea sa mai fie repetat in urmatoarele ore si zile: „Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Roman, Consiliul de Stat si Consiliul de Ministri ale Republicii Populare Romane anunta cu adanca durere incetarea din viata, in ziua de nouasprezece martie, orele saptesprezece si patruzeci si trei de minute, dupa o boala grea, a tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, presedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romane, fiu credincios al clasei muncitoare si al poporului roman, conducator iubit al partidului si poporului nostru“. Dupa care, conu’ Misu a adaugat: „Fiu credincios, care a umplut puscariile cu oameni nevinovati, care a ucis floarea intelectualitatii si a armatei regale, care a urmat neabatut poruncile lui Stalin si a facut un Canal pentru exterminarea tuturor patriotilor si taranilor romani destoinici. Fetii mei, asta-i adevarul despre iubitul conducator, adevar care trebuie stiut de toti. Poate ca eu n-o sa mai apuc vremea aceea, dar voi sa cautati acest adevar si sa-l rostiti. Iertati-mi patetismul. Nunc et bibendum !“. Si recita dintr-o oda de Horatiu, in latineste, care in traducerea lui Petre Stati suna asa: „Vitejilor, adesea greu incercati de cumpeni/ Alaturea de mine, catati sa v-alungati/ Cu vinul bun din cupe, nelinistile voastre:/ Vom despica mani iarasi, nemarginirea marii . “

Am mai ascultat cateva posturi de radio, care transmiteau, toate, cam aceleasi stiri, prima fiind, totusi, aceea despre disparitia lui Dej, si pe la cinci dimineata ne-am despartit de conu’ Misu. Pusesem tara la cale si croisem proiecte pentru urmatoarea perioada, intrebandu-ne cine va fi urmasul la carma statului, ce politica va face viitorul prim-secretar, ce destin ne asteapta. E drept ca noi, cei care nu stiam decat putine lucruri din cea mai crunta perioada a dictaturii dejiste, eram inclinati sa-i iertam niste excese bolsevicului, despre care auzisem de la unii si altii, din cauza Declaratiei din aprilie 1964. Declaratie pe care o apreciam ca o replica destul de curajoasa la tendintele sovietice de a ne inghiti cu totul, potrivit „planului Valev“, publicat atunci in „Revista economica“ si comentat – cu ordin, se-ntelege – in toata tara. Plan care impartea Romania in zone economice bine stabilite la Moscova, coordonate de noi organisme gen SOVROM-uri. Se ivisera si legende: Dej, personal, s-a dus la Galati, unde trecea peste Dunare, la Reni, in URSS, conducta prin care curgea petrol romanesc fara masura. Trecea ca apa pe garla. Si conducatorul partidului nostru a inchis cu mana lui acea conducta, in prezenta unui reprezentant sovietic, stupefiat si, totodata, indignat de gestul lui Dej. Nici un oficial roman trimis acolo sa inchida robinetul nu indraznise sa faca miscarea sfidatoare. Seful cel mare trebuia sa dea o lectie de curaj poporului sau etc. Si o alta, deloc incredibila: Dej fusese iradiat de sovietici, cand participase la intalnirea de la Varsovia a sefilor de state din blocul comunist, care formau pactul militar, prin tratat semnat in capitala poloneza. De acolo i s-ar fi tras si sfarsitul grabnic, in plina forta. N-avea totusi o varsta inaintata, doar saizeci si patru de ani, iar la ultimele infatisari publice arata destul de vital, lasa chiar impresia unui barbat puternic. Cu un an in urma, desfiintase puscariile politice, nu stiam pe atunci ca aceasta masura fusese luata la presiunile unor state democratice si a unor organisme internationale, in librarii, apareau carti de autori interzisi, pe care in facultate nu-i studiasem, puteau fi „consultati“ numai cu aprobarea decanului, la sala bibliotecii, carti din asa-numitul fond secret, in chioscurile de presa apareau publicatii frantuzesti, „Les lettres françaises“, „Le Monde“, sigur, infestate de marxism-leninism, dar fata de mizeria intelectuala pe care o programase partidul pana atunci, mizerie pe care o suportasem si eu in anii de liceu si de facultate, aceste „avansuri“ catre normalitate reprezentau guri de oxigen formidabile. Apareau traduceri din literatura Occidentului, cele mai multe, pe gustul responsabililor cu ideologie comunista, din Sartre, Simone de Beauvoir, Barbusse, R.Rolland, Louis Aragon, toti pro-moscoviti, Dos Passos si alti americani stangisti rau. In alimentare nu gaseai numai marmelada si paste fainoase grosiere, paine neagra pe cartela, rareori, slanina afumata, ca in anii cand la Bucuresti se pusese la cale un festival international al tineretului – vorba vine, international, pentru ca invitati erau doar tineri din tari comuniste si membri ai partidelor comuniste din tarile lumii a treia –, festival care secatuise si bruma de hrana a oraselor. Pentru a arata lumii (carei lumii ?) „bunastarea“ unei tari bolsevizate. Memoria mea pastra nealterata scene ale colectivizarii fortate: fuga unor tarani in padure ca sa scape de intrarea in colective, acele gospodarii (termen impropriu pentru adunaturile haotice, fortate ale taranilor) agricole, gesturi naive si disperate, intre acesti fugari, si frati de-ai mamei, prinsi pe urma si dusi la Securitatea din orasul P., anchetati si batuti pentru a da pilda celorlati sateni de ce li se poate intampla, daca se opun „mersului inainte“. Memoria pastra figura ravasita a altui frate al mamei, Nicolae S., abia sosit din puscarie politica, un om terminat cu mult inainte de vreme, fost comisar de Politie in timpul regimului Antonescu, apoi, chipul lui Manole C., venit din prizonieratul sovietic, la sapte ani dupa incheierea razboiului, intruchiparea suferintei, fricii si saraciei, in ochii mei de copilandru. Memoria conserva pentru totdeauna infatisarea devastata a tatalui meu, barbat tanar atunci, cand a venit dupa trei saptamani de ancheta in beciurile Securitatii din orasul F., neras, cu ochii inflamati, ras in cap, scofalcit, rufos, mirosind puternic a mucegai (statuse numai intr-un beci insalubru, situat sub sediul Securitatii raionale, bine-nteles casa nationalizata), acuzat, pe baza unei anonime, ca ar fi pregatit o razmerita a taranilor fugiti din sat, mai grav, pentru ca ar fi torturat evrei pe cand era slujbas la Politie. Cand, de fapt, a salvat multi evrei de la arestare, anuntandu-i din vreme prin gazda sa, care era evreu, sa fuga din oras pe unde or putea, cand, de fapt, fusese arestat de comisarul Politiei legionare pentru ca dusese o galeata cu apa pentru niste evrei inchisi intr-un bou-vagon, lasat pe o linie secundara, vreme de trei zile, sub bataia soarelui torid din iunie, cand el avusese relatii excelente cu evreii. Asa si scapase de puscarie: referintele din orasul R. au fost, toate, favorabile. Incasase pumni si palme, dormise in beciul acela impreuna cu sobolanii, se alesese cu o conjunctivita si un ulcer. In rest .

Strazile erau pustii la ora aceea. Atmosfera calduta, ceata usoara, de primavara timpurie, o anume usurare de timpuri tensionate, asteptarea calma a altor timpuri, discutiile prelungite din acea noapte, licoarea de Cotnari, care te binedispune, daca esti prudent, oricum, nu te tampeste, toate astea imi dadeau o stare ciudata, parca, vecina cu levitatia. Il auzeam pe Paul ca prin pasla. Desi el vorbea intotdeauna, cu vocea lui de bas-bariton, pe un ton destul de sonor, ca si cum ar fi tinut la gura un amplificator. Dintr-o data, o alta voce, limpede, insa, pe un ton jos, cumva soptit, venita dindaratul unui gard de fier forjat si a unor tufe inalte de tuia, m-a scos din aceea placuta si neimpartasita dispozitie: „Hei, mai, crailor, vorbiti mai incet. Ce naiba, vreti s-o incurcati taman acum, la spartul targului ?“ Ne-am uitat in dreapta, ne-am uitat in stanga, nimeni. Eram chiar in fata liceului. Printre tufele din curte zarim silueta inalta, capul plesuv al directorului N. Bobarnache, cu aerul sau mereu tainic-optimist. Preotul raspopit, trecut la partidul comunist si atasat propagandei bolsevice, in raspar cu toata educatia de pana atunci, cu toata invatatura teologica, convertire repede rasplatita, dupa ce terminase Literele la fara frecventa, cu functia de director al liceului, raspopitul era totusi un tip simpatic. Bun de bancuri la petreceri, cand, in cerc restrans, isi dregea frumoasa voce ca sa ne cante fie „Hristos a inviat“, fie un cantec legionar, iar, in final, cu vadita tonalitate bascalioasa, „Te iubim, partid“. Oportunistul clasic, intelectualul alunecos, pe care l-am intalnit tot mai frecvent in viata mea, oriunde. „Stiti vestea, n-am nici o indoiala, daca veniti de la conu’ Misu, ne spuse dupa ce am traversat strada si am venit langa gardul liceului. Am primit ordin de la partid sa arboram steaguri in berna. Ma duc si eu acasa, cum termin cu steagurile astea“. Atunci, am observat pe paznicul si pradministratorul liceului, urcati pe scari, agatand steaguri pe zidurile scolii. „Duceti-va si voi mai repede acasa si taceti din gura, ca v-am auzit glasurile de la sute de metri. Vad ca sunteti cam obositi. Nu mai veniti azi la ore, va gasesc eu inlocuitori. Dar taceti. Ori vorbiti in soapta despre fete, subiectul asta nu deranjeaza pe nimeni. Mai discutam noi, dar sa se aseze lucrurile . “ Bobarnache a ramas director al liceului pana la pensionare, atingand, se pare, recordul de cel mai vechi director de liceu din tara. Iar la petreceri, cu un sarm inimitabil, canta la fel: „Hristos a inviat“, „Sfanta tinerete legionara“, „Te iubim partid“. Uneori, rar de tot, cand devenea un pic sentimental, doar un pic, pentru ca isi strunea intotdeauna sentimentele, nu prea stiai incotro bat gandurile lui, scotea din portmoneu o fotografie, unde se putea vedea portretul alb-negru al tanarului preot Nicu B. „Nu-i asa ca eram chipes si-n sutana ?“, ne intreba retoric, zambind sagalnic-complice. „Domnu’ director, dar ce bine va statea cu barba, ar trebui sa v-o lasati din nou“, il magulea un trepadus, aciuiat la liceu pe post de profesor de educatie fizica, fost jucator de fotbal, pila unui stab mare de la regiune. Nicu B. nu dadea doi bani pe el, insa ii placea sa-l aiba alaturi, ca un fel de garda de corp, in plus, nu era el omul sa se puna de-a curmezisul la o „rugaminte“ a partidului. Orice stab de la partid era partidul insusi. „Esti nebun, Eugen, cum sa-mi las eu barba ? Nu-ti dai seama ce spui ? Asta-mi mai trebuie cu tovarasii, sa le reamintesc ca am fost in slujba bisericii . Tu nu vezi cum am eu grija de tinuta mea ? Nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar, oricum, tuns, ras si frizat, ca la armata“, ii domoli pornirea lingusitoare a fotbalistului. Si in timp ce punea la loc fotografia, adauga: „Fetii mei, intre cele trei credinte, in Hristos, in „miscare“ si in comunism, exista ceva care le leaga. Toate privesc omul in turma, de turma Domnului vorbesc, sa nu ma intelegeti gresit“. Atunci, zambetul lui capata, parca, o vaga nuanta sarcastica. Nu stiai daca glumeste sau daca ceea ce spune si gandeste. Eu n-am stiut niciodata. Era, orice s-ar spune, un bun pedagog la scoala formarii „omului nou“. De aceea, a si rezistat trei decenii in acel post, important in targ, unde multi activisti, securisti, militieni, chiar procurori cu „facultate muncitoreasca“ isi completau asa-zisele studii, la singurul liceu existent aici.

9.POETUL CA UN HIDALGO

Pastele cadea, in acel an, in ziua clasei muncitoare. Bucuria multor romani, care inca nu-l uitasera pe Dumnezeu. Macar a doua zi dupa Inviere nu mai erau siliti sa lucreze. Dar si mai multi ar fi dorit sa stea cu burta la iarba verde si de Paste si de unu mai muncitoresc. Incepuse sa prinda radacini principiul exprimat printr-o zicala care, se pare, este clocita pe sol autohton: Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim. Cum ziarul trebuia sa apara abia pe trei mai si, cu exceptia catorva reportaje si stiri de „ultima ora“, demonstratii, foc continuu si alte comenzi de partid, redactorul sef, un personaj atipic in nomenclatura judetului, ma si intrebam cat o sa reziste, m-a invitat sa-l insotesc intr-un targ din nordul extrem al Moldovei. Vorba localnicilor, unde se agata harta-n cui. Nicolae R. fusese, la randu-i, invitat de poetul Lucian S., profesor la liceul din acea asezare, „epurat“ de vreo cativa ani dintr-un institut de cercetari literare din Capitala. Ii solicitase cateva poezii si recenzii de carti pentru pagina literara si il publicase de vreo trei ori. Dupa o lunga perioada de puscarie politica si, apoi, de interdictie a semnaturii, erau primele aparitii tiparite ale poetului izgonit. Nicolae R. isi luase aceasta libertate de publicare a unor oameni pusi la index vreo doua decenii, profitand de „liberalismul“ din ultimii ani de domnie ai lui Dej si primii trei-patru ani ai conducerii lui Ceausescu. S-a prefacut ca nu stie dedesubturile viclene ale propagandei de partid. Sau chiar nu a stiut ? Chiar daca atitudinea lui era in raspar cu optica activistilor intepeniti de la judeteana de partid, stalinisti suta la suta. Astfel de initiative personale, neaprobate de partid, usoara lui boema aveau sa-l coste curand. Interpreta prea democratic micile libertati tacit acceptate de sistem. Intrase in conflict cu secretarul cu propaganda, un troglodit cu ifose, noi il poreclisem Presulescu, pentru slugarnicia gretoasa fata de superiori si mitocania fata de subalterni, fost tapinar in Valea Dornelor, cam tuciuriu la chip si la suflet, scolit, dupa patru clase primare, numai la cursuri fara frecventa. La aceasta escapada pascala mai participau alti doi redactori, apropiati sefului: unul, Al.Rodion, neintrecut la zaiafet, cu un umor sanatos, celalalt, Radu F., un ironist bonom, care se duela ca intr-un spectacol cu primul, in replici amicale, uneori, alunecand voit in cabotinism. O companie placuta. Nicolae R. era mare amator de butade si suporta cu inteligenta muscaturile istete ale celor doi amici pe seama aplecarii sale catre bucatele copioase, pe care chiar el le descria cu voluptate. Poetul si nevasta-sa, profesoara si ea la acelasi liceu, ne asteptau, cu miel la cuptor, cu drob, peste la tava, crapi si somn, ne zicea, sticlindu-i ochii, abia prinsi din Prut, tavaliti in mujdei si-n sos de vin, cu cimbru si suc de rosii, cu vin Capsunica si Fraga alba. „Ce ospat ne adasta, o sa va cruciti. Romanul asteapta sarbatorile religioase ca sa si petreaca, asta-i adevarul, nu-i el atat de religios, pe cat ar vrea sa para, dupa mataniile si crucile pe care le face prin biserici. Si-apoi, ce-i si praznicul de dupa inmormantare ? Nu ajunge tot un fel de petrecere ? Numai ca nu se canta si nu se danseaza. Catolicii si, mai cu seama, protestantii sunt mult mai sobri decat noi, ortodocsii, nu fac din inmormantari un ceremonial atat de obositor, complicat si costisitor, caruia i se pune capac o petrecere pe cinste, cu mancare si bautura, ca la o nunta“. Mai fusese musafirul poetului. Ne vorbea de nevasta acestuia cu mare respect. O roscata delicata si o excelenta gospodina, preciza. Ne-am imbarcat in GAZ-ul redactiei. La volan, nea Cobzaru, un sofer blajin, tare cumsecade. Ne-a intampinat cu „Hristos a inviat“. Il selectase Nicolae R., dupa ce randuise trei-patru soferi. O exceptie intre soferii de la garajul judetenei de partid. Am pornit catre targul D.

„Vreau sa-l aduc in redactie, ne povestea in masina redactorul sef. Daca nu reusesc varianta asta, s-ar putea sa se opuna dogmaticul nostru secretar, incerc sa-l ajut sa fie transferat la un liceu in oras. Nu v-ascund, am fost coleg de liceu si bun prieten cu seful de la invatamant, iar el are relatii bune cu Presulescu, pe motive de aranjamente in diverse scoli. Neveste de stabi, neamuri, intelegeti voi. Treaba lor. Vedeti cum atacati problema in gazeta. Eu nu stiu nimic, nu v-am zis nimic, dar articolelor bine argumentate le dau drumul. De asta sa fiti siguri. E pacat ca omul asta, cu eruditia sa, cu talentul sau sa stea izolat intr-un targ cu sase mii de suflete, la margine de tara, fara cale ferata, fara telefonie urbana, unde corespondenta, stiti asta, ajunge mai greu decat pe vremea lui Cuza. Iarna, pe viscole, si la noi, viscolele se tin lant, cam doua-trei luni, n-au nici o opreliste din Siberia pana aici, nu poti iesi de-acolo decat cu sania pana la prima gara. Dupa ce a fost dat afara de la institut si l-a parasit si cea de-a doua nevasta, pentru care si-ar fi dat si viata, a ales acest targ ca un exil. Probabil, o sa va povesteasca si voua istoria. Eu il voi provoca, daca va fi cazul. Ne retragem in biblioteca lui si acolo taifasuim. Ca in fata sotiei, pe care o respecta foarte mult, va dati seama, nu vrea sa vorbeasca despre iubirea lui cea mare“. Nicolae R. ne-a pus in tema si cu alte detalii din biografia personajului care avea sa ne fie amfitrion.

Soarta i-a harazit foarte putin noroc. Nu-i adevarat ca norocul e cum si-l face omul. A debutat la saptesprezece ani la „Gandirea“, sub girul lui Blaga, ceea ce nu-i de colea. Asta, da, noroc. Dar a tinut putin. Pentru ca nu s-a pliat pe timpurile ce au venit dupa aceea. A fost un student stralucit la Litere si Filosofie. Calinescu voia sa-l retina asistentul sau, insa, curand a inceput tavalugul epurarilor si profesorul a fost scos din Universitate. Tanarul Lucian a ramas in vantul vremii. Nu apucase sa-si dea licenta, ca a fost arestat. Pentru niste articole cu tenta nationalista si, mai grav, cu accente antisovietice. Dar Lucian S. era din zona ocupata de Ungaria horthista si a intuit ca aici fusese un aranjament murdar intre cei doi mari capcauni, Hitler si Stalin, peste capul nostru“. Cum sa nu fii nationalist ? A fost acuzat ca-i legionar. Nici vorba de asa ceva. Cateva poezii religioase, cu ton elegiac, vorba unui critic, cam plangacioase, cateva texte publicate la „Gandirea“ si la alte reviste considerate de dreapta, si acuzatia a fost gata. Cand a intrat in puscarie, l-a parasit nevasta, cand a iesit, s-a recasatorit si si-a dat licenta, a luat-o stralucit si, pe fondul reabilitarilor, a fost incadrat la institutul de cercetari literare. A fost dat afara si de la institut. Dovada ca dosarul din ’47 nu fusese dat la o parte, nu fusese uitat. Dimpotriva. L-a lasat si a doua nevasta. I s-a dat un post de bibliotecar intr-o intreprindere. Sa fie in mijlocul clasei muncitoare, sa se ataseze de idealurile acesteia, care vor fi aceste idealuri, sa scrie versuri inspirate din lupta proletariatului pentru binele patriei, nu poeme cu ingeri, i s-a spus la comitetul de partid al institutului. A refuzat oferta, spre indignarea secretarului cu propaganda de la sector. Gratie unui coleg de facultate, care, surprinzator, nu-l uitase, coleg cu functie importanta in minister, a primit aceasta repartitie. De fapt, el a ales acest targ. Mi-a zis ca in mod deliberat a voit sa plece intr-o asezare cat mai indepartata de Capitala, intr-un loc uitat de lume, cu o singura conditie: sa predea intr-un liceu. Visa sa scoata la lumina talente tinere, care se nasc oriunde. Si cred ca are dreptate. Ceva a reusit. Doi fosti elevi ai sai, carora le-a pus in mana texte esentiale si i-a scolit in afara lectiilor din liceu, sunt publicati in reviste literare si au, mi se pare, sanse sa le apara si primele lor carti. Aici s-a insurat a treia oara, cu femeia pe care o veti cunoaste: gingasa ca un crin inflorit. E mai tanara ca poetul nostru cu vreo douazeci de ani. I-a daruit doi copii zdraveni, un baiat si o fata, care, probabil, au sters din sufletul sau multe din esecuri, suferinte si tristeti, cum avea sa-mi marturiseasca chiar el. „Poate, cu doi copii in carca, nu-mi va da papucii si asta“, glumeste cateodata.

In perioada in care era ca frunza-n vant si statea pe la usile ministerului ca sa capete acest post, nevasta-sa, o femeie foarte frumoasa si inteligenta, dar, s-a dovedit, cu un caracter deplorabil, l-a anuntat ca ea nu-l va urma. Va astepta ani mai buni, cand el o sa poata reveni in Bucuresti si vor fi din nou impreuna. Vorbe. Nu i-a pomenit nimic de divort, de vreo alta legatura sentimentala. Cu o seara inainte de a lua trenul catre Moldova, avea repartitia in buzunar, era intr-un fel multumit, capatase oarecare certitudine, a invitat-o pe frumoasa lui doamna la un restaurant select, la masa de despartire, spera, temporara. A fost de adio. Venise cu o jumatate de ora inainte in local, se asezase la masa rezervata, mai retrasa, si astepta. Omul voia sa fie numai cu iubirea lui, sa stea de vorba numai cu ea, in liniste, s-o invite la dans, sa-i faca declaratii de fidelitate etc. Astepta in fata unei cafele si a unui pahar cu vodca. Se simtea ca un adolescent, imi povestea poetul, voia sa-si faca ceva curaj. Nevasta-sa lucra la un institut de cercetari, in domeniul chimiei, pare-mi-se, era bine infipta acolo si nu voia sa riste nimic. Ii spusese, de altfel, sa o astepte in restaurant, ca ea va intarzia putin. Privea catre usa ca un indragostit la prima iubire. Cand a intrat, parca restaurantul se luminase si mai mult, imi zicea cu toata sinceritatea. Era imbracata superb. Mi-a dat si amanunte cu privire la vestimentatia ei. La doi pasi, insa, in fata ei, calca un barbat pe care il stia vag din cateva intalniri scurte, unde il dusese frumoasa lui doamna. Nu credea ca o insotea pe nevasta-sa. Tipul s-a indreptat, alaturi de doamna lui, catre masa. Sa-i cada tavanul in cap. Dar, uite ca am ajuns. Restul va va povesti autorul. Nu se va afla in toane bune pentru confesiune, altadata, dragi colegi“.

Soferul oprise in fata unor garduri inalte, din scanduri, indaratul carora se vedeau o casa mare, cu acoperis in patru ape, acoperita cu tabla, al carei cerdac larg se ghicea dupa stalpii grosi ce sustineau poala acoperisului, casa de tarani instariti ori de mic-burghezi de provincie moldava, si pomi, si vita de vie, ridicata pe spalieri inalti, cu bolta, de la poarta pana la pridvor. „Este gospodaria unor invatatori pensionari, cu ceva avere inainte de colectivizare, care locuiesc de cativa ani la fiul lor din Ploiesti, mare mahar intr-o unitate militara din zona, cica, specialist in rachete, ne-a lamurit Nicolae R., foarte informat. Primaria, in acord cu proprietarii, o inchiriaza pe o suma modica numai familiilor de specialisti, care se obliga sa stea cel putin trei ani in targ. Asa este conventia. Si poetul s-a angajat sa traiasca aici pana la moarte. Asa ca a reparat-o capital si si-a adus toate cartile si revistele, salvate, miraculos. Veti vedea o biblioteca pe cinste“.

Ne-a intampinat chiar la poarta un barbat intre doua varste, cu par bogat, lung, usor incaruntit, incadrand un chip armonios, cu ochi extrem de vii, scaldati de bucurie, mai mult scund, dar foarte robust, avand parca trupul unui luptator. A deschis larg poarta cea mare, invitand soferul sa traga masina in ograda. Si a strigat: „Liliana, au venit musafirii!“ Parca anunta o mare victorie personala. L-a imbratisat pe Nicolae R., iar noua ne-a strans viguros mainile si ne-a poftit in casa. In cerdac, iesise o femeie cu chip mai mult adolescentin, cu ten curat, alb-roz, parul lasat pe spate intr-o claie aprinsa, punandu-i in evidenta si mai mult ochii albastri, limpezi. Trupul ii era invaluit intr-o rochie inflorata, stransa in talie cu o curea. „Poftiti, va asteptam“, a zis firesc, cu o voce copilaroasa, cuceritoare. Bucatele erau asezate. Mielul rumenit, ouale rosii si clondirele cu vin alb-galbui si rosu dominau masa, acoperita cu o panza alba de Olanda. S-au discutat banalitati, mai ales, la inceput, s-au spus bancuri politice, dar si lucruri serioase, intre ele, cele mai frecvente priveau reabilitarea unor scriitori interzisi timp de doua decenii, aparitia unor reviste de cultura, seriile noi ale unor publicatii de prestigiu din perioada interbelica. La un moment dat, s-a iscat propunerea de a scoate si noi o revista, de tip magazin cultural, chiar si ca supliment lunar al ziarului. Era nevoie de aprobari inalte, de multa rabdare si de mici compromisuri. Dar revista aceea, proiectata acolo, in locuinta poetului Lucian S., avea sa apara peste multi ani. La propunerea amfitrionului, ne-am retras in biblioteca, o incapere cu cateva mii de carti, cu mii de reviste, legate in colectii, unele, aproape complete, „Gandirea“, „Viata Romaneasca“, „Convorbiri literare“, „Convorbiri critice“, „Neamul romanesc“, „Contimporanul“, „Sburatorul“, numere rare din reviste de avangarda, pe care nici biblioteci universitare nu le aveau, „75 H.P.“, „Punct“, „Integral“, „Urmuz“, „unu“, „Simbolul“, in care, ne arata, sunt poeme de Tristan Tzara, prea putin sau deloc cunoscute de editorii sai de la noi si din Franta. O bogatie. Nici acum nu stiu cum a reusit acel om sa cumpere atatea reviste. Unele colectii le achizitionase, ne-a spus, de la persoane private, care plecau din tara ori erau in mare criza de bani, altele, de prin anticariate. Dar, mai cu seama, nu stiu cum le-a salvat de la topire, unde le-a ascuns de vanatorii si incendiatorii de carti si reviste „reactionare“. Erau tone de hartie tiparita, cu mii de texte ce treceau, in ochii cenzorilor bolsevici, dusmanoase, antistatale, extrem de nocive pentru „omul nou“ in devenire. Intr-un colt al camerei, in jurul unei mese-birou, asezati pe bancute rustice din lemn, poetul ne-a istorisit intamplarea de care ne pomenise redactorul-sef.

„Iuliana imi spusese sa ma gaseasca la masa, sa n-o astept in strada ori sa ma duc s-o iau de la serviciu. M-am supus si acestei doleante. Seful salii, usor surprins ca ma vede singur, comandasem doar o masa pentru doua persoane, numai o anume expresie a ochilor trada uimirea, rafinament profesional, s-a repliat repede, cum numai acesti meseriasi, marunti in felul lor stiu s-o faca, meseriasi care se inrudesc intrucatva cu diplomatii, chelnerul m-a condus la masa rezervata. I-am cerut o votca ruseasca. Pandeam usa. La si un sfert fata de ora stabilita, o zaresc pe iubita mea nevasta indaratul unui barbat atletic, cu vag chip asiat, incadrat de un barbison aranjat la fir de par, imbracat ca la o casa de mode. Vin impreuna la masa mea. Iuliana a facut prezentarile: „Lucian, iti fac cunostiinta cu pictorul . Si-i spune numele. Il vazusem pe la niste vernisaje. El este autorul celor doua lucrari“. Atunci, mi-am amintit de patrulaterele albe de pe peretii usor ingalbeniti ai garsonierei noastre. Si m-am intrebat de ce lipseau acele tablouri de vreo doua-trei zile. Ma gandisem ca le luase Iuliana pentru a le pune in rame mai frumoase. Nu ma ocupam cu chestii de astea. In acele clipe, gandul de a fi numai eu cu ea s-a spulberat si am intuit, ca un animal in pericol de moarte, ca ceva ireparabil se va petrece. Pictorul m-a intrebat ce am baut. I-am zis ca merg, in continuare, pe votca ruseasca. Pe urma, pe un vin alb, sec. „Iuliana ?“, o intreba pe nevasta-mea. Sincer, am avut un soc, cand am auzit intrebarea pusa atat de familiar. „Un coniac“, i-a raspuns. Iar am ramas uimit, pentru ca nu-i stiam aceasta preferinta. Stiam ca ii plac lichiorurile, un pahar cu vin rosu si cam atat. „Imi permiteti? “, mi-a zis pictorul politicos, sa tratez eu cu chelnerul? Am inteles ca este ultima dumneavoastra seara in Capitala si cine stie cand ne vom revedea. Vreau sa fiu amfitrionul acestei mese“. Deci, stia. „N-am nimic impotriva“, i-am raspuns, asteptand parca desfasurarea unui spectacol straniu. Antreuri apetisante, fripturi cu nume frantuzesti, vinuri albe, seci, cum imi placeau mie, cafele cu arome veritabile. Masa regala. Ajunsesem la stadiul in care eram dispus la multe concesii. Cu o detasare superioara, pictorul ma punea la curent cu arta care se facea in tara, mai bine zis, in Bucuresti, exprimandu-si predilectia pentru tendintele innoitoare. Facea sculptura si decoratiuni monumentale, prin comenzi oficiale, la sedii de partid, la moteluri cu circuit inchis, din care scotea bani frumosi si avea si tot felul de privilegii. A recunoscut: era omul zilei. Isi vindea talentul pe arginti buni. Fusese si in cateva excursii de studii in strainatate, platite de U.A.P. Mai tanar decat mine, pictorul, cu succesele lui, ma ingenunchea iremediabil. Iuliana tacea, insa, ghiceam ca este in-tr-o stare febrila, cu atat mai incordata, cu cat nu se trada prin gesturi exterioare. Tacerea crispata sporea aceasta senzatie. Se apropia ora plecarii Le-am spus ca am un tren dupa miezul noptii si trebuie sa plec sa prind macar trei ore de somn. S-a destupat sticla cu sampanie. Deasupra noastra s-a lasat o liniste nisipoasa, pe care o simteam aproape fizic. Desi in salonul mare al restaurantului, orchestra canta, vocile oamenilor incalziti se amestecau intr-un zumzet continuu, ringul de dans era un furnicar de trupuri atatate de patimi. Am ciocnit cupele. Atunci, orchestra a inceput sa cante un tangou, pe care nu-l mai auzisem din anii studentiei, drag mie, iar pe mica estrada a aparut, in aplauzele discrete ale catorva meseni, aceeasi cantareata care lansase melodia cu ani si ani in urma, cand era o tanara si fermecatoare domnisoara. Acum, o respectabila doamna, implinita, cu o voce usor guturala si trista. Nu stiu ce s-a intamplat in fiinta sotiei mele, in momentele acelea, ce resort psihic se declansase in ea, ca m-a invitat la dans. Am intrat in ring. Si-a pus capul pe umarul meu, tulburandu-ma ca altadata. N-am intrebat-o nimic. Nu voiam sa tulbur clipele. Apoi, ne-am retras la masa, in tacere. „Vreau sa-ti spun ceva, Luciane“, a intrerupt deodata tacerea. „Eu nu voi veni niciodata cu tine in capatul acela de tara“. Asteptam alte cuvinte-ghilotina. Dupa o pauza, teribil de grea, a adaugat sec: „Raman cu Pal. De altfel, curand vom pleca din tara“. Ciudat, vestea nu m-a descumpanit. Creierul, insa, isi oprise parca miscarea intr-un punct de echilibru primejdios. Precizarea, „curand, vom pleca“, nici n-o inregistrasem atunci. Nu mai avea nici o importanta ca pleca din tara. De ce nu divortase ? Constatase oare, dupa lunga mea absenta, ca sunt lipsit de orice sansa de reabilitare reala ? Vedea retragerea mea in acest targ indepartat abandonul unui invins perpetuu ? De asta data, am umplut eu cupele de sampanie, am gasit chiar resurse de zambet si, ca un preot care celebreaza logodna mirilor, m-am ridicat, silindu-i si pe ei sa faca acelasi lucru, le-am zis: „Luati cupele, copii, si sa fiti fericiti !“ Dupa ce am baut sampania pana la ultimul strop, am plecat fara sa ma mai uit in urma. Cand am parasit masa, iubita mea nevasta si amantul stateau inca in picioare, cu cupele in maini, intr-o tacere incremenita.

Am intrat in garsoniera, care mi s-a parut dintr-o data pustie. M-am intrebat ce caut in acel spatiu ingust, sufocant. Obiectele nu-mi spuneau nimic, doar acele patrulatere albe, locul unde fusesera tablourile pictorului, imi atrasera atentia. Am insfacat valiza si am iesit ca dintr-un labirint. Am luat drumul catre Gara de Nord cu primul taxi iesit in cale. Doream sa dorm, nu voiam sa rememorez nimic, incercam sa-mi reprim sentimentele, sa le inghesui, cum faci cu hainele murdare, cand le impingi cu piciorul in sacul destinat crematoriului . Si, iata-ma aici, cu domniile voastre, schimba tonul povestitorul. Ma bucur sa va am musafiri. Hristos a inviat“. Ciocniram paharele si, dupa cateva minute, ne-am despartit de poet si de gingasa lui doamna.

Peste putini ani, am aflat ca acest Don Quijote de la targul D. a murit subit, in urma unui stop cardiac. Si ce vital parea. Am avut sentimentul ca a disparut cineva foarte apropiat mie. Desi, nu l-am intalnit decat o singura data, atunci, in ziua a doua de Paste a anului 1960 si .

10. 365 DE SCARI CATRE NIMIC

De multa vreme nu-mi mai vazusem neamurile dinspre mama, de care eram foarte legat sufleteste, din pricini greu de explicat. Se statornicisera intr-un oras de la confluenta Moldovei cu Siretul, plecate, ca atatea familii taranesti, din satul lor razesesc, in care colectivizarea facuse ravagii, niciodata vindecate. Lasasera si pamanturile, si casa cu acareturi, si padure catre Muntii Neamtului, capii gospodariilor gandindu-se obsesiv la ce viitor trebuie sa le croiasca copiilor lor. Unii dintre ei fusesera soldati pe frontul de Est si vazusera ce inseamna ca taranul liber sa fie obligat sa manance la cazanul colectiv. Nu stiau, probabil un lucru, care i-ar fi dumirit intr-un fel: taranul rus scapase de iobagie de abia cu doua generatii in urma si nu i-a fost prea greu regimului bolsevic sa-l aduca in colhoz. Cumplita ironie a istoriei siluite: in acel sat traiau si rudele mamei marelui prozator care participa, cu voie si fara voie, cu stiinta si fara stiinta, la instaurarea dictaturii proletariatului asupra valorilor satului traditional, pe care el le pretuia mult, cel putin, in prozele sale. L-am invitat si pe tata sa ma insoteasca. A acceptat, mai cu seama ca faceam calatoria cu automobilul, altminteri, nu le-ar fi vizitat niciodata. Nu pentru ca ar fi fost in dusmanie cu aceste neamuri, nici vorba, cu acestea nu te poti afla in vrajba, intotdeauna lasa de la ele, numai sa fie bine, dar acest om voia sa para ca nu are nevoie de nimeni. Din goana masinii, trecand printr-un sat din apropierea Mircestilor lui Alecsandri, zaresc printre arbori batrani si scheletici, parca jefuiti de crengi, un conac aproape in ruina. Un zid de piatra, spart din loc in loc, tot mana omului nevolnic operase goliciunile triste, inconjura cladirea cu un cat. Insotitorul imi zice: „Opreste putin. Vreau sa vad mai de-aproape ce-a mai ramas din palatul acestui Sturzan“. Bag maneta in marsarier si il plantez drept in fata fostului parc, acea razletire de arbori schilozi, indaratul carora se profila cladirea ce pastra inca urmele unei arhitecturi distincte. Cobor si eu. „De aici pana la zid erau copaci de tot felul, unii, adusi de prin alte parti ale lumii, si mergeai pe o alee din lespezi de piatra. Tot ce-i piatra aici si ce-a fost este din Pietraria de la noi. Intrarea in curte se facea prin doua porti mari, pentru carute si trasuri, si printr-una mica, pentru oameni, toate, din stejar, cu ferecaturi. Iar palatul, ca palat a fost, avea in spate un turn ca un cilindru, ce adapostea scarile ce duceau catre foisorul cu terasa. Ce vezi tu acum e o caricatura de palat, o jale. A mai ramas un conacel, salvat de la demolare definitiva de un director de Gostat, un ceferist ceva mai scolit si cu scaun la cap. Si, parca, dracul a facut ca aici sa fie gazduiti oligofreni, care, dupa cate imi dau seama, vor termina curand ce-au inceput taranii asmutiti de comunisti. Hai sa mergem ca m-apuca durerea de cap. Si-o sa-ti spun povestea scarilor“. Am pornit automobilul cu un sentiment de usurare si, totodata, ghiontit de curiozitate. Mergeam cu viteza redusa. N-as fi dorit sa ajungem la rubedenii fara sa ascult intreaga istorisire.

„ . Boierul se scula, matematic, la cinci. Stiu asta pentru ca am dormit si eu la palat, cand eram copil. Veneam cateodata cu un mos de-al meu, Costica Perta, care a fost ispravnicel la Mihalache Sturza, de cand a terminat armata pana ce n-a mai putut urca pe cal. Banuiesc, acest obicei masinal si-l formase in anii de scoala, in Germania, dupa soneria ceasornicului elvetian pe care i-l incredintase beizadeaua si de care nu s-a despartit niciodata, nici cand pleca, foarte rar, cu treburi la Bucuresti sau intr-un alt voiaj de afaceri in strainatate. De fapt, omul asta nu pleca undeva fara vreo treaba anume. Stiu insa ca n-avea nevoie sa-l trezeasca ornicul, pentru ca n-apuca sa-si dea drumul clopotelul dinlauntrul mecanismului, eu am vazut minunatia aceea de ceasornic aurit, ca el si era in picioare, imbracat in tinuta de lucru, iarna cu pantaloni din stofa, bagati in cizme, scurta din aba cu guler de blana neagra de miel karakul, iar vara, cu bluzoane si pantaloni din doc, bocanci vanatoresti. In fiecare zi, cobora si urca trei sute saizeci si cinci de trepte, situate in spatele palatului, din turnul cilindric de care iti vorbeam. Trei sute saizeci si cinci de trepte legau antecamera dormitorului sau cu terasa din coasta palatului. Pe terasa mica din foisor, l-am vazut intotdeauna singur. Musafirii, putini, tot mai putini, pe care ii avea, ii primea intr-un salon de la parter, unde erau si rafturile cu carti. Statea acolo, sus, si se uita peste valea Siretului ori peste padurile Ciohoranilor, pufaind din pipa, ingandurat. Rareori, il vedeai pe Mihalache Sturza zambind, necum, sa rada in hohote, cum rad unii din te miri ce, ca tembelii. Arhitectul, am auzit dupa aceea, care primise comanda palatului, un italian stabilit la Iasi, a avut mult de furca. Tot el este proiectantul si antreprenorul ansamblului cu scari, terase si balcoane ce a acoperit rapa alunecoasa din Iasi, groapa de gunoi pentru mahala, rapa care a devenit, cum stii, loc de pelerinaj si adunari alese. In preajma, isi facusera legionarii sediu, cu hotel, tot aici, la rapa, isi tineau adunarile publice“.

Brusc, mi-am adus aminte de o secventa vazuta de la fereastra Bibliotecii Universitare, fereastra ce dadea catre fostul sediul al Legiunii. Se demola cladirea. Nu cunosc daca din ratiuni de urbanism presant ori pentru ca imobilul ar fi fost subred, ceea ce nu cred. In jurul gramezilor de moloz, mai multi oameni varstnici priveau cu incordare lucrarea. Dardaiau de frig in paltoanele lor uzate, cu caciuli roase pe cap. Era intr-un februarie parsiv, cu rafale de vant siberian, luna pe care tiganul o uraste, ostoind-i-se de tot vlaga, din care cauza o si numeste numai fe, autosugestionandu-se ca, acusi-acusi, vine si mart, cand scapa la urzici. Imi exprim uimirea: Ce cauta acesti oameni pe frigul asta, sa priveasca cu atata interes daramarea unui imobil, si-asa lasat de izbeliste, parca, intentionat? Directorul bibliotecii, un tip frecat de multele conflicte pe care le avusese cu autoritatlile, imi explica misterul. „Isi cauta caramizile, imi zice cu un suras ironic in coltul buzelor. Cand s-a inceput constructia, fiecare membru marcant al Legiunii a pus cate o caramida in primul rand al zidariei, caramida pe care este imprimat numele donatorului. Comenzi speciale la fabrica din Ciurea. Si, probabil, le este frica sa nu cada caramizile lor in mana securistilor. Nu-i exclus sa fie si-acuma printre ei vreo doi-trei securisti. Se zvoneste ca in subsolul cladirii s-ar putea afla lazi cu arhivele Legiunii. Sau, mai stii ?, vor sa pastreze caramizile ca amintiri ale tineretii lor agitate. Pentru ca Securitatea ii cam stie pe toti legionarii, mai cu seama ca unii dintre ei au intrat in partidul comunist. Apropo: fostul prim-secretar de la regiunea Bacau si directorul uzinelor de vagoane, cel mai vechi director de fabrica de dupa razboi, au purtat in tinerete camasa verde si pistolul la brau. Ca sa-ti dau numai doua exemple. Intereseaza-te de subiectul asta, asa, pentru alte vremuri, si vei avea surprize cu duiumul“.

„Vad ca nu esti prea atent la ceea ce-ti spun, imi intrerupse gandurile insotitorul. Eu pot sa si tac“ „Ba, da, sunt foarte curios de ceea ce-mi spui. Te rog, continua . “ „Arhitectul a facut multe schite si desene ca sa impace gusturile nastrusnicului proprietar. In primul rand, trei sute saizeci si cinci de trepte intr-un turn erau greu de armonizat cu intreaga cladire, cu cerintele unei constructii proportionale. Si eu, care am ridicat ceva case la viata mea, ce-i drept, case taranesti si cateva biserici, dupa planuri bine stabilite, imi dau seama ca nu i-a venit deloc usor arhitectului. Oricum, boierul i-a fost si de ajutor cu parerile lui. Pentru ca era destept foc si tare scolit, nu numai in agronomie, pe care o facuse la nemti, iti dai seama. N-am nevoie de aceste scari in fata, i-ar fi zis arhitectului, nu pentru fala le vreau, ci pentru miscarea trupului meu, care-mi poarta mintea, dimineata si seara, sa simt cum trec zilele, am si eu nebunia mea. Vreau sa vad pana cand imi vor cobori zilele si anotimpurile. Cand nu voi reusi sa le mai urc pana la capat si ma voi opri la al doilea palier, voi sti, banuiesc, ca nu mai am de trait decat o jumatate de an. Ca o ramasita a vietii. Adica, doua anotimpuri si, pe urma, frigul vesnic. Destul stau calare si in caleasca. Treptele trebuie sa fie rupte, i-a mai pretins arhitectului, cu doar patru paliere, pauzele dintre solstitii si echinoctii, respirarile fiintei in impaciuire cu miscarea astrelor. Din foisorul turnului cu trepte privea livada din spatele palatului si Lunca Siretului, pana departe, catre Scheia, apoi, rotindu-se catre apus, Ceahlaul. Dupa ce se satura scrutand lumea de departe, lumina obosita a ochilor se oprea pe caleasca beizadelei, in care nu urcase decat in copilarie. Un randas, anume ales de el, lustruia zilnic alamurile si bronzurile, feroneria aurita, lemnaria de pret, fiarta in uleiuri, stergea plusurile si matasurile. Nu mai voia sa vada altceva din curtea larga, cu grajduri si multe alte acareturi, ci doar caleasca aceea, facuta de caretasi de marca din Austria. Intrecea, ce-i drept, in frumusete orice avea. Nu voia s-o vada nici pe nevasta-sa, grasa, ingrozitor de grasa, nici pe fiica-sa, nebuna si rea cu draci, careia ii placea sa urle la cine nu te asteptai, domnisoara imbatranita, pacostea vietii lui. Se gandea, banuiesc, stand acolo, pe terasa aceea, singuratic, cui va lasa ceea ce au agonisit beizadeaua, el si bunica-su, voda, pe care-l mostenise in parte, ce va face nevasta-sa daca el moare inainte de vreme. De aceea, poate, cobora treptele intr-un ritm aparte, fara sa-si traga sufletul pe paliere. Anii ce-au urmat l-au scutit de griji. Nevasta-sa a murit intr-un accident. Se ducea la manastirea din Boureni, de care avea grija si unde slujea duhovnicul ei. Un motiv, la urma-urmelor, voia sa mai iasa din castel, pentru ca si ea vietuia mai mult singura, boierul n-o vedea cu zilele, cu nebuna de fiica-sa n-avea ce discuta, ii era si frica de ea, petreceri nu dadeau. Singurele ei placeri erau mesele copioase, timp in care sporovaia cu o servitoare tanara din sat, foarte frumoasa, pe care ar fi dorit s-o infiieze, cu bucatareasa, si iesirile la manastire. In padurea Bourenilor, cand se intorcea la palat, se inserase bine, o haita de lupi a speriat rau caii, acestia n-au mai putut fi stapaniti de vizitiu si au gonit bezmetic parasind soseaua. Trasura s-a lovit de copaci si s-a pravalit intr-o surpatura. Vizitiul a fost gasit langa un stejar, pe marginea vagaunii, cu teasta zdrobita, iar cucoana era moarta in caleasca, de inima, aveau sa constate doctorii. Caii se sufocasera in streanguri. Boierul a inmormantat-o intr-un cavou, chiar in marginea padurii, aproape de locul accidentului si nu prea departe de manastire. Daca ne intoarcem pe la Hanul Ancutei, poti sa vezi cavoul. E napadit de buruieni si lastari. Cine sa-l mai ingrijeasca ? Dupa vreo trei ani, fiica-sa a murit in-tr-un ospiciu, dupa cum s-a zvonit atunci, aruncandu-se in cap de la etaj“. „L-ai mai vazut pe boier?“, l-am intrebat. „Ultima oara, l-am intalnit in orasul in care mergem, in urma cu vreo douazeci de ani. Avusese o casa pe strada mare, in care acum locuia cu chirie, in doua incaperi, la demisol. Scapase numai cu doi ani de puscarie, pentru ca nu facuse nici un fel de politica si cedase pamanturile, palatul si casa de la oras inainte de nationalizare. M-a recunoscut. Era vanzator la un aprozar. „Dragul meu, mi-a spus foarte impacat cu soarta, am scapat de toate belelele, nu mai am decat grija mea si, daca mai apuc, vreau sa-mi fac si o pensie. Doua camere mi-ajung. Uite ca n-am izbutit sa urc si sa cobor scarile alea pana la adanci batraneti. Urc si cobor numai sapte scari la demisol. In rest, cum o vrea Dumnezeu“. Fusese in Bucuresti, imi povestea, la cateva zile dupa ce intrasera rusii. Vazuse tancurile sovietice ce intesau Piata Palalatului, batalioanele de proletari care defilau ca apucatii, cu banderole rosii la mana, ca sa-l inlature de la Guvern pe generalul Radescu. Stia ca unde pun rusii piciorul nu mai pleaca, iar turma atatata cu promisiuni de razbunare si trai dulce este inceputul dictaturii.

M-a tras deoparte si mi-a repetat ceva din Testamentul lui Petru cel Mare, din care retin cuvinte ca acestea: „folositi toate mijloacele“, „divizati Polonia“, „luati de la suedezi“, „mergeti fara crutare catre sud si catre nord“, „grabiti decaderea Prusiei“, „patrundeti in Golful Persic“, „instigati“, „dominati“. Atunci s-a intors la mosie si a donat tot statului, care era condus de Petru Groza, Ana Pauker si Dej. Un boier „inrosit“, o evreica internationalista si un ceferist terorist, fara capatai, asa combinatie mai rar gasesti in istoria lumii. Ai auzit, cred, versurile care circulau atunci: „Ana, Petru si cu Dej /Baga spaima in burgheji“. A donat tot in afara casei din oras, care a fost nationalizata, dupa ce a fost bagat la puscarie. Bine-nteles, fara judecata. Nici n-aveau pentru ce sa-l judece, dupa parerea mea. Palatul a inceput sa fie devastat de tarani, noroc de directorul acela de la Gostat, ca a avut grija sa mai pastreze ce-ai vazut. Intr-o zi, vine intr-un sat vecin un regizor sa faca un film despre primul colectiv infiintat in Moldova. Era insotit si de un scriitor care scrisese o carte despre viitoarea temelie a agriculturii socialiste. Au fost gazduiti la palat. Regizorul a vazut caleasca si i-a placut atat de mult, nu se stie prin ce minune scapase nevatamata, probabil, ascunsa de randasul acela, si i-a placut regizorului asa de mult, incat a tras toate sforile si a luat-o, ca donatie, pentru studiourile de la Buftea. Am priceput din spusele boierului ca era om cu influenta la maharii din comitetul central, ca le facea filme de familie, nu numai din acelea de la sedinte si mitinguri“.

Intram in oras. Se poate, mi-am zis, ca acea caleasca s-o fi vazut si eu pe ecrane, in filme cu voievozi, neaparat eroi si mari patrioti, ori cu haiduci, care urmaresc pe boierul opulent, las si hraparet, tolanit in plusurile unui radvan cu feronerie aurita, fugind cu giuvaricale si galbeni .

11. IN SUBSOL

Cand am coborat din tren in statia orasului, primul gand a fost s-o iau indarat. Sau oriunde voi vedea cu ochii. Numai orgoliul si rusinea m-au impins inainte. In raspar brutal cu ceea ce imi imaginam in cele mai nevinovate visuri. Gara, o cladire impersonala, trista, parca ar fi fost adusa dintr-unul din acele filme rusesti, in care un calator, buimac de basamacul inghitit cu nemiluita, nimereste intr-un loc din stepa intinsa, singurul reper care il calauzeste fiind acea statie terminus, luminata de un lampion murdar de funingine si praf, de tantari si fluturi arsi, de muste lipite in propria lor naclaiala. La acea ora de crepuscul obosit, peronul, aproape pustiu, era populat de cateva figuri triste, sterse, prost imbracate. Pe o banca din lemn vopsit in verde inchis, trupul prabusit al unui betiv sau, poate, al unui calator care pierduse trenul ori al unuia care astepta prea mult trenul ce nu mai venea. Impiegatul, cu sapca rosie, slinoasa, nebarbierit, cu pleoape vinetii, umflate, buhait si somnolent, iesise cu paleta aceea sa vegheze, cica, la sosirea si plecarea unui tren de marfa, cu foarte putina marfa. Toate astea si aerul incins, sufocant, desi ar fi trebuit sa se lase racoarea inserarii, cu mirosuri de flori de iunie, mi-au risipit orice speranta. Am pasit in holul ce lega peronul de spatele garii. L-am traversat rapid, izbit de miasmele statute, imbibate de sudori, fum de tigari proaste. Indemnul „Fumatul oprit“, scris pe o tabla afumata, nu era bagat de nimeni in seama. Si am vazut marginea orasului ce se intindea chiar la cativa pasi. Nici un taxi, nici un autobuz catre centru. Un om, dispus sa-mi dea ceva informatii, mi-a zis ca nu mult pana la judeteana, jumatate de ora de mers pe jos, „o tineti tot inainte, asta-i singura strada principala, treceti podul si nu mai este mult, iar in centru sunt toate, dar la ora asta nu mai gasiti pe nimeni“. Hotel ? „Este unul, dar el nu stie daca se poate sta acolo, ca-i in demolare parca . “ Atunci, unde ? Voi vedea. Geamantanul devenise foarte greu dintr-odata. Strada, mai mult o sosea rurala, pe jumatate, pietruita, pe jumatate, cu asfalt gaurit, ducea catre rasarit. Un miros gretos, iritant venea dinspre sud, odata cu o pala de aer ceva mai racoros. Stiam mirosul, aveam sa-l simt deseori, mai cu seama cand batea vantul dinspre topitorie: putoarea de canepa putreda, pusa la murat. Pecetea olfactiva a singurei industrii din targul ce devenise centru al administratiei judetene, gratie interventiilor unui mare demnitar politic din C. C., nascut intr-un sat din preajma, scolit la profesionala din acest orasel, a carui celebritate, daca poate fi vorba de asa ceva, vine dintr-un episod al istoriei noastre, o istorie mult educolorata in manuale si tratate, scrise la comanda. Un voievod a gasit in imprejurimi un loc strategic pentru o curte de popas si de batalie. Din intamplarea asta, localnicii, cu apetit pentru lectiile de istorie patriotarda, trag concluzia ametitoare ca ei sunt urmasii plaiesilor. Rasu'-plansu'. Ceva mai tarziu, niste politruci botezati in patrioti ai vremurilor revolutionare au dat si un ucaz de la un pod. Proclamatia de la . Poate ca s-au urcat chiar pe podul ce trece peste raul pestilential, in care sunt aruncate carpe, ghete gaurite, frigidere „Fram“ ruginite, animale moarte, caini, pisici, pod peste care am trecut, in acel crepuscul catre centru. Dincolo de casele nenorocite, de mahala pacatoasa, doar doua blocuri ale ceferistilor in tranzit, construite inainte de razboi, pareau ceva mai durabile. Dincolo de ele, fosneau porumbistile. O cladire cu coloane ionice si peron acoperit, cu ferestre mari si ziduri solide, inalte, protejate de un acoperis din tabla de cupru, spart la mijloc de o frumoasa cupola din sticla armata, merii batrani din fata si tufele de trandafiri agatatori m-au derutat. Aparitie insolita. Unde-i centrul ?, l-am intrebat pe un barbat cu sapca pe cap si infasurat intr-un costum ponosit. Ajunsesem intre niste gropi, sapate de buldozere, marginite de pravalii inghesuite, cu pereti coscoviti. „Pai, asta-i centru mi-a spus. A fost aici un centru adevarat, era si un parc cu trandafiri, multi trandafiri, cu arbori de vanilie si castani, dar au ras totul. Cica, fac blocuri, sedii judetene“ Si consiliul judetean? „Dupa dughenile astea“. L-am gasit. Cladire ce mi-a amintit de un mic si mizer Reichstag. In ghereta, militianul. La poarta, ofiterul de serviciu, dublat de un securist. Am aratat ordinul de serviciu, de fapt, un soi de legitimatie prin care atestam ca sunt angajatul ziarului ce abia se nascuse. Targul, noul centru administrativ, avea nevoie, vezi Doamne, de ziar. Si de unde veniti ? Si unde veti sta ? Cine v-a chemat ? Ati vorbit cu tovarasul secretar ? Intrebari idioate, insa, slujbasii in uniforma ordinei cenusii voiau sa-si dea importanta in noua lor ipostaza de pazitori ai autoritatilor judetene, fatate peste noapte. Se dau telefoane persoanelor pe care le pomenesc. Veniti dupa mine, mi-a zis portarul-militian. Am iesit din cladire, am inconjurat-o si, prin spatele ei, am patruns printr-o usa intr-un subsol cu miros puternic de lesie, clor si mucegai. Tevi ruginite, brobonite de umezeala, margineau peretii vopsiti in plumburiu. Un culoar lung, la capatul caruia militianul deschide o usa de aceeasi culoare cu peretii. In semiobscuritatea aceea, era greu de deslusit. Intru intr-o incapere cu mai multe paturi. „Aici veti caza, mi se spune pe un ton neutru. Aici, sunt cazati toti tovarasii care vin la noi sa sprijine judetul“. Pleaca fara o vorba, ceva de genul „la revedere“, „noapte buna“, „somn usor“. Nimic. Curand, aveam sa constat ca politetea, in „orasul de legenda“, e marfa foarte rara. Raman in mijlocul camerei ca un hangar, cu paturi metalice, suprapuse, ca intr-o cazarma. Si inca o data imi spun ca ar trebui sa fug cat mai repede la gara, poate prind primul tren catre orasul din nord, pe care l-am parasit dintr-un orgoliu, niciodata justificat. Am invatat mai tarziu, sigur, pe pielea mea, ca anume orgolii se platesc scump. Atunci, eram foarte tanar Dar, iar mi-am zis, cine stie ce poate iesi din aceasta aventura ? N-a iesit nimic. Multe mizerii, iar satisfactii, pentru minte, inima, si literatura, cum scria pe frontispiciul suplimentului transilvan, satisfactii cu pipeta, in picaturi dulci-amarui. Intr-un pat, zaresc, la lumina chioara a unui bec patat de muste si tantari, un barbat. Miroase a ciorapi nespalati. Doarme. Se foieste un pic, isi trage mai bine patura peste cap, deranjat probabil, un pic, de lumina, si nu se mai misca. As fi preferat teribil sa-si bage si picioarele sub patura. Sforaie usor. Las geamantanul langa un pat nedesfacut, altele aveau cearsafurile botite, semn ca fusesera ocupate, sting lumina, ies pe coridorul-tunel si, pe urma, afara. Se innoptase bine. Undeva, se aude o fanfara cantand. Nu-i departe, imi zic. Ma orientez dupa sunetele stridente ale alamurilor. O stranie curiozitate ma face sa aflu cine petrece cu fanfara la acel inceput de saptamana, in-tr-un orasel atat de trist. O stradela scurta, cu pravalii gen vagon, femei opulente si barbati nadusiti iau o gura de aer, in fata usilor, sezand pe taburete. Se uita curiosi la mine. Din incaperile vag luminate vin mirosuri de bucate usturoiate. Dau buna seara, mi se raspunde cu multa politete. Unele figuri au zambetul deschis, nefatarnic. Pasesc pe o alta stradela, cu case semiurbane si o piateta, cu un stalp in mijloc, la capatul caruia scartaie domol un abajur din tabla, sub care un bec arunca dare de lumina chioara pe doua chioscuri din scanduri. Prin sticlele murdare ale ferestrelor zaresc, in lazi, smocuri de ceapa si spanac vestede, borcane cu ardei umpluti in sos de bulion. Tarabele sunt goale la ora aceea. Intr-un container, din care se revarsau gunoaiele mustind sub roiul de bondari grasi, cateva pisici negre isi vad de treburile lor. Zgomotele fanfarei se amplifica. Un miros pe care-l stiu din copilarie, din casele lui Avroian si Sanca, unde ma duceam fara stirea parintilor, ca sa mananc cu puradeii lor „bocoli“, o turta din malai inmuiata cu zer, coapta pe vatra, pe frunza de nuc, mirosul acela de tutun ordinar si de sudori iuti, asiatice, imi atatau neplacut narile. Caini hamesiti, lesinati si de caldura de peste zi, chiote salbatice, zgomotele infernale ale alamurilor, rachiurile duhnitoare, o larma in care se amestecau doua limbi, rostite precipitat, cantece deocheate, stiam prea bine, vesteau o nunta tiganeasca. Oricum, o petrecere tiganeasca. Ma apropii mai mult. Intr-o curte, cu batatura mare, doua case modeste, mai mult niste cosmelii, una acoperita cu tabla neagra, cealalta, cu carton asfaltat, dansau indracit batrani, barbati tineri si in puterea varstei, femei de toate semnele si timpurile, pe margini, si copiii. Daca as mai fi stat, nu era exclus sa vad bataia finala, la apogeu, cu puradei luati de picioare si invartiti ca arme de lupta, cum vazusem, in copilarie, intr-o satra de tigani nomazi, pripasiti pe malul paraului ce traversa satul. Ciudat, imi zic si acum, la aceasta natie, care isi iubeste atat de mult copiii, dar ii sacrifica atat de lesne, lasandu-i de izbeliste sa infometeze, sa cerseasca, sa umble cu picioarele goale pe zapada, sa-i umple paduchii si raia, dar sa nu te atingi de ei, tu, din alta natie, de plozii tiganilor, ca poti fi injunghiat. Iubire primitiva



Ma intorc in subsolul judetenei, unde Securitatea, am aflat apoi, avusese celulele si camerele de ancheta si tortura. Ironie a istoriei, istoria cea necontrolata de oameni, cum e mereu: in vremea regimului Antonescu in aceasta cladire, construita dupa canoanele edificiilor ridicate in timpul dictaturii lui Hitler, in Germania, fusesera sediile Securitatii si Militiei, pana la reinfiintarea judetului, in 1968, cand imobilul cenusiu a devenit resedinta judetenei de partid si a consiliului local. Iar celulele, si camerele de ancheta si tortura fusesera transformate in dormitoare, depozite de arhiva, cantina. Inspectoratul de Interne, cum se numeau, la un loc Securitatea si Militia de la o vreme, cu un termen onorabil, isi facuse alta cladire, mai moderna, retrasa catre marginea orasului, sa nu se mai auda vocile si zgomotele masinilor de noapte. Colocatarul, un tip de vreo patruzeci de ani, blond incert, cu ochelari cu multe dioptrii, citea in pat. Ne salutam sobru. Un intelectual, mi-am zis. N-am aflat nimic despre el. II voi cunoaste atat de bine, nu peste multe zile, incat aveam sa-l evit deseori, mai ales atunci cand era drogat de alcooluri si tinea mortis sa-mi citeasca versurile lui geniale. Altfel, un barbat destept, dar ros iremediabil de complexe, niciodata ostoite, si de boala suptului din sticle si pahare.

„Terenul si documentele de partid sau, mai bine spus, documentele de partid si terenul sunt singurele surse de documentare pentru ziarist, dar si pentru un scriitor. Cu experienta pe care o am, va pot spune ca ,,Omul de la birou, cu par des, negru, dat peste cap, cu linie neta pe fruntea cu piele perfect intinsa, fara nici o cuta, la doua degete deasupra sprancenelor, fata rotunda, bruna, mustata in furculita, extrem de bine conturata, la milimetru, gesturi repezite, aproape isterice, omul-sef, in picioare, asa se simtea si mai sef, ne instruia, ne recomanda, ne indica. Ne arunca in teren. Iar el pleca la judeteana sa se intalneasca cu biroul, cu primul, cu al doilea, cu al treilea, nu conta, mai statea la o barfa de partid si de stat, mai croia un cuvant à la „Scanteia“, ziar pe care il avea drept far calauzitor, in spiritul Venea spre seara sa faca superviza. L-am intalnit si pe colocatarul de la subsol. Era stilistul. Un cabotin, Indrepta, pe romaneste, textelor unor semianalfabeti, sfertodocti, trecuti pe la facultatea muncitoreasca, care sarisera peste liceu, iar gimnaziul il facusera, probabil, la fara frecventa. Unii reusisera sa aiba atestate superioare, dosarele erau puternice, nici o indoiala, ele dictau destinele. Membri ai clasei muncitoare, din care se recrutau continuu activistii, securistii, aristocratia muncitoreasca. Stilistul aducea toate textele la un numitor comun, le facea cat de cat inteligibile. Lozincile, frazele stereotipe, de sedinte, erau intesate cu expresii si vocabule docte, sa le dea, nu-i asa, un lustru. Ma apuca ameteala,. N-am stiut niciodata cum inghiteau cititorii astfel de pagini de ziare. Oare le inghiteau ? Si asa se forjau oamenii noi ? Aduc doua interviuri cu profesori universitari din Iasi si o insemnare despre un sculptor taran. Inlocuitorul sefului, colegul care m-a chemat „sa pun umarul“ la scoaterea acelui ziar, avea si el aere de sef, mai cu seama in absenta omului cu mustata in furculita. Imi zice, asa, in intimitate colegiala, ca in fata colectivului sa nu-i mai zic Zeno, cum ii ziceam in studentie. Am continuat sa-i spun mereu astfel si m-a indepartat de la inima si biroul sau de adjunct. Si-a apropiat o turma de betivi: un bucovinean rau, o exceptie intre congenerii sai din nord, care trecea un destept pentru ca stia citate si versuri pe de rost, mereu exersate prin crasme, un tanar cu maniere de muiere perversa, un vechi si viclean gazetar, speculativ si sentimental, fost ofiter de Securitate, deblocat pentru ca daduse in faza de alcoolism, si asta cu pofta de a-si tine recitalurile cu versuri proprii, ridicole pastise cosbuciene, stilistul de texte scanteiste, un compilator de articole din ziarul central al partidului, care nici nu facea un secret din asta, autopersiflandu-se cu oarece umor.

