Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Sven Hassel - LICHIDATI PARISUL !


Sven Hassel - LICHIDATI PARISUL !




Sven Hassel

LICHIDATI PARISUL !

Liquidate Paris




CAPITOLUL INTII

Ma intreb, spuse Micutul, punandu‑si mana la ochi si uitan­du‑se in zare, daca poti sa ajungi in Anglia inot?

— Probabil ca da, raspunse Legionarul, cu o voce plictisita.

— Dac‑ai fi peste, adauga Batranul.

Si ai avea cu tine si hrana cata iti trebuie

Oricum, ti‑ar lua o groaza de timp.

— Hm!

Micutul isi atinti din nou privirea catre orizont, incruntandu‑se si scarpinandu‑se in varful capului.

Dar a facut‑o careva? spuse el intr‑un tarziu.

Sigur, dar nu de‑aici.

Unde‑ai ajunge, dac‑ai porni de‑aici? insista Micutul, care nu ar fi fost el daca nu s‑ar fi tinut cu‑ncapatanare de o idee, cand ii casuna pe ea.

Legionarul ridica din umeri.

— Al naibii sa fiu daca stiu Poate la Dover.

Atunci, cam cat de departe zici ca ar fi? incerca iar Micutul.

Mm treizeci de kilometri. Optzeci de kilometri. Un drum al dracului de greu, in orice caz.

De ce nu l‑am incerca?

Batranul zambi:

Pentru ca te‑ai ineca inainte sa ajungi la jumatate.

— Faci pariu?

— De ce nu? Sunt sigur de ceea ce iti spun!

Desigur, murmura Barcelona, exista intotdeauna si un alt punct de vedere. Daca te‑ai rataci, ceea ce ar fi foarte proba­bil, fiindca fiecare particica din mare arata exact la fel ca oricare alta particica din mare, nu ai cum sa stii unde‑ai ajunge pana la urma. S‑ar putea sa fii destul de norocos sa te trezesti pe coasta Irlandei, dar daca ai trece pe langa ea, ar trebui sa o tii asa tot inainte, pana in Groenlanda.

As fi in stare sa risc, spuse Micutul. As prefera sa inot de acum incolo de‑a lungul si de‑a latul oceanului, pentru tot restul vietii, decat sa mai lupt in razboiul asta mizerabil.

Oricat ar parea de absurd, am inceput efectiv sa ne antrenam pentru asta. In fiecare zi inotam cu putin mai departe decat in ziua precedenta, facand mereu eforturi pana cand simteam ca am ajuns la capatul puterilor, regula fiind ca cel mai slab sa „tina pasu' cu cel mai puternic. In ce ma priveste, eu am renuntat la ideea de a ajunge inot pana in Groenlanda in ziua in care eram gata sa ma inec din cauza unui carcel. Daca n‑ar fi fost Gregor, pentru mine razboiul s‑ar fi terminat. Dar vreo doi din grup si‑au continuat inca o vreme programul de antrenament. Amandoi s‑au intors la miezul noptii, dupa ultima lor excursie pe apa, complet epui­zati, dar declarand plini de entuziasm ca au vazut la orizont tarmul Angliei.

Inca vreo doua saptamani, isi dadu cu parerea Micutul, si cred ca vom reusi.

N‑au avut insa aceasta sansa. Din anumite motive necunoscute noua, paza s‑a dublat de‑a lungul intregii coaste si, inainte ca Mi­cutul si echipa lui de candidati la traversarea inot a Canalului Manecii sa fi gasit mijloacele de a trece neobservati, istoria a pus capat ambitiilor lor prin debarcarea din Normandia. Razboiul in­tervenise din nou.

NICI O CRUTARE PENTRU PLUTONUL NOUAZECI SI UNU

Se aruncau grenade in mijlocul nostru. Cazemata in care ne aflam fusese lovita deja in plin si statea inclinata asemenea unui betiv, cu un umar adanc infipt in nisip si cu celalalt aratand spre cer. Acoperisul se lasase in jos de la mijloc.

Parerea mea este ca grenadele sunt si mai diabolice decat bombele. Iti toaca nervii cu si mai multa cruzime. Zgomotul pe care il fac este infernal, si au obiceiul sa cada unde sunt mai putin asteptate. Cand este vorba de o bomba, ai macar sansa de a‑i calcula punctul probabil de aterizare.

Inca o explozie. Cazemata si‑a primit a doua lovitura in plin. De data aceasta, acoperisul s‑a prabusit definitiv. O ploaie de tarana si nisip cazu cu zgomot pe langa urechile noastre, bucati de beton se facura tandari de jur‑imprejur si toate luminile se stin­sera brusc. Aceia dintre noi care puteau, au iesit afara. Maiorul Hinka fu proiectat violent, cu capul inainte, si ateriza cu un zgomot surd pe un morman de daramaturi. Se ridica de acolo incet, cu multa grija. Avea sange pe fata, uniforma ii era zdrentuita, iar ciotul bratului drept ii iesea intr‑un mod grotesc printr‑o ruptura a manecii. Isi pierduse bratul cu doi ani in urma. Ciotul nu apucase inca sa se vindece cum trebuie.

O hoarda de sobolani chitaind se revarsa dintre ruinele cazematei daramate. Unul, intrand in panica, se repezi la maior, i se agata de piept, cascandu‑si puternic botul hidos, dand la iveala un sir de dinti ascutiti si galbeni. Micutul azvarli cu dosul palmei animalul, care zbura prin aer si in clipa in care atinse pamantul fu apucat de camarazii din pluton si sfasiat in bucatele.

Din larg, artileria marinei tragea asupra noastra fara opri­re, demoland incetul cu incetul zidurile de beton in care ne pusesem sperantele de a fi protejati. Trupele de infanterie recent debarcate inaintau, iar noi le respingeam cum ne pricepeam mai bine, aruncand grenade. Micutul legana neglijent in mana o grenada, in vreme ce ajuta la scoaterea unui supravietuitor de sub daramaturile ca­zematei. Il priveam inmarmurit: cuiul grenadei era pe jumatate scos, iar el nu dadea nici un semn ca ar fi observat. Micutul insa stia ce face, cand era vorba de grenade. El si cu mine eram, ca sa zic asa, campionii in domeniu. Micutul le arunca la o distanta de 118 metri; eu la 110. Pana la acea data, nimeni nu fusese in stare sa ne depaseasca performantele.

Intre timp, distractia continua. Dura deja de cateva ceasuri bune si incepuse sa ne plictiseasca. Era ca si cum ne‑am fi aflat in in­teriorul unei tobe uriase, in care ar fi batut un milion de ne­buni. Dupa un timp, simturile ti se toceau si il percepeai ca pe un simplu zgomot de fond.

Porta propuse un joc de carti, dar cine se putea concentra asupra lui? Nervii ne erau incordati la maximum, iar urechile ne pocneau la cea mai mica schimbare in calitatea zgomotului provocat de in­fernul ce facea ravagii de jur‑imprejurul nostru. Banuiam insa ca aceasta nu era decat o joaca de copii, in comparatie cu ceea ce, cu siguranta, avea sa urmeze. Mai curand sau mai tarziu, vor lansa un atac pe scara larga, un adevarat macel. Dea Domnul sa nu foloseasca aruncatoare de flacari. Daca ar face‑o, am fi pier­duti. Stiam ca ei nici nu crutau si nici nu asteptau crutare. Avusesera grija sa ne informeze ca singura noastra posibilitate de a scapa era sa ne predam, caci intentionau sa lupte pana cand ar fi sters

de pe fata pamantului si pe ultimul dintre noi. Propaganda, fires­te. Lansam si noi astfel de prostii. Cand ar fi sosit momentul, fie ca s‑ar fi folosit aruncatoarele de flacari, fie ca nu, noi trebuia sa luptam pana la ultimul, cu spatele la zid, fara ca vreun gand de a ne preda sa ne treaca prin mintile noastre bine instruite.

Batranul statea in picioare, singur si parasit, intr‑un colt, le­ganan­du‑se usor dintr‑o parte in alta, privindu‑si cu o expresie in­ghetata casca de otel pe care o tinea cu ambele maini. Nu stia ca‑l privesc, si pe obrajii lui am vazut doua siroaie curate de lacrimi rostogolindu‑se prin stratul de fum si murdarie. Iata, mi‑am zis, un om care nu mai putea indura prea mult dezgustatoarele imagini si zgomote si mirosuri ale razboiului.

Bombardamentul continua. Absolut pe neasteptate, fara nici un semn prevenitor, tavanul noului nostru adapost se prabusi. Pentru o clipa, dominara panica si confuzia. Ca un telegraf batand in nestire, in minte mi se intiparea gandul: deci asta simti cand esti ingropat de viu. Deci asta simti cand esti ingropat de viu. Deci asta Si apoi, deodata, m‑am trezit in picioare, langa Micutul, amandoi chi­nuindu‑ne sa sprijinim o traversa grea, pentru a preveni o noua alunecare de pamant. Micutul nu spunea nimic: statea doar acolo, transpirand si strangand din dinti. Aveam senzatia ca fiecare oscior din trup mi se frange sub apasare. Aproape ca‑mi doream ca Micutul sa renunte la aceasta lupta inegala pentru ca pe urma si eu, fara sa ma fac de ras, sa pot da drumul partii mele de povara si sa ma scufund in pace pentru a‑mi da sfarsitul sub daramaturi. Dar Micutul ramase cu incapatanare pe pozitie si, inainte ca eu sa ma fac de rusine, aparu Gregor cu un ciocan si niste proptele. Nu eram ingropati de vii, dar fusesem pe aproape.

Un capat al adapostului era, evident, expus inca pericolului, asa ca ne ingramadeam in tacere si treceam fara un cuvant, de la unul la altul, tigari aprinse si o sticla de calvados. Singurul zgomot, in afara urletului bataliei ce se desfasura afara, erau ge­metele ranitilor, care te umpleau de mila. Un baietan de saptespre­zece‑optsprezece ani urla din toate puterile, in agonie, zacand intr‑un colt cu ambele picioare zdrobite pana la maduva de greutatea unui tun. L‑au scos in graba si l‑au imbibat cu morfina, dar eu nu as fi pariat pe sansele lui. Oricum, sigur era ca n‑ar mai fi putut vreodata sa umble.

Porta se tara printre picioarele oamenilor, cautandu‑si pachetul de carti pe care‑l imprastiase explozia. Legionarul desfasura calm un mic postav verde si incepu sa joace zaruri, cu mana stanga contra mainii drepte. Noi, ceilalti, stateam in picioare, sau asezati, inghesuiti unul intr‑altul, intr‑o atmosfera incordata ca un arc. Atinsesem acea limita a spaimei si tensiunii care te aduce in pragul nebuniei, cand orice remarca intamplatoare sau incident neinsemnat ii poate duce pe oameni dincolo de limita rationalului si ii poate transforma in animale salbatice care sa se sfasie si sa se arunce in lupta unul impotriva celuilalt. A fost o usurare cand a aparut o a doua hoarda de sobolani: ne‑a dat un pretext legitim pentru a actiona violent si, probabil, a prevenit un mic dezastru.

Orele treceau, incet, greoi, una dupa alta, intr‑o procesiune or­donata, tarandu‑se inainte, spre o noua zi sau o noua noapte. Nu mai eram siguri ce ora era, sau de cata vreme ne aflam acolo. Stateam si asteptam, pur si simplu. Nu puteam face nimic altceva. Unii dintre noi fumau, altii stateau de vorba, altii dormeau. Majoritatea sedeau si priveau. Legionarul isi stransese demult postavul verde, iar Mi­cutul isi scosese muzicuta si ne canta, iarasi si iarasi, aceleasi melodii. Cativa dintre noi il ocarau, dar majoritatea sufeream in tacere. Daca nu altceva, armata te invata macar sa ai rabdare.

Afara nu puteai sa‑ti dai seama daca era zi sau noapte. Un nor gros de fum atarna ca un giulgiu intre cer si pamant. Nu parea posibil ca cineva — sau chiar ceva — sa fi supravietuit crancenului atac.

La un moment dat, Porta a scos cele patruzeci si noua de carti de joc pe care reusise sa le salveze si a inceput sa le imparta celor care stateau in apropierea lui, dar chiar si entuziasmul lui se topi in fata totalei noastre letargii. In primul rand, era aproape imposibil sa vezi cartile fara sa aprinzi mereu chibrituri, iar pe de alta parte, cui naiba ii mai pasa daca pierde sau castiga?

— Nici macar sa trisezi nu‑ti mai vine, fir‑ar sa fie, mormai Porta, adunand pachetul si amestecand cartile cu un aer supa­rat.

Nimeni nu se deranja macar sa nege. Continuam sa ne indeplinim istovitoarea sarcina de a astepta.

— Ati putea sa mancati, dracului, in loc sa stati pe nenorocitele voastre de funduri si sa nu faceti nimic.

Porta trecu cu privirea roata peste noi, in intuneric. Nimeni nu misca nici macar un muschi. Dand din umeri cu indiferenta, el isi soase ratia de supravietuire si incepu sa o haleasca. Priveam cu ochii goi. Nici macar maiorul Hinka nu comenta, desi deschiderea ratiei de supravietuire, ca sa nu mai vorbim de consumarea ei, era interzisa in mod expres pana la, sau fara, ordinul unui coman­dant. Porta continua sa mestece cu sarg, folosindu‑si varful baionetei drept furculita. Cand isi termina ratia, bau din apa ce se folosea pentru racirea mitralierelor. Nimeni nu protesta. Nimanui nu‑i pasa. Cine ar fi vrut sa raceasca mitralierele cand in orice clipa era in pericol sa fie facut farame de catre inamic? Porta, aparent im­pertubabil, isi incheie masa scobindu‑si unicul dinte ramas cu o bucata de carpa unsuroasa, folosita la curatirea pustilor. Se aseza apoi pe spate, cu mainile sub cap si cu un zambet de multumire pe buze, ca unul care ar fi terminat o masa cu trei feluri de mancare si o sticla de vin.

In sfarsit, bombardamentul dadu semne ca s‑ar potoli. Ne ri­dicaram cu grija, luaram pustile in mana, impinseram placile pro­tectoare din dreptul deschizaturilor din zid si instalaram mitralierele in pozitie. Ar fi fost un adevarat miracol daca, in iadul lumii de afara, cineva ar mai fi ramas in viata. Peisajul devenise de ne­recunoscut de cand il vazusem utima oara. De jur‑imprejur, pe dis­tanta de kilometri, zaceau imprastiate daramaturi. Instalatiile cu sarma ghimpata, supravegheate cu atat drag de Rommel, disparusera cu desavarsire. Maiorul Hinka facu incercari disperate, dar lipsite de succes, de a contacta baza la telefonul de campanie. Nu mai exista telefon. Nu mai exista baza. Toate pozitiile pe care le de­tinusem fusesera pesemne rase de pe fata pamantului de bombarda­ment.

Iar acum, inamicul se revarsa din ambarcatiunile de desant si misuna cu miile pe plaje. Val dupa val de figuri imbracate in kaki, carora nici nu le trecea prin minte ca ar putea sa mai intampine vreo opozitie. La urma urmei, cine ar fi putut supravietui atacului salbatic, pentru a putea opune vreo rezistenta?

Si apoi, deodata, mortierele incepura sa arunce o cascada neintrerupta de grenade in mijlocul hoardelor kaki. Pentru o clipa, infanteria ezita,dadu inapoi, evident socata de aceasta primire neas­teptata. Comandantii lor nu le oferira nici un ragaz. Dadeau ordine cu glas ridicat, incolo si incoace, si isi grabeau oamenii prin miscari nerabdatoare de brate si zmucituri din cap. Mitralierele taiau in plin in sirurile care se apropiau, secerandu‑i cu zecile. Aruncatorul de flacari al lui Porta isi trimitea limbile lui dracesti printre acestia, inhatand ici pe cate unul, dincolo pe altul. Ne ridicaram din gaura noastra de iad pentru a‑i privi cum mor. Era acum randul nostru sa le aratam ce inseamna o distrugere in masa. Siluetele in kaki cadeau una peste alta, calcau peste camarazii lor cazuti, se im­piedicau si se incurcau in picioare, dar continuau sa vina. Am vazut un soldat impiedicandu‑se de un morman de daramaturi si strapuns in cadere de sarma ghimpata ascunsa. Tipetele lui erau ingrozitoare chiar si pentru urechile mele surescitate. A fost o binefacere cand, prins in focul mitralierelor, a fost aproape taiat in doua. Cel putin au incetat tipetele.

Maiorul Hinka se ridica brusc in picioare si se napusti afara strigan­du‑ne sa‑l urmam. Porniram pe urmele lui, cu Micutul si Legionarul in frunte. Cu o mana tineam arma care atarna la spate, prinsa de cureaua agatata in jurul gatului. Cu mana libera, trageam grenade de la brau si le aruncam in puzderia de inamici. Peste tot in jurul nostru, erau oameni care tipau, strigau, trageau cu arma, incurcati in sarma ghimpata, murind in tacere pe nisipul im­bibat cu unsoare. Chiar in fata mea a rasarit un soldat in ka­ki. Isi pierduse casca. L‑am izbit cu genunchiul in stomac, l‑am doborat cu patul pustii, l‑am lasat lat acolo si am alergat mai departe. Deodata mi‑am dat seama ca Barcelona era langa mine. Ne‑am croit drum impreuna, balacindu‑ne cu bocancii nostri grei intr‑o mare de sange si cadavre.

Iar acum, inamicul se retragea. La inceput lent, apoi accelerandu‑si gradat ritmul, pana s‑a ajuns la o navala nebuneasca spre mare, lasand in urma, in goana, arme, masti de gaze, casti. Venise randul nostru, si triumfasem. Dar cum si de ce, pentru cine si in ce scop? Pentru Patrie? Pentru Führer? Pentru onoare, pentru glorie, pentru medalii si promovare? Nicidecum. Nici pe departe. Am luptat din instinct. Pentru a ne conserva pretioasele noastre vieti cu orice pret. Si fiecare minut fusese un cosmar. Ba luptand umar la umar cu un prieten, ba, in clipa urmatoare, intorcan­du‑ti capul sa constati ca ceea ce fusese candva o fiinta umana acum nu mai este decat o masa sangeranda de carne sfartecata si de oase zdrobite. Si timp de cateva minute te simti distrus, simti ca lacrimile te ineaca, iti izbesti capul cu patul pustii, simti ca innebunesti, nu mai suporti. Iar cateva clipe mai tarziu, esti din nou in focul bataliei, luptand din nou pe viata si pe moarte, plin de ura pentru toti si pentru toate, luptand pentru a ucide si ucigand din placere.

De indata ce sosi un moment de acalmie, gandurile lui Porta se intoarsera din nou la mancare. N‑am cunoscut niciodata pe cineva care sa manance atat de mult si atat de des, ca acest om. Iar in timp ce el sedea si se indopa, Micutul porni sa‑si indeplineasca obisnuita sarcina macabra de a inspecta gurile cadavrelor pentru a gasi dinti de aur pe care ii extragea cu grija si ii baga intr‑un saculet pe care‑l tinea totdeauna asupra sa. Batranul obisnuia sa faca mare scandal si sa bombane ca o sa‑l duca in fata Curtii mar­tiale, dar nu se inventase inca amenintarea care sa aiba cel mai mic efect asupra Micutului.

Cei mai multi dintre noi ne intinsesem pe jos, in spatele ada­postului de beton si il priveam pe Porta cum isi deschidea prada — cutii cu conserve sterpelite cine stie de pe unde. Se dovedi ca prima cutie era plina de unsoare pentru curatat armamentul. La fel si a doua. Si a treia, si a patra. Era clar ca tampitul jefuise un depozit de armament. El era insa singurul caruia nu i se parea amuzant ce se intamplase, si chiar incepu sa ameninte ca ne sparge capul, pana cand Legionarul ii abatu atentia sugerand ca ar trebui sa legam cutiile de o grenada de mana si apoi totul de un baton de fosfor, ca sa le aruncam in randurile inamice. Daca nu ar fi pus Batranul piciorul in prag, Porta ar fi incercat, fara indoia­la, noua arma, acolo si atunci.

Atacul incepu din nou. Mitralierele se infierbantasera la ma­ximum. Barcelona manuia mortierul cel mare, iar manusile lui cu armura de otel atarnau in zdrente. Nu cunosteam repaus, nu aveam loc sa respiram, nu aveam timp sa gandim. Lupta era pe viata si pe moarte, si atat noi cat si inamicul inotam in sange pana la glezne. Fasia de nisip care ne despartea, odata atat de lina si argintie, se transformase acum intr‑un amestec inform, lipicios, brun‑ruginiu.

In departare, pe mare, parea sa fi crescut o adevarata padure de catarge. Intre mare si plaja, o puzderie de nave de desant re­varsau tot mai multe siluete pe uscat. Multe mergeau numai cativa metri pe plaja, inainte de a se prabusi definitiv. Dar asaltul continua. O intreaga armata era aruncata pe coasta Normandiei pentru a ataca. Daca incercarea dadea gres, le‑ar fi trebuit cu siguranta ani de zile inainte de a‑si putea aduna fortele pentru a face o noua tentativa.

Toti eram, de acum, pe jumatate innebuniti de sete, si nu mai faceam nazuri ca mai inainte in a‑i urma exemplul lui Porta si a ne imbuiba cu apa folosita pentru racirea mitralierelor. Era calda, unsuroasa si urat mirositoare pana la dumnezeu, dar sampanie sa fi fost, nu era mai binevenita. De altfel, nici noi nu eram prea frumos mirositori, daca tot veni vorba.

Un grup dintre ai nostri statea si privea cu indiferenta cum un soldat necunoscut ardea pana se facea scrum, intr‑o pala de un albastru pur. Era un nou tip de grenada folosita de inamic. Continea fosfor si ardea violent in contact cu aerul.

Explozii puternice, izbucnite ca la un semnal, ne‑au aruncat din nou in actiune. Tasniram inainte, inlaturandu‑i grabiti pe muribunzi si raniti, dintre care multi ni se agatau de picioare, se tarau spre noi prin nisipul naclait. Era contraofensiva, nu aveam nici timp, nici lor de mila. Alergam inainte, cu grenadele suierand pe la urechi si explodand in dreapta si in stanga. Alergam fara sa ne gandim la nimic, orbeste, ca robotii. Cine statea pe ganduri, era pierdut.

Si mai multe vapoare, si mai multe ambarcatiuni, si mai multe nave de desant. Siluetele in kaki care ieseau din apa si se revarsau pe plaja pareau sa nu se mai sfarseasca. Dar majoritatea nu erau decat niste copii. Tot ce stiau invatasera acasa, pe terenul de ins­tructie, in cursul manevre­lor, in sala de lectura. Aici era botezul focului pentru ei, si alergau ca nebunii, nevinovati, spre gurile pus­tilor noastre.

Incet, ne retrageam. Englezii ne urmareau. Ii ademeneam pana ajungeau exact acolo unde doream noi, dedesubt, in bataia arun­catoarelor noastre de flacari. Ei se faceau una cu pamantul, cautandu‑si adapost in spatele povarnisurilor calcaroase ce se ridicau pe plaja. Cat despre noi, ne adaposteam printre ruinele de beton ale cazematei, strecurandu‑ne in cratere si gropi de obuze. Eram jegosi, eram extenuati si miroseam ingrozitor. Nu incape indoiala. M‑am trezit dorindu‑mi, in mod absurd, sa putem fi comparati, in starea in care ne aflam, cu bravii luptatori de la Nürn­berg, toti membri devotati al Partidului, care executau marsuri si contra‑marsuri ca niste jucarii mecanice, in vesnica parada, cu toata pompa stralucitoare si cu figurile sufocant de bine ingrijite, batand in tobe, sufland in trompete si fluturand frumoasele lor stegule­te. Noi zaceam murdari, plini de sange si de paduchi, in transeele noastre, dar eu aveam cumva sentimentul ca, in comparatie cu noi, marionetele acelea de la Nürnberg puteau sa para complet stupide!

M‑am uitat intamplator spre camaradul din stanga. Si‑a aratat dintii catre mine, in ceea ce trebuia sa fie un zambet, si m‑a stra­fulgerat gandul ca el nu mai era o fiinta umana, ci un animal salbatic. Eram toti animale salbatice, noi toti cei care luptam in acest razboi nenorocit. Un geamat de manie si spaima se ridica si ma inabusi, ma facu sa tremur din tot trupul si sa‑mi clantene dintii. Am muscat cu furie patul pustii, am strigat si am urlat, am chemat‑o pe mama asa cum fac intotdeauna barbatii cand ii lasa brusc nervii. Era o melodie frecventa in linia intai. Mai devreme sau mai tarziu, tuturor ni se intampla asta. Si atunci, nu aveai decat un singur gand: sa scapi dracului de acolo! Sa te ridici si sa fugi! La dracu' — Curtea lor martiala; la dracu' — inchisorile lor, Torgau‑rile lor; la dracu' — toata adunatura lor de rahat

Am fost oprit cu o zmucitura, de mi‑au trosnit oasele, de un genunchi infipt in spate. O mana uriasa m‑a apucat de par. O alta, la fel de mare, mi‑a indesat casca inapoi in cap. M‑am uitat in sus si l‑am vazut pe Micutul.

— Respira adanc si linisteste‑te, spuse el, ciudat de rational avand in vedere persoana. O sa treaca, batrane, o sa treaca. Nu te speria, cat ai capul inca pe umeri.

Imi ranji incurajator, dar fara nici un folos: ma lasasera nervii, si odata cu ei si autocontrolul. In trecut, vazusem asta intamplan­du‑li‑se altora, urma s‑o vad intamplandu‑li‑se si mai multora in viitor. Poate si lui Porta, Micutului insusi. Batranul fusese pe‑aproa­pe, Legionarul trecuse de cateva ori prin ea, desi era, un adevarat veteran, cu o experienta de 14 ani. Dar deocamdata era randul meu sa sufar, si stateam tremurand in stransoarea de urs a Micutu­lui. El imi sterse sudoarea de pe fata cu o bucata de carpa murdara, ma impinse mai adanc in ruinele cazematei si imi infipse o tigara intre buze. Mi‑am dat seama, vag, ca Batranul se tara spre noi.

— Ce se‑ntampla? Nu te simti prea bine? Respira si incearca sa te relaxezi. Ghemuieste‑te aici pana iti trece. N‑ai de ce sa intri‑n panica, n‑o sa reinceapa lupta imediat.

Calm, scoase o rola de leucoplast, rupse o fasie si mi‑o lipi pe rana intinsa ce‑mi brazda fruntea. Cum si cand o capatasem, nu‑mi puteam aminti. Continuam sa suspin, dar tigara avea un efect linistitor. Si, mai presus de orice, nu mai eram singur. Eram cu prieteni, prieteni carora le pasa, prieteni care intelegeau. Stiam sigur ca si‑ar risca viata pentru mine, ca si‑ar imparti ultima coaja de paine cu mine. Probabil ca, singura consolare a razboiului este aceasta prietenie extraordinara si generoasa intre oameni constransi sa traiasca si sa lupte impreuna zi dupa zi, saptamana de saptamana, nu se stie pentru cat timp.

Treptat, m‑am calmat. Criza trecuse si stiam ca, deocamdata cel putin, puteam sa continui sa lupt. Vor veni si alte atacuri, aproape sigur. Si se vor napusti asupra mea brusc, fara nici un avertis­ment. Era insa inutil sa ma gandesc prea mult la asta, pentru ca as fi innebunit.

Batranul propuse sa jucam carti. Ne asezaram in gropile noastre de beton, ei ma lasara sa castig, eu stiam ca m‑au lasat, ei stiau ca am stiut, dar, ce dumnezeu, eram prieteni. Si deodata, fara nici un motiv, ne apuca rasul, si desi viata nu era chiar roza, nu mai era nici asa de cumplita ca inainte.

Ziua Z plus 1. Ziua de dupa Contactul cu inamicul fusese intrerupt. Pierderile de ambele parti erau ingrozitoare. Nu prea mai ramasese sat neatins de jur‑imprejur. Cele mai multe fusesera facute una cu pamantul. Porta continua sa manance. Cred ca ar fi putut devora o vaca intreaga fara sa sufere consecinte vizibi­le. Inalt, subtire si osos, tras la fata si cu ochii adanciti in orbite, manca, ragaia, tragea vanturi, manca din nou, ragaia din nou, parea permanent intr‑o stare vecina cu inanitia. Si totusi ramanea expresia celei mai zdravene sanatati. Masina de razboi ii dereglase in mod evident metabolismul.

De data asta, avusese un festin cu fasole. Nu mai daduse de cutii cu unsoare, ci descoperise o ascunzatoare cu conserve argenti­niene cu carne de vita. Am taiat‑o bucati si am incalzit‑o in castile de metal, la spirtiere. Porta amesteca incet, cu varful unei baio­nete, Micutul ii adauga un strop de rom pe care‑l furase de pe undeva. Pana si maiorul Hinka consimti sa ni se alature la mancare. Era cea mai buna din tot ce mancasem de multa vreme incoace.

Eu eram de paza la mitraliera. Era o sarcina neplacuta, caci o ceata groasa parea sa se ridice din fiecare groapa si sa se intinda pe pamant ca un giulgiu. Din cand in cand, cate o racheta sau un trasor isi croiau drum prin pacla. Camarazii mei dormeau incovri­gati pe jos, ca niste caini. Cadea o ploaie usoara, iar vantul trecea pe undeva, pe deasupra cetei. Eram singur si era al naibii de frig. M‑am infofolit mai tare in mantaua mea cea grozava, mi‑am tras casca pe urechi, dar ploaia tot isi croi drum si incepu sa‑mi siroiasca rece pe spinare.

Verifica mitraliera. Verifica precutorul, verifica alimentarea si ejectorul de cartuse. Era o treaba plictisitoare, dar vietile noastre puteau depinde de ea.

De undeva, dincolo de punctul unde consideram ca se afla inamicul, se auzi un zgomot slab, scurt, ca un declic. Insidios si ca de otel. Oare ce mai pregateau acum? Ascultare atenta de cateva minute, dar nu se intampla nimic.

Mai incolo, spre dreapta, e o papadie, de un galben straluci­tor, inaltandu‑se stinghera in pustietate. Singura floare, pe o in­tindere de kilometri de jur‑imprejur. Cum era oare tara asta inainte sa vina razboiul si sa o distruga? Copaci, campii si vaci. Picio­rul‑cocosului si margarete. Iarba grasa, verde, pamant manos, gar­duri vii frumos ingrijite si poteci unduitoare. Cum arata acum? Des­figurata si insangerata. Ma intreb unde s‑au dus oamenii, mai tra­iesc ei oare, se vor mai intoarce oare vreodata?

Departe spre nord, rapaitul artileriei grele. Deodata, cerul se aprinde, devine purpuriu inchis. Trebuie sa fie Omaha, unde debarca americanii. Ma intorc spre sud si urmaresc traseul rachetelor in fla­cari care brazdeaza cerul noptii si distrug orice forma de viata oriunde ating pamantul.

Porta vorbeste in somn. La inceput il asculti, doar‑doar va spune ceva interesant, dar curand ti se face lehamite. Monologurile lui nocturne sunt, mai mult ca sigur, mereu pe aceeasi tema: mancarea. Pe tacute, Legiona­rul isi paraseste pozitia incovrigata din timpul somnului si porneste in cautarea unui coltisor mai intunecat. Face un zgomot ca de cascada. E greu de inteles cum poate cineva sa doarma intr‑o asemenea larma, dar, incredibil, ei dorm. Legionarul se intoarce impleticindu‑se si se prabuseste cu un geamat intre Mi­cutul si Gregor. Micutul tresare in somn. Gregor se intoarce pe spate si incepe sa sforaie.

Noaptea se scurge greu. Dupa un timp, imi dau seama ca visez, iar visul este atat de viu incat pare ca se intampla in realitate. Am din nou cinsprezece ani. Ma aflu iar in Copenhaga. Vad clar strazile umede si alunecoase de atata ploaie. Este o noapte ca aceea in care l‑au inhatat pe Alex. Ne pierdeam vremea fara nici o noima, ca toti tinerii someri din Copenhaga, cand s‑au napustit asupra noastra; erau patru contra noastra, doi. Dar ne‑am batut cu ei, am reusit sa scapam si nu ne‑am oprit din goana pana am ajuns la Havnegade. Pe unul il izbisem eu in burta. Eram destul de incantat. Alex si cu mine ii uram pe curcani. Era o chestiune de mandrie sa le poti raspunde cu aceeasi moneda.

In seara urmatoare insa, am asteptat zadarnic in fata restauran­tului Wivel, langa gara, caci Alex nu s‑a mai aratat. Ne intelesesem sa ne intalnim acolo ca sa putem da tarcoale pe la bucatarii. Uneori, cate un bucatar mai bun la suflet deschidea usa din dos si azvarlea resturile din farfuriile bogatasilor in mainile nerabdatoare ale cer­setorilor si somerilor. Alex insa n‑a venit deloc. Nu l‑am mai vazut niciodata. Am aflat mai tarziu ca il ridicasera in timpul uneia din raziile lor periodice, odata cu un tanar suedez (Ce naiba cauta in Copenhaga? Ar fi trebuit sa aiba mai multa minte decat atat.) si ii trimisesera pe amandoi in detentie in Iutlanda. Alex a evadat de cateva ori, dar de fiecare data a fost prins. Intr‑o buna zi, i‑am vazut fotografia in ziar. Se imbarcase clandestin pe un vapor, Odin, si se inecase cand acesta s‑a scufundat. Nu sunt foarte sigur, pentru ca s‑a intamplat demult, dar cred ca am plans cand am citit stirea. Alex fusese prietenul meu. Singurul meu prieten. Dupa ce a murit el, n‑am mai scapat niciodata de senzatia ca sunt complet singur pe lume.

Mi‑am trecut mana amenintator, mangaietor, peste incarcatorul mitralierei. N‑aveam decat sa trag piedica, si ea ar fi fost gata pregatita pentru sarcina‑i ucigatoare Doamne, cum mai uram asa‑numitele lor democratii, cu tiradele lor ipocrite si interminabilele lor minciuni! E asa de usor sa stai si sa dai sfaturi cand te afli la loc sigur, cu burta plina si ti‑e cald si bine. Dar ce se intampla cu cei 275.000 de someri din Copenhaga? Si asta numai in Co­penhaga! De ce nu i‑ai impusca pe toti, sa termini odata cu ei? Asta le‑ar rezolva cateva din problemele lor democratice.

Ultimul Craciun la Copenhaga Ce bine‑mi aminteam de acel ultim Craciun! Imi aminteam cum imi taram picioarele pe strazi, fara manusi, cu mainile infundate in buzunarele gaurite, rascolind zapada cu pantofii mei jerpeliti, privind in sus catre luminile feerice din pomul din mijlocul Pietei Primariei. Uram pomul acela. Era simbolul sigurantei si multumirii de sine. Al sigurantei lor, nu a noastra. M‑am apropiat si am urinat pe el, cat de sus am putut, si apoi m‑am indepartat lasand o urma galbuie in zapada inghetata.