Invitatie la colegul Zeno de ziua lui. Ii regasesc pe aproape toti trepadusii. Mult vin: pe masa, in sticle, in pahare, la picioarele mesei, in damigene mici, in canistre, pe hol si dupa usi, pe balcon. Vin prost, tratat cu chimicale, plocoane de la C.A.P.-uri si M.A.T.-uri, pe care nevasta-sa, sarmana, isterizata de vesnicele sale campanii bahice, i-l mai arunca din cand in cand pe W.C. Dupa o vreme, se incinge pokerul. Cativa se aseaza la masa de ,joc. Altii beau si barfesc, spun glume in doi peri. Nevasta colegului, resemnata, in camera ei. Intre noi, nici o femeie. Este invitat un pokerist de la parter, marunt instructor cultural, un lungan slab, cu ochi bulbucati, cu par bine ondulat, pomadat, considerat profesionist al acestui joc. Matolitii dispar. Unul dintre ei, badia, fost vulcanizator, cu facultate muncitoreasca si scoala de literatura, om strangator, insfaca si o canistra cu vin de pe hol, zicand: „Si-asa, urmeaza sa fie aruncata maine dimineata la closet, iar noi, la camera, n-avem ce bea . Asta-i dreptate, mai, Zeno ?“ Sarbatoritul, generos, ii spune sa aduca canistra, sa nu faca iar pe niznaiul si sa nu i-o aduca. Jucatorii se planteaza gospodareste la masa. Culturnicul castiga aproape pot dupa pot. Zeno, iritat de norocul lunganului, cere sa-si schimbe locul. Se astepta, poate, ca de ziua lui sa fie lasat sa castige, mai cu seama ca lunganul voia sa vina in redactie. „Nu-i locul, ci dobitocul“, comenteaza tanarul efeminat, care castigase si el cateva maini. „Eu il sun pe nea Vutcarescu, jucator serios, tu treci si chibiteaza“, ii zice gazda tanarului care se obraznicise. „Daca asa hotarati dumneavoastra, ma retrag “. Se retrage definitiv, bosumflat ca o fata mare, nebagata in seama. Nu-i place sa chibiteze. In cateva minute, vine Vutcarescu, si asta activist, dar de sindicat, cu functie importanta in sistem. Trecuse de miezul noptii. Mutra de vulpoi, nas coroiat, nari dilatate, ochi iscoditori. „Mai, baieti, o sa va para rau ca m-ati sculat din. somn. Ce zici, Fanele, este ca astia nu stiu cu cine au de-a face ? “, i se adresa culturnicului, cu care, se vedea limpede, avea relatii speciale. „Punem in joc un pachet nou de carti“, propune gazda. Toata lumea este de acord. Se fac sprituri cu sifon, se dau peste cap, se aprind tigari, toti fumeaza, se da perdeaua la o parte, vine o pala de aer proaspat, dar navaleste si o liota de tantari. „Trage, dom'le, perdeaua aia“. „ Nu-i nimic, ii afumam si pleaca“. „Fa, odata, cartile alea, esti la rand“. „Nu, o luam de la inceput. Eu asa cred ca-i bine“. Acord unanim. Pas, pas, parol, deschid, pe trei, nu merg, carti, da, s-auzim, plus, plus Jocul se incinge. Spectacol interesant. Fete inerte, fete crispate, tigari supte cu lentoare ori cu nervozitate, priviri aparent lenese, indaratul lor se ghiceste nerabdarea, teama, lacomia, carti aruncate viclean pe masa, carti intre degete, se mai soarbe, apatic, dintr-un pahar, privirile se intretaie, potul creste de la o mana la alta. E cel mai mare din acea noapte. „Eu ma retrag, zice vulpoiul Vutcarescu, astept mana urmatoare“. Schimb iute fulgerator de priviri cu lunganul. Culturnicul castiga. „Nu vrei sa intri si tu ?, imi spune Zeno, colegul. Doua-trei maini, sa te mai trezesti, mergi pe mana mea“. Incerc si pierd. Plec. Ma ustura ochii, pleoapele parca imi ard. Se lumineaza de ziua. O noapte pierduta. Cine stie ? A doua noapte, jocul se muta la culturnic. Nevasta acestuia e femeie de lume, obisnuita cu musafiri. Face cafele, aduce gustari, il inlocuieste pe barbatu-su cand pleaca la W.C., fumeaza precum suge sarpele laptele de la pulpa vacii nemulse multa vreme, se duce in dormitor, se schimba intr-un capot aproape transparent, uuufff, ce cald e, zice. Intr-adevar, e foarte cald. Stau la ultimul etaj si terasa betonata si bituminizata emana caldura pana dupa miezul noptii. Aduce vin rece de la frigiderul de pe hol, toarna in pahare, e o gazda agreabila, chiar perfecta. Se spunea, prin targ, ce nu se afla intr-un orasel cu cincisprezece mii de suflete – un sat mai mare, cu ceva blocuri, se zicea ca la petrecerile mai intime, acolo, in apartamentul acela inghesuit, nevasta culturnicului, o bruneta mignona si dragalasa, predispusa la ingrasare, care abandonase facultatea din iubire pentru pokeristul ei drag, cam neispravit cu scoala, dar mereu util organelor de partid si de stat, mai ales la sarbatorile oficiale, cand organiza spectacolele kitsch, asadar, aceasta nevasta dragalasa se urca pe masa si dansa in chilotei si sutien, ca sa-si distreze musafirii. Iar cocosul casei o aplauda incantat si le spunea celor de fata: „Uite, asa sotioara am eu ! Va place ? Ei, asta-i iubirea mea, numai a mea, voi ramaneti cu zgaitul“ Si o cobora de pe masa, luand-o posesiv in brate, apoi, ii dadea o palma peste fundul rotofei, dupa care o trimitea la culcare pe un ton ciudat de sever, ciudat, in raport cu vorbele de pana atunci, cu gesturile tandre : „Gata, iubito, reprezentatia a fost superba, odihneste-te, am nevoie de o nevasta proaspata, iar somnul stiu ca-ti place“. „Pa, puiu’ “, raspundea ea, trimitandu-i bezele de la usa, acoperindu-si inutil picioarele cu faldurile halatului transparent Ai o femeie formidabila, ii spuneau prietenii de poker, tulburati, atatati de dansul Marianei. Intre acesti prieteni, sa le zicem asa, aflandu-se si cativa insi din nomenclatura noului centru de judet: un procuror sef, un sef de la partid, responsabil cu propaganda, superiorul culturnicului, vulpoiul de la sindicat, un tanar securist, care o facea pe libertinul. Tot oameni de soiul astora. „Tocmai o femeie ca asta nu te va trada nicodata, ii zicea procurorul, un ins extrem de smecher, uns cu alifii nebanuite, „calitati“ care ii asigurasera ascensiunea la o varsta destul de tanara. De altfel, nu peste multa vreme, partidul l-a promovat ca activist responsabil cu supravegherea tuturor procuraturilor si judecatoriilor din judet. Culturnicul ii raspunse radios: „Este, Gelule ?“ Dupa care jocul deveni mai aprins si se sparse in ziua. Deschiderile erau tot mai mari, cipurile erau luate in deradere, se plusau sume consistente, se mai lasa amanet cate un ceas, cate un ghiul. Cand isi sleia amicii din targ, culturnicul – mergea vorba – facea turnee de poker la Iasi, Savinesti, Galati, Borzesti, unde prindea specialisti straini, veniti la noi sa instaleze uzine, sa revizuiasca utilaje. Si-i jumulea strasnic. Cu leafa lui mizerabila de culturnic cu studii liceale n-ar fi putut s-o tina pe nevasta-sa acasa, s-o imbrace frumos, sa aiba casa deschisa. Se descurca binisor cu indeletnicirea lui ilicita, pentru ca asa erau considerate toate jocurile de noroc, ilicite, numai pacalelile statului erau licite. Norocul sarlatanilor.

Casa Mavru, modesta ca dimensiuni, insa foarte armonioasa arhitectonic, singura cladire cu personalitate din targ, adapostea redactia. Imobilul cu peron acoperit, coloane ionice si cupola din sticla armata, care mi-a sarit in ochi cand am descins in targ. In august 1944, fusese ocupata de rusi. Aici, isi stabilisera stabii armatei de ocupatie comandamentul. Atunci, a inceput si degradarea. Lambriuri si parchete distruse, stucaturi crapate cu patul „kalasnicovului“, subsolul tehnic si instalatiile sanitare abandonate ruginei, closetul mutat in curte. Omul sovietic se simtea mai bine sub cerul liber. Si-apoi, trupele armatei rosii n-aveau timp sa mearga la subsol, sa traga apa. Cand au aparut ingheturile, pomii au fost despuiati de crengi, pe urma, incet-incet, a fost taiata si livada pentru lemne de foc. Ceea ce a mai ramas din dependinte a fost transformat intr-o amarata magazie. Comandantul orasului, rusul sovietic, a plecat tarziu, prin iarna anului 1945, dupa ce indeplinise ordine superioare: instalase prefect, primar, sef la Politie. Stapanul conacului, un. carturar de soi si un utopic, cu vederi falansteriene, oamenii locului ii ziceau, familiar, conu’ Mavru, a fost alungat. Nu s-a opus deloc. Utopic, utopic, dar a inteles mult mai usor decat altii din patura lui de boieri ca vin vremuri grele, nu numai pentru el. Stia lectiile istoriei. Unde se instaleaza rusul, nu-l mai scoti cu una, cu doua. Iar acum venise cu trupe multe pentru a sta timp indelungat, cine stie, daca nu pentru totdeauna. Nu-l mai poate sili turcul ori austriacul sa-si ia talpasita. Englezul e departe, isi zicea conul Mavru, americanul, si mai departe, mai mult, s-au aliat si cu rusnacul, care a mai stapanit pamanturile astea, si greu a mai plecat. Le-ar planta pe toate cu mesteceni, iar pe noi ne-ar duce in Siberii, Doar granele si vinurile produse de neamul asta ii mai opreste, altminteri Boierul a fost gazduit de o fosta sluga, dintr-un sat apropiat, lucru rar in acele vremuri intoarse pe dos, cand lupta de clasa incepea sa-si arate coltii. A primit o camera in casa facuta din banii sai, asa isi ajuta slugile credincioase, unde si-a adus si o caruta de carti alese pe spranceana, atatea cate puteau fi ocrotite in incaperea aceea din casa taranului. Se intretinea din salahorie la fabrica de caramida din marginea orasului, isi cumparase si vaca cu lapte, rasa buna, se pricepea, nu facuse in zadar studii de agronomie in Germania, incat dadea lapte si gazdei. La alegerea cartilor, asistase, din curiozitate ?, si ofiterul sovietic, care-l mai intreba cate ceva. Rusul sesiza ca boierul ii stie bine limba. In plus, nu era asa cum isi inchipuia el un boier: gras, indaratnic, ingamfat, obraznic. Nu, boierul asta roman era subtirel, foarte modest, cu vorba extrem de calda. Nu-l intelegea, era chiar usor derutat. Cand a vazut ca intre cartile alese punea in lazi si cateva cu litere slavone, l-a intrebat ce-i cu ele, ce reprezinta cartile acelea pentru el, despre ce se vorbeste in ele. Mavru i-a spus ca „sunt povesti despre Rusia, despre neamurile tale, uite, Puskin, Tolstoi, Gogol, ai auzit de ei ?, nu se poate sa nu fi auzit de ei la scoala. Asta-i cartea cartilor, Biblia, cu litere chirilice, de pe care au invatat bunicii si parintii tai, colonele“ Poate ca ofiterul vazuse in copilarie vreo psaltire, cu o cruce incrustata pe coperta, cine stie. „Dar pe Lenin nu-l ai ?“, l-a intrebat ostasul rosu. „Nu , nu-l am, daca mi-l dai tu, il primesc cu placere, ca sa aflu cum v-a croit asa “. Nici sovieticul nu-l avea pe Lenin in ranita lui de ocupant, nici discursurile lui Stalin, nu le avea. A fost convins ca boierul asta nu-i in toate mintile ca pleaca atat de resemnat din casa lui, numai cu cateva lazi de carti si o singura lada cu boarfe si tacamuri modeste, ba, pe deasupra, mai stie si ruseste. Dar auzise si el ca si Lenin s-ar fi tras dintr-un neam de boiernasi, asa ca a dat ordin autoritatilor romanesti, numite de el, sa-l lase in pace pe boierul asta ciudat. Incercase sa-l faca perevoci. Dar Mavru l-a convins, cu vorba lui blajina, de diplomat innascut, ca-i batran si bolnav, si-apoi ce vor zice superiorii lui, cand vor vedea ca el, ofiter superior al armatei rosii, si-a luat talmaci un boier roman. Ar putea s-o incurce. „Ai dreptate, celovecule“, a recunoscut, invins, comisarul polcovnic. Oamenii erau convinsi ca boierul scapase de puscarie pentru ca vorbise cu polcovnicul pe limba lui si ca se angajase muncitor la fabrica de caramida. N-a mai apucat al doilea val de arestari. Murise. L-a ingropat crestineste fosta lui sluga. Ajunsese numai piele si os. In ultimele luni de viata, refuza sa mai manance. Bea apa si ciupea dintr-o bucata de paine. Nu mai iesea din ograda. Toata ziua citea din cartile lui preferate, cum zicea taranul care-l gazduise, observand ca numai cateva erau aproape de patul in care zacea.

Dupa ce-au plecat trupele sovietice din oras, casa Mavru a fost ocupata de comisariatul autohton. Comisarul, fost fierar pe la Codaesti, satul unde avusese crasma tatal Anei Pauker, cam tiganos de neamul lui, corneea galbuie, pleoapele vinetii, tenul negricios-pamantiu, nu smead-palid cum il au multi romani de la ses, nasul coroiat, vocea gajaita, cu inflexiuni molatice, onctuoase, ii trada sangele, comisar al timpurilor noi, a decis sa faca curatenie in conac si a dat ordin sa fie varuit totul, lambriurile sa fie scoase, ca erau prea urate asa, cu lemnul ciopartit, crapat. Si intreaga stucatura a fost tencuita si acoperita cu var, subsolul a fost desfiintat defintiv. Din conac nu mai ramasesera decat armonia exterioara, coloanele ionice care sustineau acoperisul peronului principal si luminatorul frumos, din sticla armata, cu vitralii, din acoperisul central, de deasupra fostei biblioteci.

Amplasarea redactiei in aceasta casa insemna o mare favoare acordata de partid organului de presa al noului judet. Lucru repetat de „saful“ redactiei, ca sa se stie ce important este el. La cateva zile dupa plonjarea in aceasta fauna, un compilator notoriu, este dat afara. Trebuia un exemplu de intransigenta profesionala, mai cu seama ca insul avea si o biografie tare incurcata. Face greva foamei, impreuna cu nevasta-sa, fosta figuranta intr-un corp de balet, amandoi niste ratati, veniti in chip de gazetari in acest targ, care primea de toate pentru toti. Vanzoleala mare, anchete de partid. Securistul responsabil cu presa, cu unica presa din targ, isi dadea importanta, era, probabil, cazul cel mai serios de care se ocupa aici si statea zile in sir in redactie. Lua declaratii peste declaratii, ii interoga pe „grevisti“, avea discutii de mare taina cu „saful“ si adjunctul sau, cu secretarul de partid, care nu stiau cum s-o scoata la capat. Se ajunge la un compromis : compilatorul trece la scrisori, iar nevasta-sa face secretariat. Urmeaza primul conflict personal cu autoritatile de partid. Scrisesem despre abuzurile unui director de abator si de fabrica de conserve, de unde se aprovizionau toti stabii de la partid, de la Securitate si Militie si de la Procuratura, unde se mai faceau si niste chefuri de pomina, intr-un beci de piatra, amenajat ca o crama de lux pentru tovarasi, cand veneau in „control“. Chefuri cu fete si lautari, cu cantece pornografice inregistrate pe banda magnetica, interpretate de o gurista cu mare trecere la masele iubitoare de folclor nou. Nu stiam daca redactorul „saf“ aprobase aparitia acelui articol-ancheta. Fostul meu coleg, adjunctul Zeno, imi spusese doar ca va iesi mare scandal, daca ii da drumul in pagina: „Am auzit ceva de Balta asta, ma rog , treaba ta, sa vedem ce zice sefu' diseara, cand supervizeaza ziarul “. Sau, poate, voiau sa loveasca cu mana mea intr-un sef de la judet, caruia redactorul sef ii ravnea scaunul ? Am inteles, curand, ca se dadeau niste lupte teribile pentru posturi, care mai de care uza de relatii la Bucuresti, la acel inalt demnitar, initiatorul infiintarii judetului cu capitala in acest targ, se ticluiau denunturi la primul-secretar, un ins slab, foarte sensibil la linguseli, ca mai toti indivizii fara caracter si fara carte serioasa. Multe „capuse“ din orase mari, scoase din functii pentru tampenii uriase si ilegalitati publice, pentru nevolnicii stiute si nestiute, gaseau aici scaune goale. Se turnau unii pe altii, isi confectionau anonime ori se atacau fatis in sedinte fulminante, ce alimentau barfa orasului. Cel mai adesea, „capusele“ , cu experienta lor vasta in acapararea de functii, experienta inceputa de multi in perioada colectivizarii si nationalizarii, cand umblau cu pistolul la piept, castigau. Nici nu era atat de greu. Toate mijloacele erau permise, sub aparenta principialitatii si a asa-zisei morale de partid. „Unde te trezesti, tovarasu’, sa lovesti intr-un membru al biroului?“, m-a intampinat secretarul cu propaganda si presa, in loc de raspuns la buna ziua. Nu stiam ca directorul de la abator si conserve (am aflat ulterior ca avea si linie de fabricatie de tuica) e membru. Si chiar daca as fi stiut, tot scriam despre potlogariile lui Balta. Asa i-am si zis secretarului. S-a sculat de pe fotoliu, fostul tractorist, scolit cu liceu si facultate numai la cursuri fara frecventa, in calitatea lui de activist, acum, responsabilul culturii, invatamantului si presei. Cu mainile in buzunare, uneori, uita, si in toiul discutiilor aprinse, se scarpina acolo unde se imbuca picioarele, indiferent daca in fata lui se afla o femeie, ma fulgera cu ochii sai mici, negri, usor migdalati, dusi in fundul capului : „Trebuia sa vezi lista membrilor biroului, asa am dat dispozitie. Nu se publica nici un rand despre un tovaras de-al nostru decat cu aprobarea mea sau a biroului. Dar tovarasul redactor sef nu v-a spus ? Se vede ca nu v-a spus, altfel nu faceai dumneata asemenea grava greseala. Trebuie sa dai o dezmintire si te duci si iti ceri scuze, personal, de la tovarasul director. Chiar maine“.

Am iesit din acel birou capitonat, plusat, cu mobile negre-maronii, un fel de cavou, in care aerul pur nu mai avea loc, convins ca este inutil sa replic, sa argumentez. Capatasem oarecare intelepciune, dupa „meciurile“ cu alti activisti, aproape toti, parca, frati siamezi. I-am spus colegului Zeno, dintr-o suflare, simteam ca ma sufoc, ca eu nu ma bag in porcariile lui, ca plec din aceasta cloaca si ca am facut imensa tampenie, la insistentele lui, de a veni in targul asta nenorocit. Iar eu, i-am mai zis, nu ma duc sa-i cer scuze unui marlan care isi bate joc de oameni si amesteca intreprinderea statului cu averea familiei sale, individ care ar trebui sa stea dupa gratii, nu sa ofere chiolhanuri pentru tovarasi. La aceasta ultima remarca, adjunctul Zeno s-a facut alb, ochii, si asa bulbucati, parca paraseau orbitele, a pus repede degetul aratator pe buze, murmurand: „Ssst“. Apoi, s-a repezit sa inchida ferestrele. Mi-a facut semn sa ma potolesc, sa stau jos, mi-a intins un pahar cu apa, se agita de la usa la birou, parca ar fi fost piscat de un musuroi de furnici. A promis ca face pe dracu-n patru sa potoleasca situatia, iar eu sa ma duc acasa pentru vreo doua zile, ca vorbeste el cu seful, ii zice ca am o problema de familie etc. L-a convins pe „saful“ sau ca sa-l convinga, la randu-i, pe primul-secretar ca nu este cazul sa compromita organul de presa al partidului, acum, la inceput de drum, pentru un fleac, tocmai cand are nevoie de intarirea prestigiului. Si alte bazaconii de genul astora. Omul din fruntea ziarului intrase pe sub pielea primului activist al judetului, pe asta si mizase colegul Zeno, scriindu-i rapoartele, cuvantarile si telegramele catre C. C. si „iubitul conducator“. Isi gasisera si o puternica corespondenta biografica : amandoi crescusera intr-un orfelinat. De altfel, mi-a povestit colegul, intr-un acces de sinceritate – poate avea ceva remuscari si mai pastra o farama de bun simt – redactorul sef ravnea sa ia locul secretarului cu propaganda si facea toate eforturile in acest sens. I-a sugerat „primului“ ca directorul de la abator a fost numit membru in biroul judetean, in locul unor tovarasi cu merite mult mai mari si integri, gratie recomandarilor calduroase ale secretarului cu propaganda si ale inspectorului sef de la Interne. Stia ca primul-secretar, venit de curand in judet, nu apucase sa roteasca cadrele, nici sa participe la chefurile de la crama abatorului lui Balta. „E drept, tovarasul Balta – i-ar mai fi zis redactorul sef primului secretar – este ginerele unui ilegalist, care a fost primul prefect comunist de Falciu, dar, dupa informatiile noastre, el compromite aceasta onoare. Tocmai de aceea, cu atat mai mult

A fost publicata o nota scrisa de adjunctul Zeno, dar semnata „Redactia“, in care se aduceau cateva corecturi la ancheta, iar eu m-am ales cu o „atentionare verbala“ in colegiul redactional. Imi batusem primul cui in talpa. Urmau alte cuie.

12. REVELION IN SINGURATATE

O trecere banala, fara mari sperante, in deceniul noua. Pe doua ianuarie ies in targ dupa stiri. A doua zi trebuia sa transmit ceva ziarului. Trec si pe la cateva institutii de cultura. Scapasem, de data aceasta, de fabricile cu „foc continuu“, care furnizau, potrivit obiceiului, cele mai importante stiri, de pagina intaia. Pentru ca, orice ar fi facut romanul socializat, esential era sa produca cat mai mult otel pe cap de traitor, ideea paranoica a conducatorului. Profesorul D.R. , de la una din acele institutii, printre foarte putinii lefegii pe locul potrivit, cu preocupari mature pentru etnologie si folclor, ma invita la o cafea, la un bar din coasta muzeului. Am refuzat. Stiam ca in localuri nu gasesti decat acel amestec nenorocit si nociv de putina cafea naturala si foarte multe „ingrediente“, orz, soia si naiba stie ce mai puneau dramuitorii alimentatiei rationale, numit, cu umor amar, nechezol. Umorul nostru salvator, justificator a toate cate ni se intampla. Fireste, – numai noua D.R. ma convinge sa merg la acel bar, unde o doamna draguta stia sa te serveasca in asa fel, incat sa nu te simti un intrus. Imi zice, victorios, ca are cafea veritabila de la niste belgieni, pe care o rasnise chiar in acea dimineata. Cafea naturala, belgieni, invitatie neasteptata, cunoscand faptul ca D.R., acest personaj subtire, prea subtire pentru targul cu multa marlanime, este un singuratic. . Am acceptat invitatia. De obicei, singur isi bea cafeaua si coniacul la acel bar, agrementandu-le vartos cu tigari „Carpati“. Probabil, e una din putinele lui placeri. Ritualul sau zilnic. Cu leafa lui de metodist cultural, cum scria in statele de serviciu, renunta la multe, dar la aceste placeri otravitoare si la cumpararea catorva carti foarte bune, nu. Dupa cateva schimburi de cuvinte conventionale, cum se intampla mai totdeauna, scoate din buzunarul paltonului un plic frumos colorat, lucios. Dintr-odata am simtit aroma cafelei, parca uitata. Se duce la bar. „I-am dat simpaticei Iuliana, sa ne faca doua cafele mari, i-am lasat si ei destula, imi comunica radios. Un coniac nu luam ?“ I-am zis ca nu. Si-a luat portia. Mirosul puternic de tigari proaste si de tuici ordinare a fost taiat intrucatva de aroma cafelei. O fata ne-a adus pe o tava doua cesti mari, zaharnita si un ibric dolofan din arama, in care, sub capac, se limpezea lichidul fierbinte, balsamic. Turna in cesti, ridica in aer paharul cu alcool aramiu, imi zise „La multi ani“, dadu pe gat cateva inghitituri si incepu, abrupt, o poveste. „De cand m-a parasit nevasta, eu imi petrec sarbatorile de Pasti, Craciun si Sfantul Vasile ca un cuc. Nu vreau sa incomodez pe nimeni. Nici macar familia fratelui meu, care ma invita constant sa fiu cu ei la aceste sarbatori Pe treizeci decembrie, seful meu, poate il stii intr-un fel, cu aerul ca imi face o mare favoare, imi spune ca in seara Anului nou, daca nu ma supar, ar trebui sa-i insotesc pe doi belgieni, sot si sotie, in satul Voinesti, ca sa filmeze si sa inregistreze pe banda magnetica datinile si obiceiurile de iarna de acolo, ca eu as fi cel mai indicat. Etcetera. Stii, discursul demagogului, care te linguseste, insa, de fapt, vrea sa te oblige sa-i faci servicii“. II ascultam si gandeam ca personaje ca seful sau intalnisem cu duiumul, tot mai multe in ultimii ani, inclusiv, la ziarul unde lucram, si numarul lor tindea sa se multiplice aberant. Criteriile sistemului operau peste tot la fel. Nu stiu unde ar fi putut fi exceptii. „Am plecat la hotel sa-i intalnesc pe belgieni, isi continua netulburat povestea profesorul, atat de detasat, parca ar fi fost vorba de altcineva. Iti dai seama ca trecusera pe la „organe“, aveau aprobari inalte, aveau si o „codita“ de la Secu dupa ei, telefoanele din hotel le erau ascultate. Nici o problema, toate cum le stii. Fusesera instiintati cu cine vor merge la Voinesti, se vorbise cu primarul, cu directorul scolii, cu directorul caminului cultural. Ne-am intalnit in holul hotelului. Ne intelegeam destul de bine in franceza, ei fiind valoni. Am stabilit plecarea. A doua zi, pe treizeci si unu decembrie, ne-am imbarcat in microbuzul nostru si am plecat. Neasteptat, a aparut, taman cand sa iesim din hotel, si un inspector de la cultura, care mie mi s-a parut intotdeauna un trepadus politic, probabil, ai auzit de el, nu se poate sa nu fi auzit de tovarasul Zetu, un ins pe care niciodata n-ai de unde sa-l apuci, mereu cu zambetul acela slinos pe chip, de parca i-ar fata vaca in fiecare zi. M-am prins:omul era „codita“ noastra. Nici directorul meu nu-mi spusese ca ne va insoti. Asa ca avea sarcini de la esalon superior. Ne-a zis, cu acelasi zambet de vesnic calamburgiu, ca vrea sa vada si el obiceiurile de iarna, ca nu a mai fost de multa vreme la tara de Anul nou si tot n-are ce face acasa, ca nevasta-sa sta cu socrii si cu un nepot si alte baliverne. A tinut sa precizeze ca el e orasean, dintr-o mahala a unui targ din sudul Moldovei. Era zloata, vant parsiv, cum stii, o vreme mizerabila. Dupa trei ceasuri de calatorie, destul de dificila, drumul spre Voinesti este catastrofal pe o vreme ca asta, cu pante, curbe, drumeaguri infundate de noroi, ajungem pe la orele pranzului. Soferul, un moftangiu, cum sunt toti soferii care au lucrat pe masinile unor granguri de la partid sau securitate, ne-a zis ca el pleaca acasa si se-ntoarce a doua zi, ca el vrea sa faca revelionul in familie, ca n-are nici o legatura cu filmarile astea. Incepea sa turuie cu insolenta. I-am dat liber. Iar inspectorul Zetu, cu o mina severa, necunoscuta mie, i-a spus ferm ca la prima ora a diminetii sa fie la Voinesti. „Nu ma intereseaza daca bei sau nu de revelion, dumneata sa fii aici. Altfel, iti gasesti cartea de munca la poarta“. Ca prin miracol, soferul a devenit mielusel si n-a zis decat „Sa traiti!“ Ne-a intampinat primarul si directorul caminului cultural, in curtea carei institutii erau cateva formatii de mascati, uratori, de capre, o banda a lui Jianu. Belgienii si-au exprimat, delicat, surprinderea ca fusesera adunati acolo acesti oameni. Ea, pentru ca numai ea este folclorista si isi pregateste un doctorat in folclor balcanic, fusese si in Bulgaria, si-n Iugoslavia, si-n Grecia, ar fi dorit sa filmeze si sa inregistreze toate datinile in batatura taranilor. Cum e si normal. Sotul, agent de publicitate, isi luase concediu ca sa o ajute pe nevasta-sa. Era operatorul ei. Oameni tare cumsecade. El a tras cateva imagini, ea a inregistrat pe banda ceva, ca sa dreaga busuiocul. Au filmat dupa aceea, pe la casele oamenilor, lucruri foarte interesante. Stii ca in satul asta si-n alte cateva, putine, datinile si obiceiurile de iarna inca n-au fost alterate“. Nu credeam ca mai sunt datini si obiceiuri pe deplin conservate. Cunosteam fenomenul din experienta proprie de culegator de folclor, exercitata candva, dar nu l-am contrazis. L-am lasat sa-si continue istoria acelei nopti. Dupa vreo ora, primarul ne invita in primarie sa luam o gustare. Acolo, intr-un birou, pe o masa, erau asezate bucate de tot felul, mai cu seama preparate din carne de porc, sticle cu vin, cu tuici. Ne-am asezat la ospat. Si belgienii erau rupti de foame. Afara incepea sa ninga, cu fulgi mari, densi, repeziti de rafale de vant. Dupa inca o ora, directorul caminului cultural, un invatator din aceia cu Normala, unul din colaboratorii mei in materie de etnologie, un tip remarcabil, ma si mir ca l-au numit in functia asta, importanta, intr-o comuna, ne invita la el acasa, ca sa vedem alaiurile in toata desfasurarea lor originala. Le-am spus belgienilor despre ce e vorba si ei au fost incantati de idee. Invatatorul voia sa inchinam paharul cu vin la trecerea in anul urmator la masa lui, in casa lui. Ne-am pornit la drum. Casa invatatorului Pascal este cam la un kilometru si jumatate de primarie, peste un rau. Zapada se asternea frumos, pamantul se intarise putin din cauza frigului, dar eu, cu piciorul asta, mergeam cam greu. La o raspantie, ne-au parasit primarul si un alt functionar. Cand sa trec puntea, nu pot. Riscam sa cad in rau. Invatatorul se ofera sa vina cu un cal si o sanie, ca sa ma duca pe un drum ocolit, directorul scolii, un zdrahon de barbat, zice ca ma tabarceste el in spate. Belgienii aratau tare incurcati. Se lasase intunericul, iar la lumina unui felinar abia vedeai unde sa pui piciorul. Viscolul se intetise strasnic. Eu am renuntat si m-am intors la primarie, spre marea amaraciune a invatatorului, pe care l-am tras deoparte si l-am avertizat sa fie prudent in conversatie, sa nu atace deloc subiecte de politica, pentru ca are un turnator. Dar el m-a linistit: „Fiti fara grija, domn’ profesor. Il cunosc. El a venit sa-mi ceara o nota informativa in legatura cu ramanerea in Germania Federala a unei nepoate de sora. Era profesoara de latina, dar preda gimnastica, desen, lucru manul, si cateva ore de franceza, intr-un sat nenorocit din marginea judetului. N-avea nici o sansa sa iasa de-acolo. Dar nu i-am dat nimic scris, i-am spus doar cum stau faptele. Si-atat. Cum a izbutit sa plece, nu i-am mai spus. Au organe, sa afle. Este inspector asta la cultura, cum sunt eu vicar la Roma“. Inspectorul trepadus mi-a zis ca trimite el o sanie dupa mine la primarie. „Aranjez eu, nu-ti face griji, cum ajungem la invatator acasa, cum il pun sa caute o sanie cu cal. Tot ciocnim noi paharul la ora zero“. Cert e faptul ca am petrecut revelionul cu paznicul primariei. L-am sculat, la miezul noptii, sa bem impreuna un pahar cu vin si asta a fost tot revelionul. Se culcase, stiind ca are cine veghea telefonul. Norocul meu este ca am intotdeauna o carte de citit la mine, in geanta. Inspectorul informator uitase de mine, insa, ii spusesem invatatorului sa nu trimita nici o sanie, nici un cal pentru ca nu voi veni. La ora pranzului, in ziua de Sfantul Vasile, a venit microbuzul si ne-a luat. La despartirea de belgieni, in afara hotelului, ea mi-a dat, cu multe precautii si stanjeneala, un pachet de cafea boabe, din care bem noi acum. Iar eu i-am strecurat un studiu al meu despre semnificatia mastilor in obiceiurile de iarna. II aveam in geanta, in copie. Cam asta a fost revelionul meu“. A mai aprins o tigara „Carpati“, probabil, a patra, a cincea. Si a sorbit tacticos ultimele picaturi de coniac. L-am intrebat ce carte a avut la el in acea seara. „Un roman al lui Breban, „Bunavestire“. N-am putut sa-l cumpar la vreme si acum l-am imprumutat de la prieten. Stii scandalul cu tiparirea lui la Iasi, exemplare putine, s-au vandut repede. In noaptea aceea l-am terminat. A fost o noapte frumoasa, totusi, in tovarasia acestei carti. Afara era liniste, noaptea, tulburata din cand in cand de talanci si clopotei, de pocnete de bici, deloc deranjante pentru mine, dimpotriva, parca sporeau linistea, paznicul dormea sforaind usor, ca un greier, sa tot citesti. Ai citit cartea ? – ,,I-am spus ca da“. Si ? Un roman puternic, i-am zis, cu cheie, devenirea lui Grobei face parte dintr-un scenariu-parabola, dintr-un sistem, maruntul functionar de la Ucecomul din provincie, fanatizat, fanatismul existand in nuce, ajuns El, unicul conducator, apoi, ingropat din nou in postul sau obscur, dar adulat, divinizat. Pacat ca prima parte este prea stufoasa, intinsa. Daca ar fi redus acest roman la vreo patru sute de pagini, iesea o capodopera. De pe bancheta din spatele nostru, o voce a intervenit : „Cum puteti spune ca aceasta carte e puternica, ca putea fi capodopera, cand nu-i decat o insiruire banala de povesti care nu se mai termina. Nimic din viata noastra, de aici si de acum“. Am intors capul amandoi, surprinsi de interventia oarecum insolenta. Vorbise un ins cu figura de frizer clasic, parul lins la tample, tuns la milimetru, ochi negri, vioi, adumbriti de sprancene trase cu penelul, perciuni taiati la jumatatea obrazului, parca desenati cu penita, ras proaspat. „Poate vorbim de alte carti, domnule “, i-a replicat profesorul . „Nu, nu, vorbesc de romanul lui Breban, cel care a aparut la „Junimea“, cu aprobari inalte. Dar cum sa stie scriitorul Breban viata noastra de aici, daca el sta mai mult in Occident, cum sa construiasca el personaje credibile, daca e rupt total de Romania, pe care doar o viziteaza ca turist“. Profesorul D.R. imi sopteste: „Nu-i raspunde. Asta-i securist. Ne provoaca. Hai sa mergem“. Ne-am ridicat si am iesit. La despartire, profesorul a adaugat: „Nicaieri nu scapi de ei. Nu sunt insa atat de destepti, de profesionisti, incat sa nu te prinzi cu cine ai de-a face. Uneori, chiar sunt de tot hazul“.. „Si, totusi, acesti Grobei multiplicati ne domina viata, ne terorizeaza gandurile, asta-i cel mai trist lucru care ni se intampla“, i-am zis. „Ai dreptate, din pacate“, a admis profesorul. Si a plecat, garbovit, tarandu-si piciorul beteag prin zapada pufoasa, stralucitor de curata. M-am indreptat catre casa hotarat sa trec iar prin romanul lui Breban. Merita sa revin asupra lui Grobei, asupra lui Stefi-Baci, asupra Leliei . Ma despartisem de aceste personaje de vreo patru ani. Merita sa le reintalnesc, desi cunoscusem destule fiinte care semanau, in viata reala, cu personajele autorului. Si voi mai cunoaste. Dar in paginile cartii au alta ,,carne“ si pot deveni nemuritoare.

13. NICHITA SI „QUO VADIS“

Cu destui ani in urma, il cunoscusem pe Nichita Stanescu, cu prilejul unui turneu poetic al acestuia, inconjurat de o suma de prieteni. Deja risipea valuri de metafore la un pahar de vorbe. Ceva trist se lasase pe chipul sau, odinioara, frumos, senin, adolescentin. Cu o iesire neasteptat de sarcastica, vitupera, la un moment dat, „clanul“ unui editor francez: „Batrane, asta publica numai masoni. Asa ca noi n-avem nici o sansa sa fim tradusi acolo, la tovarasul Pierre. Sa-i fie de bine, cu tot neamul lui de juifi . Am ramas surprins. Marturisesc, nu ma asteptam la asa reactie. M-a „vizitat“ de curand. Desi, ca fiinta, nu mai este.

Intr-un cerc de necunoscuti, pledam pentru noutatea poeziei lui Nichita. Un tip, cu o incapatanare greoaie, nu era deloc dispus sa-mi dea dreptate. „Ce te dai breaz, dom'le, cu fluxul muzical misterios, cu inventia limbajului poetic, la acest aranjor de cuvinte ? E un farsor. Recunosc, seducator cu metaforele lui, dar un farsor. Sa aduca cineva un volum de Stanescu si sa ne explice el, sa ne povesteasca ce-a inteles din sensurile profunde, originale ale acestui poet genial !“Zaresc un tip care parea sa-i dea dreptate matahalosului. „Dumneata, care iubesti muzica, imi poti povesti Simfonia a cincea de Beethoven ?“ Insul neaga. „Atunci, cum sa-ti povestesc, imbecilule, un poem ?“ M-am apropiat de masa dusmanului declarat al poetului si i-am strigat : „Iti interzic sa mai vorbesti despre Nichita Stanescu. Si de oricare alt poet. Nu vei avea niciodata o cheie cu care sa deschizi usile unui poem. Asta-i tot“.O femeie cu chip luminos, parea sa fie Olga, care imi imprumutase romanul „Quo vadis“, sa-l citesc neaparat intr-o zi, mai mult nu putea sa mi-l lase, m-a petrecut cu zambetul ei delicat. Si mi-a soptit : „Nu-i cazul“. Avea dreptate.

14. UN NUMAR DIN GLOATA

Vernisajul unei expozitii de grup in orasul B. Amatori, chiar si cu scoli de Bele-Arte, profesionisti, amatori-profesionisti si invers. Eclectica tare, aceasta expozitie, cum sunt multe in orasele marcate iremediabil de provincialism cultural, pe deasupra cultivat cu fervoare de un festival propagandistic ce-a compromis titlul si chiar ideea unui poem romantic. Intre lucrari, remarc doua tablouri de mari dimensiuni, cred ca aveau cam doi metri pe un metru, compozitii cu siluete umane contorsionate, parca, de eforturi sisifice, compozitii in care nu vedeai nici o raza de speranta, nici o unda de optimism, ceva intre expresionismul lui Munch si realismul dramatic din panza lui Repin, „Procesiune religioasa din gubernia Kursk“, dar si cateva ecouri din dinamismul taios al lui Deineka. Totul era invaluit in tonuri cromatice grave, aproape sumbre. Lucrarile meritau selectate pentru o expozitie republicana, dar n-aveau nici o sansa, intr-un context in care se promovau tot mai mult floricele pe campii, pasunismul triumfator, hei-rup-ismul clasei muncitoare. La paharul cu vin de dupa, autorul tablourilor „intunecate“ a venit langa mine si mi-a soptit ca ar vrea sa-mi povesteasca ceva. „Poate scrieti Nici o legatura cu ceea ce pictez eu. Va invit la mine acasa. Daca este timp si dispozitie, va arat ce mai pictez“. Mi s-a parut putin ciudata aceasta propunere, insa, ascultand, pe urma, povestea omului care avea, cred, varsta pensionarii, de altfel, era cel mai varstnic dintre expozanti, majoritatea, apartinand generatiei tinere, am socotit norocoasa intalnirea. Pictorul Bogdan Iablonski dorea sa-l ajut si intr-o chestiune foarte pragmatica: sa scriu despre o nedreptate care i se facea de cativa ani. Nu i se recunosteau zece ani de salahorie fortata, in lagarele de prizonierat din U.R.S.S.

Intr-un apartament de bloc obisnuit, inghesuit intre alte blocuri cenusii, una din cele trei camere era transformata in atelier. Bogdan Iablonski manca o paine de desenator tehnic la cea mai mare fabrica din oras, al carei director, un barbat inteligent si cultivat, dar si plimbat prin lume, gratie exportului de produse cu marca acelei uzine, a inteles din capul locului statutul acestui om si l-a angajat pe un post in care putea sa se ocupe de design industrial si decoratiuni cu scop ergonomic, atat cat se putea in-tr-o industrie socializata, si foarte putin de desen tehnic. Uzina, adica, directorul, i-a repartizat si un apartament cu trei camere, desi pictorul nu avea dreptul decat la doua. Mai existau si asemenea directori. In „atelier“, cateva tablouri de dimensiuni rezonabile erau rezemate de pereti, la nivelul pardoselii. Pe sevalet, o panza in lucru. Se vedea un portret de femeie intr-o miscare de dans. O masa plina cu tuburi, pensule, cutii si cutiute, pahare patate cu stropi de vopsea, un divan mic ocupau sufocant spatiul. L-am intrebat, asa, dintr-odata, prosteste, cum reuseste sa picteze aici marile tablouri. „Nu le lucrez in camaruta asta, mi-a zis. Am o incapere la uzina, unde ma invart in voie“. La invitatia gazdei, am luat loc pe divan. A adus, pe o frumoasa tava din lemn cu intarsii, o sticla cu vin si doua pahare curate. Din bucatarie venea miros de cafea veritabila. S-a asezat pe un taburet, scos de sub masa.

„Eu am fost cetatean sovietic pana in urma cu noua ani, incepu abrupt pictorul. Prin urmare, am trait mai mult in Uniunea Sovietica decat in Romania. Cum am ajuns cetatean sovietic, cum am revenit acasa, e o poveste lunga si incurcata, pe care as vrea sa v-o istorisesc. Eram elev la cel mai bun liceu din oras, lumea zicea ca este unul din liceele de elita din Moldova, in clasa a patra, cum ar veni acum, intr-a unsprezecea. Ne gasim in septembrie 1944. Trebuia sa inceapa anul scolar. Erau incertitudini. Frontul facuse ravagii pe la noi. Eu si cu mama ne aflam in refugiu, intr-un targ din judetul Valcea. Tata era la post, inspector feroviar in Regionala C.F.R., si avea grija de casa. Am luat trenul din oraselul acela valcean, ca sa vad cand incep cursurile. Trebuie sa ma intorc indarat cu aproape saizeci de ani si sa va spun ca tata, pe atunci, casier principal in statia C.F.R. din oras, a fost detasat in Basarabia. Ca sef de gara intr-o localitate din Tinutul Hotinului. Unde m-am nascut eu. Sa revin. N-aveam legatura directa, asa ca am coborat in Gara de Nord sa iau alt tren. Ma plimbam pe peron cu ochii pe ceas, nerabdator sa ajung acasa, de unde trebuia sa-i dau imediat vesti mamei prin telefon. Dintr-odata navalesc din mai multe parti patrule de militari sovietici, conduse de ofiteri GRU si NKDV. Le stiam uniformele. Erau peste tot. „Sa nu paraseasca nimeni peroanele, salile de asteptare, birourile. Pentru ca se va trage“, a tradus la megafon un ostas cuvintele unui ofiter. Au trecut la legitimarea fiecarui om in parte. Ce cautau ? Refugiati din .Basarabia, care fugisera din calea hoardelor sovietice, pe care ii trimiteau – s-a vazut curand nu la casele lor, ci i-au imprastiat pe tot cuprinsul uniunii lagarelor sovietice cat mai departe de vetrele lor, multi gasindu-si sfarsitul in Siberii, in minele din Asia Centrala, in padurile fara capat din nordul indepartat, dincolo de Urali. Au ajuns si la mine. Aveam permisul de calatorie, ca fiu de ceferist, carnetul de elev si, nu stiu de ce, certificatul de nastere, probabil, pentru a ma inscrie in noul an scolar. Cum eram nascut in Basarabia, iar numele de familie are o rezonanta slava, n-au avut nici o indoiala ca sunt fugar de dincolo de Prut. Ba, imi ziceau ca sunt dezertor din armata sovietica. In zadar le-am explicat ca sunt roman de dincoace de Prut, cum arata si adresa din acte, ca trebuie sa merg la colegiu, ca tata este inspector CFR in gara cutare, ca mama este din judetul Valcea . „Gata cu minciunile ! Misca !“, m-a amenintat seful patrulei. Un calmuc, m-a impins cu teava kalasnikovului catre convoiul deja format pe un peron, langa care era trasa o garnitura de vagoane de marfa. Pana spre seara, ne-au imbarcat si, ca sa scurtez, peste doua zile m-am trezit la Liov, devenit oras sovietic. Eram, la un loc, romani, nemti, polonezi, italieni, maghiari, chiar si ucraineni, luptatori in rezistenta anticomunista din Carpatia. Ne-au bagat in baraci si timp de doi ani am lucrat la reconstructia uzinei de locomotive si vagoane, la reparatii de cai ferate. Lagar de munca fortata. Din clipa in care ma impungea calmucul cu teava pistolului mitraliera, mi-am infipt in creier gandul ca trebuie sa evadez, fie ce-o fi. Impreuna cu un camarad, cam de varsta mea – calvarul meu a inceput la optsprezece ani –, de loc dintr-un sat din Basarabia, aproape de Prut, punem la cale evadarea. Si izbutim. Mergeam numai noaptea, pe drumuri ocolitoare, mai mult cu pasul, rareori, prindeam o caruta sau un tren de marfa, iar ziua ne odihneam in locuri dosnice. Si tot faceam proiecte. Am intrat in satul prietenului dupa miezul noptii, cand stiam ca lumea doarme butuc. S-au sculat ai sai, le-am povestit prin ce-am trecut, ne-am spalat, ne-am schimbat si, prudenti, asa cum ne-au sfatuit si parintii lui sa fim, am iesit din sat inainte de a se lumina de ziua. Ne-am strecurat prin lanuri de porumb, era sfarsit de august, lanuri inalte, mirosind ametitor a polen si matase, si ne-am gasit culcus in niste stufarisuri, la vreo suta de metri de Prut. Asteptam momentul sa trecem apa inot. Ne-am taiat cateva tevi lungi de stuf prin care trebuia sa respiram, daca eram nevoiti sa inotam pe sub apa. Familia basarabeanului era convinsa ca nu mai era de trait cu sovieticii. Incepusera deportarile, silniciile si i-au zis ca macar el sa scape de bolsevici. De unde sa stim noi, niste tineri abia iesiti din adolescenta, ca si-n Romania se instalase acelasi sistem politic criminal. Nici acum nu stiu daca ne-a vazut cineva si ne-a tradat ori daca a fost o intamplare nefericita ca aceea cand m-au arestat in Gara de Nord, cert este ca ne-au luat din culcus ca din oala. Au venit doi graniceri cu pistoale mitraliera tinta catre noi si ne-au somat sa ne predam, altfel ne impusca. De cate ori am auzit cuvintele astea: „Te impusc“. Si ne impuscau, n-am nici o indoiala. Ne-au dus direct la o inchisoare din Cernauti. N-as putea sa va spun de ce tocmai la Cernauti. Am dat zeci de declaratii. Dupa o jumatate de an, vazand ca nu ne spune nimeni nimic, am facut greva foamei timp de o saptamana. Ne-au judecat. Completul de judecata al tribunalului militar a judecat un grup de vreo treizeci de persoane din care faceam parte si eu, si a citit sentinta in mai putin de o ora. Va dati seama ca sentinta era dinainte dactilografiata si parafata Tot procesul a fost o panarama propagandistica. Eu si camaradul basarabean am primit, fiecare, cate cinci ani de-inchisoare pentru incercarea de trecere frauduloasa a frontierei. Dupa efectuarea pedepsei, aveam interdictia de a locui, timp de zece ani, in republicile vecine cu Romania. In celula stateam cat dormeam, in rest, tot munca fortata. Cu cateva saptamanii inainte de a fi eliberat din puscarie, sunt instiintat ca fac parte dintr-un lot ce trebuie sa munceasca intr-o colonie miniera din regiunea Tula. Despre basarabeanul meu, pe care l-au repartizat in alta colonie de munca, n-am mai auzit nimic, niciodata. In Rusia, cand dispari prin voia puterii, te inghite neantul. Ei au o vorba: „Iscez bez sleda“. A disparut fara urma. Din cauza lipsei acute de meseriasi, razboiul imputinase mult numarul acestora, care si-asa nu era suficient nici inainte de razboi, cei cu mai multa carte erau selectionati pentru calificare in diverse profesii. In cateva luni, am capatat carnet de artificier de mina. Este de la sine inteles ca pe timpul scolarizarii munceam ca ucenic chiar in subteran. Stateam de multe ori cu apa pana la gat, cand puneam fitile. Riscuri enorme: gaz metan cu duiumul, pulberea care imi intra in porii pielii, in plamani, exploziile se tineau lant. Am vazut multi morti in galerii. Am scapat ca prin urechile acului. Spuneam Tatal nostru“ si la intrarea in sut si la iesire. Inghiteam atata gaz, ca imi tremurau genunchii si scuipam saliva cu praf ca noroiul, vreme de doua ceasuri pe zi. M-am imbolnavit de silicoza. Eram si foarte slab, mancare pe sponci. De mirare, dar m-au internat intr-un sanatoriu. Cat am stat acolo, vreo jumatate de an, am facut programe artistice pentru bolnavi, dar si pentru minerii activi. Cantam la pian, la vioara, invatasem cateva melodii din repertoriul nou, sovietic, cantece populare rusesti, pictam tablouri pentru clubul minerilor, am injghebat si o formatie corala. La Colegiu, se faceau cu foarte multa seriozitate muzica, desenul, gimnastica, cu aceeasi seriozitate ca matematica, literatura, limbile moderne. Mi-au prins bine. La pictura, insa, i-am cucerit pe cei din conducerea clubului. Cand am iesit din spital, m-au declarat inapt pentru munca in subteran si m-au repartizat sa lucrez la clubul trustului. Uimitor, mi-au dat voie sa scriu acasa Dupa sase ani de rupere a oricaror legaturi cu tara, cu parintii, am primit prima scrisoare. Sigur, va dati seama, fusese deschisa, citita cu lupa. Am citit-o de zeci de ori. O stiam pe de rost, ca pe un poem daruit. Printre randuri, am inteles ca si in Romania se instalase acelasi regim de „dictatura populara“, dar ai mei voiau ma vada cat mai repede acasa si ma incurajau sa fac, si eu, aici, toate demersurile pentru a fi repatriat. Uitasem sa va spun ca, atunci cand au trimis primele loturi de prizonieri romani in tara, iesisem din puscarie, lucram in regiunea Tula, am facut pe dracu-n patru si m-am bagat printre ei. Am crezut ca nu ne vor numara unul cate unul. Vorbisem cu cativa prizonieri din coloana, in mijlocul carora m-am bagat, despre situatia mea. M-au lasat, avertizandu-ma insa ca am foarte mici sanse sa scap. Au avut dreptate. La Ungheni, am ramas singur pe calea ferata. Ma dadusera si-n urmarire. M-au dus in acelasi trust, dar la alta mina. Sa revin. Dupa primirea primei scrisori din tara, m-au mutat la alt club minier, mai indepartat.

Sa va spun o intamplare, pe care o tin minte ca si cum s-ar fi petrecut ieri. Ma aflam in uriasul bazin carbonifer Karaganda, din Kazahstan. Clubul avea sarcina sa organizeze seara de revelion, pentru salariatii exploatarii miniere de acolo. Majoritatea o formau rusii. Salariatii de religie islamica, destul de putini, nu participau. Mai erau, totusi, cativa dintre ei care se lepadasera de Alah, de Coran si intrasera in randul ateilor bolsevici. O apa si-un pamant. Ii unea credinta in noua ideologie, ca o religie a raului, intemeiata de Marx si Lenin. Eu aveam raspunderea de a asigura muzica, proiectii de filme, daca existau preferinte, din partea conducerii de partid. Programul artistic, scurt, pe care il pregatisem, se incheiase. Stateam intr-o cabina si ma uitam pe o ferestruica in sala mare a clubului, unde avea loc petrecerea. Ochi si urechi. Vad ca se indreapta catre cusca aceea, in care jucam rolul de maestru de ceremonii, un ofiter superior; un barbat chipes, la vreo patruzeci si cinci-cincizeci de ani, cu o tinuta impecabila. Stiam ca este comandantul unei garnizoane din zona, o unitate de rachete. Intra si, fara nici nici o introducere, imi zice: „N-ai vrea sa jucam o partida de sah ?“ Imi facea placere invitatia, mai ales ca ma si plictiseam, tot uitandu-ma la banchetul acela, care tindea sa degenereze intr-un bairam cu betii crancene. Trecuse bine de miezul noptii cand se ciocnisera paharele cu sampanie si se sparsesera atatea pahare ca la un concurs. Dupa doua-trei partide, indraznesc si-l intreb: „De ce nu petreceti ? In sala aveti bautura, femei, mancare, dans“ „Eu sunt de loc din Odessa, imi raspunde, continuand sa priveasca tabla de sah. In Odessa am invatat si carte si bunele maniere. Nu spun in ce mediu, ca n-are nici un rost. De la Odessa pana la acesti oameni trenul face zile. De la mine la ei distanta este mult mai mare, ba, as spune ca e distanta egalata doar de bataia glontului intre cel viu si cel mort. Altfel spus, cuvintele mele nu pot fi intelese de la zece zile distanta“. S-a ridicat si, cu totul alt ton, mi-a zis ca se duce sa aduca o sticla cu sampanie, adaugand: „Raspund eu, daca iti va reprosa cineva ca ai baut doua pahare cu sampanie. Si continuam sahul“. S-a intors in cateva minute, a pus sticla pe dusumea, a turnat in doua pahare si mi-a ciocnit paharul meu urandu-mi „La multi ani“. „Te-am auzit odata cantand la pian, o mazurca de Skreabin, si de atunci vreau sa beau cu dumneata un pahar cu sampanie si sa jucam o partida de sah. Ca acum. Ce zici ?“. Ce puteam zice ? Simteam ca traiesc niste clipe de fericire ciudata. Am acceptat jocul. Ne-am despartit ca vechi cunostiinte, dar cum eu am fost transferat in alta asezare miniera, ofiterul acela a ramas o placuta si, totodata, stranie amintire. Si, cu fiecare scrisoare primita din tara, ma transferau, fara sa mi se dea nici o explicatie, tot mai departe, in Est. Asa am ajuns in Novokuznetk. Daca de la Bucuresti la Moscova sunt aproape doua mii de kilometri, de la Moscova pana la Novokuznetk, in linie dreapta, vorbesc, mai sunt peste trei mii de kilometri. Am masurat pe harti distantele astea, ca ma pricep. Sperantele de a mai vedea tara deveneau tot mai palide. Doua lucruri esentiale compensau intrucatva risipirea acestor sperante: aici, am intalnit un om de o rara generozitate, pe cat de inteligent si cult, pe atat de cumsecade, si clubul unde munceam, era, de fapt, un palat in toata regula, avea dotari exceptionale. Omul acela era directorul palatului cultural si dirijorul orchestrei cu caracter semi-simfonic. Dupa vreo patru-cinci luni, ma numeste concertmaestru in orchestra, care era, trebuie sa va spun, alcatuita, cu cateva exceptii, din fosti prizonieri si deportati autohtoni. Directorul era si el fost prizonier, maghiar din Ungaria, absolvent al Conservatorului din Budapesta. Se casatorise cu o rusoaica, fosta balerina la Leningrad, deportata pentru ca facea parte dintr-o familie de nobili. O minune de femeie. Imi dadea curaj, spunandu-mi sa nu pierd nici o clipa speranta ca voi ajunge acasa. „Daca pierzi orice speranta, esti un om pierdut“, asa imi repeta mereu, cand ma vedea abatut. Am luat de multe ori ceaiul in anturajul acestor oameni. Avea un samovar ca o bijuterie. Singurul obiect, imi povestea doamna Liudmila, pe care il salvase de la confiscare si il purtase peste tot, in peregrinarile familiei sale de exilati in propria tara. Ca sa nu i-l confiste spoise bronzul si alamurile samovarului cu un amestec de rasina si funingine, sa arate urat, si-l descompletase, ascunzand anumite parti prin boccelele cu rufe. Ei, bine, directorul asta, Zoltán Rákóczi, il chema, devenit, prin forta istoriei nemiloase, cetatean sovietic, ma sfatuia ce trebuie sa fac pentru a ma repatria. Am scris si de aici parintilor. Mi-am zis ca ar fi culmea absurdului sa ma trimita mai departe. Nu vedeam rostul. Trecusera trei luni si, iata, primesc scrisoare din tara. Sunt chemat la Militie si mi se comunica o veste care, de data asta, m-a dus in pragul nebuniei: trebuia sa plec la Iakutk, ca sa infiintez acolo, vezi Doamne, o formatie orchestrala si un cor. Asta insemna inca vreo doua mii cinci sute de kilometri la nord est de Novokuznetk. Mai sunt vreo opt sute de kilometri pana la tarmurile Marii Ohotk. Le-am zis, cu multa gravitate, parca intrase dracul in mine, aveam o dorita nebuna s-o fac pe eroul, pe sacrificatul, le-am zis ca m-as simti si mai bine daca m-ar trimite drept pe malul marii, la Ohotk ori la Magadan sau, de ce nu ?, la Petropavlovsk, in Kamceatka, pentru ca apele oceanului sunt si mai si. In copilarie, am visat intotdeauna sa vad marile si oceanele lumii, pe care nu mi le imaginam decat din carti si din povestile altora, eu fiind baiat dintr-o campie plicticoasa, de undeva, din Romania. A ras comisarul. Un ras sardonic. „Nu ne intereseaza ce-ti place tie. Noi decidem unde te trimitem. Te anuntam cand trebuie sa pleci. Esti liber“. Imi venea sa ma reped la gatul comisarului, un gat gros, umflat, rosu-vinetiu, si sa mor odata cu el. N-am facut-o. Intr-o fulgerare de luciditate, m-am gandit ca s-ar putea sa mor numai eu, iar comisarul sa-mi batjocoreasca cadavrul. Gand insuportabil. I-am spus directorului ce ma astepta. Aflase. M-a incurajat zicandu-mi ca va incerca pe toate caile posibile sa ma retina la palat, dar eu trebuie sa nu mai scriu in tara o bucata de vreme. Poate niciodata. „Sa avem rabdare, spunea, poate ca se va intra intr-o oarecare normalitate, se mai incalzesc relatiile cu tara ta, se mai fac trocuri, oameni contra marfa, cine stie, sa avem rabdare“. M-au linistit intru catva vorbele lui, insa, am izbucnit intr-un plans care nu mai contenea. Imi era rusine ca nu pot pune stavila acestei iesiri. Nu-mi amintesc sa fi plans asa vreodata, desi trecusem de treizeci de ani. Dupa cateva minute, directorul mi-a pus un pahar cu votca in fata, m-a batut pe umar si m-a indemnat: „Da-l pe gat si hai sa facem o plimbare prin parc. Viata are surprizele ei si sa contam, totusi, ca norocul nu te-a parasit de tot. Linisteste-te, ce naiba. Ai trecut prin necazuri mai mari“. Nu uit ce mi-a spus, citandu-l pe filosoful chinez, care a intemeiat o religie: marea problema a omului nu este aceea de cate ori se prabuseste, ci de cate ori poate sa se ridice. Am dat de dusca paharul cu licoarea ceea tare, krepkaia, cum suna, mai expresiv, parca, in ruseste, si l-am urmat catre imensul parc de brazi si mesteceni din jurul palatului de cultura. Tin minte, apoi, urmatoarea secventa dintr-o istorie, se spune, reala, pe care mi-a povestit-o atunci. Cand ultimul rege maur al orasului Granada, Boabdil, a pierdut definitiv lupta si a predat cheile regilor crestini, parasind cetatea in care arabii fusesera stapani opt secole, a inceput sa planga. Mama lui, vazandu-l ca varsa lacrimi amare, neostoite, l-a mustrat cu vorbele astea: ,,Plangi ca o femeie, pentru ca n-ai stiut sa-ti aperi orasul ca un rege“. Ce le-a spus celor de la partid, ce garantii le-a dat in privinta mea, adevarul este ca am ramas in Novokuznetk. Va spun drept, eram atat de fericit in ziua cand am aflat ca s-a anulat transferul la Iakutk, incat nici nu ma mai gandeam sa mai scriu vreodata acasa. Dirijorul acela maghiar a insemnat mult in viata mea. Il am si acum drept reper moral. De multe ori, cand am fost in situatii de cumpana, si in tara mea, si trebuia sa iau o hotarare cruciala, m-am intrebat: El, cum ar fi procedat ? El, ce sfat mi-ar fi dat ? Nu-mi explic de ce s-a produs acest atasament. Nu cred ca a fost numai spiritul de solidaritate intre doi prizonieri impatimiti de muzica. A fost mult mai mult. Fireste, ne-a apropiat iubirea pentru muzica, dar mai erau acolo prizonieri care iubeau muzica la fel de mult ca si mine. Sa-i fi amintit de cineva foarte apropiat de familie ? N-am aflat niciodata de ce m-a sprijinit atat de mult acest magistru din Budapesta. Glumea, uneori, si-mi sugera ca stramosii sai ar fi fost din neamul principilor Rákóczi si ca este imposibil ca in sangele lui sa nu curga si ceva sange de romancuta. Este drept, isi risipea generozitatea fata de toti. De aceea, era si iubit. Le inmuiase inimile si celor din conducerea de partid, din NKVD, dovada ca il numisera director al palatului, unde avea in subordine peste o suta de oameni. Dar marturia cea mai graitoare a creditului pe care il avea a fost atunci cand a reusit sa-i determine pe stabii de la comitetul orasenesc si de la interne sa ma lase in plata Domnului, la Novokuznetk. Am observat la rusi un lucru: Domnule, cand au in fata o personalitate artistica accentuata, cum era ungurul meu, li se topeste putin inima. Asta, in timpuri de liniste, de pace sociala. Si, parca, dupa moartea lui Stalin, lucrurile pareau mai calme, lupta de clasa se mai tocise, mai cu seama in inima Siberiei. Si mai trebuie sa precizez un fapt: in Siberia indepartata, teroarea era mai atenuata. Multi din conducerea unor institutii erau deportati, majoritatea, intelectuali de elita, iar izolarea si distanta uriasa fata de centrul de putere, le dadea oamenilor sentimentul ca sunt, totusi, mai liberi si ca mai rau decat acolo nu putea fi, sentiment care era hranit, probabil, si cu acela de solidaritate in suferinta. Desi, s-a vazut, s-a aflat, putea fi si mai rau. Stiu asta pe propria mea piele. Intr-un lagar din regiunea Tula, s-au mancat sobolani, soareci, delicatese, iar lagarul de femei il transformasera in-tr-un bordel, violurile se tineau lant, femeile tinere si frumoase isi blestemau frumusetea si tineretea, cei mai multi copii adusi pe lume din aceste violuri mureau, putini supravietuiau. Si cine stie daca din supravietuitori au mai ajuns in patria mamei lor. Am vazut infernul. Apropo de Stalin, orasul Novokuznetk s-a numit pana in anul 1961 Stalinsk.

Si a venit o zi, in care, probabil, planetele s-au aliniat pentru mine: pe scena palatului are loc spectacolul ansamblului coral „Doina“ din Chisinau. Numai Dumnezeu stie de ce si-a inscris acest oras, din imensul bazin al Kuzbassului, in turneul lui. Cand am auzit prima melodie populara in grai romanesc, cunoscuta piesa „Uite-asa“, m-au podidit lacrimile. Directorul, care era alaturi de mine in stal, a inteles ca dorul de casa nu se va stinge niciodata, ca voi tanji dupa tara pana ce voi intra in mormant. La masa data in cinstea basarabenilor, nu ma mai saturam ascultandu-i. A doua zi dupa spectacol, directorul m-a chemat la el in birou, era si nevasta-sa de fata, si m-a intrebat scurt: „Vrei, totusi, sa te intorci in tara ?“Am dat doar din cap. Le-am povestit atunci cam tot ce mi se intamplase, din fir-a-par, din clipa in care am fost inhatat de patrula sovietica din Gara de Nord, pana am ajuns la Novokuznetk. In final, le-am spus banuiala mea ca am fost arestat ca sa inlocuiesc pe cineva care fugise. Completasera numarul cu mine. Banuiala asta o am si azi. Profesorul Zoli, asa-i ziceam adesea, pentru ca fusese profesor in Budapesta, m-a indemnat sa scriu un memoriu catre autoritatile regiunii si altul, identic, catre guvernul de la Moscova, in care sa solicit transferul la Chisinau sau oriunde in RSS Moldoveneasca. I-am urmat sfatul. Memoriile, insotite de adeverinta in care era prezentata situatia mea profesionala, erau contrasemnate de director si de secretarul de partid, am anexat si caracterizarile, foarte elogioase, semnate numai de director. Miraculos, in vreo doua luni mi s-a dat un raspuns pozitiv. Am facut lichidarea, am luat bilet pentru calatoria cea lunga, cu senzatia ca plec in cea mai frumoasa excursie din viata mea. La gara au venit sotii Zoltán si Liudmila Rákóczi, care erau fericiti, parca ar fi fost ei in locul meu. ea mi-a pus brate o cutie din carton, cu bucate pentru drum, iar el, inainte de a pasi pe scara vagonului, ca sa nu am cum sa refuz, mi-a strecurat in buzunarul vestonului un plic. In el am gasit cinci sute de ruble. Suma importanta pentru orice cetatean sovietic. Cand eram in usa vagonului si ne faceam salutarile de adio, intuiam ca nu ne vom mai vedea nicicand, profesorul Zoli mi-a strigat: „Daca vei avea nevoie de semnatura mea, iti voi trimite chiar si stampila prin posta, asa sa stii !“ Cum sa uit un asemnea om ? La Chisinau m-am prezentat la comitetul de cultura al republicii, cum mi s-a spus. Am pus documentele pe masa. Apoi, am spus povestea vietii mele, pe scurt, ca sa nu fie nici o suspiciune in privinta mea, sa nu fiu nevoit sa port povara unei biografii atat de incalcite. Un sef de acolo, alaturi de care statea tacut, pe un scaun, un ins pe chipul caruia n-am putut citi nici un sentiment, mi-a zis ca, deocamdata, nu exista post pentru mine in Chisinau, dar imi aranjazeaza o slujba la un club de colhoz. Individul cu chip de piatra a intervenit in ruseste: „In nici un caz, nu poate fi repartizat in raionul Hotin“. Am inteles. Daca faceam vreo conspiratie, acolo unde, de altfel, n-aveam nici un neam, nici o cunostinta ? Dupa cum v-am mai spus, a fost o pura intamplare ca m-am nascut in Tinutul Hotinului. Am acceptat cu bucurie sa plec oriunde in Basarabia. Auzeam limba romana si asta imi dadea noi sperante ca am facut un pas mare catre casa. Am fost numit director de club la un colhoz prin preajma Chisinaului, la vreo zece kilometri distanta. Aveam camera mea de locuit, o leafa, o responsabilitate. Si m-am pus pe treaba. Faceam de toate: muzica, dansuri, afise, panouri, grafice, teatru. Am redescoperit vechea mea pasiune: pictura. Primeam comenzi de portrete, de tablouri cu peisaje pentru notabilitatile colhozului si comitetului de partid, dar pictam si pentru sufletul meu. Aveam in biblioteca clubului cateva albume de arta, cu reproduceri destul de bine tiparite. Le-am adus pe toate in camera mea. Si, cum trageam o fuga pana la Chisinau, mai cumparam cate un album, cate o monografie, am cumparat si istoria artelor a lui Alpatov, prin el l-am descoperit pe uriasul iconar Rubliov, a scris o monografie buna, luasem cunostiinta si de grupul Kukriniksi si de alte tendinte in artele plastice. Nu citeam, studiam. La o serata literara, l-am avut ca oaspete pe un viitor mare regizor de film, pe atunci, numai un promitator talent literar. Scria poezie, facea regie de teatru. Mult mai tarziu, a creat el filme artistice de mare vibratie, care l-au facut celebru, filme in care, daca le-ati vazut, se vede limpede unda poetica. (I-am confirmat interlocutorului ca vazusem doua filme ale acestui regizor, pe postul de televiziune de la Chisinau, catre care isi indreptasera antenele multi romani din zona de est a tarii. Imi placusera, cu unele rezerve. Nu i le-am spus.) Intr-o zi, regizorul ma anunta prin telefon ca ar fi cazul sa ma prezint la un concurs de selectie pentru ansamblul muzical al Teatrului de Stat din Chisinau. Ne aflam in anul 1965. Am dat concurs si am izbutit. Ermil, regizorul poet, ma gazduieste el, intr-o camera destul de spatioasa, din subsolul teatrului. Acolo, am trait multe momente frumoase in compania lui Ermil si a prietenilor sai, intre ei, un celebru compozitor, care a colaborat la filmele regizorului, cu muzica de vis, un poet care va deveni un fel de port drapel al romanismului in Basarabia, mutilat intr-un accident de masina, pus la cale de KGB, ca altcineva nu se ocupa de astfel de marsavii, acolo, am cunoscut-o si pe viitoarea mea sotie, o romanca destoinica, om de reazem statornic in toti anii ce-au urmat. Visul de a trece definitiv Prutul catre casa revenea obsesiv. Ermil m-a sfatuit sa urmez o scoala superioara de muzica ori de pictura, ca sa am o calificare, cu patalama la mana. Ceea ce am si facut. Ata m-a tras catre Scoala Superioara de pictura, care abia se infiintase. Am devenit student la peste patruzeci de ani. Cei mai multi profesori erau de la Moscova, unii, chiar nume sonore in plastica, in istoria artelor, in estetica, asa ca am beneficat de o pregatire, zic eu, solida. In timpul studiilor, lucram mult, indeobste pe mancare, decat pe ruble, pentru ca acum aveam de intretinut o familie. Dupa absolvire, m-au angajat ca grafician industrial si comercial, cum se numea postul, designer, in jargonul actual, la o fabrica de lactate. Eram insa membru al Uniunii Artistilor Plastici, participam la expozitii de grup, am avut si doua personale. La fabrica asta aveam macar mancare din belsug, ma refaceam cu lactate, cum nu mancasem de peste douazeci de ani. M-am pus iar pe trimis memorii pentru repatriere. Am fost si in audiente la Moscova, unde spuneam totul de la capat. Nu voiam sa le dau prilejul sa-mi gaseasca vreo vina, ca am mintit, ca am ceva de ascuns. Jucam totul pe-o carte. Mizam si pe faptul ca relatiile dintre URSS si Romania, racite dupa momentul Praga, se indulcisera. Ceausescu era chemat la intalniri tovarasesti in Crimeea, vulpoiul de Brejnev acordandu-i liderului comunist de la Bucuresti sansa sa se reabiliteze, si acesta venea ca un copil cumintit la ordinele tatucului. Se vorbea si de o vizita a lui Brejnev in Romania. Ma rog, gandeam ca e un moment prielnic. Si, la drept vorbind, nu mai aveam nimic de pierdut. Cunoscusem lagarele de munca, inchisoarea sovietica, bataile, frigul bestial, fuga evadatului, Siberia de la un capat la altul, spitalul cazarma, lazaretul, umbra mortii. Ce puteau sa-mi faca ? Sa-mi puna pistolul in ceafa si sa traga. O bagatela. Mori cat ai clipi. Oricum, vremurile parca intrasera intr-o oarecare normalitate, daca in comunism poate exista vreo normalitate. Cel mai puternic argument in sprijinul afirmatiilor mele a fost starea de sanatate foarte precara a parintilor, care nu ma aveau decat pe mine. Le aminteam ca si parintii mei fusesera prizonieri in URSS, arestati – am aflat mult mai tarziu – de trupele rosii. Si s-au intors acasa. Ce li s-a pus in carca ? Cica, au facut parte din administratia de ocupatie romaneasca in Basarabia. Tata fusese, cum va ziceam, sef de gara in Tinutul Hotinului, iar mama, directoare de gimnaziu in Hotin. Au scapat ca prin minune, numai cu trei ani de lagar. Pentru ca nimeni din acel tinut nu s-a plans in vreun fel de parintii mei. Dimpotriva. Si, pentru ca lumea asta este facuta si din miracole, de la Moscova mi-a sosit, n-o sa va vina sa credeti, raspuns favorabil. Trebuia sa am insa si viza de intrare in Romania. Care intarzia. Romania comunista nu avea nevoie de mine, cum n-a avut nevoie de zecile de mii de prizonieri, lasati la cheremul Kremlinului, ca animale de povara. Si, totusi, doream sa ajung in tara asta cu orice pret.. Am facut memorii catre seful statului de la Bucuresti. Presedintele republicii, presedintele Consiliului de Stat, care era acelasi Ceausescu, catre Guvern, am fost in audienta la ambasadorul Romaniei la Moscova, unde am depus alte memorii. Mi-aduc aminte de atitudinea aroganta a slugoiului care era ambasadorul roman din capitala patronului bolsevic. Nu a reusit sa-mi dea nici o explicatie logica, de bun simt, la amanarile repetate ale cererilor mele. O tot cotea, intr-o maniera gretoasa. Om de paie, nu ambasador. Dupa aproape un an de la acordul Moscovei, am primit si raspunsul de la Bucuresti. Comunistii romani se dovedisera, cum se zice, mai catolici decat papa.

Trecusera aproape treizeci de ani de la instrainarea fortata. Plecam catre casa, cu sufletul ravasit de bucurie si de tristete. Parintii plecasera definitiv in lumea de dincolo, cu cateva luni inainte, unul dupa altul. Stiam vestea din Chisinau. Imi scrisese un var dupa tata, care avusese grija de inmormantarea lor. Le-am gasit doar chipurile, in cateva fotografii, chipuri pe care abia desluseam trasaturile de odinioara. Din motive mai mult propagandistice, am primit imediat slujbe amandoi, si eu, si sotia, o locuinta decenta, intr-o casa nationalizata. Casa noastra nu mai exista. Fusese demolata, ca si alte case din cartier, pentru a face loc blocurilor astea ca niste cazarmi. Pe urma, am primit apartamentul asta, cand m-am transferat la uzina. Acum, trebuie sa-mi fac dosarul de pensionare si autoritatile romane nu-mi iau in calcul zece ani. Timpul in care am fost in lagarele de munca si in puscaria Uniunii. Care toata e o puscarie. Am raspunsul de la arhivele ministerelor de Interne din Kiev si Moscova, unde am fost si personal, am legitimatia de artificier de mina, eliberata, uitati aici, in anul 1950, am copii de pe certificatul de externare din spitalul unde am fost cu silicoza, am adeverinte de munca de la uzinele din Lvov. Unde-i domnul Zoli sa-mi trimita stampila ?, zambi vag pictorul Bogdan Iablonski. De la Ministerul Justitiei nu mai astept nimic. De aici am primit doua raspunsuri absolut formale. Sunt in proces cu Ministerul Muncii, la Curtea Suprema de Justitie. Sunt in stare sa apelez si la Tribunalul de la Haga. Nu stiu astia de ce sunt eu in stare. Mai pot eu munci inca zece ani sa am o pensie ? Bine ca au avut grija sa le faca pensii grase activistilor si securistilor care au asteptat tare nerabdatori sa le vina randul la cascavalul cel mare, insa, n-au decenta sa faca dreptate si altora ca mine. Uneori, parca-mi vine sa ma intorc la Novokuznetk, cel putin, acolo, voi intalni oameni care ma vor intelege. Nu-i aberant ce spun, dupa ce am asteptat atata amar de vreme ca sa-mi vad tara ?“

Aceasta intrebare tulburatoare a pus capat intrevederii noastre. Peste putin timp, instanta dadea o sentinta favorabila pictorului Bogdan Iablonski. Venise prea tarziu. Hartia aceea nenorocita, pentru care se zbatuse atata, ca si cum cei treizeci de ani de pribegie si munca de sclav n-ar fi fost deajuns, a adus-o postasul la cateva zile de la inmormantarea „reclamanatului“. Doamna Irina Iablonski o pastreaza, intre coperti de celuloid, langa fotografia barbatului cunoscut intr-un cerc de prieteni frumosi, intr-o odaie din subsolul unui teatru din Chisinau. Probabil, o pastreaza ca pe un ultim ravas al absurdului.

Tablourile acelea triste si alte cateva se gasesc intr-o colectie particulara, unde sunt pretuite. Din cand in cand, foarte rar, sunt scoase si-n lume.

15. RECONSTITUIRE CU FINAL RATAT

Procurorul G.D. nu trebuia sa fie procuror. Sau „parchetar“, cum zice prietenul Grig care mi-a facut cunostiinta cu el. Eram in Capitala, locul unde ne ducem din cand in cand – nuanta cu ironie procurorul – ca sa ne luminam. G. D. e mai pasionat de teatru si literatura decat de codul penal si de anchete, din care pricina, marturisea spasit, trata chiar si pe infractorii inraiti ca pe niste oameni rataciti temporar, niste biete personaje dostoievskiene Un perdant perpetuu in justitia dirijata de partidul unic. Grig mi-a dat intalnire la „Ciresica“, unde – a precizat – va veni si cu un amic din facultate. „E procuror, nu te crispa, imi zicea la telefon, o sa-ti placa, nu e din aia care vaneaza stelute. Iti va povesti o tarasenie, care te va lasa „bouche bée“, ai sa vezi, mai ales ca o vei auzi din gura martorului procuror. Stii ca astia nu au deloc obiceiul sa-si spuna esecurile, sa le recunoasca. Sper sa scap de boss in vreo doua ceasuri. Tu ma astepti acolo la ora doua“. Boss-ul era redactorul lui sef, un ins atins de paranoia, care acum te ridica in slavi pentru un articol, neaparat genial, ca peste o zi sa te porcaiasca si sa-ti arunce dactilograma ca pe confetti. Nici Grig, ca si alti ziaristi cu sira spinarii dreapta, n-a rezistat mai mult de doi ani la acea publicatie si a plecat la o gazeta departamentala, unde boierea.

La ora pranzului, puteam sa-mi aleg masa dorita, una ceva mai retrasa, intr-un cotlon, din acel local destul de intim, unde, nu ma indoiam, erau, si aici, ochii si urechile baietilor de la Securitate. Nu-mi mai pasa de multa vreme de intruziunile ordinare ale acestor capuse sociale. Stiam ca pot face rau, dar intuiam ca si institutia pe care o slujeau pe multi bani si pentru multe privilegii, intrase, parca, in disolutie. Sentimentul mi-a fost provocat intaia oara, atunci cand un ofiter m-a adus, intr-un mod cu totul inabil, pe terenul unor discutii despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, mai precis, despre emisiunile acestora de la „Europa Libera“. Insul ma provoca la un asemenea dialog intr-o cafenea. Si s-a acutizat sentimentul, intro-zi, in casa unui coleg de redactie, unde l-am cunoscut pe un maior de la acel mizerabil stabiliment politic. Maior care, dupa ce bause, adica, daduse peste cap, cu voluptate repezita, vreo doua sute de grame de tuica, voia sa-mi debiteze bancuri cu Nicu si Ileana din capu’ statului. Din acea zi, n-am mai calcat pragul casei colegului meu. La doua si un sfert, pe usa „ Ciresicai“ au intrat doi zdrahoni: primul, Grig, cu ochelarii sai fumurii, cu fruntea mare, bombata, usor transpirata, era si ceva zapuseala afara in acel inceput de vara, urmat de un barbat, la fel de masiv, parca, mai tanar, cu o fata joviala si un suras cuceritor-ironic in coltul buzelor. De atunci, sunt in relatii cordiale cu procurorul. Ma intalnesc cu el destul de rar, insa, il regasesc, de fiecare data, pe acelasi tip mucalit, cu nealterat simt al umorului, neintepenit in „fonctii“, deschis la opinii, chiar transant si, lucru rar, luandu-se peste picior cu nonsalanta, cand aduce vorba de ceea ce face el ca „parchetar“. Uimirea mea ramane de ce acest om nu si-a parasit profesiunea, cand a putut s-o faca. Mi-a spus odata ca spera sa imputineze, totusi, numarul hotilor si ticalosilor. Adica, el, cu metodele lui. O utopie. De altfel, imediat a adaugat, cu zambetul sau discret si hatru, ca aceasta speranta o sa-l prinda cu barba si toiag. Dupa ce s-a ospatat cu vreo zece mititei si s-a racorit cu doua halbe de bere, mi-a istorisit ceea ce, probabil, Grig il rugase insistent.

In urma cu un an si noua luni, intr-un miez de toamna plumbuita, fusese prins un spion, zice-se, italian, numai Dumnezeu stie ce era cu adevarat, tocmai cand voia sa treaca Prutul in URSS, mai exact, in Basarabia sovietizata. N-apucase sa depaseasca axul raului; altfel, il inhatau granicierii sovietici. Procurorul G.D. este numit sa faca ancheta si reconstituirea, la care mai participau seful sectiei cu probleme speciale de la judeteana de partid, un ofiter superior de graniceri, comandantul Militiei judetene, un ofiter de Securitate, care avea in subordine o grupa de soldati, un fotograf de la Interne. Procurorul conducea toata nazdravania. Au coborat toti aproape de malul Prutului, nu departe de Husi, care va sa zica, in perimetrul infractiunii. Din cauza pamantului extrem de umed, masinile nu puteau merge mai mult. L-au coborat pe spion din „GAZ“-ul in care fusese pazit de trupeti si ofiterul securist, i-au scos catusele de pe maini si procurorul, care rupea putina italiana, i-a spus: „Avanti per ricostituire“. Grupul, in care se afla procurorul, activistul, comandantul Militiei, mergea in urma. Cizmele din cauciuc clefaiau in noroiul negru, cleios. Erau cateva sute de metri pana la malul raului. Se discutau banalitati. In spatele spionului, mergea ofiterul securist, trupetii, ofiterul de granita, toti cu pistoalele mitraliera pe brate, si fotograful, care bombanea mereu ca nu poate sa puna trepiedul in mocirla. „Petrica, o sa-ti aducem un podium special sau o sa turnam o placa din beton pentru trepiedul ala“, i-a zis ranjind comandantul Militiei. Fotograful n-a mai mormait neam si s-a dus la sofer si i-a spus sa-i faca legatura, cu un cablu, la bateria masinii pentru o lampa puternica. Si-a scos incet sculele, a montat trepiedul, si-a agatat dupa gat aparatul si l-a intrebat pe seful de la Interne cand poate sa inceapa. „Tovarasul procuror decide, Petrica, el conduce actiunea“, i-a raspuns putin ironic. La vreo patruzeci de metri de malul abrupt al raului, procurorul il intreaba pe spion, in italiana sa aproximativa, totusi inteligibila, unde a fost prins. Stabileste cu el cateva lucruri si incepe reconstituirea. ,,Atunci, mi-am amintit brusc de filmul lui Lucian Pintilie, ne povestea procurorul G.D. Nu voiam in ruptul capului sa fiu acel procuror, uluitor interpretat de George Constantin. Voiam sa se termine totul cat mai repede“. I-a spus ofiterului securist si trupetilor sa fie foarte atenti, sa nu traga decat atunci cand le va spune el, daca va fi cazul, si numai la picioare. L-a avertizat si pe italian de ceea ce le spusese „cizmelor“, cum ii numea procurorul, in intimitate, pe militieni si securisti. Spionul a inceput sa-si joace rolul. A mers cativa pasi catre malul apei, s-a ascuns intr-un tufaris de salcii, s-a asezat pe vine, cum era scenariul – sau inventa atunci altfel de reconstituire ? –, roti ochii in jur, apoi isi fixa privirea la stanga, la dreapta, in urma, de unde veneau procurorul, activistul si colonelul. Se ridica, pasi vreo cinci-sase metri, iar se pitula, de asta data, dupa un damb de nisip. Fotograful tacanea continuu. Miscarile erau eternizate pe celuloid cu dezinvoltura, cum face un fotograf ce se respecta, plin de importanta, aproape impertinent. Fara mine, astia nu fac doi bani, parea sa spuna. Trecu inaintea procurorului, la un moment dat, se interpuse intre tinerii trupeti si italian. Se lasa intr-un genunchi, isi dadea capul pe spate, tacanea, impingea capul inainte, ca si cum ar fi voit sa impunga pe cineva, se apleca in fata, pana aproape de pamant, iar tacanea, iar se incovoia, cand intr-o parte, cand in cealalta, tacanea de zor. Procurorul urmarea detasat toata aceasta reconstituire plicticoasa. Ce pacoste, gandea, sa vin pe-o vreme ca asta pe malul Prutului, sa-mi innamolesc cizmele prin gloduri, sa ma sfichiuie vantul, cand la ora asta e mare meci la tele cu Iugoslavia, in loc sa stea la un pahar cu vin in fata si sa urmareasca jocul, din care nu se stia daca vom iesi cu fata curata. Se oprise si privea toata scena cu mainile incrucisate pe pieptul proeminent, puncta cu mici observatii miscarile strainului, aidoma unui regizor care dirijeaza un actor intr-o secventa de turnare a unui film-pantomima. Apa maloasa, dupa ploile lungi din acea toamna, cerul paclos-vinetiu, zdrentele de nori agatand varful plopilor inalti, dezgoliti, nisipul umed, mocirlos, tufanii gri, cu pete ruginii, de macesi, ciulini si corcodusi, grupul acela aproape tacut, in care doar strainul se detasa prin miscari incete, urmarite ca printr-o luneta de ceilalti, tacanitul aparatului de fotografiat, suierul de naparca al vantului prin ierburile uscate, prin crengile plopilor canadieni, toate dadeau privelistii note grotesti, stranii, nelinistitoare, aproape absurde. Un privitor neutru ar fi putut sa-si aminteasca de finalul fimului „Blow-up“ ori de un vis tulbure. Dar toti isi faceau, cum s-ar zice, meseria,. Cu exceptia strainului. Sau, poate, si el, isi facea meseria, intr-un fel secret, rumegand minutele, secundele . Fotograful tacanea, vantul fluiera amarnic, unduind apele lenese ale Prutului, norii se tarau in directia opusa cursului raului pamantiu, greoi, viclean, apasator. Din cand in cand, oamenii-spectatori faceau pasi pe loc sa se incalzeasca. Unul singur prezenta spectacolul. Era actorul insolit. Strainul facea miscari lente, numai o privire foarte agera ar fi observat ca acele miscari aveau o nervozitate de felina la panda, desi nici ochii nu tradau vreo scanteie de interes pentru ceea ce facea sau avea sa mai faca, dimpotriva, spionul parea ca vrea sa doarma, cautatura fiindu-i inexpresiva, goala, somnolenta. Doua-trei salturi de fiara, iuti, deconcertante, toti priveau buimaci, parca si salturile acelea catre apa faceau parte din regia reconstituirii, din spectacolul fugii, si strainul se arunca fulgerator in Prut. In locul in care se scufundase, ochii tuturor, tradand o perplexitate paralizanta, priveau doar niste rotocoale si bule de aer. Militarii, cu automatele indrepate catre panza apei lenese, opace, se uitau nedumeriti la seful lor direct, ofiterul securist, acesta, la procuror, care a iesit ca lovit de trasnet din starea lui placida. Ordona sa se traga. Gloantele se infingeau in apa ca in pasla. Nici un semn. Ordona ca doi militari, cei mai buni inotatori, sa se dezbrace pana la haine de corp si sa se arunce in Prut. Pe mal, toti ceilalti, insirati ca margelele pe o sfoara, priveau fix undele reci, aburoase, tot mai intunecate de inserarea ce se apropia, iscodeau fiecare val, fiecare vartej. Dare de ceata, tot mai dense, pluteau deasupra raului. Alti doi trupeti au sarit in apa, mai la vale, inlocuindu-i pe primii, care au iesit din Prut vinetii. Au fost imediat imbracati in paturi si dusi la o masina care avea motorul pornit. Cautari zadarnice. Noaptea a cazut in cateva minute. Din biroul primarului de Husi, s-au transmis mesaje telefonice crispate, spaimoase. Frica intrase in toti cei care faceau parte din echipa de comanda a reconstituirii, iar procurorul era bagat in rahat nu pana-n gat, ci pana la nivelul gurii. Toti se simteau vinovati, toti stiau ca urmarile puteau fi grave. Cu ei nu se mai facea reconstituirea. S-a telefonat la fiecare post de graniceri de-a lungul Prutului, pana la Galati si Braila. La jonctiunea cu Dunarea s-au amplasat barci si plase mari, cu pescari foarte rutinati. Ordinul era: viu sau mort. Au venit alti procurori, alti ofiteri, cu functii inalte, de la Departamentul de Securitate, de la Ministerul de Interne, de la sectia speciala a Comitetului Central. S-au dat declaratii peste declaratii, interogatoriile au fost dure. Procurorul G.D. era calul de bataie al tuturor. Portul Galati era in stare de alerta. Dunarea, in amonte de port, la cincisprezece-douazeci de kilometri de Galati, a fost dragata, scafandrii au rascolit apele. Nici urma de spion. Italianul intrase in neant.

„Eu am fost destituit si anchetat de o comisie a Procuraturii Generale, continua magistratul G.D. Cat pe ce sa intru la zdup. Comandantul Militiei judetene, ofiterul de graniceri au fost retrogradati si mutati disciplinar in alte localitati, a continuat povestea procurorul. Va intrebati cum am revenit in Procuratura, mai bine zis, cum am fost iertat, reabilitat. N-o sa va vina sa credeti. Nici tie nu ti-am spus pana acum Grig. De la ambasada URSS, de fapt, de la Procuratura Militara din Moscova, s-a primit o adresa, inmanata personal procurorului nostru general, prin care autoritatile romane au fost instiintate ca italianul a fost „recuperat“ de sovietici si ca totul este in ordine. Adica, sa nu ne facem griji. In fond, era un dusman comun al lagarului comunist, nu ? Iar procurorul care a condus reconstituirea, cel care sta la masa cu voi, n-are nici o vina, sa nu fie sanctionat pentru ca „strainul“ isi va face datoria fata de statul sovietic. Mai intelegeti ceva ? Sigur ca se poate pricepe ce era cu „italianul“. Asta mi-a spus-o, intre patru ochi, un procuror din Procuratura Militara, fost prieten si coleg de liceu in Suceava. Oricum, cand am fost rechemat in Procuratura, dupa un an de la destituire, timp in care am facut-o pe jurisconsultul la un IAS, mi s-a comunicat, oficial, ca vinovatia mea e minora, ca de-acum inainte am ocazia sa demonstrez ca sunt un procuror devotat cauzei partidului. Am ales aceasta alternativa. Dumnezeu stie daca am facut bine. La IAS-ul ala simteam ca ma sting intre hartoage perfect inutile“.

Adevarul este ca, dupa esecul reconstituirii, pelicula fotografului devenise ,,eroul“ spectacolului, cea mai importanta piesa in ancheta. Cele trei role de celuloid, transpuse pe hartie fotografica, peste o suta de poze, pentru fiecare miscare, pentru fiecare varianta interpretativa, au fost puse la mare pastrare, intr-un seif anume, in biroul unui stab de la arhivele Internelor. Spectaculoasa aventura s-a desfasurat cu adevarat in laboratorul foto. Le-am studiat si eu, pozele alea, cand am revenit in Procuratura. Am vazut, cu stupoare, ca strainul, spion versat, prin salturile de la o tufa la alta, de la o movilita la alta, prin pozitia corpului, fixitatea privirii, pe care aparatul rece a inregistrat-o necrutator, prin incordarea abia ghicita a trupului, am priceput ca isi pregatea cu minutie saltul salvator. Sub ochii indiferenti ai spectatorilor sai, anchetatori, paznici cu pistoale mitraliera, gata sa traga, strainul lupta cu fervoare pentru supravietuire. Marturisesc sincer ca ii admir inteligenta, desi acest spion mi-a adus numai necazuri si mi-a cuibarit in suflet, si mai mult, sentimentul ca fac si-n Procuratura o munca inutila. Din reflex profesional, fotograful a prins si saltul final in apa. Am facut sport in liceu si facultate, atletism, Grig stie, cu oarecare succes la competitiile studentesti pe tara, dar, numai si studiind fotografiile, am ramas mut de admiratie in fata acelei secvente care prindea tasnirea in apa. O miscare eleganta, supla, energica, inimitabila, de mare campion“.

Ne-am pus intrebari, am formulat diverse ipoteze, ca a fost spion K.G.B., infiltrat la noi, ca a fost un roman care a slujit K.G.B-ul, poate, intr-adevar, era spion din Occident, care voia sa intre in spatiul sovietic. Procurorul, al carui chip capatase asprimi nebanuite, a aruncat o intrebare aproape retorica : „Imi dati un singur episod din istorie, cand rusii ne-au spus adevarul, cand au fost sinceri cu noi ? Si nu numai cu noi . “ Ne-am scormonit memoria si n-am putut sa-i dam un raspuns pozitiv. Intrebarea ascundea si o banuiala. Am parasit localul. Afara, zapuseala se potolise. Bucurestenii iesisera pe strazi ca furnicile dupa ploaie. Procurorul, precum un taran de la ses, s-a uitat pe cer si a zis: „Bine-ar fi sa traga o ploaie, poate mai racoreste oleaca pamantul“.

Peste cativa ani, cand se mai putea spune adevarul, ne-am reintalnit cu procurorul G.D. intr-o imprejurare trista: inmormantarea unui prieten comun. Atunci, mi-a zis cu apasata convingere: „Spionul ala era sovietic. A fost salvat de tovarasi. Acum, probabil, lucreaza pentru tarul Boris“.

16. SCRIITORUL SI ISTORIA CEA DE TOATE ZILELE

Cu doi ani inainte de a muri si la doi ani dupa aparitia editiei revizuite a romanului „Delirul“, cedand presiunilor facute de autoritatile comuniste, cu origini la Moscova (articolul acuzator din „Literaturnaia Gazeta“ este elocvent), in care editie a a introdus acea poveste „lipita“ cu ceferistul revolutionar din Pascani si a scos pasajul despre generalul Ion Antonescu, Marin Preda a venit intr-un oras din Moldova – provincial cu adevarat – la o intalnire cu „cititorii mei“. Asa cum s-a exprimat chiar el in prima fraza dupa ce fusese prezentat de organizatoarea acestei intrevederi literare – sa-i zicem asa – , o femeie usor exaltata, dar animata de bune intentii, tolerata de „organe“, in functia de directoare a bibliotecii judetene, nu numai pentru ca avea gura mare. Fraza suna astfel: „Trebuie sa fac o mica rectificare in ce priveste felul in care ma intalnesc cu cititorii mei, in sensul ca mi-e foarte greu sa tin un discurs despre literatura si arta si mi-e mai usor sa am un dialog cu dumneavoastra“. Si a continuat: „Inainte de a spune ce inteleg eu prin acest dialog, as vrea sa imi cer scuze fata de fumatorii din sala, cei care nu au posibilitatea sa fumeze ca si mine, dar eu ma consider aici intre prieteni – nu-i asa ? – aici sunt cititori de literatura, asa ca va rog sa ma scuzati de acest mic exces“. In sala mica a Casei de cultura, la prezidiu, si acolo era un prezidiu, un podium, unde, vrand-nevrand, interlocutorii publicului se plasau sus, fata de ascultatori, alaturi de Marin Preda se mai aflau Mircea Ciobanu, Alecu Ivan Ghilia, „moldovean de-al dumneavoastra“, l-a prezentat romancierul din Silistea-Gumesti, „doctorul (si-i spune numele), cercetatorul si radiofonistul (alt nume), redactorul meu sef“. Care au facut, cel putin in acel oras, figura de . insotitori. Pacat, pentru ca, de pilda, Mircea Ciobanu ar fi avut destule ganduri de comunicat.

Peste cativa ani, am fost cu el si cu prietenul Cr. S. la o lunga sueta, la „Bolta Rece“, dupa sarbatorile „Convorbirilor literare“, intr-o seara, cand Iasul era toropit, dulce, de balsamul florilor de tei. Dupa ce l-am provocat sa ne povesteasca despre intalnirile sale cu Regele Mihai, intalniri regasite apoi in acele foarte interesante „Convorbiri cu Mihai I al Romaniei“, Mircea Ciobanu a fost intrebat de scepticul meu prieten: „Spune sincer, Mircea, raspunsurile regelui, nu toate, fireste, n-au fost cumva aranjate si de tine, ca idei, vorbesc, n-au fost stilizate de scriitorul Mircea Ciobanu ?“ Acesta a ramas un pic uimit. Doar o fractiune de secunda i-am zarit pupilele marite prin ochelari, vizibile chiar si la lumina palida ce patrundea in separeul in care ne gaseam, si a zis: „Nici vorba ! Cum poti crede asa ceva? Sigur ca astfel de convorbiri, de o asemenea intindere, ce au avut loc pe parcursul mai multor intalniri, inregistrate pe banda magnetica, au fost transcrise si textul a fost dat Majestatii Sale, care a facut corecturile de rigoare. Acolo unde a fost cazul, s-au facut anumite nuantari, eliminari ale unor fraze care repetau aceleasi idei. Multe sugestii au venit din partea regelui si intreaga carte a fost structurata de comun acord cu acest – vreau sa va zic – foarte intelept barbat. Ca sa nu va mai spun ca destule intrebari au pornit de la studierea arhivei Majestatii Sale, care mi-a fost pusa la dispozitie cu mare geneozitate“. Parca jenat de intrebarea pusa, Cr. S. a spus doar atat: „Am inteles“. A doua zi, m-am plimbat cu Mircea Ciobanu si doamna sa pe la cateva biserici din orasul cu cele mai multe lacase de cult din Romania, in cautarea unei pietre funerare din Evul Mediu moldav. Mircea Ciobanu o stia din scurta studentie ieseana si-l obseda – ne spusese in seara desfatarilor colocviale, in fata unui pahar de „Feteasca regala“ – prin basorelieful sapat in marmura placii tombale. Nu mai stia insa in ce biserica se afla. Voia s-o revada pentru ca se lega de un anume episod din „Istoriile “ sale si nu-si mai amintea decat vag acel, zicea, superb basorelief. „Simt ca nu pot trece peste un capitol, daca nu vad piatra asta. Cu aceasta fraza m-a intampinat prozatorul dis-de-dimineata, fireste, exagerand putin. Dupa peregrinari pe la manastirile Golia, Trei Ierarhi, la bisericile „Sf. Nicolae Domnesc“, „Cuvioasa Paraschiva“, din spatele Muzeului Unirii, „Sf. Gheorghe“, „Adormirea Maicii Domnului“, „Bunavestire“, „Banu“, de pe Lapusneanu, pe la Catedrala Mitropolitana n-am trecut, era sigur ca acolo n-o vazuse, ar fi tinut minte, am descoperit-o cand nu mai aveam nici o speranta. La Biserica Barboi, din Tg. Cucului. Si colindasem toate bisericile din zona centrala a orasului. Cu exceptia acesteia, pe care o lasasem la urma. Dupa cum se vede, urma alege. Biserica aceasta, construita initial de vornicul Ursu Barboi, nu seamana cu nici unul din lacasurile de cult ortodox din Iasi, daca nu, din Moldova. Nu are, precum mai toate bisericile din Evul Mediu romanesc, pridvor inchis, pronaos, gropnita si naos, ci se intra direct de pe o terasa cu coloane intr-un spatiu amplu, luminos, in care gasim si mormintele ctitorilor, Barboi si Sturzeni, si locul de veci al lui Alecu Russo, iar deasupra acestei vaste sali se inalta cupola care sustine turla principala. Lespedea din marmura alb-vinetie care il interesa pe Mircea Ciobanu, amplasata in stanga, cum intri in biserica, starnind exclamatia cautatorului, „Asta e !“, este sculptata cu mare rafinament. Si ceea ce frapeaza – obsesia scriitorului – este o imagine pe care n-am mai vazut-o altundeva: o roata cu opt spite, roata pamantului, deasupra, tronul dumnezeirii, pe care sta Atotputernicul, chipul unui batran taran cumsecade, dintr-o parte, un arhanghel, ca un flacau cu aripi, trage cu o funie roata pe care urca catre judecata un om, ce-i drept, cam ingrijorat, din cealalta parte a rotii, alt arhanghel, geaman cu opusul sau, coboara alt om, tot cu o funie agatata de spita rotii, catre gura unui balaur, simbolul, desigur, al iadului – muritorul acesta, cu fata ravasita de spaima. In cele patru colturi, se vad trambitasii, doar capetele lor cu trambitele, iar sus, de-a dreapta si de-a stanga Judecatorului Suprem, Soarele si Luna. Aceasta parabola in marmura ocupa jumatate din lespede, in cealalta, este cioplit un text in limba graca, care vorbeste de un Atanasios, nascut la Vizdio, in zona Constantinopolului, care a murit la 54 de ani, iar cand a murit s-a transformat in adevarat crestin si a devenit sfantul Atanasios, caruia sotia i-a dedicat acest monument si s-a rugat lui Dumnezeu sa moara si ea ca sa fie alaturi de El. O broderie florala daltuita cu mare mestesug incadreaza piatra dreptunghiulara, iar la baza ei este cioplit un foarte mic schelet uman, care contrasteaza cu teribila si seducatoarea poveste a judecatii de apoi, cu toata frumusetea ancadramentului floral. Punct final, cum s-ar putea traduce, nimicul fiintei umane: un schelet. Nici o sugestie, nici un simbol pentru sufletul nemuritor.

„Ce inteleg eu prin dialog ? – a continuat Marin Preda. Presupun ca dumneavoastra, ca cititori, aveti nenumarate curiozitati, care raman nesatisfacute in urma lecturii. Desigur, o carte vorbeste prin ea insasi. Si s-ar parea ca ea spune totul. Dar intotdeauna ramane, dincolo de lectura, un sentiment de intensa curiozitate – vorbesc din experienta mea de cititor – fata de autorul care a scris cartile respective, fata de problemele vietii, ale lumii in care traim, ale literaturii si artei“.

Intrebarile intarzie sa vina. In sala se simte o tensiune. Destui venisera acolo sa afle ce gandeste scriitorul si omul Marin Preda. Pluteau, parca, o stinghereala si o emotie, ce stapanesc lumea in astfel de imprejurari. Invitatul principal, cu antenele lui fine, a mirosit cum stau lucrurile si sugereaza o posibila tema de dialog. „Sa discutam, deci, pe fata. Eu sunt scriitor muntean. De pilda, cum vede un moldovean proza munteana a lui Marin Preda ? Peste aceasta intrebare doresc sa aflu orice gand, orice curiozitate aveti. Nu sunt orator, nu exista asistenta, suntem niste oameni care avem ocazia sa discutam probleme de literatura si arta. Eu vreau sa depasim acest raport clasic dintre orator si asistenta. Fac aici o marturisire. Am stat in Moldova in anii razboiului . “. In alta marturisire, Marin Preda zice ca a fost prima oara in Moldova, prin partile Husilor, cand a asistat la o scena memorabila, de la care a pornit scrierea nuvelei „Desfasurarea“: un taran, dupa ce semnase cererea de intrare in colectiv, nu se mai urnea de pe scaun, din fata mesei cu hartii, dar unul din prezidiu – pentru ca inscrierea se facea cu mare tam-tam – l-a injurat si i-a zis sa se ridice, iar cand s-a ridicat, impresia scriitorului a fost ca omul acela ce-si pusese caznit semnatura pe cerere intarzia sa plece intrucat el se astepta la ceva deosebit in momentul acela, la altceva, nu la „Hai, ma, scoala-te, naibii, de pe scaun, ce stai ca popandaul si te holbezi la noi, du-te-n Pasti pe ma-ta, ca avem treaba, mai sunt si altii“. Or, razboiul, prin Moldova, a tinut de la spargerea frontului de catre rusi pe linia Prutului, in zilele de 19-20 august si pana prin septembrie 1944, iar inscrierile in colectiv se faceau prin anii ’50. Se poate sa fi amestecat voit timpurile ? Citisem „Imposibila intoarcere“, convorbirile cu Marin Preda provocate de Florin Mugur, recenta „Viata ca o prada“, romanele si gasisem destule intrebari fara raspuns sau raspunsuri neduse pana la capat, in suspensie, mai cu seama, in cartile pomenite. Cu toata strangerea de inima – recunosc –, manat si de o stare de jena – iarasi, recunosc–, ca, iata, vin in acest targ atatia scriitori, clasicul de-acum Marin Preda, si noi, acest public amorf, stam si ne uitam la ei ca niste tampiti, ignoranti, niste provinciali, care, probabil, nu suntem framantati de nici un gand, n-avem nici o obsesie intelectuala. Am venit doar ca sa ne satisfacem curiozitatea de a-i vedea, o curiozitate primara, ca aceea a publicului de mahala care da navala sa vada, la circ, femeia-peste, omul care indoaie potcoave in dinti si alte nazbatii de felul astora, cu aceste senzatii amestecate am spart gheata. Intrebarile le formulasem pe un petec de hartie, pe care l-am si uitat de cum m-am ridicat de pe scaun. Cele mai multe raspunsuri le stiam din cartile sale eseistice si de interviuri, din romanul autobiografic. Cateva noi nuantari, asa cum le-am inregistrat pe banda magnetica: „Bunaoara, pentru cincizeci de milioane de locuitori ai Frantei doar cincisprezece la suta din populatie produce bunuri agricloe. Si nu numai pentru francezi. Societatea agrara trebuie sa fie o societate a eficientei. Ce se intampla din punct de vedere spiritual ? Daca va fi taranul de azi un invins . Care taran ? Cel care a ramas acum, care lucreaza in gospodariile agricole ? Nicidecum . ( . ) Cum sa fie invins ? Nu poate fi invins. Intrebarea nu e bine pusa“. Desi, in convorbirile cu Florin Mugur este destul de sceptic. Si nu trecusera decat cinci ani de la acele convorbiri. Ce zicea atunci: „Si nu-i putem intelege pe cei care stau cu mainile in solduri, in pragurile caselor lor taranesti, se uita la noi si rad, cand noi venim si le culegem porumbul. Cine sunt astia care rad ? ( . ) De ce-or fi razand acesti oameni care nu mai sunt tarani, dar locuiesc totusi la tara ? Ce l-a putut aduce pe un fost taran in situatia pe care am citat-o: sa stea cu mainile in buuznare la poarta lui si sa se uite la oraseni, care vin sa culeaga roadele campului ? Este un lucru paradoxal, care trebuie sa dea de gandit economistilor si sociologilor“. De ce n-a invocat scriitorul niciodata, in asemenea dileme, autoritatile comuniste decizionale, carora, lor, ar fi trebuit, sa le dea de gandit o astfel de situatie – cum zice Marin Preda, eufemistic – paradoxala ? Era el mai convins de necesitatea colectivizarii, acum, in 1978, cand lucrurile se degradasera si mai mult, inclusiv, la sate, decat in anul 1972, cand se confesa lui Florin Mugur? Ciudat. E posibil ca Marin Preda sa-si fi impus mai multa prudenta in afirmatiiile publice ?

Curios este ca Marin Preda, vorbind despre „dascalii“ sai literari, ii numeste pe Liviu Rebreanu si Tolstoi si nu spune nici un cuvant despre Dostoievski, din care a si tradus „Demonii“ (dimpreuna cu Nicolae Gane), iar lui Florin Mugur ii zice ca acest urias prozator rus l-a zguduit. A explicat si ce anume intelege el prin dascal literar: „Adica, pot sa spun ca acest mare spirit poti sa-l asculti si sa crezi in ceea ce spune. Asta inteleg eu dascal. Un om care, traind inaintea ta, a gandit deja inaintea ta, a fost chinuit de marile probleme ale destinului uman . “. E vorba de Tolstoi. Interesanta e marturisirea privind capacitatea criticului literar de a surprinde sensurile unei opere literare, gandirea unui scriitor: „Mi se pare ca cineva, intr-un articol, a pus problema aceasta, adica Mircea Zaciu din Cluj, care facea afirmatia ca eu as fi un rationalist, dar ca in ultima mea carte, „Viata ca o prada“, as fi inclinat nu spre rationalism, dar, in orice caz, spre, hai sa zicem, ca sa nu cautam o notiune dificil de formulat acum, ceea ce este contrar rationalismului. Deci, iata ca intrebarea s-a pus. Si Mircea Zaciu a facut chiar afirmatia ca in ultima mea carte nu mai sunt rationalist. Acum, va fac marturisirea, confesiunea pe care o doriti. Intr-adevar, inca de la debutul carierei mele literare, am fost ispitit de cartezianism, de rationalism, dar, in acelsi timp, am fost fascinat de ceea ce se numeste forta obscura a fenomenelor, care scapa analizei literare. Trebuie sa-i dau dreptate lui Mircea Zaciu“.

La iesirea din acea incapere, dupa sfarsitul dialogului, Marin Preda s-a oprit cateva minute in holul unde era amenajat, ad-hoc, un stand cu carti, ceea ce se gasea in librariile targului, din ultimile tiparituri semnate si de principalul invitat al gazdelor. S-a uitat atent la titluri si a cumparat romanul lui Stefan Banulescu, aparut nu cu mult timp in urma, „Cartea milionarului“. Si-i spune colaboratorului sau apropiat, umbra lui: „Am auzit ca-i un roman bun“.

x

Sfarsit de mai, 1983. Trei ani de la moartea lui Marin Preda. In ziua de 21 mai 1980, scriam intr-un jurnal. Oare A. P. chiar bate campii, cand ii acuza pe unii confrati ca l-ar fi ademenit pe Marin Preda prin crasme, ca l-ar fi momit cu alcooluri ? De ce a murit, totusi Marin Preda ? Dupa ce a avut imensa bucurie, marea jubilatie, cum ii placea sa spuna, de a-si vedea tiparit acest „roman total“ (Eugen Simion), „Cel mai iubit dintre pamanteni“ . Nu era M.P. omul care sa se lase dadacit si momit. Si un scriitor care a dat literaturii vreo douazeci de volume, romane, nuvele, eseistica, o drama, traduceri (Camus, Dostoievski), nu-si putea permite sa stea printre pahare. N-ar fi avut ragazul material sa scrie 1.200 de pagini ale ultimului sau roman intr-un timp atat de scurt, totusi . Ceva sau cineva ii strecurase sentimentul mortii iminente ? Cu instinctul sau de exceptie, romancierul – stie prea bine cititorul – incepe astfel: „Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimantator. Vorbesc de moartea naturala, care adesea e o dulce ispita ( . ) Dar moartea violenta, sinuciderea, la care esti impins de catre oameni ? ( . ) Scriind, simt ca traiesc si intr-adevar gandul mortii inevitabile isi diminueaza puterea de a-mi ingrozi constiinta, care imi sopteste: ( . ) nu trebuie sa accepti sa traiesti oricum . “ Tulburator debut in confesiunea lui Victor Petrini, adanca premonitie la scriitor. Sa asteptam timpul si vremurile sa limpezeasca aceasta moarte, cumva enigmatica. Poate ca moartea lui s-a produs asa cum s-a spus, dar, poate, ca ea s-a produs pentru ca sunt niste autori morali ai acestui sfarsit neasteptat. Cineva care a fost la inmormantarea scriitorului mi-a zis ca aceasta grabita ceremonie parca ar fi avut loc in semi-clandestinitate. Decretam doliu national pentru un strain, de pilda, recent, pentru I.B. Tito, iar pentru acest mare prozator, nu. Ciudate lucruri se intampla in tara asta. Inexplicabile, doar la prima vedere. Apropo de ciudatenii, imi amintesc acum de cuvintele unui han mongol care cucerise cetatea Vladimirului si intrase calare in biserica. Vede o mare icoana cu Fecioara Maria cu pruncul in brate. Cu un ranjet superior intreaba ce fel de fecioara a fost Maria, daca a avut un fecior, pe Isus. I se dau explicatii. Parca, usor descumpanit, insa, cu acelasi ranjet, ceva mai stins, zice: „Multe ciudatenii mai sunt in tara voastra“ (apud Andrei Tarkovski, din „Andrei Rubliov“, film atins de sageata geniului). Devenise M.P. incomod, indezirabil ? Cateva precedente: campania furioasa indreptata impotriva autorului la publicarea romanului „Intrusul“, cand a fost judecat scriitorul si mai putin volumul; atacul asupra „Delirului“, prima varianta, in care apare ca personaj maresalul Antonescu, din revista „Literaturnaia gazeta“(ca romancierul a scos pasajul cu pricina si a introdus lamentabilele pagini cu acel ceferist din Pascani, asta e o alta poveste); declaratia facuta in fata paranoicului dictator, „daca se revine la prolecultism, eu ma sinucid“, nu stiu cat de reala a fost acea afirmatie, dar, daca ea s-a pus in circulatie, un adevar exista; poate ca Marin Preda a rostit-o intr-un cerc de amici, unde exista, sigur, si un turnator sau un securist sadea, care a transmis-o unde trebuia . Iar destinul sau sentimental a fost mereu nefericit, trist, incurcat. La moartea scriitorului, Ion Caraion, intr-o insemnare („Ultima convorbire“, „Romania libera“, 19 mai 1980), scrie: „Nimeni nu ne poate face mai mult rau decat suntem in stare sa ne facem noi insine. Dar nimeni nu incepe sa-si faca lui insusi rau, decat dupa ce i-au pricinuit altii niste rauri profunde. Traia deci sum traia, in vremea din urma, cheltuindu-se la hazard, poate ca nu mai voia sa traiasca. Nu-i adeavarat, el voia sa traiasca, dar nu oricum. Nu oricum. Nu ticalos. Nici josnic si fara luciditate. Se zice ca in tarziurile zilei de 15 mai, ar fi telefonat pe la opt seara unui tanar scriitor catre care a rostit urmatoarele cuvinte: „Sunt distrus, copile. Cu viata mea s-a sfarsit . “ Ce stia ? Si de cand ?“

Asadar, sfarsit de mai, 1983. Intr-o camera de hotel de provincie. O.P. se retrage in camera sa. Se scuza. E obosit. Dupa doua intalniri cu publicul, in doua orase, ii dau crezare. Mi-a placut descifarea simbolului plastic de pe coperta cartii sale. Cand vedem o pata de sange pe trotuar, semn ca acolo a fost o victima a agresivitatii, trecem pe celalat trotuar. Sa vedem, fara falsa pudoare, fara mila aceea fatarnica, de ochii lumii, si pata de sange de pe chipul Afroditei. Am ramas cinci oameni. Intre noi, un colaborator apropiat a lui Marin Preda, la editura unde a fost director romancierul. Fatalmente, vine vorba de moartea lui M.P., moarte care staruie ca o obsesie in mintea multora dintre noi, contrazicandu-l, parca, in ceea ce ne priveste, pe O.P. Sigur ca majoritatea semenilor nostri e bolnava de indiferenta. Mie, cel putin, nu-mi este indiferenta moartea prozatorului. Au trecut trei ani de atunci. Iata, douazeci . Il vazusem pe marele prozator inainte de aparitia ultimului roman, cum am povestit. In ce imprejurari, ati citit.

„In acea seara de dinaintea mortii, 15 mai 1980, a istorisit colaboratorul C.P., Marin Preda i-a dat un telefon lui Ion Caraion. S-a aflat dupa aceea, refacand traseul intamplarii fatale. Poetul n-avea multi prieteni, dimpotriva. Cu firea lui sucita, contorsionata, cu suspiciuni si hachite, uneori, cu izbucniri violente, era de inteles. Ion Caraion abia se mutase intr-un apartament nou, dupa ce se chinuise ani si ani intr-o locuinta modesta cu doua camere. Marin Preda voia sa-l vada in seara aceea. Sa stea la un sfat important ? Chiar si sa innopteze la el ? Sigur este ca Ion Caraion s-a scuzat ca nu-l poate invita (gazdui) in acea noapte pentru ca lucrurile erau claie peste gramada si nu avea decat un fotoliu desfacut. Nu se cadea sa-l primeasca intr-o asemenea harababura, sa-l culce pe jos. Stia ca Marin Preda avea camera la Mogosoaia. Nu mai daduse pe acasa de multe luni. Doar cat isi vedea baietii si sa dea bani nevesti-si. Avea, deci, unde dormi. Dar, poate, ca nu de somn ii ardea lui Marin Preda in acea noapte. Unii, care au aflat de acest episod, cred ca Ion Caraion ar fi trebuit totusi sa ia un taxi si sa se duca pana la editura sa vada ce-i cu prietenul sau, sa afle ce voia sa-i zica. Pentru ca, se spune, voia sa-i comunice ceva anume, sa-i ceara un sfat, nu doar sa-i dea semnalul la „Jurnalu I“, cum convenisera, pentru a doua zi. Caraion l-a rugat sa amane discutia pentru dimineata. Dar a doua zi, dis-de-dimineata, a precizat prozatorul, pleca catre Focsani la o intalnire cu cititorii. Treaba era aranjata, nu suferea amanare. Atunci, s-o lasam pe poimaine, i-a zis Caraion. Cum judecam lucrurile dupa moartea unui om, punand mereu un sir de daca . “ Oare destinul poate fi deturnat ? De unde sa izvorasca talcul zicerii „Ce ti-e scris in frunte ti-e pus“?

Povestitorul a tinut sa remarce de mai multe ori: „Eu nu comentez, nu emit ipoteze, va relatez numai fapte vazute si auzite de la prima sursa. Fiecare judeca cum vrea. Parerile intime le pastrez pentru mine“. Si un indemn repetat: „Memoreaza tot ce spun, sa fie marturie, eu nu pot sa scriu si nici publica asa ceva. Va veni, poate, timpul sa fie spuse public toate cele povestite de mine, aici. Cine stie daca eu o mai pot face. Nu vedeti cum e viata ? “

„ . Cu trei zile inainte de a muri, continua C.P., domnul Preda a avut o discutie la editura cu un general ori colonel de securitate, de la esalon superior. Nu stiu ce au discutat acolo, in birou, vreun ceas si ceva, ca eu n-am fost de fata, va dati seama. In editura se zvonise ca nevasta-sa ii crease ceva necazuri. Nu cunosc ce anume. Domn’ Preda trecea rar pe la familie, iar in ultimele zile statea mai mult in editura. Faptul asta il stiu, pentru ca ma intaleam cu el zilnic, de dimineata, cine a fost pe la noi stie cum e plasat biroul domnului Preda fata de biroul unde stau eu. Ba, in chiar seara de dinaintea mortii, mi-a spus o femeie de serviciu, adormise cu capul pe birou. Femeia l-a trezit, amurgise de-acum, a chemat un taxi si monser a plecat spre Mogosoaia. Probabil, era in jurul orelor noua. Voi reveni si asupra acestei plecari cu taxiul. Dupa discutia aceea cu securistul, domn’ Preda a fost invitat sa treaca pe la Interne. Nu s-a dus. A dat un telefon si atunci a venit cineva de la Securitate la editura. Au stat peste doua ore in biroul directorului. Din acea zi domn’ Preda a inceput sa bea mai mult si nu s-a mai dus la Mogosoaia. Pana in seara fatidica. Cica, il reclamase nevasta-sa ca nu-i da bani pentru intretinerea copiilor si a ei. Ceea ce nu era deloc adevarat. Si apoi, care era treaba Securitatii, in chestiunea familiei ? Vorbe, care sa deruteze lumea. Diversiuni. V-am mai spus, Marin Preda dadea aproape toti banii acasa. Pentru el retinea doar atat cat sa traiasca decent. Fac o paranteza. El pe femeia asta a iubit-o mult. (Sa fie prototipul, transfigurat, se-ntelege, al acelei posesive, frumoase si isterice femei-personaj Matilda, din romanul ultim ?) Era a treia nevasta, care i-a daruit doi baieti. Prima, o femeie frumoasa, rasata, superioara, poate ati auzit, cu care a ramas intotdeauna in relatii amicale, este la Paris. Ori de cate ori a venit in tara, a trecut sa-l vada, au baut o cafea, un whisky si s-au despartit ca doi prieteni, chiar calduros. A doua, o evreica desteapta, a plecat si ea din tara. Ultima, tehniciana veterinara, a fost intalnita de domn’ Preda la o ferma in preajma Bucurestiului. De cum a vazut-o, s-a indragostit de ea fulgerator. Dar femeia asta nu i-a oferit liniste, nu spun mai mult, si el s-a retras la Mogosoaia. A fost un barbat fara noroc in viata cea de toate zilele. Toata fericirea lui erau cartile pe care le scria. Asta e convingerea mea, din cate am putut sa-mi dau seama, stand cativa ani in preajma sa. Am citit dintr-un jurnal a lui Preda, bine-nteles, cu voia sa, cele mai frumoase pagini de dragoste. Pentru aceasta femeie . Poate cele mai dense, emotionante, adanci, intinse si frumoase pagini din literatura universala. Sa nu zambiti . Am parcurs vreo suta si cincizeci de pagini. Jurnalul era mult mai mare, nu stiu ce cuprindea in rest, ca mi-a dat numai fascicolul asta. Eram lectorul sau. Stiti, probabil, cine a fost lectorul romanului „Cel mai iubit . “Dar, trebuie sa va spun, primul om caruia ii citea cartile lui Marin Preda, inainte de a le da la tipar, era o doamna din afara redactiei, in care avea cea mai mare incredere. Asta era unul din secretele lui, pe care, totusi, l-am aflat tarziu. Stiu ca acest jurnal il tinea in seiful din biroul sau de la editura, de acolo l-a scos cand mi-a dat si mie cele o suta cinzeci de pagini. Il pazea cu strasnicie. Voi reveni asupra acestui jurnal“.

Sa ne intoarcem la seara de cincisprezece spre saisprezece mai. Noi, adica, domn’ Preda, eu, medicul T. si un tanar scriitor, Mateescu, parca, nu-mi amintesc cum il cheama exact, stabilisem ca a doua zi dimineata sa plecam la Focsani, la o intalnire cu cititorii. Un grup de scriitori din acel oras il invitase pe Marin Preda si se pregatise lansarea ultimului sau roman. Trebuia sa trecem pe la Mogosoaia, la ora sase si jumatate, sa-l luam. Mergeam intotdeauna cu doua masini. Una, a editurii, cealalta, a unui prieten. Asta era grija lui, cand mergeam la asemenea intalniri. Voia sa fie sigur ca ajunge unde a promis ca ajunge. In caz ca s-ar fi defectat una dintre ele, trebuia sa fie disponibila cealalta. „Si noi, domn’ Preda, ce facem daca se strica o masina ?“ „Voi ?“. Nu stiu, dar Marin Preda trebuie sa ajunga“, raspundea cu umorul lui special. La sase si jumatate eram la Mogosoaia, in fata usii de la camera sase, etajul unu. Bat la usa. Nici o miscare, nici un raspuns. Pun mana pe clanta si apas.Usa se deschide. Sunt foarte surprins. Fac o precizare. Domn’ Preda nu lasa niciodata usa si fereastra descuiate pe timpul noptii si nici luminile aprinse. Treburile astea le facea matematic, din reflex. Se stie ca avea o frica grozava, aproape mistica, sa nu i se fure manuscrisele, insemnarile. Deschid usa. Vad lumina aprinsa in baie. Ii zic doctorului, oarecum in soapta, ajutandu-ma si de un gest, degetul mare indreptat in directia baii, ca atunci cand faci autostopul: Monser s-a sculat, se barbiereste, se face frumos. Sa-l asteptam. Dar in baie nici un zgomot. Nu era acolo. Patrundem in camera. Eu, primul. Holul nu-i despartit de dormitor cu vreo usa, e aceeasi impartire ca in multe camere de hotel de la noi. Il zaresc pe Marin Preda pe pat, culcat, intr-o pozitie ciudat de chircita. Doctorul zice: „Uite-l ca doarme. S-o fi culcat tarziu, monser“. Pun mana pe mana lui si-i soptesc, aplecat usor asupra trupului ghemuit: „Domn’ Preda, ne asteapta Focsanii“. Dar imediat mi-am retras mana. Ceva rece m-a socat. Eu sunt fecior de preot si am avut, totusi, intotdeauna o spaima sa pun mana pe morti, sa particip la innormantari. N-am sa uit cum sedea intr-unul din paturi. Pentru ca in camera erau doua, un dulap, o masa si doua scaune. Era adunat cu genunchii la gura si parea atat de mic incat ma gandeam ca poate fi bagat, sarmanul, intr-un geamantan. Cum ziceam, am tresarit. Raceala pielii . Doctorul observa gestul meu, nu stiu daca am rostit vreun cuvant, si pune si el mana. Calm, fara nici un echivoc, rosteste: „ Marin Preda a murit“.Apasa in zonele in care se simte pulsul, la gat, la incheietura mainii, pune urechea pe piept, ii ridica pleoapele, ma rog, medicul intrase in rol. Incep sa strig, nu mai stiu ce, asa mi-a spus dupa aceea, ca nu se poate asa ceva, nu se poate ca Marin Preda sa fi murit, ca el nu-i mort, sa chemam Salvarea, sa se faca ceva pentru domn’ Preda . „Fii calm, il aud pe doctor. Marin Preda e mort, nu se mai poate face nimic“. Calmul lui ma scotea din sarite si mai tare. Incepea sa dea telefoane. La Procuratura, la Salvare, la Uniune, la morga, parca nu mai stiu, nevestei lui Preda . Cand a venit, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-i ia bratara de pe mana stanga, cu o miscare, Doamne fereste, avea o bratara din aur, pare-mi-se, cadou de la o femeie, la care tinea mult. Parca o aud zicand, pe un ton, ce sa mai rascolesc amintiri neplacute: „Asta-i a mea !“. Si a strecurat iute bratara in poseta. Dupa ce am revenit la palatul Mogosoaia, in camera in care locuise domn’ Preda atata vreme, casa lui vremelnica, sa facem un fel de inventar al bunurilor ce se gaseau acolo, n-am mai gasit nici un pachet de Kent, din astea fuma Monser, si erau cateva cartuse pe dulap, nici o sticla de whisky, si erau vreo trei-patru, pe un raft, in interiorul dulapului. Cine sa le fi luat atat de rapid ? Cand m-am dus la editura sa inventariem si acolo ce a lasat domn’ Preda in seiful acela misterios, niciodata n-am stiut ce avea in el, decat jurnalul de care v-am vorbit, pentru ca din seif mi-a scos paginile acelea minunate, literatura mare, domnilor, va rog sa ma credeti, am ceva experienta de lector si am citit multe carti de dragoste, cand ne-am dus, deci, la editura, era si un tip de la Securitate. Seiful, gol. O singura coala de hartie, coala obisnuita, rupta intr-un colt, parca o vad si acuma, pe care scria, scrisul lui Marin Preda: Sae Preda, strada cutare, numarul cutare, blocul cutare, scara, apartamentul, Bacau. Adresa fratelui sau. Parca avea o presimtire, pentru ca imi spusese cu cateva zile inainte, cand intrase el intr-o stare de neliniste, ca, daca i se intampla ceva neprevazut, niciodata nu-mi spusese lucru asta, sa-i dau dosarul din seif lui Sae, pe care eu il cunosteam. Si-l cunosc foarte bine. In afara de jurnal, sa mai fi fost si altceva in dosarul acela ? Nu pot sa va spun. Nu stiu. Cand deschidea seiful asta, in prezenta cuiva dintre noi, cei mai apropiati, masca deschizatura usii cu trupul si baga aproape tot capul inauntru ca sa nu vedem nimic. Am incercat de cateva ori, marturisesc, sa zaresc, cum eram intr-o pozitie mai favorabila, eu fiind, vedeti, destul de inalt, ce pazeste Monser cu atata strasnicie. Mi-a fost imposibil. De acolo scotea cate o sticla de whisky si ne servea. Dupa cateva rugaminti, fireste. Era jocul nostru. Ii placea sa fie rugat. Una din copilariile lui, putine. Toata lumea, cine l-a cunoscut indeaproape, stie ca era generos. Si soferii de taxi il tin minte. Intotdeauna lasa bacsis, cate patruzeci-cincizeci de lei, suma frumusica, trebuie sa recunoasteti. Si chiar mai mult. Dupa cate o sedinta, la el, in birou, il atacam: „Domn’ Preda, ce-ar merge acum un whisky, asa, unu’ mic“. „Pai, n-ati mancat, si pe stomacul gol . “, raspundea cu umorul lui morometian, zambind discret, intr-o dunga. Dupa care, scotea sticla si ne servea. Prin urmare, in seif nu era decat hartia aceea, rupta intr-un colt, cu adresa lui Sae. Unde disparusera jurnalul, dosarul ? Cine a pus mana pe aceste documente, marturii ? Cand ? Nu stiu.