Rataceam singur pe Vesterbrogade. La fiecare fereastra vedeai cate un pomisor sau luminite aprinse, sau frumoase figurine de hartie. Craciun fericit! Sarbatori fericite tuturor! Erau cuvintele de ordine pe buzele oricui. Craciun fericit, Craciun vesel. Doar vorbe frumoase, nimic mai mult. Nu insemnau nimic. Incearca numai sa bati la o usa si sa cersesti din bucatele de Craciun, si te vei trezi cu un picior in fund cat ai clipi. Si cu toate acestea, era perioada bunelor intentii, iar ei erau multumiti de ei insisi si impacati cu intreaga omenire.

A doua zi de Craciun, tarziu dupa ‑ amiaza, m‑am intalnit cu un baiat pe care il cunosteam, pe nume Paul. O multime de lume se grabea spre cinematograf, deoarece era ziua in care schimba pro­gramul si rula un film nou. Imi amintesc ca rulau o multime de filme despre razboi si unul despre moartea lui Al Capone. Toate erau foarte sangeroase, foarte potrivite pentru acea perioada a anu­lui. Paul si cu mine ne‑am asezat intr‑o cafenea si am impartit o ceasca de cafea si un corn. Undeva pe strada respectiva, mai in jos, era un post de politie, asa incat nici unul dintre noi nu ne puteam simti la largul nostru.

— Ce parere ai avea de o slujba? ma intreba Paul dupa un timp.

Vorbise foarte degajat, ca si cum ofertele de serviciu ar fi fost pe toate drumurile.

M‑am uitat fix spre el si am ridicat din spranceana, sceptic.

— O slujba adevarata, cu plata adevarata in fiecare vineri, spuse el, mai degajat ca oricand.

— Fugi de‑aici! spusei eu.

— Vorbesc serios.

A urmat o pauza. Il priveam sfidator fara sa cred un cuvintel din toate acestea si provocandu‑l sa continuie, sa spuna limpede ce vrea sa zica. Dupa putin timp dadu din umeri.

— Am crezut c‑ar putea sa te intereseze Mi‑a dat cineva o adresa din Germania. Ei duc intr‑adevar lipsa de brate de munca acolo, daca poti sa‑ti inchipui asa ceva Sunt dispusi sa te invete o meserie si sa te plateasca in acelasi timp. Este o fabrica, nu stiu de care Mi s‑a spus ca intr‑un an poti agonisi o suma destul de buna.

O clipa am ramas incremenit. Sa ai o slujba bani de buzu­nar burta plina, haine pe tine si un pat adevarat in care sa poti dormi Si acuma imi vine greu sa cred ca a fost adevarat. Inainte de a putea intreba mai multe amanunte, aparu langa noi proprietarul cafenelei gesticuland furios si aratandu‑ne usa. Exista o limita pentru timpul pe care iti permitea sa‑l petreci de vorba in cafenea cu o singura cafea si un corn.

Cinsprezece zile mai tarziu, Paul si cu mine soseam in Berlin dupa ce calatorisem ca pasageri clandestini intr‑un tren de marfa Foarte curand dupa aceea, Paul a murit intr‑un accident la fabrici si, ca urmare, am intrat in armata.

Pentru prima oara in mai multi ani decat imi puteam aminti, mancam trei mese pe zi si dormeam noaptea intr‑un pat. Munca era grea, dar la fabrica fusese si mai greu. Incet am inceput sa ma ingras, gropile din obraji s‑au implinit, au inceput sa mi se dezvolte muschii. Mi‑am ingrijit dintii cariati si sparti la dentistul armatei si totul pe gratis. Mi s‑a dat o uniforma frumoasa si am cunoscut luxul de a schimba lenjeria o data pe saptamana. Dintr‑o data, devenisem o fiinta umana. Dintr‑o data, am inteles ce este fericirea.

Apoi a venit razboiul si odata cu el s‑a sfarsit si fericirea de a trai pe care o aflasem de curand. Camarazii impreuna cu care traisem de cand intrasem in armata fusesera ucisi, mutilati sau trans­ferati in alte unitati. Noi, soldatii, nu mai eram tratati ca fiinte umane, ci ca instrumente necesare ale razboiului. Eram importanti daca se dorea continuarea razboiului, dar la fel de necesare erau tancurile si tunurile si minele. Zilele lenjeriei curate si ale tratamen­tului dentar gratuit apusesera. Devenisem zdrentarosi si murdari, nespalati si plini de paraziti. Frumoasele uniforme gri‑verzui, de care eram atat de mandri candva, se decolorasera pana ce ajunsesera de culoarea si consistenta carpelor de vase. Regimentul isi pierduse identitatea, contopindu‑se cu restul masinii de razboi. Si parea ca tot timpul suntem in mars. Marsaluiam pe ploaie, marsaluiam pe vreme insorita; marsaluiam pe cele mai groaznice calduri si pe cele mai groaznice friguri; pe ceata si pe zapada, pe gheata si prin noroi, ne potoleam setea band apa din lacuri acoperite cu musita, sau din santuri pline de buruieni. Ne infasuram picioarele in carpe cand ni se gaureau bocancii. Si la ce te puteai astepta in viitor pentru a pastra vie o raza de speranta? Pentru oricare dintre noi erau numai trei variante posibile: ori erai atat de grav ranit incat puteai fi re­format ca nefolositor; ori puteai fi luat prizonier si sa scapi de razboi intr‑un lagar de prizonieri', ori — cel mai sigur — sa sfarsesti sub o lespede singuratica la marginea vreunui drum necunoscut.

Visului meu i‑a pus capat lumina orbitoare a unei flacari ce ardea pe cerul noptii. Instinctiv, m‑am aruncat la pamant si m‑am tarat pentru a ma adaposti. Nu a fost nevoie sa‑i trezesc pe ceilalti: reactiile lor au fost la fel de spontane cu ale mele. Ce se intampla oare acolo, afara, in „Tara nimanui'? Am tras piedica mitralierei. Batranul lansa o racheta luminoasa si terenul din fata noastra fu scaldat in lumina cruda a acesteia. Ne tineam respiratia si ascultam. De undeva, din departare, se auzeau vibratiile unor motoare grele si, din cand in cand, un rapait ascutit de mitraliera.

— Tancuri, sopti Gregor cam agitat.

— Vin spre noi, incuviinta Porta.

Batranul lansa inca o racheta. Liniste. Afara, in bezna, dincolo de lumina rachetei, nu misca nimic, si totusi stiam ca e ceva acolo. Stateam intepeniti, cu urechile ciulite si cu ochii tinta. Maneca goala a hainei maiorului Hinka flutura incoace si incolo, in bataia vantului. Lumina pieri, si indata auziram scrasnet si zanganit de senile, venind din intuneric. Soseau tancurile. In aceeasi clipa ne‑am pus in mis­care, pregatind aruncatoarele antitanc.

Era o intreaga armata. Pamantul se cutremura si gemea sub ele. Il puteai zari deja pe primul, inaintand pe coama stancoasa, unul din sirul lung, cenusiu, de monstri preistorici.

Sub focul incrucisat de mitraliere grele, ne‑am tarat afara, in „Tara nimanui', pentru a instala aruncatorul de grenade antitanc Pak. Nu trecu mult pana l‑am pus la punct, si nici pana cand rachele lui isi atinsera tinta. S‑a auzit un zgomot ca de tunet si un fulger rosu, stralucitor, a brazdat cerul. Churchill‑ul din frunte incasa o grenada exact sub turela, si ceea ce, cateva secunde mai inainte, era o fortareata amenintatoare din otel, indreptandu‑se cu lacomie spre prada, se transformase brusc intr‑un urias foc de artificii.

La cincizeci de metri departare, inspre partea dreapta, un Crom­well isi croia drum, huruind, catre noi. Micutul se intoarse, isi potrivi linistit aruncatorul de flacari pe umar, tinti inchizand un ochi si apasa pe tragaci. O limba de flacari izbucni pana depar­te. Cromwell‑ul avu aceeasi soarta ca si Churchill‑ul.

Scena se repeta, cu mici variatii, de nenumarate ori. O multime de tancuri pierira in flacari, o multime de oameni fura arsi de vii, dar mereu veneau altii din urma sa le ia locul. Oameni si tancuri se revarsau asupra noastra intr‑un suvoi neincetat. Pak‑ul fusese ras de pe fata pamantului, iar artileria inamica se distra acum pe socoteala noastra. Aerul era plin de resturi zburatoare, din care unele de origine umana. Un fum fetid ne umplea plamanii, ne ardea gatul si ochii. Urechile ne rasunau dureros din cauza nenumaratelor explozii. Zaceam lipit de pamant, cu pumnii stransi, cu capul pe jumatate ingropat in nisip. Acum intelegeam de ce oamenii numesc pamantul „mama' si il venereaza. Asa murdar si plin de sange cum era in acel moment, el era totusi o mare mangaiere.

La cativa metri de mine, am vazut un soldat englez lipit de pamant ca si mine. M‑a vazut si el in aceasi clipa. Si pot spune ca in aceasi clipa ne pregateam sa ne ucidem reciproc. Eu nu voiam sa ucid, nu aveam nici ura personala impotriva lui, dar, pe de alta parte, nu voiam nici sa fiu eu cel ucis. Fara doar si poate, el simtea la fel. Legile razboiului cereau ca unul din noi sa moara, si nu era timp atunci sa stai sa te gandesti daca legile erau intelepte si bune. Se punea problema ca tu sa omori pe altcineva ca sa poti trai.

Aveam o grenada in mana. Fara indoiala ca si soldatul englez avea una. Am tras cuiul grenadei cu dintii. Sedeam acolo si nu­maram. Douazeci si unu, douazeci si doi, douazeci si trei, douazeci si patru Grenada a suierat prin aer spre soldatul englez. In calea sa, a trecut pe langa a lui care suiera prin aer, in directia mea. El o aruncase in exact acelasi moment. Dar nici una nu a nimerit. Evident, am avut amandoi aceleasi reactii si ne‑am rostogolit din calea lor la timp pentru a ne salva pielea. Eu am facut un salt pana la mitraliera si am tras cateva rafale. Exploda o a doua grenada. De data aceasta era gata sa ma nimereasca. In fata mea izbucni un fulger viu. Mi‑am simtit capul — bine acoperit cu casca de otel — plesnind, parca, din incheieturi. Un moment am simtit frica, iar apoi, aproape imediat, m‑a cuprins o furie nebuna. Pana in acea clipa nu resimteam o ura personala contra inamicului. A‑l ucide era o necesitate. Acum devenise o placere perversa. Fara indoiala, nu aveam intentia sa mor pe campurile mocirloase ale Fran­tei.

Ne‑am aruncat unul asupra celuilalt, in lupta corp la corp. Era o lupta crancena pentru supravietuire, fara scrupule. Ne‑am lovit cu paturile armelor, ne‑am izbit unul pe celalalt cu bocancii nostri grei, ne‑am zgariat si ne‑am taiat cu baionetele. Englezul mi‑a pus piedica si am simtit o durere ca o impunsatura ascutita. M‑am napustit asupra lui cu o furie reinnoita. Din nefericire pentru el, i‑a cazut casca. S‑a ales cu o rana adanca in frunte, mare cat un pumn.

Eram prea istovit ca sa mai continui lupta. Deocamdata nici nu era nevoie, deoarece omul zacea la picioarele mele. L‑am privit cu prudenta, dorind sa‑l vad mort, sa se sfarseasca odata. Puteam sa pun eu capat luptei, dar, la fel de brusc cum ma cuprinsese, setea mea de sange disparu. Omul privea in sus spre mine cu ochii lipsiti de expresie, cu respiratia gafaita, crispandu‑se dureros Sangele ii acoperea fata, scurgandu‑i‑se din coltul gurii. M‑am simtit slab si vulnerabil. Ma durea piciorul si daca vreunul din camarazii lui m‑ar fi gasit acolo, nu ma puteam astepta la mila. M‑am intors sa plec, dar respiratia gafaita a omului pe care in­cercasem sa‑l omor ma tinea pe loc. Am ingenuncheat in graba langa el, i‑am bandajat fruntea cat am putut mai bine, am scos bidonul meu de apa.

— Bea, spusei poruncitor.

El continua sa ma priveasca fara sa faca vreo miscare pentru a primi apa. Ce astepta prostul? Vroia sa‑i pun eu bidonul la gura si sa risc sa‑mi bage un cutit in coaste? I‑am lasat apa la‑ndemana si am fugit cat am putut sa‑mi scap pielea, la adapost, de partea noastra, in ciuda schijelor care zburau in toate partile si a grenadelor ratacite. L‑am gasit pe Legionar ghemuit sub ramasitele arzande ale unui „Churchill', tragand rafale rapide cu automatul lui. Nu prea departe l‑am vazut pe Micutul cu fata iluminata de fla­cari, avand figura aporape satanica. Mi‑am scos batista din buzunar si am legat‑o strans in jurul piciorului.

Deocamdata, inamicul fusese respins. Aveam un moment de res­piro, dar acesta putea sa fie foarte scurt si noi profitam cat mai mult de el. Porta infuleca a cincea cutie de carne conservata, Bar­celona trecea din mana in mana o sticla cu gin, Batranul se juca in dorul lelii cu un pachet de carti. In spatele nostru, Formigny era in flacari. Bombardierele grele „Wellington' erau in aer, deasupra Caen‑ului, si flacarile se ridicau sus, spre cer. Sub noi, pamantul tremura si se zguduia anticipand, parca, o catastrofa.

Intr‑un jeep abandonat, Porta gasise un gramofon vechi si cateva placi. Le‑am pus sa ne cante una dupa alta, imbatati de sunetul muzicii dupa zgomotele oribile, obisnuite ale luptei, si dupa ce am ascultat‑o pe ultima le‑am luat din nou de la capat. Eram la a treia runda cand din penumbra iesi un grup de soldati care veneau spre noi. Pareau neinarmati. Purtau un steag cu o cruce rosie mare si pe castile lor purtau aceeasi emblema. Micutul ridica arma, dar inainte ca el sa poata trage, Batranul i‑o zmuci din mana.

— Ce dracu' vrei sa faci?

Micutul se intoarse spre el indignat.

— De ce se ingrijesc numai de ranitii lor? Ai nostri de ce nu sunt ridicati?

— Cine trage in astia de la Crucea Rosie, zise Batranul, sa astepte de la mine un glont direct intre ochi. E clar?

A urmat un moment de liniste plina de stinghereala, apoi Porta izbucni in ras.

— Tu ai gresit razboiul, Batrane! Ar trebui sa te inrolezi in Armata Salvarii, acolo ai ajunge general in doi timpi si trei mis­cari!

Se intoarse si scuipa, dar Batranul dadu dovada de intelepciune ramanand linistit. Nimeni nu se mai incumeta sa ridice arma.

Ultimul dintre raniti fusese ridicat, ultimul dintre brancardieri trecuse inapoi linia inamica. Era liniste peste tot. Si apoi, deoda­ta, sus in transee, un tanar locotent dadu un tipat ascutit si cazu pe spate, in noroi. Glontul unui machisard isi gasise tinta. Un alt glont veni suierand in directia noastra si in cateva momente lupta sangeroasa reincepu. Trei mitraliere isi rapaira replica si cativa din echipa de brancardieri cazura. Legionarul sari in picioare inaintea noastra si alerga inainte,strigand spre noi sa‑l ur­mam, asa cum facuse de atatea ori in trecut, in stepele inghetate ale Rusiei, pe povarnisurile de la Monte Cassino.

In ingrozitoarea ambuscada care urma, aproape intreaga echipa de brancardieri sl ranitii pe care ii culesesera au fost facuti una cu pamantul. Inca o data, pamantul se umplu de cadavrele oamenilor din ambele parti. Era nevoie de o noua echipa de brancardieri pentru a ridica noii raniti. Atac, contraatac. Moartea era cuvantul de or­dine.

Nu exista nici o crutare pentru Plutonul 91.

CAPITOLUL DOI

Porta se juca cu aparatul de radio intorcand butoanele intr‑o parte si in alta, incercand sa izoleze vocea sonora a postului B.B.C., dintre bolboroselile si pocnetele ce se auzeau.

Esti nebun, spuse Heide dezgustat. Te lasi prins in joc si dus la taietor fara sa clipesti De fapt, ce rost are? Nu poti crede un cuvant din ce spun ei, chiar daca ii prinzi.

Porta facu un semn din mana.

Taci din gura, pentru Dumnezeu! Asta e, i‑am prins.

Sunetele unui gong puternic, foarte deliberat si amenintator. Apoi vocea rece, corecta, a postului de radio B.B.C.:

„Ici Londres., ici Londres, B.B.C. pour Iu France'

Fireste, ceea ce nu intelegeam noi atunci era ca, practic, intreaga miscare de rezistenta franceza asculta aceeasi emisiune.

„Ici Londres, ici Londres Atentiune, atentiune. Iata cateva me­saje personale: „Les sanglots longs des violons de l'autômne'. Re­pet: „Les sanglots longs des violons de l'autômne' (Suspinele lungi ale viorilor toamnei).

Era primul vers al unui poem, „La Chanson d'autômne' de Ver­laine. Era mesajul asteptat de toata lumea de saptamani intre­gi. Locotenentul major Meyer de la Cartierul General al Armatei a XV‑a, a carui sarcina era sa receptioneze toate emisiunile B.B.C, informa emotionat si in mare graba pe guvernatorul militar al Frantei, precum si pe sefii de comandament din Olanda‑Belgia. A fost tratat cu dispretul pe care parea ca‑l merita. Ce sa spun, asa un mesaj important! Pur si simplu trancaneala fara noima despre toamna. Evident, tipul era un cretin. Locotenentul major Meyer a ridicat din umeri si a continuat sa asculte.

„Ici Londres, ici Londres. Continuam sa transmitem mesaje per­sonale: „Les fleurs sont d'un rouge sombre. Les fleurs sont d'un rouge sombre' (Florile sunt rosu inchis).

Era mesajul pentru reteaua Rezistentei din Normandia.

„Hélène pouse Joe. Hélène épouse Joe.' (Elena se casatoreste cu Joe).'

Semnalul pentru intreaga regiune Caen. El a declansat o in­treaga serie de atentate, de sabotaje, dintre care multe au reu­sit. S‑au prabusit poduri, linii de cale ferata au sarit in aer, legaturi telefonice au fost taiate. La Cartierul General al Armatei a XV‑a era general acceptata acum ideea ca ceva, undeva, mergea foarte prost.

Nu poti tu sa intelegi nimic din toate astea, Meyer? intreba nelinistit generalul von Salmuth.

Meyer dadea din umeri si continua sa asculte.

Timp de trei zile a fost linistit, dupa care mesajele au reinceput cu vigoarea si inventivitatea reinnoita.

„Ici Londres, ici Londres' „Les dés sont jet s' (Zarurile sunt aruncate). Repet: „Les d s sont jet s'.

Ca urmare, o multime de santinele si‑au pierdut pe cand nici nu se asteptau viata, injunghiate pe la spate si aruncate in rauri sau mlastini.

„Jean pense à Rita.' (Jean se gandeste la Rita) „Jean pense à Rita.'

Crainicul pronunta cuvintele foarte rar si cu grija, cu pauze intre ele.

Porta radea incantat.

Ce de tampenii! Jean se gandeste la Rita cea pierduta Nu cred ca tipul face asta. Si la urma urmelor, cine dracu sunt ei? Cine sunt acesti Jean si Rita? Pare un basm pentru copii.

Este codificat, explica Heide, care pretindea intotdeauna ca stie totul. Am fost candva radiofonist. Foloseau mesaje de astea tot timpul.

„Le dimanche les enfants s'impatient.' (Duminica copii devin nerabda­tori) „Le dimanche les efants s'impatient.'

Asta era adresat membrilor Rezistentei care asteptau sosirea pa­rasutistilor in Normandia.

„Ici Londres. Vom transmite noi mesaje peste o ora.'

ULTIMA ORA

Inveleam mortii in giulgiu din panza groasa inainte de a‑i ingropa si langa fiecare puneam o cutie de bere goala, in care bagam actele personale.Mai curand sau mai tarziu,probabil cand razboiul se va termina, ne inchipuiam ca cineva se va ocupa de niste cimitire co­respunzatoare, cu morminte adevarate, cu siruri dupa siruri de mici cruci albe si cand va veni acel timp si vor dezgropa mortii in des­compunere din santuri si din porumbiste, ar fi fost bine sa se cu­noasca identitatea fiecarui cadavru. Deci — cutiile de bere si ac­tele.

Ni se parea o necesitate categorica, pentru ambele parti, sa existe cimitire ingrijite, pline cu eroii cazuti. Altfel ce le‑ar putea arata in viitor tinerilor recurti pentru a‑i impresiona?

— Iata, baieti, aici sunt mormintele gloriosilor nostri ostasi cazuti pentru patrie in razboiul trecut Sub crucea de aici zace Paul Schul­tze, un simplu soldat care, cu ambele picioare zdrobite de o grenada, a ramas totusi la post si a tinut piept inamicului. Acest simplu soldat a salvat un intreg regiment. A murit in bratele comandantului sau, cu un cantec patriotic pe buze. Erau atatea cadavre de inmorman­tat, incat nu aveam suficiente cutii de bere pentru toate. Dupa o dimineata de munca grea la sapatul mormintelor ni s‑a permis o jumatate de ora sa mancam, dupa care am fost trimisi in misiune pentru dezamorsarea minelor.

Asta era mult mai greu decat saparea de gropi. Viata oricui lucra la dezamorsarea minelor era considerata, in genere, al dracului de scurta si, fara indoiala, deloc dulce. Minele erau magnetice si potrivite astfel incat sa explodeze la apropierea celei mai mici si nesemnificative bucati de metal. De aceea, am renuntat la toate obiectele metalice pe care le aveam cu noi, scotandu‑ne pana si nas­turii si inlocuindu‑i cu bucatele de lemn. Nu ni se dadusera bocanci cu talpa de cauciuc, si cei mai multi dintre noi trebuia sa ne des­curcam infasurandu‑ne picioarele cu carpe. Porta insa, atat de pri­ceput in inventarierea cadavrelor, avusese marele noroc sa puna mana pe o pereche de bocanci americani veritabili, din cauciuc gal­ben.

Era imposibil sa te bazezi pe dispozitivul de detectare a mine­lor, deoarece reactiona nu numai la mine, ci si la cele mai minuscule particule de metal, astfel incat, potrivit personalitatii fiecaruia, ori innebuneai de teama permanenta, ori deveneai apatic datorita obis­nuintei cu falsele semnale. Si una si alta insemnau un permanent pericol. Pentru a avea cea mai mica sansa de supravietuire cand ai de‑a face cu minele, trebuie sa fii mereu atent, sa ai nervi de otel, sa actionezi intotdeauna cu cea mai mare precautie si sa ai maini cat mai sigure. Locul care ti se pare cel mai lipsit de pericol poate ascunde cele mai mari primejdii.

Fireste, Rommel fusese initiatorul capcanei mortale cu aparenta inofensiva, si al ridicarii la un atat de inalt grad de perfectiu­ne. Usa care se deschide si iti explodeaza in fata, roaba care iti bareaza drumul astfel incat trebuie sa o ocolesti, iar la primul pas pamantul se deschide si te inghite; usa dulapului care ramane des­chisa, iar cand o inchizi produce o asemenea nebunie incat sare in aer un intreg sir de cladiri. Apoi, este sarma aceea aproape invizibila, ascunsa dibaci sub un covor de frunze: cei din fruntea sirului calca pe ea, si o jumatate de companie dispare intr‑o fractiune de se­cunda.

Invatasem o multime de lucruri despre mine, si cu cat invatam mai multe, cu atat ne placeau mai putin. Facusem cunostinta cu mina P.2s, conectata in releu, care declansa o reactie de explozii in lant. Si cu acele mine care trebuiau distruse prin detonare. Si cu acelea — probabil cele mai groaznice — care trebuie demontate bucata cu bucata pana ajungi la detonatorul facut din cea mai fina sticla posibila Daca iti doreai moartea si in plus iti era in fire sa‑ti petreci ore in sir cautand o singura piesa dintr‑un puzzle foarte complicat, totul era in ordine, putea sa‑ti faca placere sa lucrezi in astfel de conditii. Dar daca erai cat de cat ca mine, tran­spirat de spaima si complet neindemanatic atunci, fara nici o indoiala, te potriveai ca nuca‑n perete.

Inaintam incet, insirati, tatonand terenul pas cu pas, niciodata destul de linistiti, nici macar cand ne aflam la coada si deci ne puteam astepta sa fim relativ feriti de pericol. La fiecare zece minute ne schimbam capul de coloana (ca si bocancii de cauciuc). Astfel, ne riscam viata doar cate unul, si fiecare stia ca perioada in care era supus pericolului avea macar o limita. Mentineam tot timpul o distanta de siguranta intre noi si fiecare pasea cu grija pe urmele celui din fata sa. Pentru cateva momente, totul mergea bine, inima isi mai potolea bataile nebune, sudoarea se mai linistea si de­odata, cu un suierat care‑ti ingheta sangele in vine, omul din fruntea coloanei facea semne disperate cu mainile si ne oprea. Detectorul de mine reactionase din nou

Ne oprim cu totii. Nefericitul aflat temporar in posesia bocancilor indreapta detectorul inainte, intr‑o parte, in spate. Indica locul care provoaca tot necazul, se lasa pe vine, sovaind, langa el, si incepe sa racaie cu teama pamantul la suprafata. Trec cinci minute. Cinci minute de sudoare si teroare. Si tot ce iese la iveala este o bucata de srapnel, o frantura de obuz sau o ramasita de grenada. Mereu aceeasi poveste. Sau aproape mereu.

Ne eliberam de tensiunile noastre interioare prin adevarate crize de nervi si injuraturi la adresa prizonierului care a declarat ca regiunea ar fi plina de mine, impotriva Serviciului de Informatii care raspandise stirea si era deci raspunzator pentru faptul ca ne aflam acolo. Era clar ca prizonierul mintise si ca Serviciul de In­formatii era o adunatura de tampiti creduli.

Pornim mai departe ceva mai repede, suparati si bombanind. O explozie brusca ne tintuieste locului. Bietul om care se intamplase sa fie in frunte este aruncat cu putere spre cer, de unde cade pe pamant in mii de bucati, de nerecunoscut. Asadar, prizonierul nu mintise, iar Serviciul de Informatii nu e plin de tampiti creduli, ci de tipi foarte inteligenti, care fac o treaba excelenta, ajutan­du‑ne sa sarim in aer. Poate este vorba despre o mina T, fabricata special pentru distrugerea tancurilor. Daca‑i asa, atata‑ti trebu­ie: greu sa‑ti inchipui ca cineva scapa cu viata dupa explozia unei mine T. Pe de alta parte, daca este o mina S, situatia nu‑i asa de crunta: mai poti scapa, pierzandu‑ti doar picioarele. Ei, asta nu‑i cea mai mare tragedie in vremurile de razboi pe care le traim. O sa‑ti puna o pereche de minunate picioare artificiale si, daca nu se dovedeste ca esti un cretin irecuperabil, o sa fii primit la un curs de subofiteri. Exista o multime de ologi la astfel de cursuri in ziua de azi. Poate fi si mai rau. Poti sa te inrolezi pentru treizeci si sase de ani, sa astepti sa devii „Feldwebel' dupa vreo cinspreze‑ce‑optsprezece, si sa te pensionezi la saizeci si cinci de ani cu un venit gras.

De aceea, in general vorbind, cand nu eram implicati efectiv in detectare, priveam problema minelor cu sentimente amesteca­te. Pe de o parte, puteai sa‑ti pierzi viata. Pe de alta parte, puteai sa‑ti pierzi numai picioarele cu avantajul enorm de a deveni invalid si a parasi linia frontului pentru totdeauna. Dar, sa fie clar: n‑avea nici un rost sa‑ti pierzi un singur picior sau un singur brat. Trebuia sa fie ambele, sau deloc. Erau destui schiopi pe front, iar ciungii erau atat de numerosi incat ajungeai sa‑i consideri drept fiinte umane perfect normale si bine adaptate. Maiorul Hinka, de pilda, isi luase adio de la bratul drept cu vreo doi ani in urma, si de atunci a fost tot timpul in forul actiunii.

Iata‑ma acum pe mine, pentru un timp in postura de conducator de coloana, purtand bocancii galbeni, riscandu‑mi viata si picioare­le. Cu nervii incordati pentru a sesiza orice semn de pericol, m‑am aplecat cu precautie si am netezit un smoc de iarba deasa. O fi aici ceva ceva metalic? Chiar in spatele meu se oprisera Porta si Legionarul. Simteam apriga tentatie sa ma intorc si s‑o iau la goana. Din nefericire, era imposibil. M‑am aplecat incet si mi‑am pus urechea la pamant. Auzeam oare un ticait, sau era numai ima­ginatia lasului din mine? Era oare o mina magnetica, sau o mina cu actiune intarziata? Eram deja asudat tot, dintii imi clantaneau nervos si genunchii imi tremurau mai sa se ciocneasca. Era, in­tr‑adevar, o mina.Tacuta deocamdata, dar nu mai putin periculoa­sa. O cobra ar fi fost mai putin de temut. Cu varfurile degetelor pipaiam conturul antenelor invizibile, calota boltita, placuta subtire de sticla usor casabila. Era o mina T clasica.

— Acu‑i acu'. Controleaza‑te, invinge‑ti frica, daca vrei sa tra­iesti. Aminteste‑ti tot ce te‑au invatat Doua degete pe sub calota, doua rasuciri spre stanga Dar incet, incet Daca spargi sti­cla, s‑a zis cu tine, Sven, baiatule! Roaga‑te la Dumnezeu sa nu aiba vreun fir ascuns, sa nu fie legata de alte mine, cei care pun capcanele astea ale mortii isi folosesc toata viclenia de care sunt in stare Doua rasuciri. Am facut‑o si pe‑asta. Acum, doi milimetri mai sus, trei rasuciri spre dreapta Nu se misca! Nenorocita nu se misca! Ce dracu' vrea sa‑nsemne asta? Un nou soi de mina? Una de care nici nu ne‑au pomenit? Dumnezeule mare, fa‑ma sa scap de aici! Duca‑se la dracu' tribunalele lor martiale si acuzatiile lor de lasitate! Vreau sa traiesc. Cu putin noroc, se sfarseste razboiul pana ma condamna ei.

Ratiunea imi dicteaza sa ma intorc si sa o iau la goana. Trupul meu insa, intr‑un mod detasat si parca facandu‑mi in ciuda, ramane pe loc. Bun, am ramas. Ei, acum ce fac? Sa scot blestematia asta afara inainte de a o dezamorsa? De ce nu, cand nu‑i vorba decat sa te sinucizi?

In tot acest timp cand eu stau fara sa fac nimic, blestemata de mina zace acolo, disretuitoare, in pamant. Privind in sus, la mine, cu obraznicie. Batandu‑si joc de mine. Apoi, imi vine o noua idee, si mai ingrozitoare: daca e o mizerie de‑aia cu efect intar­ziat? Tinand in continuare calota cu dreapta, imi var usor mana stanga pe sub corpul minei. Incep sa trag cu dintii smocurile de iarba de pe ambele parti. De ce n‑or dresa niste nenorocite de mai­mute sa faca treaba asta? Alea ar putea sa‑si foloseasca si mainile si picioarele. Si in plus, ar face si o treaba mai buna, pentru ca n‑ar trebui sa se lupte tot timpul cu spaima. De ce nu s‑o fi gandit nimeni la asta mai de mult? Au folosit porumbei, si caini, si cai, si porci, de ce nu si maimute? (In Polonia foloseam porci. Ii manam peste campurile minate pentru ca sa curete drumul. Necazul era ca porcii ajunsesera sa valoreze greutatea lor in aur, si in cele din urma s‑a hotarat ca oamenii sunt mai ieftini).

Cu o incetineala chinuitoare, am tras mana in sus. Era mai grea decat prevazusem, dar in sfarsit era afara, la vedere, in toata grozavia ei. Oribil de urat obiect. Tare i‑as mai fi dat un sut puternic, s‑o vad zburand, dar placerea asta trebuia amanata pana cand as fi reusit s‑o dezamorsez.

I‑am chemat sl pe ceilalti. Porta si Legionarul se tarara pana la mine. Porta, desi nu facuse o pregatire speciala, era un geniu in mecanica, el se uita intai la mina si apoi imi arunca o privire dispretuitoare:

— Tampit nenorocit ce esti! Ai intors mizeria asta de mina exact pe dos! Asta nu‑i un fir frantuzesc normal, credeam ca pana si tu ai fi in stare sa‑ti dai seama.

Se intoarse si‑i facu semn Micutului:

— Adu‑ne o cheie franceza!

Cheia aparu. Un timp, Porta studie mina.

— In regula, intoarce‑o din nou.

M‑am supus, cu un aer umil. Legionarul isi sterse palmele tran­spirate de turul pantalonilor. Porta ridica cheia.

— Bun, baieti! Capetele jos, mainile pe fund!

Se apleca spre mina, fredonand ca pentru sine o frantura de melodie aleasa intamplator:

Ce va fi cu noi, iubito?

Vom fi fericiti sau tristi?

Cum o vom sfarsi, iubito?

In lacrimi, sau optimisti?

Tepeni ca niste bete, Legionarul si cu mine stateam si‑l priveam. Porta ridica mana cu nepasare.

— Uite‑o! ranji el spre noi. Inofensiva ca un pui de gaina.

Se intoarse si se impauna catre ceilalti, tinand mina sub brat ca pe o minge de rugby. Deodata, o arunca spre Gregor.

— Ia‑o! incearca tu! Eu nu ma descurc cu ea!

Gregor scoase un tipat ascutit de groaza si se arunca la pamant. Porta se apleca spre el, ridicand din sprancene.

— Ce‑i, mititelule? Te‑ai speriat?

— Imbecil nenorocit! ii spuse Gregor dandu‑i suturi la gioale lui Porta. Ticalos prost si nenorocit ce esti!

— Terminati odata, spuse Batranul cu oboseala in glas. N‑am chef de joc si distractie. Ganditi‑va totusi ca am pierdut sase oameni pana acum cu treaba asta.

— Imi plange inima, spuse Porta. Hai, Sven, da‑mi gumarii. E randul meu sa fiu erou.

Imi lua bocancii si se indrepta spre fruntea coloanei, sa‑si ocupe locul, dar nu facu decat cativa metri si se opri, se apleca, examina locul si ne facu semn Legionarului si mie, care ne aflam in spatele lui. Ne‑am uitat unul la altul. Stiam ce se intamplase: Porta daduse de o mina in releu si avea nevoie de inca cineva sa‑l ajute. Care dintre noi sa fie? Avui o clipa de ezitare, si atunci Legionarul ridica din umeri si inainta. Va fi randul meu data viitoare, si in clipa aceea, mi‑as fi dorit sa fi fost eu cel care s‑a dus de data asta, ca sa scap.

Porta si Legionarul se tarara, urmarind firul. Existase candva o vreme cand ei ar fi putut taia pur si simplu nenorocitul de fir si gata, dar de atunci inamicul devenise mai destept.Acum inveleau firul in cupru. Daca il atingeai cu ceva metalic, curentul trecea prin el si detona mina. Ne trebuise ceva timp pana sa descoperim acest nou truc. Inamicul avea grija sa nu lase instructiunile de folosire prin apropiere, iar noi pierdusem cativa oameni pana sa des­coperim secretul.

Acest mic cadou special fusese agatat intr‑un pom si era conectat la trei grenade 10,5. Porta striga enervat peste umar:

— Vino incoace, pentru Dumnezeu! Doar nu ne ducem la bi­serica!

Cu o dureroasa strangere de inima, mi‑am dat seama ca eu trebuie sa ma duc, cu uneltele necesare; ca sa scoatem nenorocitul de de­tonator. Nu era o treaba usoara. Multi oameni buni avusesera un sfarsit rau pe cand demontau detonatoare, si, in plus, exista oricand riscul ca inamicul sa ne fi pregatit inca o mica surpriza pentru a ne arunca in aer.

Porta, pe jumatate urcat in copac, tinea cele patru fire care veneau dinspre mina. M‑am intins in fata, strangand bine uneltele. Era o mina T. Detonatorul nu era mai mare decat un pachet de tigari, dar mie‑mi era prea de‑ajuns. Pe una din grenade, vreun glumet scrisese mesajul: „Lua‑v‑ar dracu, Friti blestemati'. Era semnat, simplu, Isaac. Daca te gandeai, puteai sa vezi punctul de vedere al necunoscutului Isaac. Nimeni cu un astfel de nume nu avea vreun motiv special sa ne iubeasca.

Prin cine stie ce minune, am avut noroc. Ne‑am descotorsit de mina antitanc si de declansatorul ei disimulat, si am furat cateva clipe de odihna desi ne simteam oarecum cu un picior in groapa. Ne‑am asezat pe jos, inghesuiti, in semicerc, si am fumat — ceea ce, in conditiile date, era strict interzis.

— Stiti ce? spuse Porta deodata. Pun pariu ca daca nea Adolf ar fi obligat sa vina ca noi pe un camp minat timp de o jumatate de ora, n‑ar mai fi asa al naibii de tantos Si poate nici n‑ar mai tine asa mult la nenorocitu' asta de razboi!

Gandul asta, spus asa de simplu, ne inveseli pe toti. Sedeam acolo si radeam fara grila, pana cand ajunse la noi restul gru­pei, condus de locotenentul Brandt, care raspundea de intreaga operatiune. Brandt fusese cu noi inca de la inceput. Disparuse din timp in timp, la cursuri de pregatire, dar se intorsese de fiecare data la noi si aveam tendinta sa‑l consideram mai curand ca pe unul de‑al nostru decat ca pe un ofiter, pana‑ntr‑acolo incat ii spunem pe numele de botez si il tratam cu stilul nostru propriu de familiarita­te obscena. Era un adevarat ofiter de front si unul dintre putinii oameni care reuseau sa ne impuna un anume respect — altfel acordat cu mare greutate.

— Ticaloase mine, mormai el. Daca o mai tine mult tot asa, o sa sfarsim cu totii jucand arsice, la casa de nebuni.

— O sa visam nenorocitele de mine, zise Porta, si cand o sa ne‑ntoar­cem acasa si‑o sa ne sapam gradina de zarzavat. O sa ne trezim incercand sa detonam si cartofii, uitand unde, ne aflam.

Porta spunea totdeauna „cand', niciodata „daca'. Cred ca de fapt toti gandeam cam in aceiasi, termeni, dar cei mai multi dintre noi erau prea superstitiosi pentru a o spune cu glas tare. Pe undeva, nu reuseai nicicum sa‑ti imaginezi ca intr‑o zi s‑ar putea sa‑ti vina randul sa sfarsesti intr‑un sant, langa o cutie de bere cotinand actele tale personale. Te gandeai deseori la moarte, te trecea o sudoare rece, dar in strafundul inimii nu puteai crede cu seriozitate ca asta ti s‑ar putea intampla tie vreodata. Destul de des, inaintea unui atac masiv, ajutam la pregatirea mormantului comun, il captuseam cu fan, infigeam crucile mici de lemn. Niciodata, in tot acest timp, nu‑ti imaginai propriul cadavru aruncat acolo, impreuna cu ale altora, desi, Dumnezeu mi‑e martor, moartea era o experienta foarte la‑ndemana. De cate ori pe zi nu auzeai suieratul ascutit al unei grenade, bufnitura ei in cadere, apoi explozia, apoi tipete de durere, ca sa‑ti dai seama ca omul care se aflase langa tine cu o secunda in urma nu mai era De cate ori, nu se intamplase ca jumatate din pluton sa sara in aer, de jur‑imprejurul tau sa zaca numai oameni morti sau muribunzi si tu singur sa fi ramas teafar? Stiai ca norocul nu poate dura o vesnicie si totusi, instinctiv, simteai ca norocul tau era cu siguranta inepuizabil.

Porta iar manca. De data aceasta era o cutie cu conserve de ananas pe care o gasise intr‑un jeep american abandonat.

— Curios cum niciodata pana acum nu am apreciat ananasul la justa lui valoare, spuse el meditativ. Primul lucru pe care o sa‑l fac cand s‑o sfarsi razboiul o sa fie sa ma duc intr‑un restaurant si sa ma indop pana mi s‑o face rau si mi‑o iesi pe urechi.

Acesta era, fireste, semnalul pentru una din distractiile noastre preferate: jocul de‑a „cand s‑o sfarsi razboiul'.

De fiecare data vorbeam despre asta cu o vigoare reinnoita si, cumva, jocul nu‑si pierdea niciodata atractia, desi dintre noi toti Heide era singurul care stia sigur ce vroia sa faca in viata. Era deja subofiter si se hotarase demult sa faca cerere pentru a fi primit la cursurile de ofiteri. In acest scop, el isi consacra zilnic d parte din timp, indiferent unde eram si ce faceam, invatarii a zece pagini din Manualul Campaniilor Militare. Ne bateam joc de el fara mila, desi eram probabil putin invidiosi pe hotararea; lui incapatanata de a reusi. Toti stiam, dar nimeni nu ar fi recunoscut, ca am fost ostasi pentru prea multa vreme pentru a ne mai putea intoarce la viata civila, obisnuita. Batranul zicea ca numai fermierii isi pot relua in

mod fericit activitatea dinainte de razboi si, probabil, avea dreptate. Pentru mine fermierii erau, oricum, o rasa aparte. Arata‑le numai un camp de cartofi, sau un sir de meri, si ai toate sansele sa‑i vezi iesindu‑si din minti. Multi fermieri au dezertat din cauza unui mar in floare. Aporoape toti erau prinsi doua‑trei zile mai tarziu si carati in fata curtii martiale unde bolboroseau infrigurati vrute si nevrute despre porci sau pruni. Din nefericire, nici o curte martiala, din cate am cunoscut, nu putea sa inteleaga socul pe care il traiau acesti oameni pusi fata in fata cu o particica din adevarata natura vie, iar rezultatul era, inevitabil, plutonul de executie.

Trecusera zece ore de cand pornisem sa croim drum prin campul de mine. Zece ore de tensiune, zece ore de mers, intr‑adevar, pe calea mortii, zece ore fara intreruperi, caci ce inseamna o pauza de douazeci de minute ici si colo, cand stii ca treaba nu‑i facuta nici pe jumatate?

Dar, in cele din urma, ne‑am apropiat de sfarsit. Tocmai fixasem indicatorul alb de trecere fara pericole a tancurilor si ne puteam destinde. Eram pe punctul de a infige ultimul par, cand cu coada ochiului am vazut ceva. M‑am oprit si m‑am uitat in sus. Ceilalti stateau intepeniti ca niste statui, cu gurile cascate si cu ochii holbati. Toti se uitau spre locotenentul Brandt. Se afla ceva mai departe de grupul principal, cu picioarele imobilizate, cu bratele putin de­partate de corp De spaima, am simtit cum mi se face pielea de gaina pe maini si pe picioare. Stiam foarte bine ce insemna pozitia aceea stranie: Klaus se afla direct pe mina. Cea mai mica miscare si ea va exploda. Puteam sa vad firele care porneau de la ea. Klaus stia probabil la fel de sigur ca si noi ceilalti ca ii venise cea­sul. Cei aflati mai aproape de el au inceput sa se retraga, pas cu pas, mergand de‑a‑ndaratelea. Si ei erau in mare pericol. Era evident, din pozitia firelor, ca era legata de altele. Unul singur manifesta dorinta sa se repeada inainte, intr‑o incercare eroica, dar, fara indoiala, sinucigasa, de a veni in ajutorul locotenentului si acesta a fost Micutul. L‑am retinut prin forta si a fost nevoie de trei dintre noi pentru ca s‑o putem face. Abia reusisem sa‑l li­nistim, cand pe Barcelona il apuca o criza de nebunie si incepu sa se tarasca incet spre Klaus, care continua sa stea imobilizat in capcana mortii.

— Prinde‑l pe tampitu' ala de nebun, striga Porta.

Fata locotenentului era oribila, ca de plumb. Era unul dintre cei mai curajosi oameni pe care ii cunosteam, dar chiar si cei mai bravi oameni au dreptul la o oarecare ingaduinta cand se afla pe o mina amorsata. Noi pregateam o seringa cu morfina, scoteam bandaje si fase. Daca, printr‑un miracol, supravietuia, ar fi avut nevoie de toate bandajele de care dispuneam. Legionarul isi scoase revolverul. Intentia lui era clara: orice s‑ar fi intamplat, Klaus nu trebuia sa sufere mai mult decat era necesar. Considerati‑o cri­ma, daca vreti, dar el fusese impreuna cu noi timp de sase ani, luptfnd umar la umar cu oamenii de sub comanda lui in unele dintre cele mai grele momente ale razboiului. Cand cunosti, iubesti si respecti pe cineva asa cum il cunoastem, il iubim si il respectam pe Klaus, nu te mai intereseaza prea mult ce va gandi restul lumii, ci vei merge mai departe, facand ceea ce trebuia facut.

Sa fii prins in acest mod de o mina relativ simpla, expus privirilor tuturor, era una din ironiile razboiului atat de greu de supor­tat. Si totusi, cred ca era aproape inevitabil ca ceva asemanator sa se intample. Dupa zece ore de munca incordata in mijlocul unui camp de mine, nu este foarte surprinzator daca atentia te paraseste pentru o clipa sau doua. Din nefericire, absenta atentiei — fie si pentru o fractiune de secunda — este prea adesea fatala in asemenea circumstante.

Deodata Porta ii striga lui Klaus:

— Sari! Este singura ta sansa!

Klaus ezita — si cine l‑ar putea acuza! Una e sa spui ca e unica sansa si cu totul altceva sa ai curajul sa‑ti incerci no­rocul.

Intre timp, noi asteptam. Si moartea si ea, la fel de rabdatoa­re, o prada care era foarte sigura.

Dupa un timp — zece minute? O jumatate de ora? Zile, saptamani, luni? Parea o vesnicie — Klaus a ridicat mana spre noi in semn de adio, si‑a indoit genunchii pregatindu‑se pentru unica sa sansa

Mi‑am acoperit urechile cu mainile. Klaus a ramas in pozitia aceea ca un alergator in asteptarea pistolului de start. Cred ca toti i‑am impartasi agonia ultimelor lui ganduri. Atata timp cat ra­manea pe loc era un om viu; in momentul in care se misca, el devenea, probabil, un om mort. Isi infipse varfurile degetelor in pamant pregatidu‑se pentru mo­mentul cand trebuia sa‑si incerce norocul. Apoi, deodata, se indrepta din nou.

— Aruncati‑mi mantalele de lupta!

Zece mantale fura aruncate imediat spre el. Numai trei au ajuns la el. Micutul se repezi din nou, dar Porta ii trase pe loc o casma si il tranti la pamant.

— Sa‑i multumesti din partea mea, spuse Klaus cu gravitate.

Isi infasura cele trei mantale in jurul corpului protejandu‑si abdomenul si pieptul cum putea mai bine. Apoi ridica din nou mana in semn de salut.

— Sari! Pentru numele lui Dumnezeu, sari!

M‑am auzit imediat si pe mine soptind comanda dar sunetul se ineca in dangatul brusc inlantuit al clopotelor din intreaga tara. Clopotele anuntau eliberarea Frantei. Vantul ne aduse dangatul vic­torios care striga ca Franta este libera. Oamenii uitasera ororile razboiului, iadul debarcarii din Normandia, cladirile ruinate si cam­purile devastate. Stiau numai ca erau din nou liberi. Pe strazi sol­datii americani dansau cu fetele franceze. „Vive la France! Mort aux Allemands!'

Locotenentul Brandt isi incorda muschii si sari. Iar o explozie care ne sparse timpanele acoperi dangatul clopotelor. O limba de foc Am sarit inainte. Ambele picioare ii fusesera retezate Unul zacea in apropiere, langa el, celalalt Dumnezeu stie unde era. In­tregul corp ii era acoperit de arsuri, dar era contient inca.

Batranul ii facu imediat injectia cu morfina. Porta si cu mine ii legaram bandajele in jurul cioturilor picioarelor. Uniforma ii atar­na in zdrente: se simtea miros de carne fripta. Klaus stranse din dinti cat putu, dar curand durerea incepu sa il rapuna si tipetele lui de durere izbucnira si se impletira cu dangatul vesel al clopotelor.

— Mai faceti‑i morfina! striga Micutul care isi venise in fire dupa lovitura de cazma a lui Porta.

— Nu mai avem, spuse Batranul incet.

Micutul se intoarse spre el.

— Ce dracu vrei sa zici, ca nu mai avem?

— Ce am zis, spuse Batranul aruncand seringa cu un gest de dezgust. Nu mai avem morfina.

Ce mai putem face? Nu prea mult. Numai sa ne asezam langa locotenent si sa impartim agonia cu el. Cineva ii puse o tigara intre buzele care se invinetisera deja.

— O sa‑ti fie bine

— O perioada simpatica la spital

— O sa fie in regula cand o sa te ducem la baza

— Auzi clopotele? E sfarsitul razboiului!

Sfarsitul razboiului si curand sfarsitul vietii insasi pentru locote­nentul nostru. Muri peste cateva secunde si noi porniram inapoi prin campul de mine, printre indicatoarele albe pe care el ne ajutase sa le instalam, purtandu‑l pe umeri, o procesiune mortuara avand ca acompaniament clopotele triumfatoare. Micutul mergea in frunte. Porta incheia procesiunea cantand din fluierul sau o melodie me­lancolica. Era 'Calatoria lebedelor salbatice', una dintre melodiile care lui Klaus ii placeau cel mai mult.

CAPITOLUL TREI

Rusul, locotenentul Koranin din Batalionul estic 439, impreuna cu compania sa de tatari, facu o descoperire uimitoare: intr‑un avion de desant american, langa trei ofiteri morti, zacea o caseta cu do­cumente. Koranin puse imediat mana pe caseta cu documente si alerga cu ea la comandantul companiei sale, care cu aceeasi iuteala hotari ca este o problema de competenta generalului Marcks, co­mandantul Armatei a 84‑a. In consecinta, cei doi au plecat impreuna cu pretioasa caseta cu documente.

Generalul isi dadu imediat seama de valoarea descoperirii lui Koranin si nu pierdu nici o clipa, transmitand imediat vestea Armatei a opta. Spre surprinderea si indigantea lui insa, la Armata a Opta i s‑a ras in nas si i s‑a comunicat gratios ca ceea ce spune el este un nonsens. Un timp, generalul Marcks fu prea inmarmurit de furie pentru a mai face altceva decat sa stea si sa fumeze, in timp ce ajutorul sau de camp sedea plin de tact de‑o parte si citea pentru sine continutul nenorocitei de casete du documente. Ambii erau con­vinsi ca actele sunt autentice.

— Nu cumva credeti ca Serviciul Secret

Generalul asa credea. Serviciul Secret trebuie informat ime­diat. Nu incape indoiala ca documentele sunt de cea mai mare im­portanta. Urmatorul pas a fost sa‑l contacteze pe feldmaresalul von Rundstedt si sa‑i spuna ca el, generalul Marcks, detinea planuri strict secrete ale aliatilor referitoare la invazia din Normandia. Pla­nurile demonstrau clar adevarul asupra ceea ce pana acum era con­siderat o chestiune de pura conjunctura: recentele debarcari erau numai preludiul invaziei totale pe care toata lumea o anticipa in ultimii patru ani.

Prostii! zbiera von Rundstedt si tranti telefonul.

Ramase neclintit in convingerea lui. Planurile erau falsuri. O capcana pusa la cale intentionat. Au fost plantate acolo pentru a prinde in mreje exact niste creduli prosti ca generalul Marcks. Daca e sä judecam, insesi debarcarile au fost efectuate cu intentia de a induce in eroare. Von Rundstedt avea propriile sale idei asupra acestui subiect. Fireste ca Aliatii planuiau o debarcare, orice idiot stia asta, dar debarcarea din Normandia nu era preludiul ei. Ba fusese conceputa ca o foarte complicata diversiune.

— Luati‑i generalului Marcks comanda! ordona von Rundstedt iritat. Omul asta e un idiot. Viseaza, si nu are dreptul sa aiba co­manda unei armate. Descotorositi‑va de el.

PE MUNTELE GOLGOTA

Era noapte. Ne deplasam pe trei coloane spre cota 112. O ceata deasa, venind dinspre Marea Nordului plutea in aer, si isi facea drum sub hainele noastre, sub pielea noastra, cobora in piepturile noastre si ne patrundea pana la oase. Noi marsaluiam undeva, spre coada uneia dintre coloane. Avangarda disparuse de mult in ceata. Trecuse o vreme de cand ii vazusem ultima data si luam drept de la sine inteleasa, pe incredere, prezenta lor permanenta in fruntea coloanei.

De data asta, Porta nu vorbea despre mancare. Se ancorase in cel de‑al doilea subiect preferat de conversatie si insira una din interminabi­lele lui povesti despre prostituate. Batranul incheia co­loana mergand apatic, cu capul intre umeri, cu nelipsita‑i pipa infipta in coltul gurii si casca atarnandu‑i de arma. Intotdeauna ii spusesem Batranul. Chiar de la inceput. De fapt, el era feldwebel Willy Beier, conducatorul plutonului nostru. Ilustra foarte putin ideea armatei despre ostasul perfect strivind drumul cu o pereche de bocanci cu cateva numere mai mari decat masura lui, avand uniforma ponosita si barba nerasa de o saptamana, dar era cel mai bun conducator de pluton pe care l‑am cunoscut vreodata.

Am cotit, parasind soseaua, si mergeam acum prin ceea ce, in urma cu cateva zile, era o intinsa si minunata padure. Copacii erau insa acum doborati, pamantul rascolit de trecerea senilelor de tancuri; tot felul de resturi arse, jeepuri abandonate, camioane rasturnate zaceau, unele langa altele, pe tot terenul. Nici gramezile de cadavre umane nu erau mai rare.

— Isuse, au avut nitica treaba astia, mormai Micutul, parand pentru prima oara in viata aproape impresionat.

Porta facu o binevenita pauza in povestirea sa despre dame si prostitutie.

— Obuze grele, spuse el.

— E un tip nou de mortier, il contrazise Heide care era intoteauna la curent cu ultimele informatii. Se evapora pe uniforma si te ard.

— Nostim, nostim! spuse Porta aplaudand. Abia astept sa incerc una!

Intr‑adevar, cadavre carbonizate erau la tot pasul. Si mai erau si alte privelisti cutremuratoare. Proptit de trunchiul unui copac, era un corp fara picioare. Picioare si maini erau imprastiate peste tot. Micutul dadu peste un cap retezat, acoperit inca de casca si ii dadu un sut puternic de se rostogoli ca o minge de fotbal. Le­gionarul, care de obicei nu era cea mai impresionabila persoa­na, isi puse mana la gura si isi intoarse privirea.

— Sunt cateva lucruri, care pur si simplu imi intorc stomacul pe dos, ne spuse el. Si vederea capetelor de oameni topaind asa, singure, se intampla sa faca parte din aceasta categorie.

— E ca intr‑un abator aici, remarca Gregor intr‑una din rarele sale dovezi de imaginatie. Peste tot atarna halci de carne.

— Mai curand ca in bucataria iadului, daca vreti parerea mea, spuse Porta. Pun pariu ca aici e suficienta carne fripta sa hraneasca jumatate din Armata germana o saptamana intreaga.

— Mai taceti din gurile alea scarboase! izbucni Batranul deoda­ta.

Ne cufundaram intr‑o liniste jenanta. Porta tocmai incepuse sa intrebe daca ne‑a spus‑o vreodata „pe aia despre', cand pamantul se zgudui si dudui sub picioarele noastre si se auzi zgomotul asur­zitor al unei explozii. Instinctiv, am cazut in genunchi toti ca unul.

— Aruncati chistoacele! Imprastiati‑va!

Ne‑am imprastiat in graba. O tromba de flacari tasni stralucitoare spre cer, peste capetele noastre. Probabil ca venea dinspre bateriile Dora, baterii de rachete cu douasprezece tevi.

In sir indian, aplecati de la mijloc, ne‑am furisat la adapostul unuia dintre zidurile de piatra care abundau in aceasta parte a tarii. Inamicul ne facea viata mai grea decat era absolut nece­sar, schimbandu‑si pozitiile dupa fiecare noua salva, muncind din greu sa‑si mute tunurile in locuri noi pentru a trage asupra noastra din cine stie ce punct neasteptat.

— Miscati‑va odata, n‑auziti? suiera Batranul. Se apropie tot mai mult. Acusi‑acusi ne cad in carca.

Remarca era absolut justificata: chiar in spatele nostru se ridica un nor de fum dens, strabatut din cand in cand de flacari purpu­rii. Judecand dupa urletele si tipetele infioratoare care ne ajungeau la urechi de dincolo de nor, se parea ca multi nefericiti o patise­ra.

Ne strecuraram pe langa zid. Protectia pe care ne‑o oferea acesta era mai mult psihologica decat reala, dar din fericire nimeni nu statea sa se gandeasca atunci la asta. Un locotentent de artile­rie, observator din linia intai, sari deodata dintr‑o gaura de obuz si ne intampina manios. Era plin de noroi si de sange si avea o rana proaspata in frunte.

— Ce dracu se intampla aici? intreba e. Cine raspunde de adu­natura asta de cretini?

Locotenentul major Löwe, care il inlocuia pe fostul nostru lo­cotenent, Brandt, tremura de enervare:

— Cui ii zici tu adunatura de cretini?

Locotenetul isi ridica bratelel spre cer, intr‑un gest de dispera­re.

— Nenoricitei dumitale de companii, fireste! Nu puteti sa plecati dracului de‑aici? Atrageti focul inamicului spre noi!

Ghemuiti in spatele zidului de piatra, noi urmarea discutia cu interesul nostru obisnuit pentru astfel de ocazii.

— Vrea un sut zdravan in fund, declara Porta cu voce tare. Ce‑si inchipuie ca facem aicea? Ca ne jucam de‑a baba oarba?

Bateria de rachete era asezata pe pozitie, la cateva sute de metri distanta, pe cealalta parte a drumului. Proiectilele veneau me­reu, dese si rapide, iar umbrela de foc lumina aerul cetos pe distante de kilometri.

Noi continuam sa stam la adapostul iluzoriu al zidului, gramada, inghesuiti unul intr‑altul, Flacarile nu mai erau acum asa depar­te. Isi adunau fortele si, fara indoiala, vor navali si ne vor inghiti. Locotenentul Löwe dadu ordin sa pornim in sir indian, subliniind ca vrea sa plecam intr‑adevar unul cate unul si sa nu se produca agitatie si indisciplina pentru ocuparea locurilor din frunte.

Am pornit disciplinati. Ne departasem foarte putin cand, ui­tandu‑ma inapoi, am vazut o avalansa de flacari rostogolindu‑se de‑a curmezisul drumului si lovindu‑se de baza zidului care fusese adapostul nostru. Pentru o clipa conturul unui om se profila pe lumina orbitoare, apoi isi ridica incet mainile si cazu inapoi, in fla­cari. Era arogantul locotenent de artilerie. Daca n‑ar fi pierdut atata timp pentru a incerca sa‑l puna la punct pe locotenentul Löwe, poate ca ar mai fi viu. Dar, asta‑i viata, cum imi reaminti vesel Porta.

Mi‑am amintit de alta ocazie cand, din pura intamplare, lucrurile au iesit bine pentru noi si prost pentru altii, iar Porta a facut aceeasi remarca. Grupul nostru se adapostea intr‑o padure in compania unor oameni dintr‑un corp de tehnicieni. Ploua cu galeata si dupa putin timp eram la fel de uzi ca si cand am fi stat sub cerul liber. Micutul, ca de obicei, se plictisise sa nu faca nimic.

— Mi‑ajunge! declara el. N‑am putea sa plecam mai depar­te?

Si asa, a trebuit sa plecam. Inainte de a ne fi departat cu 50 de metri se auzi o explozie asurzitoare si atat copacii cat si teh­nicienii au sarit in aer in mici farame.

Iar alta data, imi amintesc, ne instalasem intr‑o casa parasita intr‑un sat — am uitat unde eram — si el juca o partida de carti cu un grup de baieti de la aruncatoarele anititanc. Numai purul noroc a facut ca ochii lui Porta sa rataceasca tocmai in coltul aceia de camera unde se puteau vedea doua sarme pe langa plita.

— Stati asa, spuse el. Ce‑i acolo?

Fiind suspiciosi atat prin natura cat si prin experienta, noi am pus jos cartile si am inceput sa urmarim sarmele. Baietii de la arun­catoarele antitanc au ramas la locurile lor injurandu‑ne ca am in­trerupt jocul. Cateva secunde mai tarziu noi urmarea sarmele dupa ce iesisem pe usa din spate si inainte de a ajunge la capatul lor casa sari in aer, cuprinsa de flacari.

Dar, asta‑i viata.

In cele din urma am ajuns la cota 112 si am preluat‑o in ordine de la compania pe care ni se ordonase s‑o eliberam. Erau SS‑isti din Divizia a 12‑a Panzergrenadieren, din diviziile Hitler Jugend. Nici unul dintre ei, cu exceptia ofiterilor, nu avea mai mult de 17 ani, dar in ultimele trei zile acesti baieti linistiti, tepeni, im­batranisera, devenisera adulti cu fetele brazdate, cu capul varat intre umeri, cu ochii ficsi si adanciti in orbite. Mai mult de jumatate din compania lor cazuse in lupta.

La sosirea noastra, ei si‑au impachetat fara un cuvant efectele si au ramas in picioare, asteptand semnalul de plecare. Predasera pana si situatia cartuselor folosite. Erau un model de perfectiune si asta era cea mai trista priveliste din lume. Ne uitam la ei cum plecau si dadeam din cap a uimire. Numai Heide era impresionat favorabil.

— Asa o disciplina v‑ar trebui! spune el cu admiratie. Ce mai soldati sunt baietii astia! Vedeti, ei isi merita ofiterii pe care ii au Ati vazut? Toti aveau Crucea de Fier Clasa I‑a, fiecare om Doamne, ce n‑as da sa fiu comandant de pluton la baietii astia!

— Sa‑ti fie de bine, spuse Porta laconic. Este absolut sini­stru, daca vreti sa‑mi stiti parerea.

— La dracu, cu nenorocitii astia de eroi, adauga Micutul pentru echilibru.

Ramasesem in picioare uitandu‑ne lung cum coloana se indeparta si cum acesti adevarati batrani, insirati doi cate doi, dispareau din campul nostru vizual, dincolo de varful dealului. Uniformele le erau imaculate, tinuta militareasca, echipamentul stralucea si scanteia prin ceata — toate astea dupa trei zile de lupte grele! Pentru noi toti, cu exceptia lui Heide, privelistea era aproape insuportabil de patetica. Pentru Heide ea parea perfectiunea insasi. Ochii ii stra­luceau si parea incapabil sa priceapa cum de noi, ceilalti, simtim altfel.

— Du‑te dupa ei, daca asta vrei, mormai Porta. Cine dracu' te opreste, atatator de razboi nenorocit ce esti!

Heide a ramas indiferent la cuvintele lui Porta. Dupa toate pro­babilitatile nici macar nu le auzise. Era pierdut in propriile visuri intime despre glorie. In imaginatia sa el se visa deja ofiter intr‑un regiment traznet. I‑am vazut mana ridicandu‑se spre piept, fara indoiala cautand Crucea de Cavaler care intr‑o zi va trebui sa ii impodobeasca tunica. Micutul dadu din cap a dezgust. Rupse in graba doua crengute si le lega impreuna in forma de cruce.

— Na! Vezi daca iti e buna ca marime!

Heide il privi cu ochii goi si‑i adresa un zambet mai curand frumos, desi absolut gol. Micutul se intoarse si trase un scui­pat.

Incepu sa ploua, iar picaturile reci rapaiau dezolant pe castile noastre si ni se scurgeau pe spate in jos. Ce clima nenorocita era in partea asta a tarii! Ceata, ploaie, vant, noroi — noroi in special.

Nu te puteai misca fara sa te innamolesti. Era un fel de clei gros, lipi­cios si rosu, care se agata cu incapatanare de uniforma si de echipament si care lasa o pata rosiatica pe orice.

Putin inainte de caderea serii inamicul ataca. Ei nu stiau ca trupele S S care aparasera pozitia in ultimele trei zile fusesera retrase si noi nu‑i lasaram sa se apropie suficient pentru a‑si da seama de schimbare. Noi aveam propria noastra disciplina indarjita cand ne aflam in bataia focului, disciplina invatata in conditii amare, pe frontul rusesc.

Inamicul parea sa fie reprezentat aici mai ales printr‑un regiment canadian. Ii uram in mod special pe canadieni si metodele lor sadice. Auzisem ca ei obisnuiau sa lege prizonierii cu sarma ghimpata si sa‑i atace cu tancurile si stiam sigur ca daca am fi cazut in mainile lor, lucrul cel mai bun la care puteam spera era un glonte in cea­fa.

Dupa un timp, canadienilor li s‑au alaturat Highlander‑ii, iar scotie­nilor nu le purtam vreo ranchiuna speciala. Ba am mers pana acolo incat am salvat trei raniti de‑ai lor care se incurcasera in sarma ghimpata a transeelor noastre. Baietii nenorociti erau ingroziti si evident sub impresia ca ii vom impusca la prima vedere. Dumnezeu stie de unde aveau o aseme­nea informatie. Propaganda, presu­pun. Zvonuri raspandite de ziaristi cu limba ascutita care, dac‑ar fi dupa mine, ar merita sa fie macelariti pe loc fara nici o problema.

Ne‑am petrecut intreaga zi sub foc continuu. Britanicii lansau un atac aerian asupra Caenului, iar cerul era plin de bombardiere si obuze si alte proiectile zburatoare.

— Sper, pentru Dumnezeu, ca nu se gandesc sa ne trimita incolo, mormai Porta dand din cap in directia Caenului. Tineti minte cum a fost la Kiev, cu rusii la numai doi pasi in spatele nostru tot timpul? Ce dracu! Nu pot sa sufar lupta in orase.

Dar despre Roma, ce zici? il provoca'Micutul. Te‑ai distrat al dracu­lui de bine la Roma, daca‑mi amintesc eu bine. Ca prin minune ai scapat sa nu ajungi cardinal.

— Ei, Roma a fost altceva, zise Porta.

O mitraliera inamica improsca terenul din fata noastra cu o ploaie de gloante. Casca lui Barcelona ii zbura din cap si se rostogoli pana la capatul transeei. El tipa si se apleca sa si‑o ridice.

— Adunatura de scotieni nenorociti! Hai, veniti incoace si va arat eu voua!

O brusca acalmie in furia macelului. Intinseram repede man­talele si ne asezaram la capatul transeei, la un joc de carti. Ochii mici si straluci­tori ai lui Porta fulgerau pe sub sprancenele stufoase iscodind intr‑o parte si in alta in incercarea de a vedea ce carti au ceilalti in mana. Heide, mereu banuitor, isi tinea cartile la piept si tragea din cand in cand cu ochiul la ele. Era, probabil, o precautie inteleapta, se stia ca Porta trisa intotdeauna si ca ochii lui erau adevarate raze X. Din expresia de pe fata lui Gregor, mi‑am dat seama ca se gandea la o smecherie cu cel putin toate cinci cartile. M‑am intors sa ma uit la Micutul, dar acesta era departe, intins pe spate, cu picioarele lui urat mirositoare sprijinite pe geanta unei masti de gaze, scobindu‑si dintii cu limba. Doamne, cum ii mai miroseau picioarele! Trebuie sa fi fost saptamani de cand nu mai vazusera apa, si numai Dumnezeu stie cand au venit in contact cu sapunul ultima oara.

Barcelona arunca o privire la cartile din mana si declara pe un ton dezgustat:

— Hombre! Eu am terminat‑o cu voi!

Si isi arunca pe jos toate cartile. In ultimul timp, Barcelona devenise mai spaniol decat oricand. Vesnic visa la anii petrecuti in Spania, luptand in Razboiul Civil. Pastra chiar o portocala uscata in buzunar, ca amintire.

— E chiar din Valencia, obisnuia sa ne spuna el cu dragoste in glas.

Legionarul isi lua cartile si le privi fara emotie. N‑aveai ce in­telege daca fi studiai figura. Anii petrecuti in Legiunea Straina fran­ceza isi lasasera amprenta asupra lui, ochii sai cenusii erau intotdeauna ficsi si reci, iar gura intotdeauna stransa intr‑o linie sinistra. Mi‑era greu sa‑mi amintesc daca l‑am vazut vreodata ra­zand. In general ma gandeam ca, probabil, nu‑l vazusem, pentru ca daca as fi facut‑o mi‑as fi amintit cu siguranta ocazia.

Batranul scoase un zgomot din fundul gatului si isi arunca jos cartile, apeland la draga lui pipa sa‑l consoleze. Intr‑un fel sau altul, Batranul imi amintea de Kat al lui Erich Maria Remarque. Batranul fusese cel care ne invatase pe toti cum sa recunoastem diversele grenade dupa sunetul pe care‑l fac, exact asa cum facuse „Kat' pen­tru grupa lui. Tot Batranul fusese cel care ne invatase aproape tot ce stiam acum, si Dumnezeu mi‑e martor ca multi dintre noi n‑ar mai fi fost astazi in viata daca n‑ar fi fost el. El scosese compania dintr‑o multime de situatii neplacute la vremea lor. Si existau multi tineri ofiteri, abia iesiti de la scoala de antrenament militar de la Potsdam, care aveau motive sa‑i multumeasca. Si nu trebuia sa‑l uit pe Oberstürmführerul SS care ne‑a fost trimis sa‑si ispaseas­ca o parte din pedeapsa. Nu‑i luase mai mult de o jumatate de ora pierderea unei intregi companii, pe care rusii o incercuisera pe nesimtite, chiar sub ochii lui. Oberstürmführerul fusese unul din­tre putinii care reusisera sa rupa incercuirea si sa supravietuias­ca, si, daca n‑ar fi fost firea induratoare a maiorului Hinka omul ar fi fost fara indoiala tarat in fata curtii martiale. Dar asa, el a devenit dintr‑o data plin de umilinta si s‑a dovedit, pana la urma, unul dintre cei mai silitori invatacei ai Batranului.