. Si au venit la Mogosoaia oamenii legii. S-a incheiat actul constatator de deces, care, am auzit, pe urma, nu mai exista. Cica, ar fi unul, dar acela nu era facut atunci, in camera numarul sase, la palat, in dimineata zilei de 16 mai. Este posibil sa fie o eroare? Eu spun ce-am vazut si auzit. Au inceput interventiile telefonice pentru a gasi o masina cu care sa transportam trupul lui Marin Preda, la Bucuresti. In final, s-a gasit una, o rabla, si a fost depus la Muzeul Literaturii. Cate interventii . Si pentru ce ? Pentru o autoduba cu geamuri sparte, din alea cu care se transporta marfurile. Nu mai spun cat de lamentabila a fost calatoria. Jalnic se clatina capul lui domn’ Preda din cauza zgaltaielilor acelei dube. Mi-am amintit atunci de ceea ce-mi spuneau cei care erau arestati in anii cincizeci, cand erau dusi la anchete. Jalnica, daca nu altfel, a fost si reactia autoritatilor. Inmormantarea s-a terminat foarte repede. Doamna, aici de fata, poate sa confirme. Parca, aceste funeralii, si asa, foarte modeste, au fost zorite de cineva. Cuvintele rostite acolo, la mormant, au fost scurte, grabite si ele. Cineva anume daduse ordin ca totul sa se termine cat mai repede. Cativa scriitori au voit sa duca sicriul pe umeri, de la masina mortuara pana la groapa. Nu li s-a permis.

Doamna E.M. intervine, cu glas usor gatuit: „Cand am cerut permisiunea sa plec la Bucuresti la inmormantarea lui Marin Preda, in mod oficial, din partea institutiilor de cultura, cu o coroana, tovarasul secretar mi-a replicat taios: „Dumneata pleci, daca vrei sa pleci neaparat, ca persoana particulara, nu ne angajezi pe noi. Iar coroana, daca tii neaparat s-o duci, sa fie din partea cititorilor. Partidul nu poate depune coroane de flori pentru un fost legionar“. Am ramas fara replica. De cand Marin Preda este si legionar ? Ceea ce povesteste dumnealui aici, cu zgarcenie, totusi, cu privire la inmormantare, vreau sa va mai spun ca tristetea mea a fost si mai mare, cand am vazut ce tratament poate sa aiba un mare scriitor in tara asta“. Stiam dialogul doamnei M. cu activistul semi-analfabet, dar cu o smecherie uriasa, ce trecea drept inteligenta. Si nu era decat o viclenie de biped. Cumplita bataie de joc, scriam atunci, dupa ce imi povestise aceasta doamna cum a decurs inmormantarea lui Marin Preda, calomnie perfida, cinism de pura extractie stalinista fata de memoria unui insemnat creator roman. Nici dupa moarte, analfabetii rosii, activistii sfertodocti nu-i pot ierta intelectualului, spiritul de independenta. Scrisul activistului, acela cu interdictia depunerii unei coloane de flori, oficiale, scrisul sau labartat, cu litere parca desenate de un copil ce abia invata alfabetul, un copil tembel totusi, era greu descifrabil si pentru un stralucit invatator. Oameni de teapa acestuia n-au respect pentru nimic. Golania de pe treptele de „sus“ ale „culturii“ se multiplica in chip sinistru in provincie. Din mocirla nu poti iesi decat prin izolarea intre carti. Altminteri, esti pierdut. Ingrosi randurile pigmeilor indobitociti de propria lor suficienta. Iar lingaii cu diplome s-au transformat rapid in slugi. Slugi care confectioneaza texte de spus pe marile scene, texte ce sprijina grotescul esafodaj propagandistic.

„Prin urmare, femeia de serviciu il trezeste, vine taximetristul, nu stiu cine a facut comanda, si pleaca catre Mogosoaia, revine C.P. asupra unui episod neterminat. Pe la Otopeni, mi se pare, taxiul a fost oprit de un militian. Soferul a stat ceva timp in postul de militie, nu cunosc ce i se imputa. Dupa interventia lui Marin Preda, cine stie dupa cat timp, pana atunci statuse in automobil, militianul a dat drumul taximetristului sa plece. Inca o precizare. Nu stiu daca si in ziua aceea Marin Preda a fost sa ia masa la restaurant, intr-un grup restrans de scriitori, si cine o mai fi fost acolo, in acel grup, in care se afla frecvent in ultima vreme. La Mogosoaia, am aflat, era o mica agapa a unor tineri scriitori, proaspat casatoriti, in garsoniera acestora. Marin Preda era asteptat. Cum a intrat in holul palatului, a fost rugat insistent sa participe la agapa. A intrat in camera tinerilor, la parter, unde mai erau cativa musafiri. Marin Preda s-a asezat intr-un fotoliu si a baut un singur pahar cu vin. Apoi, a urcat scara catre etajul unu, unde era camera sa. Cineva a observat ca nu este in apele sale si, dupa ce a iesit din garsoniera tinerilor, paloarea fetii se accentuase. Restul, v-am povestit . “

Dupa cateva clipe de tacere, povestitorul ne scoate din acea stare apasatoare si zice: „Hai sa va istorisesc ceva mai putin trist, poate, chiar fara nici o urma de tristete. Cum s-a nascut ultimul roman al lui Marin Preda. Trecusera vreo sapte luni de cand ma aflam la editura. Era prin octombrie, iar domn’ Preda plecase de o luna la Sinaia, la Cumpatul. Se dusese sa scrie o noua carte. „Delirul“ doi il amanase. Probabil ca nici nu mai avea de gand sa-l scrie vreodata, asa am intuit eu. Ii crease necazuri, facuse si un compromis la a doua editie, ma rog, stiti dumneavoastra despre ce e vorba. Initial, am inteles ca voia sa scrie un roman de dragoste de vreo trei sute cincizeci de pagini. Va spuneam ca citisem cele o suta cincizeci de pagini din jurnal, repet, splendide pagini de literatura de dragoste. Probabil, de acolo a si pornit, cred eu, pentru ca am gasit numeroase corespondente intre acele pagini si jurnalul parcurs de mine si roman. Intr-o zi, imi da telefon si imi zice: „Monser, vino urgent la mine. Am nevoie de dumneata“. In acele momente, la mine in birou, se afla un scriitor din Cluj, care avea o carte de critica la noi in editura. Ii spun ca nu am cu ce veni repede, doar spre seara ori maine dimineata, sa prind un tren potrivit. El: „Pai, zici ca e la tine criticul de la Cluj. N-a venit cu o masina ? Poate ca se intoarce indarat chiar astazi“. Criticul clujean imi confirma ca, da, pleaca spre Cluj de indata ce iese din biroul meu si ca nu e nici o problema sa treaca prin Sinaia, mai ales ca vrea si el sa vorbeasca cu domnu’ Preda“. Zis si facut. Ne urcam in automobil, trecem pe la mine pe-acasa cateva clipe, asta era pe la orele unsprezece, iar pe la unu eram la Sinaia. In cantina-restaurant din statiune, acolo ne daduseram intalnire, singurul mesean, Marin Preda. Ciugulea ceva. Nu manca mult niciodata. Si in garsoniera lui de la palatul Mogotoaia vedeai doua oua fierte, o bucata de branza si o bucata de paine. Si-atat. Si-n dimineata cand l-am gasit mort, avea un ou fiert, unul il mancase, probabil, de cu seara. Cine i le adusese ? Dumnezeu stie. Luam si noi, eu si criticul de la CLuj, cate o portie de mancare. Terminam de mancat. Dau sa scot banii sa platesc. Preda, care ne invitase, in fond, era ca o gazda acolo, zice: „Sa mergem“. „Pai, sa platim, domn’ Preda, intai“. „Bine platiti, dar hai sa mergem“. N-o facea din zgarcenie, Doamne fereste, mai ales ca toata consumatia nu depasea o suta de lei, cand el lasa niste bacsisuri chelnerilor si soferilor de taxi . Era, pur si simplu, absent la politeturi din astea, nu se prea formaliza, in plus, altceva il macina pe el atunci, altceva avea in cap. Era foarte preocupat, inchis in el. Criticul isi lua ramas bun si pleca spre casa lui. Ne retragem in camera lui Preda si stam de vorba cam o jumatate de ceas. In esenta, mi-a spus ca nu poate veni curand la editura, ca are mana buna la scris si ca eu va trebui sa preiau toate indatoririle lui si sa hotarasc in numele lui Marin Preda. Chiar asa mi-a zis: „Monser, vei lua toate hotararile in numele lui Marin Preda. Te rog sa nu faci de rusine numele lui Marin Preda si sa nu superi obstea scriitoriceasca. Sa fii drept cu cine vine la editura“. Dar vor fi si situatii in care eu nu voi putea decide singur, fara acordul dumneavoastra, i-am mai spus. „Nu-i nici o problema. Vom vorbi la telefon, cand va fi cazul“. Am plecat. Marin Preda a ramas si a scris romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni“. Pe masura ce scria cateva zeci de pagini, poate o suta, o suta si ceva, trimitea la editura sa se bata la masina. Cand si-a dat seama, dupa vreo trei sute de pagini, ca are mana buna, cum zicea el, atunci, m-a chemat la Sinaia. Avea multe ingrijorari. Temeri cu privire la publicarea romanului. Prima data l-a dat spre lectura prietenei lui, o doamna distinsa si culta, in care avea cea mai mare incredere, in capacitatea sa de lector, si careia ii suporta cu stoicism orice observatie. Apoi, ne-a dat cate o copie mie, lui Cezar Ivanescu si lui Ion Caraion si altui cunoscut poet, un „sincer“ razvratit. Existau indoieli cu privire la cateva pasaje, mai ales, acelea privitoare la intrevederea dintre Stalin si Dej, cu bancurile alea, la securisti, la consideratiile, ca sa le zic asa, din eseul „Era ticalosilor“. Ne gandeam sa nu se faca vreo legatura cu „epoca de aur“. Cineva de la cenzura, adica, de la acel comitet pentru presa si tiparituri, in frunte cu straniul tovaras Dulea, m-a intrebat, in calitatea mea de lector al cartii, daca sunt probleme. El citise romanul, mi-a spus, dar voia sa stie si parerea mea. I-am zis ca nu vad nici un fel de probleme care ar putea fi interpretate si ca romanul poate fi dat la tipar chiar de a doua zi. Asta se petrecea pe la mijlocul lui ianuarie 1980. Bunul de tipar s-a dat pe 25 ianuarie. Pana ce l-a vazut intrat sub tipar, Marin Preda n-a avut deloc liniste. Niciodata nu-l vazusem asa de incordat, ingrijorat. Vorbesc de anii cat i-am fost alaturi. De ceilalti, nu stiu. Dupa aceea, mi-am zis ca avea presimtirea ca e ultima lui carte. Parca stia ca va muri curand, atat era de febril, nelinistit, spaimos. Avea o teama aproape mistica sa nu i se fure manuscrisul, sa nu-l piarda, sa nu i se publice romanul acesta, sa nu i se taie masiv din el . Si trebuie retinut ca aceasta carte, de peste o mie doua sute de pagini, tin minte cu exactitate, au fost aproape optzeci de coli tipografice, doar eu m-am ocupat zi de zi de tiparirea ei, a fost scrisa in doi ani si ceva. Si este un roman bun, cred eu, are pagini superbe, va rezista timpului. Cat despre succesul la public, stiti bine. Mare bucurie a fost in sufletul lui domn’ Preda, dar se vedea si-n comportamentul sau, chiar daca intotdeauna retinut, cand l-a vazut, in sfarsit, scos de sub tipar si difuzat. Ca putea fi tiparit, si nu difuzat. Putea fi intors in vreun depozit si dat la topit. S-au vazut cazuri, ati auzit si dumneavoastra. La inceputul anului 1980, era in librarii. Cateva zile, cartea a stat in rafturi nemiscata. Intrase panica in noi. Lumea se uita la ea si n-o cumpara. „Cel mai iubit dintre pamanteni ?“ Ce titlu mai e si asta ?, se intrebau cititorii seriosi. Auzi, cel mai iubit ! Se stia cine-i „cel mai iubit“. Si intorceau capul scarbiti. Am auzit cititori avizati, cativa amici mi-au dat si telefoane, care ziceau: „Dom’le, si Preda si-a pervertit condeiul in halul asta ? S-a curvasarit si asta ? Nu credeam ca poate sa ajunga si Preda la asa grad de prostitutie politica“. Unii, mai transanti, aminteau de varianta a doua a „Delirului“, unde apare personajul acela ceferist si credeau ca, gata, Marin Preda a dat-o rau de tot in bara, o ia spre proletcultism. Desi, se stia, circula zvonul ca Marin Preda, la o intrunire cu Ceausescu i-a zis acestuia ca, daca ne intoarcem la proletcultism, el se sinucide. Pe amici i-am indemnat sa citeasca romanul si discutam dupa aceea. A fost suficient sa-l citeasca doar cativa si in doua zile s-a epuizat. Acum, primeam telefoane sa le fac rost de roman si, cand spuneam ca stocul a fost dat in librarii, ca la editura nu mai este nici un exemplar, ma intrebau cand se face prelungire de tiraj. Cerintele erau enorme. S-a cerut prelungire, dar nu s-a aprobat. Daca traia Preda, poate ca .

Cu noul director sunt in raporturi normale. Ar fi putut, cu relatiile pe care le are, sa insiste pentru un tiraj prelungit la „Cel mai iubit . “ Ar fi fost gestul unui domn fata de predecesorul sau. Ma rog, asta-i alta chestiune. Cu domn’ Preda relatiile erau cu totul altele. Succesorul sau pleaca la C.C. cu niste propuneri, nu mai consulta pe nimeni din editura, cum facea Marin Preda, si doar suntem lectori profesionitti, cu bun gust, zic eu, cu fler, si vine cu alte propuneri de-acolo, cu alte ganduri parca. Ca sa nu mai spun ca Monser nici nu se ducea pe la C.C., mai mult ma trimitea pe mine la Consiliul de Presa si Edituri. Cei de la sectia de presa veneau la Preda, si nu invers. Poate ca, si din aceasta cauza, scriitorii simteau ca au un sprijin moral in Marin Preda, o speranta catre normalitate, ca au pe cineva care, la nevoie, le poate lua apararea. Un scriitor ca Preda, cu prestigiul sau, mai coaliza, fie si in forme nedefinite, nedeclarate, o parte din obstea literatilor, sublinia, cat de cat, necesitatea unei solidaritati. De aceea, moartea lui a fost primita de multi scriitori, mai ales, tineri,ca o grea lovitura pentru ei. E posibil sa ma insel, sa fiu eu in greseala ? Cine stie .

17. EVADARE ILUZORIE

Trecuse ceva vreme de cand nu-l mai auzisem povestind intamplari prin care trecuse ori pe care le auzise de la altii. Si, pana, pe la patru zeci de ani, trecuse prin multe. Dupa aceea, viata i-a curs in matca obisnuitului. In acea zi de sfarsit de octombrie, dupa ce il ajutasem sa culeaga strugurii din curtea larga, toata acoperita cu bolti de vie, sa-i tescuiasca si sa puna mustul in damigene, separat, ravacul cel galben uleios intr-un butoias de stejar, ne-am asezat la masa din bucatarie in fata unor cesti mari de ceai. Asa-i placea sa bea cafeaua: in cesti mari. Nu voi intelege niciodata cum suporta organismul unui om ce a pasit bine pragul celor optzeci de ani o doza zilnica de un sfert de cafea. Ba, dupa ce inghite tihnit, licoarea aceea amaruie, neagra, vartoasa, se simte si mai vioi. Zice, cu un anume regret: „Ei, daca n-as fi fumat jumatate si ceva dintr-un secol, usor atingeam suta de ani. Ca bunica-mea din partea tatalui. A trait o suta si noua ani, fara sa boleasca o singura zi la pat. Dupa ce maturase zapada din fata pridvorului si imprastiase pe pamantul inghetat tun graunte pentru pasari, a intrat in casa, s-a intins pe pat, de slabiciune, cum spunea ea, a pus Biblia pe piept, i-a chemat pe copiii si nepotii din preajma, iar la cateva ceasuri, si-a dat duhul, foarte linistita ca se duce la Domnul. A crezut toata viata in amagirea asta“. Daca o fi semanand cu acea strabunica a mea, e greu de stiut, dar de un lucru sunt singur: omul acesta nu are nimic religios in fiinta a sa. A facut ocolul multor asezari un episod de pomina, al carui personaj a fost, de care unii isi mai aduc aminte si acum. Fusese dat afara din slujba, din motive nicodata lamurite pana la capat, nici atunci cand a fost reintegrat ca functionar marunt la o intreprindere, si se apucase de tamplarie, de dulgherie, de constructii de case si chiar de biserici. Cand era in putere, putea face o casa de la temelie pana la acoperis, cu tot ce inseamna o casa, inzestrand-o, daca cerea beneficiarul, cu mobilier, feronerie, instalatii de apa. A fost mester universal. Se afla intr-un sat de pe Valea Siretului, prin sudul Moldovei, pentru reparatii capitale la o biserica. Lucra numai cu doi oameni: cu fratele sau, Mihai, si cu un var. Fireste, el era starostele. Pe cand imbina si spoia tabla la incheieturi, pe cupola rotunda a turnului principal, legat in funii, aproape de cruce – numai el se incumeta la lucrari mai dificile , fratele, fire vesela si deschisa, stiindu-i pacatul, l-a provocat, intr-un fel, glumind, cum glumea de obicei, sa treaca mai usor orele istovitoare: „Badie, acum, ca esti mai aproape de Dumnezeu decat de noi, ia, spune, cum te simti in pozitia aceea de protejat al Domnului ?“ „Care Dumnezeu, mai, Mihai ? L-a vazut cineva “ Si se tot ambala. A ridicat barda catre cer si striga: „Daca esti cu adevarat, arata-te, da-mi un semn ca existi ! Pedepseste-ma ! Uite, vedeti ?! Nu mi se intampla nimic rau, chiar daca il amenint cu barda ! Arata-te, Dumnezeule, si prabuseste-ma de pe lacasul inchinat tie ! De unde sa te arati, daca nu esti ?!“ Lumea care trecea pe drum isi facea cruce si grabea pasul, babele habotnice isi scuipau in san si ziceau cu spaima: „Asta-i necuratul gol “. Ingrijorati, cei doi tovarasi de lucru si-au facut si ei cruce. Iar varu-su, mai indraznet, l-a sfatuit sa inceteze cu vorbele acelea, ca vor fi izgoniti din sat din pricina lui. De altfel, dupa terminarea lucrarii la biserica, s-au si despartit. Cred ca nici in cele din urma clipe, nu va apela la Dumnezeu. E un mister cum i s-a sadit in suflet atata necredinta, cand parintii sai, bunicii mei, erau foarte religiosi, fara a fi fanatici. Am si Biblia de la ei, cu marginile din dreapta-jos roase, tesite, innegrite, de-atata citire si rascitire, literele abia deslusindu-se. Este singura amintire materiala de la ei.

Am turnat cafeaua in cani: lui, plina ochi, mie, pe sfert. „Nu stiu daca ai auzit de Gherasim Vladaru. Am dat din cap ca nu, nu auzisem de Gherasim Vladaru. Pe omul asta l-am cunoscut foarte bine, as zice, ca pe mine insumi, am fost de-un leat si ne-am avut ca fratii, chiar daca nu eram din acelasi sat. Numai ca, la un moment dat, drumurile noastre s-au despartit si, de aceea, cred, n-ai auzit pomenindu-i-se numele in casa noastra. Poate ca destinul lui s-a hotarat intr-o noapte. De atunci, lucrurile, pentru el, au avut o intorsatura aparte.

Era o noapte cu luna plina, in miez de vara. Puteai citi ziarul. Gherasim Vladaru a luat caii din ocol, a incalecat pe cel mai vanjos, manzocul trebuia ocrotit, si a plecat in tarna, unde avea o fasie de imas si o harbuzarie. Incepusera sa se coaca harbujii si dorea sa vanda macar vreo doua-trei carute in targul cel mare de la Tupilati, de Sfanta Maria. Avea ordinul de mobilizare in buzunar si socotea sa-i lase nevestei ceva bani pentru zile negre, chiar daca ramanea in grija alor sai. Inainte de a iesi din sat, se intalnise cu fratele sau, Lazar, elev in ultimul an la o scoala de arte si meserii dintr-un oras mare din Moldova. Un fel de a spune ca se intalnise, pentru ca mezinul trecuse pe langa el intr-un galop nebun. Abia daca il recunoscuse, calare pe calul alb, pe care-l cumparase de curand, ca sa fie in rand cu tovarasii lui, camarazii de „cuib“. Asa stia ca umbla capeteniile legionare, calare pe cai albi, imbracati, fie vara, fie iarna, cu sumane, lungi, negre, iar el voia cu nerabdare sa ajunga capetenie de tinut. Nu se aveau bine. Abia daca isi dadeau binete. Discordia se adancise dupa o cearta scurta, dar violenta, mai-mai sa se-ncaiere, cand Gherasim il certase pe mai tanarul sau frate ca, in loc sa randuiasca treburile in gospodaria lasata de tatal lor, sa o protejeze pe mama lor, el isi pierde vremea cu alde Samoila si Pantelimon pe la adunari de doua lulele-trei surcele, unde jurau sa-l razbune pe Capitan si sa-i starpeasca pe toti jidanii din tara. Mezinul l-a infruntat pe Gherasim cu obraznicie nestiuta in familie si i-a zis sa-si vada de familia lui, sa-l scuteasca de povete, ca el stie ce face. „Numai seful meu direct si Horia Sima imi dau mie ordine, se ratoia Lazar. Gata, s-a terminat cu porunceala fratelui mai mare. S-ar putea ca intr-o buna zi eu sa-ti poruncesc. Si mai bine ar fi sa ni te alaturi noua, ca noi suntem viitorul, noi vom prelua puterea pana la sfarsitul lumii“. Vorbele unui creier tulburat. Asa au zis, pe urma, si bolsevicii. Si astia tot asa prorocesc, sa stapaneasca pamantul pana la capat. Gherasim i-a sters doua palme, asa, ca avertisment. Lazar a incercat sa-l rapuna, dar Gherasim, cu trup muncit si minte clara, stiind firea nestapanita a mezinului, i-a rasucit repede o mana, aducandu-l cu spatele la el, apoi, l-a prins ca intr-o menghina in brate si i-a spus calm sa-si bage mintile-n cap, sa vada de casa si de mama, ca tatal lor pe el l-a lasat stapin in gospodarie, asa-i legea. Vrea sa ajunga amandoi de rasul lumii ? Daca i-a dat doua palme, sa-l ierte, i le-a dat ca sa-l trezeasca, dintr-o betie fara alcool, insa, n-a avut incotro si sa nu-i poarte manie, ca si el il iarta pentru vorbele nesabuite. Uite, ii mai zicea, cum il tinea in stransoare, dar Lazar se zbatea amarnic sa scape, scrasnind din dinti ca apucatul, uite cum te zvarcolesti sa dai in fratele tau, care te-a invatat sa calaresti, sa inoti, chiar daca, uneori, ti-a mai dat si o scatoalca pentru vreo nazbatie mai mare, fara ura, asa-i intre frati, or tu, tu esti cuprins de patimi urate. Mama ar muri de rusine sa afle ca singurii ei feciori se bat ca nevolnicii. Si pentru ce ? Ce ai tu cu alde Pantelimon, Samoila, Molocea, Patrafir ?“ Si, dupa ce l-a probozit in felul sau, linistit, fara inversunare, i-a dat drumul din clestii bratelor. Se potolise mezinul. N-a scos nici o vorba. Dar a iesit din curte trantind poarta cu o furie salbatica. Cand s-a dus a doua zi pe la maica-sa, cu gand sa mai stea de vorba cu Lazar, nu l-a gasit. Nici in urmatoarele zile. Batrana i s-a plans ca nu stie pe unde umbla zanaticul, ca fanul nu l-a strans, ca graul sta in snopi si ca ea nu mai pridideste sa le cuprinda pe toate, chiar daca mai are un zilier la treaba. Vine dupa miezul noptii, se schimba de rufarie, infuleca ceva pe fuga si iar pleaca. Pe unde umbla, naiba stie, Doamne, iarta-ma, se tot caina mama-sa. A vandut frumusete de iapa cu manz ca sa cumpere armasar alb, a umblat prin toate targurile din Moldova, ba, a ajuns si pe la Buzau dupa armasarul asta naravas, nu zic, e frumos tare, dar noi avem nevoie de cai care sa traga caruta, sa are Ce sa ma fac cu el ? Aud ca are si pistol, Doamne, pazeste-l de ispite. Gherasim n-a putut sa-i dea vesti despre Lazar, nici nu i-a spus de cearta lor, ca sa n-o amarasca si mai tare. A linistit-o insa, asigurand-o ca o sa-l stranga de pe drumuri pana la urma. Pana atunci, o s-o ajute el sa puna graul si fanul la adapost, angajandu-si inca un palmas.



Atunci, in noaptea cu luna plina, se intalnisera prima oara de la aceea confruntare. In urma lui, veneau in galop naprasnic alti doi calareti, pe care nu i-a dibuit cine sunt, cum stateau lipiti de grumazul cailor. Parca, n-ar fi fost din satul lor. Goneau ca si cum ar fi urmarit pe cineva. A urcat si Gherasim pe cal si le-a luat urma. In bataia alba a lunii, i-a zarit ca se opresc tustrei la marginea paduricii de salcami, ce desparte ogoarele cu porumb de siliste, pe unde curge paraul Ciohoranca. Ceva ii spunea ca acele trei naluci pusesera la cale ceva necurat, prea erau absorbiti de ceva, in miez de noapte, sa ajunga grabnic undeva. S-a intors. A descalecat, a priponit calul de sfoara lunga si s-a intins pe o brazda de iarba uscata. Se uita la stele si se gandea ce sa faca, cum sa faca pentru a-l scoate pe frate-su din nebunia in care intrase. Si daca nu izbutea ? , se intreba. Eu plec peste cateva zile pe front si zanaticul o ia razna de tot, ce ma fac ? Poate ii bag in cap sa ceara trimiterea voluntara pe front, tot e infierbantat el de lupte, de razboaie, macar sa-si stinga jarul pentru o cauza sfanta. Voi avea grija de el, o sa ies la raport, si la general, daca va fi cazul, ca sa-l repartizeze in grupa in care voi fi eu, nu se poate sa nu fiu inteles, numai sa accepte trasnitul. Cat de greu ii potoleam pornirile, cand era doar un copilandru si fugea pe rapi cu furca, sa omoare, zicea, macar un lup. Pe front, am eu grija de el si Dumnezeu de amandoi. La o vreme, i s-a facut frig. S-a sculat, a mutat pripoanele cailor si cand se indrepta catre coliba sa ia blana de oaie, vede ca din adapost iese in patru labe un om. S-a oprit si a dus repede mana la bardita ce-o purta la brau. Nu-i zarea figura, umbrita de coliba. „Cine-i acolo ?“, a intrebat. „Eu, domn’ Vladaru, eu sunt, Iosif Mendel. Si te rog ia mana de pe bardita, ca fug unde-oi vedea cu ochii, Doamne, apara-ma !“ „Ce pazesti, omule, aici ?“, l-a intrebat Gherasim, amuzat de acea intalnire neasteptata cu proprietarul uneia din cele doua crasme din sat. „Iti cer un sfat si pe urma plec. Plec, domn’ Vladaru, ca nu mai este de trait pe-aici. Unde ? Dumnezeu stie. Numai la mata mi-e scaparea, eu asa gandesc“. „Pe dumneata te urmareau niste calareti ?“, ii veni imediat gandul ca acei trei calareti pe Mendel il cautau. Erau la vanatoare de jidani. Se apropie de coliba si-l pofti pe fugar sa intre. S-au asezat in capul oaselor pe blana de oaie. „ Pe mine, domn’ Vladaru. Nici nu stiu cum am scapat. Noroc ca pe nevasta-mea si copiii i-am trimis cateva zile la niste neamuri din Vatra Dornei. Acolo, am auzit, lumea-i mai linistita si am zis sa schimbe si ei aerul. Mare-i Dumnezeu ! M-a anuntat cineva ca fratele dumitale si altii ca el au de gand sa ne scoata din sat si sa ne faca de petrecanie. Cica, asa-i ordinul de la Berlin, iar Bucurestiul se executa. Spune si mata, domn’ Gherasim, cu ce am gresit, daca Dumnezeu, tatal nostru, al tuturor, ne-a facut evrei ? Spune, ca esti om intelept si ne cunoastem bine“. „Dar cum te-ai gandit sa te ascunzi taman in coliba asta ?“ „Mi-am facut socoteala ca fratele dumitale nu va cauta tocmai aici, iar eu speram ca vei veni incoace“. „Ai gandit bine, domn’ Mendel, insa, nici aici nu poti sa stai, cred ca intelegi. Chiar in noaptea asta, te scot dintre ogoarele astea, pe carari ocolite, pentru ca urmaritorii dumitale s-ar putea sa mai bata drumurile prin preajma, si te las in gara la Muncel. Dar nu stai in gara, ci in perdeaua de copaci din spate. Iti iau bilet si cand vine trenul, numai atunci te urci. Si pleci la familie. Pe urma, vezi mata ce faci. Daca te prind nebunii aceia, n-am cum sa te mai apar. Poate ai aflat, cu fratele meu sunt cam la cutite, asa ca . “ „Parca n-ati fi frati, domn’ Gherasim. Stii istoria lui Cain si Abel, fereasca-va de asa sfarsit. Din nefericire, intamplari ca aceea au mai fost si vor mai fi. Si, uite, ca Dumnezeu l-a iertat pe ucigas, chiar daca si-a intors fata de la el. Vezi cum e croita viata ?“ Gherasim Vladaru a tras o fuga pana acasa, a pus cateva lucruri si ceva de mancare intr-o boccea si s-a intors la coliba. La despartire, dupa ce Vladaru i-a pus biletul in palma, Iosif Mendel i-a zis acolo, in spatele padurii de arbusti: „Sa dea Dumnezeu sa te intorci sanatos din razboi, ca am auzit ca ai ordin de plecare“.

Cand a intrat in sat, batea geana diminetii. A trecut prin fata crasmei lui Mendel, indaratul careia era si casa familiei. Toate gemurile de la strada erau sparte, iar colbul era imbibat puternic in zemuri ce duhneau puternic a rachiuri. Stia ca pe-acolo trecusera flacaii cu minti ratacite.

Peste cateva saptamani, Gherasim si Lazar plecau pe front, direct in linia de lupta, in apropiere de Odessa. Fie ca mezinului ii intrasera mintile-n cap, poate ca si Gherasim isi daduse obolul la treaba asta, fie ca se destramasera „cuiburile“, prin plecarea multor capetenii in Germania, sigur este ca Lazar a cerut sa plece voluntar pe front. Putea ramane acasa, ca unic sustinator al batranei si, in plus, nu implinise nici nouasprezece ani. A cazut din primele inclestari cu rusii, la cativa pasi de Gherasim, care era comandant de grupa. Povestea ca mezinul se avantase in lupta cu un curaj nebun si se lauda ca nu se lasa pana nu secera cel putin o suta de bolsevici. In zadar il ruga frate-su sa fie mai prudent. Facea ravagii cu pusca mitraliera. O purta, cica, spunea Gherasim, ca pe comoara vietii lui. In singura poza pe care o facuse pe front, Lazar, un baiat frumos, bine legat, cu o privire mandra, tine pusca mitraliera in brate ca pe o iubita. In pauzele dintre atacuri, stergea si curata fieratania aceea de credeai ca vrea s-o transforme in bijuterie. Dupa ce l-a inmormantat intr-un osuar imens, in varful caruia generalul de divizie, la ordinul maresalului Antonescu, a plantat o cruce mare din piatra – am vazut si fotografia asta –, Gherasim a inceput sa se gandeasca la dezertare. Se intreba, tot mai des, ce cautau romanii dincolo de Nistru. Ca si alti ostasi, de altminteri. Cand a scapat, singurul soldat teafar dintr-un pluton, din iadul de la Cotul Donului, s-a decis sa paraseasca definitiv transeele din Rusia. De unul singur. Dupa capul meu, nebunie curata. Am mai auzit de dezertari de pe frontul din Rusia, mai cu seama din incercuirea de la Cotul Donului, dar fugeau in grupuri, mai mari sau mai mici. A ajuns Vladaru intr-o gara din Bugeac, cum s-ar spune, aproape de casa. Statea ascuns intr-un closet, pandind un tren care se indrepta catre vechiul Regat. O patrula de jandarmi l-a dibuit acolo si a fost arestat. A fost dus in arestul Politiei Militare din cea mai apropiata localitate. Spre miezul noptii, cand era singur cu un plutonier adjutant, care facea de garda, ii zice acestuia: „Domn’ adjutant, stim amandoi ca de-acum nu ma asteapta decat Curtea Martiala si condamnarea la moarte. Doar o minune sa ma mai scape de glont. Indeplineste-mi, te rog, o dorinta“. „Sa vedem daca se poate indeplini, ii raspunse linistit politistul. Stiu si eu ce-ti trece prin cap ?“ „Am bani, ai vazut in portofelul pe care mi l-ai luat. Am destui bani pentru o masa buna si un pahar cu vin cinstit. Si mai raman ceva si pentru cheltuielile dumitale. Poti sa-i iei pe toti, mie n-or sa mai foloseasca la nimic. Mi-e tare foame. N-am mancat ca lumea de cateva zile, si dumneata nu stii prin ce-am trecut. Nu-ti doresc sa treci prin ce-am trecut eu. Sunt la mana dumitale, actele mi le-ai luat, pusca mi-ai confiscat-o . Ma duci la o casa, unde ai incredere, nu se poate sa n-ai prin targul asta vreo cunostinta buna . “ „Nu ti-am numarat banii si nici nu ma intereseaza, l-a intrerupt politistul. Trebuie sa te predau cu tot ce ai asupra dumitale la pretorat. Imi fac datoria si-atat. Imi pare rau de dumneata. Banii ti-i pot da, sa nu se iste vreo banuiala. Daca te-or intreba de bani, ii justifici cum crezi de cuviinta“ „Lasa-i acolo“, respinse moale, ca pe un fapt lipsit de importanta, ideea de a lua banii. Din nou, se asternu tacerea in incaperea in care plutonierul il tinea sub arest pe Gherasim Vladaru, ca sa nu inghete de frig in arest. Abia erau lemne pentru o soba, darmite sa mai faca foc si-n alta camera. Arestatul statea pe un scaun, plutonierul, la o distanta de doi metri, pe un pat de campanie. Intre ei, o masa-birou. Dezertorul nu voia sa repete dorinta aceea puternica, care era mai mult o invitatie omeneasca, facuta, parca, unei cunostinte de demult. Daca ar fi repetat-o, socotea – si cred ca judeca bine – ar fi dat de banuit. A scos pachetul cu tigari. Plutonierul a avut o tresarire. Gherasim il intinsese peste masa sa ia si plutonierul o tigara. Fumau in liniste deplina. Vladaru fierbea. Se gandi o clipa sa rastoarne rapid masa peste el, sa-l imobilizeze si sa-i puna calus in gura, dar era prea vlaguit, nu credea ca va reusi sa o faca, isi cantarea bine fortele. Adjutantul, desi mai scund, parea foarte vanjos, era bine hranit, odihnit. N-ar fi putut face fata. Si chiar daca l-as dobori, gandea el, mai este soldatul de-afara, ar auzi vanzoleala, ar intra si, gata, ma trezesc cu un glont in cap. Tigarile ajunsesera la jumatate, cand politistul il intreba calm, fara nici o dusmanie, ca si cum s-ar fi interesat daca nu-l doare ceva: „Si de ce ai fugit, sergent Vladaru ? Te vad om intreg la minte si destept. N-ai pus in balanta riscurile ? Moartea ?“ „Pai, acolo, pe front, moartea a trecut pe langa mine de sute de ori, am tinut in brate zeci de camarazi care si-au dat sufletul sub ochii mei, intre ei, si fratele meu, ca sa stii . “ „Imi pare rau“, l-a intrerupt plutonierul. „Le-am auzit ultimele zvarcoliri ale inimii, le-am auzit ultimele cuvinte, le-am inchis ochii pentru vesnicie . Cum sa mai pun in balanta moartea ? Daca dezertez, mi-am zis, mai am o sansa. Au cazut multi prizonieri, numarul mortilor numai Dumnezeu il stie si vor pieri si mai multi de aici inainte. Dumneata nu stii ce se petrece pe font. Auzi si citesti vesti care ti se dau. N-am fugit numai eu, cred ca stii lucrul asta. De la o vreme, fiecare a luat-o pe cont propriu. Riscul sa fii prins este mai mare, cand dezertezi in grupuri mari. Dar, uite, eu n-am avut noroc. De ce-am fugit ? Am inteles ca murim degeaba, fara nici un strop de glorie, fara nici o noima. Iar dragii nostri aliati ne-ar sacrifica pana la ultimul, numai sa obtina ei victoria. Si o vor obtine, cand mi-oi vedea ceafa. Nu stiu ce convingeri ai dumneata, de-acuma, tot una-i cu mine, cu o moarte sunt dator aici, pe pamant, ca dincolo, cine stie . “ „Domnule sergent, m-am gandit: hai sa-ti indeplinesc dorinta. Pana dimineata, cand ne ducem cu trenul la pretura, mai e destul timp. Poate ca asta-i pomana ce ti-o faci. Stiu si o casa. Sa mergem. Ia-o inainte“. Au iesit in drum. Soarele asfintise de vreun ceas. Inserarea iernii cadea repede. „La poarta aceea mare, vopsita in verde, ne oprim“, ii zise plutonierul. Au intrat in ograda. Gospodarul nu era acasa. Femeia le spuse ca avea sa soseasca cu un tren de marfa, peste doua-trei ore. „Stii, mata, domn’ sef, ca ceferistul, vorbeste cu mecanicul de locomotiva si coboara, a zis gospodina. E plecat pana la Odobesti. Pana atunci, numai bine va pregatesc ceva de mancare“. Se vedea ca femeia stia cu ce treburi venise plutonierul, insotit de acel necunoscut, imbracat in haine militare, cu chip frumos, chiar daca era nebarbierit si cu ochii inrositi de oboseala. Ceferistul, il lamuri plutonierul pe Vladaru, pentru ca tot avea calatorii de serviciu si dincolo de Prut, facea si ceva negot. Atunci, se dusese dupa vin nobil. „Pe-aici, este mult vin rosu, hibrid, sa bei cu galeata. Or, noi suntem de vin nobil“, incerca sa glumeasca politistul. Gazda le-a pus pe masa o sticla de rachiu, doua paharele, paine, nuci, o solnita cu sare, pe urma s-a dus la treburile ei. „Sa vezi ce bors ne face femeia asta, ca nu-ti mai trebuie nimic. Si cand va veni si barbatu-su, bem si o licoare proaspata“. „Da-mi voie, domn’ adjutant, sa te cinstesc eu, – a indraznit Vladaru. Si a umplut paharele. Este pomana mea, nu-i asa ?“ Plutonierul zambi si-i facu semn cu mana, adica, e dreptul tau. Gherasim Vladaru avea grija sa umple repede paharele. Desi era obosit, nu dormise decat pe apucatele, iepureste, rachiul, galbui, cu aroma de samburi de zarzar, ii biciuia trezia si un gand i se infipse ca un cui fierbinte in creier. Simtea ca moartea se indeparteaza tot mai mult de fiinta lui. Asa-mi spunea, ca avea presimtirile astea. Femeia inteti focul in camera unde stateau si puse mancarea la fiert. „Mai incet cu turnatul, sergent Vladaru, ii zise la un moment dat politistul. Apoi, catre gospodina : „Coana Profiro, nu mai ai macar o cana cu vin alb? Cu rachiul am terminat-o. Daca musafirul nostru mai vrea, e treaba lui. Si stii ca eu nu ma impac cu molanul negru“. „Ba da, domn’ sef, o mai fi oleaca“ – l-a asigurat femeia. Da’ credeam ca mai vreti un rachiu si asteptati sa aduca barbatu-miu vin proaspat“. In cateva minute , a venit cu o cana plina ochi cu vin galben ca lamaia, mirosind a fragi. Se-ncalzise adjutantul. Isi descheiase cativa nasturi la veston si se rezemase, cum statea pe un pat ingust, de paretar. „Sunt si eu obosit, dom’le, ce sa mai zic de dumneata. Si tot n-am inteles De ce zici ca ai ales calea care te-a adus pe la noi ?“ intreba politistul in asa fel incat femeia sa nu inteleaga ce-i cu strainul, pe care il prezentase ca pe o veche cunostinta din armata. „N-am gasit alta, intra in joc Vladaru. Toate celelalte mi s-au parut inchise. Si fara scapare. Dar ce sa mai discutam, cind nimic altceva nu mai este de discutat ? Sa mai ciocnim un pahar, ca altceva ce ne-a mai ramas. Dumneata, oricum, n-ai ce pierde. „Si cand zici ca vine stapanul?“ – schimba vorba dezertorul. „Acusi cade. Numai bine este gata si borsul si mancati tustrei. Are noroc barbatu-miu, altfel, cum avea sa gaseasca el un bors fierbinte de cucos la miezul noptii. Dupa aceea o sa mearga si mai bine vinul de Odobesti. Nu-i asa, dom’sef?“ Nu se stie ce zgomot prinsese gospodina, pentru ca nici Vladaru, nici adjutantul, cu urechea lui de politist, nu deslusisera nimic, ca se duse catre usa si ii anunta: „Iaca, a sosit“. Iesi afara sa-si intimpine barbatul si, probabil, sa-i spuna ca au musafiri. Ceferistul, un barbat inalt, negricios si uscat, dar se vedea ca-i vanos dupa cum tinea vasul acela ca un geamantan – sa fi avut vreo cincizeci-saizeci de litri –, intra in odaie bine dispus si le stranse mainile. Pe urma, se aseza in fata farfuriei cu mancare aburinda. O vreme, nu se auzira decat sorbituri. Gospodarul turna din vasul-geamantan o cana cu vin proaspat, in camera se raspandi miros de busuioc, umplu paharele, pe al sau il dadu peste cap ca dupa o sete grozava si, scuzandu-se, „Stati cat poftiti, nevasta-mea are grija de dumneavoastra“, pleca sa se culce. Dupa cateva minute, in camera de dincolo de soba cat un perete, se auzea un sforait usor, linistit. Femeia spala vasele, orandui masa si toate la locul lor, turna in pahare cu un dichis anume, parca era crasmarita de la mama ei, apoi ii zise plutonierului:„ Domn’sef, va las si eu. Stiti ce aveti de facut si pe unde sa iesiti. Dar eu cred ca mai bine stati aici, la caldurica, pana la tren. De ce sa rebegiti de frig la post? Pan’la gara sunt cativa pasi. Va mai aduc o cana cu vin, ce-i o cana cu vin pentru un barbat intreg, si ne socotim noi maine“. Gherasim Vladaru se uita fix la politist, iar acesta, iesit parca dintr-o stare de nauceala, se grabi sa raspunda: „Da, coana Profiro, ne socotim maine“. Nu voia sa scoata atunci portofelul cu actele si banii fugarului.

Ramasesera in doi. Plutonierul se incalzise si mai tare si se uita la prizonierul sau printre pleoape. Cand il indemna Vladaru sa mai cinsteasca un pahar, facea ochii mari si, dupa un „noroc“, rostit pe un ton foarte jos, adauga: „Pacat, domnule, de dumneata. Pacat. Poate ca ai noroc si scapi, dar de linia intai tot nu te mantui. Doar sa se incheie vreun armistitiu, acum, repede, dupa dezastrul de la Don, ceea ce nu cred, nemtii astia merg pana la capat, nu se mai pot opri si asta dureaza“ „Nu cred ca ai sa ma intelegi, i-a zis Gherasim Vladaru, ca si cum nu auzise ce spusese plutonierul. Prefer glontul plutonului de executie decat sa ma mai intorc la macelul acela fara rost si injositor pentru toti romanii. Noi n-avem ce cauta dincolo de Nistru. Multi gandesc ca mine, chiar si ofiteri superiori. Informatiile circula . “ „Si dumneata crezi ca maresalul putea sa faca treaba asta? Cine sa-l sustina? Franta, care s-a inchinat? Polonia si Cehoslovacia, care-s terminate? Cine?“ „Cum mi-o fi soarta, domn’ adjutant. Eu as trage o tigara, insa aici, in casa omului, nu pot“. „Ma obligi sa ies cu dumneata afara“, abia sopti omul de pe pat. „Nu e nevoie, s-a razgandit fugarul, pandind moleseala in care intrase pazitorul sau. Tot mai bun este un pahar cu vin. Voi fuma destul in arest, iar in fata plutonului voi mai trage o tigara. E dreptul meu. Asa ca renunt“. Se uita la adjutant, fixandu-i ochii adumbriti, caruia, dintr-odata, ii cazu capul in piept. Parca nici nu mai avea suflare. Dupa vreun sfert de ora, timp in care nu s-a miscat deloc, a soptit de cateva ori: „Dom’ adjutant“. Nimic. S-a ridicat de pe scaun si a facut doi pasi catre patul in care statea prabusit politistul, cu o mana pe tocul revolverului. Cealalta parea ca incercase o miscare, sa se sprijine de ceva, dar ramasese moale, atarnata de marginea patului. S-a apropiat de el, i-a pus mana pe umar si a zis ceva mai apasat dar in soapta: „Domn’ adjutant, mi-am facut pomana“. Nici o tresarire pe chipul abia luminat de lampa de pe peretele opus. Doar niste mormaituri si mana cea moale se ridica putin si cazu din nou. A lasat fitilul in jos, atat cat sa nu se stinga flacara, a bagat mina in buzunarul politistului, a scos portofelul cu acte. Atunci, politistul bolborosi ceva, iar mana de pe pistol s-a crispat cateva fractiuni de secunda. Vladaru a inghetat in pozitia in care se gasea. Plutonierul si-a urmat insa visele lui. A lasat pe masa o bancnota care acoperea cu varf si indesat mancarea si bautura gazdei si a iesit ca o vulpe din barlog. De indata ce a pasit in drum, a avut sentimentul ca trecutul s-a sters si de acum incolo singura lui scapare e sa fuga pana unde il vor tine picioarele. Stia o singura directie, spre apus, mereu spre apus, ocolind drumurile batute, satele, pandind orice miscare de om, ca o fiara incoltita de haitasi. Mai mult decat nevoia de mancare il rodea gandul sa-si schimbe hainele militare. A reusit sa treaca Prutul. Nu s-a dus in sat. Stia bine ca poate fi prins. A plecat in muntii Bucovinei si s-a angajat cioban la o stana. Doua intrebari i-a pus stapanul oilor: Ai facut moarte de om? Nu, i-a raspuns Vladaru. Desi pe front luase vietile catorva oameni. Ca asa-i la razboi. Doar nu te duci la defilare. Nu tragi tu, trage dusmanul de peste linie. Oricum, nu se considera criminal. Ai talharit? Nu, i-a raspuns Gherasim Vladaru. A fost crezut pe cuvant. De atunci, pana cand a parasit definitiv stana, nu i-a mai pus nici o intrebare. A vazut ca-i om serios si harnic, l-a lasat in tainele lui. Pentru un asternut, un blid de mancare si cateva sute de lei pe luna, atat cat i-a propus proprietarul, nu s-a tocmit deloc, Gherasim muncea cat trei ciobani de rand. Isi lasase barba stufoasa, sa para mai batran. Ii placea ciobania, avea si pricepere. Pe cand traia taica-su, avusesera ceva oi, vreo trei sute, crescuse, cum se spune, intre ele. N-a luat legatura cu nimeni din familie, din sat. Il ardea dorul de casa, dar a rezistat. Cobora foarte rar in orasul cel mai apropiat, o mica statiune balneara, la pravaliile din margine, pentru cumparaturi. Nu voia sa riste nimic. Astepta terminarea razboiului, armistitiul, si pe urma, vazand cum se despart apele, avea sa vada ce face mai departe. Cand a auzit ca s-a incheiat pace si ca aliatii, dimpreuna cu rusii, au iesit invingatori, s-a incumetat sa mearga pana in centrul orasului, chiar in statiune, sa puna intrebari, sa intre in vorba cu oamenii. Din om in om, a aflat, bunaoara, ca unu, Mendel este director la fabrica de cherestea. Nu se poate, isi zicea el, sa fie tocmai pravaliasul. Ce are pravalia cu functia de director de fabrica? Si cum sa ajunga el aici? Ce-i drept, ii spusese atunci, in noaptea aceea, cand il ajutase sa fuga din sat, ca pleaca la niste neamuri din Vatra-Dornei. Trebuie sa fie o potriveala de nume, se gandea. Doar nu-i numai un caine scurt de coada, se tot framanta cu intrebari. Pana intr-o zi, cand a intrat intr-o crasma din preajma fabricii, hotarat sa-i traga de limba pe muncitorii care intrau acolo. „Joci de frica bucuros, Vladarule, si-a spus“. Astepta iesirea din schimb. S-a umplut crasma cu lucratori. A ispitit pe unul si pe altul, fara sa starneasca vreo banuiala, zicand ca ar vrea sa intre si el muncitor in fabrica, sa se califice intr-o meserie. Si a aflat ca directorul, Iosif Mendel, este venit in timpul razboiului dintr-un sat din Moldova, de pe langa Roman, ca are in jur de cincizeci de ani, cam cat banuia, ca are doi copii, o fata, studenta la Iasi, si un baiat, ofiter de securitate, cu rang important, spuneau lucratorii, in regionala Ministerului de Interne. Nu mai avea nici o indoiala: el era, Iosif Mendel. S-a gandit sa-i scrie si sa-i lase plicul la poarta. Il ingrijora chestia cu fecior-su, securistul. Auzise destule blestematii pe care le faceau securistii. Chiar stapanul oilor ii povestise ca o trupa de securisti macelarise un grup de regalisti in muntii Calimani. Iar frate-su fusese legionar. Cine stie daca mai tine minte binele pe care i l-am facut, se intreba Gherasim. Si pe buna dreptate, oamenii se mai schimba, odata cu vremurile. La urmatoarea venire in targ, avea scrisoarea in buzunar. I-a dat-o portarului, impreuna cu ceva hartii pentru o cinste buna, zicandu-i ca trebuie sa-i dea plicul personal domnului director–omul cu sapca l-a corectat imediat, „tovarasului director“–, nu cumva sa-l trimita prin altcineva. Pe scurt, ii scria ca este dezertor de pe frontul de Rasarit, ca este posibil sa fie condamnat la moarte, nu stie precis, ca sentinta poate fi pusa in aplicare, chit ca nu mai conduce tara Maresalul Antonescu, si ca, daca il poate ajuta cu ceva, poate, sa-l anunte la familia cutare, satul cutare. Iar daca nu poate, sa-l lase in pace. Trecusera vreo doua luni si nu primise nici o veste. Gandea ca este mai bine s-o stearga si din locul acela, unde fusese, slava Domnului, in siguranta, vreme de cativa ani. Se astepta in fiecare zi sa fie arestat.Adevarul este ca nu mai voia sa fuga nicaieri. Se saturase sa stea ascuns, astepta ziua cand sa plece acasa, chiar si cu catuse la maini. Uneori, isi spunea ca ar fi timpul sa se intoarca in sat, la nevasta, la mama-sa, sa se predea, indiferent care ar fi urmarile. Totusi mai astepta. Se inarmase cu nesfarsita rabdare. Nu se stie ce-a facut Iosif Mendel, cu cine a vorbit, ce sfori a tras, ca intr-o dimineata, devreme, tocmai mulgea oile, era prin iulie, abia rasarise soarele, vine un necunocut si-i da un plic. Fara nici o adresa, fara nici un nume, la expeditor, la destinatar. Un plic alb. Lasa treaba in seama ajutoarelor sale si se retrage in casarie. Necunoscutul si plecase, insotit de latratul potolit al cainilor. Deschide plicul si se uita la sfarsitul celor cateva randuri din scrisoare. Descifreaza semnatura pravaliasului de odinioara. Atat ii scria: sa se prezinte la comisariatul militar de care apartine, unde va primi un livret militar, el a refuzat sa lupte impotriva Uniunii Sovietice, sa asculte ordinele criminale ale lui Antonescu, prin urmare, este absolvit de orice vina, asa sa spuna oricui, iar el, Iosif Mendel, nu uita gestul pe care l-a facut Gherasim Vladaru, noi, evreii, avem o vorba:„Nu uit binele facut nici mort“, asa sa stie, iar cand se va aseza ca lumea la casa lui si se va linisti cu toate, sa-i faca o vizita. In final, ii transmitea salutari tovarasesti.

Ar fi vrut sa-i multumeasca personal. A tot amanat sa-i si scrie . Cand s-a hotarat si i-a trimis o scrisoare, plicul s-a intors indarat cu mentiunea: „Destinatar necunoscut“. N-a stat mult pe ganduri si a luat trenul catre orasul unde stia ca Iosif Mendel este director de fabrica. Nu l-a gasit. Plecase in Israel cu toata familia. De putin timp, Ana Pauker si alti cativa evrei cu functii la varful partidului fusesera eliminati. S-a facut multa valva pe chestia asta cu devierile, cand de dreapta, cand de stanga . Rafuieli intre ei, maharii. Iar multi evrei au gasit atunci prilejul, poate n-a fost numai asta cauza, sa populeze tara lor abia recunoscuta. Cam asta-i intamplarea cu Gherasim Vladaru. Ma mir ca nu ti-am spus-o pana acum“.

Turna in cana restul de cafea din ibric si, tare grabit, parca il asteptau in clipele urmatoare treburi presante, il bau ca pe apa. „Sa vad daca am pus bine fierbatoarele, mai zise, ca pe caldurile astea acusi incepe sa fiarba mustul“.

N-am stiut niciodata unde sta granita intre real si imaginar in istorisirile sale, unde era el si unde se situau celelalte personaje de care vorbea. Probabil ca nu exista nici o granita, iar iluziile se amestecau, si ele, in aceste intamplari, din care nu voia, poate sa evadeze.

18. RUINELE SI ADORNO

. Pelerin prin orasul meu, cu fermecatoare ruine greco-romane. Daca as fi arhitect, imi spuneam, m-as cheltui macar in desene, cum a facut un Cantacuzin, cu splendoare, pentru a pastra frumusetea zidurilor. Cobor intr--un fel de tunel, apoi, pe scari din lemn maroniu, intr-o vasta sala. Peretii, imbracati in rafturi goale. Rezemat, placid, de un corp de mobilier pretios, un necunoscut imi zice ca aici exista intr-adevar o biblioteca, insa cartile au fost incarcate in camioane de catre niste soldati. Si duse au fost. Pe o mica estrada, luminata intens, se iveste un barbat in tinuta distinsa. Strainul ma pune in tema: „E celebrul Adorno“. Dirijorul da tonul cu miscari foarte discrete. Bancile din sala sunt ocupate de oameni cu instrumente, in fata lor, corul. Dirijorul acesta, vorbesc pentru mine, n-are nevoie de artificii. Dirijeaza cu privirea. Rareori, puncteaza cu mainile, lasate pe langa corp, miscarile orchestrei. Nu recunosc partitura. Sa fie o uvertura la „Aida“ ? Ies din sala subterana, in mijlocul vestigiilor iremediabil atinse de vreme

Citisem demult niste aforisme si un scurt fragment din „Personalitatea autoritara“ de Theodor W. Adorno. Nu ma gandisem, de atunci, la acest filosof si muzicolog. Cu o seara inainte, prinsesem vestea, pe cale undelor radio, ca se strangeau semnaturi pe un protest care denunta demolarile de biserici si de sate, dictate de conducatorul nebun. Cum s-au intalnit ruinele, tunelul, Adorno, biblioteca golita de carti ? „Dar oare de ce nimeni nu poate sa patrunda semnificatia viselor ?“, se intreaba Sábato.

19. PROFESORUL

Intampinarea profesorului universitar C. e fasta pentru mine, in acea zi de mai, in care sovieticii ne-au impus (si) aniversarea unei victorii, izgonind din calendarul nostru o sarbatoare regala. Alung, macar pentru cateva ore, gandurile negre legate de o alta fanfaronada de partid. L-am avut numai examinator in comisia de licenta, pentru ca in anul in care trebuia sa ne predea literatura din perioada interbelica plecase ca lector la o universitate din Paris, la una din Sorbone. Cursul a fost predat de o femeie anosta de la care n-am retinut nici o zicere cat de cat expresiva. O biata banda de magnetofon­­ cu fusta. Asa ca n-am avut prilejul sa-l cunosc indeaproape pe profesor, fie si de la catedra, catre banca mea din amfiteatru. Ii citisem cateva monografii si studii, mustind de informatii si de judecati pertinente. Mi s-a revelat ca un barbat de mare delicatete, in ciuda austerei atitudini profesorale, cu certitudine, un mod de a-si apara libertatile interioare, un intelectual rasat, cu principii morale ferme, cum aveam sa ma conving, definitiv, de-a lungul urmatorilor ani. Imi relateaza, cu o caldura, ca sa zic asa, rationala, despre personaje aproape intrate in legenda, unele dintre ele, cunoscute de profesor nemijlocit: calugarul Cleopa, de la schitul Sihastria Neamtului, arhimandritul V. A., mai tarziu, inalt prelat la Cluj, care ma cucerise cu amintirile despre prietenii sai literari, mai putin– recunosc – cu poemele sale dramatice, Principesa Ileana, despre care, la acea data, nu stiam mai nimic, G.T. Kirileanu, „mos Ghita“, bibliotecarul Casei Regale, cunoscut, mai cu seama de cei de la Litere, ca ingrjitor al editiei critice Ion Creanga, din anul 1939.

Schivnicul Cleopa: „Este un om din spita celor alesi. Desi are numai patru clase primare, a fost toata viata un autodidact superior, cu o memorie formidabila si har oratoric plin de suculenta. De pilda, a citit Astronomia populara si alte cateva carti ale lui Flammarion si iti desluseste cerul ca un astronom sadea, iar cine l-a ascultat pe cand era ghid la Manastirea Putna poate spune multe cuvinte frumoase despre cunostiintele sale de istorie, despre elocinta vorbitorului si curajul sau, cu adevarat patriotic. A iesit si un mic scandal cu sovieticii. Nu se stie cum, ambasada lor de la Bucuresti a aflat ca exista la Putna un ghid care prezinta tendentios istoria URSS cu privire la Basarabia si Bucovina si vorbeste de un tratat secret intre Stalin si Hitler, care a dus la sfartecarea Romaniei mari. Oficialitatile noastre au dat ordin ca parintele Cleopa sa fie mutat de la Putna, sa nu mai aiba contact cu vizitatorii vreunui muzeu manastiresc. Si asa a ajuns staret la Sihastrie, unde il cauta lumea ca pe iarba de leac. Are gratia lui Dumnezeu, altfel nu se explica de ce vin la el sa se spovedeasca oameni din toata tara“.

Parintele V.A.: „Primele mele intalniri le-am avut la manastirile Varatec si Agapia. A fost in soborul de preoti care a oficiat slujba de Pasti din acel an, la Agapia, sobor din care au facut parte prelati din mai multe tari. Poate te vei mira, dar parintele a fost netagaduit vioara intai. La un moment dat, un episcop strain sarise sau gresise un pasaj rostit in franceza. Prelatul nostru a intervenit delicat, reluand pasajul din mers, corectand eroarea. Fireste, putini dintre laici si chiar dintre preoti si-au dat seama de aceasta interventie. Oricum, a fost o slujba fastuoasa. Si spun acum ce-am spus si altora, o convingerea a mea, formata in ani: parintele ar fi meritat cu prisosinta sa fie patriarh, inaintea tuturora, dar e consolat cu paginile pe care le scrie, cu pretuirea celor care-i cunosc harul si carturaria erudita. Aud ca s-a robit unei lucrari memorabile, la care nu oricine se inhama: traducerea Bibliei. Sa-i dea Dumnezeu sanatate, s-o sfarseasca. Sunt convins ca va fi o talmacire de exceptie. Ar fi adus, in calitate de patriarh, mari servicii Romaniei, pentru intarirea legaturilor dintre romanii de peste hotare si intre acestia si noi, cei de aici. Pacat“.

Principesa Ileana: „Pana a intra in cinul calugaresc, aceasta printesa frumoasa si inteligenta a fost nefericita. A avut trei casnicii ratate: cu un print sarac si fudul, numai cartea de vizita era de el, titlul, pe deasupra, dedat si la betii interminabile, violente; cu un compozitor roman de extrema dreapta, fugit din tara, un om care i-a facut viata iad si a compromis-o cu excesele sale politice; si ultimul, un negustor, pare-mi-se, care i-a facut sapte copii. Unul a fost bolnav si a vietuit mai mult intr-un ospiciu, doi au ars de vii intr-un avion decoland fortat, tocmai voiau sa-si vada mama care se stabilese in SUA, altul a ramas anchilozat, cu coloana vertebrala rupta, dupa o cazatura de pe cal Ce mai, drame familiale cumplite. Dar a gasit taria morala, singurul ei reazem spiritual, acest act de schivnicie. A vandut o coroana din aur si toate bijuteriile de familie mostenite, a cumparat vreo douazeci de hectare de pamant in America si a ridicat o manastire ortodoxa unde este stareta. Intr-o lume dominata de protestantism si neoprotestantism. Insa, ea, principesa inteleapta, practica un ecumenism de buna factura, de aceea, este respectata in lumea americana in care traieste. Cand a trecut pe acolo misionarul carturar, a fost rugat mult sa intervina pe langa Patriarhie ca sa-i trimita calugarite din Romania. Pentru ca, altfel, zice ea, manastirea va intra pe maini straine, dupa moartea sa. Ca sa nu se mai intample ceea ce s-a intamplat cu manastirile romanesti de la muntele Athos, construite de voievozi si boieri romani, stapanite de greci, sarbi, bulgari“.

Carturarul G.T. Kirileanu: „Dupa alungarea regelui Mihai, mos Ghita s-a retras la Piatra Neamt. Casa era plina cu carti si colectii complete de reviste vestite. Sunt biblioteci publice care n-au valorile adunate intr-o viata de om de Kirileanu. Peste douazeci de mii de volume, in aprecierea mea. Am fost in cateva randuri la el. Traia intr-o singura incapere, si aceea ticsita cu carti, asa ca spatiul de miscare pentru mos Ghita era cam de doi pe trei metri. Cand au dat rusii peste el, bine-nteles, turnat de colaboratorii indigeni ai Armatei rosii, doar nu stiau sovieticii unde locuieste bibliotecarul Casei Regale, le-a zis, intr-o ruseasca stricata, ca el este invatator, „Ia, uciteli“, si ca trebuie sa-i lase cartile, ca asta-i hrana lui, „maia hleba“. Probabil, ofiterul sovietic, care comanda trupa de invadatori, ceva mai sensibil la carte, poate ca era si scolit mai acatarii, a fost impresionat de modestia omului din fata lui si chiar intimidat de maretia cartilor care-l inconjurau, care umpleau peretii ca un zid protector, s-a retras, lasandu-l in plata Domnului cu cartile lui, cu tot. Nenorocirea a venit, insa, foarte curios, de la prolecultistii nostri, diriguiti de Iosif Roitman, alias, Chisinevski, agent al NKDV-ului, care i-au confiscat toate cartile si revistele. Le-au incarcat in camioane si le-au aruncat in vagoane. Doua vagoane, dupa cate am aflat. Erau trase pe o line moarta, urmand ca a doua-a treia zi de la confiscare sa fie alipite unei garnituri de tren de marfa, cu destinatie necunoscuta. Oameni de isprava si de mare curaj din oras, pretuindu-l mult pe bibliotecarul Casei Regale, ce vor ramane pentru totdeauna anonimi, au furat cartile din vagoane si le-au adus la locul lor, in casa lui Kirileanu. Toata „hotia“ s-a petrecut intr-o singura noapte.

„Numai Dumnezeu stie, imi mai spunea profesorul C., cum au scapat teferi acei oameni si proprietarul bibliotecii. Mai sunt si miracole in astfel de vremuri nesigure, carmuite de paranoici. Lumea noastra romaneasca nu de inteligente duce lipsa, ci de caractere. Iata, bunaoara, ce a declarat, pe vremea antitoismului de la noi, o alta miscare slugarnica fata de Moscova, poetul Vasko Popa, adica Vasile Popa: „Ma impusc, daca as sti ca am o singura picatura de sange de roman in mine“. Interesant poet, acest Vasko Popa, are si o nota de originalitate, dar pentru aceasta afirmatie nu-l pot pretui. Si el nu are doar o picatura de sange de roman. Sau, cum pot sa-i dau dreptate lui Eugen Barbu, cand il ataca pe Marin Preda si dupa moarte ? De aceea, am mai multa consideratie pentru un om ca staretul Cleopa decat pentru un scriitor rau, egoist, delator, fie el si talentat si cu opera. Pentru ca timpul macina enorm de multe scrieri. Si atunci, ce ramane din viata unui om, daca a fost o canalie ? Sunt de parere ca intre caracter si om trebuie sa fie o relatie armonioasa, in esenta, umana. Creatorul nu are voie sa-si tradeze opera printr-o viata tulbure, prin compromisuri majore, delatiune, egoism, vicii mizerabile. Cu atat mai mult cu cat, harul ce-l are e de la divinitate. Sau, cum pot sa-l stimez pe un megaloman (aici, l-a numit pe un scriitor cu destula cota la bursa scriitoriceasca, italienist meritoriu, altminteri etc.), cand, ca orice megaloman, nu are decat dispret pentru altii din breasla sa ?“

Peste cativa ani, o revista de cultura avea sa publice jurnalul lui G.T. Kirileanu, important pentru cunoasterea vietii social-politice din Romania bolsevizata. Daca istoricii, datori pana-n gat cu o istorie nefalsificata, ar fi sensibili la astfel de scrieri .

Profesorul nu mi-a spus nici o fraza despre prizonieratul sau in gulagurile sovietice. Stiam de aceasta perioada din existenta carturarului, patru ani dramatici, adesea, la limita dintre viata si moarte, stiam de la un fost ofiter al Armatei Regale, care a stat cateva luni, in acelasi bordei din lagarul de la Oranki, cu tanarul profesor si sublocotenent TR-ist. Mult mai tarziu, cand a putut rosti adevarul, a tiparit o carte despre acel infern din imperiul sovietic. Dar nu mi-a povestit nimic despre acei ani pierduti, nu pentru ca i-ar fi fost frica, nici vorba, imi spusese lucruri mult mai grave despre vremurile pe care le traiam, vremuri dementiale, ci pentru ca, banuiesc, nu voia in ruptul capului sa-si exhibe experientele personale, fie ele si dramatice, cum au fost, fara indoiala, cele petrecute in lagarele ruso-sovietice. Conduita unui intelept.

20. „ROSTIREA STRAVECHE CURGEA FARA GRABA . “

Un barbat intrat deplin in varsta a treia, cu barba bogata si plete de monah, in straie negre, ne astepta in fata portii. Cuminte, senin, rabdator. Numai lumina ochilor verzui-metalici, limpezi, era iscoditoare. Inainte de a ne pofti in casa, ne-a indemnat sa-l insotim putin pana la cimitir. „Sa trecem oleaca pe la mormantul unde hodineste Eugenia mea, sa-i facem ceva de pomana, ca s-a implinit anul de cand s-a prapadit“. Batranul invatator si cei trei musafiri de la targ ne-am indreptat catre biserica. Era intr-o duminica, inainte de pranz, in preziua Craciunului. Bruma nu se topise, nici n-avea sa se topeasca. Nori fumegosi de noiembrie aspru amenintau sa slobozeasca ninsoare timpurie, cum cadea de multe ori prin aceste parti ale Moldovei. La mormant vegheau doua doamne si doi domni tineri, copiii lui Costache B. Cu tavi pe care erau randuite placinte si coliva, cu panere in care se ingamadeau mere si nuci, sticle cu vin, lumanari. Pomenile fusesera binecuvantate in biserica si acum urma sa fie daruite. Pe mormant, intr-o galeata, ferite de vantul taios, flacari mici palpaiau. Cativa oameni, mai cu seama, neamuri, inconjurau locul de vesnica odihna. Invatatorul a rostit cateva cuvinte, cu voce baritonala, calda, profunda, intr-o cadenta fermecatoare, ca si cum ar fi fost cantate: „Batranii, cand ii cearca un somn, ne spun raspicat ca se duc sa se hodineasca, macar ca si mortul tot asta o face, adica, si el se hodineste. Si, preotul, ati auzit, cand pecetluieste mormantul, el zice: „Odihneasca-se robul lui Dumnezeu“. Odihneste-te si tu, Eugenie, voi veni si eu curand, ca moartea e clipa care curma funia vietii, aici, pe pamant, si n-avem ce face decat cu minte treaza sa intampinam clipa cea mare. Vaslire in sec este viata stinghera. Iertare pentru pacatele mele“. A mai spus ca inainte, cand era copil, cel caruia i se dadeau binete, mai intai multumea pentru onoarea ce i se facuse si-apoi intorcea vorba, „Buna dimineata“, „Buna ziua“, sau ce-o fi fost. Asa ca multumeste celor veniti acolo, pe urma, ne invita acasa sa ne dea si alte pomeni „ care ii placeau Eugeniei, si mie imi plac, negresit, pentru ca sunt bune sa fie de sufletul mortilor cele ce satura trupul si cele ce veselesc, bunaoara, cum florile“. Si, cu umor neasteptat la un asemenea ritual, scotand din melancolie micul grup: „Dar orice s-ar da pentru sufletul mortului, totdeauna se da olecuta, nu mult. Se da numai o pasare, numai o vita din cardul intreg“. S-au impartit bucatele, s-a inchinat cate un pahar cu vin, nu inainte ca fiecare sa picure cativa stropi peste mormant.

In secundele urmatoare, clopotele incepura sa bata. Se terminase slujba. Vantul incetase definitiv si razele soarelui zgarcit razbatura printre valurile cu nori, mangaindu-ne usor chipurile. Ne-am indreptat catre casa lui Costache B.: stapanul, copiii sai, cateva neamuri apropiate, prietenul care ma adusese in acest sat, loc de nastere si al unui mare savant geograf, un redactor de la o editura, o doamna de la o bilioteca publica, specialista in carte veche, si autorul. Prietenul meu, un poet original prin frustetea rustica a versurilor, remarcat , la debut, de G. Calinescu intr-o „cronica optimista“, o intamplare fericita, de care amicul nu facea caz niciodata, voia sa-l cunosc neaparat pe acest personaj. Intr-un fel, semanau. Aspri, sentimentali ascunsi, cu izbucniri violente, in galceava continua cu autoritatile imbecile, capabili de gesturi generoase, traind irevocabil cu o jumatate a fiintei lor in trecutul medieval, daca nu chiar in antichitate, trecut intotdeauna fascinant si neaparat moral. Mai tarziu mi-am dat seama de ce se imprietenisera, cum se spune, de la prima vedere, desi invatatorul era cu un sfert de veac mai mare decat poetul.

Intrarea n-am facut-o pe usa principala, ce dadea intr-un cerdac larg, cuprins de vita de vie. Se vedeau si atunci cativa struguri negri prinsi de corzile golase. Am patruns in casa printr-o usa laterala, care ne-a deschis dintr-odata un spatiu saturat de antichitati. Dintr-un culoar lung, plin cu piese etnografice, am fost condusi in doua camere-muzeu de arheologie. Piese adunate, colectionate de invatatorul carturar in peste patruzeci de ani de – vorba lui – scociorari prin tarana, umblaturi pe coclauri. Una din piesele cu care se mandrea: o toarta de amorfa greceasca, de la Sinope, cum scria si pe fragmentul gasit chiar in vatra satului, obiect care l-a facut pe invatatorul-arheolog sa dezvolte, intr-un incitant eseu, ideea unei legaturi vechi intre triburile indoeuropene, de pe aceste teritorii si locuitorii tarmurilor estice si nord-estice ale Marii Ospitaliere. Si a demonstrat ca, de fapt, numele satului sau n-ar veni de la armasul Dan, traitor pe vremea lui Alexandu cel Bun, ci are o radacina mult mai veche, in sanscrita. Istorici scortosi, am aflat, i-au dat o replica executorie, „ex cathedra“, fara sa ia in seama deloc motivatiile erudite, ipotezele din eseul cu pricina, care dau si savoare paginilor. Dar asta-i alta istorie. Fiecare piesa era inscriptionata ca in orice muzeu care se respecta, intregul ansamblu fiind ordonat pe culturi. Intr-o alta incapere, biblioteca: dictionare, romanesti si straine, tratate, romanesti si straine, de istorie, de arheologie, istoria limbii, geografie, paleontologie, multe tiparite in secolul XIX, la edituri frantuzesti si nemtesti, apoi, cronici, psaltiri, crestomantii, codice, monografii, evanghelii. Marturisesc, am ramas uluit sa descoper intr-o casa de invatator de tara asemenea bogatii spirituale. Nu m-am mirat insa cand amicul poet mi-a soptit ca lumea satului, cu foarte putine exceptii, il considera nebun pe acest invatator. Sa umbli dupa cioburi pe dealuri si valcele, sa bati anticariatele din Bucuresti si sa dai jumatate din leafa de invatator pe „terfeloage“, sa-ti lasi barba si plete, in raspar cu ceea ce pretind „organele“, sa-ti pierzi slujba pentru ideile tale, cand ai o casa de copii, toate astea nu puteau trece in ochii prea supusilor tarani decat nebunie curata. Cand a fost dat afara din invatamant, desi la catedra era exemplar, si securistii, militenii, activistii ii calcau casa, amenintandu-l ca ii iau cartile si toata bogatia muzeului arheologic si etnografic, invatatorul a pus doi dulai ciobanesti la poarta si un topor si o ghioaga dupa usa. Daca cineva ar fi avut sansa sa treaca de caini, dar nu s-a intamplat asa ceva, batranul ii astepta cu uneltele luptei in pridvor. E nebun, si gata, au zis valetii, mai mici sau mai mari, ai sistemului. Contractul de munca tot i l-au defacut. A injghebat o mica ferma de pasari, si-a inmultit stupii, si-a ingrijit mai cu sarg livada, ca sa-si poata tine casa cu multi copii. Si s-a pus mai vartos pe scris. Manuscrisul, de cateva sute de pagini, avea cateva idei obsesive, intre ele, detasandu-se si aceea ca „demult, prea demult, intre vorba si cantec vreo deosebire nu se vedea. Rostirea straveche curgea fara graba cu limpede zvon lasand vreme urechilor sa se desfete, gustandu-i silabele pe indelete, ca fiece nou inteles era scos la iveala de alta silaba“. Si mai voia sa demonstreze ca „niste vorbe smerite, impinse de nu mai stim cand pe la dosuri, pastreaza in ele mici stropi de lumina in stare sa puie in umbra chiar si teorii cu rasunet“. De altfel, in finalul acestei veritabile monografii a cuvantului, a istoriei locului, ca un buric al lumii, a datinilor si obiceiurilor stravechi, a intocmit un glosar de cuvinte care, intr-adevar, rar se mai aud in vorbirea oamenilor. Sau deloc. Un editor inteligent, redactorul care era cu noi, acolo, s-a batut cu cenzura, facand foarte mici taieturi, si i-a tiparit cartea. Fara ecou, din pacate. Doar cei care s-au aplecat, cu rabdare si fara prejudecati, asupra ei, i-au gustat vraja frazelor cantate, sprinteneala ideilor, umorul, ironia muscatoare, subtlitatile argumentelor. „Dainuirile . “ inca asteapta sa fie citite, dar nu oricum, ne avertizeaza autorii, Costache si Eugenia B., pentru ca ele, dainuirile, „sunt un muzeu ce vorbeste cu slove intinse pe carte si cine cuteaza a inlatura un cuvant scapa destramarilor impletiturii intregi, iar grairea se toarce ea singura intr-o zvonire usor traganata, cu doua silabe mai slabe si una mai tare . “ Daca invatatorul-folclorist Al. Vasiliu-Tatarusi, trecut si in dictionare enciclopedice, isi tiparea culegerile de creatie populara prin grija Academiei si se bucura de pretuirea unor personalitati de talia lui Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Gh. T. Kirileanu, invatatorul cu stofa de savant Costache B. a ramas un necunoscut. Mai mult, casa i-a fost calcata brutal de securisti si militeni, de activisti sfertortodocsi, care il amenintau cu puscaria si confiscarea bunurilor patrimoniale, de el adunate, de el cumparate, cu sacrificii de nimeni stiute. Deosebiri radicale de tratament, generate de deosebirile radicale intre doua sisteme politice.

S-au dus de cativa ani: invatatorul carturar, la o varsta patriarhala, in patul sau, poetul, in puterea varstei, de o moarte violenta, zdrobit pe trecerea de pietoni de un automobil la volanul caruia se afla un ofiter dintr-o institutie cu care, si el, si taica-su, au fost in conflict de cand se stiau – Militia. Avusese de-a face cu ea inca din adolescenta, cind i-a dat un sut in partea dorsala unui tablagiu din comuna pentru ca fredona in crasma un cantecel ironic, la moda atunci, cu urmatorul refren: „M-as face militian/ Dar ma tem c-ajung golan“. Macar taica-su, un taran cu o mandrie si curaj tot mai rar intalnite in satul nostru, a facut puscarie pentru ca il bagase in spital pe un ofiter de Militie care, in perioada colectivizarilor, il tot teroriza ca ii confisca vitele si caii ca asa voia el, reprezentantul statului comunist.

Ultima lovitura, de dupa moarte: urmasii invatatorului, aud, vor sa imparta patrimoniul spiritual, contrar vointei creatorului acest patrimoniu de a fi donat integral unei institutii publice de cultura. El a zidit, din cioburi si cuvinte, un univers, altii vor sa-l farame. E semn ca am intrat in zona crepusculara, in care orice valoare statornica poate fi atomizata demential ? Cine stie . .

21. VALETII RAMAN VALETI

. Sunt intr-un grup de oameni necunoscuti, pe terasa superioara a unui bloc in constructie, dar parasit de lucratori. Betoane proaspat turnate, moloz, scari din lemn, schele metalice. E in amurg. Ba, chiar a inceput sa innopteze. Imi spun ca de-acum e timpul sa cada bruma. Frunzele abia se mai tin de arbori. Priveam cerul innegurat. Deodata, pe bolta, catre nord, da, catre nord, apare o uriasa litera C, rosie-sangerie, insa forma grafica a semnului era aceasta: . Litera, cu irizari purpurii – violete, se tot marea si se apropia de pamant. Oamenii, din jur pareau sa vada acel semn infricosator si, totodata, fascinant. Le arat -ul imens, care avea acum incandescenta fierului scos din foc si batut pe nicovala. Sunt uimit ca numai eu il vazusem. Apoi, litera inspaimantatoare a disparut si in locul ei s-a ivit, mai intai stranie, luminoasa, ceva intre un scarabeu si un scorpion, care, la fel ca litera de adineaori, se apropia de pamant. In jur, pe cer, totul era negru. Oamenii de asta data, au inceput sa se agite, sa se furiseze, ingroziti, pe scarile blocului, prin incaperile neterminate. Uriasa pasare-scorpion s-a prabusit in flacari. Am iesit dintr-un susbsol si m-am dus sa aflu ce-i cu fiinta aceea bizara, arzand. Vad numai o schelarie diforma de oase si lemne fumegande. Cand eram pe cale sa ies din acel vis terifiant, ma miram cum izbutea aratarea aceea ciclopica, stralucitoare sa se metamorfozeze atat de iute intr-un morman de oase si lemne. Era dupa o noapte de noiembrie, 1989. Mi-am amintit finalul unui stiut poem: „Parea ca e-n zabranic natura imbracata/ Si frunzele la vanturi, gemand, se scuturau“.

Stirile de pe toate undele radio, bruiate zadarnic, imi dau de veste ca sistemul nemasuratei si nerusinatei minciuni (de partid si de stat) e scuturat din toate incheieturile, in toate tarile lagarului comunist european. Minus Albania si Romania. In tara, insa, continua ca totul sa fie normat, rationat – nu-i asa ? – stiintific: hrana, imbracamintea (romanii sunt indemnati de „carmaci“ s-o mai carpeasca), curentul electric, lemnele, gazele, caldura, copiii, spatiul in care supravietuim, benzina, metrii patrati de verdeata dintre blocurile-cazarmi, copacii, trotuarul, emisiunile radio-televizate, numarul orelor de odihna, numarul ziarelor si publicatiilor culturale, timpul nuntilor de la restaurante, cafeaua pe care am dori s-o bem, dar n-o gasim, foile pe care scriem, literele pe care le batem la masina de scris, masina verificata anual la Militie, caietele si cartile scolarilor, locurile de joaca pentru copii, alimentele pe care ai voie sa le aduci de la tara, chiar si de la parinti, cand sa circuli cu automobilul personal, pe care, la drept vorbind, nu prea esti stapan pe deplin, de vreme ce orice militian iti poate ordona sa deschizi portbagajul ca sa vada cati cartofi ai cumparat de la tarani – cartoful, voi, noua! – a devenit „produs dirijat“, alt cuvant cu sens deturnat. Viata nu ne apartine. Si somnul e „ocupat“. Pentru ca ii aud si pe altii spunand-mi ca visurile le sunt invadate de zeii cei falsi, ticalosi, de cosmarurile zilnice.

Congresul celui mai parsiv, ipocrit, terorizant, basnuitor, falsificator, palavragitor, pervers, manipulator, pagubos cu ifose, megaloman si mitoman, vindicativ si tafnos, hain, indracit partid, congresul celui mai ticalos vanzator de iluzii n-a adus nimic nou. Partid din care, din nenorocire, fac si eu parte, ca purtator de carnet, ca atatea milioane de oameni, pe cotizatiile carora activistii de nadejde ai bandei de comanda isi petrec concediile in Crimeea, Cuba, in tarile „fratesti“, in state ale Americii Latine, infestate de bolsevism, ba chiar, in ultimii ani, si in Franta „gauchista“, in Italia „brigazilor rosii“, in Spania „eurocomunismului“, unde liderii comunisti, care propavaduiesc himerica egalitate, traiesc pe picior mare, ca niste burghezi adevarati, activisti care isi au propriile vile de vacanta, soferi la scara, bufete cu circuit inchis, parcuri de vanatoare. Si beau sampanie, ca reprezentanti ai numitei clasei muncitoare. O categorie informa, creatie a marxismului. Traiesc intr-o colcaiala nationala infecta, in care cu greu se mai pot distinge spiritele independente, sufletele curate, dramele celor pacaliti ori ostracizati. Si ce fel de partid – in acceptiunea originara a termenului – poate fi asta care cuprinde milioane de oameni, inregimentati ca o turma la carma unei gasti de paranoici, cinici, criminali, invartiti fara scrupule, cu blazon de demnitari de stat, gasca pazita de pistolari ? Nu s-a gasit, cred, definitia exacta a acestei excrescente a urii si fricii, a acestei tumori maligne, nascocita de pura, fanatica gandire ideologica, numita partid comunist roman. Adunatura aplaudacilor din imensa sala l-a reales pe „cel mai iubit“. Imbolnavirea natiei continua. Un activist marunt, care a aflat amanunte, cateva, da la un participant la acea sleata de roboti si robotei, adusi acolo ca sa ridice mana la comanda, sa voteze la comanda, imi povesteste scene grotesti. Una. Dupa ore de ascultat cuvantari, multi activisti erau presati ingrozitor de necesitati biologice firesti. In pauze, nu toti puteau sa si le satisfaca. De ce ? Din sala congresului se iesea pe mai multe usi, apoi, se intra intr-un soi de tuneluri facute din lemn, care duceau la closete, de fapt, niste dubite amplasate deasupra gurilor de canal. Prin aceste tuneluri circulau doua siruri de aplaudaci, si numai doua: unul care se tara spre closete, altul, care se intorcea. Pauzele fiind scurte in raport cu nevoile miilor de aplaudaci, multi nu mai apucau sa-si faca „treburile“. Pentru „usurare“ se renunta si la gustarea de la bufete. Mai cu seama ca se putea ciuguli ceva de la pachet, pe furis, in timpul lucrarilor. Cei mai prudenti ori patiti de la alte asemenea „grandioase“ congrese, aveau pungi de plastic, in care se „usurau“, le ascundeau unde puteau, si la urmatoarea pauza le aruncau in grupurile sanitare sau in canalul de la capatul tunelului. Cei din prezidiu ieseau din scena cand pofteau. Dar sa parasesti sala, sub ochii tovarasului si ai tovarasei sau ai dobermanilor cu chip de om ce stateau de-a dreapta si de-a stanga lor, era un act de mare curaj, ce te putea costa excluderea de la masa bucatelor alese. Au fost cateva cazuri de lesin cand, in ultima instanta, lesinatele sau lesinati erau scosi afara, discret, si pusi in ambulante pentru internari la urgente. Nevasta dictatorului nu mai putea sa spuna, ca atunci cand vedea cozile la alimentara, unde „se dadeau“ ceva produse rare, „Uite, sobolanii, cum se-nghesuie la mancare !“ Se uita doar urat, cu privirile ei tampe, cum se uita de obicei, cu o rautate deloc ascunsa. Poate ca tinea cont, totusi, ca in palatul congreselor nu erau „sobolani“ de rand, ci „sobolani“de casa, dresati, care aveau datoria sa aplaude cuplul conducator, sa scandeze lozinci glorificatoare, sa ridice mainile pentru a aproba tot ce citea si glasuia pelticul secretar general. Chiar daca suportau toate aceste umilinte, se obisnuisera cu ele, de ani si ani, era a doua natura a existentei lor de mankurti. Stiau ca, oricum, se intorc acasa, pe fotoliile lor de primi-secretari, secretari, presedinti, directori, sefi, sefi adjuncti, inspectori sefi si adjuncti, acolo, pe „tarlaua“ lor, in satul, orasul, judetul, fabrica, institutia in care sunt, si ei, stapani, de fapt, niste mici satrapi, iesiti, toti de sub mantaua marelui satrap. Merita – socotesc ei, cu siguranta – sa stai ore in sir, zile in sir ca sa asculti, fie si motaind, cuvinte care nu spun nimic, pe care le-ai mai auzit de atatea ori, merita sa ti se umfle palmele de atata plescaiala, sa te doara ficatul, vezica, sa faci pipi in punga, sa inghiti pe ascuns, ca un infractor, snitele facute de nevasta sau cumparate de la bufetul C.C.

Un tanar din oras urmarea, la televizor, cu nerabdare chinuitoare, vecina cu isteria, lucrarile congresului, mai ales, circul de a treia zi, cand trebuia ales secretarul general al partidului. Inghitise, cu greata, nu metafizica, toate cuvantarile imbecile, toate osanalele, doar, doar va sesiza ceva care sa-i confirme speranta. Astepta momentul miraculos. Nu se stie cine ii strecurase in creier ideea ca Ceausescu se va retrage si ca va fi ales altcineva, ca ceva se va schimba si la noi. Stia de la „Europa libera“ si „Vocea Americii“ ca in celelalte tari comuniste europene se schimbasera regimurile, cazusera secretarii generali stalinisti si fusesera alesi asa-zisi reformisti, se pare, pe placul lui Gorbaciov. Asa intelesese. Macar sa avem si noi „perestroika“ si „glasnosti“, isi zicea. In Polonia, cel putin, miracolul se produsese din august: pentru prima oara, intr-un stat comunist est-european, fusese ales ca sef al guvernului un necomunist, membru al „Solidaritatii“. Cand a vazut, pe ecranul de sticla, ca supremul paranoic este reales, visul sau, hranit saptamani de-a randul, s-a facut tandari. S-a repezit la televizor, l-a luat in brate si l-a aruncat pe fereastra cu o furie dementiala. Dupa ce a auzit ca aparatul a luat contact cu betonul, intr-o bufnitura exploziva, a strigat din balcon, ca sa fie auzit cat mai departe si de cat mai multi oameni: „O tara de rahat, cu oameni de rahat ! Toti suntem niste rahati, daca il tot alegem pe dementul asta de-un sfert de veac! Ne meritam soarta, iubiti mei romani!“. A intrat in apartament a pus mana pe o sticla cu votca puturoasa si a tras cateva inghitituri. Frica incuibata in suflet de cativa ani, de cand avusese de-a face cu securistii intreprinderii, pe chestiunea unor bancuri politice, l-a impiedicat sa rosteasca limpede numele paranoicului. Zgomotul sfaramarii televizorului si mai cu seama cuvintele acelea, tipate ca o teribila descarcare nervoasa, nu puteau sa-i lase indiferenti pe locatarii blocului si din imprejurimi. Nevasta-sa, cu copilul in brate, a inceput sa planga potolit, ca in fata unei catastrofe iminente, soptind printre lacrimi: „Ce ne-ai facut, Teo ? Ce ne-ai facut ? Pana dimineata, nu mai esti cu noi. Pana dimineata, nu mai esti cu noi“. Teodor P., caruia ii trecuse furia, suspect de repede, se si intreba, unde se pitise furia aceea oarba, o linistea: „Chiar daca ma ridica, si ma vor ridica, n-am nici o indoiala, turnatori sunt peste tot, nu stau mult. Intr-o luna, doua se termina balciul. Ai sa vezi, Elena. Vin acasa si vom trai in normalitate. Poate chiar si Craciunul il vom face impreuna, fara dementul asta si clica lui de slugi. Vei vedea“. A avut dreptate nevasta-sa. Dimineata, pe la opt, doi securisti au batut in usa apartamentului si l-au ridicat. „Sa ne dai o declaratie, i-au zis haidamacii, cu multa amabilitate, de a crezut ca i-au venit niste amici in vizita. Numai o declaratie. Pe urma te-ntorci la nevasta si copil, de care, observam, nu prea ai grija“. N-a mai venit acasa pana in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie.

Episodul 14 decembrie, programat de o mana de intelectuali sa aiba loc in Piata Unirii, se consumase ca si cum n-ar fi fost nici macar ca idee, ca intentie. Oamenii uitasera ca toate intrarile in piata fusesera blocate de tunuri cu apa si dube mari pentru puscariasi, de care blindate, uitasera ca trupe de securisti, militieni, graniceri, muncitori din garzi, toti inarmati, patrulau continuu pe strazile centrale, iar sefii trupelor strecurau printre dinti, rece si hotarat: „Circulati, circulati“. Bogdan, atunci, in prima clasa de liceu, bolnav de istorie, cu mintea plina de razboaie, cruciade, rascoale, insurectii, intrigat de toate aceste miscari stranii si de atmosfera apasatoare care se simtea peste tot, imi zicea in drum spre casa: „Ce vor sa reprime astia, tata ? Doar nu-i nici o revolutie sau macar un zurbalac, acolo !“ Nu-i spusesem de fluturasii gasiti in cutiile postale si pe strazi, in gara mare si gara internationala Nicolina, in care iesenii erau chemati sa participe la o adunare, la orele 16.00, in ziua de 14 decembrie. Ca in Piata n-au venit decat vreo treizeci-patruzeci de oameni, repede imprastiati de trupele de soc, asta-i alta poveste.

I-am zarit si pe cei doi colonei de Securitate, care imi cerusera cu insistenta, cand unul, cand celalalt, veneau pe rand in cusca aceea intunecoasa, care imi tinea loc de birou, sa colaborez cu institutia criminala. „Dumneavoastra aveti mai multe contacte cu oamenii, mergeti in colectivitati, luati pulsul, cum se zice, ne-ati putea fi de mare ajutor, iar noi . “, imi repeta matahala cu ochelari fumurii, mereu cu un zambet unsuros pe chip, parca i-as fi fost prieten din copilarie. Alteori, sugera o favoare: „Stim ca aveti probleme cu transferul doamnei, e greu si cu mutatia la oras, stiti, oras inchis, e foarte greu, dar noi . “ Celalalt, cu ochelari cu rame aurtie, figura de intelectual, ceva mai sobru, nu ma slabea din „domnule“. Ajunsese sa-mi faca si confidente de genul: „Sunt nevoit sa-mi aduc doi saci de cartofi din satul meu, din Bucovina, ca pe piata ati vazut ce gasim . “ Am scapat de ei spunandu-le ca, daca nu ma lasa in pace, voi scrie despre presiunile lor, acolo unde nici nu-si imagineaza. Matahala, cu acelasi zambet unsuros-siret, ma iscodea: „Doar n-o sa trimiteti la „Europa Libera“. Sau la comitetul central ?“ Si hohoti scurt. „Va las pe dumneavoastra sa ghiciti, ca aveti mai mult fler, doar asta va este meseria“, i-am spus. S-au facut ca nu ma cunosc. Iesisera la strada. Securitatea avea nevoie de mai multi ochi, de mai multe timpane. Niste imbecili, in fond, dar un vis mi-a dat frisoane vreo cateva zile.

. .Pe strada, intr-un oras necunoscut, plutind in intuneric, un necunoscut ma acosteaza ca sa-mi spuna ca stam foarte prost cu produsele, iar acelea care se gasesc au o calitate execrabila. Ii raspund ca aici e vina celor care nu vor sa stimuleze munca oamenilor, material, in primul rand, de unde, si productivitatea scazuta. Lucrurile se leaga. Un individ, sobru imbracat, costum de culoare inchisa, camasa alba, cravata neagra, cu trasaturi regulate, brunet, de statura mijlocie, cu parul tuns scurt, se indreapta spre mine si imi spune ca sunt invitat sa urc intr-o masina. Veti merge sa dati lamuriri. Urc intr-o dubita, pe o usa laterala. In interior, lungit pe un fel de pat, precum cel din masinile „Salvarii“ (sau de la morga ?), statea intr-o rana un barbat foarte solid, cu o figura brutala, pe fata cu un ranjet lataret. „Te asteptam“, zice. Si, cu o miscare rapida a picioarelor, ma prinde in clestele lor si ma impinge amenintator spre fundul dubitei. Vreau sa ma redresez, sa ma asez confortabil, scapand din stransoarea acelor picioare ca niste butuci de lemn. „Ce te zbati atata ? Lasa ca stai bine si asa, doar nu te temi ca . Si chiar daca incerci, nu scapi. Stai locului“, imi zicea individul ranjind mereu desantat. Ma consolasem. M-am ghemuit intr-un colt al dubitei, cu frica greu de ascuns. Stateam linistit, dar la panda. Dintr-o data, insul se apropie de mine si cu o miscare fulgeratoare imi infige un ac de seringa in gat“. Nu ma durea, spaima insa era atroce. „Vei spune tot ce gandesti“, au fost ultimele cuvinte ale acelui monstru cu infatisare de om, care, de data asta, nu mai pastra acel ranjet sinistru. M-am trezit cu frica teribila de a nu adormi, clipind des, sa nu ma las doborat de somnul artificial.

Proletariatul era total absent la asemenea provocari, lansate de cei cativa intelectuali. De altfel, sapte dintre ei, naiba stie cum au fost depistati, au si fost arestati si batuti la Securitate ca niste saci cu fasole. „Prolii“ se gandeau la porcul de la tara, hranit cu paine cumparata de la oras, patruped pe care aveau sa-l taie de Ignat si plescaiau de pe acum la gandul ca vor da pe gat stacane de molan din via batranilor parinti, care supravietuiau furand din averea obsteasca, de fapt, de pe pamanturile si din munca lor de sclavi ai sistemului. De Timisoara nu aflasera, decat ca acolo niste huligani si vanduti vor sa puna in primejdie oranduiala socialista, dezvoltata pe toate partile. Chiar si cei mai scoliti dintre „proli“ nu intelegeau ca traiau intr-un regim, vorba lui Orwell, bazat pe o utopie frauduloasa, asadar, pe o uriasa minciuna. Si ce daca ar fi inteles, „ ce pusca mea, ce pusca mea !?“ Doar si oameni cu carte mai multa, posesori de cartoane universitare, credeau in aceasta utopie criminala. Intre timp, in chioscurile din incinta fabricilor „se bagasera“ pui congelati, ceva mezeluri, fireste, cu multa soia, si alte „delicatesuri“ la care indeobste se faceau cozi imense. „Prolii“ erau calmati. Li se „daduse“ tainul. Habar n-aveau ca o profesoara din Cluj era batuta de securisti pentru ca se impotrivea regimului, cum credea ea de cuviinta, ca sapte oameni din orasul lor fusesera arestati pentru ca voisera sa faca o adunare anticomunista, ca alti intelectuali, foarte putini, e drept, erau paziti la domiciliu de aceiasi valeti inarmati ai regimului. Peste numai cateva luni, aceeasi gloata de proletari avea sa urle: „Moarte intelectualilor !“ Firesc. Intre aceasta masa de indivizi proletarizati si mana de intelectuali revoltati exista o prapastie peste care nu se va putea arunca, probabil, niciodata vreo punte. Cauza? Simpla si insolubila: masa de manevra si acoperire e condusa de ipochimeni iesiti din randul ei. Exceptiile intaresc regula.

Trecuse si razmerita din 22 decembrie, pe care concetatenii mei o petrecusera in fata televizoarelor cu sticlele in fata. Cand mai vazusera ei o revolutie in direct si un asasinat al celui pe care il credeau imbatabil ? Asa spectacol nu prinzi decat o data in viata si nici atunci. Unii, insa, mai smecheri, patrunsi odata cu sutele de entuziasti in sediul „casei patrate“, fara nici o opreliste, pentru ca toti activistii, militienii, securistii fugisera ca potarnichile, si-au luat titluri de revolutionari. Scene vazute in cele doua zile si trei nopti petrecute in „casa patrata“, care se pastreaza in memorie ca un spectacol halucinant, cu personaje-naluci: un „revolutionar“, obscur tehnician sau subinginer intr-o uzina, cu pistol mitraliera la piept si banderola tricolora pe brat, astea erau insemnele „revolutionarilor“, croia niste planuri, alte planuri propagandistice, de asta data, pentru noua putere; un fel de comisar al culturii, un domn cu par grizonat si pas apasat perora incontinent despre „scolirea fara inertie“; comisarul scolilor, autopropulsatul sef fesenist, ragusit, incercanat si agitat ca un tribun iacobin, dupa discursuri patetice, se retragea, plin de importanta misiei, intr-un birou vast si golea cate o jumatate de sticla de sampanie, lada cu sticle fiind adusa de la bufetul din subsol sau de fratii „colabo“ de la crasma de peste drum, care aveau grija sa vina si cu tavi incarcate cu gustari si cafele; alt domn cu voce graseiata si putin peltica, cu pieptul bombat si cioc de intelectual leninist, iesea din cand in cand de prin closete, la semnalul ca, gata, teroristii s-au indeparat si se duc catre alte zari, si mai tragea cate un „speech“, neaparat patriotic; un preot cu glas inmuiat in miere, care potolea multimea cu cateva rugaciuni, disparut apoi fara urma, dupa ce o voce a strigat „Informatorule, caieste-te si pleaca !“; o duduie blond-roscata, cu aplomb de activista feminista atoasa, „Va rog frumos, nu ma confundati cu peceristele“; tiganosul ofiter superior, de Armata, bine-nteles, care, se spunea, abia se intorsese de la Timisoara, veghea ca totul sa fie in ordine, adica, sa nu fim atacati de teroristi invizibili, el si verifica legitimatiile, schimbate in fiecare zi; alt „revolutionar“, tanar si bisnitar, cara in spate un televizor, ca sa-l transfere intr-o masina, de altfel, avea sa-si deschida repede o consignatie; un individ masiv, nu se stie de unde ivit, care iesea rar din biroul pe care-l ocupase, pazind cu ochii-n patru maldarul de dosare luate din seiful primului-secretar, cu care a santajat apoi multa lume si a obtinut ce-a voit.

. Un sistem disparuse, insa, lumea acelui sistem, nu. Dincolo de zidurile „casei patrate“ se petreceau si altfel de scene: in fata librariei „Junimea“ ardeau mormane de „ opere“ ceausiste. Lumea sparsese geamurile mari si luase cu bratele din vitrine acele carti masive, cu coperti rosii, cu hartie de lux, expuse acolo permanent, spre greata „tutulor“. Libraresele plangeau disperate ca acele carti sunt obiecte de inventar si ce se vor face ele, cum or sa le plateasca. Cineva, mai calm, lucid, i-a rugat pe oameni sa nu arda decat nenorocitele de „opere“ si sa nu sparga nimic. S-a format un sir din librarie pana afara si, din mana in mana, se goleau rafturile de „opere“, de lucrari ideologice, iar focul inalta alte limbi, spre bucuria asistentei. Vremea incredibil de calda, flacarile jucause catre cer, fantana arteziana se transformase intr-un rug al sperantelor, mereu sporit cu alte si alte carti menite pieirii din clipa in care fusesera tiparite, exuberanta copilareasca a oamenilor, vesmintele lor sumare, fluturand ca niste aripi, plasmuiau o atmosfera de primavara ametitoare. O scolarita mica zicea: „Vai, Doamne, cata hartie buna arde acolo si eu n-am caiete de scris“. Un barbat ii striga altuia sa vina cu aparatul de sudura sa taie uriasa tabla de pe un bloc turn, pe care scria „Partidul–Ceausescu–Romania“. Cuvintele abia se mai vedeau totusi, pentru ca cineva stersese cu vopsea primele doua cuvinte ce terfelisera atata amar de ani o tara.

Peste cateva zile, profesorul R.N., critic de arta, imi telefoneaza. Ma roaga sa iau legatura cu Teodor P. Asa l-am cunoscut. Profesorul imi spune pe scurt ce-i cu omul: tehnician luminat, un autodidact superior, care si-a gasit refugiul in pictura. Ii vazuse lucrarile si il incurajase sa deschida o expozitie. Pentru spiritul sau liber, nonconformist, in fabrica era taxat cam zalud. „Dupa ce m-au dus la sediul Securitatii din Dealul Copoului, am dat o declaratie lunga, lunga, de ce spun bancuri politice, ce fel de pictura fac eu, cui vand tablourile, cine ma viziteaza, cu cine sunt prieten, ce posturi straine de radio ascult, cu cine le comentez, de ce am aruncat televizorul, cine mai era in casa atunci, de ce am strigat din balcon, cine-i dementul si asa mai departe, m-au transportat la Spitalul de Psihiatrie, povesteste Teodor P. Un singur lucru l-am rugat pe ofiterul care m-a dus la „Socola“: sa-l anunte pe profesor unde sunt. Numai in el mai aveam incredere, numai el putea sa aiba grija de familia mea. Atat cat putea. Recunosc, am folosit numele domnului profesor ca sa stie cretinul ala de securist ca nu sunt o hahalera, un dement ca marele conducator, ca stiu ce vreau si ce spun. Slugoiul cu pistolet imi zice in batjocura: „Da’ ce treaba ai tu cu un profesor universitar ? Si cum iti inchipui ca as putea sa-ti fac eu acest serviciu ? Accent pe eu. Cine esti tu ? Daca mazgalesti niste tablouri, am vazut eu ce bazaconii pui pe panza, te dai la abstractionism, nu-i asa ?, daca spui bancuri la serviciu, cu aluzii stravezii la conducerea partidului, crezi ca esti destept ? Mai vedem noi“. „Il intrebi pe domnul profesor si el iti va spune ce e cu bazaconiile alea pe care le pictez eu. Sau crezi ca si acolo spun ceva despre partid ?“, i-am raspuns ca unui valet ce era. Parca imi pierise orice frica si aveam un chef strasnic sa-l iau peste picior, sa-i spun cam tot ce gandesc. Nu stiam de unde imi venea curajul asta, desi eram la cheremul lui, trupeste, desigur, desi ma transporta cu masina de la Secu la un spital de nebuni. Eram la mana lui, cum s-ar spune, si totusi ma durea in cot. „Ce stiti voi de sageata care zboara libera din arc ?, il plesneam din nou cu vorba. Nimic. Voi tintiti la ordin si, ce-i mai absurd, in tinte false“. „Vezi ca intreci masura“, schimba brusc foaia soferul securistului si imi dadu un ghiont puternic in coaste. Nu mai voia dialog. Soferul, care pana atunci tacuse, il intarata: „Nebun, nebun, dar uite ce scoate pe gura. Eu nu l-as interna in spital, tovarase capitan. L-as duce la noi, la racoare“. „Ba, asta vrea sa fie erou. Or, noi trebuie sa avem mare grija de eroii adevarati, nu de asta. Lasa-l pe mana doctorilor psihiatrici, ca-l potolesc ei cu substantele lor. Miel il fac. Nu ne complicam cu fitecine. Acum avem alte necazuri de rezolvat. Nu vezi cum scot capul huliganii ?“ La „Socola“, am fost dat in primire unui militian, o huiduma de doi metri, cu spatele cat dulapul, care m-a insfacat ca pe un balot si m-a impins intr-o camaruta, unde parca ma asteptau, special, pe mine, doi sanitari ososi. M-au pus sa ma dezbrac de haine si am intrat in pijamele stramte de doc. Imediat, s-a ivit alt sanitar cu o seringa in mana, pregatit sa-mi faca o injectie calmanta. Le-am zis ca ma las legat, dar injectia nu o fac orice-ar fi. Ma lupt cu ei pana la moarte. Eram hotarat sa ma lupt, va spun drept. Vedeti doar ca nu-s de lepadat, am ceva vlaga. M-au legat de pat. Dupa vreo doua ore, m-au dezlegat si m-au dus intr un salon. Unde era un frig sinistru. Intr-un pat, un bolnav avea un faras in mana si zicea ca aduna oua de ciocolata pentru copiii lui, ca acusi vine Pastele si n-are ce le da, altul avea o matura si zicea ca il ajuta pe cel cu farasul, insa, el nu vrea oua de ciocolata, ca nu are copii, ci gandaci de bucatarie pe care vrea sa-i plaseze unui vecin care-l turnase ca asculta „Europa Libera“, altul agita un bat ca un tapoi si tot impungea aerul, catre tavan, spunand ca alunga dracii ce-au navalit peste tara si popor si numai el este in stare sa-i alunge. Rasu’, plansu’. Am cazut intr-un somn adanc si cand m-am trezit, era spre dimineata, cei trei nu mai erau. In schimb pe toate paturile stateau niste oameni foarte cuminti, tacuti . Mi s-a parut anormal ca in cateva ore un salon cu vreo douazeci de paturi sa fie ocupat integral. Toti pareau drogati. De unde venisera asa, in grup ? Parca semanau. Cine ii adusesera ? Nu stiu daca am sa deslusesc vreodata misterul asta. Un medic, al carui nume nu vi-l spun, vine langa patul meu, se aseaza pe o margine si imi sufla in ureche, amical, ca ma va scoate de acolo si ma va muta intr-un salon mai mic. Am fost condus de o sora intr-o camera cu doar doua paturi, un fel de rezerva. Celalalt pacient, un domn cu o figura rasata, mult mai in varsta decat mine, putea sa-mi fie tata cu varf si indesat, dormea mai tot timpul. Cand se trezea, ma saluta cordial, dar distant si imi zicea ca el a fost proclamat rege si ca nu va muri pana nu va fi pe tron la Bucuresti. Unde nu va sta mult, pentru ca va schimba capitala de pe malul puturosului ala de parau la Sibiu, unde-i lume selecta, unde baronul Bruckenthal mai are un stra-stranepot, pe care vrea sa-l numeasca prim-ministru. Ca numai nemtii mai pot scoate tara asta din mocirla. Iar pe mocanii din jurul Sibiului o sa-i ridice in ranguri boieresti si o sa-i faca dregatori. Ca astia stiu sa faca si branza buna, dar nu in burduf de caine. Il ascultam fascinat. Tot ce spunea avea o logica, numai chestia ca el e rege nu se lipea in discursul sau. Medicul ma intreba de ce am ajuns la ei, ca sunt perfect sanatos. I-am spus adevarul: „Atunci, la congres, m-am declarat dusman al poporului meu“. „Inteleg“, mi-a soptit. Numai pe ton foarte jos vorbea. Sa nu-ti pierzi cumpatul, sa ai rabdare, pentru ca nu vei sta mult pe aici. Fii intelept. Trebuie sa iesi sanatos, cum ai intrat. Te mai odihnesti si dumneata. Ii voi telefona sotiei ca totul este in regula“. Sunt convins ca vorbise profesorul cu el. Pe douazeci decembrie, iar imi sopteste: „Stii ce-i la Timisoara ?“ Nu stiam. Imi daduse niste carti de citit, romane politiste bune, scriitori englezi si americani, si ma drogam cu ele. „E inceputul sfarsitului, a continuat. Recursul la metoda glontului nu a avut nicodata un final fericit pentru protagonistul metodei. Afla ca baietii sunt foarte ocupati, asa ca fii linistit, suntem ignorati“. Am insistat sa-mi spuna ce-i la Timisoara. M-a incredintat ca e mai bine sa nu stiu

Cand vorbeau, precipitat, la televizor Dinescu si Caramitru, acest doctor m-a dus in cabinetul directorului de spital si am auzit, emotionat pana la lacrimi, cuvintele acelea simple, neinchipuite cu doar cateva zile in urma: „Am invins!“ Ma simteam si eu un mic invingator. Spre seara, ieseam pe poarta spitalului, impreuna cu un calugar, care mi-a aratat pe cer o lumina numai de el vazuta. Si rostea, parca, pentru sine: „De la Dumnezeu este. Eu sunt fiul lui Hristos si de acum incolo, tinere domn, dorintele toate ti se vor implini“. A scos dintr-un sac de voiaj, mai mult o ranita, o pereche de bocanci si m-a indemnat sa ma incalt cu ei. Atunci, am observat ca aveam in picioare niste tenisi. Cand venisera securistii sa ma ridice, cu tenisii cu care umblam prin casa am plecat. Calugarul repeta, intr-un fel, un gest al lui Eminescu. „Ia-i, tinere, imi spunea, suntem pe-un picior, vad eu, ca eu ma descurc cu pantofii astia. La manastire trebuie neaparat sa fac rost de cizme pe cinste, ca am mult de umblat. Misiunea noastra abia incepe, dupa atatia ani ticalositi de Anticrist“. Am incaltat bocancii calugarului si i-am zis bogdaproste. Ma simteam excelent in ei. Ii am si acum. El a luat-o in sens opus, catre marginea orasului, probabil – m-am gandit atunci – catre parasita manastire de la Buciumeni“.

Cand l-am intalnit, peste doi ani, Teodor P. traia ca pictor liber profesionist, mai cu seama, din zugravit biserici pe la sate. „Va informez, mi-a spus cu o unda de umor amar, ca e normal sa parasesc aceasta tara anormala, cu mai multi rahatei de cat mi-am inchipuit si cu multi pitecantropi, asmutiti de aceiasi baieti care m-au dus pe mine la „Socola“. Cred ca nu se mai poate face nimic“. Era in septembrie 1992. Gloatele mineresti, conduse de un gigolo revolutionar, se inchipuia probabil un „Che“ din Balcani, venisera iar intr-o expeditie in capitala. Omul din „varf“ se bizuia pe ei „la bine si la rau“. Venisera sa schimbe putin Guvernul. Si l-au schimbat.

Nu stiu daca pictorul Teodor P. a plecat in alte zari. Dar nu l-am mai vazut.

22. ADDENDA LA O POVESTE

Sfarsit de martie 1980 si . N-are importanta ca poate fi 1982, 1983 sau 1986 etc. Transcriu: „In fine, a venit primavara. Intotdeuna, am asteptat sa se intample ceva frumos si bun in acest anotimp. Dar, de ani de zile, primavara nu mi-a adus nimic linistitor, nimic prielnic. Am ramas cu speranta. Singura consolare: am iesit din iarna si nu mai stam in case cu haine groase pe noi. Un tip, care, zice el, se pricepe sa desluseasca horoscoape, vorbeste de conjunctii favorabile in viitorul apropiat. Paradoxal, inginerul pragmatic vinde iluzii. Scoase, pesemne, dintr-o disperata nevoie de respirare libera. Nu ma convinge. Prognoze de tot felul, care mai de care mai fantaziste, ii fac pe unii oameni sa spere. In ce ? Acest sfarsit de mileniu, atat de aproape, parca si mai comprimat prin programe, negresit, optimist-revolutionare, ce privesc anul 2000 si chiar mileniul III, vine incarcat cu aceleasi mizerii insuportabile, incertitudini, poluare morala, gogosi propagandistice, miscari pentru pace, de parca tara ar fi inconjurata de trupe dusmane, nesfarsite si sterile dezbateri politice, congrese, plenare, conferinte . Simt si vad o bolnavicioasa pofta de a dicta, de la varful piramidei si, firesc, pana la maruntul primar comunal, o debusolare a individului incorsetat in malaxorul obligatiilor ce nu tin cont deloc de respectul pentru acest indivit strivit, privit ca o unealta, ca un scop, pe cat de „inalt“, pe atat de absurd si tiranic, o macinare a timpului – sufletul, duca-se pe pustii ! –, o ignorare brutala a trecutului, a traditiilor bune, cand se vorbeste atat de mult de trecut, de traditii, si daca se vorbeste, ce nevoie mai este de respect ?, o diaree maladiva de vorbe goale, de promisiuni niciodata onorate. Asist la tradari, la inmultirea delatorilor, simt si vad dispretul pentru munca onesta, umilirea bunului simt, ingenuncherea continua a generozitatii, agresiunea fatisa a vulgaritatii si cinismului fara precedent, ascensiunea arivistilor (nici macar inteligenti si culti), sunt martor la promovarea nulitatilor, aurite in podoaba execrabila a servilismului, cultivarea plocoanelor, fara de care nu e conceput nici un cat de mic succes, o cat de firava satisfactie profesionala, cultivarea telefoanelor pe „firul interior“, care pot propulsa sau anula un destin. Se poarta trecerea cu tavalugul grohaitor peste merite personale, atunci cand o singura greseala deranjeaza seful, si totul constituie „aportul adus de colectiv“, pleonasmul nu ne apartine, sunt la mare cinste escamotarea adevarului, tamaierea prostiei cu blazon de partid si de stat, lingusirea masei ignorante, care inseamna un strop de putere, himerica putere, punerea la zid a indezirabililor, intr-o colectivitate narcotizata de lasitati perverse. Sfarsit de mileniu ori sfarsit de lume ?“

Prin fereastra vine, totusi, miros atatator de frunze arse, semn ca oamenii „spala“ livezile, ce-a mai ramas din ele, miros rascolind amprentele unui trecut neintalnit vreodata. Lalaituri penibile, afone, strigatele insotitorilor de insuratei, „Sa se pupe mirii, in Hora unirii !“, risipesc si farama de bucurie provocata de amintiri de demult, cand nu vedeam decat partea curata a vietuirii. Mica turma se distreaza. In felul ei“.

Ma arunc in romanul lui Ernesto Sábato, „Abaddon, Exterminatorul“, colac de salvare din marea puturoasa, carte tulburatoare despre moarte si iubire, despre pace si violenta, despre tarele socialismului si ale oricarui sistem tiranic, despre premonitii, despre Argentina si Europa, despre teroare, crima statala si arta, despre vis si adevarurile crude din subteranele sufletului omenesc, cu episoade de cosmar si poeme triste. Sábato e peste tot, e Personajul. Il termin, coplesit de talentul scriitorului (poate, la mijloc e si stiinta fizicianului stralucit, care se aplecase o vreme, in Laboratorul Curie, asupra atomului si descoperise ca, in esenta, nu descoperise nimic) in a combina toate aceste „cercuri“, unele, infernale, ale existentei. „Sa fie oare viata noastra in intregime doar un strigat anonim intr-un pustiu de astri indiferenti ?“, se intreba scriitorul in „Tunelul“. Sunt pagini care imi aduc in memorie „Demonii“ domnului Feodor Mihailovoci. E mai aproape de spiritul meu romanul argentinianului decat „Un veac de singuratate“. Imi pun o intrebare stupida: De ce n-a luat Sábato Premiul Nobel ?

Bule de oxigen intr-o atmosfera asfixianta: o carte buna sau foarte buna, un spectacol „Eminescu dupa Eminescu“, savasit de Dan Grigore si Ion Caramitru, fie si in sala rece a „Filarmonicii“, cu paltonul pe tine, in felul lor, niste eroi, acesti doi artisti, colindand tara cu reprezentantii de muzica si poezie, priviti cu ostilitate de „organe“. Aud ca in unele orase, sub diverse pretexte, evident, idioate, autoritatile nu le aproba spatiile acelea, un teatru, o casa de cultura, si-asa, pustii si neincalzite, pe care ei le pot umple. Oamenii vor sa auda si altceva decat cuvantari cretine si cantari de versuri patriotard-politice.

Intr-o seara, la un post de radio, o cunoscuta cantareata de romante povesteste ca fusese si ea invitata la resedinta secretarului general al partidului, din Bd. Primaverii. Alte cantarete erau preferatele casei prezidentiale, insa ii venise si ei randul. Se pare ca, dupa atatea blestematii, El Presidente incepe sa aiba nostalgii. Nu regrete. Ca orice conducator „dur si pur“, nu are regrete, remuscari. Cantase cateva reprize si statea in acea incapere, anume pregatita, de unde se transmiteau prin televiziune cu circuit inchis cantecele invitatelor sau invitatilor. Tot astepta sa-si reia misiunea. Se odihnise putin, luase si o gustare, se mai machiase. Trecuse de miezul noptii. Singura, in camera aceea capitonata, ca un studio de televiziune, in care nu auzeai nici un zgomot, era plictisita, dar si putin ingrijorata. Pe la orele doua, vine un securist si o intreaba: „Ce faci, doamna, aici ?“ „Pai, trebuie sa cant pana la ora trei, ca asa-i dispozitia“, zice ea. „Stiu, dar credeam ca stiti si dumneavoastra: tovarasul secretar general doarme de mult timp. Trebuie sa plecati acasa“. „Atunci am inteles ca eu cantasem in pustiu de atatea ori, marturiseste cantareata. Ca si suratele mele. Atunci am inteles ca tovarasului ii placea sa doarma in cantece de romante. Avea si preferinte, de care trebuia neaparat sa tii cont. Ca si colegele mele, eram pe post de dadace. Si ce mai dadace ! In acea noapte, am luat hotararea sa fug din aceasta tara, ce traieste sub zodia unui blestem. Ma mai gandisem la aceasta varianta, dar tot amanam fuga“. Putea sa refuze invitatia si, fireste, onorariile, sub diverse motive credibile. N-a facut-o. Marturisirea acestei femei o iau si ca pe o incercare de dezvinovatire.

Nimic nu mai mira. Un medic veterinar, special numit sa aiba grija de sanatatea vanatului dintr-o rezervatie cinegetica destinata numai lui Ceausescu si grupului sau intim de vanatori, imi spune o tarasenie, care, daca n-ar fi reala, ar putea foarte bine sa fie o addenda la „Povestea“ lui Creanga, aceea cu prostanacul care cara soarele in casa cu oborocul. Surprinderea mea a fost ca mi-a spus-o, e drept, intre patru ochi, la un pahar cu vin, in casa parintilor sai, dintr-un sat. O data la un an, El Presidente venea la vanatoare si in acest perimetru, cuprinzand cateva comune din nordul unui judet si sudul altui judet. Cand se anunta sosirea, cu cateva saptamani inainte, masurile de securitate, pregatirile atingeau paroxismul. „Secretarul de la judet si securistul care raspundeau de zona ne-au anuntat, pe primari, presedinti de ceapeuri, sefii posturilor de militie, ca imediat dupa deschiderea anului universitar, suita vanatoreasca vine la noi, povesteste veterinarul. In suita, si tovarasa. S-au amenajat tarcurile din plasa de sarma, din loc in loc, cu „palnii“ prin care vanatul trebuia sa fie haituit sa iasa la gramada, unde vanatorul suprem urma sa stea la panda, bine-nteles cu pusca cu luneta, s-au fixat posturile de paza formate din securisti si militieni. Cu doua zile inainte, pe raza acestor comune, lucrarile agricole, araturi, semanaturi, culesul porumbului, au fost oprite. Nimeni nu mai intra in zona cu masini, tractoare, cu carute. Securistii venisera si cu corturi. Nu se stia cat are sa tina vanatoarea. Cabana de vanatoare stralucea de curatenie, se facusera controale peste tot, sobele erau incalzite, asternuturile, controlate si ele, pregatite. Vreau sa va spun ca plapumile atunci fusesera cusute, lana fiind verificata de securist, adusa de el de la judet, banuiesc, verificata intr-un laborator, sa nu care cumva sa aiba vreo dara de cine stie ce otrava, de vreun microb, stiu eu . Toata lumea, pe pozitie. In aceasta stare de tensiune, activistii aveau o mahnire, pe care o si exprimau: in cazul in care tovarasul renunta la aceasta vanatoare, nu mai puteau sa-si demonstreze devotamentul fata de secretarul general, taman cand isi permitea si el cateva clipe de desfatare, iar ei aveau ocazia, poate unica, sa-i zambeasca, sa-i guste glumele, sa-i admire performantele cinegetice, posibil, sa-i ciocneasca paharul. Sa se faca remarcati. Nu le pasa de munca zadarnica a atator oameni, de paralizarea lucrarilor agricole, de starea de necesitate instituita in vreo patru-cinci comune“.

Cand totul parea sa fie pus la punct, secretarul care raspundea de intreaga concentrare de forte, observa ca fantana de langa cabana nu avea strop de apa. Secase inca din vara. Seceta prelungita, doi ani la rand, secase multe fantani in partile noastre. Si zice: Daca tovarasa si tovarasul vor sa bea apa din fantana sau sa se spele pe maini cu apa de izvor, ce impresie isi poate face despre noi ? Sa vada o fantana numai asa de decor ? Trebuie sa facem ceva. Si a hotarat sa se transporte, cu doua cisterne aduse de la un centru de vinificatie, apa potabila din cel mai apropiat rezervor urban si sa se pompeze in fantana. Timp de o zi si o noapte, s-a tot carat apa, pare-mi-se, de la Husi. Dupa primele doua-trei transporturi, nu se vedea nimic pe fundul fantanii. De la un transport la altul apa parca intra in nisip. Activistul coordonator era disperat. Se agatase de ideea asta fixa si nu ceda. Soferii isi faceau cruce. Ce, mai, nebunie curata. In sfarsit, cu vreo cateva ceasuri inainte de sosirea vanatorului suprem, cand s-a decis incetarea transporturilor, circulatia oricaror masini, in fantana se adunase ceva apa. Se vedea luciul ei, se urcase bine de tot. Dar cand au venit tovarasii conducatori la cabana nici nu s-au uitat la fantana. Aveau in masini sticle cu apa minerala, bidoane sigilate cu apa de spalat, mancaruri. De altfel, pana au plecat, abia se mai vedea oleaca de apa pe fundul fantanii. Intrase mai toata, printre pietre, in pamantul parjolit“.

La scara mai redusa, instructorul zonal de partid a urmat pilda sefului suprem. Vanator si el, a dat dispozitie directorului scolii coordonatoare sa scoata elevii de la ore ca s-o faca pe haitasii. La oarecare impotrivire a directorului, politrucul i-a spus ca vorbise cu inspectorul silvic sa ponteze scolarii in contul practicii agricole. Adica, au cules fructe de padure. Are padurarul cantonului de unde scoate cateva tone si le trece pe socoteala scolii, i-a zis activistul. Asa ca, sa nu-si mai framante constiinta. Directorul a adus vorba ca unii parinti ar putea sa nu-si lase copiii la haituiala. Atunci, sa vina ei, i-a replicat nervos instructorul, in contul obligatiilor obstesti. Directorul a acceptat targul. Copiilor li s-a facut si o favoare: pentru o zi de goana dupa fazani, iepuri si ce vanat mai era in rezervatie, fiecare primea de la ocolul silvic cate 15 lei.

x

In tot acest ratimp, doua evenimente au tulburat oarecum linistea monotona, sinucigasa a targului si i-au speriat putin, dar foarte putin, pe valetii sistemului: greva lucratorilor de la uzina mecanica „Nicolina“ si protestul a vreo 2000 de studenti. Februarie, 1987. Tocmai se decretase un alt ordin prezidential de rationalizare a consumului de electricitate si gaze naturale. Ca si cum mai era ceva rationalizat. In miez de noapte, studentii vin in mars organizat in fata judetenei de partid. Cer caldura, lumina si apa curenta, macar rece. La ferestrele unui anume camin, studentii arabi stau si se uita, chiar zambind ironic-ingaduitor, la spectacol. Ei au caldura, lumina, apa rece si calda. Ei au dolari. Se fac presiuni si promisiuni. Cade capul lui Motoc: instructorul comitetului central este mutat in alt judet ! Cativa studenti, care se aflasera in capul coloanei, filmati cu camere ascunse de catre gealatii de la Militie si Securiate, sunt anchetati in biroul rectorului. Nu se mai stie cu ce urmari. Lucratorii de la „Nicolina“ primesc „portii“ de materii prime, de energie si gaze, de salarii restante. Episodul se incheie. Foc de paie. Linistea se instapaneste. Miroase a primavara. In piete, au aparut urzicile.

23. O LUME INTR-O BESACTEA

Doamna Ileana Zagoni, pe care o cunosc de mult timp, intr-un fel, face parte si din familia mea, desi a trecut de optzeci de ani, are o minte agera, memorie impecabila si o vointa invers proportionla cu statura ei mignona. In propria-i familie a avut parte de drame care ar fi bagat pe multi in mormant, inainte de vreme, dar pe ea n-au doborat-o. Povesteste cu destula detasare despre aceste suferinte. Probabil, mandria pune frau lamentatiilor. Sau asa o fi ea croita, puternica. Cu o singura exceptie: cand isi aminteste – si isi aminteste in fiecare an, in zilele Craciunului – de moartea naprasnica a fiului ei, de fapt, de asasinarea celui mai drag copil caruia i-a dat nastere, durerea o striveste. Parca o imputineaza si mai mult. Ochii ii inoata permanent in lacrimi, glasul, altfel, intotdeauna ferm, i se sugruma si toata vointa i se face praf. Cateva zile, traieste intr-o stare vecina cu disperarea. Asa o duce, periodic, din decembrie 1989. Nevindecata de nimeni, nemangaiata nici de fiica ei, care-i este alaturi in acele zile pabusitoare. Se spune ca timpul vindeca orice durere sufleteasca. In cazul ei, acest adevar, cu siguranta relativ, nu e valabil. Atat de mult a socat-o moartea lui Alex, incat a fost cu greu convinsa sa mearga la inmormantarea din orasul in care avusese loc asasinatul, pus la cale de securistii din armata. Cel mai terifiant vis al doamnei Ileana, mi-a zis o singura data, este acela in care il vede pe Alex alergand catre ea cu acea gaura in cap, drept in frunte, sub casca, acolo unde, se spune, ar fi al treilea ochi, cerebral, al omului.

Cand i-a murit barbatul, Costi Zagoni, in urma unei explozii de la o fisura in teava de gaze, dupa ce a chinuit o saptamana la reanimare, muribund tinut in viata cu perfuzii, transfuzii si morfina, poate ca nici n-a stiut cand se duce in neant, aceasta doamna a rostit doua propozitii la capataiul celui cu care impartise patul vreo patruzeci de ani: „Pacat ca a murit in atata suferinta. Ar fi trait cel putin nouazeci de ani, ca maica-sa“. Il respectase, dar nu-l iubise.