Am auzit odata, din intamplare, o conversatie intre Batran si unul dintre medicii ofiteri de pe langa Statul Major, care declara cu febrilitate ca trebuie sa castigam razboiul, deoarece suntem mai buni decat adversarii nostri.

— Din nefericire, spuse Batranul pe un ton sec, nu totdeauna cel mai bun castiga, si in orice caz, nu usor.

Ei, da, spuse medicul, probabil ca ai dreptate. Personal, nu stiu prea multe despre problemele astea militare Dar spune‑mi, cand crezi ca o sa primim acea splendida arma noua pe care ne‑o promit de atata vreme?

— Arma noua? Batranul isi scarpina lobul urechii cu marginea pipei si isi rase in barba. Stii, nu pun prea mare baza pe acest mit despre o noua arma. Vreau sa continui sa lupt cu alea vechi

Si se intoarse facand un semn spre noi. Spre Porta, cu gatul lui lung si slabanog, cu picioarele in paranteze; spre Micutul, un barbat de proportiile unui bou, cu o inima mare si cu un creier mic; spre Barcelona cu groaznicul lui platfus; spre mine, cu ochii mei slabi care nu suporta lumina, spre Gregor, care isi pierduse jumatate din nas, si spre maiorul Hinka. El isi pierduse bratul drept.

— O adunatura la care iti e mila sa privesti, recunoscu Batranul, cand maiorul era destul de departe ca sa nu‑l mai poata auzi. Dar, crede‑ma, prefer sa‑l am pe ei langa mine decat orice arme noi. Oameni ca ei l‑au tinut pe inamic in loc, nu rachetele sau bombele voastre zburatoare.

Doctorul ofta.

— Ei, da, spuse; el din nou, si de data aceasta suspina categoric a disperare, probabil ca ai dreptate. Personal nu stiu prea multe despre problemele astea militare

Doua zile mai tarziu am aflat ca isi trasese un glonte in creier. M‑am intrebat de multe ori daca remarcile Batranului nu au fost mai mult decat putea el sa suporte. La prima vedere nu apaream chiar ca o echipa care sa inspire multa incredere. Probabil ca l‑a zguduit rau gandul ca pe oameni ca noi trebuie sa se bazeze pentru castigarea razboiului.

Deodata suna alarma, ascutit si alert. In sfarsit, veneau. O hoar­da de soldati, imbracati in haine kaki, sarira peste sarma ghimpata, improsca­ndu‑ne cu grenade precedate de valuri de foc ce se ros­togoleau. Prin fla­cari, le puteam vedea baionetele stralucind. Obiec­tivul lor era sa ocupe cota 112. Ordin de la generalul Montgome­ry, care dorea sa captureze Caenul cu orice pret, chiar daca asta insemna sa piarda o intreaga divizie de scotieni.Cota 112 urma sa devina in curand un al doilea Munte Golgota.

Scotienii atacau frontal. Pe ambele flancuri erau divizii blindate. Gregor servea mortierul de 81 mm pe care il manuia ca pe o mi­traliera. Isi pierduse casca si fata ii era plina de fum, ici si colo brazdata de siroaie de, sudoare. Maiorul Hinka, cu maneca goala a hainei varata in buzunar, preluase o mitraliera grea si trimitea salve de gloante in masa de infateristi care se apropiau. Era ajutat de o ordonanta de la serviciul medical. Nimeni nu spunea un cuvant, gurile le erau stranse intr‑o linie grava, iar unifor-me­le pline de noroi.

Micutul pregatea cate doua grenade deodata. Ambele explodau in clipa in care isi atingeau tinta. Se stia ca Micutul nu da niciodata gres, cand e vorba de grenade. In ce ma priveste, eu aveam probleme cu mitraliera. Era un model care mie nu‑mi placea deloc. Din experienta mea, pierdeai mai mult timp mesterind nenorocita de ma­sinarie decat tragand rafale cu ea. De data asta, ca in atatea altele, un cartus seantepenise in dispozitivul de incarcare. Cu o injuratura stridenta, am scos baioneta din arma si am inceput sa invartesc glontul vinovat. Nu obtineam nici un rezultat, decat poate sa‑l imping mai in interior. Din fericire, Porta imi veni in ajutor.

— Da‑te la o parte, tampitule!

Ma dadu la o parte cu cotul, si cateva secunde mai tarziu ma impinse spre o arma care functiona perfect. In acele cateva secunde, scotienii aceia sinucigasi isi croisera deja drum si se intindeau acum in fata ochilor nostri ca o masa unduitoare de culori. Rosu, verde, albastru, galben atat de frumoase, dar atat de periculoase! Urlau cu totii ca nebunii, aruncand‑se peste sarma ghimpata, fara sa tina seama de bubuitul neincetat al grenadelor si al focului de mitraliere. Era evident ca Montgomery isi dorea intr‑adevar nespus de mult Caeenul. Scotienii mureau cu sutele pe sarma ghimpata. Diviziile de blindate mureau in chinuri in tancurile lor, care luau foc. Si totusi, ei continuau sa vina, pentru ca orasul Caen trebuia cucerit.

Grupa care detinea pozitiile in flancul din dreapta noastra era in pericol de a fi distrusa. In transeele inguste incepuse lupta corp la corp. Vecinii nostri duceau acum o lupta disperata pe viata si pe moarte, cu baionetele, paturile pustilor si cutitele, si stiam ca daca ei cadeau, noi eram urmatorii. Maiorul Hinka s‑a intors o clipa de la mitraliera lui. Dadea din mana cu putere, cu un gest imperios, si striga ceva care s‑a pierdut insa in zgomotul general. Stiam ce ni se cerea. Nu era nevoie sa repete. Barcelona isi intoarse arma catre transee si trimise o salva constanta de focuri in mijlocul incaierarii. Prieteni sau dusmani, toti au fost macelariti. Nu era loc de sentimentalisme pe Muntele Golgota. De undeva mai sus, de‑a lungul liniei, am vazut ridicandu‑se un steag alb, de fapt, o vesta cenusie si veche, clatinandu‑se nesigura in varful unei pusti. Am vazut un mic grup de canadieni indreptandu‑se spre ea. I‑am vazut cerandu‑le germanilor care se predau sa‑si paraseasca adapostul si sa se alinieze la marginea transeei, sa lase jos armele si sa‑si puna mainile la spute. Am auzit ordinul „foc'. Un sergent si‑a ridicat automatul si oamenii in cenusiu cazura unul dupa altul la pamant.

— Ticalosii! zbiera Legionarul cat putu de tare.

Cu o zvacnire rapida a capului catre Porta si Micutul, ii chema la o sedinta fulger si aparent decisiva. In clipa urmatoare, Porta trasese deja o vesta gaurita de pe cel mai apropiat cadavru, si‑o legase de pusca si se tara incet in „tara nimanui', catre grupul de canadieni care se adaposteau acum, cu un aer victorios, in transeea care le‑nghitise victimele. In spatele lui Porta se furisau Micutul si Legionarul, tragand cu ei aruncatorul de flacari. Porta isi flutura steagul cenusiu si striga la canadieni. L‑am vazut pe sergentul cu automatul ridicandu‑se in picioare in transee: zam­bea. L‑am vazut pregatindu‑se sa traga. Inainte ca degetele sa‑i atinga tragaciul, doua lucruri se intamplara aproape simultan: arun­catorul de flacari intra in actiune si Porta arunca o grenada in transee. Canadienii fura rasi de pe fata pamantului in rastimp de cateva secunde.

— Asta o sa‑i invete minte pe ticalosi, mormai Legionarul cand ajunse iar inapoi, langa mine. N‑o sa mai foloseasca trucul asta prea curand.

N‑am avut timp sa‑l felicit: tancurile inamice se indreptau in forta spre noi. O formatie compacta de Churchill‑uri si Cromwell‑uri, care ne sparsese deja prima linie. Noi manevram tunurile antitanc cat puteam mai bine, dar peste tot imprejurul nostru oamenii isi abandonau pozitiile si se imprastiau din fata tancurilor care inaintau mereu. Maiorul Hinka ne striga: folosim Goliat‑urile. Acestea erau un anumit tip de mini‑tancuri, controlate prin radio si continand fiecare 100 de kilograme de explozibil. Cu multa placere, am trimis aceste folositoare piese de armament drept in mijlocul inamicului. Era clar ca nu intalnisera inca asa ceva. Pri­mele doua Goliat ‑uri, cu aspectul lor neinsemnat si inofensiv, trasera pe dreapta si se oprira chiar in fata unei companii de soldati care avansau. Trebuie sa li se fi parut ca tancurile nu pot inainta datorita vreunei defectiuni mecani­ce. Inamicul era complet nedume­rit. La inceput, le tratara cu o oarecare precautie, iar apoi, ca si cum nimic nu s‑ar fi intamplat, devenira mai curajosi si incepura sa se indrepte spre ele. Cineva scoase un aparat de fotografiat si le facu o poza; altii, foarte cutezatori, intindeau mana si le atingeau, de aici era numai un pas pana la momentul in care un spirit mai avantat sa ridice bocancul si sa‑i aplice unuia din Goliat‑uri un sut din toata inima. Cativa plonjara incercand sa se adaposteas­ca, dar clovnul companiei statea prosteste pe un al doilea mini‑tanc si incepu sa cante tare refrenul din „Tipperary' Chiar in acea clipa, Barcelona apasa butonul. Goliat‑ul exploda aruncand o imensa limba de foc si sari in aer cu un zgomot infernal, ducand cu el un amestec pestrit de material uman.

— Nenorociti tampiti, mormai Legionarul. Ca niste copii prosti, trebuiau sa mearga si sa puna mana pe toate Nu trebuie sa te joci niciodata cu obiectele neidentificate E o chestie elementara, nu?

Saptezeci de tancuri inamice au sarit in aer cu totul. Si saptezeci de echipaje de tanchisti au ars pana s‑au facut scrum. Dar Caenul trebuia cucerit, si erau vesnic noi tancuri tinute in rezerva. Lupta a continuat timp de optsprezece ore, cu obisnuitele pierderi ingrozi­toare de ambele parti. La capatul acestui interval, nici nu stiam, nici nu ne mai pasa ce se intamplase cu Caenul.. Rezista­se, sau cazuse?

— Nu‑mi pasa nici cat negru sub unghie, spuse Barcelona.

— Si in fond, cui dracu' ii trebuie? se enerva Porta. Mie, sigur, nu!

La cateva secunde dupa schimbul de cuvinte, ambii se prabusira la pamant, cufundandu‑se intr‑un somn adanc. Noi, ceilalti, cazuram pe langa ei ca un castel din carti de joc care se prabusesc. Cui dracu' ii trebuia orasul Caen, in fond? Lui Porta nu. Nici mie. Numai lui Montgomery ii trebuia, dupa cum vedeam eu. Si, dac‑ar fi fost dupa cum simteam eu in acel moment, n‑avea decat sa‑l ia.

CAPITOLUL PATRU

Multi francezi anonimi, membri ai Rezistentei, si‑au acordat spri­jinul fortelor aliate, iar numarul exact al celor care si‑au pierdut viata nu a fost cunoscut niciodata.

Cu putin timp inainte de a avea loc invazia, Londra solicitase cu mult sange rece ca omul care conducea reteaua Rezistentei pentru orasul Caen, un inginer pe nume Meslin, sa‑i furnizeze informatii detaliate privind fortificatiile germane din zona respectiva. Cei de la Londra stiau prea bine ce sarcina uriasa, ba s‑ar putea spune chiar imposibila, ii dadeau, dar aveau pretentia sa le prezinte ras­punsuri corecte la problemele puse. Meslin a ascultat solicitarea in tacere, s‑a luat doar cu mainile de cap si s‑a intrebat cum dracu' o sa faca minunea de care era nevoie. Fiecare sosea, sau nu, fiecare straduta, fiecare alee care ducea la malul marii era pazita cu strasnicie si sub supraveghere permanenta. Oricine ar fi fost destul de inconstient sa se lase surprins colindand incoace si‑ncolo fara o aprobare oficiala ar fi fost impuscat pe loc.

Cu cat Meslin cugeta mai mult la caile si mijloacele pe care le avea la dispozitie, cu atat isi dadea mai bine seama ca aceste cai si mijloace erau intr‑adevar foarte limitate. Inexistente, era el tentat sa spuna. Chiar daca si‑ar fi gasit de lucru in cadrul Or­ganizatiei Todt, el n‑ar fi putut sa vada decat o minuscula parte din plaja. Si erau nu mai putin de 160 de kilometri de tarm cu totul. Era clar ca ar fi fost nevoie de cateva sute, daca nu mii de agenti pentru a acoperi intreaga regiune.

Sarcina era de‑a dreptul absurda. Meslin judeca situatia din toate unghiurile posibile si hotari sa transmita urmatorul mesaj la Londra: nu putea sa le spuna prea multe despre fortificatiile nemtesti, dar putea sa le spuna ce sa faca cu solicitarile lor aberante in viitor.

In acest moment a intervenit sansa, aducand schimbarea pla­nului. Unul dintre membrii grupului era pictor si decorator, se numea Ren Duchez si era poreclit „Sang Froid' (Sange Rece). In timp ce ratacea pe strazile din Caen, chibzuind asupra acelorasi probleme ca si Meslin, ii atrase privirea un anunt agatat pe peretele postului de politie:

„Organizatia Todt cauta un pictor cu experienta.'

Cateva clipe, Duchez puse in cumpana toate argumentele pro si contra, pana la urma hotarandu‑se in favoarea celor pro. Se in­toarse si se indrepta catre birourile Organizatiei Todt, cand deodata o santinela il impinse cu brutalitate de acolo, inainte ca el sa fi avut macar timpul sa scoata o vorba. Duchez nu ceda, ci solicita sa fie dus in fata unui ofiter. Santinela, nestiind franceza, nu ceda nici ea, asa ca ramasera amandoi asa, burzuluindu‑se unul la altul, pana cand sosi un subofiter sa rezolve lucrurile. Cunostintele de franceza ale acestuia erau minime, dar isi serveau scopul, si astfel Duchez se trezi condus dincolo de punctul de paza, intr‑un birou pe usa caruia scria „Controlor de lucrari si constructii civile'. Controlorul isi nota numele si adresa lui si ii promise sa‑l anunte in decurs de opt zile daca Organizatia doreste sa‑i accepte oferta. Duchez isi dadea prea bine seama care era scopul celor opt zile: in aceasta perioada Gestapoul va cerne detaliile vietii lui trecute si prezente printr‑o sita din cele mai fine. Orice lucru cat de dubios, orice ar putea sa le sugereze ceva legat de activitatile lui din Re­zistenta, nu numai ca i‑ar refuza participarea, dar si viata i‑ar fi pusa in pericol.

Totusi, treaba merse struna. In a opta zi, Duchez se prezenta la lucru cu o gama larga de mostre de materiale, si fu introdus in biroul unui Oberbauführer. Nu trecusera cateva clipe de cand se afla acolo, cand usa se deschise si intra unul dintre ingi­neri. Acesta ii saluta atat pe Duchez cat si pe Oberbauführer cu un „Heil Hitler!' impartial si arunca pe masa mai multe schi­te.

— Nu acum,pentru Dumnezeu! spuse Oberbauführerul dand ne­rabdator din mana. Vino mai tarziu, acum sunt prea ocupat ca sa mai vad si asta.

— Cum doriti. Nu ma grabesc.

Inginerul dadu din umeri cu indiferenta si iesi din incapere. Schitele ramasera pe masa. Oberbauführerul le desfacu bomba­nind, iar Duchez din spatele acestuia, isi intinse gatul sa vada. Abia ii venea sa‑si creada ochilor: schitele nu erau altceva decat pretioasele planuri ale fortificatiilor germane de‑a lungul zidului atlantic, de la Honfleur pana la Cherbourg, documente dorite cu ardoare la Londra.

Oberbauführerul nu parea interesat in fortificatii. Insasi prezenta schitelor parea ca este suficienta pentru a‑l scoate din fire. Le facu sul si le inghesui intr‑un colt, dupa care se intoarse la Duchez si la discutia despre ce vopsea si ce tapet urma sa foloseasca. Cateva secunde mat tarziu au fost din nou intrerupti, de data aceasta de catre un ofiter arogant, care inlatura orice alte preocupari din atentia Oberbauführer‑ului si ii ordona sa treaca intr‑o camera alaturata biroului pentru a discuta „probleme confidentiale'.

Duchez, ramas singur in camera, insfaca imediat, cu o miscare reflexa, schitele. Pana in clipa in care le‑a avut in mana nu se oprise sa se gandeasca ce va face cu ele. Era inutil sa incerce sa le ascunda undeva asupra lui. Privirea lui disperata se opri asupra unui imens tablou al lui Hitler agatat pe peretele din spatele biroului Ober­bauführer‑ului. I se parea foarte putin probabil ca tabloul sa fie vreodata mutat si, de asemenea, nu parea sa existe vreun motiv ca cineva sa se uite vreodata in spatele lui. Inghesui la repezeala sulul de schite intre portret si perete si se intoarse la gramada de vopsele si tapete, chiar in momentul in care Oberbauführerul revenea in birou.

— Idioti! Niste idioti cu totii! Toti astia de pe‑aici sunt niste idioti nenorocitii urla acesta.

Apoi il privi pe Duchez ca si cum ar fi sugerat ca nu trebuia sa se considere exceptat.

Vreun tampit a amestecat o gramada de zahar in ciment. Ce dracu' sa fac eu? Sa‑l scormonesc cu unghiile?

Din fundul gatului ii iesi un sunet de dezgust.

Hai sa ne uitam o data la mostrele alea ale dumitale, marai Oberbauf hrerul.

In cele din urma, au stabilit ce culoare si ce tapet sa foloseas­ca. Lui Duchez i s‑a spus sa se prezinte luni dimineata la ora opt, sarcina lui urma sa fie redecorarea birourilor Organizatiei. Du­chez pleca, dupa ce saluta cu entuziasm si zambi plin de inteles spre portretul Führerulut.

Era vineri. Isi petrecu intregul sfarsit de saptamana intr‑o stare de framantare, ingrozit deodata de idiotenia pe care o facuse, asteptandu‑se sa‑i pice Gestapoul pe cap dintr‑o clipa intr‑alta. Acum, gandind la rece, i se parea absolut evident ca schitele vor fi date disparute in cel mult douaspre­zece ore, si ca Oberbauführerul va arunca, fireste, vina asupra lui. Nu numai ca el era fran­cez, si in consecinta, in mod automat suspect, dar petrecuse cateva secunde, in mod clar vitale, singur in camera cu nenorocitele alea de schite. Era deja ca si mort.

Somnul nu se lipea de el. Colinda apartamentul de la un capat la altul, in timp e nevasta‑sa dormea sforaind, intr‑o fericita ig­noranta. Spaima, acea spaima umeda, plina de sudoare, a anticiparii nenorocirii, il innebuni aproape. Se blestema pe sine si‑i blestema pe englezii retrasi in insolenta lor pe insula de peste Canal. Tropaitul unor bocanci grei pe caldaram il facu sa sara in sus ca o marioneta. Privi pe fereastra: O patrula de politie, inarmata cu mitraliere usoa­re, isi facea rondul. Raza unei lanterne puternice lumina apartamen­tul si el se retrase in umbra, langa perdele. Patrula isi continua drumul. Duchez insfaca o sticla de vin si petrecu restul noptii intr‑o transa alcoolica brazdata de cosmarul despre Gestapo, care imediat, il trezea din betie.

Gestapoul insa nu veni. Si, in orice caz, pana luni Duchez de­venise aproape indiferent fata de soarta sa. A pornit spre Organizatie cu borcanele lui de vopsea si cu pensulele si constata ca se obisnuise cu teama si ca nu‑l mai tulbura asa de tare acum. Isi prezenta permisul de intrare, fu perchezitionat de omul de garda si trimis la locul lui de munca. In timpul weekend‑ului, Oberbauführerul fusese transferat la un alt serviciu. Se parea ca nimeni altcineva nu avea vreo idee despre ce este vorba, si Duchez se trezi salutat cu guri cascate si umeri ridicati cand se prezenta fluierand in primul birou pe care trebuia sa‑l decoreze. In cele din urma gasira, cu greu, un Stabsbauführer care marturisi ca auzise vag despre aceasta intentie. Stabsbauführerul, insa, era deocamdata ocupat cu artileria grea si cu adaposturile, de care considera ca este mult mai important sa se ocupe, lasand decorarea birourilor in grija altora.

Da‑i drumul, fa ce ti s‑a spus sa faci, zise el cu aroganta. Nu ma bate pe mine la cap cu asta. Am altele pe cap, nu pot fi deranjat cu nimicuri de‑astea.

Timp de doua zile Duchez munci din greu la zugraveala lui. Oamenii se obisnuisera sa‑l vada acolo si, in majoritatea ca­zurilor, il ignorau. Pana in dupa amiaza celei de‑a treia zile nu risca sa se uite in spatele portretului Führerului. Schitele erau inca acolo. Nu se astepta sa fie, si vederea lor il readuse in starea de panica de la inceput. Hotari sa le lase acolo, dar in ultima clipa le insfaca si le ascunse intr‑un sul de tapet.

Pe cand parasea cladirea fu oprit de santinela. Era un tip nou, unul pe care nu‑l mai intalnise, unul pe care nu‑l cunostea si care n‑avea incredere in el. Duchez simti deodata ca i se face rau. Omul ii pipai buzunarele, se uita in sacul lui de panza.

— Bun, poti sa pleci.

Duchez iesea pe poarta.

Stai o clipa! Ce ai in galetile alea?

Pap, spuse Duchez cu sfiala.

— Pap?

— Pentru tapet.

Duchez arata cu capul spre tapetul facut sul, in asa fel incat schitele fie ascunse inauntru.

— Aha? Neincrezator, santinela mesteca cu varful baionetei in masa vascoasa din galeti.

— In regula, am vrut sa fiu sigur. Din nefericire nu poti avea incredere intotdeauna in francezi.

Duchez scoase un ras nefericit si reusi sa plece pe picioarele lui ca din plumb. Imediat ce avu ocazia se prezenta la Caf des Touristes, cartierul general al Rezistentei in regiunea respectiva, si preda tapetul impreuna cu schitele. Se bucura din toata inima sa scape si de unul si de celelalte deoarece acum pana si tapetul il putea incrimina.

De la Caen schitele au fost duse pe ascuns la Champs.Elys­s es. Maiorul Toumy, dandu‑si seama de intreaga semnificatie a lo­viturii, se declara uluit si debusolat. Aproape imediat adauga insa ca este putin spus, dar nu are alte cuvinte.

Fantastici Stralucit! declara el cand ii reveni graiul.

Atinse schitele cu un deget, mai curand cu nervozitate, ca si cum ele s‑ar fi putut sfarama in pulbere.

— Omul asta — cum il cheama? Duchez — omul asta a dat cea mai mare lovitura din intregul razboi Si ce spun acum, adauga el, este tot prea putin spus.

INCARTIRUIREA

Micul VW amfibie trecu clatinandu‑se pe langa primele case raz­lete care marcau canatul satului, iar Gregor il trase pe dreapta si‑l opri cu un scartait neplacut al franelor. Cu armele semiautomate pregatite, cercetau cu atentie strada aparent pustie. Cel mai mic semn de miscare suspecta in intuneric, la vreo usa sau ferea­stra, si eram gata sa tragem pe loc. Eram ca niste animale de prada care stau la panda. Nu ne puteam permite sa riscam ni­mic. De prea multe ori se intampla sa risti, descoperind imediat dupa aceea ca rolurile se inversau brusc si ca acum tu erai prada, iar necunoscutul — vanatorul.

Tacerea era adanca si anormala. Ne invaluia ca o patura grea. Porta fu primul care iesi din masina, urmat de Batran si de mine. Gregor ramase la volan, cu arma rezemata de parbriz si degetul pe tragaci.

Drumul era accidentat si plin de cotituri, serpuind prin tot satul, printre tristele case cenusii si gradinile devastate, si disparand pana la urma in departare, peste campuri si prin paduri. Satul insusi nu era mai mult decat o aglomerare neinsemnata de mici gospoda­rii, fiind marcat numai pe hartile la scara foarte mare. La treizeci de kilometri departare, cei mai multi nici nu auzisera vreodata de existenta lui.

Cu armele pregatite, ne‑am indreptat spre casele cele mai apro­piate. Stiam din experienta proprie ca oamenii vor protesta, uneori chiar violent, impotriva acestor neincetate solicitari de cazare a tru­pelor germane. Ii intelegeam, dar n‑aveam timp de pierdut cu dis­cutiile sau explicatiile: treaba noastra era sa aranjam incartiruirea companiilor care se indreptau acum spre est, si daca nu ne in­deplineam sarcina inaintea sosirii lor, am fi fost acuzati atat de ofiteri cat si de soldati.

Pe furis, cu ochii in toate partile si pasi facuti pe infunda­te, satul se trezea la viata. Usile se deschideau pe jumatate, dra­periile se dadeau usor la o parte. Mergeam din casa in casa, verificand camerele si hotarand cati oameni era posibil sa cazam acolo. In general, satul trecuse prin razboi destul de putin vatamat. Con­voaiele facusera chisalita drumul si distrusesera gradinile, dar altfel nu fusese facuta nici o stricaciune, nu cazuse acolo nici un singur obuz.

In vreme ce plecam dintr‑o casa si ne pregateam sa traversam strada catre urmatoarea, o fetita de vreo sapte‑opt ani veni alergand catre noi si isi incolaci bratele in jurul taliei Batranului.

— Papa, te‑ai intors! Stiam ca o sa te intorci! Am spus eu c‑asa o sa faci!

Se lipea strans de el, iar Batranul ramasese acolo pe loc, stingherit si neajutorat.

— H l ne! se auzi vocea aspra a unei femei, dintr‑o casa. Ce s‑a‑n­tam­­plat? Ce‑ai mai facut?

— E tati! S‑a intors! Vino sa vezi, bunico, s‑a intors!

O femeie in varsta, osoasa, cu parul negru pieptanat strans spre spate si lasand sa se vada pregnant fata slabita, cu ochii adanciti in orbite, aparu in usa casei. Abia daca ii arunca o privire Ba­tranului.

— Nu fi prostuta, H l ne. Nu‑i taica‑tu. Vino inapoi in ca­sa.

— Ba este, este! De data asta chiar el este!

Cu o brutalitate de care nu era nevoie, femeia intinse o mana muschiuloasa, smulse fetita de langa Batran si o impinse inauntru, in casa. Am observat ca purta doliu, ca atatea alte frantuzoaice in acea vreme. Vorba ii era severa si lipsita de orice gingasie.

— Trebuie s‑o scuzati. E dezechilibrata mintal. Taica‑su a cazut la Li ge in 1940, dar ea continua sa creada ca el inca este in viata. Si maica‑sa a murit. Omorata de o Stuka. Nu‑i usor sa te descurci asa.

— Sigur ca nu, ingaima Batranul.

Oarecum timid, arata creta pe care o foloseam pentru a insemna casele:

— Trebuie sa hotarasc incartiruirea Nu va suparati? O sa scriu pe usa Plutonul I, grupa a 3‑a

— Faceti ce vreti, spuse femeia acru. Asa faceti intotdeauna, nu‑i asa?

In casa de alaturi ni se oferi cate un pahar de vin. Stapana casei purta o rochie lunga de matase, care trebuia sa fi fost la moda cu o jumatate de secol in urma. Camera mirosea puternic a naftalina. Sotul gazdei se invartea in jurul nostru, ne umplea paharele de fiecare data cand sorbeam chiar si o inghititura, repetand mereu ca suntem bine veniti, intotdeauna bine veniti, foarte bine veniti, privindu‑ne tot timpul unifor­me­le, cu o sclipire de nebunie in ochi. Erau obisnuitele uniforme negre ale tanchistilor, avand in­signa cu cap de mort pe guler.

— Vad ca sunteti de la Gestapo, observa in cele din urma bar­batul. In sat se petrec niste lucruri despre care trebuie sa va in­formez. Aici au loc intamplari stranii. De pilda, misuna comunis­tii. Maquisarzii Spuneti‑le cum vreti, sunt tot un drac.

Se apleca, ma batu pe umar si arata prin fereastra spre o casa din vecini.

— Acolo vezi? Drept in fata? Ei bine, acolo au fost omorati cinci dintre oamenii vostri de la Gestapo. Ucisi! Ma‑ntelegi? Au facut‑o cu sange rece.

Se indrepta si mai spuse:

— M‑am gandit c‑ar fi bine sa stiti.

Un barbat purtand halat de in trecu pe bicicleta. Avea o gaina moarta agatata de ghidon. Gazda ni‑l arata cu degetul, spunand surescitat:

— Il vedeti pe omul ala? E Jacques. Frate‑su e in jandarmeria locala. Jacques e in Rezistenta. Stiu sigur. Si nu numai asta, dar daca s‑ar sti adevarul, ca el este raspunzator de toate crimele astea Si nu m‑ar mira daca frate‑su ar fi mana‑n mana cu el. De fapt, sunt sigur ca e.

Ne umplu din nou paharele.

— Ar trebui sa aflati lucrurile astea. Am vrut doar sa va fiu de ajutor.

Sotia lui aproba viguros din cap, cu ochii ei spalaciti, rozalie, stralucind deodata de multumire. Am pus jos paharele cu vin si ne‑am luat la revedere. Pe usa am scris cu creta „Plutonul I, grupa a 4‑a'.

— Ticalosi nemernici, bombani Porta. Fac orice sa‑si salveze pretioasa piele.

— Oricum, nu‑i treaba noastra, hotari Batranul. Nu suntem aici pentru treburile Gestapoului. Nu‑mi pasa nici daca ii termina pe altii, chiar o duzina sa fie!

Mai departe, in sat, ne intalniram cu Pierre, fratele suspect al lui Jacques. Avea un k pi murdar pe cap si il purta dat mult pe spate. Cand ne‑a zarit, a tasnit deodata in picioare, verde de frica, aruncandu‑si chipiul cat colo si rasturnand pe podea o sticla de Cal­vados. Calvadosul fu recuperat si oferi noua, cu respect. Pierre insusi bau in sanatatea noastra de mai multe ori intr‑o succesiune rapida, striga cu entuziasm cativa 'Heil Hitler!' si‑i dadu drumul unui suvoi de vorbe incoerente.

— Soldatii germani sunt cei mai buni din lume, dati‑mi voie sa va umplu iar paharele, domnilor, intotdeauna am sustinut asta si pe langa toate celelalte e si un fapt dovedit, toata lumea o stie ca voi veti castiga razboiul.

Aici rase nervos, il batu pe Batran pe umar, dadu drumul la o noua serie de 'Heil Hiter!' pentru a se usura si ne arata o poza a nevestei lui cu familia.

— Mai beti cate‑un pahar In sanatatea dumneavoastra, dom­nilor! Veti castiga razboiul. Razboiul a fost conceput de evrei. Iata

Scoase o foaie de hartie si ne‑o vari cu insistenta sub nas.

— Asta e o lista cu toti cei pe care i‑am arestat. Dac‑ar fi dupa mine, toata tara ar trebui curatata de evrei. Nu ne aduc decat ne­cazuri. Ganditi‑va la Dreyfus!

— Dreyfus a fost nevinovat, protesta Batranul. A fost o eroare judiciara.

— A, dar asta nu schimba faptul ca era un evreu nenorocit!

— Macar era evreu! murmurai eu.

Porta isi trase deodata arma intr‑un mod care ma sperie pana si pe mine. Pierre se holba la el cu ochii cat farfuriile.

— Ni se spune, zise Porta amenintator, ca lucrezi pentru Re­zistenta si ca in sat au loc o multime de lucruri stranii. Ce‑ai de spus despre asta?

— Cum? Cum? striga Pierre cu disperare. Ce‑as putea sa spun? Sunt niste minciuni murdare! Am fost pro‑german inca de la inceput, si toata lumea o stie!

— Aia de‑acolo nu o stiu, spuse Porta aratand cu degetul spre casa din care plecasem de curand. Dac‑as fi in locul tau, amice, as fi cu ochii pe ei. Nu par sa te‑ndarageasca prea tare.

— Dar femeia asta mi‑e verisoara!

— Verii pot fi la fel de rai ca oricare altii.

L‑am parasit pe Pitrre, care‑si rodea unghiile, si am scris pe usa 'Plutonul 2, grupa I'. Am zambit, incantat, intrebandu‑ma daca lui Pierre i‑ar mai place nemtii la fel de mult dupa ce l‑ar intalni pe Micutul. Pierre imi vazu zambetul si veni in graba la usa pro­mitanu‑ne cea mai buna mancare si bautura petru oamenii care vor fi incartiruiti la el. Ne‑am uitat inapoi in timp ce plecam si l‑am vazut dand pe gat Calvadosul intr‑un ritm ametitor.

— Aproape a facut pe el de frica, observa Porta dezgustat. Niste 'eroi' nenorociti, papusi de mucava cu totii!

— Nu‑i asa de usor sa traiesti intr‑o tara ocupata, murmura Batranul.

In casa urmatoare, un taran batran cu Croix de Guerre agatata in piept ne primi foarte rece. In timp ce cercetam casa, simteam ochii lui mici si reci urmarindu‑ne cu rautate.

— Ha! O baie!

Porta isi aduse, cu zgomot mare, descoperirea in mijlocul ca­merei. O cada veche de tabla, mica si cam ciobita, dar totusi o cada. Cazile de orice fel erau o raritate in satele mai mici.

— Mai bine scrie‑o cu creta pentru unii din superiori, ne sfatui Porta. Ei sunt cei care par mai atrasi de apa.

Ne‑am pus din nou in miscare sa‑l vizitam pe primar, un barbat rotofei cu mustata mare, stufoasa. Ne saluta cordial si ne informa imediat ca e membru al Partidului.

— Perfect, spuse Porta. Hai sa i‑l repartizam lui Hoffmann. Ma indoiesc ca cineva ar mai ramane in Partid dupa ce‑l intalneste.

In continuarea strazii, asezata pe un tapsan, la destula distanta de restul satului, era o casuta care la prima vedere parea parasi­ta. Ne‑am apropiat cu precautie, dar n‑a raspuns nimeni cand am batut la usa, asa ca pana la urma am lasat‑o balta si am mers sa cautam locuri de cazare in alta parte.