Intr-o calma zi de ianuarie, cand omatul mare stransese lumea de pe strazi, mai cu seama ca aceasta omenire isi epuizase farama de fericire si resursele materiale in zilele sarbatorilor recente, iar in casa era surprinzator de cald si o liniste deplina, o vad ca scoate din sifonier o cutie din lemn, cu capac sculptat artizanal, o besactea ceva mai mare, si o pune pe masa, intre noi. Turnase cafea in cesti si asteptam sa ne spunem banalitati si apoi sa plec multumit ca i-am facut o vizita. Deschide capacul cutiei. Plina cu poze alb-negru, asa cum imi vor placea oricand, pe carton de calitate, excelent pastrate, cu figuri umane in care luminitele albe ale ochilor sunt, parca, mult mai patrunzatoare decat fotografiile in color, de regula, edulcorate, daca nu si trucate. Nu stiu ce impuls secret o facuse pe Ileana Zagoni sa-mi arate aceste poze de familie, ea, care, altfel, este extrem de discreta cu viata sa. Scoate la iveala, dupa ce prefira mai multe cartoane cu imagini umane, fotografia unui barbat la vreo cincizeci de ani, cu chip sever, insa ochii descopereau o fire generoasa. Parul negru, cu carare bine conturata pe partea dreapta a capului, mustatile rasucite si ascutite la varfuri ii dadeau infatisarea unui om care stie ce vrea. „Asta-i tata, Miron Nestor, imi spune. Era impulsiv, dar bun la suflet. Singura lui nebunie, ca sa zic asa, a fost, o buna bucata de vreme, dispretul fata de biserica. Ca sa nu mai vorbesc de preoti. Se lauda, daca te poti lauda cu asta, ca este ateu, chiar acest cuvant il rostea, si ca raiul si iadul sunt aici, pe pamant. Ideile astea, imi povestea mama, i le bagasera in cap cei cativa comunisti din uzina. Era acolo un nucleu de bolsevici, cam sase-sapte, sarantocii targului, care viseaza cai verzi pe pereti, in loc sa se insurubeze la treaba, carcotasi si invidiosi. Intrase dracul in ei. Faceau zarva din orice, ca sa fie luati in seama. Aveau o indarjire in a te lamuri ca ei au dreptate in tot ce spun, vecina cu dementa. Stiu din familie lucrurile astea. Cat erau de parliti, invitau sefi de-ai lor de la centru sa tina conferinte muncitorilor la club, vezi, Doamne, despre intamplari care n-aveau nici o legatura cu politica lor. Turnau, insa, cu parsivenie, otrava in mintile oamenilor. Au adus in targ si o femeie, care, cica, fusese instruita la Moscova. A ajuns pe urma mare si tare in conducerea partidului comunist. Avea nume de maghiar si prenume de evreica. Oricum, stiu ca ii pomeneau numele cu adoratie: Tovarasa Ghizela ! Ce se mai framanta fratele meu cel mare – o sa-ti povestesc despre el –, sa stranga bani pentru masa si calatoria tovarasei, pentru brosurile ce le adusese clandestin in oras. Tata n-a aderat niciodata la secta lor, pentru ca asa se comportau, ca niste sectanti catraniti, cu gand mare de razbunare, dimpotriva, tata ii privea de sus pentru ca nu erau buni meseriasi, pe deasupra, mai trageau si chiulul. Si vorbeau despre agoniseala omului ca despre un pacat capital. Or, tata te-ar fi omorat, daca te atingeai de o scandura din averea lui. Nu mai pripidea cu stransul banilor, cumparatul pamanturilor, nu stia ce sa mai faca pentru a ne vedea pe noi, cei patru copii, bine capatuiti la casele noastre, pe baieti, cu meserii banoase, temeinice. I se pusese insa aceasta pata pe creier: necredinta. Din care cauza, pe mama nu o prea lasa la biserica, iar pe cel mai mic dintre copii, daca ai mai auzit asa ceva, nu l-a botezat, spre indignarea tututor neamurilor. Nici nu ne mai calcau pragul. Pana la nenorocire . Mezinul a murit. Sa vezi cum. Aveam vreo doisprezece ani. Venisera ceva rude de la Focsani, dinspre partea mamei, sa mai linisteasca apele in familia noastra. Statusera pana tarziu la taclale, apoi, s-au culcat. A doua zi, era duminica, tin minte, pentru ca atunci, in acea zi, am mers cu totii la biserica, inclusiv tata. Mama era mai mult lesinata de durere, numai gemea si isi frangea mainile. Singurul care n-a putut fi convins sa vina a fost fratele cel mare, Mihu, bolsevicul. Ce s-a intamplat in noaptea de sambata spre duminica ? Cand s-a trezit mama sa-l alapteze pe cel mic, avea, cred, vreo jumatate de an, copilul era mort. Mama se invartise in somn, cine stie cum, s-a intors peste copil si in cateva secunde a fost sufocat. Rudele care dormeau intr-o camera alaturata, noi, copiii, aveam incaperi in alta casa, mai mica, in curte, au spus, a doua zi, ca auzisera niste tipete infundate, au batut la usa la ai mei, dar dormeau bustean. Si, cum tipetele au incetat, toti au intrat in somn greu. Medicul care a constatat decesul a dat certificat precum ca fratiorul meu murise de tuse convulsiva. Pesemne, a crezut de cuviinta ca nu-i intelept ca aceasta femeie sa faca puscarie pentru o nechibzuinta, ce-i drept, mare, condamnabila, si sa lase patru copii fara mama cativa ani. Dar ce visase tata in noaptea aceea nu se poate uita. Ne-a povestit tuturor celor ce ne aflam in casa, dis-de-dimineata, inainte de a ne duce la biserica. „Uite, vedeti, deasupra patului nostru este Maica Domnului, vorbea cu glas tremurat si tot isi facea cruce, cum nu-l vazusem vreodata. A coborat Fecioara Maria din icoana si mi-a zis: Omule, daca nu-ti botezi copilul intru Domnul, ti-l voi lua. Si mi l-a luat“. Pe urma, a izbucnit in plans. De atunci, a mers la biserica, impreuna cu mama, si au botezat multi copii. Icoana asta, vreau sa-ti spun, n-am luat-o in refugiu, cand au intrat rusii in targ. Si rau am facut. Cand ne-am intors, nu mai era. N-ar fi de mirare ca vreun politruc bolsevic sa fi atatat focul cu ea . Pentru ca in casa cea mare au stat in gazduire cativa rusi. Urmele lor le-am gasit peste tot. Inainte de a pleca in bejenie, din calea armatei rosii, in Muntii Neamtului – se rupsese frontul la Prut si veneau navala dinspre Iasi –, una din cele doua case din ograda a fost daramata de o explozie. Noi, mama si copiii, fugiseram in afundul gradinii. Tata era la atelier. Stateam pe burta si ne uitam printre copaci la acareturi. Vad si acum, n-o sa uit pana la moarte, cum a cazut o bomba prin acoperis, porumbul de pe pod s-a prabusit peste bomba si nu s-a intamplat nimic. Bomba ruseasca, a zis mama. Pe urma, a mai cazut una, care a daramat casa“. Doamna Ileana trece prin maini, maini mici, delicate, subtiri, nervoase, cu unghii bine ingrijite, alte si alte poze, pe care le ignora. Se vede ca vrea sa-mi arate ceva anume. Pentru ca, stim bine, multe fotografii, chiar si foarte recente, nu-ti spun nimic, sunt nise inregistrari efemere, iar altele, dimpotriva au o istorie a lor, sedimentata definitiv in memoria noastra.

„Iti place omul asta ?“, ma intreaba punandu-mi in palme poza unui barbat mandru in toate: chip frumos, par inspicat, favoriti mari, aranjati cu dichis, aducandu-mi aminte, parca, de figura savantului Xenopol, privire care batea departe, dincolo de linia orizontului banal. Nu pricepeam insa ce fel de uniforma purta omul-amintire. Ii spun doamnei nedumerirea mea. „Pai era sef de gara la Focsani, a raspuns plina de incantare. Tinuta asta nu se mai poarta, din pacate . Venise in Regat, din Belgia, facea parte dintr-o spita de nobili scapatati. La putina vreme dupa ce a fost pusa in miscare linia ferata Suceava-Pascani-Bucuresti, a venit la noi. Era burlac, avea atunci, cand a ales Regatul Romaniei, aproape treizeci de ani. Poate ca n-avusese de gand sa se stabileasca aici definitiv, dar, la nici un an de la numirea sa ca sef de gara, s-a casatorit cu bunica-mea, fata la vreo optsprezece ani, cu zestre buna, din neam de podgoreni. Podgoria din Panciu, pe care o primise la maritis, belgianul a marit-o. Au deschis carciuma aleasa, pentru fete subtiri si cinematograf in Focsani, de care avea grija nevasta. Pentru ca era dintr-un oras numit Malines, sau din imprejurimi, la noi s-a nationalizat Malineanu. Dupa stiinta mea, totii strainii care au lucrat la caile ferate romane, in ateliere de vagoane, in depouri si care au voit sa se statorniceasca pe pamantul asta au primit cetatenie romana si titluri de proprietate pe vecie. In targul nostru, s-au stabilit multe familii de nemtii, polonezi, cehi, oameni foarte seriosi, dar cand au venit comunistii la putere, le-au fost nationalizate casele, atelierele, biserica catolica le-a fost demolata si atunci multe din aceste familii au plecat in tarile lor de bastina. Stiu o strada in Iasi, unde a fost improprietarita o intreaga familie de ceferisti elvetieni, strada care poarta numele acelei familii si azi, desi urmasii au ramas cu a zecea parte din ce-au avut. Ma si mir ca nu i-au schimbat numele strazii, sa-i zica, de pilda, Proletarilor, Ciulinilor. De bunicul Malineanu nu-mi amintesc decat foarte vag, doar favoritii lui bogati si moi imi gadila si-acum obrazul, poate si pentru ca aceasta amintire s-a fixat datorita fotografiei si povestilor bunicii. Ea a trait mult dupa moartea lui, care s-a petrecut pe cand aveam vreo trei ani“. A sarit iarasi peste zeci de poze, in unele, era imortalizata si domnisoara Nestor, pe urma, doamna Ileana Zagoni, peste acestea, mi s-a parut, trecea mult mai repede, ca si cum persoana ei nu conta in sirul acelor rememorari. „Aici, il ai pe comunistul de frate-miu, Mihu. Prostul . A facut puscarie pe timpul lui Antonescu si in regimul bolsevic, regimul tovarasilor lui de drum. De comunism s-a lecuit, dupa ce a trecut prin lagarele sovietice, cativa ani buni, insa, de ateism, nu. Tot avea pe necuratul in el“. Ma privea un tip cu infatisare cuminte, asa cum il stiam dintr-o obscura intalnire cu el, doar ochii aveau o fixitate ciudata. Acest frate al doamnei Ileana, pe care l-am cunoscut cu putin timp inainte de a muri, avea, in fotografie, una de grup, cu niste camarazi de secta, cam treizeci de ani. „A fost un om tare incapatanat, as zice, bolnavicios de indaratnic. Cand era elev la profesionala si se inhaitase cu sarantocii lui Jurca, toti naraviti la bolsevism, tata il batea cu ce-i cadea la indemana. Degeaba. Fura cereale din hambar, lucruri din casa, pasari din cotet ca sa faca rost de bani pentru tovarasi. Degeaba. Mihu Nestor a fost arestat, trimis in judecata si condamnat pentru activitati ilegale. Tata a vandut atunci doua hectare de pamant, din cel mai bun, ca sa-l plateasca pe avocat. Atunci, l-am vazut eu pe tata turbat. Avocatul venise la noi acasa sa discute despre procesul lui Mihu. Tata nu sosise inca de la uzina. Avocatul a pus pe masa o cutie cu bomboane glazurate cu ciocolata, a desfacut-o si ne-a invitat, pe mame si pe mine, sa servim. Mama facuse cafele si stateau de vorba in fata cestilor. Intra stapanul casei. Schimba cateva cuvinte cu avocatul si acesta pleaca. Imediat, tata o insfaca pe mama de mijloc ca pe o papusa si o duce la trunchi sa-i taie capul. Era ingrozitor de gelos si iute la manie. Eu am inceput sa plang si sa tip, au venit neamurile din vecini in ajutor, rugandu-l pe tata sa se gandeasca macar la copii, cine o sa-i creasca si tot felul de vorbe din acestea. Nu se apropia nimeni de el. Mama isi pusese ca un miel capul pe trunchi si zicea resemnata: „Miroane, linisteste-te, ca eu tin la tine. Ti-a luat necuratul mintile. Ce ai cu mine, omule ? Doar esti fiinta lui Dumnezeu. Cum sa te incarci cu asa mare pacat ?“ Dintr-o data, ca si cum ar fi iesit dintr-un somn greu, a lasat-o pe mama in pace si s-a dus in spatele gradinii, de unde nu mai stiu sa fi venit in seara aceea. Probabil ca adormisem, cand a intrat in casa. Nu l-am mai vazut in asa stare niciodata. Dupa vreo cativa ani, a si murit. De inima rea. Nu implinise cincizeci de ani. Cand au inceput sa faca bolsevicii ferme de stat pe pamanturile salariatilor, tata se topea vazand cu ochii. S-a pus problema asa: ori slujba ori pamant. Iar daca tinea la pamant, nu mai putea sa ma dea nici pe mine la liceu. A mai venit si stabilizarea monetara, cand, mi-aduc aminte, a fost jale mare in casa noastra. Din tot ce depusesera ai mei la banca n-au putut cumpara decat o masina de cusut pentru mine. Si am inteles ca depozitul lor bancar era echivalent cu zece hectare de pamant, categoria intaia, si cu o casa mare in targ. Mihu fusese luat pe front, nu se mai stia nimic despre el, alt fecior fugise cu trupele germane in apus. O sa-ti povestesc si despre el. Ei, cu fratele Eugen nu am nici o poza. Toate fotografiile cu el au fost distruse, cand l-au arestat comunistii pe Mihu si ne-au facut perchezitie in casa. Mama, cu mana ei, le-a dat foc. Plangea si le ardea“.

Familia il credea mort pe Mihu Nestor. Era trecut pe lista celor cazuti la Cotul Donului, lista afisata la Primarie. I se facusera toate praznicele. La intoarcerea din prizonierat povestea ca visase cum ii pregatea mama-sa ciorba de cocos, sarmale cu mamaliga, tocana cu carne de gasca cu multa ceapa, cum scotea din cuptor placinte cu branza de oi si colacei presarati cu mac si punea pe masa, in curtea casei lor, toate bunatatile acelea, imbatandu-l cu aromele lor, iar taica-su ii turna in pahar vin rubiniu dintr-o cana pantecoasa, de sticla, care statea in bufetul din bucatarie. Dar nu se putea atinge de nici una din bucate, nici de paharul cu vin. Ceilalti meseni mancau, beau, radeau, numai el se apleca deasupra farfuriilor si a paharului cu vin trandafiriu si numai adulmeca mirosurile ametitoare. Se trezea din somn cu senzatia puternica de saturatie, desi, se culcase, ca intotdeauna, cu stomacul lihnit. Maica-sa l-a intrebat daca mai tine minte cand a avut visele acelea. I-a spus ca nu le poate uita, asa ceva nu poti uita: in primul an, dupa ce a cazut in mana rusilor, in lagarul de la Beketovka, cam la intervale de doua-trei luni. Atunci iti faceam praznicele, i-a zis maica-sa. Curios ca aceste coincidente nu l-au pus pe ganduri pe ateul Mihu Nestor. Numai puscaria in inchisorile comuniste i-a mai zdruncinat convingerile ateiste. Cand vicleanul Ceausescu a reabilitat grupul Patrascanu, ca sa-l detroneze de pe soclul autoritatii, fie si post-mortem, pe tatucul Dej, care-l crescuse la san, a fost chemat si el sa reprimeasca statutul, fireste, si carnetul de membru al partidului comunist. S-a dus la aceasta comisie pentru a spune ce crede el despre religia sectei bolsevice, in care a vazut, ani si ani, salvarea omenirii: o amagire pentru mintile slabe de inger, dar si o cale de parvenire pentru cativa, intr-o lume macinata de saracie. Pentru exaltati este solutia unica de gasire a adevarului absolut, a fericirii supreme, care nu exista decat in imaginatia maselor prostite. Cei din comisie nu mai stiau cum sa-l ia, erau derutati, asa ca n-au mai insistat deloc sa primeasca, din nou, carnetul rosu. Abia asteptau sa scape de el. Un nebun, asta-i Mihu Nestor, intotdeauna a fost intr-o ureche, dar prizonieratul i-a accentuat nebunia, ar fi spus un tovaras din comisie, care il stia din tineretea lor revolutionara, teribil de tulbure. „O singura intrebare a pus comisiei regionale, a tinut sa puncteze acest episod doamna Ileana. Stia ca n-o sa capete nici un raspuns, ca nici nu se poate raspunde la o asemenea intrebare, insa voia sa-i puna in incurcatura pe tovarasi, sa-si bata putin joc de ei. Le-a zis: „Atunci, cand am fost arestat, in 1952, am fost acuzat ca fac parte din grupul deviationistilor de dreapta Pauker-Luca-Georgescu. Eu pe oamenii astia nu i-am cunoscut niciodata. Stiam ca sunt in fruntea partidului, aflasem despre activitatea lor de la tovarasa Ghizela. Si atat. Dar ce inseamna deviationism de dreapta ? Sau de stanga, tot aia e. Puteti sa-mi spuneti ?“ N-a capatat raspuns. I-au spus ca nu fac teorii in aceasta intalnire, ca scopul lor este altul. Sa se documenteze. Tin minte chestia asta cu deviationismul, si inca de dreapta, pentru ca nici atunci, nici acum nu inteleg ce vrea sa insemne. Si nici fratele meu, care citise ceva brosuri de-ale lor, nu a putut sa ma lamureasca. Din simplul motiv ca nu era el lamurit. Atat mi-a zis: Nu mai stiau ce cuvinte sa inventeze ca sa stapaneasca prin teroare. Cei din conducerea uzinei, unde a fost mester respectat, mai incercau pe la o aniversare de-a lor sa-l aseze in prezidiu, dar a refuzat de fiecare data. Dupa ce-a iesit la pensie, dumneata in situatia asta l-ai cunoscut, n-a mai trait mult. Un nefericit“. Si a mai prefirat vreo cateva zeci de fotografii. Pana ce s-a oprit la una. „Asta-i nea Ticu Malineanu, fratele mamei. Ce om inteligent a fost, ce iesea din mainile lui . Desfacea un motor Ford, si nu numai Ford, piesa cu piesa, si-l monta la loc, de mergea masinaria ca un ceasornic elvetian. S-a lasat de meserie. Pesemne, nu mai avea secrete pentru el, era in cautare de altceva, si a intrat in afaceri cu vinuri si coloniale. Se casatorise cu o fata bogata de protoiereu, tot de prin partile Vrancei, neamurile noastre de acolo i-au fost petitori cu noroc, si devenise principalul furnizor de vinuri pentru crasmele din targ si de prin satele din jur“. Din fotografia de grup ma scormonea cu privirea nea Ticu, o privire jucaus-ironica, sub bolta unei frunti inalte, un barbat marunt, se vedea dupa inaltimea celorlalti, dar, parca, ii domina pe toti, cu o siguranta de la sine inteleasa. Un chip pe care, fie si imprimat pe cartonul rece, e imposibil sa nu-l simpatizezi. „Nu se stie ce il apucase, ca intrase la legionari, continua Ileana Zagoni, dupa ce imi lasase cateva clipe sa-l „studiez“ pe nea Ticu. L-au ales repede sef de cuib si a fost primar cateva luni, cat au fost legionarii la putere. Iti dai seama ce era in familia noastra: mare zapaceala. In acelasi bordei, atatea obiceiuri. Cand a fost prigoana impotriva evreilor – auzisem despre grozaviile de la Iasi, mi-a povestit chiar un politist de la noi, din targ, care a vazut cu ochii lui cum curgea sangele in spume sub portile Chesturii de Politie, in curtea careia erau mitraliati evreii – nea Ticu a lichidat intr-o noapte toata afacerea si a plecat la Bucuresti. S-a dat la fund cu totul. Nu putea sa execute ordinul, el, care avea multi prieteni printre evrei, multe legaturi de afaceri cu ei. A deschis un atelier mecanic, pe care, pe urma, nationalizat fiind, l-a trecut intr-o cooperativa mestesugareasca, in care a muncit pana ce a inchis ochii definitiv. Stiu de la tanti Liliana, nevasta-sa: a murit in bratele ei in cateva clipe. N-a chinuit pe nimeni, nu s-a chinuit. Avea aproape optzeci de ani. Dupa cum a ars omul asta, in toata viata lui neastamparata, ma si mir ca a trait atata. Dar el zicea, ca si mama, ca aceasta-i varsta neamului lor, a neamului meu, intre saptezeci si cinci si optzeci de ani. Uite-o si pe mama, de care tot ti-am vorbit“. Poza arata o frumusete clasica, cuminte, inteleapta, imbracata dupa canoanele consacrate ale vremii. O resemnare linistita, profunda se putea citi pe intreaga infatisare a acelei femei. Pana si pozitia mainilor, asezate calm, una peste cealalta, pe masa mica de langa scaunul pe care statea, un scaun cu speteaza inalta, sculptata si cu brate arcuite, arata resemnarea fiintei. „Am respectat-o enorm, am iubit-o, dar nu i-am iertat niciodata prea marea ei supusenie, prea marea ei toleranta fata de marsaviile oamenilor. Mereu gasea cate o scuza unui nemernic. I-am si spus lucrul acesta, cand eram mai domnisoara. Nu s-a suparat, Doamne, cum sa se supere pe mine, insa mi-a zis ca eu sa ma port cum ma va indemna inima, iar ea se poarta asa cum credea de cuviinta. Nu are ce sa-si reproseze. Acum, parca, ii dau dreptate. Dar sa-ti spun o poveste, ca sa-ti dai seama cam ce fel de fiinta era. I se dusese vestea, intre neamuri si prieteni, cel putin, ca are darul de a ghici in carti. Greu, insa, se lasa convinsa sa-ti traga in carti. Stia sa descifreze si liniile din palma, si formele din zatul de cafea, dar chestiile astea le facea mai des si cu mai multa detasare. Erau la ea, in vizita, fratele Ticu, o nepoata si eu. Tocmai ne pregateam de plecare, cand intra pe usa un barbat, gospodar din vecinatate, care o mai ajuta pe mama la unele treburi. Aflase, cred, ca suntem acolo si adusese o sticla cu vin. Pe el il rodea, insa, de mai multa vreme, sa-i dea in carti mama si spera ca atunci e momentul prielnic. Om foarte cumsecade, de altfel. Toarna in pahare si iar insista: „Hai, tanti Coculeana, ce naiba ma tot perpelesti . “ „Bine, bre, Stefane, uite ca m-ai inmuiat. Da’ sa nu te superi ce vad si ce spun“. „Pai, tocmai asta vreau“, ii raspunde vecinul rasufland usurat. Avea el, totusi, ceva pe suflet. Scoate cartile din cutia lor, le aseaza, le intinde si incepe talmacirea lor. Deodata, vedem ca se face galbena la fata, se infurie cum n-o mai vazuseram si rastoarna masa cu tot ce era pe ea. „Da’ ce, eu sunt sluga voastra sa ma tot necajiti cu datu-n carti ?! Ia, mai lasati-ma in pace !“ Am ramas inlemniti. Femeia calma, cuminte, blajina nu mai exista. Vecinul nu stia cum sa-si mai ceara scuze. A iesit pe usa mai mult cu spatele. „Ce-ai, soru-mea ?, a intrebat nea Ticu. Ai innebunit ? Daca nu voiai sa-i ghicesti omului, nu trebuia sa te apuci. Si sa stii ca ma gandesc foarte serios, daca sa mai trec pe la tine asa curand“. Dupa ce a auzit ca omul a inchis poarta, ne-a zis, la fel de livida la fata si cu glas tremurat, mai sa dea in plans: „Ce voiati, bre, sa-i spun ? Ca-i cade moarte in fapt de seara ? Niciodata nu mi-a picat asa carti nenorocite si atat de taiate la fix“. In cursul acelei nopti, vecinul mamei a murit de inima. Nu pot sa comentez nimic, dar asta-i adevarul pe care il stiu, l-am vazut, l-am trait. Dumnezeu sa ma ierte, daca am mintit cu ceva in toata povestea asta“.

Doamna Ileana m-a rugat sa-mi intorc ceasca pentru ritualul ghicit in cafea. Stiam cum se procedez. Tot ea m-a invatat. Avea cesti speciale pentru asta, de marime mijlocie, din portelan alb, de mare finete, cu forma usor tronconica. Trebuia sa pun farfuria deasupra, sa invart lent cescuta astfel incat zatul sa se prelinga pe toata suprafata interiorului, apoi, cu o miscare brusca, sa o asez cu gura in jos pe farfurie si sa astept.

„Cu Eugen povestea e mai incurcata. N-am deslusit-o niciodata si asa va ramane. Pacat ca n-am o poza cu el. Ti-am spus de ce. Era cel mai frumos din familie. Cred, s-ar putea sa ma insel, dar asa mi-a spus si mama odata, cred ca semana cu bunicul din Belgia. Blond, cu parul ondulat, cu o infatisare senina si mandra, de statura mijlocie, dar foarte bine legat, cu umeri largi. De cum au poposit trupele nemtesti la noi in targ, si au stat vreo doua-trei luni, si pana la retragerea catre apus, peste munti, Eugen era de gasit, mai toata ziua, in mijlocul lor. Stia binisor germana din gimnaziu, insa, tot stand pe langa nemti o invatase ca lumea. Astepta sa fie incorporat, cerea sa fie incorporat, dar n-avea inca varsta. Tata nu-i zicea nimic, iar mama ce sa-i zica. Ba, tata era intr-un fel bucuros ca sta pe langa trupele germane . Pentru ca – zicea – de la nemti ai ce invata, chiar si cum trebuie sa te speli pe dinti, si cum sa strangi o piulita. Adolescentul Eugen Nestor era, cum am inteles de la doamna Ileana, pur si simplu indragostit de armata germana. Si atunci cand trupele Wehrmacht-ului s-au retras catre Ardeal, el a plecat cu ele. Cum reusise sa-i convinga pe cei din statul major al unitatii din zona ca el poate lupta alaturi de trupele germane, e un mister. „Ultima oara cand l-am vazut pe acest frate al meu a fost la vreo doua luni de la disparitia din targ. Venise intr-o permisie scurta, de patruzeci si opt de ore, ca sa ne vada si sa-l vedem. Fireste, nu avea uniforma germana, ar fi fost mort, nu mai ajungea acasa. Mama a plans, tata a incercat, moale, sa-l faca sa se razgandeasca, adica, sa nu se mai intoarca. Stia ca nu are spor, simtea hotararea acestui ciudat fecior. De atunci, nu l-am mai vazut. A trimis o scrisoare din Norvegia, din orasul Narvik, asa scria pe stampila postala, o scrisoare scurta, in care ne zicea ca raspunde de o grupa de paza la o uzina de mare importanta, iar fotografia subofiterului Eugen si mai cum l-o fi chemand, noi banuim ca si-a schimbat numele, infatisa un barbat in toata puterea cuvantului, foarte mandru de ceea ce face si ce este. O singura veste am mai aflat despre el, cand credeam ca e pierdut pentru totdeauna intre gheturile din Norvegia. Un om din targ, care fusese prizonier la nemti, dupa ce se terminase razboiul, vine la noi, acasa, si ne spune ca el l-a vazut pe Eugen. Cand a coborat din tren, pe peronul unei gari din Germania, impreuna cu alti captivi, ca sa fie dus in lagar, l-a zarit intre ofiterii ce asistau la aceasta manevra si pe fiul familiei Nestor. Ofiter si el. A ramas cu gura cascata, credea ca are vedenii. Eugen l-a recunoscut, erau apropiati ca varsta, asta, prizonierul, sa fi fost cu vreo trei ani mai mare, a vazut uimirea de pe chipul romanului si i-a facut un semn discret si rapid sa taca, punand degetul aratator pe buze. Dupa ce a intrat in coloana si aceasta s-a pus in miscare, Eugen a trecut pe langa el si i-a soptit ca o sa dea de veste acasa ca traieste. Atat. Au trecut zeci de ani de atunci si nu mai stiu nimic despre el. Ca traieste, ca a murit . Imi vine sa cred ca si spusele acelui prizonier sunt, poate, niste fantezii. Cine stie. Ceea ce ne-a intrigat grozav, ce spun eu, ne-a tulburat grav pe toti din familie, a fost atunci cand fiul meu, Alex, a dat concurs de admitere la Academia Militara. Da examen, reusise foarte bine, apare pe lista, dar este chemat la serviciul de cadre, unde i se spune ca trebuie sa lamureasca chestiunea cu unchiul din Germania Federala. Despre care nu scrisese in fisa autobiografica. Baiatul a ramas incremenit. Nu stia nimic. Nu i se spusese niciodata ca are un unchi care fugise cu trupele germane in apus. Cadristii au mirosit ca Alex habar n-avea de acel unchi al sau si-i zic sa plece acasa sa ne-ntrebe pe noi, ce si cum, sa dam noi, eu si barbatu-miu, fratii mei, mama, care inca mai traia, ca nu stim nimic de acest cetatean german de origine romana, ca n-avem nici o legatura cu el. Am scris aceste declaratii, ne-am urcat in tren, eu si barbatul meu, si ne-am dus la Bucuresti, decisi sa ne infatisam la cadrele Academiei Militare, impreuna cu Alex. Trebuie sa recunosc, insa, ca inainte de a ne prezenta la acel serviciu de cadre, intesat, banuiesc, cu securisti de la contrainformatii, am trecut pe la un general in rezerva, de loc din targul nostru, care avea mare trecere la sefii partidului si ai armatei. De altfel, acest general din neamul lui Jurca, facut general pe puncte, cum zicem noi, prin atasament total fata de partidul comunist, asta era meritul lui, avea si o functie de conducere intr-o institutie de protocol. Eram disperati si am incercat solutia asta. Si, iar recunosc, generalul a pus un cuvant greu in favoarea lui Alex. In fond, a slujit adevarul. Baiatul n-avea nici o vina ca un frate al meu a fugit cu trupele germane. Si nimeni dintre noi n-are vreo vina pentru aceasta aventura a lui Eugen. Nu-ti imaginezi ce reprosuri ne-a facut Alex: ca i-am ascuns un fapt pe care el trebuia sa-l stie, ca l-am pus intr-o situatie fara iesire, ca s-a gasit total descoperit in fata cadristilor si n-a avut nici un argument sa se justifice. Si altele asemenea. Pana la urma, a inteles ca noi n-am dorit decat sa-l ocrotim, ca fratele meu Eugen este doar o amintire de demult si ca trebuie uitat. Dar taina ramane: de unde au aflat contrainformationistii ca elevul Zagoni Alexandru are un unchi plecat in Germania ? Sa inteleg ca acest frate mai traia atunci ? Sau, poate, mai traieste, Dumnezeu stie . N-o sa aflu niciodata raspunsurile la aceste intrebari“.

Posesoarea acelor sute de imagini foto, sute de chipuri, cele mai multe, doar amintiri pe carton, n-avea in caseta mare de lemn nici o fotografie a celui mai drag copil al ei. Dupa moartea lui, n-a pastrat decat o singura imagine, format carte postala, aceea a unui tanar imbracat in uniforma liceului militar, fotografie pe care o pusese intr-o rama, agatata intr-un colt al dormitorului ei singuratec, langa candela mereu aprinsa. Nu voia s-o amestece cu nimic si cu nimeni. Si n-o arata nimanui. Am vazut-o cu totul intamplator si fugar.

24. SECVENTE DINTR-UN TARAM RISIPIT

25 martie 1990, spre seara, in gara Ungheni, din U.R.S.S. Basarabia exista in istorie. Incercarea de trece de vama si a ajunge la Chisinau e ratata. Granicerii sovietici ne interzic (grupului de patru ziaristi) sa plecam. In capitala republicii moldovenesti aveau loc manifestatii antisovietice maraton. Legitimatiile, ordinele de deplasare, fax-urile invitatii trimise de Frontul Popular din Moldova nu au valoare in ochii granicerilor KGB-isti. Pe 27 martie, se astepta ca la Chisinau sa fie o adunare de mii de oameni. Zi simbol: in urma cu 72 de ani, Sfatul Tarii de la Chisinau vota, in sedinta solemna, unirea Basarabiei cu Regatul Romaniei. Ocupantii nu voiau martori din „strainatate“, mai cu seama din Romania, la acest eveniment. Am revenit la Iasi, dupa o noapte de parlamentari cu oficialii sovietici de la granita, care ne-eu spus, in final, ca nu este avizul Moscovei pentru a ne lasa sa trecem. Spre dimineata, cand aveam tren spre casa, am fost „returnati“. In acele ore, am dezbatut pe toate fetele abuzul, avandu-i parteneri chiar pe autorii lui, ofiterii KGB, straniu, dispusi totusi sa asculte si opinii contrare. Efectul „glasnosti“ ? E drept ca in acele uniforme se aflau si fiinte care vorbeau romaneste. Cativa, cine stie, poate si simteau romaneste. Dar ordinul de la Moscova era lege. Chisinaul nu conta. De la Iasi am luat legatura cu Ministerul de Externe de la Bucuresti, care a obtinut acceptul autoritatilor de la Kremlin – via Chisinau – sa ni se permita intrarea pe teritoriul Basarabiei. Adunarea din centrul orasului Chisinau, cu peste o suta de mii de romani, o forta care nu mai putea fi ignorata. Aud, din diverse surse, ca familii de rusi din oras se pregatesc sa plece catre vetrele lor originare. La hotel, numai vorba ruseasca. Operatoarele telefoniste vorbesc numai ruseste. Tentativa de a lega o conversatie, in romaneste, cu receptionera, un esec lamentabil. „Hazaica“ ne raspunde rece, chiar iritata: „Ni panimaiu“. Nu intelege. Un ziarist de la „Moldova suverana“ este de parere ca intr-adevar cei mai multi rusi nu inteleg limba romana, desi traiesc intre romani de cateva decenii. De altfel, jumatate din populatia Chisinaului este rusofona. „N-au invatat-o pentru ca nu si-au imaginat ca vor fi nevoiti vreodata sa invete limba celor ocupati. Stapanul nu invata limba slugii. Si se simt jigniti daca le pretinzi sa invete limba romana“.

6 mai, 1990, in Unghenii din dreapta Prutului. Mii de romani de pe ambele maluri ale raului-granita vin cu flori si le arunca in apa, inca rece si tulbure, pentru a crea un pod simbolic. O iluzie frumoasa. Granicerii sovietici , in impecabile uniforme KGB-iste asista, aparent impasibili, la aceasta manifestare fraterna. Privitori ca la un teatru impus. Sub masca aceea neutra ghicesc putina uimire, taman o usoara consternare, putina neputinta in fata suvoiului uman care se scurge dintr-o parte in alta. Si mult orgoliu ranit. Peste cateva saptamani mi se confirma, in chip apasat, ca acel orgoliu ranit izbucnea dintr-o infinita marlanie asiata, greu deghizata in asa-numitul comportament legalist. Multe rude se vad acum intaia oara. Se cunosc cu ajutorul pancartelor pe care sunt inscrise nume de familii. Nume stiute numai din rare scrisori cenzurate, din si mai rare convorbiri, cenzurate si ele, pe firul telefonic. Un barbat din Krasnoiarsk, ajuns in Siberia cu familia lui, deportata in anul 1949, de loc din targul Unghenilor, din stanga Prutului, a venit cu nevasta-sa, rusoaica din Smolensk. „Sunt in concediu si am vrut sa pasesc in Romania, de care mi-au vorbit tata si mama, zice intr-o romaneasca poticnita. Aveam un an cand ne-au deportat. Tata a facut armata la Constanta, la Marina Regala, si-mi povestea, care va sa zica, multe lucruri frumoase din acele timpuri. Imi povestea cu multa fala, care va sa zica. Am auzit de la neamuri de aceasta trecere libera si am venit, care va sa zica, sa va cunosc“. Rusoaica nu intelege, probabil, mai nimic din discutia noastra. Se lipeste insa si mai mult de „celovecul“ ei si se uita cu duiosie la noi“. Stie ce se intampla aici, continua basarabeanul din Siberia. I-am explicat si se bucura. Si eu m-am bucurat, care va sa zica,cand am fost cu ea la nemurile din Smolensk. Bunicii ei dinspre tata au slujit, in ranguri bune, la Palatul Imperial. Parintii au fost medici, aveau casa mare, deschisa. Au scapat usor, numai cu deportarea. Ai auzit de procesul halatelor albe ? Cat pe ce sa fie impuscati. Va sa zica, intelege ce se petrece cu noi“. Am sesizat si la acest basarabean, desi rupt de Basarabia, automatismul verbal „care va sa zica“, o calchiere dupa limba rusa. La origine, familia basarabeanului se numea Moisei. De multi ani, poarta alt nume: Moiseev. Alexandr Moiseev canta in orchestra simfonica din Krasnoiark. Imi vorbeste de calitatea oamenilor din Siberia, mai putin indoctrinati de stalinism. „Pana la noi, ordinele tatucului se mai topeau. Mai toti intelectualii, imi zice, sunt din familii deportate, cu respect pentru carte, pentru cultura. Asa se explica de ce scriitorii siberieni sunt extraordinari, care va sa zica. Ati auzit de Astafiev ? Acolo traieste, la Krasnoiarsk. Un scriitor grozav de bun si vertical moraliceste. Il cunosc personal, care va sa zica. Vine la concerte cateodata. Sa auziti orchestra noastra. Nu ca sunt eu acolo . Revin acasa. Imi trimit fetele la studii in Iasi si o sa invat si eu, care va sa zica, curat romaneste. Greu vom scapa de neghina vorbelor rusesti. Si cand ne vom intalni, o sa vedeti ca si nevasta mea va vorbi romaneste. Nu-i asa Natasa ?“ Rusoaica, cu zambet larg, cu piele de piersica bine coapta, pometi usor proeminenti, ochi albastri, nas carn, par de culoarea graului copt, a rostit un da prelung, dulce. Un tip inalt, figura rasata, cu voce baritonala, autoritara, se adreseaza multimii din jurul sau, adunata pe pod, unde nu se mai termina cu imbratisarile: „Este o rusine pentru Europa sa mai accepte sarma ghimpata stabilita de Stalin si Hitler peste Prut. Sarma asta trece prin inima noastra. Este o rusine sa vii, tu, roman din Basarabia, cu pasaport la mormintele lui Stefan cel Mare si Eminescu“. Tipul detine de cateva zile portofoliul Ministerului Culturii si Cultelor de la Chisinau. Aveam sa-l intalnesc intr-o imprejurare memorabila.

24 iunie, 1990, la Albita. Lantul uman din dreapta si din stanga Prutului este rupt la dunga rosie de pe pod. Autoritatile sovietice, care pazesc inca granita imperiului, n-au mai permis imbratisari fraterne. S-au speriat de botezul unor flori in raul blestemat si de atata vorba romaneasca ? Un barbat din Bacau doreste sa-si vada verii si pe mosu-sau dintr-un sat din Basarabia. Ofiterii sovietici plantati aproape de dunga rosie de pe pod, repeta masinal: „Niet, niet“. „Doamne fereste, mai, omule, doar nu fac nici un rau, zice barbatul. Ma duc la ei, stam oleaca de vorba si ma intorc. Nu-ti inchipui ca raman in Basarabia. Sau lasa-i pe ei sa vina pana la mine, ca n-o fi foc. Uite-i colea, la o suta de metri“. Ofiterii repeta ca niste roboti: „Niet, niet. Nazad. Zaprescenco“. Nu, nu ! Inapoi ! Interzis !“ Lantul uman, inaintand usor-usor catre mijlocul podului, face presiuni asupra cordonului de trupeti imbracati in combinezoane negre. Trupele Omon, cu experienta in razboaiele din Afganistan si Caucaz. Se intind maini catre cei din stanga raului. Basarabenii sunt opriti la un baraj metalic. Trupa de ostasi sovietici impinge lent, dar ferm multimea dincolo de dunga de granita. Un maior KGB-ist striga precipitat, intr-o romana perfecta: „Va rugam, retrageti-va de pe pod. Nu vrem varsare de sange. Aveti copii“. Generalul de aviatie Ion Costas, numit de vreo luna ministru de Interne la Chisinau, zice gazetarilor: „Comanda trupelor nu este la mine. Ei sunt la ordinele esalonului sovietic. Vrem ca lucrurile sa se desfasoare normal si legal, asa incat oamenii sa nu mai fie umiliti“. La fel de neputincios l-am gasit si in timpul conflictelor sangeroase din sudul Basarabiei si din Transnistria. Ministru de Interne, intr-un stat care si-a declarat independenta .

1 iulie ,1990, in Palatul National din Chisinau (in urma cu o jumatate de an se numea „Octombrie Rosu“). Congresul Frontului Popular din Moldova. O propozitie este repetata frecvent de la tribuna: „Sa scapam de mankurti“. Vine si intrebarea reflexa: Cum ? Mankurt: omul caruia i s-a anulat gandirea prin teroare si care slujeste orbeste stapanul despot. Romanul lui Aitmatov a facut cariera in Basarabia. Cineva citeste un pamflet viguros: „Recviem pentru comunism“. Este mereu intrerupt de aplauze. Tinerii dau tonul. Multi depun la prezidiu carnetele rosii de membri ai partidului comunist. Poetul V. M., care conduce la un moment dat lucrarile, intreaba nedumerit-ironic: „Si ce sa facem noi cu ele ?“ Din sala vine un raspuns: „Exista la intrare un cos de gunoi“. „Atunci, scurtati drumul, nu mai veniti cu ele aici“. Hohote de ras.

1 noiembrie, 1990. Parlamentul Republicii Moldova adopta stema acestui artificial stat romanesc. Presedintele Snegur si prim-vicepresedintele Parlmamentului, scriitorul Ion H. informeaza deputatii despre ce au discutat ei cu Gorbaciov, la Moscova, pe tema miscarilor separatiste din Transnistria si din zona populata cu multi gagauzi. Liderul rusofonilor din Transnistria si liderul gagauzilor, unul Topal, care au facut parte din delegatie, au recunoscut in fata lui Gorbaciov integritatea si unitatea Repulbicii Moldova si au promis ca alegerile ilegale facute in aceste teritorii vor fi anulate. Dar acesti insi nu sunt prezenti in Parlamentul de la Chisinau. Cine sa-si respecte cuvantul ? Sunt informatii ca Smirnov, Topal si acolitii lor au organizat asa-numitele grupuri de autoaparare. Cu armament din arsenalul Armatei a XIV-a, cu sediul la Tiraspol.

4 noiembrie, 1990. Caile de acces cate Comrat, Cimislia si celelalte asezari din zona cu multi gagauzi au fost blocate cu prefabricate mari din beton. La barajul principal de pe sosea, pe o placa de metal sudata pe un stalp inalt, nu care cumva sa treci cu vederea, scrie: „Republica Gagauza“. Fireste, in limba rusa. Gagauzii n-au alfabet, n-au o limba literara. Vorbesc un dialect turcesc, dar mai frecvent rusa. Ei sunt, cum zicea un reporter de la televiziunea din Chisinau, mankurtizati total. Stiam ca unui om cam tont ii zici si gagauta, cum scrie si-n dictionarul limbii romane. Sa-i fi perceput pe acesti osmanlai crestinati, colonizati in Bugeac, mai slabi de minte ? Sau a fost o prejudecata rautacioasa, izvorata din aversiunea pentru neamurile transplantate cu de-a sila in alte teritorii ? Sediul Politiei din Comrat, un bloc cu patru nivele, ca un ghetou, cum sunt caminele pentru nefamilisti construite de regimul Ceausescu, este pustiu si afumat. A fost incendiat. Se vad peste tot urmele focului, geamuri sparte, camere devastate. Politistii basarabeni au scapat cu fuga. La sfatul reporterului si operatorului de la Televiziunea din Chisinau ne prezentam autoritatilor recent alese, ca ziaristi de la o agentie de presa din Franta. Ciripim in frantuzeste, iar reporterul Barac traduce, liber, in ruseste. Romanofobia – cuvant pe care l-am auzit adesea in Basarabia si l-am citit in presa de peste Prut – poate sa-i faca pe gagauzi furiosi. Soferul sta la volan, cu motorul pornit si e gata oricand sa bage in viteza. Liderii gagauzi adunati in sala casei de cultura isi aleg „organele“ republicii lor autonome. N-am inteles de ce vor ei republica, cu vreo doua sute de mii de suflete de gagauzi. Vor si . gata. Gagauzii devin nervosi si nu vor sa mai raspunda intrebarilor noastre. Plecam repede. Pe o bucata de drum, suntem insotiti, din aer, de un elicopter, care se invarte in cercuri tot mai joase. Apoi, cand ne apropiem de Chisinau, isi ia zborul spre est, cu viteza sporita. Este elicopterul generalului Satalin, din Armata a XIV-a. El si generalul Zaitev se supun numai ordinelor Moscovei. Ei controleaza toate miscarile, ca intr-o tara ocupata. Declarata republica independenta, Moldova este doar o dorinta a populatiei majoritare. Operatorul nostru, cu camera ascunsa, tip indraznet, ne spune ca a tras destule cadre din Comrat.

Plecam catre Dubasari, prima localitate de peste Nistru, legata cu un pod durabil de malul basarabean. Pe partea dreapta a fluviului, doua buldozere cu lama sunt puse pe firul soselei. Politisti, procurori, medici legisti, vreo suta de civili cu mainile goale. Cu o seara inainte, la Dubasari avusesera loc ciocniri violente, de fapt, razboi in toata regula, intre separatistii rusofoni, care blocasera podul peste Nistru, si trupele de politie trimise de Chisinau sa faca ordine. Separatistii, mult mai bine inarmati si mai numerosi, au invins. S-au inregistrat morti si raniti. Procurorii si medicii legisti se uitau la cerul mohorat. Au plecat la Chisinau, cum venisera. Grupele de voluntari basarabeni disparusera. S-a dat ordin sa se retraga. O concesie pe care separatistii n-au luat-o in seama. Planurile lor erau clocite de muta vreme, ireversibile. Pe partea stanga a fluviului se vad baraje din buldozere, tractoare pe senile, grupuri masive de oameni agitati. Deasupra acestor forte ostile si-au facut aparitia doua elicoptere, care zboara la mica inaltime. Aparate in care sunt generalii Satalin si Zaitev. Zboruri avertismente. Dupa doua ore de discutii si asteptare incordata, ni se permite sa trecem podul catre Dubasari, insotiti de trei emisari ai celor instalati in locul autoritatilor moldovenesti. Smirnov, Maracuta si colaboratorii lor organizasera alte alegeri. Si-au facut parlamentul si guvernul lor. Ca sa ajungem la sediul sovietului orasenesc, trecem de un baraj puternic, facut „la meserie“, din utilaje si masini grele, dispuse in unghi, precedat, acest baraj, de un altul, format din gramezi mari de cauciucuri uzate si din busteni stropiti cu benzina. Ne strecuram prin acest hatis de baraje bine articulate, in nici un caz, facute de capul civililor, trecem pe langa doua tancuri de mare calibru, apoi, printre echipele de autoaparare, inarmate cu rangi metalice, cabluri electrice groase, bate. Chipurile reci, crunte ne provoaca mai mari frisoane decat orice arme si tehnica de lupta. La un moment dat, grupul nostru, cinci jurnalisti, e inconjurat de vreo suta de astfel de figuri, care, parca, ar vrea sa ne turteasca de asfalt. Unul dintre emisari, trimis de la Tiraspol, se vedea ca e o persoana cu autoritate, explica multimii cine suntem si ce vrem. Si ca totul e sub control. Urcam intr-un GAZ, autoturismul acela sovietic folosit de militari si activisti de partid, si ne indreptam catre sovietul orasenesc. Ca si la Comrat, se vad urmele inclestarilor: camere parjolite, geamuri sparte, mobilier distrus. „De ce s-au format atatea baraje, ca in vremuri de razboi, la Dubasari ?“ „Am crezut ca vin spre noi trupe de politie si trebuie sa ne aparam“, raspunde unul din sefii sovietului. Pe masa, este un mic bust al lui Lenin, care sta intre noi. Se stia insa ca asemenea pregatiri fusesera facute cu mult inainte de ciocnirile violente dintre separatisti si politistii moldoveni. Pentru a proteja alegerile. „Cine i-a ucis pe cei cinci politisti ? Sau sunt mai multi ?“ „Vinovati sunt militienii moldoveni“, ni se spune. „Cum, adica, tot mortii sunt vinovati ?“ „Da, pentru ca au vrut sa impiedice alegerile noastre libere !“, vine raspunsul. „Dar, ati mai avut alegeri si au iesit cei care au fost pusi pe fuga, dar si altii, din randul rusofonilor, care au mai candidat inca o data ?“ „Noi nu i-am pus pe fuga, ci poporul, iar noi urmam vointa poporului“, ni se explica. Poporul, cum zic interlocutorii nostri, are niste lideri, cei din fata noastra, asa cum orice turma are un pastor. Deputatul Diukarev, care a parasit Parlamentul de la Chisinau, ca si Smirnov, ca si Topal, a zis in fata tuturor deputatilor, la ultima sa interventie publica in forul legislativ, ca el ar vota cu ambele maini pentru unitatea si integritatea Moldovei, daca s-ar amana decizia de atestare a limbii romane ca limba oficiala. Numai acesta sa fi fost motivul declansarii luptelor ? Parlamentarul rus era unul dintre organizatorii trupelor de lupta separatiste. „Cand vor fi deblocate podul si soseaua peste Nistru ?“ „Cand vor pleca si cei de dincolo“, este ultimul raspuns. La alte intrebari, am primit raspunsuri intortocheate, ca atunci cand ai ceva de ascuns. Plecam catre pod. La despartire, insotitorii nostri, aceeasi trei emisari, pareau foarte cordiali: „Zdrastvuite, tavarisci“. Transnistria a ramas cu statutul lor incert. Chisinaul nu mai are nici o putere asupra acestui spatiu. Care e stat in stat. Stiau rusii ceva: puterea imperiala isi intinsese ocrotitor aripa ei de vultur rapace peste puisorii rataciti pe alte pamanturi. Intr-un sat din dreapta fluviului, intr-o casa parasita, trupurile politistilor ucisi, niste flacai care crezusera ca reprezinta autoritatea republicana, asezate pe niste mese improvizate din dulapi, asteptau sa fie luate de familiile lor. La putina vreme, un roman basarabean, fost luptator in trupele sovietice Omon, cu experienta Afganistanului, si grupul sau au fost prinsi si judecati la Tiraspol de un tribunal ad-hoc. Au fost condamnati la multi ani de inchisoare. Peste noua ani, seful grupului este eliberat, cu acordul Moscovei, si vine in Romania. Simptomatic sau nu, intra in Parlamentul Romaniei ca deputat al unei formatiuni nationalist-comuniste. Bizarerii ale istoriei ori totul se leaga intr-un nod gordian.

A doua zi, incercam zadarnic sa transmitem reportajul la Bucuresti. Ziarele romanesti din Chisinau nu primesc legaturi telefonice cu Romania. Subit, circuitele sunt deranjate. Ore de asteptare fara speranta. Telefonistele spun aceleasi vorbe: „Deocamdata, nu se poate. Mai asteptati“. Calc peste conveniente si apelez la ministrul Culturii, care se ofera, cu multa amabilitate, sa ma ajute. Un tip extrem de civilizat, pasare rara in lumea basarabeana. Sunt invitat in cabinetul sau de la Guvern. Imi spune ca nu intamplator legaturile cu Bucurestiul sunt cum sunt. Basarabia este, in continuare, la discretia fortelor sovietice, a KGB-ului. Cel putin Capitala e dominata de rusi, aflati in posturi importante de executie, in marile afaceri. Gratie legaturilor amicale cu ministrul adjunct de la Telecomunicatii, manieratul ministru ma asigura ca voi primi legatura telefonica in cel mult o jumatate de ora. Il suna pe amic la birou si-i spune ca vrea urgent o legatura cu redactia cutare. Imi povesteste despre viata lui de regizor la Moscova, unde a facut studiile universitare. O existenta, inteleg, destul de frumoasa. A lasat toate amintirile acolo si a venit acasa, „sa puna umarul la emanciparea nationala, culturala a Basarabiei“. O constatare, care ar parea ciudata la o judecata superficiala: acest intelectual autentic, care s-a instruit la Moscova, care si-a facut profesia de regizor in capitala rusa, vorbeste ireprosabil romaneste, un limbaj viu, colorat, modern, neologistic cu masura, asadar, deloc un limbaj de lemn, fara accentul acela specific basarabenilor, incomparabil mai frumos decat limbajul intelectualilor care au vietuit de cand se stiu numai in teritoriul dintre Prut si Nistru. Acelasi lucru l-am observat si la alti basarabeni scoliti la Moscova, ca si la intelectuali din Cernauti, cu mai putine contacte cu mediul carturaresc din Romania. Explicatia e la indemana oricui. Numai ca trebuie sa trecem peste prejudecati. Ministrul, ca orice om inteligent, e si sceptic. Stam la o masa lunga, in fata a doua pahare cu coniac „Miorita“, in asteptarea semnalului telefonic. Dintr-o data, sub ferestrele Guvernului se aud niste zgomote infernale, de motoare turate la maximum, de picamere, de scrasnete metalice, voci care dau comenzi, „la stanga, asa, mai la dreapta, atat, ridica putin, acum , lasa jos, asa, tine-o tot asa“. Ministrul se duce la fereastra, da perdeaua de plus la o parte si vad ca fata i se lumineaza intr-un fel aparte. Cutele fine din coltul buzelor, care dezvaluiau o anume amaraciune, disparusera. Ma invita sa ma apropii: „Veniti sa vedeti un spectacol unic“. Uriasa statuie a lui Lenin, din fata palatului guvernamental, era dislocata de pe soclu. Odgoane petrecute pe sub bratele care aratau de zeci de ani „lumina de la rasarit“ si „fericirea popoarelor“, odgoane infasurau si gatul si picioarele conducatorului loviturii de stat bolsevice, trupul imens din bronz se balansa in carligele macaralei, fusese scos din buloanele soclului masiv, iar macaragiul, la comenzile unor insi de la sol, cauta sa puna fantoma revolutionarului de profesie pe platforma unui camion de mare tonaj. In pozitie culcata. In picioare, ar fi facut cine stie ce alta nenorocire. Sa mai striveasca, asa turnat in bronz, vreun supus sovietic. Multi oameni asistau la aceasta operatie pe cordul deschis al comunismului. Demolarea unui simbol terorizant. Unii, mai in varsta, isi faceau cruce. Pe margini, tacuti, cu chipuri ingandurate, se aflau destui. Peste drum, clopotele catedralei care fusese de vreo patru decenii doar muzeu bat a inmormantare. Demnitarul, cu aceeasi lumina pe chip, comenteaza evenimetul pe un ton confesiv, parca s-ar fi temut sa nu se intrerupa aceasta lucrare incredibila: „Ati prins un moment rar. Poate, voi reproduce candva scena aceasta intr-un spectacol de teatru. Nu stiu. Oricum, nu ati asteptat in zadar“. Legatura cu Bucurestiul avea sa vina peste o ora si jumatate. Ministrul l-a mai sunat o data pe amicul de la Telecomuncatii. Se daramase o imagine, e drept , de mare forta, oamenii insa ramaneau aceiasi, sau aproape aceiasi.



1991, prin iunie. Trecere lesnicioasa la granita. Reintalnirea cu un tanar ofiter basarabean imi provoaca o surpriza-soc: ma intreaba daca am presa din Romania, dar nu din aceea „pentru Iliescu“. Frontul Popular a intrat in sediu nou, mult mai civilizat: pe strada Nicolae Iorga, fosta Jukovski. Prinde putina putere. Sesizez insa lupte, cand pe fata, cand, mai ales, pe la spate, pentru aceasta ipotetica putere, fractiuni, tensiuni inabil mascate. Blestemul nostru, care ii va termina in curand si pe basarabeni. Revederea lui Victor N., barbat pragmatic, lucid, cu spirit comercial, ma reconforteaza. Zilele cand se punea in fruntea unor voluntari ca sa-i potoleasca pe gagauzii si transnistrenii care nu voiau sa auda de independenta Basarabiei devenisera amintiri pentru el. Un inginer electronist s-a lasat de meserie si face afaceri in Romania. Nu-mi destainuie ce fel de afaceri. Nu-l intereseaza politica, miscarile nationale. In biblioteca lui vedem, pe langa carti de tehnica electronica, manuale de fizica in limba rusa, si carti de literatura si istorie in limba romana, cu caractere latine, pe care le-a cumparat din Romania. Tipareste carti religioase in limba romana, pe care le difuzeaza gratuit prin biserici si scoli. Poate ca e mai eficace asa. Are o mica tipografie, unde scoate, pe cheltuiala sa, si plachete cu versuri ale unor prieteni. Imi citeste versuri dintr-o carte a unui asemenea prieten poet. Devine patetic precum un actor urcat pe scena. Precizeaza: „A fost tot inginer electronist si s-a lasat de mesterie ca si mine“. Versuri pe teme ecologice („Nu pradati de cantece padurea“), romante („Ce-as putea, Ioana, sa-ti mai spun . “), dedicatii nostalgice pentru un invatator, pentru o profesoara, pentru un frate, pentru Valentina . . Si asa mai departe. In sfarsit, se opreste, spre linistea noastra. Ploua cu ingineri electronisti in Chisinau. Tanarul care citise pamfletul „Recviem pentru comunism“ fusese tot inginer electronist. La Chisinau, functionau fabrici de televizoare, aparate de radio si de componente electronice pentru aviatia sovietica. Unele produc si acum. Ma conduce pana la iesirea din bloc. Se duce in mica gradina din fata blocului, taie un lujer de trandafir galben, foarte frumos, si mi-l ofera: „Pentru doamna ta“. Familiarism subit, ca la rusi.

La restaurantul unde vrem sa mancam ceva, portarul ne spune ca nu mai sunt locuri. La terasa, orchestra de lautari canta manele, acele melodii care s-au intins ca o molima peste Balcani si mai sus de Balcani, cantece lalaite, siropoase, cu aluzii vulgare, in doi peri, pline de oftaturi languroase, de un prost gust strigator la cer. Vulgul cere, vulgul comanda. Daca mi s-ar fi servit cele mai delicioase bucate, pe deasupra, si gratis, asemenea acompaniament muzical era insuportabil. Preferam sa rod un covrig de pe strada. Il rugam pe portar sa discute cu sefa de sala, o femeie amabila, zicea el, sa ne faca un pachet cu ceea ce crede de cuviinta. Portarul transmite mesajul. Ne asigura ca in cateva minute pachetul va fi gata. Intre timp, ne povesteste ca are un frate in Bucuresti, pe care l-a vizitat de cateva ori. Stie starea de lucruri din Romania. A cunoscut cumplita mizerie din anii optzeci. Fusese in vizita la neamuri si vazuse cate eforturi facuse fratele sau, inginer onorabil, ca sa puna pe masa cateva bucate mai bune. A stat la cozi zile in sir, ne spune. A vazut capitala Romaniei in bezna, cozile la benzina, de la alimentare, a simtit frigul din apartamente, a preparat cafeaua la flacara palpainda a aragazului, timp de o jumatate de ora. Stia tot. Mai zice: „Iliescu vrea sa faca si la voi o perestroika. Eu cred ca nu aveti nevoie de asa ceva. Ce-ar fi putut sa fie si nu este“. Pe aceste cuvinte, intra in holul restaurantului un tip solid, mai mult rotofei decat solid, sobru, chiar teapan, insotit de un flacau bine imbracat. Portarul il saluta ceremonios si-i spune personajului bine nutrit, asa, in treacat, la intrebarea acestuia, conventionala, „Ce mai faci, badie ?“: „Uitati, stau la un sfat cu domnii gazetari din Romania. Nu gasesc loc in resturant si asteapta ceva la pachet“. Tipul devine atent, iese din scortosenie, ii apare si un zambet larg pe fata si se recomanda: „Sunt primarul Chisinaului . “.Cutarica. Foarte cordial, ne invita in separeul sau. Tanarul care-l insotea e fiul sau. Om de afaceri. Pastreaza un aer distant, cu gesturi de amabilitate artificiale. Fostul profesor de socialism stiintific, daca socialismul poate fi o stiinta, el zice, de filosofie, la Universitatea din Chisinau, ales primar de cateva luni, tine sa explice: „Sa stiti ca vin foarte rar la crasma. Acum, sunt invitatul feciorului meu. Iar dumneavoastra sunteti invitatii mei. Uite ca s-a brodit bine treaba, care va sa zica“. Omul isi etaleaza cunostiintele de istorie a Romaniei si vrea „sa edifice democratia pluralista in capitala Basarabiei“. Cu o luna inainte de congresul F.P.M. isi depusese carnetul de membru al partidului comunist. Uitase functia de secretar cu probleme de propaganda pe Universitate si se inscrisese in cursa pentru presedintia Frontului. A pierdut la cateva voturi diferenta. Se consoleaza cu postul de primar al Capitalei republicii. Nu se stie pana cand.

Vizita la complexul manastiresc Capriana, in reconstructie, dupa ce a fost parasit, calugarii fiind izgoniti in patru vanturi, lasat in mod deliberat sa se ruineze, ca toate lacasurile manastiresti din Basarabia, daca n-au fost demolate prin explozii, imi da parca o revelatie. Dupa trei luni de la precedenta vizita, starea de provizorat a disparut. Reparatiile la cele trei biserici din complex – Sf. Gheorghe, Adormirea Maicii Domnului si Sfintii Apostoli Petru si Pavel – sunt in toi, picturile care s-au mai pastrat prind viata. Pe schele sunt restauratori trimisi de Mitropolia Moldovei si Bucovinei. In ograda larga a manastirii, se vad mese cu pomeni. La un mic chiosc se vand insemne bisericesti, nu toate de buna calitate. Intr-un mic istoric citim ca pastorul cel mai vrednic al manastirii Capriana a fost staretul Bodoni de la Bistrita, urcat apoi in treapta de episcop de Chisinau si Hotin. Victor N. ne duce cu masina lui ca un tractor la un prieten stupar, prisecar, cum ii place sa spuna, cu o gospodarie inchegata la marginea unei paduri seculare. Prisecarul este cel mai independent barbat pe care l-am cunoscut in Basarabia. Gospodaria, pusa pe picioare, ne spune, in vreo cinci ani – avusese acolo doar o casuta din barne, un grajd ca o poiata si vreo zece stupi –, cuprinsa cu sute de stupi, cu casa mare si grajd incapator, aceasta mica avere ii da, probabil, deplina libertate de gandire, echilibrul cu care judeca starea Basarabiei. „Daca voi nu reusiti sa scapati de Ilici Iliescu si clica lui, noi, basarabenii, n-avem ce cauta la Romania“, ne zice la despartire. Ne prinsese zorile la mesele de brad de sub stejarii batrani. Canile cu vin rubiniu se brumasera cu roua. Cantau privighetorile si prepelitele sau pitpalacii, cum le zicea prisecarul . Nu auzisem cantecul lor din copilarie. Parca nimeni nu mai indraznea sa spuna nimic.

Anul 2000, luna mai. Inainte de alegerile prezidentiale si parlamentare. Bat cateva localitati din nordul Basarabiei, pana la Solonet. Ascult istorisirea taranului Andrei Gorun, botezat de rusi Podubnii, care a fost deportat pe Valea Amurgului, cu intreaga familie, numai pentru ca, intre anii 1941 si 1944, fusese primar. A venit in sat dupa douazeci de ani. Nu mai avea nimic. I se confiscase totul. A luat-o de la zero. E multumit ca a ajuns acasa, iar acum, cand republica lui nu mai face parte din Uniune, e mai impacat. Nu credea ca va mai vedea vreodata Basarabia. Pastreaza o amintire concreta din catunul de deportati din indepartata Siberie: un tablou cu izba familiei. „Mi l-a facut un pictor lituanian, vecin cu mine, imi zice. A pictat multe izbe. Toata lumea vroia lucrul asta. Nu-i asa ca-i frumoasa casuta ? Cand am plecat, am vandut-o unui manciurian“.

Nu gasesc decat palide si rare zvacniri din entuziasmul romanesc din anii 1990-1991. Lumea este preocupata de ce va pune maine pe masa, de incasarea lefurilor restante, de soarta pamanturilor, care nu sunt inca ale taranilor. Liderii formatiunilor politice ce-si zic democratice, crestin-democratice, social-democrate, liberale etc. se cearta ca la usa cortului, in emisiuni televizate, la radio, in presa scrisa, peste tot. E o mare si trista trancaneala. Stupefiant: liderul crestin-democratilor ne declara ca mai bine face cartel electoral cu bolsevicii. Vezi, Doamne, acestia nu sunt atat de corupti. Se uita ca bolsevismul a corupt mintile oamenilor, in cele mai multe cazuri, iremediabil. Mankurtii sunt opera lor. Un politician care gandeste numai la ziua de maine. Vanitati perdante. Comunistii strang randurile. Dupa alegeri, la Chisinau se instaleaza puterea comunista. Seful statului este fostul komandir al Militiei sovietice din republica, care a ordonat ca manifestatiile antisovietice sa fie reprimate cu brutatlitate. Acel politician de cursa scurta se bucura ca a intrat in Parlament numai formatiunea sa. O dezolanta victorie personala. A izbutit sa puna si el umarul la reinstalarea comunistilor. Noile autoritati vor sa impuna, din nou, limba rusa ca limba oficiala. Sunt voci care vor sa reamplaseze statuia lui Lenin, acolo unde a stat decenii. La Tiraspol exista, parca, dintotdeauna. Balaurul rosu isi regenereaza mereu si mereu capetele. Nu stiu daca regizorul mai poate reproduce scena aceea, vazuta de la fereastra cabinetului in care a stat o vreme ca inalt demnitar, intr-un spectacol la Chisinau. O fi abandonat si el ideea, convins ca nu se mai poate face nimic ? Sau poate o fi plecat la Moscova sa puna in scena „Revizorul“ lui Gogol, despre care mi-a vorbit atat de pasionant ? Atunci cand asteptam legatura cu tara, dintr-un teritoriu risipit

25. NISTE ALIATI AU FACUT FIGURATIE

Cele mai multe chipuri – ridate, obosite – purtau pecetea resemnarii senine. Trupuri plecate, garbovite. Ici, colo, cate o silueta mai dreapta, cate o expresie mai energica, cate o voce mai taioasa, amintind de vreun bataios tanar de odinioara. Acesti fosti detinuti politici, de care lumea nu prea mai vrea sa auda, rascolind prin prezenta lor anumite complexe, in covarsitoarea lor majoritate, imi ziceam, au pierdut si speranta ca cineva le recunoaste macar suferintele indurate. Macar atat: putin respect. Chiar si amintirile multora dintre ei, de altfel, destul de precare, poarta crusta resemnarii. Probabil, chinurile din inchisori si lagare de exterminare prin munca au fost impinse de multa vreme in ungherele tainice ale subconstientului, ca si cum le-ar fi rusine sa se stie prin ce-au trecut, ca si cum ar dosi niste rufe murdare intr-un cos amarat, destinat pustiului. Un domn inalt, uscativ, cu ochi albastri-metalic, parca luminati de varsta adolescentei indraznete, mi-a atras cu deosebire atentia. In acea incapere, vivacitatea verbului sau se detasa in murmurul celorlalte voci. Adunase in juru-i cativa oameni, care ii ascultau cu interes propozitiile. M-am apropiat. Pleda pentru iesirea din resemnare si pentru afirmarea drepturilor lor, fara interventii diplomatice la „foruri“, fara cersirea clementei. Spunea ca si Seniorul ar trebui sa fie mai radical, sa nu mai pertracteze cu nu stiu care sef al serviciilor secrete. Era convins ca ceea ce va spune va ajunge la urechile cui trebuie. La aceasta remarca, vlaguita adunare s-a dezmortit si a dat semne de uimire. Complexul supuseniei fata de sef, cultivat cu bata si ranga, greu mai poate fi vindecat. Barbatul inalt si uscat, drept ca o vergea otelita, spusese ce avea de spus, de nimic tulburat, si m-a indemnat sa iesim afara. Voia sa traga o tigara. Stia ca l-am cautat pentru a sta de vorba despre cateva grupuri de rezistenta anticomunista necunoscute pana atunci, din care facuse si el parte. Doar arhivele, tinute la pastrare de continuatorii Securitatii, puteau sa vorbeasca. Dar nu vorbeau, decat rafturilor, sertarelor, seifurilor si scotocitorilor de zoaie. Si el, domnul Liviu Muntenescu, era, se pare, singurul supravietuitor al acelor grupuri de care imi pomenise, in treacat, intr-o intalnire grabita, la Arhivele Statului. Cauta acte doveditoare asupra proprietatilor confiscate. „Macar fiica-mea, chiar daca traieste in America, sa intre in posesia lor, mi-a zis. Nu le las acestor ticalosi nici un capat de ata nerevendicat. Pana inchid ochii ma judec cu ei si le incredintez cu limba de moarte aceasta obligatie sotiei si fiicei mele“. Ne-am despartit: eu, cu regretul ca nici in acea seara Liviu Muntenescu nu a dat curs istoriei traite, el, manat de o indarjire deloc ascunsa, amestecata, paradoxal, cu destul scepticism. L-am cautat peste doua luni. Mi-am invins toate retinerile. Voiam sa-i fac o vizita. Mi-a raspuns doamna lui. „Cum, nu stiti ? I-am facut si parastasul de patruzeci de zile. Veniti, totusi, pe la mine. Mi-a spus de dumneata. Trebuie sa va dau ceva“. Abia am rostit condoleantele. Vestea m-a naucit. Nu puteam sa cred ca barbatul acela impetuos, e drept, trecut de optzeci de ani, s-a topit atat de rapid. Doamna Muntenescu pastra pentru mine doua casete. Un barbat de onoare. Imi promisese ceva ce nu trebuia ingropat in uitare. Uitare la care ne indeamna cu obstinatie carmacii efemeri ai natiei. „Dupa ce folositi inregistrarile, va rog sa-mi inapoiati casetele, a precizat doamna. Cand ma duc in State le iau cu mine. Inainte de a muri, Liviu m-a rugat sa vi le dau cu imprumut, pe urma, sa le pastrez pentru fiica noastra“. Cu putine retusuri, ce tin de acuratetea unei istorisiri pe hartie, desi relatarea lui L.M. este fluenta, cu o logica bine stapanita, probabil, cand intregistrase, in cateva reprize, avea in fata, o schita a discursului, iata marturia.

„Familia mea, pe amandoua ramurile, paterna si materna, se trage din cateva sate, asezate intre Suceava si Gura Humorului. Cu tarani gospodari, cu intelectuali adevarati, cu preoti de tara, cu mesteri de isprava. Tata a fost magistrat, intr-o vreme, presedinte al Judecatoriei din Sighet, oras in care aveam sa-mi petrec, peste ani, sute de zile si nopti, intre zidurile temnitei exterminatoare. Apoi, a fost si prefect de Maramures, pana ce au intrat rusii in tara. A avut relatii frumoase, de prietenie sincera, cu mitropolitul Bucovinei si Basarabiei, Visarion Puiu, condamnat la moarte in contumacie, cu Onisifor Ghibu, cu alti carturari si prelati patrioti. Cand iredentismul maghiar devenise deosebit de agresiv, s-a implicat nemijlocit in infiintarea Episcopiei Maramuresului, in care greco-catolicii au avut un rol covarsitor in pastrarea fiintei nationale. Instalarea guvernului Petru Groza i-a nenorocit viata, ne-a nenorocit pe toti. Tata a fost arestat, primul din familie, si inchis in gulagurile romanesti. La un moment dat, il voiau si autoritatile sovietice, ca sa-l trimita in Siberia. Dupa cateva luni, a fost arestata si mama, profesoara de germana, presedinta femeilor crestin-ortodoxe din tinut. Pentru ca a tainuit dusmanii poporului. Adica, nu s-a dus la Securitate ca sa-si toarne sotul si fiii, sa-si denunte familia, neamurile. Daca socotesc cati ani de condamnare au incasat membrii familiei noastre si rudele foarte apropiate de la acest regim ce proclama cu cinism, dupa o vorba a lui Stalin, ca omul este cel mai pretios capital, ajung la cifra una suta cincizeci si sapte. In 1945, eram student in anul doi la Politehnica, iar fratele meu, Sorin, elev in ultima clasa de liceu. In situatia ocuparii tarii de catre trupele sovietice, cu un guvern de marionete ale Moscovei, oamenii se aparau cum puteau. Solidaritatea cu cei prigoniti era o reactie normala. Asa s-a intamplat, de pilda, la 13 ianuarie 1945, cand a inceput vanatoarea de refugiati basarabeni si bucovineni. Trebuia sa-i ajutam si pe acestia sa se ascunda, sa capete dovezi prin care sa fie scutiti de repatriere fortata in teritoriile romanesti intrate sub ocupatie sovietica, in cadrul URSS. Odata cu inceperea cursurilor universitare, in iarna 1954-1946, solicitat de un ofiter german, prizonier, sa-l adapostesc dupa fuga din lagar, l-am ajutat si pe acesta. Pentru a pleca mai departe am apelat la parintele Matei, prin intermediul doctorului Roiu. Parintele Dumitru Matei se ocupa de ajutorarea convoaielor de prizonieri care treceau prin gara Iasi, prizonieri destinati gulagurilor siberiene. Ma opresc putin, nici pe departe cat s-ar cuveni, asupra destinului tragic al acestui om, preotul catolic Dumitru Matei, originar dintr-un sat de pe langa Bacau. Era capelan la parohia catolica din Iasi. Chipul senin, impodobit de barba blond-roscata, ochii caprui, ageri, mersul apasat, stiind totdeauna ce vrea, dupa o judecata rapida, toate mi-au lasat sentimentul ca este un preot cu fibra aleasa. Il stiam si il iubeam toti cei care l-am cunoscut. In timpul razboiului, a acordat asistenta spirituala pe front, implinind aceasta misiune cu foarte mult curaj. Ocupatia bolsevica, anii de seceta din Moldova, foametea l-au determinat sa-si daruiasca viata semenilor in nevointa. A stat la dispozitia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iasi veneau la parintele Matei ca la tatal lor spiritual. Pe multi prizonieri i-a luat „pe barba lui“. Unii, nu toti, au recunoscut ca au scapat cu viata numai gratie preotului Matei. S-a pornit vanatoarea preotilor. Primii au cazut – se stie – cei greco-catolici. In fruntea listei era „popa Matei, „agent periculos al imperialismului anglo-american“, „dusman al poporului“ etc. Parintele bolnavilor, saracilor, infometatilor, ranitilor, prizonierilor a fost acuzat ca este dusman al poporului.

S-a organizat o retea ampla pentru a fi prins. Le-a dat mult de furca urmaritorilor. Inainte de fuga din Iasi, i-a cerut episcopului Anton Durcovici, care a murit, peste cativa ani, in inchisorile comuniste, permisiunea de a se refugia intr-o parohie sateasca izolata din Moldova. La 26 iunie 1949, cand episcopul Durcovici avea sa fie arestat, parintele Matei luase decizia de a parasi definitiv tara, cu destinatia Palestina, apeland la o cunostinta de la un spital din Bucuresti, doctorita Ella Klinger, poreclita Agnes. Voia sa se strecoare intr-un convoi de repatriati in acel teritoriu. Tentativa a esuat. Parintele Matei a avut intalniri cu membri ai Legatiei Frantei la Bucuresti si l-a delegat pe un inginer sa preia din capitala doua aparate de radioemisie-receptie si i-a cerut doctorului Ion Gheorghiu sa organizeze la Iasi un serviciu de informatii care sa slujeasca grupurile de lupta anticomuniste. Din care am facut parte si eu. Dintr-o scrisoare a unui membru al „grupului Matei“ , Mihai Gheorghiu, din Bucuresti, am inteles ca de arestarea a peste trei sute de oameni, inclusi in „lotul francez“, de fapt, in „dosarul Matei“, vinovatii au fost chiar doi functionari ai Legatiei: atasatul Serge Parisot, comunist din machiul francez, care traia cu fiica unui general roman, dar generalul, un ostas de mare onoare, nu avea nici o vina, si atasatul militar Lamnay, un betivan notoriu si un fustangiu. Ei, scria Mihai Gheorghiu au fost cei care au tradat „grupul Matei“. Lucrurile ar trebui validate de cercetari asupra arhivelor, care se afla in continuare pe mana fostilor securisti, actuali SRI-sti. Ultima oara l-am vazut pe parintele Matei in luna august 1949, la Darmanesti, Bacau. Era fugar. Cu umorul ce-l caracteriza mi-a zis: „Nu vreau sa cad ca musca-n zer“. In cele din urma a fost prins, judecat dupa judecatile stiute si condamnat la moarte. Si executat. Avea stofa de erou si de martir. Fac distinctie intre aceste doua notiuni.

Revin la actiunile grupului nostru din Iasi. A aparut, la un moment dat, chestiunea adapostirii si protejarii Smarandei Braescu, cunoscuta parasutista, judecata si ea intr-un proces, in care a fost condamnata la multi ani de temnita politica. Prin Mihai, fiul doctorului Ion Gheorghiu, a fost internata intr-un spital sub alt nume si operata de cancer de doctorul Falcoianu din Roman, pe urma, ascunsa intr-o manastire din muntii Neamtului, unde si moare la scurta vreme. La Iasi venise atunci si Virgil Carlan, proaspat student la Stiinte Naturale, fiul colonelui Vasile Carlan, luptator pe frontul de rasarit, care se implicase direct in organizarea unor grupe de lupta anticomunista in muntii Bucovinei. Parintii nostri erau prieteni.Virgil mi-a spus ca la Petrosani facuse parte din organizatia „Romania fireasca“, la care participau mai multi vanatori de munte, intre ei, si tatal meu, si ca in Calimani se amenajase un depozit de munitie si armament. In aceea perioada, difuzam si manifeste ale organizatiei „Sumanele negre“, pe nedrept, considerata organizatie de tip legionar. Ca erau si legionari in organizatie, asta e cu totul altceva. O doamna, universitara, Matilda P., facea rost de manifeste, avea grija de multiplicarea lor. Grupul nostru a fost implicat si in manifestatiile prilejuite de asasinarea studentului de la medicina, Sergiu Iacovlov, presedintele tinerilor taranisti din Iasi. Acesta a fost, de altfel, si primul asasinat politic din Iasi, pus la cale de comunisti. Sunt obligat sa va dau cateva amanunte in legatura cu aceasta crima, asa cum am dat si in declaratia depusa la Politia de atunci. Dupa ce a iesit de la restaurantul „Micul Luther“, de pe strada Lapusneanu, Sergiu a fost pus pe fuga de doi gardieni. Era in noaptea de 19 spre 20 martie 1946. Se ivise o incaierare in strada, chiar in fata localului „Corso“, desigur, provocata de oamenii comunistilor din Politie, si tinerii din grupul lui Sergiu au fost haituiti, ca si cum ar fi fost autorii incaierarii. Si-au dat seama imediat de diversiune. Sergiu s-a ascuns intr-o capita de fan din parcul din preajma Casei Asigurarilor Sociale si a Palatului Mihalache Cantacuzino, fosta resedinta domneasca pentru Cuza. Acolo, l-a depistat gardianul public Constantin Iosub, care a tras fara somatie, fara sa-l avertizeze pe Sergiu sa se predea, sa iasa din ascunzatoare. A tras doua gloante de pistolet in capita. Unul a fost fatal. Ceea ce se si dorea: lichidarea fizica a lui Sergiu Iacovlov, care era un student foarte activ in viata politica a orasului, dar si stralucit la carte, apreciat de profesori. In loc sa-l duca pe muribund la spitalul din apropiere, la „Sf. Spiridon“ – mereu soptea „Lasati-ma sa mor“ – gardianul asasin l-a tarat, in halul in care se gasea, siroindu-i sange din gat, l-a tarat la sectia de Politie, unde, dupa vreo zece minute, a murit. „Studentul manist“, cum este pomenit in rapoartele Politiei si ale Legiunii de Jandarmi, rapoarte trimise Inspectoratului General al Jandarmeriei, Chesturii de Politie, chiar si Comisiei Aliate de Control Iasi, dominata de rusi, Sergiu Iacovlov se bucura de un enorm prestigiu in randul studentimii. Insotirea sicriului sau, catre marginea orasului, de unde urma sa fie preluat de familia sa, care era din Botosani, s-a transformat intr-o manifestatie anticomunista impresionanta. Cale de vreo patru kilometri se intindea coloana de oameni care a insotit sicriul cu trupul lui Sergiu. Mii de studenti, intelectuali, oameni de rand. Multi studenti purtam la piept, alaturi de panglica neagra de pe rever, si portretul regelui Mihai, decupat de pe bancnote de douazeci si de o suta de lei. Studentimea intelegea limpede ca Regele este ultimul zid de aparare impotriva bolsevizarii tarii, zid al sperantei ce avea sa fie spulberat in ziua de 30 decembrie 1947. Comunistii din Iasi, dupa model sovietic, nu s-au lasat mai prejos si au format coloana a V-a: au adus in camioane cateva sute de muncitori, mai ales de la uzinele de vagoane „Nicolina“, inarmati cu bate, incercand sa provoace o incaierare cu studentii. Nu ne-am lasat prinsi in aceasta capcana murdara, de sorginte NKVD-ista. Muncitorimea s-a lasat pagubasa si a plecat catre uzina, mai cu seama ca numerosi ieseni, veniti la aceasta procesiune funerara, cu evident caracter politic, au huiduit-o serios. Parchetul Tribunalului Iasi a respins, fara nici un fel de argumente valide, varianta crimei politice. Recursul trimis la Inalta Curte de Casatie a fost respins si el. Magistratii inregimentati puterii comuniste, guvernului Groza isi facusera datoria. Cert este faptul ca gardianul Iosub, unealta crimei, nu a ispasit niciodata pedeapsa pentru nelegiuirea facuta. Dupa anul 1949, la Arhivele Statului nu se mai afla documente care sa ateste urmarile acestui proces. Disparusera. Cativa profesori de la Universitate, pe atunci, Facultatea de Medicina facea parte din ea, au condamnat, in Senat, santajul exercitat de autoritatile comuniste locale, strict supravegheate de sovieticii din Comisia Aliata de Control, care voiau, nici mai mult, nici mai putin, decat sa inchida Universitatea. Pretextul: curmarea tulburarilor studentesti. Universitatea n-a fost inchisa, dar profesorii protestatari, intre ei, si eminentul dascal Alexandru Tupa, au fost inlaturati din invatamant, unii luand drumul inchisorilor, Canalului. Comisia Aliata de Control a tras concluzia ca acest asasinat este „un caz izolat“ si nu are nici o conotatie politica. Englezii si americanii faceau figuratie.

La conducerea organizatiei tinerilor taranisti a urmat cel care va vorbeste. A inceput haituirea mea. Trebuia sa ma ascund, sa imi schimb mereu gazdele. O vreme m-a gazduit doctorita Rozalia C., alintata de noi, studentii, Zizi, care era in relatii foarte bune cu parintele Matei, ea fiind si in conducerea Asociatiei Mamelor Crestine Catolice. Cand au navalit securistii in casa ei, eu plecasem in alta parte. Pe ea au arestat-o si au batut-o cu cnutul ca sa marturiseasca ca ma cunoaste, ca m-a adapostit si ca a tainuit acest fapt, dupa ei, criminal. Udau cnutul cu apa si o loveau ca avarii navalitori peste crestini. Aveau angajati special pentru bataie. Cu doi sergenti securisti, Dascalu si Stegaru, am facut si eu cunostiinta, in celulele lor de la Securitate. O injurau vulgar si o bateau pana la lesin, spunandu-i ca va putrezi in puscarie pana va veni Truman si Papa de la Roma sa o salveze. Zizi a cerut sa fie scoasa la raport la comandantul Securitatii. Ghiogarii radeau. „Nu-i de nasul tau, cucoana, sa-i vezi chipul comandantului“, ii ziceau, umilind-o in fel si chip. Doctorita a intrat in greva foamei si atunci cand calaii au ridicat pumnii si cnutul s-o loveasca, a tipat salbatec la ei si le-a spus ca, daca o vor mai lovi, ea isi va zdobi capul de pereti. Nu se stie ce forta a iesit din vocea ei, ce priviri le-a aruncat, dar, mi-a povestit chiar ea, peste multi ani, calaii au ramas cateva momente consternati si au iesit din celula. A doua zi, in camera de tortura a intrat locotenentul Lica Kaufman. L-a recunoscut imediat. I-a zis pe nume si i-a reamintit ca ducea servietele de scolarite, ei si colegei de la „Notre Dame de Sion“, Rebeca Grünberg, fiica patronului magazinului de lux „Fantazia“, unde Lica era baiat de pravalie. Locotentul securist a devenit mai uman si i-a zis doctoritei ca a facut bine ca a tipat la sergentii batausi si a sfatuit-o sa n-o mai faca pe martira. I-a spus si cine a denuntat-o ca m-a gazduit pe mine si pe studentul medicinist Grapan. A fost transferata la inchisoarea de la Galata. Judecarea ei intarzia. A intrat din nou in greva foamei. Abia in martie 1951 a fost judecata si condamnata pentru „crima“ de favorizare a infractorilor Muntenescu si Grapan. Dupa eliberarea din puscarie, a trecut pe la Securitate, asa cum era dispozitia, unde i s-a cerut sa dea o declaratie ca nu va mai frecventa niciodata biserica catolica. A refuzat. Atunci, ofiterul anchetator a scos carnetul de domiciliu obligatoriu pentru Rozalia C. Probabil, si daca dadea acea declaratie, avea acelasi traseu. Si a luat drumul unui sat improvizat de detinutii politici in Baragan. Cand a venit din deportare, in inchisoarea mai mare numita Romania, a obtinut cu mari dificultati un post de sora medicala.

Am parasit orasul. Si studentia. M-am ascuns la niste neamuri dintr-un sat bucovinean. N-am stat mult nici acolo. Am luat legatura cu parintele Matei, atunci, pentru ultima oara, la Darmanesti, cu Victor Grapan si cu Virgil Carlan. Planul nostru era sa organizam o rezistenta in munti, dar si sa coagulam o unitate mai mare. Trebuia neaparat sa-l contactam pe colonelul Carlan, ofiter de cariera, care fusese un iscusit sef de stat major la un batalion de vanatori de munte. Nu stiam de unde sa-l luam. Numai fiul sau putea s-o faca. Am aflat ca avea deja o grupare de luptatori in masivul Rarau. Colonelul era de parere ca trebuie sa actionam imediat, atacand sediile raioanelor de partid si ale Securitatii din zona, declansand astfel un fel de focar de influenta, castigand increderea populatiei, care era foarte timorata. Noi, civilii, credeam ca este bine sa mai asteptam. Ce ? Ne iluzionam cu venirea americanilor, cu slabirea de la sine a puterii autoritatilor comuniste, urate de oameni. Nu stiam ca acest neam e in stare sa indure umilintele, sa astepte izbavirea de rau, in genunchi, chiar si un secol. M-am convins mai tarziu. Stransesem si noi ceva arme, munitie, harti, ceva alimente neperisabile. Stabilisem sa plecam in munti pe cai diferite. Dar pe 25 septembrie 1948, am fost arestat. Venisem in Iasi sa punem la punct ultimele amanunte cu colegii si sa transportam materialele adunate in locuri diferite. Cand ma indreptam, in miez de noapte, catre gara mare, sa iau un tren catre nord, am fost arestat. Cineva, n-am aflat pana astazi cine, le-a transmis securistilor ca sunt in oras si unde este posibil sa trag. Mi-au luat urmele fara gres. Din prudenta, cu o zi inainte, lasasem ranita la un mecanic de locomotiva, om de mare caracter, de loc din satul meu. In ranita aveam un pistolet, doua grenade defensive, cateva cutii cu cartuse, cateva batoane cu ciocolata si miez de nuca. Cand a auzit ca am fost arestat, omul asta a ingropat ranita in pamant, in gradina gospodariei sale din Socola, si mi-a dat-o la eliberarea din puscarie. Intacta. Nici nu o deschisese. Aveam semnul meu. Mai gasim oare oameni de tipul asta ? N-a suflat o vorba nimanui. Nici nevestei sale. Anchetarea, cu bataile de rigoare, cu pumnii si picioarele, peste unghii si la talpi, in arestul Securitatii, a durat un an si jumatate. Am dedus ca securistii nu aveau prea multe informatii despre mine, despre miscarea noastra. Si acelea pe care le aveau erau minore. Voiau sa le spun toata reteaua, gazdele, colaboratorii. Totul. Si ceva pe deasupra. Am ales solutia evadarii cu orice risc. Eram convins ca pana la urma tot ma vor condamna la ani grei de temnita. Bataile umilitoare si sutele de declaratii ma adusesera la limita insuportabilitatii. Desi, ma miram adesea cate am putut suporta. Intr-o noapte, cand anchetatorul m-a lasat singur intr-o camera de la etajul intai sa-mi scriu declaratia, am socotit ca venise momentul evadarii. Sediul Securitatii era pe strada Carol, in fosta casa Rohr, casa nationalizata. Era intr-o noapte calma, cetoasa, de sfarsit de martie. Am sarit pe fereastra care dadea intr-o curte dosnica. De acolo, am fugit peste gradini, catre marginea impadurita a Copoului si catre padurea Breazu. Stiam foarte bine configuratia locurilor. Facusem ceva sport, eram copil crescut la tara, asa ca mi-am pus la incercare plamanii. Bataile si mancarea mizerabila nu mi-au sleit cu totul trupul. Nu neg, si frica, si dorinta teribila de a ajunge in munti imi dadeau aripi. Simteam ca sunt usor ca fulgul. Nu stiu de unde am avut atata putere, ca am alergat vreun ceas si jumatate continuu. M-am lasat catre calea ferata si, inainte de a se lumina de ziua, m-am agatat de-un tren de marfa in statia Letcani. Aveam nevoie de-o refacere. Nu puteam sa plec in munti in starea in care ma gaseam. De aceasta data, nu am mai calcat neamurile din Bucovina, stiam ca sunt puse sub observatie, ca sunt perchezitionate, cateva dintre ele fusesera si arestate. M-am dus la parintii unui tanar ofiter din Armata Regala, care traiau intr-un sat din judetul Botosani. Ofiterul deblocat George Savin facea parte si el din grupul parintelui Matei. Mi-am zis ca puteam afla vesti si despre colonelul Carlan. George era in munti. Parintii sai nu stiau nimic. Nu le spusese. Voia sa-i scuteasca de pericolul, previzibil, de a face marturisiri la presiunea securistilor. De aici, am plecat la o sora de-a mamei, invatatoare in Stroesti-Suceava. Ea mi-a spus ca parintele Matei si multi din grupul sau au fost prinsi, iar in masivul Rarau, ca si in Calimani sunt puzderie de securisti si militieni. Posibilitatea de a ajunge la grupul colonelului Carlan era minima. Intr-un sat vecin, la o famile care nu se inrudea in nici un fel cu noi, dar de incredere verificata, mi s-a amenajat o ascunzatoare, foarte greu de dibuit. Intentionat au ales aceasta familie. Ce era de fapt ascunzatoarea ? O gaura sapata sub soba mare din casa si sub magazia de alaturi, cam doi metri pe doi metri, cu un pat si o masa, in care intram pe branci printr-o nisa facuta intr-un perete dublu. Am vietuit acolo trei ani. Ieseam numai noaptea, la semnalul gazdelor, niste batrani singuri. Copiii le plecasera la oras si veneau foarte rar. Numai sora mamei si aceste gazde stiau de ascunzatoarea asta. De la o vreme, gandul sa ma predau ma incoltea tot mai acut. Cand am fost instiintat ca parintele Matei, medicinistul Grapan si inginerul Remus Druzici au fost condamnati la moarte si executati, ca Virgil Carlan, ofiterul Savin si altii din „lotul francez“ au fost condamnati la multi ani de puscarie, am iesit din ascunzatoare si m-am dus la Securitate. Intr-un fel ii umileam prin acest gest. Fusesem condamnat, in contumacie, la cincisprezece ani de inchisoare. Dupa noua ani de detentie politica, am fost eliberat in 1964. In urma nenumaratelor memorii si audiente, mi s-a dat dreptul sa ma reinscriu la facultate. Ca sa-mi intretin familia, am lucrat pe santiere ca zidar, instalator, electrician, iar in final ca tehnician normator. Am terminat Politehnica la cursurile serale si am devenit licentiat la patruzeci si sapte de ani.

Regret ca n-am putut sa ajung in munti, alaturi de camarazii mei, regret ca n-am putut sa-i salvez de la moarte pe cei impuscati de securisti, numai pentru ca n-au acceptat regimul criminal pe care o mana de sclavi fanatizati l-au aparat cu zel dement“.

Vocea de pe banda nu trada nici un fel de patima. Tonul era egal de la un capat la altul al inregistrarii. Parca ar fi fost o poveste spusa dintr-o suflare, fara nici o emotie. Imi era foarte greu sa recunosc aici vivacitatea verbului care se detasa net in murmurul vocilor obosite, din acea adunare de trupuri incovoiate.

26. EL PRESIDENTE IN OGRADA LUI MIRON COBORATUL

. Alunec in satul cu ulite in panta usoara catre paraul ce se varsa in raul cel mare, Moldova. Ograda lui Miron, vecinul de casa, e ocupata de un grup de tarani, carora le vorbeste, strident, El Presidente. La o expresie ridicola, izbucesc in ras nepotolit. Rasul acopera vocea oratorului. El Presidente cere, impetuos, tradarea insolentului tulburator de discurs. Sufar de teama linsajului. Surprinzator, gloata tace. Discursul se stinge. Un ins din fata se-ntoarce si imi zambeste complice. Alaturi, o femeie frumoasa imi arata o carte veche, legata in piele verzuie. E un dictionar enciclopedic. Cartea se deschide la mijloc si ea pune degetul pe un cuvant: „Surpare“. Ma desprind, cu regrete, de grupul de sateni, grabit sa ajung la pajistea inconjurata de ciresii uriasi. Imi zic: Astia parca ar fi arborii desenatorului de ocazie Bogza. Ce-o fi facand scriitorul ? Pacat ca nu-i aici. As fi inchinat un pahar cu vin din beciul lui Miron Coboratul. Vecinul era poreclit asa, Coboratul, dupa versurile care le rostea in dese ocazii: „Cobori, Doamne, pe pamant /Sa vezi cate rele sant“. Murisera amandoi de cateva zile: Bogza si Miron Coboratul. El Presidente e vital. Pe multi va popi.

27. FINAL DE DRUM DUPA IARBA IN URSS

Inceput de noiembrie, 1997, spre Cernauti. Nu stiu nimic despre acest oras, decat ceea ce am citit din carti si ceea ce mi-au povestit unii si altii. Oricum, destul de putine lucruri. Pe harta Ucrainei, capitala Bucovinei se numeste Cernovti. Cateva idei erau totusi fixate in minte: orasul gimnazistului Mihai Eminovici si al profesorului filolog Aron Pumnul; zaiafetul din anul 1777, care a tinut aproape toata noaptea, prezidat de generalul austriac Spleny, in cinstea parafarii ocupatiei Tarii de Sus, prin targuiala cu turcii, in vreme ce, in aceeasi noapte, la Iasi, domnul Moldovei, care se opunea raptului, Grigore Ghica Voda, era decapitat de un capugiu otoman; resedinta cosmopolitana, multietnica si civilizata a acestui tinut prosper, din veacul XX, pana la ocupatia sovietica. Tata, de pilda, considera ca e cel mai frumos oras al Romaniei; cu foarte multa lume buna, unde se ducea cu placere ori de cate ori avea prilejul. „O fi fost Bucurestiul micul Paris, imi mai zicea, dar dincolo de palatele, vilele, bulevardele pe care se plimbau femei frumoase, bine imbracate, cu automobile de lux, cu restaurante in care gaseai orice, dincolo dadeai peste niste mahalale unde ti se intorcea stomacul pe dos de duhori. Or, la Cernauti nu vedeai asa ceva. Si-n margini era curatenie, erau case si gradini ingrijite, pompe cu apa, si acolo se intalneau urmele civilizatiei austriece. De la Bucuresti pana la Cernauti, cu autorapidul, un tren cu doua vagoane, unul cu dunga rosie, celalalt cu dunga albastra, clasa intaia si clasa a doua, ca a treia nu avea, faceai cam cinci ceasuri. Cat stateai la o bere, la o gustare, la o vorba cu cineva, la vagonul restaurant, si vedeai Cernautiul, cu cladirile lui imperiale. Performanta feroviara care n-a mai fost atinsa niciodata in cincizeici de ani. Desi, se tot latra ca s-au modernizat caile ferate romane, insa anii cand iti potriveai ceasul dupa mersul trenurilor s-au dus. Si nu se mai intorc, orice-ar fi “.

La vama ucraineana, autocarul este golit. La ordin. Vamesii si politistii de frontiera cotrobaie peste tot, cu toate ca stiau ca in acel autocar sunt numai ziaristi si doi parlamentari. Ma intrebam cum naiba se face ca vestitii lor „raketi“, care terorizeaza multa lume prin tarile din jur, cu pistoale automate, grenade, arme albe, se strecoara prin asa exigent control. Sau sunt pasari de noapte si zboara peste vamesi si politisti ? Ai lor si ai nostri. Plecam dupa vreo ora. Cineva care mai trecuse prin acea vama, Vadu Siret, ne spune ca am scapat repede si ieftin. Ne oprim la Lunca si Fantana Alba, unde ostasii sovietici „eliberatori“ au impuscat doua sute de sateni (7 februarie 1941 si 1 aprilie 1941). Pentru ca voiau sa se salveze trecand granita in Regatul Romaniei, neocupata inca de armata rosie. Un masacru nestiut de Europa vreodata, pomenit, probabil, in cele din urma, la capitolul „pierderi colaterale“, cum se spune acum cu o sintagma cinica. Asociatii de romani bucovineni, cetateni ucraineni, nu-i asa ?, au insemnat locurile genocidului cu cate o cruce.

In Cernauti se intra ca in orice oras sovietizat din Ucraina, Romania, Polonia, Ungaria, Rusia, etc.: printre blocuri cenusii, impersonale, dormitoarele comune pentru clasa muncitoare si pentru alte paturi sociale. Centrul orasului vechi parca e in preajma demolarilor. Toate cladirile, cele mai multe cu o arhitectura originala, cu pecetea imperiala, dar si a bunastarii bucovinenilor, n-au mai fost reparate de nu se stie cand. O exceptie: sediul administratiei regionale, care a fost Palatul Cultural al Romanilor. Zidurile coscovite parca plang dupa o galeata cu mortar. Gandul imi fuge brusc catre visul meu cu orasul ruinat, cu frumoase vestigii greco-romane, pustiu, fantomatic. Teatrul National „V. Alecsandri“, spoit cu o varuiala precara, poarta numele unei obscure scriitoare ucrainence, Casa Nationala a Romanilor, proprietate a Societatii pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina, nationalizata, e o paragina. In doua incaperi insalubre, cu miros de mucegai si clor, sunt tolerate, la gramada, societatile culturale „Eminescu“, „Aron Pumnul“, „Dragos Voda“, „Stejarul“. Casa lui Aron Pumnul pare ca vrea sa se prabuseasca, dar se incapataneaza sa stea pe verticala, mai mult, intr-o rana, doar, doar, va veni cineva, nu se stie cine, s-o propteasca in niste barne sanatoase de stejar, ca sa mai reziste vreo doua secole. Din interior iese o chiriasa. Nu intelege ce vrem. Nu stie romaneste. Bustul profesorului, miraculos, amplasat aici, in ograda, dupa multe peripetii, ne priveste cu adanca intristare. Trei cerinte fundamentale au romanii bucovineni din Ucraina, prin vocile moderat-resemnate ale purtatorilor lor de cuvant: Centru Cultural Roman si Consulat Roman la Cernauti, manuale pentru scolile romanesti, al caror numar a scazut de la 113 in anul 1940 la 86. Daca nu se vor implini cat mai repede, zicea Arcadie Opait, unul dintre liderii mai bataiosi ai comunitatii romanesti, riscul deznationalizarii este iminent. In urmatoarele doua generatii, care, la scara istoriei, inseamna o fulgerare de timp. Lipsa de unitate, dizarmoniiile specifice noua, bataliile vanitoase pe chestiuni marunte, cu bataie scurta, au facut ca in Rada de la Kiev sa ajunga un singur roman, lector de limba si literatura romana la Universitate. La urmatoarele alegeri, nu este exlus sa fie eliminat si acesta. Dascalilor, dar si medicilor li se dau, in loc de salarii, votca ori alte marfuri „in exces“, de care nimeni n-are nevoie. Un medic imi spune, rusinat, ca si cand el ar fi de vina de ceea ce i se intampla, ca a refuzat acest troc umilitor: „Nu vreau sa ma transform in negustor de votca. Daca mi s-ar fi dat macar bonuri de alimente, mai intelegeam. Prefer sa ingrijesc vitele si pamantul de la parinti, de unde aduc de-ale gurii pentru familie, decat sa accept asa ceva“. N-am sesizat nici un semn de revolta in vocea sa. Vorbea calm, resemnat, cu tristete. Poetul Arcadie O. adauga cu umor negru: „Le-am propus celor din administratie sa ne dea in locul salariilor restante sicrie“. O oaza de intelectualism aplicat am gasit la catedra de Filologie Romana si Clasica a Universitatii. Mentori: sotii Lora si Grigore Bostan scriu carti romanesti, studii pentru a-i invata pe putinii lor studenti cultura si civilizatia romaneasca. Imi dau impresia ca au facut din catedra o mica cetate, aparent, inexpugnabila la agresiuni de tot felul. Greu de stiut daca e bine sau rau ca s-au baricadat in aceasta reduta, dindaratul careia trimit in lume numai carti si articole. Monumentele Unirii si gloriei ostasilor bucovineni, din Piata Centrala, busturile lui Eminescu, Ion I. C. Bratianu, statuia poetului Schiller nu mai sunt. Le vom gasi, probabil, in fotografii din arhive personale. In cimitirul orasului, alta tristete, parca mai adanca: cea mai neingrijita, eufemistic vorbind, parcela este cea romaneasca. Morminte cu statui crapate, cavouri prabusite ale unor fiinte ce facusera parte din elita politica si culturala a Bucovinei sunt invadate de vegetatie salbatica. Am senzatia ca vad, in miniatura, edificiile distruse de timp din jungla cambodgiana. Zona nemteasca este curata. Se observa mana omului care a reparat, lustruit, curatat. Ici-colo, si flori de toamna. Zona evreiasca, la fel. Au venit nemtii din Germania, evreii din Israel sa caute de aceste lacase ale mortilor lor, iar romanii din Cernauti se lamenteaza. Pentru a avea grija de cimitire, socotim, nu ai nevoie de aprobare de la Kiev, nici de ajutoare din Romania. Chiar daca in loc de leafa primesti votca.

Un fapt greu de crezut, in Tinutul Herta: copiii din scoli vorbesc o curata limba romaneasca. La Codinesti nimerim peste un seminar al profesorilor de limba si literatura romana din intreaga regiune Cernauti. Scoala, inca dupa model sovietic, medie, cand putea sa fie un liceu, e pregatita ca pentru sarbatoare. Drept este ca in acest tinut, cu 26 de asezari, aproximativ 96 la suta din populatie este romaneasca. Sentimentul ca ma aflu intr-un sat din nordul Moldovei, de prin partile Dorohoiului, si nu in Ucraina, este puternic. Fostul targ al Hertei e de fapt un sat. Poate ca era mai viu si mai cuprins pe vremea cand B. Fundoianu se afla in vizita la bunicul sau, tot un Wecsler, arendas pe mosia Fundoaia, din fostul judet Dorohoi. (Ov. Crohmalniceanu face mica eroare de a situa mosia cu pricina in judetul Neamt.) Sigur ca „Privelistile“ fundoiene n-au nimic comun cu pastelurile alecsandrine, nici cu lirica de tip horatian ori pline de simboluri exotice ale lui Ion Pillat, poet care adesea a zabovit pe-aproape de Herta, la Miorcani, in acelasi perimetru moldav. In targul lui B. Fundoianu „miroase a ploaie, a toamna si a fan. / Vantul nisip aduce, fierbinte, in plaman, / si fetele asteapta in ulita murdara, tacerea care cade in fiecare seara . In case oameni simpli vorbesc ovreieste“ si „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,/ cum invecheste frunza in clopote de-arama/ auzi tacerea lunga si gri care e toamna . “ Privind „peizajele“ hertiene simt mai aproape versul lui Fundoianu, scris in urma cu exact 80 de ani. Ce fel de oras poate fi asta ? Fara retea de apa potabila, fara canalizare, fara gazoduct ? O data statistica dezvaluie adevarul involutiei: populatia infloritorului centru comercial din interbelic a scazut de cinci ori. Nimic nu e intamplator. Si totusi vedem o infaptuire miraculoasa: la vreo doi kilometri de satul Baniceni, in locul numit „La Stejarul cel Mare“, s-a inaltat, pe aratura, cum se spune, un complex manastiresc. Singura manastire romaneasca din regiunea Cernauti. Vechile asezaminte monahale, ca si biserici (din Movila, Molnita) au fost daramate dupa ocupatia sovietica, alte biserici si manastiri au fost metamorfozate in depozite (la Horecea, „Sf. Paraschiva, „Sf. Nicolae“ din Cernauti“). Parintele Mihai Jar este stalpul acestui miracol: doua biserici, un orfelinat si un azil, sub obladuirea calugarilor. Impresionanta e galeria subpamanteana, ce coboara din biserica „Inaltarea Domnului“ si duce la un paraclis, unde se citeste neintrerupt Liturghia, vreme de doi ani, ca multumire adusa lui Dumnezeu pentru ca i-a ajutat pe acesti oameni, calugari si mireni, sa zideasca manastirea in numai doi ani. Dupa ce proiecte s-au facut toate astea ?, il intreb pe staret. „De aici“, imi arata fruntea frumos boltita, ca un semn intelept, dar si cu o urma de mandrie poznasa.

Intamplator – un fel de a spune, pentru ca nu poate fi intamplare atata vreme cat in fiecare familie din Bucovina de Nord s-a petrecut o tragedie provocata de invazia bolsevica –, la intoarcere cunosc o doamna cu radacini intr-un sat ale carui hotare au fost rupte in doua de granita artificiala creata de Pactul Molotov-Ribbentrop. Poate ca nenorocirea din familia Olaru din Baianet sa spuna ceva.

„Dupa nota ultimativa data de rusi, cine a avut timp si putere a trecut in Regat, in multe cazuri, numai cu o boccea, ne istoriseste doamna Monica O.P. Cine a avut curajul sa-i infrunte pe ocupanti, in cel mai fericit caz a fost deportat in SIberia. Intr-o noapte, 28 spre 29 iunie 1940, oamenii satului au inteles ca mare parte din pamanturile lor nu mai sunt in tara lor, Regatul Romaniei, ci in Uniunea Sovietica, ca le-au pierdut. Tata, om cu ceva carte si cititor de presa, prin urmare, la curent cu informatiile politice, vine noaptea, tarziu, cu o caruta de la Radauti, sa ne ia de la bunica din Baianet, pe mine si pe fratele meu. Oricand, rusul poate lua si satul, cu tot, te poti astepta la orice, spune tata. Spre dimineata, bunica Ecaterina Olaru, numita, cu respect de sateni, si Dascalita, ne-a pus de mancare intr.-un paner si ne-a petrecut o vreme, tinandu-se cu mana de lada in care ne gaseam. La o intersectie catre Vicsani, ne-am luat ramas bun. Ai grija, mama, i-a zis tata, foarte ingandurat. Adica, de ea, de casa, de animale, de acareturi. Credeam ca, in timp ce noi ne puneam la adapost, era firesc ca bunica, din cuvantul careia nu ieseau cei sapte copii, intre care, un preot, un colonel de armata, un profesor, un notar la Putna, de care avusese grija singura atatia ani, ca era vaduva, pentru ca bunicul murise la taierea de brazi, in munte, scapase de moarte pe front si-si gasise sfarsitul strivit de un arbore, era firesc, zic, sa ramana de paza la locul obarsiei noastre. Sa-i infrunte pe ocupanti, care nu puteau fi mai puternici decat bunica. Asta a fost vointa ei, iar tata, ceilalti frati, surorile i-au respectat-o. Cum s-a nimerit, mai bine zis, cum a trasat Stalin teritoriul ce-l voia, si daca era bont creionul rosu, linia putea sa treaca printre casele aceluiasi sat, granita a cazut in asa fel incat Dascalita Olaru a fost deposedata de toate pamanturile. Cu imasul si ogoarele cu lucerna, capitele de fan, cu livada de pruni. Vacile mugeau de foame in grajduri, iar hrana lor era dincolo de sarma ghimpata. Trasa repede de sovietici. Multi sateni se strecurau noaptea printre sarme, pandeau momentul cand granicerii se indepartau si isi luau fanul cu graba si frica de pe pamanturile lor. Aflate acum in Uniunea comunismului. Bunica spunea insa ca este stapana pe ogoarele ei si daca nu au fost aparate de cei care aveau obligatia s-o faca, atunci le va apara ea cu coasa si cu furca. Si se ducea in vazul granicerilor rusi sa-si ia lucerna ori iarba cosita, un cos de cartofi, ceva prune. Ce putea si cum putea sa care. In toiul zilei, punea coasa si funia pe umar, isi cosea lucerna, pe urma se intorcea acasa. In ziua de 17 septembrie 1940, a plecat ca de obicei sa adune furaje pentru vite. Cum ar veni, din U.R.S.S. Desi, de fiecare data, era amenintata ca va fi impuscata. In ziua aceea nu s-a mai intors. A fost ciuruita de gloantele granicerilor sovietici. Trupul i-a fost aruncat intr-un sant la marginea satului Bahrinesti, aproape de Fantana Alba. A fost ingropata la jumatate de metru in pamant, pe fuga, de niste sateni ce treceau pe acolo si care o stiau, nici vorba. La cererea autoritatilor romane de granita de a elucida disparitia Ecaterinei Olaru, cei din zona sovietica negau ca ar cunoaste cazul. Numai dupa declansarea razboiului si redobandirea Bucovinei de Nord, i-a fost identificat „mormantul“. Ramasitele pamantesti, invelite in niste saci, i-au fost puse, crestineste, intr-un sicriu si ingropate in cimitirul din Baianet. Oamenii locului o considera o martira. Hotarul de nord este, prin urmare, in fundul gradinii familiei Olaru, gradina taiata, si ea, in doua. Prin gardul de sarma, pe trei randuri, se vad soldatii ucraineni. De la 15-20 de metri nu par fiorosi ca inaintasii lor din 1940. Dupa uniformele lor „leopard“, s-ar spune ca au intrat in Europa. Este liniste pe granita. Si totusi, niste specialisti cu aparatura sofisticata, incheie doamna Monica, ar putea gasi, dincolo de gardul-granita, urme din sangele bunicii si, poate, un fir de lana din flanela prin care au trecut gloantele ostasilor ocupanti. Mai tarziu, imprejurarile mortii tragice a bunicii Ecaterina au fost ocolite in toate autobiografiile noastre. Sa nu-l suparam cumva pe „marele prieten de la rasarit“. Si asta vreme de aproape cincizeci de ani“.

28. NU ORICINE POATE FI ASASIN

Intr-o noapte de ianuarie a anului 2000, il visez pe Paul G. Pe care nu l-am cunoscut niciodata. Ii stiu chipul din fotografii si dintr-un interviu televizat, difuzat in urma cu vreo doi ani. I-am citit cateva carti, fara sa ma cucereasca prin scrisul sau. Mult mai captivant mi s-a parut vorbitorul atos Paul G. din acea lunga convorbire. Apoi, l-am citit cu interes, dar si cu multa mahnire, pentru judecatile sale nedrepte, patimase asupra unor scriitori romani, ca autor al unui jurnal stufos. In vis, ma aflam intr-o sala de spectacole, o incapere mizera, semiobscura, cu cativa insi asezati in scaune de camin cultural ori de cinematograf jegos. Sunt pe scena si incerc sa le atrag atentia acelor putini oameni, ostili din capul locului, ca vor face cunostiinta cu o persoana foarte importanta. Ma duc in culise si vin catre mijlocul scenei insotit de un barbat pe care il identific cu scriitorul. Dar nu semana totusi cu personajul pe care il stiam eu din fotografii si, mai cu seama, din acea emisiune televizata, barbatul cu barba carunta, mai mult, alba, cu ochelarii aceia cu lentile groase, indaratul carora se aflau doi ochi patrunzatori, cu par bine incaruntit si verb taios. Nu. Este un ins aproape banal. Si imi spun ca, poate, scriitorul disident si-o fi ras barba, si-o fi vopsit parul, o fi renuntat la ochelari pentru intrevederea cu publicul din acest oras nenorocit, pe care nu stiam de ce il alesesem. Omul abia voia sa vina pe scena. Parca ar fi dorit, dimpotriva, sa dea bir cu fugitii. Intreb sala, care acum era aproape plina cu figuri sterse, necunoscute, insa, mai putin ostile: Stiti cine este acest domn pe care vreau sa vi-l prezint ? Un individ, cu infatisare tipica de activist comunit, bine barbierit, aproape pana la sange, obrazul ii era vinetiu, cu sapca pe cap, rotofei, cu ceafa rasfranta peste gulerul camasii albe, scortoase, stransa pe gat pana la sufocare de o cravata stacojie, cu ranjet impertinent, imi zice: Mai lasa-ne, dom’le, cu prezentarea asta ! Nu ma intereseaza cine-i dansul ! Noi vrem sa vedem filmul ! Atunci, ma infurii si, uitandu-ma fix in ochii aposi ai individului cu zambet batjocuritor, arogant, ii replic: Este scriitor, singurul disident adevarat din anii comunismului, cand Ceausescu inca se bucura de increderea multor romani naivi, de increderea politicienilor de doua parale din Occident, pacalindu-i pe toti cu lozincile lui mincinoase. El a avut curajul sa-l infrunte pe dictator, sperand sa organizeze o miscare anticomunista in Romania adormita. Oameni ca dumneata n-ar fi facut asa ceva nici daca ar fi trait sapte vieti. Tot lasi ati fost, tot lasi veti ramane. Individul si-a stins ranjetul, iar ochii, aposi cu cateva clipe in urma ii erau injectati de furie. Ma asteptam sa sara pe scena si sa ma stranga de gat. Poate, dumneata – am continuat, ca sa-i paralizez orice reactie – esti chiar securistul care l-ai anchetat si i-ai facut dosar pentru puscarie. Si acum vrei spectacol ? Nu te-ai saturat de spectacolele ceausiste pe care le-ai pazit o viata ? Scriitorul, cu o mina scarbita peste masura, dar si intristata, m-a tras de pe scena, indaratul faldurilor cortinei de plus, si mi-a soptit: „E inutil“.

Cred ca ultimul text semnat de Paul G. pe care l-am citit inainte de 1989, intr-o revista de la noi, a fost in „Romania literara in martie 1977. Era o insemnare scurta despre tragedia cutremurului din acea primavara, parca premonitorie pentru tot ceea ce avea sa ni se intample in anii urmatori, tragedie vazuta de ochii prozatorului deja pus la index. Apoi, tot mai multe vesti despre scriitorul surghiunit in propria lui tara am auzit de la Europa libera, care ne intretinea cat de cat speranta ca odata si-odata vom intra in normalitate. Ca n-am intrat nici acum, nu-i de mirare. Si aflu, tot de la aceasta sursa „imperialista“, ca P. G. parasise Romania. Mai exact spus, a fost obligat s-o paraseasca. Ii aud vocea, comentariile de dincolo de Cortina de Fier. Scrisul sau, interventiile sale publicistice devenisera teribil de incomode pentru clanul Ceausescu. Securitatea – prin sefii lor sinistri, Tudor P., Iulian V., Nicolae P., ultimul, coordonator al unor „misiuni speciale“ in strainatate – pune la cale mai multe asasinate. Ca n-au putut fi toate finalizate, dupa pofta regimului demential de la Bucuresti, asta e o alta poveste. Se mai „defecta“si politia politica. Avea si ea dobitocii ei. D.I.E. (cica, Directia de Informatii Externe), in cardasie cu teroristi notorii, urmariti de Interpol, acuzati de crime politice, de felul lui Carlos Sacalul (primit la Bucuresti ca un pasa si finantat pe masura) savarseste atentate impotriva unor redactori si colaboratori ai Europei Libere. Se stie ca in ziua de 21 februarie 1981, la ora 21,50, o grupa de teroristi marxisti-leninisti, condusa de adjunctul lui Carlos Sacalul, Johannes Weinrich, a provocat un atentat impotriva postului de radio Europa libera, in urma caruia au fost ranite grav opt persoane, dintre care, patru angajate ale postului, potrivit raportului Politiei Federale Bavaria. Pe lista neagra a Securitatii se aflau si Paul G., Virgil I., generalul P. si alti treizeci de ofiteri de Securitate care alesesera libertatea, Nicolae P., fost ministru de Interne si fondator al Consiliului National Roman din exil. P.G., ca si altii, a primit un colet cu o carte asteptata, dar in care era si explozibil. A fost doar usor ranit. Securitatea ceausista voia sa repare cu orice pret esecul in cazul asasinarii acestui scriitor.

La cateva zile dupa vis, am cunoscut – chiar numai prin jocul intamplarii ? – un om care mi-a relatat istoria unui alt asasinat ratat. De asta data, „misiunea speciala“ de lichidare a scriitorului a fost incredintata nu unui asasin din grupul lui Ilich Ramirez Sanchez, ci unui roman din tara, necunoscut in cercurile securistilor din asa-numita brigada antitero. Era un barbat anonim, boem calator prin Iasi, cu locuinta stabila intr-un orasel din nordul Moldovei, subtire jucator de poker, cu o slujba anodina, aproape liber-profesionist (depanator de aparate de radio si televizoare, intr-un atelier mestesugaresc), un barbat extrem de puternic. Avea oarecare gust al aventurii, dar, cum mi l-a prezentat fostul prieten, cu un fond sufletesc inca nealterat de chefuri, nici de patima jocului de carti, nici de vreun alt viciu ascuns. A fost instruit o vreme la Baneasa si platit de Securitate pentru a-l lichida pe Paul G. Nu si-a implinit misiunea. A fost strivit lent pana la un infarct fatal.

„ . Ironia soartei face ca acest prieten al meu, avea prenumele tot Paul, zise povestitorul. Numele lui a fost Andronescu. Il puteti pomeni pentru ca el nu mai este si, daca ar fi trait, cu siguranta v-ar fi spus totul, cu lux de amanunte.Traia la Dorohoi, acolo avea familia, de acolo i se tragea obarsia, insa Paul venea frecvent la Iasi, unde ne avea pe noi, trei prieteni statornici. Faceam cateva chefuri, cateva nopti de poker, dupa care pleca acasa. Nu era ceea ce s-ar putea numi un betiv, nici macar chefliu ii placea sa bea un pahar cu vin bun cu prietenii, sa faca o carte. Mai rar, pleca si pe la Bucuresti, unde facuse o scoala tehnica profesionala de depanare de radio-teve si mai avea cativa colegi. Unii dintre ei, mi-a spus in acea seara de toamna, ajunsesera colonei si chiar generali de Securitate. L-au si racolat pentru misiunea de care voi vorbi. Pe Paul nu l-am vazut niciodata beat, clatinandu-se pe picioare ori vorbind aiurea la un chef. Avea o constitutie foarte solida, cu o statura de vreo doi metri, as zice, o forta a naturii, suplu in talie, cu muschi lucrati de munca, cu palmele cat causul. De aceea, sunt convins ca dublul infarct a fost provocat de securisti. Dar vor reveni. Un amanunt nelipsit de relevanta in biografia sa: Paul, desi barbat foarte destept, nu facuse o facultate. Noi, ceilalti prieteni ai sai, eram titrati. Dosarul lui Paul Andronescu avea pete grele. Si nu i se primise la nici o facultate, unde incercase sa dea admitere. Tatal sau fusese in tinerete in America, lucrase cinstit acolo pe dolari buni,venise in tara si cumparase o mosioara la Manoleasa, pe valea Prutului, din fostul judet Dorohoi. Piatra de moara in biografia adolescentei si tineretii sale. Cand ar fi putut da la o facultate, era prea tarziu. Se casatorise, trebuia sa intretina o familie. Eu stiu foarte bine ca Paul avea o greata totala fata de securisti, fata de comunism. Ei bine, securistii care au pus ochii pe el pentru misiunea lor criminala nu l-au cunoscut deloc pe acest om, s-au luat dupa aparente, ca e boem, ca poate fi santajat. Si au crezut ca il pot transforma si in asasin. Toata istoria ne-a povestit-o Paul la restaurantul „Unirea“, intr-o noapte, unde ne convocase pe toti trei prieteni. A precizat, din capul locului, ca suntem invitatii lui si ca putem comanda ce ne pofteste inima. Nu-l mai vazuseram de vreo juma­tate de an. Chiar eram ingrijorati ca nu mai tre­cuse prin Iasi, nu ne mai telefonase, cum facea de obicei. Nu mai era insa Paul cel relaxat, odihni­tor, cu umorul lui debordant. Avea ceva greu pe suflet. Pe la orele unu dupa miezul noptii, ne-a anuntat calm, cu vocea lui joasa, de bas-bariton, ca are sa ne spuna ceva foarte important. Dar inainte de asta ne-a intrebat daca tot colonelul Rotaru este ochiul si timpanul in local. Nu mai este el, i-am zis noi, l-au transferat in alt oras, isi facuse prea mult de cap cu fetele, cu chefurile pe gratis. Dar cine-i ? Il stiti? I-am zis ca nu-l cunoastem.

„Transmite-i prin seful de sala, ii spune lui Dinu, tu il stii mai bine, ti-e amic de-o viata, sa ne lase in pace, sa nu vina la masa noas­tra, ca-i sucesc gitul, ca astuia chiar ii sucesc gitul, daca ne deranjeaza cu ceva. Sa-i zica si cine ii trimite mesajul asta. Desigur, a auzit de mine. Dupa ce ne-am despartit la ultima noastra intilnire, continua Paul, cind ma indreptam spre gara sa iau trenul spre casa, sunt racolat de doi securisti. Mi-am dat seama imediat ca sunt securisti. Trasesera masina pe Rapa Galbena si ma urmarisera de la iesirea din crisma. Mi-au zis ca au treaba cu mine, destul de interesanta, ca au o deplasare la Dorohoi si ca ma invita si pe mine sa ma duca acasa. Pe drum or sa-mi spuna despre ce este vorba. Am urcat. Unul din securisti era din Iasi, celalalt, din Bucuresti, coleg cu un fost coleg al meu de la postliceala, care – a precizat imediat – m-a recomandat. Etcetera. Cand mi-a zis de generalul cutare, am inteles ca stia multe despre mine si ca nu venise sa-mi vada culoarea ochilor si mustata. In padurea de la Guranda, securistul de la volan a oprit automo­bilul, un ARO, si am fost poftit sa cobor la o tigara. Stiti ca nu fumez si, probabil, stiau si ei, dar am coborat. Intervine bucuresteanul: Tovarasul general, fostul dumneavoastra coleg, v-a recomandat calduros, a zis ca sunteti un om de mare isprava, un bun patriot, un bun roman si ca se bizuie pe dumneavoastra pentru a executa o misiune in exterior de mare insemnatate pentru tara. Tot cucuri din astea. Si de ce, ma rog, v-ati oprit la mine?, le-am zis. Eu am familie, sunt om la aproape patruzeci de ani. Imi place sa-mi trai­esc viata asa cum mi-o traiesc. De ce mi-o com­plicati? Asta-i decizia tovarasului general, a raspuns bucuresteanul, se vedea, mai mare in grad. Si, pe urma, veti fi rasplatit cum nu va imaginati, poate terminati si cu depanarile acelea. Am insistat sa-mi spuna exact despre ce misiune este vorba. Mi-au comunicat doar atit: voi afla toate amanuntele, scopul misiunii, cind voi veni la Baneasa. Eram asteptat peste citeva zile“.

Nu stiu ce socoteli va fi facut Paul, cu ce l-au santajat, cu ce l-au ademenit, cert e faptul ca a acceptat aceasta nefasta colaborare. L-au pus sa jure ca va tine secretul convorbirii sa semneze un angajament, gata scris. L-a semnat. I-au pus in mina un plic cu bani, i-a numarat dupa aceea, oricum, salariul lui pe vreo sase luni, l-au dus cu masina pina la cea mai apropiata gara si l-au lasat acolo. I-au repetat ca este asteptat la Baneasa. Peste o saptamina a plecat catre Bucuresti. Aici, la scoala securistilor de la Baneasa, i s-a spus ca trebuie sa lichideze un tradator de tara, un individ care ne spurca patria si poporul la postul de radio Europa libera si prin ziare din Occident. Nu i-au pomenit inca numele „tradatorului“. Dar i-au aratat schite cu topografia locuintei din Paris a celui pe care trebuia sa-l ucida, poza lui, un barbat cu barba stufoasa si ochelari cu lentile groase, nu-i vazuse chipul in viata lui, nu stia nimic despre el, traseele obisnuite pe care circula catre casa si dinspre casa, i-au dat numele de cod al persoanei de legatura din Paris. I-au spus unde va sta pina la incheierea „misiunii“. Cu citeva zile inainte de a pleca catre aeroport i-au deconspirat si numele „tradatorului“. Numele nu-i spunea nimic. L-a frapat ca purta acelasi nume de botez ca si el. Pe scurt, scenariul era acesta: pe un traseu anume, cu niste ganguri, cind nu era nimeni prin preajma, Paul sa se indrepte catre celalalt Paul cu zimbetul larg, cu bratele deschise, gata sa-l imbratiseze ca pe un prieten vechi, sa-i zica: „Paule, de cind nu te-am vazut, voiam sa te intilnesc“, sa-l cuprinda in brate si sa-i suceasca gitul. Pe urma, sa-l rezeme usor de zid si sa plece in graba. Asta era tot ce avea de facut Paul contra Paul. In rest, Paul al nostru bea ce poftea, facea sport, dormea in camera eleganta, avea bani de buzunar cat poftea, in schimb, nu i-au dat voie sa paraseasca scoala aceea niciodata. Cu fiecare zi care trecea, ne spunea, isi dadea seama tot mai acut in ce porcarie intrase si era decis sa-i traga in piept pe securisti. Daca ajungea la Paris, mi-a zis, l-ar fi avertizat pe disident ca i se pregateste moartea si s-ar fi dat la fund. Cand l-au dus la aeroportul Otopeni, securistii, tot doi, ca sa nu se piarda, au facut imprudenta sa nu-l urce in avion. Au plecat la citeva minute dupa ce l-au vazut in aeroport. Paul s-a invirtit cit s-a invirtit, cu ochii lui de vultur, la inaltimea pe care o avea, a vazut ca nu are coada si a luat un taxi direct catre Gara de Nord. De unde a plecat cu primul tren catre Ardeal, unde avea niste prieteni, la Cluj, la Arad. Acum, venise Ia Iasi. Aproape toti banii pe care ii daduse Securitatea pentru acest asasinat, o suta de mii de franci francezi, ne-a spus Paul, ii tocase. Traise ca un nabab. Facuse un lung concediu, cum nu avus­ese niciodata. Mai avea citeva mii de franci. Atunci am vazut eu pentru prima oara franci francezi, din care cheful nostru i-au mai lasat in buzunar citeva bancnote. Nu putea Paul sa ucida un om care condamna, prin scrisul sau, clanul Ceausescu. S-a trezit repede din rahatul in care se bagase si a riscat tragindu-i in piept pe securisti, in fond, pe Ceausesti. Sigur ca Securitatea putea sa-l lichideze rapid. Dupa parerea lui Paul, nu a facut-o pentru ca nu voia sa provoace o moarte spectac­uloasa, intuind ca Paul a povestit si altora ceea ce i se intimplase. Mai ales ca l-au cautat ca pe iarba de leac dupa fuga lui din aeroport. Cum Securitatea avea colaboratori si informatori peste tot, l-au ucis lent. In paharele cu vin ale lui Paul au fost puse otravuri care ataca in primul rind inima, asa ca, la scurt timp, a facut un prim infarct. El nu inceta sa frecventeze restaurantele. A scapat cu viata, desi profesorul Negoita, de la Clinica intiia medicala, de la „Sfintul Spiridon“, nu-i dadea sanse. Repet, avea o sanatate de fier si acest infarct a fost pentru noi toti un soc. Atunci, am intrat la banuieli si l-am sfatuit sa nu mai bea in crasme. Scarba lui fata de securisti si activisti se revarsa, parca, si asupra lui insusi. La al doilea infarct n-a mai rezistat. A murit in patul lui. Tin minte cu exactitate: fusese la Iasi cu citeva zile inainte, ne vazuseram cu totii, era sastisit de viata, nu mai avea deloc volubilitatea si umorul de altadata. Ii cumparase nevestei vinete, zicea ca o sa-i faca o surpriza, ca-i placea salata de vinete, „pe la noi, pe la Dorohoi, n-au aparut inca pe piata“, a cumparat si un parfum de calitate, si ne-am despartit cu mare strangere de inima. Am fost anuntati ca a murit. Plesnise inima in multe bucati, asa i-au gasit-o la autopsie. La inmormantare, cortegiul se intindea pe vreun kilometru si ceva. Intr-un orasel ca Dorohoiul, asta insemna ca Paul era iubit de multa lume. Pe acest om au voit securistii lui Ceausescu sa-l faca asasinul scriitorului disident. Compromisul, imi pare rau sa spun, dezonorant, pe care l-a facut prietenul meu, intrand in acest joc murdar, platit in cele din urma cu viata sa, are si o consolare pentru mine, daca de conso­lare poate fi vorba: mi-a dezvaluit, inca o data, adevarata fata a Securitatii. Eu credeam ca isi schimbase naravurile din vremea lui Dej, cand, copil fiind, am simtit fierul rece al pistolului in gura, pus de-un securist ca sa-mi tradez tatal. Trebuia sa spun unde se ascunde chiaburul. Dar nu a fost asa. Atunci actiona pe fata, cu niste brute analfabete, acum, avand unelte mai scolite, voia sa treaca drept o institutie patriotica, care lucra cu miinile curate.