Dupa‑amiaza tarziu, a sosit si batalionul, cu obisnuita agitatie, cu nervii, zgomotul si norii de praf. Reusisem sa gasim cazare pentru toata lumea, dar din fericire experienta noastra in materie fusese destul de indelungata pentru a ne da seama ca nu era cazul sa asteptam vreun cuvant de multumire. Si bine faceam, pentru ca nici nu am primit, cu exceptia Micutului, care a fost intampinat de un Pierre radios si de imaginea unei pivnite bine asortate.

Lasandu‑i pe ceilalti, m‑am retras pentru a mai privi o data casa parasita din varful tapsanului singuratic. Aveam un sentiment ciudat in privinta acelei case, si de aceea m‑am apropiat cu grija, nu pe poarta si pe aleea principala, ci printr‑o gaura din gardul viu si des, intr‑o parte a curtii. Era acolo un fel de gradina fermecata. Florile cresteau in palcuri neregulate, violele si albastre, aurii si rosii; iarba era inalta pana la glezna, de un verde umed si stralucitor, putin mai inchisa la culoare pe sub meri. Pe jumatate acoperita de muschi si iedera, era acolo o fantana veche, cu ciutura intoarsa cu gura in jos si cu lantul rupt. Am ramas ca hipnotizat cateva clipe.

— Ce doriti?

La sunetul vocii care plutea imperios catre mine din adancimile inflorite ale gradinii, am apucat instinctiv revolverul si m‑am ascuns in spatele trunchiului unui copac gros din apropiere. Era o reactie spontana, desi vocea de femeie pe care o auzisem nu era neprietenoa­sa. Venea din celalalt capat al gradinii, unde acum vedeam o tanara de vreo douazeci si cinci de ani, asezata intr‑un hamac legat de doi meri. S‑a ridicat intr‑un cot si s‑a uitat la mine cu niste ochi banuitori, migdalati.

— Ce cautati?

— Nimic, am spus inaintand catre ea, dar tinand revolverul in mana. Credeam ca locul acesta e parasit. Am venit aici azi‑dimineata, dar nu ne‑a raspuns nimeni Cautam locuri de cazare pentru trupele noastre.

— Inteleg.

Fata isi cobori picioarele din hamac cu o miscare gratioasa. Purta o tunica in stil chinezesc cu guler inalt si cu doua fante pe ambele parti care lasau sa se vada niste coapse bine forma­te.

— Tocmai voiam sa beau o cafea. Vreti si dumneavoastra una?

— Locuiti aici? am intrebat.

De fapt, era o intrebare prosteasca. In momentul acela eram cam socat la vederea unor astfel de picioare, si nu m‑am putut gandi la nimic mai inteligent de spus. Mi‑a zambit cu incetineala, parca dandu‑si seama de starea mea de confuzie.

— Uneori locuiesc aici, uneori la Paris Cunoasteti Parisul?

— Nu inca. Dar sper ca in curand!

Am ras, dar apoi m‑am gandit ca sunt lipsit de tact.

— Sunteti maritata? am intrebat cu stangacie.

— Intr‑un fel. Sotul meu e intr‑un lagar japonez de prizonieri de razboi, undeva prin Indochina. Ultima veste pe care‑am avut‑o de la el a fost acum trei ani.

— Imi pare rau, am ingaimat eu.

Ea dadu din umeri.

— De ce va pare rau? Ce altceva ii este dat unui barbat in zilele noastre? Fie in spatele sarmei ghimpate, fie in spatele unei mitraliere. Nu prea aveti de ales, nu‑i asa?

Am tacut. Ceea ce spunea era in mod atat de evident adevarat, incat nu era cazul nici macar sa‑i dai dreptate.

— Credeti, spuse ea deodata, ca razboiul se va termina cu­rand?

Am ridicat din umeri, apatic. Sigur ca eram de parere ca razboiul se va termina curand. Sunt de parerea asta de cativa ani buni. Inca de cand a inceput. Era singurul mod in care reuseam sa ma pastrez intreg la minte.

— E minunat aici, imi spuse ea. Aproape ca poti uita ce se in‑tampla in restul lumii. Dar in acelasi timp, lucrul asta ma sperie. E atat de izolat de oameni. E atat de rupt de realitate Maine ma intorc la Paris. E mai bine acolo. Conditiile sunt mai proaste, dar macar nu esti atata timp singur Credeti ca vor face din Paris un oras deschis, cum e Roma?

N‑avem nici cea mai mica idee. Nici macar n‑avem habar ca Roma e un oras deschis. Nimeni nu ne spunea nimic noua, la armata. Eram doar soldati: masini care ascultau de comenzi. De ce sa ni spuna ce se petrecea?

Fata se apropie de mine. Una dintre mainile ei o atinse pe a mea. Era moale si catifelata, si un tremur de surescitare ma cuprinse pe masura ce simturile mele adormite revenira la viata deodata. Isi ridica cealalta mana si imi scoase ochelarii de soare, dar lumina ma izbi, evident, atat de dureros, incat ea mi‑i puse imediat la loc.

— Iarta‑ma.

Imi zambi, nesigura, vrand parca intr‑adevar sa se scuze.

— Nu mi‑am dat seama Am crezut ca‑i porti doar de frumusete. Sa pari mai interesant

— As vrea eu sa fiu, am spus cu amar. Mi‑am petrecut trei luni zacand in pat, orb ca o cartita si concepand diverse moduri de a‑mi lua zilele dupa ce m‑am potcovit cu o astfel de soar­ta.

— Dar unde ai, dadu ea din mana. Cum s‑a intamplat?

— M‑a prins o grenada cu fosfor tocmai cand saream dintr‑un tanc in flacari. Presupun ca sunt mai norocos decat altii. Acasa sunt mii de oameni care‑au orbit in razboi. Eu cel putin nu mi‑am pierdut vederea. Am numai problema asta, ca nu suport nici un fel de lumina in ochi.

— Nu mi‑as fi inchipuit ca in conditiile astea ti se poate cere totusi sa continui sa lupti! spuse ea indignata. E dezgustator!

— Un brat, un picior, un ochi asta‑i tot ce‑ti trebuie pentru razboiul asta, am spus eu.

Ea se uita la mine o clipa.

— Cat timp raman soldatii vostri aici?

— De unde sa stiu? Cateva ore, cateva zile Numai ofiterilor li se spun lucruri de‑astea.

— Da, desigur, spuse ea, ca si cum abia acum si‑ar fi dat seama, nu esti ofiter, nu‑i asa? Nu observ niciodata lucrurile astea Din ce parte a Germaniei esti?

— Baracile, in Padeborn De fapt, sunt din Danemarca.

— A, deci nu esti german?

— Ba acum sunt, Daca as avea inca nationalitatea daneza, mi‑as face serviciu] militar in Waffen SS. Un fel de legiune stra­ina.

Se sprijini de un trunchi, de copac, privindu‑ma cu solemnitate.

— De ce Dumnezeu te‑ai inrolat?

— In principal, ca sa‑mi castig o masa pe zi si un acoperis dea­supra capului. La vremea aceea, nu parea sa existe alta cale si pe urma, „Nimic nou pe frontul de vest' a fost cartea mea de capatai in tinerete. Il conside­ram pe soldatul german de rand drept cea mai romantica figura din lume. Nu m‑am vindecat complet niciodata de imaginea asta.

— Serios? Dar eu am crezut intotdeauna ca acea carte este im­potriva unor astfel de lucruri?

— Poate ca da. Dar incearca sa‑i spui asta unui baietel! Nimeni nu‑l va convinge vreodata pe el ca pacea e mai grozava decat raz­boiul, sau ca un barbat fara uniforma ar putea fi vreodata la fel de plin de eroism ca unul imbracat in uniforma, cu o pusca pe umar si o casca pe cap Si pe urma, nu poti nega ca in armara exista un adevarat spirit de camaraderie. Stii ce vreau sa spun? Esti cu toti impreuna, la pace sau la razboi; iti ofera po­sibilitatea de a apartine unui grup, te face sa te simti parte din ceva.

— Dar de ce armata germana? insista ea. De ce nu armata daneza?

— Pentru ca nu prea exista asa ceva! Iar soldatii nu erau iubiti in Danemarca. Erau scuipati de oameni pe strada. Asta li se intampla si ofiterilor si soldatilor. Chiar si politia se facea ca nu vede.

— Presupun ca de‑asta a si cazut Danemarca asa usor in 1940?

— Oricum nu puteam face nimic. Germania e cea mai mare forta militara din intreaga Europa. Nici macar francezii n‑au putut rezista prea mult.

Ochii migdalati se micsorara.

— Franta nu a renuntat la lupta, fii linistit! Cata vreme Anglia rezista, noi vom continua sa luptam. lar Anglia nu va cadea, poti sa fii sigur de asta. Si nici nu ne va insela asteptarile!

Am ras, sincer amuzat de naivitatea ei.

— Vrei sa stii pentru cine lupta Anglia? Lupta pentru ea si numai pentru ea insasi. Nu‑i pasa de Franta nici cat negru sub un­ghie. De altfel, v‑a mai inselat asteptarile o data. Iti amintesti de Dunquerque? Iti amintesti ce s‑a intamplat acolo? Am privit‑o cateva clipe in tacere inainte de a continua.

— Natiunile nu fac niciodata nimic pentu alte natiuni. Numai pentru ele insele.

— S‑ar putea, spuse ea, dar stii prea bine ca pentru Germania razboiul este ca si pierdut. De ce nu fugi cat ai inca timp?

— Vrei sa spui sa dezertez?

— De ce nu? Au mai facut‑o si altii. Maquisarzii ar avea grija de tine daca ai lucra pentru ei, aici.

— N‑as putea dezerta. S‑ar putea sa lupt pentru o cauza pier­duta, dar asta nu e important. Daca m‑as retrage acum, i‑as de­zamagi pe prietenii care ar ramane in urma mea. Ei se bazeaza pe mine, asa cum si eu ma bazez pe ei. Nici unul dintre noi n‑ar putea dezerta cu sange rece. Am fost impreuna mult prea mult timp.

Umplandu‑ma de entuziasm, mi‑am pus mainile pe trunchiul co­pacului, de o parte si de alta a umerilor fetei, aplecandu‑ma spre ea si uitandu‑ma in jos la ea in timp ce vorbeam.

— Noi astia cinci, am trecut prin focurile iadului impreuna in transee, in tancuri, sub tirul inamic Cand ai facut toate astea, nu poti sa parasesti pe cineva, asa pur si simplu.

— Dar razboiul e pierdut!

Incepusem sa‑mi cam pierd rabdarea.

— Sigur ca e! Stim asta de luni de zile. Cu mult inainte ca politicienii sa‑si dea seama.

— Atunci de ce nu dezertati cu totii? Toti deodata?

Ce simplu suna totul in gura ei! Am dat din umeri:

— De ce nu au dezertat cei din Primul Razboi Mondial? Are ceva de‑a face cu camaraderia, presupun. Chiar daca am dezerta cu totii, ne‑am pierde acel sentiment ca apartinem unii altora.

Ne‑am trezi din nou singuri pe lume. Nu pot sa explic prea bine Remarque te face sa intelegi asta din cartea lui. Incearca s‑o citesti din nou si poate o sa gasesti un raspuns, desi e greu sa ai aceleasi sentimente cand nu stii ce‑nseamna sa nu‑i pese nimanui de tine.

S‑a ridicat usor pe varfuri si intinzandu‑si bratele mi‑a incolacit usor gatul intr‑un inceput de imbratisare:

— Eu sunt singura pe lume, a spus. Stiu ce simti.

— Ma indoiesc, am murmurat eu.

Am imbratisat‑o la randul meu, strangandu‑i talia subtire si, mul­ta vreme, am ramas acolo, incrancenati, sarutandu‑ne lacom si or­beste ca si cum am fi fost lihniti. Probabil ca, intr‑un anumit sens, eram. Trecuse atat de multa vreme de cand ma dorise o femeie de asemenea calitate; atata vreme, de fapt, de cand mi se oferise o astfel de posibilitate, oricum ar fi fost ea. Incurajarea ei a avut asupra mea acelasi efect ametitor pe care I‑ar fi avut o sticla de vin bauta pe stomacul gol.

Deodata pamantul incepu sa se cutremure sub greutatea unei coloane de tancuri care intra in sat. Am simtit in obraji rasuflarea fierbinte a gazelor de esapament si, mana‑n mana, ne‑am indreptat spre casa pentru ceasca de cafea promisa. Cafea naturala! Uitasem ce gust are. Am sorbit‑o incet, nerabdator sa simt placerile ce urmau sa vina, si totodata cu teama de a risipi fie si o singura picatura din pretioasa licoare fara a o savura la maximum.

— Ce fel de om esti? a spus ea. De‑adevaratelea, vreu sa zic.

— Un soldat obisnuit, am raspuns. De fapt, are vreo importan­ta?

Dadu din cap, razand. Apoi, ma imbratisa incet, cu grija. Incepu lent si cu miscari ample, sa‑si dea jos hainele de pe ea, ramanand svelta si minunata ca iesita din crisalida.

— Uita‑te ia mine, am spus eu cu tristete. Uita‑te la hainele melemormane murdare de ulei si noroi? Cum iti spun: sunt un simplu soldat. Antrenat sa omoare si nimic altceva. Uneori, pana si mie imi este scarba de mine.

— Daca ti‑ai putea alege, ce‑ai vrea sa fii?

Am dat din umeri. Problema alegerii nu se pusese, si probabil nu se va pune niciodata.

— Greu de spus. Am fost soldat prea multa vreme ca sa ma mai pot gandi doar la mine. Sunt atat de obisnuit sa indeplinesc ordine, sa respect disciplina stricta si sa‑mi conduca altii viata, incat ma‑ndoiesc ca as putea sa mai traiesc altfel.

— Sunt sigura ca ai putea, daca ai vrea intr‑adevar, spuse ea tragandu‑ma spre pat.

Intr‑adevar, pentru catva timp, asa am facut. Razboiul a con­tinuat fara mine si nici unuia nu i‑a lipsit celalalt. Treceau tancuri cu zgomot pe sub ferestre, iar eu nici nu le observam. Jos, in sat, camarazii mei beau, injurau si jucau carti, iar eu nici macar nu ma gandeam la ei. Cafeaua ramasa s‑a racit incet in ibric. Cine mai avea nevoie de ea?

Ma intreb cate ore am reusit sa‑i rapim astfel ingrozitoarei var­telnite a mortii si distrugerii? Poate o ora, poate doua. Sigur, nu mai mult. Dar suficient pentru a‑mi face cunoscut gustul unei vieti diferite de cea pe care eram fortat sa o traiesc; suficient pentru a ma face sa ma simt iritat cand am fost treziti din dulcea semi‑reverie de zgomotul de pumni si bocanci lovind in usa. Mi‑am dat seama ca drumul ce iesea din sat se umpluse de zgomote, in timp ce inainte era calm si linistit. Auzeam strigate si injura­turi, scartait de frane si zornaitul senilelor de tancuri, bocanci grei zdrobind pietrisul, voci ragusite strigand ordine.

Ne‑am ridicat amandoi si ea mi‑a aruncat camasa, tragandu‑si cearceaful pana sub barbie. Cel de la usa obosise ciocanind. Se auzi un zgomot de usa sparta si apoi pasi grei pe culoar. Era Por­ta, care, rosu la fata si indignat, imi adulmecase urma.

— Deci aici erai! Ce dracu faci? Te‑am cautat peste tot, imbecil nenorocit.

— Cara‑te! Iesi, taratura, sterge‑o! N‑avem nevoie de tine. Du‑te‑n alta parte sa faci glume.

Porta inainta, imi ridica hainele de pe podea si mi le azvarli in fata.

— Intra in ele, si repede! N‑am venit sa glumesc, baiete nu cand vin yankeii!

Mi‑am croit drum printr‑o gramada formata din pantaloni, ca­masa si alte accesorii de lupta, apoi mi‑am ridicat ochii spre el:

— De unde vin?

— Dumnezeu stie! Si, oricum, cui dracu‑i pasa? Pur si simplu vin. nu‑i suficient? Ei vin si noi plecam

Se intoarse catre fata si ii arunca parodia lui groteasca de zambet cuceritor, cu buzele descoperindu‑i gingiile si cu dintele stralucin­du‑i ca un colt de vampir.

— O sa ma scuzi, iubito. Nu‑mi place sa stric placerea nima­nui, dar, dupa cum spuneam, vin yankeii. Daca‑ti folosesti atuurile cum trebuie, o sa‑i poti gasi un inlocuitor destul de curand.

Se intoarse spre masa, lua ibricul de cafea si‑si afunda nasul lui mare, adanc in el. Il scoase de acolo cu narile frematand de placere.

— Cafea! spuse el cu o voce strangulata.

Ii dadu drumul pe gat, rece cum era, si pocni din degete spre mine.

— Daca nu te misti, amice, o sa te caute pentru dezertare. Aproa­pe toti ceilalti au plecat deja. Suntem aproape ultimii Apropo, Mi­cutul e ca turbat, l‑am lasat in sat urland si injurand Pe locotenen­tul Schmidt l‑au tras jos din patul in care zacea si i‑au spus ca va fi dus in fata curtii martiale daca nu se face bine imediat, iar Feldwebel Mann — il stii pe Feldwebel Mann? — primul lucru pe care l‑a facut dupa ce s‑a instalat a fost sa incuie usa in spatele lui si sa se impuste A, da, si Obergefreiter Gert a sters‑o. Nu ma surprinde. A fost intotdeauna prost si fricos ca o muiere. Il cauta si‑o sa‑l gaseasca, probabil, in vreo doua ore sau nici atat, nu cred

In timpul inepuizabilului torent de vorbe revarsat de Porta, imi tot trageam in graba hainele pe mine. Fata se arunca deodata din pat la mine si izbucni in hohote de plans chiar in mijlocul ultimei informatii vitale pe care mi‑o dadea Porta.

— Sven! Nu pleca! E o nebunie sa continui lupta, Stim cu totii ca ati pierdut razboiul Ramai aici si eu o sa te ascund! Te rog, Sven!

— Nu pot. Ti‑am mai explicat. Nu‑i rau sa te lasi furat de visuri din cand in cand, dar niciodata sa nu le amesteci cu realitatea.

— Realitatea? Ce‑nseamna realitatea? intreba ea cu lacrimile curgandu‑i siroaie pe obraji. Sange si mizerie, si cruzime, si moarte, pentru o cauza in care nu crezi?

— Nu‑i vina mea, am raspuns.

Porta, care se scarpina intr‑o ureche cu coada linguritei, ma privi cu sincera uimire.

— Ce‑ti tot stoarce ochii? Are o casa neatinsa, nu‑i asa? Si man­care destula sa‑si umple burta. Si bani destui sa‑si cumpere cafea la negru!

Scuipa cu scarba.

— Mi‑e sila, mai spuse el. Cred c‑ar trebui sa fie multumita cu ce are, tu n‑ai fi?

— Taci din gura si iesi! i‑o taiai eu.

M‑am intors spre fata, dar ea refuza sa‑si ia ramas bun. Am plecat fara sa ma uit inapoi, dorind ca visele sa mai aiba uneori si un sfarsit dulce, dar nefiind gata sa vars vreo lacrima pentru asta.

Compania se grupase deja in piata mare, si era imposibil sa ma strecor la locul meu neobservat. Maiorul Mercedes ma zari ime­diat.

— Unde naiba ai fost? Crezi ca o sa tinem razboiul pe loc numai pentru tine?

— Nu fiti prea sever cu el, il ruga Porta. Daca‑atl sti prin ce a trecut

O veselie galagioase izbucni din randurile adunarii. Eu am ar­borat un zambet de Don Juan, iar maiorul isi revarsa mania asupra tuturor.

— Terminati cu scandalul asta tampit! Ce credeti voi ca‑i aici? Teatru? Vreun spectacol cu lanterna magica? Tu

Se intoarse iar, brusc, spre mine:

— Tu, la arest! Intra in rand si sa nu‑ti mai vad mutra imbecila pana nu te chem Oberleutnant? Ia‑i de‑aici, si repede!

Maiorul se vari in masina, tranti usa si disparu intr‑un nor de praf. Oberleutnant Löwe isi impinse casca pe spate si‑mi facu semn cu capul:

— Intra in rand, pui de catea, afemeiat nenorocit ce esti! Com­panie! 'Tentiune! Companie La dreaaa‑pta!

Pentru o clipa, ne urmari cu ochi critic cum stateam tepeni si corect aliniati. In clipa urmatoare fu insa pus la grea incercare sa tina pasul cand o suta si optzeci de oameni, intr‑o dezordine salbatica, s‑au aruncat spre tancurile care‑i asteptau. A trebuit sa dam aproape o lupta ca sa‑l tragem pe Micutul, care era beat, ina­untru, impreuna cu noi. Avea sportiva tentatie sa se catere pe tanc si sa se tarasca deasupra lui zbierand. A fost nevoie de trei dintre noi sa‑l inghesuim, cu capul in jos prin turela. Odata ajuns inauntru, din fericire, a adormit si am putut sa‑l inghesuim intr‑un colt si sa uitam de el.

Cu un zgomot de tunet care se apropie, douazecisicinci de Tigri iesira din sat.

— Drept inainte, spuse Batranul. Tine‑o asa pana ajungem la soseaua principala. Incarcati tunurile. Verificati toate sistemele.

Cu o bruschete uimitoare, m‑am trezit cuprins de un puternic acces de nostalgie dupa acea lume de vis din care fusesem Smuls atat de brutal. Am inceput sa execut, apatic, ordinele Batranu­lui, apasand pe butoane, verif icand echipamentul. Mintea imi era plina de civilizatie, de femei si case, si bai calde, si cafea naturala. Pat si gradini, si saruri de baie, si zahar, carnatie roza si moale, si parfum de trandafiri

— Asta‑i ochiul meu, ma, tampit nenorocit ce esti!

— Iarta‑ma, spusei si‑mi luai degetul de pe ochiul lui Porta pentru a‑l apasa apoi cu putere pe butonul pe care‑l cautam de fapt.

M‑am uitat in jos, in interiorul intunecat al tancului. Mirosea a ulei, a metal incins, a sudoare si a dinti nespalati. Asta era rea­litatea. Fie ca‑ti placea, fie ca nu, asta era realitatea. Visuri dulci despre o astfel de viata te‑ar innebuni cu siguranta.

Micutul deschise un ochi umflat, ma vazu si se apleca confidential spre mine. Ragai si duhoarea de bautura statuta se ridica in sus, sufocandu‑ma.

— Hei, Sven, ranji el, si imi impunse un deget desantat in vintre. Am auzit cum te‑ai destrabalat! Cum era, ai?

Mi‑am lipit fata de a lui:

— Du‑te‑n..! i‑am spus.

Cand am ajuns la punctul in care strada satului mergea inainte, iar cararea ce ducea spre casa o lua la stanga, n‑am incercat in nici un fel sa ma abtin sa ma uit prin vizeta. M‑am bucurat c‑am aruncat aceasta ultima privire. Jacqueline era acolo, in pi­cioare, langa gardul viu, facandu‑ne semn cu mana.

Inca se mai vedea satul cand s‑a raportat ca un tanc inamic se afla la 700 de metri distanta, pe directia ora doua. Am intrat brusc in actiune si eu am fost impins cu o viteza ametitoare inapoi, in mijlocul realitatii. S‑a intamplat sa fie alarma falsa — un tanc ars, la marginea drumului, cu doua cadavre carbonizate sub el — dar asta a pus capat definitiv viselor mele cu ochii deschisi.

Curand se innopta si cerul era luminat, din cand in cand, de o luna palida, fantomatica. Tancurile inaintau zdruncinand casele din temelii. De‑a lungul intregului drum oamenii se trezeau la auzul zgomotului, perdelele erau date la o parte, ochi cuprinsi de ner­vozitate apareau, scanteind in lumina lunii, pentru a urmari trecerea noastra, pentru a afla cine suntem — deoarece, din acest moment al razboiului incolo, cine stie? Puteai fi prieten sau dusman — ame­rican sau german.

Trei batalioane de tancuri grele inaintau cu greu prin intuneric pentru a‑i lua pe britanici prin surprindere. Uruind, Tigrii se in­tinsera pe toata latimea soselei. Din esapamente ieseau flacari stra­lucitoare, lungi de cate un metru. Vibratiile motoarelor pocneau si bufneau in linistea noptii, iar ferestrele mai multor case se sparsera in timp ce treceam pe langa ele. Unele cladiri fura si mai lipsite de noroc: ne stateau chiar in drum, asa ca le demolaram pur si simplu, trecand peste ele si lasand in urma gramezi de moloz.

— Vino, dulce moarte! intona Legionarul, vesel, in spatele periscopu­lui lui.

Micutul se cutremura si se intoarse catre Porta:

— Ma trec fiori de moarte, se planse el. Ai ceva de baut la ti­ne?

Porta ii intinse, cu amabilitate, o sticla din cel mai bun snaps, pe care o sterpelise dintr‑un depozit de provizii cu putin timp in urma. Snapsul fusese initial rechizitionat pentru un coman­dant de divizie, dar spre nenorocul acestuia Porta ajunsese acolo primul. Dupa spusele lui Porta, simtise mirosul de alcool de la cativa kilometri distanta, si nasul l‑a dus pe urmele lui.

Micutul, atacand snapsul asa cum le facea pe toate — cu deplin entuziasm si placere — dadu pe gat jumatate de sticla. Ragai apoi, scuipa impotriva vantului prin vizeta primind totul inapoi in fata, la care injura ingrozitor si se sterse cu o carpa plina de ulei. Asemenea scurte momente emotionante erau de pbicei sarea si piperul zilelor noastre.

Ne continuam drumul, ore in sir, spre liniile inamice. Acum dru­mul era mai congestionat cu ramasitele razboiului. Masini arse, ramasite de tancuri englezesti si germane, resturi de fiinte umane carbonizate raspandite deasupra, dedesubtul si intre masinarii. O intreaga coloana de infanterie zacea imprastiata la marginea dru­mului, in atitudinile grotesti ale mortii.

— Soldati afumati, spuse Porta fara emotie.

Nu te mai poate emotiona prea tare macelul dupa ce l‑ai vazut in intregul lui de atatea ori.

— Va amintiti cantecul ala vechi despre tancuri, pe care obisnuiau sa‑l dea la radio? intreba deodata Barcelona, aparent fara vreo legatura.

Se intoarse spre noi ceilalti si incepu sa cante incet cantecul pe care il auzeam atat de des prin 1940. Cuvintele nu mai pareau foarte potrivite:

„Departe, dincolo de Maas, Scheide si Rin,

Spre Frankfurt, in coloana, o suta de tancuri vin!

Suta de tancuri germane si‑ai F hrerului Negri Husari

Vin sa cucereasca Franta; se‑aud urale de zile mari!

O suta de motoare gem, senilele in zgomot se intrec,

O suta de tancuri germane victorioase pe campuri trec.'

Un cantec banal din vremurile cele mai bune, parea acum absolut absurd. Un hohot de ras plin de ironie izbucni atat din tancul nostru cat si din celelalte tancuri din coloana: lasasem deschis radioul si intreaga companie savurase momentul de nostalgie al lui Barcelo­na.

— Terminati! rasuna prin radio vocea ragusita a lui Heide. Ce‑i cu voi, aia de‑acolo, canalii idioate? Nu‑i momentul pentru asa c4eva!

Bietul Heide! Suferea ingrozitor pentru soarta razboiului. Noi, ceilalti, am ras pana n‑am mai putut. Cele o suta de tancuri si Husarii Negri ai Fiihrerului nu mai treceau triumfal peste corpuri, ci luptau cu disperare in ariergarda impotriva dusmanului care inainta.

Ne opriram brusc din ras la vederea unui grup straniu care mergea razletit de‑a lungul drumului. La inceput nu mi‑am dat seama ce sunt. Poate prizonieri? Nu, prizonierii n‑ar fi paziti de calugarite; si deodata am vazut ca figurile acelea fantomatice, aler­gand incoace si in colo ca niste lilieci, faceau parte dintr‑un ordin de surori medicale care incercau in zadar sa restabileasca ordinea in grupul lor de ce? Mi‑am frecat ochii pe sub ochelarii de soa­re.

— Nebuni! suiera Micutul in urechea mea. Niste nenorociti de nebuni scapati de la balamuc, asta sunt!

Avea dreptate: un ospiciu de langa Caen fusese evacuat, si sosirea coloanei lungi de tancuri crease panica in randurile lor deja cuprinse de confuzie. Se imprastiasera in toate partile, unii batand din palme si ranjind, altii ragand si urland ca niste animale salbatice. Cativa stateau, absenti, in mijlocul drumului, cu capetele rostogolite intr‑o parte si mainile atarnande. Un biet idiot se arunca sub un tanc si fu zdrobit. Calugaritele tipau cu disperare si‑si agitau bratele in aer, dar hoarda de dementi parea inclinata spre autodistrugere. Deodata din bezna aparu un om purtand un halat alb de medic care inainta spre noi amenintator.

— Stop! striga Batranul prevazand un dezastru. Opriti, pentru Dumnezeu!

Radioul continua sa fie conectat. Trei batalioane au auzit ordinul si incet intreaga coloana de tancuri se opri. Aproape in acelasi moment, automobilul maiorului Mercedes trecu intr‑o goana furibun­da pe langa noi, mergand cu toata viteza inainte si facand ca gramezi de calugarite si de ticniti sa se rostogoleasca in sant. Ii auziram vocea furioasa prin radio.

— Ce cretin a dat ordin de oprire? Oricine ar fi, sa se astepte sa‑l duc in fata curtii martiale pentru prostie crasa! Porniti din nou, noi nune oprim pentru nimeni!

Intr‑o stare de agonie, tancurile grele pornira din nou sa se miste, zguduindu‑se din toate incheieturile. Unul dintre ele nimeri direct intr‑un grup de nebuni. Conducatorul, mai mult ca sigur, se speriase si pierduse controlul, iar vehiculul se oprise cutremurandu‑se in mijlocul drumului, condamnandu‑se odata in plus la nemisca­re. De ambele parti ale tancului incriminat zaceau cadavre zdrobite. O calugarita in varsta inainta furioasa pana la tanc si incepu sa loveasca cu pumnii inclestati in metalul lui.

— Criminalilor! Nu sunteti decat niste criminali cu totii!

Nu‑i dadu nimeni vreo atentie. Masina maiorului opri cu un scartait nervos de frane langa scena respectiva, capul maiorului aparu prin fereastra, incruntat si hidos in furia sa. Pata cea neagra sageta cu rautate deasupra ochiului sau drept.

— Idiotul asta nu‑i in stare sa conduca o masinuta pentru copii, ce sa mai vorbim de un tanc nenorocit! Treceti careva in locul lui, pentru numele lui Dumnezeu! Iar in ce te priveste — se zgai el la locotenentul care se catara nervos spre turela — o sa avem noi de‑a face cu tine mai tarziu! Din toate tampeniile, numai asta Din fericire, nu‑si gasi cuvintele. Se intoar­se spre noi, ceilalti, si facu semn coloanei sa porneasca inainte. Porniti si mergeti fara oprire! Pe Cristos insusi daca‑l vedeti mergand pe drum, noi nu ne oprim pentru nimeni Intelegeti bine: pentru nimeni! E clar? Oricine ne sta in drum a patit‑o. Invatati‑l sa nu mai fie asa de neatent data viitoare.

In acest moment, inainte ca maiorul sa aiba timp sa porneasca din nou, un grup de vehicule cu insemnele Crucii Rosii incerca, fara succes, sa ne depaseasca. Netinand seama de cererea lor de a obtine depasirea, noi am ramas pe loc, lasandu‑i sa se rastoarne in sant. Tigrii nu s‑au oprit in fata nimanui; Tigrii n‑au facut loc nimanui.

Un locotenent de infanterie veni ca o furtuna pe jos langa noi, insotit de un ofiter din Feldgendarmerie, cu insigna sa in forma de semiluna scanteind diabolic in intuneric. Isi scoase revol­verul si nu parea dispus sa aiba cu noi o conversatie amabila. Il auzeam tipand in timp ce inainta.

— Asta‑i sabotaj! Cineva trebuie sa dea socoteala pentru asta. Cine‑i prostul care comanda adunatura asta de imbecili?

Era foarte sigur pe sine. Feldgendarmeria, in general, nu se temea de nimeni, nici de dracu', nici chiar de F hrerul insusi. Un maior obisnuit nu era nimic pentru el. Din fericire, maiorul Mercedes nu era un maior obisnuit. Nici el nu punea prea mare pret nici pe oameni, nici pe diavolul insusi, si nu cred ca F hrerul i‑ar fi inspirat simtaminte deosebit de reverentioase.

Tigrilor! Vocea lui mugi de‑a lungul coloanei rostogolin­du‑se si rasunand ca un ecou dintr‑o parte in alta a drumului. V‑am dat un ordin: porniti! Nu ne oprim pentru nimeni! In ceea ce te priveste, domnule — se intoarse el spre cei doi, impingan­du‑l de‑o parte pe jandarm si adresandu‑se locotentului — te sfa­tuiesc sa‑ti iei din drum scaunele astea rulante mizerabile si sa le duci cat mai departe, daca vrei sa nu fie zdrobite. In locul dumitale, adauga el la a doua gandire, as porni‑o inapoi, prin sant. Cred ca ai putea sa constati ca e mai sigur.

Tigrii pornira inainte. Am reusit sa parcurgem o oarecare dis­tanta inainte de a da peste o noua coloana de oameni, aproape la fel de bizara la vedere ca si grupul de nebuni din Caen. In primul rand, desi coloana purta uniforma armatei germane, era compusa din jumatate din popoarele Euro­pei. Erau acolo rusi, ucrainieni si cazaci; bosniaci din divizia musulmana, bavarezi, alsacieni, un­guri, polonezi, italieni. Si nu numai atat, dar intrea­ga coloana nu avea, evident, decat un gand in mintea ei multinationala, si acel gand era: sa fuga. Veneau de‑a valma pe drum, in directia noastra, cu un amestec straniu de panica si hotarare pe fetele lor. Din randurile noastre rasuna o veselie nestavilita atunci cand avangarda hoardelor in retragere trecu fulgerator pe langa noi.

— Armata germana! striga Porta entuzist. Dumnezeu sa‑i bi­necuvan­teze! Dac‑ar fi Adolf aici sa‑i vada

Arata cu degetul un grup de oameni care se miscau in graba, facand parte dintr‑un regiment de parasutisti:

— Dac‑ar fi Herman aici sa‑i vada!

— Este oare posibila una ca asta, sa pierdem noi razboiul? rosti foarte solemn Barcelona.

— Niciodata! striga Porta.

Rasul nostru rasuna salbatic in interiorul tancului.

— Salutare! zise Batranul, aruncand din nou o privire in afara. Cine vine oare?

Era o unitate de cavalerie. Se apropiau intr‑un galop furios, izbind in dreapta si‑n stanga cu sabiile in hoardele de dezer­tori, imprastiindu‑se intr‑un larg evantai pentru a cuprinde in­treaga masa. I‑am recunoscut, dupa gulerele lor rosii, ca fiind cazacii generalului Vlassov, specialisti in astfel de actiuni. Calareau ca niste demoni, stand drepti in scari, pe armasarii lor mici, dar solizi. Strigau comenzi aspre, in rusa; sabiile le luceau si fulge­rau. In cateva minute, adunasera intreaga coloana si o incercuiau, urland tot timpul ca salbaticii. Unii descalecau si se afundau in masa frematatoare de trupuri, biciuind si taind in nestire pana cand incepura sa curga rauri de sange vizibile de departe. Nimeni nu opuse nici un fel de rezistenta. Fie ca erau speriati, fie ca isi aban­donasera armele in panica initiala a fugii.

Tigrii n‑au mai putut sa inainteze cu nici un chip. Priveam scena plini de dezgust si ura. Asemenea brutalitate era tot ceea ce te puteai astepta de la cazaci. Din punctul nostru de vedere, armata germana s‑ar fi putut dispensa de ajutorul lor. L‑am vazut pe un ofiter de la Feldgendarmerie batandu‑l pe umar pe un capitan rus, evident felicitandu‑l pentru o treaba bine facuta, si furia noastra se inteti. Multi dintre rusi isi dusesera caii la adapat la un parau din apropiere si acum, intinsi pe burta, beau apa alaturi de do­bitoacele lor. Privelistea nu era foarte surprinzatoare: in regimentul de cazaci, omul era egal cu calul.

De nevoie, tancurile facusera o noua halta temporara. Cazacii inaintau acum spre noi, cu ochii lor mici si negri stralucind ca la maniaci, cu steaua rosie a Rusiei lucind pe caciulile lor de blana. Un caporal indesat, duhnind a vodca, se opri langa Tigrul nostru. Isi purta sabia atarnand de‑a curmezisul, iar intr‑o mana avea na­gaica, nelipsitul bici al tuturor cazacilor.

— Salut, gospodin!

Privea in sus spre noi si radea. Ii simteam pe ceilalti, langa mine, fierband de ura.

— Hei, tovarisci! Porta se apleca deodata catre el. Ti‑ai ghicit vreodata viitorul?

— Nu. De ce ma intrebi?

— Pentru ca eu stiu sa‑l ghicesc, de‑aia! Vrei sa ti‑l spun?

— De ce?

Porta dadu din umeri:

— Ar putea fi interesant.

— De ce? intreba rusul din nou, in felul lor innebunitor de fleg­matic.

— Ti‑e frica? ranji Porta. Nu m‑ar mira. Multora le este. N‑au curajul sa priveasca‑n fata adevarul, daca este neplacut.

Cazacul se incrunta. Facu un pas inainte si intinse o mana paroasa.

— Nu mi‑e frica. Dar nu‑i bine intotdeauna sa‑ti stii viito­rul.

— Incearca si‑o sa vezi.

Porta ii prinse mana, inainte ca el sa si‑o retraga si chipul sau lua o expresie transportata, ceea ce mie imi parea numai imbecilitate pura. Se vedea ca pe simplul caporal il impresiona, dar, fireste, el nu‑l cunostea pe Porta cum il cunosteam eu.

— Hmaa mm Da! Vad.

Porta isi supse bine dintele, ganditor:

— Ai fost caporal la tatucu' Stalin, asa‑i? Ai purtat o casca cu o cruce rosie, asa‑i? Si ai stationat intr‑o garnizoana la Maikof. Am dreptate?

Omul dadu din cap si ramase cu gura cascata. Oricine ar fi luptat pe frontul rusesc si ar fi intalnit, ca noi, atatia cazaci in armata germana, ar fi putut ghici la fel de bine, dar succesul de inceput al lui Porta aduna in jurul lui un mic grup de soldati care priveau, cu fetele incruntate si cu o stralucire de vaga intelegere in ochi.

— Deci, am dreptate! spuse Porta triumfator.

Omul isi facu cruce si incerca sa‑si retraga mana, dar Porta i‑o retinu.

— Asteapta! Sa‑ti spun ce vad pentru viitor Vad un drum lung, pra­fuit, care nu duce nicaieri, dar care continua la infi­nit Nu tu mahorca, nu tu apa, nu tu hrana O coloana lunga de oameni, toti purtand aceeasi uniforma ca aceea pe care o porti tu acum Toti fac parte din regimentul generalului Vlassov. Aici apare o brodeala. Esti suficient de tare sa auzi adevarul? Privi in jos la caporal si bolborosi in continuare inainte de a putea fi oprit:

— Vad o multime de generali americani asezati la o masa, im­preuna cu o multime de generali rusi. Beau whisky si vod­ca fumeaza tigari groase de foi Acum semneaza niste hartii si isi strang mainile unii altora.

Porta isi inchise ochii ca lovit de o imensa durere.

— Mai vad ceva! Adolf a cazut si cazacii sunt dusi inapoi in tara lor Vad Vad

Porta dadu un tipat de spaima:

— Tovarisci! Ati auzit desigur de Dalstroi[1]? Ei bine, asta am vazut, tovarisci! Nu‑i prea bine, eh? dadu el din cap cu inteleapta satisfactie.

Cazacul isi smuci mana si sari inapoi cu un amestec de furie si indoiala pe fata. Incepu sa suiere intr‑un torent salbatic de vorbe rusesti, prea rapid ca sa inteleg ce spune, dar Micutul dintr‑o sa­ritura fulgeratoare fu afara din tanc si peste caporal. Il apuca cu laba lui uriasa si il zgaltai bine.

— Taranoi rus mizerabil, schimba tonul imediat, sau o sa te burdusesc eu insumi pana la Dalstroi, folosind chiar nagaica ta!

Urma alt suvoi de cuvinte rusesti. Evident, injuraturi. Aproape sigur obscene. Nu exista limba ca rusa cand este vorba de injura­turi. Ar merita sa o inveti macar pentru asta.

Micutul se multumi sa‑l injure si sa‑l arunce cat colo, in scarba. Cazacul se repezi spre cal, sari in sa si porni ca din pusca pe urmele camarazilor lui, care disparusera prudenti la prima mentiune a nu­melui de Dalstroi. El se intoarse pentru a‑si ridica sabia cu un gest amenintator si mai striga spre noi cateva obscenitati, care insa nu avura mare efect asupra Micutului.

— Duceti‑va de va spanzurati, taranoi mizerabili! striga el.

Regimentul de cazaci, manand din urma presupusii dezertori, dis­paru incet in departate si locotenentul Löwe veni langa tancul nostru expri­mand, prin toata fiinta lui dezaprobare.

— Obergefreiter Porta, nu permit oamenilor de sub comanda mea sa‑si bata joc de aliatii nostri in special cand este vorba de aliati voluntari! Unii din pacatosii lor de ofiteri mi s‑au plans de dumneata.

— Iertati‑ma, domnule, spuse Porta cu multa seriozitate in glas. Omul a vrut sa‑si afle viitorul, asa ca i l‑am spus. Asta‑i tot.

— Aa! N‑am stiut ca ai darul prevestirii! Si ce i‑ai spus?

— Numai adevarul, spuse Porta aratandu‑se jignit.

— Adica?

— I‑am spus ca‑si va sfarsi zilele acasa, cu Tatucul Iosif, fierband in suc propriu la Dalstroi. Orice prost ar putea prevedea asta.

— Pentru Dumnezeu, mai tine‑ti gura aia clampanitoare, macar din cand in cand! izbucni iritat Löwe. O sa sfarsesti intr‑o buna zi tu insuti la Dalstroi, daca nu esti atent!

— A, da, foarte probabil, accepta Porta cu un suspin.

Locotenentul se indeparta, evident nemultumit. Coloana porni din nou inainte, insotita de tipetele ascutite ale bufnitelor, ce rasunau de undeva, din padurile apropiate. Noaptea era pe sfarsite si in­tunericul incepea sa se transforme, cetos, intr‑o noua zi. In interiorul tancului, pregatiram un fel de mic dejun, fierband surogat de cafea pe o spirtiera, cu riscul enorm de a ne da foc si a arunca Tigrul in aer. Scobeam bucati de paine dintr‑un bloc tare, ca de cauciuc, care in armata trecea drept franzela. Si, pentru a le face mai gus­toase, le ungeam cu un strat gros de cativa centimetri dintr‑un gem de sfecla pe care Porta il luase, intamplator, odata cu snapsul.

In sfarsit, se facu ziua, o zi cenusie si nesuferita. Coloana se opri pentru o vreme. Un regiment de grenadieri, sositi, nu se stie de unde, toti injurand fara menajamente si intr‑o indispozitie fara margini, a instalat o baterie Flak. Porta le inrautati starea mai mult decat era strict necesar, spunandu‑le in zeflemea ca ei n‑ar fi capabili sa nimereasca o formatiune de bombardiere nici macar la cinci metri distanta, la nivelul solului. Din fericire, inainte de a se dezlantui o bataie, ni s‑a ordonat sa pornim din nou la drum.

Greoi, Tigrii se avantara, cu gemete de protest, inainte, unul in spatele celuilalt. Cateva avioane inamice aparura deasupra noa­stra, lansara cateva bombe, la intamplare, de‑a lungul cofoanei si se departara in zbor, absolut neatinse in ciuda eforturilor salbatice ale bateriilor Flak.

Am ajuns in cele din urma pe pozitiile ce ne erau destinate. Se dadu semnalul de atac. Tigrii pornira in formatie, din nou in postura de asasini. Sub fiecare piatra, in spatele fiecarui tufis, fiecarui copac, fiecarei cute a terenului, moartea astepta pe orice nea­tent, sub forma tancurilor si aruncatoarelor de grenade, tunurilor, minelor magnetice si aruncatoarelor de flacari. Prin periscop, pu­team sa ne dam seama de pozitiile inamicului. Pentru infante­risti, un atac de amploare al tancurilor grele este pur si simplu o atrocitate, iar cercetasii inamici ne tineau de mult sub observatie. Ploua deja cu grenade asupra noastra, dar noi inaintam cu o viteza de patruzeci de kilometri pe ora si nimic nu ne putea opri ata­cul.

— Inchideti trapele, comanda Batranul. Turela pe directia ora doua. Distanta sapte sute. Pak‑ul bine camuflat.

Prin fata ochilor imi jucau linii si patrate. Batranul ma batu pe umar.

— Ai gasit‑o?

— Nu inca. Tot ce pot vedea sunt cateva tufisuri si o gramada de ruine.

— Acolo e, spuse Batranul, ursuz.

Focul unui tun, declansat brusc, dezvalui bateria antitanc ca­muflata. O grenada exploda la numai cativa centimetri de noi. M‑am apucat din nou, in graba, de lucru, si cifrele alergau si sareau: 600, 650 punctele se intalnisera, lentila prezenta o imagine clara.

— Hai odata! spuse Batranul nervos.

Am tras. Presiunea aerului ne lovi ca un pumn, iar tubul gol al obuzului, inrosit, cazu pe podea. Un declic, si tunul era din nou pregatit. Dar deocamdata nu mai era nevoie: din resturile care zbu­rau prin aer, ne‑am dat seama ca ne atinsesem tinta. Tunul antitanc fusese scos din actiune si ce mai ramasese din el fu curand facut praf si pulbere sub senilele noastre.

— Turela pe directia ora doua! Distanta cinci sute. Trage di­rect.

Motorul torcea, turela se roti, iar eu vazui imediat tinta: tancuri Churchill, care erau intotdeauna usor de identificat, cu corpurile lor lungi si turelele lor joase. Erau sase si stationau in linie.

Ne‑am oprit. Numai cel fara experienta trage in timp ce inain­teaza. Si totusi, factorul viteza era esential, daca voiam sa folosim pe de‑a‑ntregul avantajul situatiei. Un tanc care stationeaza este, cum s‑ar spune, o tinta sigura. Micutul deschise unul din panourile laterale, ca sa priveasca spectacolul, dar se trezi cu Batranul stri­gandu‑i in ceafa:

— Inchide prostia aia!

— Ce te sperii? spuse Micutul impaciuitor. Si te rog sa tii minte ca sunt Obergefreiter, deci coloana verticala a armatei germane.

Batranul injura si se intoarse spre mine, considerandu‑ma mai maleabil.

— Ia‑l intai pe ultimul dintre nenorocitii aia, apoi incearca‑l pe cel din frunte. Bine? Foc!

Tunul, masiv, tresari in mainile mele. O limba de foc izbucni si am avut timp sa, vad tancul Churchill clatinandu‑se sub lovitura inainte ca turela mea sa se roteasca si sa trag in liderul coloa­nei. De data asta, am avut satisfactia sa privesc tinta dezintegran­du‑se complet si zburand spre cer intr‑o masa de metal ce se rotea prin aer.

— Schimba pozitia!

Porta dadu inapoi, in spatele unei ridicaturi de teren, in vreme ce eu urmaream prin periscop Churchill‑urile care mai ramasese­ra. Am ales unul dintre ele, am ochit si am tras. De data as­ta, n‑am mai fost asa de norocos, obuzul a ras turela. Probabil ca cei dinauntru au avut parte de cateva clipe de groaza, dar ei deschideau deja trapele si sareau afara. Heide i‑a dat drumul imediat cu mitraliera, iar noi primiram o salva de grenade drept ras­puns. Din fericire, nu ne‑au ajuns, dar a fost suficient pentru a‑l trimite pe Micutul inapoi, in interior, cu sudoarea curgandu‑i de pe frunte.

Am fixat prin periscop urmatorul Churchill. Obuzul zbura iute si sigur spre tinta, dar tancul ramase pe loc. Pentru un moment am stat nedumeriti, dar vazuram apoi o spirala subtire de fum ridicandu‑se din vehiculul lovit. Cateva secunde mai tarziu se produse o explozie. Flacarile isi facura drum afara, inaltandu‑se lacome in cautarea a orice altceva care putea sa arda‑

— Schimba pozitia! Dincolo de ruine. Turela pe directia ora do­ua. Distanta 300 Foc!

Ultimele doua Churchill‑uri au fost o prada usoara. Micutul insista sa sara afara din tanc atunci, pe loc, si sa marcheze pe turela cele sase cercuri ale victoriei. Era ingrozitor sa tii piept maniei Batranului, dar Micutul nu avea idee de disciplina, iar amenintarile nu erau decat pierdere de vreme. El si Porta detineau, probabil impreuna, recordul indisciplinei.

In spatele nostru artileria de camp deschisese focul si noi eram sub o umbrela de foc protectoare. Inamicul curata Plaja 109 si infateristii canadieni luptau cu fanatism, cu tot ce le cadea in mana. Un sergent, in cautare de ceva cat mai aducator de moarte, incerca sa arunce asupra noastra chiar si bolovani.

Ca de obicei, pierdusem notiunea timpului. Puteam sa fim in lupta de o ora sau de douaspreceze ore. Intotdeauna ni se pareau interminabile. Dar, in cele din urma, terminaram, Tigrii facura o binevenita oprire si o stranie liniste cazu asupra noastra. Trosnetul si pocnetul flacarilor era tot ce puteai auzi.

Coboraram tepeni pe pamant, cu gaturile si plamanii tabaciti de permanenta inhalare a fumului. Porta, cu fata neagra ca o mina de carbune, repera aproape imediat o ruina acceptabila, nu prea departe. Probabil ca in chiar dimineata asta acolo fusese o casa locuita; acum nu era decat ceva mai mult decat un morman de ca­ramizi sparte si lemne carbonizate. Porta, insa, se indrepta spre ea, cu la fel de mult entuziasm ca spre Hotel Ritz si, ca de obicei, increderea sa fu justificata. Instinctele lui Porta nu dadeau niciodata gres cand era vorba despre mancare si bautura: cateva minute mai tarziu se intoarse cu bratele pline de cutii cu bere. Lasa sa cada, ciocnindu‑se si zanganind, la picioarele noastre, cutiile si, fara macar sa se opreasca sa‑si traga sufletul, se rasuci pe calcaie si porni inapoi strigand:

— Este o lada intreaga acolo. E bere „Victoria' si e al dracului de buna, puteti sa ma credeti pe cuvant Am si dat pe gat vreo doua cutii!

Micutul dadu un strigat de lupta victorios si alerga pe urmele lui Porta. Se intoarsera cu lada, purtand‑o amandoi de cate o parte, dar inainte de a avea timp sa ne bucuram de rezultatul loviturii lor, constataram ca vreun nebun de tragator scormonea pamantul la picioarele noastre cu gloante de mitraliera.

— Nenorocitilor, striga Micutul in timp ce ne aruncaram la pa­mant, sa ne adapostim.

Heide trase cuiul unei grenade si o arunca, peste o movila, spre taraboiul invizibil. Aproape imediat dupa explozie o silueta in kaki aparu pe coama dealului, se opri o clipa, apoi se rostogoli spre noi in chip de torta Cand a ajuns in apropierea noastra era mort si se pare ca fusese singurul luptator din zona, fiindca nu ne‑a mai deranjat nimeni. Din nefericire insa el ne facuse cel mai mare rau inainte de a muri: pretioasele noastre cutii de bere fusesera strapunse de gloante si licoarea se risipea acum in tarana, in timp ce noi ne uitam la ea. Porta se duse si dadu un sut lazii.

— Asta este nenorocitul vostru de razboi! se otari el.

CAPITOLUL CINCI

Membrii Rezistentei din Caen au primit ordinul sa‑l asasineze pe unul dintre cei mai activi colaborationisti Luden Bri re, care nu numai ca lucra in legatura directa cu politia germana, dar avea tupeul sa fie prieten bun cu seful Gestapoului din regiune, comisarul Helmuth Bernhardt. Bri re purta raspunderea pentru executarea unui mare numar de francezi.

Era un tip, pe nume Ars ne, care s‑a oferit voluntar sa duca la indeplinire acest ordin. Impreuna cu trei ajutoare, el reusi sa patrunda in casa si biroul lui Briere din strada Fossis‑Chateau si sa arunce un manunchi de grenade in partea locuita a ca­sei. Din nefericire, atentatul nu reusi sa provoace nici o dauna serioasa, si cei patru conspiratori fura destul de norocosi pentru a scapa fara a fi identificati. Din acest moment, casa a fost pazita zi si noapte de membri ai Waffen SS, asa ca orice noua incercare de a‑l asasina pe Bri re in propria lui casa era aproape imposibi­la.

In acest timp, Rezistenta isi incetase actiunile, discutand la ne‑sfarsit si respingand la nesfarsit noi metode de a‑si duce la indeplinire misiunea, pana ce, in cele din urma, Ars ne isi pierdu rabdarea si anunta ca va face el singur treaba. Intrebat despre metoda pe care intentiona s‑o foloseasca, el nu facea decat sa dea din umeri si sa declare ca se va baza pe noroc.

De fapt, el l‑a ucis pe Brière in cel mai simplu mod cu putinta: apropiindu‑se de el in timp ce mergea pe strada si tragandu‑i doua gloante in cap. Evident, Bri re a simtit pericolul in momentul in care l‑a vazut pe Ars ne venind spre el, dar Arsene nu avea intentia sa dea gres a doua oara si omul muri chiar daca se intorsese ca sa fuga. In momentul respectiv strada era pustie. Trecatorii care vazusera petrecandu‑se asasinatul se topira, prudenti. Dintre cei care au fost martori te actiune din spatele perdelelor dormitoare lor lor, marea majoritate erau probabil in favoarea ei. Oricum Ars ne a avut timp sa‑si scoata aparatul de fotografiat si, linistit, sa‑l fotografieze pe mort, inainte de a porni ca la plimbare pe o strada laturalnica, disparand de la fata locului, cu un calm desavarsit.

Trei zile dupa aceea, lui Brière i se facura funeralii de martir, onorate cu prezenta prietenilor sai de la Gestapo. Intregul Caen iesise in strada sa se bucure si sa cante Marseieza. Ars ne, desi anonim, era, fara indoiala, eroul zilei.

IN STILUL LUI HEMINGWAY

In Normandia nu exista o linie de front continua. Puteai sa mergi in actiuni de recunoastere timp de ore intregi si sa nu dai cu ochii de un singur soldat inamic. In aceasta etapa tarzie a razboiului puteai inca sa dai peste sate neatinse ai caror locuitori pareau aproape sa nu stie ca, la numai cativa kilometri distanta, confruntarile militarea au maturat de pe fata pamantului o intreaga comunitate pasnica si cateva regimente de lupta.

Era noapte cand am intrat in satul Montaudin Ne‑am apropiat cu prudenta, caci nu se stie niciodata cand dai peste un cuib de viespi al trupelor inamice, dar strada principala era intunecata si pustie si nu se vedea nici urma nici de sateni, nici de soldati.

— Hei, uite, o carciuma! suiera Porta aratand emotionat inainte, spre singura cladire luminata de pe strada. Hai sa ne oprim, sa vedem daca au ceva de haleala. Sunt al dracului de infometat, imi ghioraie burta.

Porta devenea foarte convingator cand venea vorba despre mancare si, in plus, eram prea obositi sa mai discutam cu el. Parcaram Puma in mijlocul pietei mari a satului, ca orice turist pe timp de pace, si apoi, sfarsiti, murdari, cu bratele si picioarele intepenite, navaliram in aerul noptii. Eram in misiune de recunoastere de doua zile si asta era o treaba obositoare si anosta.

— Sunt terminat, baigui Heide, care deschise larg gura intr‑un cascat zgomotos, de‑i trosnira falcile, apoi se intoarse si trase un sut intr‑unul din cauciurile grele ale Pumei.

— Vehicolul asta nenorocit ma scoate din minti!

— Unde suntem? Suntem in spatele liniilor? intrebai eu.

— Ale cui linii? Ale noastre sau ale lor? zise Porta cu un zambet diabolic.

— Si ale lor si ale noastre, din cate imi dau seama.

Batranul isi scarpina ceafa, apoi isi freca nasul cu un de­get, in sus si in jos, ganditor.

— Cat stii tu, atata stiu si eu, dar ca sa fim siguri, mai bine sa ne lasam caschetele in tanc. Sunt singurele care ne dau de gol.

— Eu imi iau naganul, anunta Micutul, ridicandu‑si cu drag revolverul greu, rusesc, pe care il obtinuse in chip misterios, intr‑o anumita perioada a razboiului.

— Oamenii nu sunt prea prietenosi in zilele noastre.

— Hai sa ne aprovizionam cu totii, am propus eu.

Ne‑am indesat buzunarele laterale cu grenade de mana si am bagat revolverele in buzunarele de la piept, iar apoi Legiona­rul, cu arma in mana, deschise brusc usa hanului cu piciorul si ne conduse inauntru. O singura lumina, slaba, era aprinsa, sus de tot, pe tavan, iar localul parea la fel de parasit ca si strada pe care venisem.

— Salut, patroane! striga Legionarul in cea mai buna franceza pe care o putea vorbi. „Y a des clients!' (Ai clienti).

Mi‑am dat seama deodata ca Heide ma strangea de brat si‑mi arata ceva, chiar in fata, cu un deget tremurator. I‑am urmat firul privirii si mi‑am inabusit un tipat de groaza. Prin semiintuneric, am inceput sa disting forma unui om urias, pravalit pe bar, cu o mana atarnand si cu capul asezat pe o sticla de whisky rasturnata. Era, fara putinta de tagada, un american. Beat crita, dar totusi american. Degetele lui Heide imi strangeau nervos bratul.

— Sa iesim de‑aici! suiera el.

— Pe dracu! spuse Porta destul de tare pentru a trezi si un mort.

— Dar e un yankeu

— Nu‑mi pasa nici daca ar fi nenorocitul de Eisenhower in­susi. Nu plec de aici pana nu mananc ceva.

— Bine, dar suntem in spatele liniilor inamice

— De unde stii? intreba Porta furios. De unde stii ca halca aia de grasime de acolo nu este el in spatele liniilor noastre? Il lua pe Heide si‑l zgaltai pana incepura sa‑i clantane dintii. Porta era foarte „sensibil' cand banuia ca hrana ii este in pericol.

— Se poate ca el sa fi gresit, nu noi.

Ne‑am uitat la american. Tipetele si cearta noastra il deranjasera si acum sforaia puternic, cu gura cascata.

— Eu mananc, spuse Porta foarte calm.

Legionarul aproba din cap si il striga din nou pe patron. Un scartait de scari undeva, in dreapta noastra, anunta ca patronul se daduse jos din pat. Un barbat indesat, de varsta mijlocie, aparu cascand si cu ochii rosii, cu un halat de casa murdar aruncat pe umeri. Se uita la noi si isi ridica ochii spre cer a ruga.

— Alti americani! Dumnezeule, da‑mi putere sa rabd!

— Patron, spuse Legionarul bland, „excusez le dérangement, mais est‑ce qu‑on pourrait avoir une soupe genre bouillabaisse? Si vous manquez de personnel, on est l pour le coup de main'. (Scuzati‑ne ca va deranjam, dar ne‑ati putea servi o bo­uillabaisse ? Daca nu aveti personal la bucatarie, suntem aici ca sa va ajutam).

Omul ramase uitandu‑se la el cu gura cascata.

— Sunteti francez? Credeam ca sunteti alti nenorociti de yankei din aia.

— Sunt francez, minti vesel Legionarul. Prietenii mei sunt ger­mani, membri ai Legiunii straine cu totii. Suntem en route spre Pa­ris.

Patronul isi vari picioarele intr‑o pereche de papuci de casa din pai si porni spre noi, in jos, pe scarile scartaitoare, cu fata radiind de bucurie.

— „Voalà des Français!', striga el catre cei de la etaj. „Vive la France!' Veniti jos cu totii!

Cu miscari rapide, aidoma unui barman de profesie, proprietarul prezenta un sir de sticle venerabile, acoperite de praf. Instinctiv, americanul adormit deschise un ochi, privi de jur imprejur, nasul lui spunandu‑i in mod evident ca era rost din nou de bautura. Mus­tatile ii erau ude de whisky si, daca ai fi aruncat un chibrit aprins pe uniforma lui, ar fi sarit in aer, arzand mai repede decat un tanc petrolier. Ne zari si ridica greoi o mana.

— „Hiya Mac!' Ai ceva scotch la tine?

Nu a asteptat raspunsul nostru, ne‑a servit numai un zambet ferme­cator si a recazut printre baltoacele cu whisky.

— E crita, spuse patronul cu indiferenta. Si‑a petrecut intreaga dupa‑amiaza si jumatate din noapte band cu niste camarazi de‑ai lui. Au sosit aici ieri de dimineata si nu cred ca s‑au poprit vreun pic din bautura.

— Dezgustator spuse Legionarul. Aaa ce s‑a intamplat cu prie­tenii lui?

— Au plecat. S‑au suit intr‑un jeep si‑au plecat fara el. Asta a ramas aici, turta, cum il vedeti.

L‑am privit cu totii, solemn pe american. Zacea acolo gemand si sufland ca o morsa, dar dupa cum se pare, forta dezaprobarii noastre unanime patrunse pana la creierul lui incetosat. Deschise ochiii. Erau injectati, lacramosi si opaci. Se ridica foarte incet, cu multa demnitate, in picioare si incepu sa bata cu pumnul tej­ghea.

— Patroane! Unde‑i nenorocitul ala de scotch pe care l‑am co­mandat?

Proprietarul stranse din umeri:

— Ce v‑am spus? Cred ca toti americanii sunt alcoolici.

— E dezgustator, spuse din nou Legionarul.

Toti aprobam solemn, cu ipocrizie. Americanul porni leganan­du‑se ca o marioneta spre Barcelona.

— Stii ceva, Mac? Ai o fata a dracului de urata mi se pare ca seamana cu o fata de frit. Stii ce? Arati ca un frit.

Scoase un hohot de ras profund, din abdomen, si cazu pe podea, unde se rostogoli pe spate si incepu sa cante „Batrana mea casa din Kentucky'. Proprietarul ne conduse, pasind peste el si apoi ne invita sa luam loc.

— Nu m‑ar mira sa fie un caz de delirium tremens. Este co­respondent de razboi. Astia sunt intodeauna cei rai la bautura. Ori­cum — rase el sumbru — pentru un timp nu o sa mai poata sa transmita coresponden­tele. Si‑a spart masina de scris dupa ce a dat primele doua sticle de wisky. Spunea ca masina lui de scris nu stie ortografie, ce ziceti? Sa spuna ca masina nu stie ortogra­fie Si costa banii, stiti, masinile astea de scris costa. Am incercat sa o fac la loc, dar e un timp cat toate zilele si a facut treba pana la capat. Asta cand o face o treaba nu se incurca!

Era intr‑adevar un malac mare, la fel de mare ca Micu­tul. Personal, nu mi‑ar fi placut sa am o intalnire cu el si am zambit ingrat cand s‑a ridicat in picioare si ne‑a facut semn cu mana.

— Ia si bea, amice! Ia cateva pahare. Eu platesc Hei, Mac, stii cine sunt eu? pendula el spre Batran. Nu vreau sa dezvalui secrete, fireste, dar eu sunt un tip foarte important. exact cum iti spun: al dracului de important, asta‑i tot si trebuie sa ajung la Paris inainte ca razboiul sa ajunga la nenorocitul lui sfar­sit Te‑a intrebat vreodata cineva pe tine, baiete, daca este greu sa mori?

Isi fixa ochiul imflamat in directia mea. Am clatinat din cap, ca hipnotizat.

— Ei bine, am sa‑ti zic eu, ca m‑am gandit mult zilele astea si cred ca am gasit raspunsul.

Se apleca in fata, confidential:

— Raspunsul e simplu: nu. Pur si simplu, nu. Ce parere ai? E mai al dracului de greu sa traiesti decat sa mori, te‑ai gandit vreodata? Pariez pe dulcea ta viata ca nu te‑ai gandit. Sunt singurul tip care gandeste in toata sandramaua asta nenorocita Hei, tu de acolo! Tu ala mare.

Porni la repezeala spre Micutul, iar acesta ramase pe loc privind si pipaindu‑si naganul, fara indoiala, intrebandu‑se daca n‑ar fi o buna idee sa‑i aplice acestui american obositor una la cap si sa termine povestea.

— Vino incoace si am sa‑ti spun un secret Haide, vorbesc serios. Eu stiu cand vad un tip din Alabama si sa nu incerci sa‑mi spui ca nu esti din Alabama, ca n‑am sa cred o vorba Vino aici si‑am sa‑ti fac niste confidente.

Micutul facu cativa pasi spre el, cu mana in buzunar.

— Ai mancat vreodata carne de negru la micul dejun? intreba americanul. Pariez ca ai mancat, tu, batrane mancator de negri! Acu­ma asculta‑ma si am sa‑ti spun de unde sa iei bautura tare. Isi cobori vocea intr‑o soapta rasunatoare, severa: In spatele barului, al treilea raft la stanga oglinzii.

Micutul sari ventral, ca la prajina, facu un salt peste tejghea si matura o laba de‑a lungul sticlelor de pe raftul al treilea.

— Whisky! striga el ca si cum ar fi descoperit o mina de aur. E destul pentru a pune la apa un vapor de lupta.

— Lasa bautura. Ce se aude cu mancarea mea? se burzului Por­ta.

Cateva femei enervate aparusera in capul scarilor. Proprietarul le facu semn, aratandu‑le bucataria.

— Acolo. Veniti si spuneti‑mi ce doriti.

Porta tasni spre bucatarie ca glontul, si dupa o scurta ezitare, l‑am urmat, curios sa vad pregatirea vestitei lui ciorbe pesca­resti, despre care vorbea mereu.

— Sa vedem ce ai, spuse el scurt.

Proprietarul radia:

— Homari. Cateva conserve. Am facut rost de ele de la americani, spuse el dand obosit din mana. I‑am tot asteptat pe yankei de cand a‑nceput razboiul, si acum, cand in sfarsit au ajuns aici, ce fac? Beau pana nu mai stiu de ei, in toate satele si orasele, de la Caen si pana la Paris. Asta se numeste razboi? Eu l‑as numi

Cum l‑ar numi el n‑am aflat niciodata, pentru ca a fost intrerupt de un urlet salbatic venind dinspre bar si de zgomote de sticle spar­te.

Mille diables! (Mii de draci!).

Proprietarul smulse un baston de cauciuc de pe masa din bu­catarie si‑l agita deasupra capului:

— Toti sunteti la fel, voi, soldatii! Nu stiti altceva decat bautura si batai!

Ne‑am dus in camera de alaturi, lasandu‑l pe Porta ocupat cu un deschizator de conserve. I‑am gasit pe Micutul si pe Heide in‑caierati pe podea, intr‑o inclestare pe viata si pe moarte. Batranul isi bea resemnat whisky‑ul intr‑un colt, Barcelona si americanul stateau pe margine, incurajandu‑i prin strigate. Legionarul era, ca de obicei, indiferent la astfel de treburi. Doua lovituri precise cu bastonul de cauciuc, fix intre ochi, au fost suficiente pentru a‑i des­parti pe cei doi batausi. Acestia au cazut pe spate, pierzandu‑si cu­nostinta, iar spectatorii au aplaudat furtunos.

— Frumos ochit, am spus cu admiratie. Dar eu m‑as feri din calea Micutului cand se va trezi.

Merde! spuse proprietarul si se intoarse hotarat in bucata­rie. L‑am urmat indeaproape.

Porta, echipat cu o boneta de bucatar si un sort de macelar, isi ridica privirea spre noi si ne facu semn cu mana plina de fa­ina.

— Ce era acolo?

Proprietarul se dezlantui intr‑un val de cuvinte frantuzesti, iar Porta si cu mine schimbaram priviri nedumerite.

— Nu vorbiti germana? intreba Porta ca din intamplare. Fran­ceza mea nu e tocmai perfecta.

— Cuum?

Omul il privi deodata cu suspiciune.

— De cat timp sunteti in Legiune?

— De vreo doi ani, dar n‑am nici un talent la limbi. In afara de asta, toti avem tendinta sa folosim mai mult limba proprie. Nu ajungi sa inveti prea mult din limba altor popoare.

— Bine, e adevarat ca se numeste Legiunea Straina, accepta proprietarul, scarpinandu‑se intre picioare. Oricum, mi se pare cam ciudat

— Foarte ciudat, spuse Porta repezit, dar n‑am timp de asta deocam­data. Ma intereseaza mai mult sa imi reuseasca ciorba pes­careasca. Legumele, te rog!

Proprietarul, cu un aer distrat, incepu sa mi le dea mie. Rosii, morcovi, ceapa, cartofi. Eu i le dadeam lui Porta in noua lui calitate de bucatar. Se vedea pe fata lui ca asta‑i facea o placere nebuna.

— O sa‑mi mai trebuiasca si cimbru si foi de dafin. Pe urma lamaie si patrunjel, daca ai.

In timp ce proprietarul, eu si cele doua femei morocanoase aler­gam prin bucatarie aducand si prezentand, taind si stergand, Porta amesteca fericit diversele ingrediente intr‑o cratita mare, cantand cat putea, desi nu avea pic de voce, un cantec intr‑o limba stra­ina.

— E un cantec al pescarilor unguri, ne explica el, desi lucrul asta nu ne sporea entuziasmul.

— In Ungaria se innebunesc dupa ciorba asta. Acolo am invatat reteta asta, in urma cu multi ani.

— Ce are a face nenorocitul asta de cantec in toata poves­tea, intrebai eu acru.

Mi‑am julit degetul cel mare de la mana pe razatoare, mi‑am taiat jumatate dintr‑un deget cu un cutit si incepusem sa urasc rolul meu de servitoare.

Cinci minute mai tarziu, proprietarul a considerat necesar sa ne desparta, pe mine si pe Porta, cu bastonul lui de cauciuc.

— Domnilor, va rog! N‑ar trebui sa continuam prepararea man­carii?

— Ai absoluta dreptate, spuse Porta. Este o chestiune de cea mai mare importanta. Necesita pace, liniste si multa pricepere Sven, ori nu te mai amesteca, ori du‑te la bar si mureaza‑te Pa­troane, da‑mi niste vin alb! Cel putin doua sticle!

Si n‑a vrut numai vin si homar, si creveti, si legume, si verdeata, si lamaie, ci mai ceru sofran si scortisoara si peste si rom. Cel mai surprinzator, insa, a fost ca le‑a si primit.

Cinsprezece minute mai tarziu amestecul, fierband cu furie si mirosind pana la Dumnezeu, a fost declarat gata pentru a fi con­sumat. Cand am aparut cu haleala prin usa despartitoare, i‑am gasit pe toti asteptand, ca niste copii cuminti si pofticiosi, venirea mesei. Micutul si Heide se linistisera. Pana si betivul nostru american se tarase pana la un scaun de la bar si facea eforturi evidente sa ramana pe loc. Narile ii frematau cu lacomie cand Porta incepu sa serveasca ciorba fierbinte.

— Afurisit sa fiu daca asta nu e cel mai al dracului de bun lucru care mi s‑a intamplat de cand am venit in tara asta. Ne arunca un zambet rapid, siret. Trebuie, insa, sa va spun ceva, baieti: v‑am urmarit de aproape si cred ca stiu ce hram purtati Legiunea straina, pe dracu'!

Se balansa hohotind pe scaunul sau si probabil niciodata nu va sti cat de aproape a fost de moarte. L‑am vazut pe Micutul ba­gandu‑si mana in buzunar si pe Barcelona ridicandu‑se pe jumatate de pe scaun.

— Ce vrei sa spui? intreba Legionarul cu raceala.

Americanul se roti pe scaunul sau si dadu din cap pentru a arata ca stie el ceva.

— Stiu ce hram purtati, Mac Stiu!

Se lasa o liniste incordata. Apoi Porta, cu un gest foarte natural, isi scoase pistolul sau greu P.38 si trase doua focuri in tavan. Pro­prietarul dadu un strigat si batu cu furie in tejghea.

— Nu s‑a intamplat nimic, spuse Porta, continuand sa‑si savureze capodopera culinara. Doar un avertisment, asta‑i tot.

— Am fost cu ochii pe voi, continua americanul cu insistenta obtuza a celor beti crita.

— Las‑o mai moale, esti afumat, marai Heide.

— Afumat, crita, pilit, ce dracu, tot am fost cu ochii pe voi. Am ajuns la concluzia ca sunteti o adunatura de muieri nu tineti la bautura, asta e problema voastra.

Legionarul ridica din sprancene cu raceala. Micutul se ridica urland cu furie. Noi, ceilalti, intelegand ca americanul era prea beat ca sa vorbeasca logic, si ca nu suspecta nimic in legatura cu iden­tiatea noastra, ne‑am intors usurati la farfuriile cu mancare.

— Cine imi zice mie, muiere? striga Micutul, inaintand cu pumnii stransi spre americanul ghinionist.

— Oh, pentru Dumnezeu! izbucni Porta.

Luand o sticla goala de whisky, ii aplica Micutului o lovitura la meserie, in cap, si pentru a doua oara in acea seara Micutul se prabusi, teapan, la podea. Un timp am fost destul de linis­titi, mancand tacticos fiertura mirositoare, care avea ceva mai bun decat mirosul, facand goluri in provizile de whisky ale proprietaru­lui. Batranul vomita in liniste peste o fereastra deschisa, Barcelona si americanul zaceau intinsi, cu capetele unul langa altul, Legionarul avea o expresie concentrata. Se vedea ca bause zdravan in timp ce noi pregateam mancarea la bucatarie si eu m‑am grabit sa‑i ajung din urma. Curand Porta a pierdut teren, fiind distrus de brusca reaparitie a celei mai putin in varsta dintre cele doua femei ale casei. O aseza pe genunchi si incepu sa‑si strecoare experimentat o mana pe sub fustele ei. Expresia i se schimba intr‑una de surpriza si multumire.

— Hei, n‑are chiloti pe ea! striga el.

Americanul se trezi si intinse un pahar gol.

— Pentru femeile care nu poarta chiloti! Pentru America! Pentru razboi! Pentru moartea fritilor cu miile! Pentru

Fu intrerupt de urletul de furie nestapanita al Micutului, care isi revenise din nou.

— Ce cazatura m‑a buimacit?

— Pentru Broscari! Pentru englezi!

Porta era in mare invalmaseala cu ultima lui cucerire. Barcelona vomita pe spatele proprietarului, el insusi prea beat ca sa‑si dea seama.

Heide isi lasase capul sa‑i cada in castron si era pe jumatate inecat inainte ca Legionarul sa i‑l ridice. Americanul se intoarse plin de speranta spre mine:

— Spune‑mi, Mac, nu va duceti, din intamplare, la Paris?

— Ai auzit vreodata de vreo calatorie prin Franta care sa nu se termine la Paris? l‑am tatonat eu, in expectativa.

— Trebuie sa ajung acolo inainte ca razboiul asta nenorocit sa se termine, imi spuse el expirand masiv spre mine vapori de whisky. Trebuie sa ma asigur ca nenorocitii aia de friti n‑au aruncat in aer barul de la Ritz. V‑as fi foarte recunoscator daca m‑ati lua si pe mine.

Din fericire, atentia i‑a fost atrasa de Micutul, care turna in castron un amestec de rom, whisky si coniac si pentru cateva mo­mente se punea problema daca vreunul dintre noi va supravietui pana dimineata: ames­tecul cobora salbatic prin gatlej ca o limba de foc si ardea in stomac precum carbunii inrositi. Micutul apuca un sifon si se stropi cu el, iar propietarul cazu sub tejghea, oftand si bolborosind. Numai americanul parea neafectat. Reveni plictisitor la subiectul sau — Parisul.

— Daca vreunul dintre voi, baieti, ar avea un jeep de vanzare

— Avem un tanc, spuse Porta, care, plictisit deodata de com­pania feminina isi azvarli ultima captura sentimentala, grama­da, pe podea. E afara, parcat in piata.

— Parcat in piata?!

Americanul se ridica in picioare cu o surpinzatoare agilitate si se indrepta catre usa;

— Doamne, sper ca mai e acolo! Jandarmul de aici se face foc si para cand e vorba de parcare gresita. Nici n‑apuci sa clipes­ti, si te si trezesti ca ti‑a remorcat masina.

L‑am urmat in strada. Puma noastra era inca acolo, iar ame­ricanul se uita la ea vrajit. I‑a luat multa vreme sa observe ceea ce m‑a izbit pe mine din prima clipa:

— Hei, cine dracu' a avut ideea nenorocitei aleia de cruci nemtesti pictate pe ea?

Toti ochii se intoasera spre svastica incriminatoare.

— Cine stie cine a vrut sa faca o gluma, spuse Porta cu ama­raciune. Ti s‑o fi parand ciudat, yankeule, dar nu tuturor le face placere aici ideea ca sunt eliberati de americani.

— Bine, la dracu, cu chestia asta, hai mai bine sa gasim niste vopsea alba si sa rezolvam problema. Doar n‑o sa conduc prin tara parand ca as fi un frit nenorocit.

Proprietarul fu ridicat de sub o masa si trimis sa gaseasca vopsea alba. Se conforma. Porta si americanul stersera solemn orice urma din jignitoarea svastica, apoi se aseza unul langa altul pe jos, fumand si admirandu‑si multumiti munca.

— O.K., spuse americanul. Ne‑am inteles, ma luati la Paris cu voi. Cum ajungem acolo, trimit un mesaj la ziarul meu. Stiti fa ce titlu ma gandesc?

Isi ridica bratul drept si mima scrisul in aer, la cativa metri inaltime:

— Un corespondent de razboi si un conducator de tanc elibereaza Parisul: un milion de friti se predau. Ce ziceti? Stii sa faci fotografii, frate?

— Sigura ca da, spuse Porta, mandru.

— Perfect. In cazul asta, o sa‑i aliniem pe toti generalii friti si o sa le facem poza in barul de la Ritz, inainte de a‑i trimite, cu cate un sut in fund, si cu capul inainte, in noroi. Hai, baieti, dati‑i drumul!

Salta in picioare, facu doi pasi spre Puma, apoi cazu gramada, complet si definitiv, in mijlocul pietei. Capacitatea lui de ingurgitare a alcoolului putea trezi respectul oricui, dar se pare ca pana si ame­ricanii au limitele lor. L‑au lasat zacand acolo, iar noi ne‑am catarat tepeni inapoi in tanc. Porta ne conduse intr‑o cursa nebuna in zig‑zag, de‑a lungul pietei, si apoi pe strada satului. Nu‑mi era prea clar daca eu sau drumul saltam in sus si‑n jos, daca cercurile luminoase ce se roteau in fata ochilor mei erau simple iluzii, sau un nou tip de arma a inamicului. Barcelona sforaia cu capul pe genunchii Legionarului; Batranul isi strangea tamplele in maini, Mi­cutul ba ragaia, ba gemea, complet nemuzical. La inceput, am crezut ca Heide incerca sa cante, desi nu era o persoana cu astfel de in­clinatii. Si abia cand ne aflam la o distanta de sat si el sari deodata in sus cu mainile inclestate pe burta, am inceput sa am dubii.

— Ce se intampla cu el? intreba Porta, impacientat.

Heide gemu de cateva ori, apoi depozita zgomotos toata incarcatu­ra de mancare si bautura de la cina pe podeaua tancului.

— E nenorocitul ala de whisky american, mormai el.

Mirosul era ingrozitor, incat nu se putea pune problema com­patimirii. Ne‑am varsat nervii pe el, injurand. Heide insa se chirci ca un covrig si scoase cateva tipete.

— Nu‑l luati in seama, ne sfatui Micutul.

Am facut tot ce‑am putut, dar omul insista, si e greu sa nu iei in seama pe cineva care urla in urechea ta stanga la fiecare cateva secunde.

— Nu credeti ca e intr‑adevar bolnav? am indraznit eu sa spun, dupa o vreme.

Toti se intoasera si privira in mod critic forma ghemuita de pe podea.

— Opriti, spuse Batranul. Ia sa ne uitam mai bine la el.

Porta opri la adapostul unor copaci de pe marginea drumului, si fu nevoie de patru dintre noi pentru a‑l extrage pe Heide, care urla intr‑una, din tanc si a‑l aseza pe iarba.

— Trage‑i un glont in cap, sugera Micutul, scapa‑l de chinuri. Mult mai simplu, la urma urmei.

— Taci din gura, spuse Batanul. Ajuta‑ma sa‑l dezbrac.

I‑am rupt tunica, i‑am tras pantalonii in jos. Batranul palpa cu grija ici si colo, iar Heide scoase un urlet de durere si incepu sa injure.

— Apendicita, spuse Batranul sec. Are nevoie de operatie ime­diat, altfel se sparge Necazul e ca singurul loc unde poate fi operat se afla in spatele liniilor americane. Ce parere aveti?

— Sa riscam sa fim impuscati pentru amaratul asta? intreba Porta ingrozit. Nu prea cred! Sa‑l ia dracu cu apendicita lui!

Legionarul clatina din cap.

— E o copilarie sa crezi ca americanii se vor deranaja sa opereze un soldat german. Sunt prea ocupati sa castige razboiul, nu‑si pot permite sa‑si piarda timpul sau sa iroseasca munca oamenilor. Avem sansa sa ne impuste pe toti.

— Fa ceva ca sa nu mai sufere, spuse rugator Micutul.

Ne‑am uitat cu totii la Heide care se zvarcolea. Porta gasi o tigara de marijuana in unul din buzunare si si‑o vari nervos in gura. Micutul isi freca nervos mainile, Barcelona nu prea era in apele sale. Batranul isi freca nasul, semn sigur ca era ingrijo­ra. Heide bolborosea febril, pomenidu‑l o data sau de doua ori pe Dumnezeu.

— E cam tarziu ca sa mai putem face ceva pentru el, spuse Porta, taios.

Batranul se hotari.

— Vom incerca sa luam legatura prin radio cu una din unitatile noastre. Trebuie sa fie una pe aici prin apropiere desi, numai Dum­nezeu stie pe unde o fi. Incercam pana intram in legatura cu cineva.

Legionarul s‑a aplecat, a luat castile si a inceput sa invarta butoanele radioreceptorului. S‑au auzit tot felul de paraituri si apoi o voce:

— Alo, alo, aici Betty Grable.

— Nu mai spune, zise soldatul.

Incerca fara oprire. Prinse o alta voce:

— Aici Hella 27. Aici Hella 27. Avem urgent nevoie de un doctor. Hella Hella

Inca cineva intr‑o situatie disperata, dar asta nu putea nici sa‑l consoleze, nici sa‑i ia durerile lui Heide.

— Mai incearca, spuse Batranul cu incapatanare.

De abia dupa vreo cinci minute reusi sa intre in legratura cu cineva din tabara noastra.

— Pisica salbatica 133. Ascult.

— Avem nevoie de un chirurg, spuse taios Legionarul. Un caz de apendicita.

— Bine, tinem legatura. Unde sunteti?

Legionarul injura.

— Drept cine ma iei? Vezi‑ti de treaba si gaseste un chi­rurg. La celalalt capat se auzi un chicotit.

— Bine, bine, pastreaza secretul. Acum vorbeste medicul. Bafta, amice.

Dupa o pauza se auzi o voce.

— Aici locotenent‑colonel Eicken. De unde stii ca este apendici­ta?

Legionarul ii insira repede simptomele lui Heide.

— Da, cred ca ai dreptate. Nu stiu unde sunteti, dar oricum nu pot sa ajung la voi, asa ca trebuie sa va descurcati sin­guri. O sa spun pas cu pas ce aveti de facut. Daca vreti sa‑mi urmati instructiunile bine, daca nu, o sa va treziti cu un cadavru in brate. Este clar?

Legionarul se uita la Batran si aproba din cap.

— O.K., suntem gata.

— In ordine. Primul lucru, spalati‑va mainile cu alcool. Apoi, ungeti cu iod abdomenul pacientului si asigurati‑va ca este bine legat.

Spre groaza Micutului, Porta incepu imediat sa‑l curete pe Heide cu whisky curat. Nu exista iod in trusa de ajutor, iar whiskyul parea tot atat de bun ca orice alt inlocuitor.

— Dupa ce faceti asta, sterilizati instrumentele in alcool. Ar trebui sa aveti un litru de alcool.

— Avem, spuse surprins Barcelona. Daca as fi stiut nu ar mai fi fost acolo!

— Tineti la indemana tampoanele de vata ca sa aveti cu ce opri sangele. Scalpelul trebuie tinut ferm, dar delicat. Faceti incizia pe diagonala, taiati aproximativ zece centimetri. Vocea continua sa dea cu asprime detalii precise unde trebuie facuta incizia. Batranul facea tot ce ii era in putere ca sa respecte instructiunile. Am observat ca mana lui era surprinzator de sigura, desi fruntea ii era transpirata toata. A fost imposibil sa anesteziem pacientul, asa ca urletele de­monice ale lui Heide treceau peste capul nostru, si aveam senzatia ca imi umbla cineva cu o freza stomatologica in gura. Il legasem cu curelele de la mastile de gaz, dar tot ar mai fi fost nevoie de inca patru ca sa‑l tina linistit.

— Curge foarte mult sange, raporta Legionarul, care urmarea operatia de la postul Iui.

— Nu va faceti griji cu sange le. Folositi tampoanele de vata si incercati sa mentineti curata zona unde operati. Luati pensele si cu ele tineti pielea departata de o parte si de alta a inci­ziei. Acum taiati adanc, dar cu grija sa nu ajungeti la intestine. Cum respira pacientul?

— Inca mai poate sa urle, spuse Legionarul.

— Bine, sa aveti pregatita masca si oxigenul in caz ca va fi nevoie. Puteti sa vedeti apendicele? Este cam de marimea degetului mic, putin curbat.

Batranul incuviinta din cap. Heide tipa in continuare. Micutul inchise ochii cand vazu sangele tasnind. Batranul isi sterse transpira­tia de pe fata si clatina din cap.

— Ar trebui potolit in vreun fel. Nu o sa‑l mai pot suporta multa vreme.

Micutul deschise ochii. Ridica bratul cu pumnul inclestat.

— O sa ma ierti Julius. Nu este decat spre binele tau, nu am nimic cu tine.

Doi pumni au fost de ajuns. Urletele care iti zgariau nervii au incetat si am pus masca de oxigen pe fata lui.

— Am anesteziat pacientul; raporta Legionarul.

— Cum?

— I‑am dat doi pumni.

Se facu liniste.

— Mai respira? Cum e pulsul?

— Destul de accelerat.

— Foarte bine. Unul din voi sa se ocupe de puls si sa‑mi raporteze imediat ce apare ceva in neregula. Ati gasit ampendicul?

— Da, l‑am gasit.

— Cum arata?

Curiosi, impotriva vointei noastre, ne‑am intins gaturile si ne‑am uitat in burta deschisa a lui Heide.

— Mare si umflat, spuse Batranul.

— Perfect. Scoate din trusa instrumentrul curbat. Tine intestinul ast­fel incat sa nu‑l atingi si taie apendicele la capete. Nu te grabi, nu intra in panica. Trebuie doar sa ai grija sa nu tai intestinul. Dupa ce ai indepartat apendicul, spala cu alcool partea rama­sa.

Mai tarziu, Batranul a marturisit ca pentru el personal, apen­dicoto­mia lui Heide a fost cel mai greu moment din tot razbo­iul. Eu il cred. Daca nu ai mai vazut vreodata maruntaiele cuiva, este destul de greu sa te descurci si nici pana astazi nu stim cu siguranta daca ceea ce a taiat Batranul a fost intr‑adevar apendicele. Dar el a taiat ceva si a scos afara ceva, apoi a cusut cu foarte mare abilitate rana, exact cum i‑a spus doctorul, facand sase im­punsaturi care variau considerabil in dimensiune, dar legate cu no­duri stranse. Apoi am presarat pudra de sulfamida si am infasurat pacientul in bandaje. Iar cea mai mare minune a fost ca dupa toate astea inca mai traia.

— Va trebui sa ramana acolo unde este pentru urmatoarele doua ore. Pacientul nu poate fi miscat mai repede. Daca se intampla ceva, daca vedeti ca ceva nu este in ordine, cautati‑ma pe aceeasi lungime de unda. Voi fi aici tot timpul, iar voi mai bine inchideti pana nu incepe dusmanul sa se intereseze de noi. Dupa cele doua ore incercati sa ajungeti la baza, si aduceti pacientul la spital imediat. Noroc — si orice s‑ar mai intampla nu incercati sa‑l mai anesteziati

Legionarul si‑a scos castile. Linistitoarea voce a autoritatii nu mai era cu noi si ne simteam singuri si neajutorati cand ne uitam la fata mumifi­cata a lui Heide. Am facut tot posibilul ca sa stea confortabil. Am camuflat tancul si am stat la panda, tensionati, cu armele pregatite. Incet, Heide a inceput sa‑si revina. Fata ii era alba si lovita, pulsul abia se simtea.

— Mor? sopti el.

— Nu ai tu norocul asta, spuse Porta cu voiciune. Daca ai su­pravie­tuit tu la macelareala asta, supravietuiesti la orice Uite ce am scos din tine!

Heide s‑a uitat si imediat a lesinat. Barcelona s‑a intors spre noi cu degetul la buze.

— Convoi inamic pe drum.

Dupa camuflajul precar oferit de copaci si de propriul nostru tanc, am urmarit procesiunea masinilor blindate umplute ochi cu infanteristi americani. In acelasi timp, trei Jabo s‑au napustit din cer si s‑au lasat asa de jos ca puteam vedea cum atarna bombele din burtile lor.

— Daca ne vad, suntem morti, bombani Porta.

Coloana trecu, avioanele zburara. Cam o ora am avut liniste dupa care iar s‑a aglomerat traficul pe sosea. I‑am vazut cand erau departe, doua Sherman‑uri cu stelele lor albe, conducand o coloana de jeep‑uri si masini blindate. Pe cand ne depaseau, echipajul din turela canta si striga cu o inconstienta sublima, nerealizand ca erau la mica distanta de Puma noastra puternica care ar fi putut cu usurinta sa‑i zdrobeasca ca pe niste coji de oua, in cazul in care am fi fost imbolditi de sentimente razboinice.

— De ce nu i‑am atacat? dori sa stie Micutul, care aproape intotdea­una avea porniri agresive. Pun pariu ca au gura plina de aur.

— Nu merita, raspunse Porta. Erau prea multi.

Micutul se uita cu ura la coloana care disparea de‑a lungul drumului. Cele doua ore trecusera, asa ca era timpul sa transformam Puma noastra intr‑o ambulanta pentru Heide. Am aruncat scaunul din fata si cu mari dificultati si cu multe gemete care veneau de la pacientul semiconstient am reusit sa‑l varam prin deschizatura.

— Taca‑ti gura, voinicule, il repezi Porta. Nu mai ai nici pe dracu, ca doar ti‑am scos bucata aia imputita. Faci atatea fasoane pe degeaba. Gura!

Am evitat drumul principal, era prea aglomerat, asa ca am mers pe drumuri ocolite, ignorate de americani.

Cu putin inainte de caderea noptii, am ajuns la baza si Heide a fost imediat transferat intr‑o ambulanta de camp. In ceea ce ne priveste, am fost tarati in fata medicului si ni s‑a tinut o lectie lunga despre obiectele lipsa din trusa medicala. Se pare ca nu numai iodul lipsea, dar si un sul de leucoplast si doua copci.

— Numai daca, desigur, nu le‑am cusut in Julius, spuse mirat Barcelona.

Era numai o supozitie.

CAPITOLUL SASE

Un anume Robineau, care facea parte din reteaua rezistentei de la Port‑en‑Bessin, a avut ghinionul sa cada in mainile Jandarme­riei (Fetdgen­dar­merie), care nu si‑a pierdut timpul si i‑a aplicat categoria speciala de tortura pe care o pastra in rezerva pentru cei de teapa lui. L‑au batut, l‑au ars si aproape l‑au inecat. I‑au rupt bratele in mai multe parti si l‑au invatat sa‑si linga vo­ma. Intr‑un tarziu a marturisit ca cel care ii dadea ordinele era Dr. Sustendal din Luc‑sur‑Mer.

Doctorul a fost invitat sa vina pentru ceea ce se numea in mod eufemis­tic „interogatoriu'. Pentru inceput a negat cu indarjire toate acuzatiile care i se aduceau, ceea ce era o sursa de mare veselie pentru anchetator: cu cat un suspect rezista mai mult, cu atat era mai amuzant. I‑au aplicat acelasi tratament ca si lui Robineau, dar doctorul rezista. In cele din urma, s‑au decis sa‑l puna fata in fata cu ceea ce mai ramasese din Robineau, o masa de carne informa si de nerecunoscut si sa‑si dea seama de vinovatia lui dupa reactiile pe care le va avea.

Prin urmare, cele doua victime au fost puse fata in fata. La inceput doctorul a ramas impasibil: acest obiect ghemuit, cu fata umflata ca o luna plina, cu gura invinetita si fara dinti, atarnand deschisa, cu bratele balabanindu‑se inutil, plin de sange, nu semana deloc cu barbatul pe care il cunostea ca Robineau. Robineau era un om mandru, in floarea varstei, cu umerii lati, cu spatele drept si care nu ingenunchia in fata nimanui. Din pacate, nenorocitul de Robineau l‑a recunoscut pe doctor. I‑a cazut, plangand cu su­ghituri, la picioare, rugandu‑l cu o voce de copil sa‑l ierte. In mo­mentul acela doctorul a cedat. Tortura o putea suporta, dar cand a realizat ca epava aceea umana nu era altceva decat insolentul de Robineau de acum cateva saptamani, nu a mai putut sa supor­te. A marturisit tot si a fost condamnat la moarte.

A doua zi, Robineau si‑a reconsiderat drepturile ca fiinta umana si a reusit sa se spanzure in celula inchisorii.

O MITRALIERA PIERDUTA

Grupul nostru de lupta, impreuna cu locotenentul maior Löwe, a fost incartiruit intr‑o casa mare la intrarea unui sat. Lo­catarii casei erau un cuplu in varsta, care cu greu realizau ca este razboi, si aproape sigur nu isi dadeau seama ce se intampla. Pe perioada ocupatiei statuse in gazda la ei un ofiter german de scoala veche, care mai credea ca este in serviciul imparatului. Inainte sa plece a dat o petrecere somptuoasa pentru toate personalitatile satului, civili si militari la un loc, unde gloria incoronata a fost aristocratul von Holzendorf, care spunea mereu cu dispret despre Hitler „micutul caporal din Boemia'.

Deci, din experienta d‑lui si d‑nei Chaumont, ofiterii germani erau o specie de supermani care degajau eleganta, maniere perfecte si gusturi extravagante, si aveau cele mai bune relatii. Era o placere sa privesti confuzia lor cand s‑au trezit cu locotenentul maior Löwe. Cum putea aceasta creatura din topor, cu uniforma murdara si ghetele prafuite sa fie un veritabil ofiter prusac? Dupa expresia fetei lor, mi‑am dat seama ca aveau mari indoieli.

Löwe schita un salut si ii anunta ca s‑a hotarat rechizitionarea casei.

— Poftim, domnule? spuse cu indignare batranul.

Löwe ridica o spranceana.

— Am spus ca aceasta casa a fost rechizitionata pentru arma­ta Imi pare rau daca nu va convine, dar dupa cum stiti este raz­boi.

Domnul Chaumont se posta indignat in cadrul usii, incercand sa o proteieze cu bratele.

— Va sugerez, domnule, sa‑mi aratati ordinul de rechizitiona­re.

Locotenentul maior Löwe il fixa pe batran cu o uimire rece.

In spatele meu cineva chicoti, iar in spatele d‑lui Chaumont sotia sa statea inmarmurita de groza, privind fara sa‑i vina sa creada la Porta, care arata ingrozitor.

Desigur, Micutul nu era chiar persoana care ar fi putut sa li­nisteasca o doamna in varsta.

— Dar este un abuz, spuse ea — apoi il vazu pe Micutul traversand cararea cu bratele pline de fire telefonice si aparate si pentru moment am crezut ca o sa lesine.

— Ce‑i asta? intreba ea, aratand cu degetul la el.

Löwe intoarse brusc capul.

— Unul din oamenii mei indeplinindu‑si ordinele, raspunse aga­sat. Va repet, doamna, imi pare rau daca asta va nclanisteste, dar toti trebuie sa suportam o anumita cantitate de neplaceri.

Micutul isi vazu pasnic de drum si o coti in spatele casei. Heide, refacut dupa experienta traumatica cu cutitul, il urma fiind foarte ocupat cu desfasurarea cablului. Urmau instructiunile si se pregateau sa monteze postul telefonic in bucatarie.

— Nu pot sa nu protestez, spuse domnul Chaumont, tremurand din toate madularele. Ultimul ofiter care a stat aici era un adevarat gentleman, care nu s‑ar fi purtat niciodata asa. Va previn ca, daca nu renuntati, o sa ma plang la forurile cele mai inalte!

— Fa‑o, spuse Löwe, cordial. As putea sa va sugerez sa luati legatura personal cu von Rundstedt? Daca nu va face dreptate sunt sigur ca generalul Eisinhower va fi foarte incantat sa va ajute.

Batranul fu redus la tacere si ceda, dar cand veni momentul sa montam o mitraliera pe acoperis izbucni din nou.

— Spuneti ca santtti ofiter, domnule? Sunt uluit! Contele nu s‑ar fi purtat niciodata asa necivilizat. Era un gentleman perfect din toate punctele de vedere si era o placere sa il avem in mijlocul nostru. El a fost un oaspete in casa noastra.

In acel moment Micutul trase o injuratura. Locotenentul maior Löwe, exasperat, se intoarse spre el nervos, dar inainte sa spuna ceva, Gregor Martin se napusti in camera si se arunca plin de noroi si de toate alea pe canapea.

— Trupe inamice, spuse pe nerasuflate. Cateva coloane se apropie de sat.

Löwe inhata binoclul si se napusti spre fereastra.

— Trebuie sa avertizam regimentul. Unde este Holtzer? Idiotul asta nu este niciodata de gasit cand ai nevoie de el.

— Stiu unde este, spuse Micutul, calm. Ma duc sa il aduc.

Se intoarse dupa cateva minute — fara Holtzer, dar cu cateva sticle de calvados.

— Prea tarziu, spuse trist. Nu mai este — asa ca am adus de baut in loc.

Löwe scoase un sunet din gat si se intoarse iritat spre Batranul.

Feldwebel Beier, tu raspunzi aici. Apara pozitia, cu orice pret. Voi doi — se intoarse spre Barcelona si spre mine — voi veniti cu mine. Trebuie sa transmitem un mesaj.

Am iesit din casa, am mers pe strada principala si am ajuns in camp deschis. Trupele inamice atacau deja satul si a trebuit sa ne strecuram sub o ploaie constanta de grenade si trasoare.

Generalul Staff isi instalase cartierul general la un castel si primul lucru pe care l‑am vazut a fost un ofiter de artilerie tolanit intr‑un fotoliu elegant, band sampanie. Ne‑a salutat destul de ve­sel.

— Locotenent Löwe, dar este minunat! Nu ai intamplator niste gheata la tine? Se pare ca este destul de greu sa faci rost de ceva gheata prin locurile astea. Si totusi, lasand la o parte aceasta inconvenienta de loc neglijabila, gasesc ca locul este destul de ac­ceptabil. Ai vazut draperiile? Sunt grozave, nu‑i asa? Francezii au gust, am spus‑o intotdeauna.

— Du‑te dracului! i‑o taie Löwe.

Chiar cand il repezea, maiorul Hinka a intrat in camera. Avea pe el o camasa si niste pantaloni scurti si se lupta cu o sticla de sampanie.

— Ia te uita, Löwe! Ce cauti aici? S‑a intamplat ceva?

— Si inca ce! Löwe smulse o harta mototolita din buzunar si o intinse pe masa. Dusmanul se apropie de sat, domnule. Aceasta este pozitia: noi suntem aici — englezii sunt cam pe acolo. Ataca in forta si am nevoie de mai multe trupe daca va trebui sa ii tinem in loc.

Ofiterul de artilerie termina sticla de sampanie, mai lua una si incepu sa fredoneze un cantec obscen de pahar. Löwe ii arunca o privire suparata.

— Se descurca bine in cazuri de extrema urgenta!

Maiorul Hinka puse jos sticla de sampanie. Isi aprinse o tigara si se apleca ganditor deasupra hartii.

— In regula, locotenente. Nu trebuie sa intram in panica. Sapati transee aici, in spatele dealului si aparati pozitia. La urma urmei ce sunt cateva trupe engleze? Si daca erau nenorocitii de rusi?

Chicoti cu veselie si sufla un nor gros de fum. Ofiterul de artilerie isi legana picioarele pe bratul scaunului. Vedeam cum Löwe era pe punctul de a‑si pierde cumpatul si imi parea rau de el. Intr‑adevar, ce erau cateva trupe engleze cand stateai confortabil Si in siguranta, inchis intr‑un castel cu o cantitate considerabila de sampanie si tigari de foi?

Löwe deveni rigid.

— Si totusi, as dori cel putin o companie de tancuri ca sa ne ajute, domnule. Consider ca altfel nu ma pot descurca.

— Dragul meu locotenent, spuse Hinka cu mult sarcasm, accept ca probabil intelepciunea si experienta ta sunt mult mai mari decat ale mele — as dori sa fie in puterea mea sa te promovez pe loc ca sef al regimentului. As putea atunci sa ma retrag la Köln, asa cum doresc de mult timp sa fac. Fara indoiala, la toti ne‑ar fi mai bine. Din pacate, nu sta in puterea mea si amandoi trebuie sa ne plecam in fata unei autoritati superioare si sa ne indeplinim rolurile care ne‑au fost rezervate. Prin urmare, iti sugerez sa te limitezi la sarcina de a comanda Compania a 5‑a si sa duci la bun sfarsit ordinele care se dau. Lasa tot restul in seama mea.

Löwe saluta ursuz.

— Exact cum spuneti, domnule.

— In regula, Löwe, in regula, nu o lua personal! Cred ca amandoi am fost cam nervosi. Partea proasta este ca avem curentul impotriva noastra si nu putein, fir‑ar al dracului, sa facem nimic.

— Inca mai avem cea mai buna armata din lume! spuse repede Löwe.

— Asta nu comentez. Dar cu ce se lupta? Cu mainile goale, arcuri si sageti! Maiorul Hinka clatina din cap. O situatie al dracului de proasta. Singurul lucru care mai face sa mearga tancurile este Co­mandantul suprem de la Wehrmacht.

Se lasa tacerea. Chiar si ofiterul de artilerie parea sa‑si fi pierdut „la joie de vivre'. Maiorul ofta.

— Apara pozitia cat poti de mult, locotenente. La ora 21,15 plecam de aici la cinsprezece kilometri vest. Se intoarse spre harta si isi infipse un deget in ea. In acest punct. Nu cred ca avem de ales La 22,30, este randul vostru sa plecati. Lasa o parte ca sa te acopere; cea mai buna pe care o ai.

— Asta inseamna plutonul Feldwebelului Beier, domnule.

— Tu hotarasti. Asigura‑te ca podul nu mai exista inainte de a pleca. Daca ramane intact in mainile dusmanului, cineva va plati al dracului de greu.

— Da, domnule.

Löwe arata deprimat si banuiam ce gandeste: compania se va retrage pe spinarea grupei Batranului. Probabil ca maiorul Hinka i‑a citit si el gandurile. A pus o mana pe umarul lui Löwe.

— Nu‑ti tradezi camarazii, locotenente. Nu‑ti salvezi tu pie­lea Tine minte, salvezi un batalion, un regiment, poate chiar in­treaga divizie. Stiu ca este greu, nu, nu trebuie sa‑ti mai spun ca suntem in razboi, cred ca ne dam seama de asta cu totii acum Nu iti poti permite sa iti faci probleme pentru o singura grupa, asa cum eu nu‑mi pot permite sa‑mi fac probleme pentru o singura companie. Important este cadrul general.

Brusc, ofiterul de artilerie izbucni intr‑un ras homeric.

— Ar trebui sa fii mandru, locotenente! Intreaga natiune iti va fi recunoscatoare, chiar asa cum a promis Führer‑ul.

De data asta Löwe nu se mai putu stapani. Se indrepta spre ofiter si ii smulse sticla de sampanie din mana.

— Cred ca in una din zilele astea o sa‑l las pe Micutul sa‑si verse mania pe tine, spuse el amenintator.

— Cum doresti, batrane, cum doresti.

Maiorul Hinka interveni, verificand si potrivindu‑si ceasul cu Löwe.

— Asa Ei bine, noroc, locotenente. Nu uita ca viitorul intregii divizii este in mainile tale.

Pe cand paraseam castelul si treceam pe sub fereastra camerei in care tocmai fusesem, am auzit glasul pitigaiat al ofiterului protestand pe un ton plangaret si bineinteles ca m‑am oprit ca sa ascult, facandu‑i semn lui Barcelona sa taca.

— Compania a 5‑a este o companie buna. Ma intreb daca isi dau seama ca sunt azvarliti la caini?

— Stii ceva, remarca maiorul, ai inceput sa ma calci pe nervi. Cinismul constant

— Presupun ca este o forma de autoaparare, domnule. Familia mea a sacrificat deia cinsprezece din fiii si fiicele sale pentru patrie. Eu sunt ultimul. Dupa mine facu o pauza. Pur si simplu nu a mai ramas nimeni in afara de mine. Si am inceput sa ma intreb ce ar trebui sa pun pe cavoul familiei, o cruce de fier sau un vulltur. Nu ara fost niciodata prea religios si nici nu pot sa spun ca nu incred prea mult in chestia aia cu „Gott mit uns'. Nu mi se pare ca Dumnezeu

— Capitane, spuse maiorul Hinka, imi pare rau ca sunt nevoit sa te intrerup, dar am de rezolvat probleme mai importante decat sa ma ocup de detalii privind locul de inmormantare al familiei tale. Te rog sa ma scuzi.

Am ridicat din umeri si am alergat dupa ceilalti doi. Nu era nici o noutate pentru mine ca eram azvarliti la caini. Toti ne‑am dat seama de asta de la bun inceput si pe langa asta am mai fost de multe ori azvarliti la caini si am reusit sa supravietuim.

Cu mult inainte de a ne adaposti in transeele din spatele dealului a inceput o ploaie rece de Normandia, pe cinste. Cand s‑a lasat intunericul eram toti uzi pana la piele si foarte nemultumiti. Din partea cealalta a dealului se auzea zgomotul de neconfundat facut de cineva care sapa.

— Lasa‑i sa vina, nenorocitii dracului! zbiera Micutul. Sunt pre­gatit! Mangaie M.G.‑ul cu o mana si cu cealalta ma izbi pe mine in coaste. Fii gata, prietene. Pot veni din clipa in clipa.

L‑am impins, iritat, departe de M.G. Era mitraliera mea. Eu raspun­deam de ea. Micutul avea treaba numai s‑o incarce. Eram cel mai bun mitralior din toata compania si Micutul nu putea sa‑mi spuna un lucru pe care sa nu‑l fi stiut deja. Am verificat mecanismul de incarcare si de aprindere, desi stiam ca amandoua sunt in perfecta stare, pentru ca le mai verificasem de trei ori in ultima jumatate de ora. Mitralierele sunt creaturi sensibile, trebuie rasfatate daca vrei sa scoti totul din ele.

Dusmanul ne ataca in forta, in zorii zilei. Porta tocmai facuse cafeaua — cafea adevarata. Nu reuseam deloc sa inteleg de unde facuse rost de cafea si tot imi venea in minte Jacqueline, o fata, si ma tot intrebam daca nu a facut putina prestidigitatie cand a fost pe la ea. In orice caz, era cafea adevarata si aroma ei a fost luata de briza si cu siguranta a facut oamenii sa saliveze pe o distanta de multi kilometri. Micutul ar fi putut sa jure ca numai ispita cafelei a fost aceea care i‑a adus pe scotieni peste noi asa de repede.

I‑am urmarit cum inaintau, minunandu‑ne de precizia lor ca la carte. Alergau zece metri, se aruncau la pamant; sareau in picioare fara vlaga, alergau alti zece metri, iar se aruncau la pamant. Parca ar fi fost la instructie. Era minunat de privit, dar o mare idiotenie in situatia prezenta. Micutul a inceput sa‑i incurajeze cu voce tare, iar Gregor il aproba ganditor in timp ce se posta in spatele mi­tralierei.

— Recruti, spuse el. Nu o sa ne dea prea multa bataie de cap.

— Sa nu subestimam niciodata inamicul, spuse Heide, care era facut pentru astfel de observatii. Nu sunt chiar asa de prosti incat sa trimita un regiment de ageamii. Nu‑ti face griji, tin ei in rezerva vreo porcarie.

Am atins usor cu degetul mare siguranta tragaciului, cantarind situatia si in acelasi timp mi‑am sprijinit picioarele de un bolo­van. Atunci cand folosesti un 42 este esential — reculul este atat de puternic ca nu poti sa‑ti tii niciodata echilibrul daca nu esti bine ancorat.

Scotienii erau cam la 200 de metri si se apropiau de zona pe care o minaseram noaptea. Asteptam incordati. Curand vazduhul se umplu de strigatele si gemetele ranitilor, primul val se retragea zapacit. Este cam deprimant, pentru a nu spune mai mult, cand descoperi ca esti la marginea unui camp minat, iar o parte din ca­marazii tai zac in jurul tau zdrobiti, fara maini si picioare. Ofiterii tipau innebuniti la oameni sa se intoarca. Micutul ma inghionti si facu semn cu capul spre unul din ei. Alerga spre transeele noastre cu fusta toata involburata. Era pictural, dar si demential. Omul era evident unul dintre acei eroi orbi si nechibzuiti, care isi jertfesc viata fiindca sunt surescitati si si‑au pierdut controlul si fac ca alte sute de oi sarmane sa‑l urmeze. Am asteptat pana a fost cam la 150 de metri. Degetul s‑a curbat pe tragaci. Am facut miscarea de a trage — si brusc am fost victima unei senzatii pe care am mai incercat‑o o data sau de doua ori inainte. Brusc, am parali­zat. Tremuram si transpiram, imi venea sa vars de frica, degetul meu refuza sa se miste. Stiam ca atunci cand o sa trag, rafala va fi scurta. Micutul ma inghionti furios.

— Trage, dobitocule!

Am tras. Rafala fu scurta, exact cum stiam ca va fi. Numai prima rafala din viata mea m‑a facut sa simt aceeasi senzatie. S‑a mai intamplat si inainte si nu pot sa inteleg de ce. Momentul trecuse si eram din nou stapan pe mine. Locotenentul Löwe se repezi ca o furtuna asupra mea.

— Ce dracu faci? Daca nu‑ti vii in fire, curtea martiala te as­teapta.

Traversasera campul minat, primii fiind la numai o suta de metri distanta. Dintr‑un moment in altul trebuia sa inceapa sa cada gre­nadele. Ochiul meu drept, care era mai mult afectat decat stangul de grenada cu fosfor, incepu sa ma sacaie. Ma ustura, ma intepa si in general imi facea viata amara. M‑am lipit de mitraliera, concentrandu‑ma asupra sutelor de picioare care alergau spre noi. Mus­chii imi erau incordati. Mitraliera incepu aproape de buna voie sa scuipe o ploaie de cartuse. Oamenii cadeau ca mustele in fata ei. Momentul de slabiciune trecuse, imi intrasem in mana, ma sim­team una cu mitraliera. Löwe trecu prin spatele meu si ma batu aprobator pe umar.

Micutul punea banda dupa banda. Mitraliera deveni insuportabil de fierbinte, plamanii mei fiind plini de fum intepator. Frica disparuse demult, eu imi faceam datoria, stapan pe mine, o munca de rutina, si nu prea ma interesa cursul general al luptei. Incepu sa burniteze, dar pica bine, ne mai racorea.

Primul asalt a fost respins. Ma intrebam daca idiotii nu‑si dadeau seama ca pentru a distruge un cuib de mitraliera este nevoie de artilerie si nu de oameni cu pusti si grenade de mana. Erau mai incapatanati si mai persistenti decat rusii, nebunii astia de scotieni, dar aveam o ora de ragaz inainte de a incepe din nou.

— De ce nu trimit bombardierele? intreba Micutul.

— Habar n‑am, i‑am raspuns. Poate vor sa obtina crucea Vic­toria. Vor gloria numai pentru ei.

— Cine are nevoie de glorie? suiera Micutul.

La ora H am inceput sa ne retragem in liniste, conform in­structiunilor maiorului Hinka. Din fericire, era o perioada de acalmie, cand dusmanul zacea la pamant si‑si lingea ranile, si am avut grija ca sa nu simta miscarile noastre. Ultimul lucru pe care l‑am fi dorit ar fi fost ca o hoarda de scotieni innebuniti sa se napusteasca asupra noastra si sa ne prinda intr‑un moment in care eram foarte vulnerabili si fara aparare. Un grup nerabdator de genisti ne as­teptau la pod.

— Sunteti ultimii? intreba Oberfeldwebel.

— Ca de obicei, confirma Micutul.

Omul incuviinta si se intoarse spre artificierii care asteptau. Dupa ce arunca podul in aer, pot sa fuga si putin le mai pasa de ceilalti. Nu avea importanta nici ce a fost inainte, nici ce o sa fie dupa. Ne‑am ascuns printre copacii care se aflau de o parte si de alta a drumului. Oberfeldwe­bel‑ul arunca o ultima privire asupra podului.

— Bine, dati‑i drumul!

Oamenii lui s‑au repezit spre o masina parcata in susul drumului. Oberfeldwebel‑ul apasa manerul detonatorului. Se auzi o explozie de sa‑ti sparga urechile si podul cazu in apa. Oberfeldwebel‑ul dis­paru fulgerator si vazuram masina lor gonind pe drum.

— O sa vedeti, spuse Legionarul, ca or sa ajunga aici alergand Le dau doua minute.

A gresit cu o secunda. Inainte chiar de a fi apucat sa fixam mitraliera, primul pluton inamic a aparut pe malul celalalt. Cei mai impulsivi s‑au aruncat in apa si au inceput sa inoate spre noi. Micutul a asteptat cu rabdare pana au ajuns la mal, apoi a aruncat cateva grenade de mana in mijlocul lor.

— Bine, ajunge! striga Batranul. Hai s‑o stergem de aici.

Ne‑am intors cu dificultate la drum, tragand echipamentul greu dupa noi. Am ajuns la timp ca sa vedem cum ultimul dintre ca­mioanele noastre disparea intr‑un nor de praf, leganandu‑se si iz­bindu‑se de terenul accidentat.

— Netrebnicii! zbiera Porta, aruncand cu o piatra dupa ei.

Imediat aparura avioanele Jabo, atacand in picaj coloana de camioa­ne. Intamplator ne aflam inca in viata tocmai datorita faptului ca nu ne asteptasera. Drumul era ticsit cu masini care ardeau si cu raniti si tocmai cand avioanele se repezeau pentru al doilea atac l‑am auzit pe locotenentul Löwe zbierand sa lasam dracului totul si sa fugim cat de repede putem, ceea ce in caz de urgenta insemna sa abandonam ranitii.

— Englezii o sa aiba grija de ei.

Löwe ne facea semne disperate cu mana aratand inainte.

— Este mult mai important sa ajungem la punctul de intalni­re. Nu pot sa‑mi permit sa pierd toata compania asta afurisita.

Am ocupat o noua pozitie intr‑un sat bombardat, la cativa ki­lometri distanta. Cine o fi distrus locul, fie ei englezii, americanii sau germanii, sau mult mai probabil toti la un loc, cu siguranta au facut‑o la meserie. Strazile erau numai gropi si cratere pline cu apa. Nici o cladire nu mai era intreaga. Numai ruine. Niste mormane de pietris si lemn. Gramezi de gunoi duhnind, masini di­struse, locuri virane acolo unde candva erau randuri de case. Nu mai ramasese nimic de stricat. Tot ceea ce s‑ar fi putut distruge era distrus; tot ce ar fi putut arde, arsese. Si peste aceste ruine plutea mirosul greu, dulceag, al mortii, insotit in mod inevitabil de roiuri de muste atrase de carnea umana intrata in putrefactie.

Grupa noastra s‑a instalat intr‑o gramada de moloz care fusese cand­va o parte din scoala satului. De o parte si de alta mai ra­masesera peretii de caramida; in spatele si in fata noastra se vedeau mormane inalte de daramaturi, grinzi de acoperis, barne de fier, sticla sfaramata, caramizi, mortar, tencuiala. Si oameni. Slava Dom­nului, in mare parte erau ingro­pati in moloz. Doar le ghiceam pre­zenta. Doar cadavrul in descompunere al unui copil se vedea foarte bine si numai Porta, cu sangele lui rece a putut sa‑l mute de acolo. L‑a aruncat in strada, iar eu m‑am intors involuntar si am inceput sa vars cand am vazut ca un picior se desprinse­se de trup. Aproape in acelasi moment, un caine vagabond cu blana galbena tasni de undeva din umbra, inhata madularul si fugi cu el. Batranul era cel mai afectat Se retrase in propria sa gaoace si nu mai vorbi cu nimeni in urmatoarele patruzeci de minute. Te poti obisnui cu aproape orice in armata in timpul razboiului, dar mai toti avem un punct vulnerabil care nu poate deveni insensibil. In cazul Ba­tranului, acesta era copiii. Numai Dumnezeu stie cati copii am vazut omorati sau mutilati in ultimii ani, iar o parte din noi am ajuns sa acceptam lucrul acesta cu o anumita detasare, dar cu Batranul lucrurile stateau altfel. Stiam ce simte si ii respectam sentimentele, asa ca l‑am lasat singur pana si‑a revenit.

Surpriza, surpriza, sosise posta in mijlocul zilei. Marea ma­joritate erau vechi de cateva saptamani, dar numai faptul in si­ne, de a primi scrisori era suficient pentru a produce agitatie. Lui Barcelona i s‑a inmanat un plic mare, maro, care continea decizia de divort. Avocatul ii scria sa‑l anunte ca oficial copiii au fost in­credintati sotiei.

— Infidelitate, citi cu voce tare Heide, tragand cu coada ochiului peste umarul lui Barcelona. Alcoolism Cine ar fi crezut?

Porta scuipa cu dezgust.

— Oricine este un alcoolic in razboiul asta inflacarat, asa cum oricine este un inflacarat necredincios. Alcoolismul nu ar trebui sa fie acceptat ca motiv de divort in timpul razboiului. Dupa o astfel de judecata, intreaga armata poate fi urmarita in justitie.

— Copiii proveniti din casatorie sunt dati spre crestere ma­mei, continua Heide, sotul fiind considerat ca necorespunzator.

— Isuse, este putin cam mult! marai Porta, ca si cum Heide ar fi fost responsabil de sentinta.

Se intoarse indignat spre Barcelona care se uita in gol, amarat, fara sa se citeasca nici o expresie pe fata sa.

— Te intreb! Ai luptat de la nenorocitul ala de Ebro si pana la Stalingrad si cu ce te‑ai ales? Cu un sut in fund, cu asta!

— Si cu un glonte in cap, adauga serviabil Micutul.

— Si cu un glonte in cap, fu de acord Porta, amintindu‑si de momentul cand Barcelona era cat pe ce sa moara. Ai chiar si o cicatrice cu care poti sa dovedesti si ai si sangerat foarte mult. Nu i se pot incredinta spre crestere proprii lui copii! Si cine spune asta? Va spun eu cine. Un amarat care nu poate deosebi o grenada de mana de un ou proaspat ouat.

Solemni, ne‑am intors toti spre Barcelona sa vedem ce reactie are. A dat din umeri, fiind evident ca se resemnase si nu‑i mai pasa.

— Ce poti sa faci? Nici nu poti s‑o invinuiesti. Necazul este ca te duci acasa pentru o permisie de cinsprezece zile si ti se urca la cap Inainte sa‑ti dai seama unde esti te trezesti band cu oricare Johann sau Hans care se afla in preajma. Lasi nevasta acasa cu copiii — „Ma duc pana la circiuma sa ma intalnesc cu baietii, nu stau mai mult de o ora' — si crezi ce spui, crezi cu adevarat! Numai ca sase ore mai tarziu tu esti inca acolo, inotand in lacrimi si povestindu‑le cum i‑ai ajutat tu sa castige razboiul. Asta este necazul, zise pe un ton plangaret Barcelona, esti incurajat cu cal­dura. Iti cumpara de baut, te trateaza ca pe un erou afurisit si nu mai stii de tine Si, adauga el cu o anumita expresie pe chip, mai sunt si fetitele. Puicutele alea care se invart in jurul tau asteptand sa fie agatate. Este de ajuns sa vada un soldat in uniforma si gata Nu era chiar asa de usor inainte de razboi. Nu le gaseai nici pentru dragoste, nici pentru bani. Nu le interesa nimic Dar du‑te acum acasa in permisie si iesi la plimbare in uniforma si toate iti cad in brate numai daca le intrebi de vorba. Si, spuse el simplu, le intrebi. Cine nu ar face‑o?

Bineinteles ca oricare dintre noi. Am fost de acord cu el, in­telegandu‑l perfect.

— Si puicutele astea, continua Barcelona, sunt tinere si singu­re. Nici nu le pasa ca tie iti este al dracului de bine, de uiti complet de vaca aia batrana de acasa, care te asteapta cu bigudiuri in par, rastindu‑se la tine ca sa taci ca scoli copiii, cicalindu‑te ca ai facut pe tine, nedorind sa se culce cu tine pentru ca puti si pentru ca te‑ai culcat cu alta femeie Ofta din greu. Nu poti s‑o invinuiesti de nimic, nu‑i asa? Chiar daca este o vaca batrana Dar cre­deti‑ma, dupa ce se termina totul, nu mai vrei altceva decat sa te intorci si sa lupti in razboiul asta afurisit

Pentru un timp cazu pe ganduri.

— Treaba e ca deja cei de acasa nu ne mai inteleg.

— Cred ca am lipsit prea mult, spuse Micutul.

Legionarul deschise gura ca sa‑si spuna si el parerea, dar nu am stiut niciodata ce a vrut sa spuna. O explozie puternica, neas­teptata, undeva in catunul distrus, ne‑a facut sa ne cautam cate o ascunzatoare. Au urmat alte explozii in lant. Cele doua ziduri care mai ramasesera intregi s‑au prabusit intr‑o gramada de praf si moloz. In fata noastra pamantul fusese rascolit si transformat intr‑un gheizer de namol. Fara indoiala inamicul ne reperase. Era un baraj complet si a continuat fara intrerupere timp de doua ore. La primul semn de acalmie, ne‑am tarat afara din ascunzatorile noastre si am inceput cu infrigurare sa asamblam grenade de mana si mitraliere. Focul de baraj a fost numai preludiul: ne putem astepta acum la atac.

Bineinteles ca asa a fost. Opt tancuri Churchill se indreptau spre ruine, urmate de roiuri de infanteristi. I‑am vazut pe Gregor si Barcelona traversand repede strada, cu aruncatoarele in ma­na. Barcelona ingenunchie calm in spatele unei gramezi de caramizi si tinti: cel mai apropiat Churchill care se legana pe senilele sale, se opri si exploda. Gregor lovi turela celui din spate. Tancul a ramas intact, dar nu cred ca vreun membru al echipajului a mai ramas in viata. In susul strazii, un Churchill se opri. Heide, fara nici o ezitare si cu obisnuitu‑i sange rece, s‑a indreptat spre el, a aplicat o mina magnetica chiar pe turela, dupa care s‑a azvarlit intr‑o groapa salvatoare, cateva secunde inainte sa explodeze mina. I‑am acoperit retragerea cu rafale de mitraliera.

Churchill‑urile care mai ramasesera erau nehotarate. Au facut o semi‑intoarcere si au luat‑o pe drumul pe care venisera. Micutul, intr‑un acces de furie, s‑a napustit dupa ele, aruncand cu grenade. Unul dintre tancuri exploda chiar sub ochii nostri. Cu asta, Micutul atingea cifra de douazeci si noua de tancuri distruse de el personal, cu grenade de mana sau cu cocktail‑uri Molotov — un record uimi­tor. De fapt, in general vorbind, era un lucru al dracului de greu de atins si majoritatea oamenilor se considerau norocosi daca iz­buteau sa distruga unul sau cel mult trei tancuri, dupa care re­nuntau. Micutul avea un noroc porcesc, insa el credea cu tarie ca totul se datoreaza talismanului pe care il purta infasurat la gat. Era de fapt pielea unei pisici pe care o prinsese in Varsovia si din care facuse o tocana gustoasa, dar credinta lui in talisman era atat de mare, ca daca s‑ar fi intamplat sa‑l piarda, cred ca s‑ar fi intins la pamant si s‑ar fi lasat sa moara, numai ca sa do­vedeasca ca a avut dreptate.

A fost al doilea moment de respiro, dupa care sosi al doilea val de infanterie. Fara indoiala, englezii erau hotarati sa puna sta­panire pe sat, asa distrus si numai moloz cum era. Aproape imediat, trei din mitralierele noastre au fost scoase din functiune, insa Mi­cutul avea un cuib de grenade si M.G.‑ul era bine camuflat si inca in perfecta stare.

— Nu mai trageti, murmura Legionarul. Lasati‑i sa se apropie mai mult.

Incet, tinandu‑si respiratia, a inceput sa ingane celebrul cantec al Legiunii: „Vino dulce moarte ' Si inamicul venea, aproa­pe, mai aproape, atat de aproape ca am putut sa recunoastem fai­mosul regiment al generalului Montgomery, al 9‑lea Regiment de grenadieri.

— Stai, asteapta, sopti Legionarul, punandu‑si o mana pe bratul meu. Toate la timpul potrivit Asteapta pana ajung la noi.

Am asteptat. Ii puteam auzi cum radeau si se strigau unul pe altul in timp ce isi croiau drum printre daramaturi. Pareau foarte siguri pe ei.

— Plin de nemti morti pe aici! L‑am auzit pe unul strigand. Cred ca tot ce mai putea inca sa umble a sters‑o de aici.

— Atat te duce capul, am murmurat eu, iar degetul meu atinse nervos tragaciul M.G.‑ului.

Am apasat cu putere umarul de mitraliera. Degetele de fier ale Legionarului erau inca stranse pe incheietura mainii mele. De partea noastra, Micutul pregatise o gramada de grenade, legate doua cate doua. Primii din trupele inamice erau la mai putin de treizeci de metri distanta.

— Foc! suiera Legionarul.

Tot iadul s‑a dezlantuit imediat asupra lor. Cei care au supravie­tuit primei salve s‑au ascuns repede in gropi sau dupa movile de caramizi si au inceput sa traga cu furie in noi. M.G.‑ul scuipa con­tinuu gloante si ma gandeam ca daca s‑ar opri brusc am fi ter­minati.

In strada, cadavrele zaceau in mormane, unele peste altele. Ma­joritatea erau baietandrii, recrutati de curand, care nu aveau ex­perienta bataliilor. Singurii care puteau sa supravietuiasca in acest gen de lupta erau veteranii, ca noi; aceia care invatasera sa‑si fo­loseasca toate simturile automat si simultan, care puteau simti pe­ricolul cu cateva secunde inainte de a apare si stiau ce gandeste dusmanul, anticipandu‑i urmatoarea miscare. Era un joc al vicleniei si brutalitatii si nu era pentru novici. Ii seceram chiar daca ne era mila de ei.

Loviturile M.G.‑ului imi invinetisera rau umarul, care ma durea foarte tare. Am incercat sa‑mi bag bereta pe sub camasa, dar nu m‑a ajutat prea mult. Ochii imi curgeau si ma ardeau, gatul ma ustura si de fiecare data cand inghiteam, parca imi trecea lama unui cutit prin el. Dar cel mai rau lucru era ca munitia se imputina ingrijorator de mult.

Un moment de respiro care s‑a prelungit minut dupa minut pana cand a ajuns o ora intreaga. Si apoi au revenit, dar de data asta in forta. Au inceput cu avioanele care urlau deasupra capetelor noastre si aruncau bombe cu napalm. Jos era artileria, urmata in­deaproape de mai multe tancuri. Micutul a insfacat o mina T si a aruncat‑o spre un Churchill care tocmai venea spre noi. De data asta nu a mai fost atat de norocos. Mina e explodat fara sa atinga tancul, iar Micutul s‑a trezit cu picioarele in sus din cauza suflu­lui. Furios, s‑a ridicat si a privit in jur. Tancul era inca acolo, intact, facandu‑si drum printre mormanele de cadavre. Urland ca scos din minti, Micutul s‑a napustit dupa el, s‑a catarat pe turela si si‑a descarcat mitraliera prin deschizatura. Nesatisfacut cu asta, a mai aruncat cateva grenade de mana inainte de a se rostogoli in drum, cautand sa intre in cea mai apropiata groapa. Chur­chill‑ul se intoarse cu greutate pe osii, se inalta in aer, se roti in semicerc, zdrobi cativa infanteristi, merse cu spatele pana se ciocni de niste stejari, ca in final, sa se opreasca in bot, impastiind peste tot benzina in flacari.

Locotenentul Löwe, cu fata manjita de sange, tipa sa ne retragem. In grupuri mici, unul cate unul, compania se retragea. A venit si randul nostru si, in starea de emotie si confuzie in care ma aflam, am inceput sa trag rapid, tinand mitraliera pe sold, uitand cu desavarsire ca asa ceva nu era posibil cu un 42. Putin a lipsit ca sa nu‑i omor pe Porta si Barcelona, iar eu am fost aruncat la pamant de recul. Mitraliera zacea ceva mai incolo, tragand nebuneste de capul ei, iar eu ma aflam in postura bizara de a ma apara de propria‑mi arma. Din nefericire, unul din gloante facu o gaura in pulpa Micutului. A trebuit sa i se intample lui si nu altcuiva. Micutul nu era omul sa lase sa treaca de la el un astfel de afront. Furios, izbi cu piciorul in mitraliera, se lovi la deget, trase un urlet si se dezlantui.

— Criminal nenorocit. Iti arat eu tie!

Mie mi se adresa si nu mitralierei. Imediat, ca la un semn, a aruncat dupa mine cu ultima grenada de mana pe care o insoti cu o rapaiala de impuscaturi. Credeti‑ma, cand o masa de carne si oase fara ratiune isi pierde controlul, nu mai stai sa comen­tezi. M‑am intors si am inceput sa alerg, dar am alunecat pe o pata de ulei si m‑am intins cat eram de lung. Intr‑o secunda Micutul a fost deasupra mea, ii puteam simti respiratia fierbinte pe fa­ta, iar mainile sale uriase in jurul gatului meu. Nu eram de acelasi calibru nici ca talie, nici ca forta, dar pur si simplu de frica, am reusit sa scap de sub el. Mi‑am scrantit glezna intr‑o groapa, m‑am impiedicat de niste caramizi si am cazut in patru labe, dand nas in nas cu un tanc Churchill care se oprise pentru a lua doi soldati raniti. Pe urmele mele venea masa de carne dezlantuita, care se numea Micutul. Innebunit de groaza, am scos revolverul si am tras doua focuri care se risipira in aer. Am facut un pas inainte si imediat am cazut cu fata in jos intr‑un sant plin cu noroi. Pe undeva, pe aproape, se auzea vocea locotenentului Löwe care dadea ordine, dar nu mai puteam eu in acel moment de locotenentul Löwe! Nici un maresal nu ar fi putut sa ma opreasca. Am iesit din sant clatinandu‑ma, cu apa siroind, am traversat campul si m‑am ghemuit dupa niste tufisuri.

Trupe inamice au inceput sa apara de peste tot, alergand pe langa tufisurile unde stateam eu ascuns. In comparatie cu Micutul erau nevinovati ca niste bebelusi. Ma intrebam unde dracu este, daca nu ma spioneaza de dupa vreun copac si am inceput sa ma rog cu infrigurare ca o grenada sa‑i zboare creierii.

Deodata, l‑am zarit la dreapta, facandu‑si drum printre tufi­suri, cu un aruncator de flacari in mana Cu un tipat, m‑am aruncat in cel mai apropiat sant si am inceput sa alerg si nu am mai iesit decat cu jumatate de kilometru mai incolo. Am sarit peste o poarta, am ajuns in drumul secundar si am dat peste locotenentul Löwe si restul diviziei. Nu au parut prea incantati cand m‑au vazut.

— O sa te duc in fata curtii martiale, asa sa ma ajute Dumnezeu, urla locotenentul Löwe.

Ceilalti stateau ursuzi si dusmanosi, in timp ce el ma zgaltaia de‑mi rupea hainele.

Am incercat sa le explic despre Micutul si gustul lui pentru sange, dar nu am impresionat pe nimeni.

— Bine iti face daca te prinde, marai Löwe, fara nici o com­pasiune.

Heide ma masura din cap pana in picioare. In privirea lui n‑am citit decat dispret.

— Unde este M.G.‑ul? intreba el, sever.

— Da, unde este M.G.‑ul? intreba si Löwe, intuind un motiv de nemultumire.

— Oh, eu am pierdut‑o.

— Ai pierdut‑o?! repeta Löwe, fara sa‑i vina sa creada. Ce vrei sa spui cu „am pierdut‑o'? Nimeni nu pierde o mitraliera din dotare! Ai face mai bine sa te duci si s‑o cauti si sa nu te mai vad pana nu ai adus‑o aici.

— Dar eu

— Nu incerca sa te scuzi inutil, omule! O sa aduci M.G.‑ul inapoi, chiar daca va trebui s‑o ceri lui Montgomery in persoana!

— Idiotule! suiera Heide. Era cat p‑aci sa omori intreaga com­panie.

Porta scuipa dezgustat in directia mea. Ca si cum acesta ar fi fost un semnal pentru inamic ca sa reia lupta, a inceput sa ploua cu grenade si toata lumea s‑a imprastiat sa se ascunda. Nu avea nici un rost sa ma alatur lor. Am sarit din nou in sant, cautan­du‑mi adapost acolo. Cand am indraznit sa scot capul, disparusera cu totii, lasandu‑ma in voia soartei. Am auzit zgomot de cizme si voci englezesti si pe loc mi‑am tinut respiratia. Au trecut atat de aproape, incat am simtit mirosul de piele de la curelele lor noi, si a trebuit sa mai treaca zece minute, pana sa indraznesc sa ma aventurez afara.

Curand, am ajuns in locul unde oprise tancul pentru cei doi raniti. Churchill‑ul plecase, iar intre timp, unul dintre ei murise. Celalalt se uita la mine cu niste ochi opaci. Parea prea slabit ca sa poata sa‑mi faca vreun rau, dar i‑am dat ocol precaut, cu mana pe cutit, fiind gata sa‑l omor la cel mai mic semn ostil.

— Apa! sopti muribundul.

Il priveam cu suspiciune, dar era prea grav ranit ca sa fie pe­riculos. Jumatate din burta lui era afara, probabil vreo grena­da, iar sangele ii curgea din coltul gurii, in jos, pe barbie. Am intins mana spre el, uitand ca tineam cutitul in ea, si el s‑a tras intr‑o parte, cu siguranta fiind convins ca vreau sa‑i tai gatul. Am pus cutitul inapoi in teaca, l‑am sters de sange la gura si am scos trusa de ajutor, ca semn ca nu vreau sa‑i fac nici un rau. Cu grija, i‑am desfacut uniforma, pentru ca o parte din ea era una cu rana. Nu puteam face nimic pentru el. L‑am bandajat cat de bine am putut, mai mult ca un gest umanitar, iar cand am terminat bandajele, mi‑am sfasiat camasa si i‑am legat burta. Inca mai gemea slab si cerea apa. Nu ar fi trebuit sa bea, asa ranit cum era la burta, dar era pe moarte, asa ca i‑am tinut capul cu o mana si cu cealalta, i‑am pus la buze sticla mea cu apa. Nu aveam sa‑i dau ti­gari, numai ciocolata. Am rupt din ea si i‑am bagat in gura si a mestecat‑o cu placere si chiar cu un inceput de zambet. Daca as fi fost sigur ca ar fi murit in urmatoarele minute as fi ramas cu el, dar tot atat de bine ar fi putut sa mai dureze inca o jumatate de ora si M.G.‑ul nu‑mi iesea din minte Nu era nevoie sa mi se spuna ca o mitraliera era mai importanta decat un umar. Puteam sa‑mi dau viata, dar nu sa pierd o mitraliera.

Am pus o masca de gaze pe fata omului, am infipt o pusca langa el cu o casca deasupra, ca sa fie mai usor de gasit de brancar­dieri, atunci cand vor veni sa caute ranitii, dupa ce se termina ma­celul. Ce altceva mai puteam sa fac? Nu prea mult. I‑am lasat si restul de ciocolata si i‑am pus in mana o fotografie cu sotia si copilul, pe care am gasit‑o in buzunarul lui. Asa cel putin nu murea singur.

Trei bombardiere de lupta inamice au trecut urland, foarte aproa­pe de pamant. Am asteptat pana au trecut, apoi, precaut, m‑am in­dreptat spre satul in ruine. In mod miraculos, mitraliera zacea acolo unde o lasasem. Fericit, am uitat sa‑mi iau cele mai elementare masuri de precautie. Am alergat drept spre ea si aproape imediat m‑am trezit intre doi soldati englezi. Nu m‑am oprit ca sa‑mi pun intrebarea de unde veneau, mai ales pentru ca erau destule gropi ca sa se ascunda o armata intreaga. Am reactionat instinctiv, asa cum am fost invatati in cursul antrenamentelor si asa cum am mai facut de nenumarate ori; m‑am lasat repede pe vine, am lovit cu un genunchi in vintrele unuia dintre atacatori si l‑am izbit ful­gerator pe celalalt la gat. Slava domnului, nu erau veterani, sau nu erau pregatiti pentru o astfel de riposta, dar eu eram mult prea grabit ca sa termin cu ei si sa‑mi recuperez M.G.‑ul. Mi‑am luat mitraliera si am luat‑o la fuga pe drum si apoi pe camp.

Soldatul ranit murise in lipsa mea. Am vazut dintr‑o privire ca era mort, dar nu am avut timp sa ma uit bine. O ploaie de gloante improsca pamantul la picioarele mele si cand m‑am intors sa vad ce este, am zarit un grup de soldati englezi condusi de un sergent voinic, care urcau panta dupa mine. M‑am intors si am luat‑o la fuga, tragand in acelasi timp cu mitraliera deasupra capului, reusind sa o fac sa mearga exact la timp. L‑am vazut pe sergent cazand ca si pe toti ceilalti