Episodul dramatic, al carui personaj a fost un anonim, putin debusolat, putin aventurier, putin iresponsabil, putin naiv, putin ratat, arata ca ticaloasa institutie nu se dadea in laturi de la nimic“.

29. „JE SUIS D’ACORD, A CONDITION DE . “

Pe creasta Dealului Ursului, unde vazusem lupi odinioara, harjonindu-se, privesc un arbore falnic. Ma indrept sa-l cuprind, sa simt racoarea cupolei. E arsita. Poate-i stejarul solitar, imi spun, scapat din padurea taiata. Cei trei brazi nu mai sunt. Tarani bezmetici, mereu cu topoarele sub brat, ca si cum s-ar sfarsi lumea cu ei, le-au retezat seva. Ma apropii cu teama si exultare. Un tanar barbat, imbracat ca un dandy, politicianul tasnit dupa zavera, taie din trunchiul stejarului bucati mari, precum halci din trupul unui zimbru singuratic. Se ivi Seniorul, inalt, putin adus de spate, carunt, cu voce ragusita de-atata umezeala, la Aiud, cu Kent-ul fumat ca un nobil – recupereaza, gandeam, timpul chistoacelor, zvarlite de gardieni burtosi – si zice: „Stai, nu-l cioparti ! N-o sa-l dobori, asculta-ma. Dar il ranesti de moarte. Atata avem“. Barbatul tanar se sprijini in topor, surazand dulce-siret: „Je suis d’accord ! A condition de . “ Cordial, Seniorul ii intinde mana si pleaca mai departe, aprinzand alt Kent, invaluit intr-un halou otravit .

30. PETRECANIE CU AMBULANTA

Nu m-a mirat prea mult, atunci cand am primit invitatia telefonica de la patronul firmei „Samit“ de a lua parte la o agapa, la vila sa cea noua. Chiar asa mi-a zis: „O agapa, intre oameni de onoare. Veti vedea, o sa va simtiti bine“. Il cunoscusem, in treacat, la inaugurarea Camerei de Comert. Dupa taierea panglicii, dupa discursurile sterpe, pe care nu le asculta nimeni, si sfintirea obligatorie, cand s-a trecut la cea mai asteptata parte a momentului, a venit spre mine, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. A tinut sa-mi ciocneasca paharul cu vin. Am schimbat cateva vorbe conventionale, eu ma intrebam ce vroia omul de la mine, iar el imi dadea sa inteleg ca ma stie bine. Si cam asta a fost cunostinta noastra. Este adevarat ca, dupa ce scrisesem, in vreo doua randuri, despre masivele si suspectele exporturi de berbecuti in lumea araba, care au si dus, in scurt timp, la falimentarea intreprinderilor agricole de stat care se ocupau cu asa ceva, este adevarat ca am primit cateva semnale de la patronul de la „Samit“, atunci auzisem de firma aceea, ca ar vrea sa stam la un pahar de vorba. Am refuzat intrevederile. Nu intelegeam ce rost are sa raspund acestor semnale ciudate, atata vreme cat nu pomenisem nici macar o singura data numele firmei „Samit“, din simplul fapt ca nu stiam atunci ca aceasta se afla la capatul firului, ca ea incasa comisioanele cele mari. Cum nu stiam nici ca acea firma se afla si la originea taierilor barbare de paduri din partile Neamtului si Bucovinei si a exporturilor de cherestea, cu garnituri intregi de tren, in Occident. Nu facusem inca vreo legatura intre articolele publicate intr-un ziar central si acest patron, devenit cam peste noapte important om de afaceri. Un imbold, confuz totusi, m-a facut sa dau curs acestei invitatii, de asta data, facuta limpede, direct, cu multa deferenta. Mi-am zis ca n-o fi foc sa-l cunosc pe amfitrion, mai cu seama ca, intre timp, prinsesem ceva fire care duceau la el, in legatura cu exporturile de cherestea si cu altele. Intuiam ca nu va ataca subiectul in nici un fel. Si aveam sa ma conving ca nu ma inselasem. Voia, cu viclenie trucata in politete dezinteresata, sa ma capteze in cercul sau, fie si temporar, sau sa fiu vazut intre ai sai, ca apoi sa ma compromita cine stie cu ce. Cunosteam trucul. Stiam ca trebuie sa fiu foarte rezervat in opinii, chiar monosilabic, daca se putea, lucru care nu-mi sta in fire. Doream sa cunosc specimenul si ce anturaj si-a creat. N-am avut multe surprize. De la primirea invitatiei si pana la sindrofie, vreo trei zile, aflasem de la colegi de-ai mei, performeri in investigatii, destule date despre acest ins, altfel foarte sters pentru mine, asa cum imi ramasese in memorie de la fugara noastra intalnire. Patronul firmei „Samit“ era insa un histrion innascut si isi cultivase aceasta trasatura in anii de servicii prin restaurante, moteluri, baruri, avand de-a face cu o lume extrem de diversa, de la soferi de TIR-uri, care transportau carne si branzeturi in fosta Uniune Sovietica, poposind la „Caprioara“ pentru o ciorba de burta si o fetita de-o noapte, pana la ofiteri de Securitate si Militie, activisti din nomenclatura, procurori, chiar si musafiri din tarile fratesti.

Am luat un taxi si iata-ma la „Samit“. Doi barbati, unul, intre doua varste, cu o fata cenusie, uscata, cabalina, imbracat intr-o salopeta uzata, celalalt, un tanar solid, cu alura sportiva si chip luminos, in uniforma de bodyguard, faceau curatenie in curtea mare. Perimetrul din fata vilei uriase, de o monumentalitate greoaie, latareata, de fapt, ii puteai zice, la o adica, si palat, daca nu discreditai cuvantul, asociat, de regula, unui edificiu somptuos-rafinat, cu stil inconfundabil, cu blazon, care va sa zica, perimetrul, placat cu bucati de marmura alba si rosie, trebuia sa luceasca ca sticla. Cacafonia apartine patronului, asta era cuvantul de ordine al lui domn’ Mitu. Asa-i ziceau salariatii, mai toti, lucratori la negru pe la firmele lui Cicerone Mitulescu. Prietenii apropiati, vechii lui prieteni, ii ziceau simplu: Cici. Cum era cunoscut de pe vremea cand slujea ca ospatar, apoi, sef de sala, pe urma, destul de repede, sef de unitate la motelul „Caprioara“, unde trageau, discret, si securistii, si militienii cu grade superioare, si directorii de fabrici mari, cu produse cautate, sefi de depozite en-gros, si studenti arabi cu multi dolari in buzunar. Suna cam feminin apelativul asta, Cici, insa poti sa opresti gura lumii ? El ar fi vrut un nume mai sonor, aspru, care sa defineasca masculul. Ghinionul lui, asa ca accepta, impacat, sa i se spuna si domn’ Mitu. In motelul acela de la marginea orasului, inconjurat de paduri, numit „Caprioara“ prin vointa unui prim-secretar, mare amator de vanatoare de cerbi si caprioare, deh, avea model pe seful suprem, de aceea, se si amenajase, cu bani multi, o rezervatie de vanatoare in preajma, cu ocoale de sarma, cu portite, cu cabana, pazite permanent de o familie platita de la bugetul gospodariei de partid, acolo se refugiau si activistii din anturajul guvernatorului judetului, ca sa scape de ochii lumii, de telefoane sacaitoare, de maharii cei mari de la Bucuresti. Cand venea primul-secretar, cu gasca lui, la un chiolhan tovarasesc, motelul se golea, iar in usa restaurantului era plantat un baiat cu parul tuns scurt, bine cladit, nu neaparat cu ochi albastri, dar oricum, cu o privire rece, cenusie, goala. In acei ani, s-a ridicat Mitulescu la rang de sef de unitate, preferat de nomenclatura, sa-i faca mesele festive, sa o intretina la glume, cateodata, desucheate, sa-i adune pipite, chiar din sanul generos al studentelor, unele, impinse in tot felul de asociatii si comitete. Cei mai buni furnizori de prospaturi studioase erau tot flacaii arabi, studenti cu taxa in dolari, care aveau nevoie de o diploma europeana in tara lor, flacai bine verificati de baietii nostri cu epoleti ascunsi. Siguranta totala. Cand tovarasii o luau tare pe ulei, Mitulescu alunga orchestra localului si aducea lautari pe spranceana, sa le picure in urechi mesenilor cantece de pahar, din mahalalele lor de altadata. Cantece de dor si jale, din satele de pe unde fusesera adusi sa ridice fabrici si uzine. „Veneau la motel si delegati din tari socialiste, din CAER, seful oficiului de turism nici nu-mi trecea prin fata, abia daca indraznea sa-mi trimita revizia la sfarsit de an“, se lauda Mitulescu unui amic din acele vremuri nu demult apuse. „Stiu chestiile astea, draga Cici, tocmai mie imi spui, ii raspunde patronul de la „Geo Impex SRL“, fostul ofiter de Securitate, Ion Ciocanea, care-si botezase firma cu numele de alint al fiului sau, Gheorghe. Doar puneam impreuna „plosnitele“ sub mese, in vasele cu flori, in veiozele din camerele unde se giugiuleau tovarasii nostri“. Si radeau de se tineau cu mainile de burtile lor proeminente, proptite de mesele incarcate de vinuri si carnuri la gratar. Se clatinau si mesele. Cicerone Mitulescu, devenind dintr-odata serios, o seriozitate sireata, avea insul ceva har teatral, ii zise prietenului: „Lasa, mai, Nelule, doar si Bush a lucrat in serviciile secrete, si nu oriunde, ci la CIA, si nu un oarecare lefegiu. Noi n-am fost decat niste pioni, acolo, intr-o structura. N-am aparat noi interesele tarii ? Partidul era tara. Si-apoi, ne-am ascutit mirosul pentru vremurile astea, pe care, ce-i drept, nu le-am ghicit ca or sa vina in timpul vietii noastre . Socialismul parea sa fie vesnic. Uite ce fler am avut si cu numele firmei. Ce-ti spune tie cuvantul asta, Samit ? Nu cred ca-ti trece prin cap. Tu, cu rusa te-ai obosit pe la scolile alea de la Baneasa. Eu, cu protocoalele, cu fetele astea ale mele, care ciripesc numai engleza, de la gradinita. Le-am pus profesoare sa le invete. Cati dolari m-au costat meditatiile lor, numai eu stiu. Parca am presimtiti ca va da capitalismul peste noi. Si tot noi il facem, draga Nelule. Cum sa nu-l facem, daca l-am invatat in dragutul de socialism ? Noi l-am dezvoltat multilateral, mai pe din dos, dar l-am dezvoltat. Si zambi complice. Samit, baiatule, nu stiu cum se scrie exact, dar asta se cheama intalnire, in engleza. Ce facem noi, aici, o intalnire, nu? Ce fac americanii si rusii, ca sa mai puna lumea la cale ? Un samit. Cand ii zic unui afacerist din Occident, la telefon, ca vorbesc in numele firmei „Samit“, il dau gata. De unde sa stie tampitul ala din vest ca aici e vorba de Sandu, frate-miu, si Mitulescu“. Si dadu drumul unor hohote homerice, fara sa-l antreneze prea mult in acea veselie debordanta si pe Ion Ciocanea.

Mitulescu incepuse, timid, prin relatii statornicite de pe vremea cand fusese sef de motel si facea aprovizionarea de la IAS-uri si ferma partidului, incepuse cu export de fasole boabe si de berbecuti. Pentru ca berbecutii se terminasera, ca si fermele de stat, s-a apucat de vandut cherestea. Numai pe Vest. Stia destui ingineri silvici, sefi de ocoale. Cati nu trasesera la el, la motel, si-i ospatase ? Cate hibe nu le stia ? Se profilase si pe export de fier vechi din intreprinderile falite, mana-n mana cu directorii firmelor „capusa“. Treaba mergea struna. Din vreo doua banci lua credite cat poftea. Ajunsese la o cifra de afaceri cat nu aveau toate fabricile din oras la un loc. Dupa ce cumparase hale de productie, depozite la preturi negociate la un pahar cu whisky, construise si acest palat, hai sa-i zic asa, care trebuia sa fie sfintit in acea zi, cu mare pompa. In ultimii ani, se purta moda sfintitului, dadea bine la popor, de care, inainte de decembrie 1989, nici nu se pomenea. „Spala bine, Toadere, ca daca vede bosu’ oleaca de mizerie, stii ca te baga si te scoate de nu te vezi“, ii zicea bodyguardul paznicului, care plimba jetul de apa peste pavimentul venetian din curtea cea mare. „Ei, si ce ? Il fac eu sa-si aduca aminte de vremea cand era ospatar. Doar n-o sa ma dea afara. Am impartit aceeasi paine in tineretea noastra, stim atatea unul despre altul . “ „Tocmai, de aceea. Nu te baza pe asta, Toadere. Te credeam mai destept. Lumea uita de unde a plecat si chiar nu-i place sa i se aminteasca trecutul. Pe urma, orice ar face unul ca domn’ Mitu, n-ai unde te plange. Tu nu vezi ce relatii are ? Mai ceva ca inainte. Ai sa-ti dai seama si acum, cand or sa inceapa sa curga invitatii. Fii om cu scaun la cap, ca, uite, imbatranesti si dumneata tot cu gandul la tinerete esti, la anii cand mancai, poate, din aceeasi oala cu patronul. Gata, s-a terminat. De aia ai ramas cu furtunul si domn’ Mitu cu „Nissan“-ul, incerca s-o dea pe gluma tanarul. „Asta-i drept. Cu banii faci orice. Si-nainte si acum“. Si paznicul se avanta cu jetul desupra pavimentului, apoi, reduse presiunea apei si uda gazonul, trandafirii, arbustii ornamentali din fata, pana si trotuarul din strada, asfaltul. Il cuprinsese un zel nebun. „Daca ploua, toata munca noastra e ca o belea“, comenteaza paznicul ca pentru sine, sa-si mai indulceasca amarul. „Noi ne facem datoria, incolo, cum o vrea Dumnezeu“, ii raspunde bodyguardul, fost luptator la un club profesionist, scos din viata sportiva, se spunea, pentru o bataie de pomina intr-un bar din Budapesta, cand fusese intr-o competitie. Iesise scandal mare. Delegatia noastra a platit o amenda grea, iar la intoarcerea in tara s-a hotarat ca acest tanar cu vocatie de campion sa nu mai aiba dreptul sa reprezinte vreun club. A fost scos din viata sportiva. Gurile rele spuneau ca incaierarea iesise de la o Ilonka, o dansatoare trasnet, care se lipise de luptatorul nostru. Mitulescu a auzit de el de la un fost ofiter-instructor la trupele USLA, care isi facuse firma de agenti de paza si protectie, si l-a angajat. Avea nevoie de un asemenea barbat. „Psst, taci dracului, ca vine maiorul si ne toarna“, sopti paznicul. Intr-adevar, dinspre magazia cu scule, venea catre ei, in inspectie, un individ la vreo saizeci de ani, robust, aproape patrat, cu vinisoare visinii in obrazul rosu, cu mers apasat, de militar. Un fel de intendent al firmei „ Samit“, veche cunostiinta de-a lui Mitulescu, fost maior de Securitate, trecut in rezerva pentru prea-publicele excese bahice, plasat ca administrator la cel mai mare abator din oras. Omul care-i facea rost sefului de la „Caprioara“ de muschi filé, de salam de Sibiu, in anii cand aceste produse nu se gaseau decat pe mesele catorva. Cand abatorul a inceput sa se duca de rapa, asta prin 1991, maiorul a venit la Mitulescu. I-a zis scurt pe doi: „Cici, ai nevoie de mine si eu de tine. Stii ca am lucrat la cadre, cunosc pe multi si sper ca n-ai uitat sprijinul pe care ti l-am dat atunci cand seful de la OJT voia sa ti-o coaca. Prea il calcai pe batatura. Adevarul e ca se temea sa nu-i iei locul, dar l-am avertizat ca esti sub protectia noastra. Este drept, ne-ai adus servicii, suntem legati pe vecie, Cici, asa ca-mi ofer si eu serviciile“. Si a fost tocmit om la toate. Ochii si urechile bosului. Nu-si pierduse dexteritatile. Ba, le exersa cu multa placere, amintindu-si de vremurile cand lucra la inspectoratul „ochiul si timpanul“. Avea si pensie, Mitulescu ii facuse un salariu frumos. „Viata lunga sa ai, nea Carja“, ii urau prietenii. Atata le-a zis celor doi: „Intindeti covorul rosu, de la poarta pana pe terasa. Si inchideti cainii“.

Bodyguardul m-a condus la patron. Cum am pasit in biroul sau, surprinzator, foarte elegant, modern, probabil, un decorator cu bun gust isi spusese cuvantul, m-a intampinat jovial, pasind catre usa, usor leganat, cum calca mai toti oamenii corpolenti, si mi-a strans mana cu amabilitate, parca, masurata. „Fiti binevenit, va asteptam, ma bucur ca ati acceptat invitatia, spuse Mitulescu, rostogolind cuvintele. O sa se ocupe de dumneavoastra luptatorul nostru – si-l arata pe bodyguard –, dar pana ne intalnim la masa, va rog sa ciocnim un whisky mic“. A luat din bar o sticla si a turnat in doua pahare de cristal licoarea galben-ruginie, apoi, a adus doua cuburi de gheata si apa minerala, in doua pahare inalte. Fiecare miscare, precisa si lenta, parca, odihnitoare, facea parte dintr-un ritual. Se vedea ca era meserias, ca nu-si uitase indeletnicirea, care ii crease multe relatii statornice, mult simpatii. Am schimbat cateva cuvinte de convenienta si a iesit, nu inainte de a-i reaminti tanarului luptator sa aiba grija de mine. Si a mai precizat ca bodyguardul e student la stiinte economice. „Castig si eu un ban aici, ca sa am cu ce ma intretine si sa-mi platesc taxele la facultate,“ mi-a zis tanarul, cand am ramas in doi. Sincer, i-am apreciat eforturile si i-am si spus-o. L-am rugat sa plece la treburile lui, sa nu se simta obligat sa ma intretina, ca nimeresc eu sala aceea de protocol, care nu putea fi decat la parter. Mi-a confirmat ca da, „dupa ce intrati in holul mare, pe scarile principale de la intrare, pe dreapta este sala“. La iesire, s-a oprit cateva minute, cu mana pe clanta, si mi-a spus: „Daca o sa auziti de nenorocita aia de intamplare de la Budapesta, sa stiti ca am fost atras intr-o cursa. Trebuia sa mi se plateasca o polita de catre securistul grupului. Cand am fost in Germania, voia sa-l pun in legatura cu o ruda de-a mea din Vest si eu n-am vrut. O sa va mai povestesc, daca ne vom intalni. Sper ca nu aici. De altfel, ruda aceea va fi in seara asta aici. O veti vedea si cred ca o sa va placa. Daca i-as fi facut pofta securistului, as fi fost un ticalos fara pereche, iar doamna Kati ar fi rupt orice legatura cu mine si cu neamul meu. Vreau sa va mai spun ca mai am un an si termin facultatea si plec. Va doresc din toata inima petrecere placuta“. A iesit. Misterios personaj, mi-am zis. Oricum, agreabil si, se pare, loial.

Prima masina trasa in curte, un BMW rosu metalizat, a fost aceea a arhitectului Norbert Ciobanu. El facuse proiectul acestei vile, care de la distanta, parea un hambar urias, cu etaje si multe balcoane. Pana la acest proiect, un amestec de stiluri, in care arhitectul pusese cam tot ce stia si visa el de ani si ani, nu proiectase decat blocurile pe care le vedem peste tot in tara, niste paralelipipede din beton. Mi-amintesc acum ca, in urma cu multi ani, cand lumea credea, ce naivitate, ca poti avea un punct de vedere critic fata de ceea ce se construia in aceasta tara, un vestit arhitect, Octav Doicescu, la o intalnire de breasla, a pus pe masa dezbaterii imagini fotografice reprezentand blocuri, cartiere din orasele patriei. Si i-a poftit pe colegi sa spuna de unde este fiecare imagine. Foarte putine au putut fi identificate. Confuzie totala. Arhitectul provocator a dorit sa atraga atentia celor care dirijau treburile statului ca e nevoie de personalizarea constructiilor de locuinte, a noilor cartiere, in functie de fiecare asezare urbana, de respectarea unor minime criterii estetice, fie si in constructia de blocuri. Culmea „liberalismului“, dezbaterea a fost si publicata intr-o revista de cultura de mare prestigiu si tiraj. Lucrurile, insa, stim prea bine, nu numai ca nu s-au indreptat catre directia ceruta de arhitectii cu personalitate accentuata, dimpotriva, s-au agravat si mai mult. Cateva proiecte standard circulau de la un oras la altul, iar arhitectii nu se mai puteau numi arhitecti, ci reproducatori, cu foarte nesemnificative interventii, de proiecte. Dovada ca toate cartierele noastre seamana izbitor intre ele, sunt cenusii, adesea, niste ghetouri in care vietuiesc, intr-o proportie coplesitoare, familii din asa-zisa clasa muncitoare, de sorginte rurala, mai mult, lumpeni, fara nici o caramida in proprietate din acele custi de beton. Nici sateni, nici oraseni, oameni fara identitate si fara orizont. Indivizi-masa, care aveau sa strige pe strazile Capitalei, in vara anului 1990, sloganuri cutremuratoare.

. Si-acum, domn’ profesor Ciobanu Norbert – pentru ca ajunsese si profesor la noua Facultate de Arhitectura din oras – a inteles ca oferta patronului de la „Samit“ este sansa vietii sale. Altfel, era un personaj simpatic la chefuri, tare in bancuri in doi peri si patimas dansator. Tanara care il insotea, o bruneta voluntara, frumusica, foarte ingrijita, ca pentru o parada a modei, ii fusese studenta. Dupa divortul de a doua nevasta, se oprise la aceasta arhitecta, care traia din comenzile domnului profesor. „Pe unde-i domn’ Mitu, baieti ?“, intreba, formal, arhitectul pe oamenii care trebaluiau prin curte. Si, fara a mai astepta raspunsul, deschise portiera dinspre locul in care statea tanara insotitoare, cu gesturi studiate, parodiind, parca, curtenia cavalerilor medievali. „Hai, dragule, nu te prosti“, ii zise ea moale. Se indreptara catre salonul cel mare. Era om de-al casei, deseori venea pe la Mitulescu, se imprietenisera la catarama. Patronul era magulit de amicitia domnului profesor universitar, iar Norbert Ciobanu profita de aceasta prietenie. Drept este ca nu-l jumulise prea tare pentru proiect si-i aranjase toate formalitatile cerute pentru constructia vilei. Avea si el un loc unde tragea la o friptura de calitate, la un pahar cu vin bun, la un whisky original. Vreme de doi ani, cat durase lucrarea, aceasta relatie se consolidase si se putea spune ca isi cunosteau pacatele si bunele intentii atat de mult, incat n-aveau cum sa nu devina amici. Dupa cateva minute, intra in curtea cea larga un „Volvo“ masiv, sclipitor ca argintul indelung slefuit, in care se aflau patru persoane: seful Garzii Financiare, directorul unei banci unde avea Mitulescu linie de credit netarmurita, cu nevestele. Automobilul era proprietatea finantistului. Se invoisera sa vina cu o singura masina. Cele doua familii erau prietene de pe vremea cand barbatii lor lucrau la Militia economica, in acelasi birou, ca ofiteri. Flori, imbratisari lungi cu gazdele, pupaturi, cadouri de casa noua, cutii mari legate cu panglici aprinse, pungi incapatoare. Nevasta lui Cicerone Mitulescu, o femeie stearsa, maruntica, un fel de umbra a barbatului ei, solid, vital, agresiv in miscari, dar si felin cand era cazul, bun de gura la ocazii anume si extrem de zgarcit la vorba in alte imprejurari, nevasta zicea mereu, ca un papagal: „Vai, dar nu trebuia, vai, dar nu trebuia“. Se vedea de la distanta, nu era nevoie sa fii nu stiu ce psiholog fin, ca sa-ti dai seama ca acesti musafiri erau mult asteptati si iubiti de gazde, din motive lipsite de subtilitate. Musafirii, iarasi se observa cu ochiul liber, erau flatati de asa primire. Li se cuvena, era dreptul lor sa se bucure de caldele imbratisari ale lui domn’ Mitu si ale nevestei sale, tovarasa lui credincioasa, pe orice vreme. Colonelul Anton Pruna, de la Politia judiciara, si nevasta-sa, doi zdrahoni, parca erau frate si sora, asa semanau – se spune ca doi soti care se inteleg foarte bine, de la o vreme, tind sa se confunde, la minte si la trup –, obisnuitii casei Mitulescu, au fost primiti ca de obicei. Cu efuziuni familiale. Masina politistului, un „Opel“ de mare capacitate, a fost parcata imediat de paznic intr-unul din garaje. Semn ca stia lectia. Au mai venit si alti musafiri, dar nu de calibrul astora. Neamuri alese pe spranceana, cativa prieteni de zi si de noapte, o lume de furnici, devotata patronului, harnica, saritoare in orice clipa, tacuta, in care Mitulescu se simtea ca pestele in apa. Ca pestele cel mare. Si preotul s-a bucurat de o primire aparte, insa, fara imbratisari si pupaturi. „Parinte, sa stii, aici-sa la mine, de la un timp, il tutuia si pe preot, mai cu seama ca il ajutase cu materiale la ridicarea casei parohiale, de asta data, o ascultase pe nevasta-sa, femeie bisericoasa, aproape habotnica, facea rugaciuni si matanii si pentru Cici, sa stii ca sunt oricand alaturi de biserica. Un sunet de clopotel, nu de clopot, fereasca-ma Dumnezeu, chiar si de cadelnita, si eu sunt gata sa pun umarul. Numai sa nu-mi ceri sa vin pe la biserica. Vin cand pot, doar vezi si matale cate am pe cap. Altfel, de unde as avea sa dau si pentru parohie ?“ „Lasa, dom’ Mitu, iau eu pacatele matale asupra mea, iar doamna Catinca plateste in fiecare duminica si-n sarbatorile imparatesti slujbe, pomeniri, ce sa te mai ostenesti. Domnul vede si intelege . “ Rasera amandoi, impacati. Dupa sfintirea vilei, lucru ce a durat ceva timp, sa treci prin vreo douazeci si ceva de incaperi, dispuse pe trei etaje, nu era de colea, au fost binecuvantate si mesele cu bucate si cate se mai gaseau pe acolo, potop de bucate si bauturi, de credeai ca se pot pravali dintr-o clipa in alta. Chiar daca gazda voia sa vin cat mai aproape de cercul sau intim, m-am asezat intr-un loc retras, spunandu-i ca ma simt bine acolo. N-a insistat. Insul avea fler. O fata din acelea care servea se ocupa, insa, destul de evident de mine. Nu apucam sa sorb o gura de vin, ca se si infatisa sa-mi umple paharul, indemnandu-ma, dulce, sa servesc cu incredere, ca „vinul este din soi ales, netratat ca in crasme“ si, daca vreau, poate sa-mi aduca alt fel de vin, numai sa spun ce preferinte am. Am trecut, prudent, pe apa minerala, pana la sfarsit.

Orchestra a dat semnalul de atac cu melodii lente, ca sa le mearga bine mesenilor aperitivele. Gustarile diverse – pastramuri si muschiuri, mezeluri fine, afumaturi din somn si pastravi, puse pe cetina de brad, vanaturi si aspicuri, rulade si icre negre, branzeturi, ceva mai putine, totusi, mai toti erau iubitori de carnuri dense –, gustarile se topeau vazand cu ochii. Se goleau sticle, se aduceau altele, se goleau platouri, se aduceau altele. Fusese angajata o echipa de chelnerite de la restaurantul unde era patron un amic de-al lui domn’ Mitulescu, iar patronul de la „Samit“ avea, si el, un insemnat pachet de actiuni acolo. Parca nu voia sa uite vremurile de alta data, de la „Caprioara“, care i se pareau si acum fascinante. Mereu le pomenea cu adanca nostalgie, desi atunci n-avea nici o catime din averea post-decembrista. Dar nu erau multi ca Mitulescu, tanarul Cici Mitulescu, maestru de ceremonii pentru tovarasi din nomenclatura, pentru colonei si generali din Securitate si Militie, pentru delegati din tari prietene, om de incredere in sistem. Era asteptat si amicul. Parca, toata acea lume postise zile in sir inainte de sindrofie si acum isi refacea snaga. La carnaciorii subtiri cat degetul unei domnisoare fragile, la gratare si sarmalute, canile cu vin se goleau ca sorbite de Setila din poveste. Lautarii incercara doua melodii de dans, una din ele, ceva intre folclor si cantec de mahala, preferinta patronului, om priceput, cu un refren – „omul bun si pomul copt“ – care devenise si slogan electoral al unui partid. Primul care se infipse in ring a fost arhitectul. Cu tanara lui achizitie. Barbatul o invartea pe femeie ca un domnisor de salon aristocrat. Avea abilitati, numai ca parea putin ridicol, cu pasii sai de rock pe o melodie cam lautareasca. Colonelul, cu fata lui carnoasa, frunte ingusta, urechi mari si buze rasfrante dispretuitor, de si-ar fi pus chipiu si epoleti de general, tot ca un momarlan arata, ii zise lui Mitulescu: „Arhitectul se poarta de parca ar avea douazeci de ani“. „Uite, de ce nu poti si tu sa bei un pahar cu vin . Lasa, bre, omul in pace ! Ii place viata, ce-i rau in asta ? Ia-ti si tu nevasta si invarte-o. Doamna abia asteapta. Ori vrei vreo fetiscana din acelea care ne servesc ?“, si-i trase usor un cot in coate politistului, asa, ca intre prieteni. Reclamatiile in ce priveau taierile de arbori si exporturile masive de cherestea, in care era amestecat si Mitulescu, se infundau la Judiciar. Totul devenea legal. Si, daca mai pleca vreun dosar la Parchet, se ungeau alte roti de masini luxoase, si rezolutia era gata: neinceperea urmaririi penale. Era asteptat si un procuror cu functie importanta la judet, dar acesta, probabil, mai circumspect, telefonase patronului ca a intervenit ceva urgent si nu mai poate onora invitatia. Insa, o sa se revanseze el cumva. N-avea nici o grija Mitulescu. Repeta figura. Ii lua pe procuror, pe directorul de banca, un tip vesel si mare amator de petreceri, pe colonel si se infundau intr-o padure, la cantonul silvic al sefului de ocol, de fapt, o vilisoara, unde trageau un chef de speriau ursii. La spartul chiolhanului il urca pe domn’ procuror in jeep si-i spunea soferului unde sa-l duca pe inaltul magistrat si sa aiba mare grija sa nu uite sa-i puna in holul casei cutia mare de carton cu afumaturi vanatoresti si lada cu sticle din portbagaj. Trebuia cultivat cu mare atentie, mai cu seama ca procurorul, parchetarul de staif, cum ii zicea intre amicii de suflet, se pricopsise si conferentiar la o facultate de drept, iar una din fetele lui Mitulescu trebuia sa termine odata si-odata acea facultate, sa faca rost si de-o diploma de licenta

Mult mai tarziu, cand sindrofia era in toi, pe poarta a intrat o masina foarte sic, un „Peugeot“ albastru metalizat. A deschis bodyguardul. Stia ca vine, astepa. Din limuzina a coborat o femeie inalta, supla, imbracata in negru, de la pantofi, ciorapi si pana la panglica lata ce-i tinea parul bogat, aramiu, lasat pe spate, incadrand un chip alb-mat, cu ochii mari, adumbriti de gene lungi. O femeie careia puteai sa-i dai douazeci si cinci de ani, dupa mersul zvelt, elastic si prospetimea tenului, asa cum se vedea in lumina artificiala a neoanelor, dar si patruzeci, daca te uitai atent, de aproape, la ochii verzui, severi, cu fine cearcane si riduri. Bodyguardul o imbratisa si o conduse in interiorul vilei, pe o scara laterala, intr-una din incaperile de la etaj. A lasat-o pe mana doamnei Catinca Mitulescu. Cativa musafiri, aflati pe terasa de la capatul scarilor frontale, la o tigara si o gura de aer proaspat, zarind-o trecand ca o umbra, intrebau in dreapta si-n stanga: „De unde a aparut fiinta asta ?“, „Cine-i doamna enigmatica ?“, „E nevasta bodyguardului ?“, „Cine-i tipa asta tantosa ?“, „De ce nu vine la masa, s-o cunoastem si noi ?“ Nimeni n-a putut da nici un raspuns. Colonelul, curios de moarte, l-a scormonit pe Mitulescu: „Si zici ca ai secrete fata de mine ? . “ „Toni, zau, daca stiu ce sa-ti spun in privinta asta. Nu stiu nici eu prea multe. Bodyguardul spune ca e verisoara-sa din Germania, se pare, intoarsa definitiv in tara. N-a venit la noi decat o singura data, adusa de bodyguard, cand am avut necazuri cu inspectorul acela incapatanat de la Fisc. Acum, este invitata speciala a nevesti-mi. I-a placut grozav de ea“. „Ei, parca tie nu-ti place !“, il intrerupe colonelul. Mitulescu nu lua in seama intepatura: „Baiatul ne-a dezvaluit ca verisoara asta lui este foarte priceputa in aranjamentul meselor boieresti, din acelea care se faceau in saloanele din secolul trecut, cand nu disparuse adevarata aristocratie, chiar asa mi-a zis. M-am uitat eu la ea cu mult interes, recunosc, insa, bodyguardul, istet, cu ochi ager, mi-a ghicit privirile si m-a pus in garda, daca iti imaginezi: „Domn’ Mitu, sa stiti ca nu-i din alea. Eu va avertizez ca barbat, sa nu patiti vreo rusine“. Si, la drept vorbind, ai vazut-o si tu, cu ochiul tau de politist, in tineretea ta de ofiteras, ai lucrat si la moravuri, zau ca nu-ti vine s-o faci pe craiul cu tipa asta, trebuie sa recunosti. Stii ca ma pricep si eu, ma rog, nu ca tine, dar femeia asta are ceva care nu-ti da ghes sa-i faci curte cand vrei tu. Si mi-a mai destainuit ca doamna Kati, Ecaterina o cheama, Ecaterina Mavru, dupa numele ei de domnisoara, este foarte priceputa in tarot, in dezlegarea zodiilor. Daca este asa, cu astea a dat-o gata pe nevasta-mea, a cucerit-o total“. „Bine, bine, dar de unde a adus-o bodyguardul ? Cum s-au reintalnit ? De ce a adus-o la tine, cand cu inspectorul ?“, nu mai contenea cu intrebarile politistul. „Parca ai face o ancheta penala, asa-ti turuie gura. Opreste-te. Prima oara, s-au revazut, mi-a spus omul meu, la Berlin, cand a fost intr-un turneu de lupte. Bine-nteles, inainte de bataia de la Budapesta. Cunosti episodul. Pe urma, ea a venit in tara. Si-atat. Nu ma intreba mai multe, ca nu stiu“. Colonelul dadu pe gat, cu grabire nervoasa, vinul din pahar si nu mai puse intrebari. Parea ca intrase in febra unor cercetari mentale.

Trecusera ore bune de petrecere. Ringul de dans era plin de trupuri in miscare draceasca, orchestra trecuse la batute, hore si sarbe. Lautarii stiau tipicul si mai stiau ca atata mancare si bautura trebuiau topite. Arhitectul nu mai ostenea sa-si rasuceasca fetita. Colonelul, comisarul de la Garda, contabilul sef de la firma, un barbat tanar, care statea mereu in preajma patronului, ca un slujbas docil, oricand bine dispus, se angajasera intr-un subiect la ordinea zile: cine castiga alegerile din toamna. Colonelul era sigur ca invingator va fi tot batranul activist, trecut prin ciur si darmon, obisnuit sa spuna orice, cu o seninatate cuceritoare pentru alegatorul credul: „E versat, domnilor, conchise superior, ca si cum numai el stia niste secrete. E politician adevarat, ce mai. De el are nevoie poporul roman, tara, nu de ageamii“. Contabilul, timid, incercand sa-l contrazica: „Pai, domn’ colonel, daca vrem sa schimbam ceva, avem nevoie de oameni noi. Or, tatucul e cam vechi, nu va suparati, studii la Moscova, functii mari, si pe timpul lui Dej, si pe timpul lui Ceasca. Eu nu zic de profesor, ca nici mie nu-mi place, dar ministrul care stie atatea limbi traine, de la tata mamei, cum se spune, cu relatii in lumea din Vest, ce parere aveti ?“ „Un gigolo ! Un individ ca asta vrei dumneata sa conduca o tara ca lumea ? Asta-i bun pentru un eventual minister al treburilor femeiesti. In cel mai bun caz, la vreo ambasada, ca stie sa ciripeasca frumos si minte cu zambetul pe buze. Si-apoi, cine zice ca trebuie schimbat ceva din radacini ? N-am dreptate, comisare ?“ Fostul coleg de la Militie ezita sa dea un raspuns. Se mai gandea. Mitulescu interveni si puse punct discutiei: „Cunoasteti parerea mea. Sa vina cine-o veni, dar sa ne lase pe noi, care dam o paine si altora, sa prosperam, sa nu ni se mai puna bete-n roate. Iar cu politica, gata. Si cu discutiile despre afaceri. Politica si afacerile se fac in liniste, cu capul limpede. Ce trancanim noi, aici, este barfa. Taclale de doi bani. Ati venit la petrecere, apoi, petreceti, domnilor invitati!“ Si, galant, o lua la dans pe sotia colonelului, iar gradatul in civil se simti obligat s-o ia la o invarteala pe madam Mitulescu. Stia ca-i place. „Are dreptate, domn’ Mitu, zise si preotul, care, parca, atunci isi aduse aminte ca trebuie sa plece. Se ridica, impreuna ceremonios mainile la pieptul generos, ca pentru o rugaciune, si binecuvanta din nou casa si vila. O masina a patronului il duse la casa parohiala. Buzunarul larg al anteriului primise, discret, darul lui Mitulescu, un consistent plic cu bancnote. Cam cat dadea leafa unui muncitor de-al sau pe o luna. Ciudat om, Mitulescu: foarte generos cu invitatii, risipea zeci de milioane pe petreceri ca acestea, zvarlea cu milioane in stanga si-n dreapta pentru ziua onomastica a unui amic, insa, era tare strans la punga, chiar zgarcit, cand venea vorba de plata celor care lucrau pentru el, la firme. Arhitectul, cand se afuma, i-o trantea uneori: „Draga Cici, tu ai totusi o mentalitate de bolsevic sarac, scapat la butoiul cu miere, ori de capitalist nevolnic. Gaseste, domnule, un echilibru ! Si pacatul mare este ca nu vad sa te mai poti schimba. Probabil, asa ai sa mori“.

Veneau cafelele, al doilea, al treilea rand, cine mai stia, placintele poale-n brau, calde, cu branza de oi sarata, ca sa mearga vinul, saleuri si pateuri, alune si fructe, fructe tropicale pentru doamne simandicoase, grijulii cu silueta lor, precum tanara arhitecta, care mai mult ciugulise din bucate, cu toate indemnarile doamnei Mitulescu. Torturile, etajate, cu frisca, fructe, ciocolata, dupa preferinte, pastrate intr-un spatiu frigorific, nu fusesera inca puse pe masa. In frapiere, se auzea si zgomotul acela aparte al sticlelor de sampanie, ciocnindu-se de bucatile de gheata. Buteliile erau frecvent rotite de chelnerite. Platourilor cu resturi – bucati mari de muschi la cuptor, pui intregi rumeniti – bolurilor cu saramura de crap le luau locul platourile cu placinte aburinde, cu carnaciori crocanti si saratele apetisante. Trecuse bine de miezul noptii. Petrecerea se muta, in buna parte, afara, pe terasa incapatoare, acoperita, pentru orice eventualitate, cu o prelata roz. Incalziti de bauturi si mancaruri consistente, muzicantii pareau neosteniti. Au venit pe terasa si dansul s-a incins mai aprig. Ici, colo, mai vedeai cate doi-trei oameni stand la o parola. In pauzele de dans, ceva mai mari, acum, musafirii se indreptau catre mese, sa mai goleasca un pahar cu vin rece, aburos, sa mai legumeasca cate o bucata de carnacior, sa mai soarba cate o inghititura de cafea. Mitulescu, cu o sticla patratoasa, brumata, de whisky sub brat, ii trase mai la o parte pe colonel, pe comisarul sef si pe directorul de la banca. Le stia tabietul. Dupa atata mancare grea, mergea ceva tare. Am iesit si eu pe terasa. Contabilul veni langa mine, nu stiu daca din proprie initiativa, sa ma intretina. Prefeream sa fiu singur, ceea ce la o petrecere este aproape imposibil, si sa ma uit la spectacol. Conversatia cu acest barbat, inca tanar, cumsecade, dupa toate aparentele, ma plictisea pana la somnolenta. Un fel de a zice conversatie, pentru ca el vorbea despre acelasi subiect, alegerile din toamna, crezand probabil, ca ma intereseaza, iar eu mai mult dadeam din cap, aprobator, precum un cal care se apara de muste in toiul caldurilor insuportabile. Oboseala imi dadea tarcoale si, de altfel, ma gandeam sa plec. Vazusem ceea ce era de vazut. Nu stiu cum, Mitulescu mi-a prins privirea si mi-a facut un semn amical, se vedea foarte bine ca e bine dispus, sa venim in cercul lor. Dintr-odata m-am inviorat si i-am raspuns, tot prin semne, ca mai stau la o conversatie si venim negresit. Cand m-am apropiat la vreo doi pasi de ceata celor patru, colonelul, mefient ca-ntotdeauna, desi nu avea nici un motiv fata de amicul Cici, arunca o vorba: „Si zici ca asta-i marfa, marfa ?“ „Mi-am inselat eu vreodata prietenii, Toni ? Zi si tu, aici-sa, de fata cu toata lumea. Ca ma stii de-o viata. La motel, pe vremea raposatului, unde ai baut tu cel mai bun whisky ? Hai, marturiseste ! Johnny voiai, Johnny aveai, Balantines voiai, Balantines erai servit . Si-acum, imi vii cu scheme din astea ?“ „Ei, parca, occidentalii astia n-au si ei falsificatorii lor ! Nu-i asa, domnule ziarist ?“, mi se adresa politistul direct, insinuant. Ca sa nu intind vorba, si-asa n-aveam nici un chef de discutii, mai cu seama contradictorii, i-am zis ca sunt si la capitalistii aia din Vest falsificatori, dar acolo exista siguranta ca vor fi prinsi, dati pe mana justitiei si pedepsiti. „Si vreti sa ziceti ca la noi este altfel ?“, nu se lasa colonelul. De ce voiam sa scap, nu scapam: polemica sterila cu niste oameni ale caror idei erau fixate in creier de douazeci-treizeci de ani si pentru totdeauna. Ar fi fost o discutie a surzilor. Reactiile lor la noile provocari politice, dupa ce ascultasera orbeste de partidul unic, erau conjuncturale, oportuniste, ipocrite, iar uneori chiar agresive, sub pretextul parsiv ca apara ordinea statala, indiferent daca acea ordine putea fi stramba, perversa. Asa ca i-am facut o concesie, care i-a adus pe buze un suras lat, satisfacut, putin cinic: „Domnule colonel, nu ma indoiesc ca mergem pe calea cea buna, drum de intoarcere nu mai este, iar dumneavoastra, politistii, aveti un cuvant greu de spus pe aceasta cale“. „Nu te pune, dom’le, cu Politia, ca acum te cumpara, acum te vinde“, mi se adresa jovial arhitectul, care venise si el in grup, pentru doua minute – preciza – sa traga iute un pahar cu tarie adevarata. Si disparu in labirintul incaperilor pe care le cunostea atat de bine. Nu se stie de unde aparuse si fratele lui Mitulescu, un soi de administrator al firmei, omul cu cheile de la magazii, pivnite, depozite, adus de la tara, dupa ce falimentase o ferma de stat si o pravalie, finantata tot de Cici. Avea in brate o cutie mare de carton, cu adresa expeditorului. I-a pus-o in fata politistului. Era clar: bautura venea din Occident, de la mama ei. „Uitati, domn’ colonel, adresa, tara de origine“, ii invita politicos fratele patronului. „Bine, bine, barbate !, zise cu ingaduinta colonelul. Mai toarna atunci, ca sa-i putem aprecia valoarea“. Dupa vreo jumatate de ceas, la bratul arhitectului era doamna Kati, maiestuoasa, aproape grava, poate, mai mult absenta, uitandu-se peste capetele tuturor petrecaretilor. El se abatu putin din drumul catre ringul de dans si le sopti ceva muzicantilor, care si incepura sa cante un tangou de demult. Cuplul se lansa intr-un dans, in care nu stiai cine-i barbatul si cine-i femeia. Foarte putini oameni intrara in ring. Iar tanara cu care venise arhitectul, domnisoara fragila si tacuta, parca intrase in pamant. Ceilalti, grupuri si grupulete, priveau perechea, arhitectul si doamna de o frumusete rece. Pasi usori, laterali, cap langa cap, trup langa trup, maini intinse intr-o prelungire de zbor, arcuiri pana la pamant, apoi, zvacniri patimase in ritm sacadat, rasuciri pe sub mana, insurubari, din nou, miscari lente, cu jar ascuns, preludiul unor noi izbucniri cadentate, piruete, fandari periculoase, incolaciri bruste de trupuri, potolite ca prin farmec de acodurile languroase ale melodiei latino-americane. Un final brusc, intr-o inlantuire a trupurilor, salbatica, misterioasa a starnit aplauzele asistentei. Dansatoarea, vazuse oricine ca ea condusese jocul, la fel de sobra, ca si cum n-ar fi interesat-o nici o secunda aplauzele, s-a retras in vila. Arhitectul, aprins la fata ca un mac purpuriu, cu broboane de sudoare pe frunte, s-a oprit in cercul unde erau aceiasi amici. „Dati-mi repede un sprit rece, ingaima cu o placere greu stapanita. Femeia asta m-a terminat. Dar nu-mi pare rau, sincer sa fiu, as fi un farsor. In plus, am aflat ce-i cu ea. Atat cat a vrut sa se confeseze. De aceea, am si stat cu ea la o vorba, nu puteam s-o invit, asa, tam-nesam, la dans. A acceptat cu greu invitatia, si trebuie sa va marturisec ca tangoul a fost preferinta sa“. Politistul iesi din apatia pe care o afisase pana atunci si il indemna pe arhitect sa povesteasca ce stie, ce-a aflat: „Zi-ne dom’le, odata, ce-i cu tipa asta !“ „Nu te ambala, colonele, il potoli Norbert Ciobanu, mai mult ca sa-l scoata din tatani. Politia romana ar trebui sa fie iute in alte imprejurari. Ai comandat spritul ala ?“ Anton Pruna pocni din degete, obicei din vremurile lui bune, si facu semnul stiut unei chelnerite sa vina cu vinul si cu apa minerala. Ca si cum el ar fi fost amfitrionul. Mitulescu si contabilul sef asteptau cuminti urmarea povestii. Arhitectul dadu grabnic peste cap vinul rece, sifonat cu multa apa minerala, asa era comanda, si incepu: „Aceasta doamna rasata, trebuie sa admiteti ca-i rasata de la radacina, nu in vreun salon de manehcine, este sotia fostului diplomat Cristea Macovei, cel care din orasul nostru a plecat, de la judeteana de partid . “ „Formidabil, izbucni colonelul. Pai, in cazul asta nici nu trebuie sa mai continui, profesore. Pentru ca eu stiu mai multe decat ti-a putut ea spune sau a vrut sa-ti spuna. Chiar daca n-o cunosc decat din dosare. Ma rog, poate ti-a prezentat vreo varianta romantica a vietii sale, dar eu spun totul de la sursa, de la serviciul nostru de cadre“. Mitulescu lasa orice urma de prudenta deoparte si-l ciupi pe amicul politist: „Uite, vezi, Toni, iar te dai rotund, ca le stii pe toate, ca din carte, vreau sa zic, din dosare. Stai sa ne zica domnul profesor Ciobanu ce-a aflat si, dupa aia, da-i drumul. Doar n-ai fost in Occident, in familia Macovei, sa le cunosti tainele“. Colonelul nici nu-l lua in seama. „Formidabil ! Deci, ea este sotia fostului nostru lucrator de la Interne. Pentru ca, voi nu stiti ca Macovei, inainte de a fi promovat la judeteana, cu probleme speciale, a fost ofiter la Interne, chiar la Securitate. Sa va zic ce stiu eu si pe urma il ascultam pe domnul Norbert. Pana atunci, isi trage si el sufletul. Nu vedeti in ce hal l-a adus doamna Kati ? Eram tanar locotenent, cand Macovei termina Facultatea de Drept si a fost imediat recrutat pentru cursurile de contrainformatii de la Baneasa. In ultimii ani, Dej voia sa-i inlocuiasca pe toti agentii nostri din strainatate pentru ca erau legati de KGB cu trup si suflet. Si au inceput recrutarile din randul studentilor cu origine sanatoasa. Stiu chestiile astea de la unchiul meu, colonelul Zodian, care a fost multa vreme seful cadrelor. Poate, unii dintre voi ati auzit de el. Mi-amintesc exact ce-mi zicea; „Baiete, te-ai grabit sa intri la scoala de ofiteri. Eu te-am ajutat – nu neg, m-a ajutat decisiv –, dar ai ramas militian. Daca dadeai la Drept, tot eu iti faceam dosar beton, nu conteza ca ai tai au avut ceva mai mult pamant si bunicul dinspre mama o moara, aveam eu grija, urmai calea tinerilor astora. Erai in serviciile noastre externe, vedeai lumea, aveai valuta la buzunar, nu lei prapaditi. Ajungeai diplomat, nu militian “. A avut dreptate. Stiu ca dintr-un an intreg la Drept au fost recrutati doi absolventi: Macovei si unul care nu era din orasul nostru si a esuat, mi se pare, din cauza unor legaturi dubioase cu fabricantii de vinuri false din Bucuresti, a esuat la clubul Dinamo. Ei, si Cristea Macovei, altfel, baiat chipes, fecior de ceferist, dupa ce a trecut pe la noi cateva luni, pe la judeteana, nici un an, a fost trimis la Ministerul de Externe, in diplomatie, plimbat pe la tot felul de ambasade din tari socialiste, ca sa i se verifice credinta si sa i se piarda urmele. Ultima oara stiam ca avea rang mare la o ambasada din Vest. Asta, cu mult inainte de caderea zidului Berlinului. Dupa ce Pacepa a cerut azil politic, stiti, au fost rechemati in tara foarte multi din retea. Trebuia refacuta. A fost rechemat si Macovei, insa, a venit fara nevasta. Tot unchiul de la cadre mi-a spus – la vremea respectiva, se prelucrase si materiale cu noi, cu consemn strict sa nu difuzam nimic in afara, nici in familie – mi-a spus ca nevasta lui Macovei n-a vrut sa-l urmeze. Ea provine dintr-o familie de boieri scapatati, nu stiu daca domnul arhitect a aflat chestia asta din gurita ei rotunda. Macovei a avut din cauza asta si discutii dificile la casatorie, insa, fata, Ecaterina Mavru, ramasese saraca lipita pamantului. Parintii i se stinsesera de tineri de inima rea si de saracie, iar ea a fost crescuta in casa unui fost slujbas de-al lui Mavru, care i-a purtat recunostinta boierului. Asa ca Ecaterina Mavru trecea drept proletara, un element recuperat, cu atata mai de pret in regimul democrat-popular. Dar, uite, recunosc un adevar: nu si-a pierdut rasa, nici frumusetea, chiar daca a trecut, dupa socotelile mele, peste patruzeci de ani. Oricum, este mult mai tanara ca fostul ei sot. Si tot boieroaica ramane. Acum, da-i drumul, profesore“. Uimit cumva de consideratiile politistului, nu se asteptase la asa ceva din partea fostului militian, se cunoaste totusi, isi spuse, ca a trecut printr-un liceu de elita, unde valorile nu fusesera chiar rasturnate cu fundul in sus, Norbert Ciobanu povesti ca doamna Kati are dubla cetatenie, romana si germana. Dupa despartirea de Cristea Macovei, despartire grea, cu implorari din partea lui ca-i distruge cariera, ca ei nu i se va intampla nimic, pe urma cu amenintari, ca o va lua cu forta in tara, si alte tertipuri de-ale baietilor nostri dinamovisti, scuze, colonele, dar asta-i cursul stiut, n-ai ce face, ea a cerut azil politic. Le-a spus celor din Germania ca nu vrea sa-si urmeze sotul cu nici un chip, ca dupa rechemarea agentilor lui Pacepa, cum era si barbatul ei, agent sadea, nu diplomat, le-a zis si asta, ea va fi luata la bani marunti cu originea, divortul ar fi fost inevitabil si i se putea intampla orice dupa aceea. Intotdeauna, Macovei o suspecatse ca nu-i loiala partidului, mi-a zis doamna Kati, iar atunci, la ultima discutie aprinsa, i-a reamintit ca sangele apa nu se face. N-a cedat presiunilor. A fost, se pare, o zi infernala pentru ea. In dupa-amiaza acelei zile, a baut cot la cot cu el, l-a imbatat crita si in miez de noapte a fugit efectiv din resedinta. La o prietena din Aachen, sasoaica din Banat, stabilita in Germania cu intreaga familie. Cum era regula impusa de Ceausescu: gratie rascumpararii cu multe mii de marci de catre statul federal. Dupa acea noapte, Cristea Macovei a disparut complet din viata sa. Nici nu stie daca mai traieste, parca nici n-ar fi existat, mi-a spus. Norocul ei, a marturisit, a fost ca n-a avut copii. Sentinta de divort a primit-o de la o persoana necunoscuta. I-a inmanat plicul intr-un punct dinainte stabilit si i-a intors spatele. Apoi, si-a rostuit viata dupa alte criterii, cu totul altele. A muncit ca infirmiera, a supravegheat copii, a obtinut cetatenie germana, dupa care si-a deschis un mic magazin de antichitati, semn ca pusese si ceva bani deoparte de pe timpul cand era doamna Macovei. De vreo cateva luni este in tara si n-are de gand sa revina definitiv. Mi-a spus ca si acum, la atatia ani de la despartirea de Cristea Macovei, ii este frica sa nu fie lichidata sau, in cel mai fericit caz, sa fie atrasa in cine stie ce porcarie securisto-sereista. Vrea numai sa-si revada locurile si cimitirele. Bodyguardul, ca sa lamurim si chestia asta, pe care domnul politist n-o stie, ca nu era trecuta in dosarul de la cadre, este nepotul familiei care a adoptat-o pe Ecaterina Mavru. Cand baiatul a fost in Germani cu luptele lui, l-a ajutat ca pe un frate, a trimis pachete familiei adoptive. Si baiatul tine la ea si o socoteste verisoara lui cea mare. Asta-i tot. Va place story-ul ?“ „Interesanta istorie are doamna, un roman, ce mai, iesi din tacere Mitulescu. Si unde, dom’le, a invatat ea sa danseze asa de frumos ? Pentru ca eu am mai vazut dansatoare la viata mea . Iertare, domn’ Robert, te-a taiat la miscari, orbul gainilor sa ai, s-a vazut ca ea a condus dansul . “ „Are asta vreo importanta ? Important e ca v-ati uitat la noi ca la un spectacol sexi. Hai, recunoasteti, nu va mai ascundeti sub deget“. „Ce varsta are cu adevarat ?“ , il ghionti iar colonelul cu o intrebare, care parca il obseda. „Putem face o socoteala cu o eroare de doi-trei ani . “, interveni timid contabilul, cu acelasi zambet ingaduitor pe chipul bucalat.

In acele clipe, in cercul lor veni o tanara, putin plinuta, dar gratioasa totusi, cu fata ca o piersica bine coapta si cu ochi albastri, vesela ca un stol de vrabii, nevasta unui cumnat de-al lui Mitulescu, si-l invita pe arhitect la o perinita, care se topaia de cateva minute. Il agata pe Norbert Ciobanu cu o batista petrecuta pe dupa gat si se aruncara in mijlocul rotii de dansatori. La un moment dat, cand se petrecea sarutul in genunchi, arhitectul parea ca nu mai vrea sa se ridice. Se lasa moale pe parchet. Doamna cu ochii albastri il tinea inca de mana, usor inclinata, si-i zicea sagalnic: „Hai, domn’ profesor, e randul dumitale sa-ti alegi dansatoarea iubita, scoala-te iute, lasa teatrul. Du-te si adu-o pe doamna in negru ori pe domnisoara arhitecta, ca stau singurele, bietele de ele“. Lumea din jur, care urmara scena, il aplauda pe acest „crai prefacut“, care, „uite-l, lesina de placere“, „face pe mortu’ “, „asta trebuia sa se faca actor“, „mai bine politician“, rase altul ca de o gluma buna. Arhitectul, livid, la pamant, nu dadea semne ca ar pricepe ce e in jurul sau, ce zice adunatura aceea in care se amestecase atat de lacom. Tanara care il insotea nu participa la petrecere. Se vedea ca nu-i place vanzoleala, tambalaul. Se retrasese intr-un colt al salonului si sorbea, imperturbabil, cand dintr-o ceasca de cafea, cand dintr-o tigara. N-o mai interesa demult ce se intampla in jur. Cineva o striga. Veni, se apleca asupra trupului lui Norbert Ciobanu, puse o ureche pe pieptul barbatului culcat intr-o pozitie ciudata, ca un zig-zag, ii palpa fin venele de la gat, de la maini. Si, privind linistit oamenii care se stransesera in jur, zice: „Norbert este mort. A facut infarct. Si doar l-am rugat de atatea ori sa nu faca excese. Chemati, va rog, Salvarea“. Se ridica si se indrepta catre un scaun, pe care se aseza la fel de calm, stergandu-si niste lacrimi. Contabilul incerca sa-i faca trupului intins pe mozaicul venetian o resuscitare si repeta intr-una: „Sa vina repede Salvarea, sa vina Salvarea, dati telefon, hai sa-l ducem noi, infarctul nu e o fataliate, mai poate fi salvat, cine stie . “.Chipul i se metamorfozase: nu mai era barbatul timid, cu zambet blajin. Parea cel mai afectat dintre toti musafirii. Mitulescu era inmarmurit. Nu-i venea sa creada ca petrecerea lui se putea termina in acest fel. „Nu stiu domnule, cum sunt atat de imprudenti unii oameni, comenta ca pentru sine acest sfarsit al arhitectului. Stia ca are probleme cu inima. Si-atunci ? . “ Colonelul intra in rol: „Trebuie sa chemam medicul legist. Dau eu un telefon lui Serbanica, e omul meu de la institut. Vine imediat. Lasa, Cici, nu te amari atata. Aranjez eu totul, sa nu iasa cine stie ce complicatii. Un infarct si gata. Sa-i fie tarana usoara. Asta-i viata“.

Incet, incet, oaspetii patronului de la „Samit“ s-au urcat in masini si au plecat. Ciorba de potroace, rezervata pentru zori de zi, cand sindrofia se putea relansa, a ramas neatinsa, fierbinte, in cazanul de pe plita incinsa, torturile erau aproape neatinse. Doar cateva sticle de sampanie fusesera desfundate. Bodyguardul ii zise paznicului: „Cauta, nea Toadere, o lumanare si cheama-l pe preot“. Patronul, aflat prin preajma, cauta ceva in jeepul de drum lung, le vorbi ingaduitor: „Nu-i cazul, baieti, de preot acum. Sa nu amestecam lucrurile. E timp si pentru slujbe. Toadere, du-te la doamna, spune-i sa aduca niste lumanari. Mai intai, sa soseasca medicul legist, sa constate decesul, si mai vedem noi . “ A venit si Salvarea, cu medicul legist Serbanica si o asistenta. Colonelul explica situatia, dadu indicatii. Din vila iesi doamna Kati. „Fii calm, colonele, ne descurcam si noi. Nu e cazul. Urca, duduie, in masina ii zise tinerei arhitecte. Salvarea trebuie sa-l duca pe profesor la Urgente. Va urmam, domnule doctor“. A asistat la urcarea trupului in Salvare si a pornit automobilul ei, lasandu-l pe politist cu gura cascata. Se miscasera toti ca sub efectul unei hipnoze. Mitulescu m-a invitat in biroul sau, „la o gura de tarie, sa uitam tristetile vietii“. L-am refuzat, spunandu-i ca sunt foarte obosit. A chemat un sofer si i-a zis sa ma duca acasa. Despartirea a fost cat se poate de fireasca. Apoi, l-a luat de brat pe colonel, urmati de contabil, si s-au retras in biroul de taina. Nu inainte de a-i spune paznicului sa lase toate becurile aprinse pana la ziua. Stateau la un whisky. Cine ar fi ascultat ce vorbeau cei trei, probabil, ar fi auzit, din cand in cand, propozitia „Asta-i viata“, rostita pe tonuri diferite.

In lumina cruda a diminetii, nu aparuse inca geana roscata a soarelui, in acel sfarsit de vara, vegetatia din curtea vilei imense, pergolele cu vita de vie si caprifoi, tufele de trandafiri pareau atinse de senescenta.

31. EMANUEL SI REGELE

. Ma indrept catre o multime tacuta, in miscare. Procesiune in noapte. Femei si barbati, invesmantati in mantii. Nu le vad fetele. Ma alatur convoiului. Pe culmea unei coline, un personaj, infasurat in pelerina, cu chip invaluit in pacla, astepta sa binecuvanteze puhoiul. Din coloana se desprinde o silueta. Se indreapta catre barbatul dominator si spune: „Ma numesc Emanuel. Si atat. Am gresit mult slujind satrapi si mari mincinosi. Sunt si eu partas la ticalosii. Sa nu faceti ca mine. Ma caiesc“. Gloata incepe sa murmure. Se aud voci inalte, furioase: „Inceteaza! Asta-i ipocrizie! Vrei sa ne umilesti !“ Ies din multime. Parasesc viermuiala amenintatoare. Intru in urbea mea pustie, de o frumusete trista. Orasul cu maiestuoase ruine antice, pe care-l visez adesea. Sentimentul acut e ca trebuie sa ma intalnesc cu niste prieteni. Intr-un fel de crama, cu scari si bolti de marmura, un tip solid ma intampina: „Colegii au sosit“. La o masa, intr-un colt, ca o nisa, un prieten statornic. „De cand ai venit ?“. In stilul sau hazliu, zice: „Eu sunt aici de-o viata“. Apoi, serios: „Sa stii ca eu l-am intruchipat pe Emanuel. Ai vazut ce maniosi sunt oamenii, cand esti sincer cu ei ? Vor minciuni, asta vor“.

Peste cateva zile, aveam o lunga conversasie cu un prelat, intr-o manastire din nord, unde era asteptat un indurerat personaj regal.

Primavara anului 1992. La manastirea Putna, in sambata Pastilor, pe treptele staretiei. M-am strecurat prin multimea in care n-aveai unde arunca un ac, ca sa-l intalnesc, cateva minute, pe rege. Ii daruiesc un cadou simbolic: un basorelief in lemn cu imaginea voievodului inmormantat in manastire. Nu stiu de ce colegii ma investisera sa fac eu acest gest. Barbatul, pe chipul caruia cautam sa citesc trasaturile tanarului monarh din pozele abecedarului, mi-a strans mana foarte firesc, dar emotionat. Se simtea emotia si in ochii usor inrourati, dar parca si uimiti de ceea ce vedeau in curtea imensa, intesata de oameni, si in tonul tremurat al vocii. Mi-a raspuns simplu: „Multumesc mult“. Episcopul, pe care il cunoscusem cu cateva zile inainte, omul care pusese la cale aceasta vizita regala, mult si penibil amanata, de-a dreapta regelui, imi zambeste complice, ca si cum mi-ar fi soptit: „Le-am facut-o, bolsevicilor“. In noaptea Invierii, regele a ingenuncheat cu evlavie si umilinta la mormantul lui Stefan. Lacrimile erau lasate sa curga in voia lor. Acele clipe, cand barbatul exilat, intors acasa dupa patruzeci si cinci de ani, incovoiat langa candela vesnic aprinsa, cand si credinciosii din lacas pastrau o tacere uluita, ca in fata unui fapt nemaivazut – rege aplecat in genunchi si plangand –, acele clipe mi-au dat sentimentul ca lumea poate fi si mai buna. O iluzie ?








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica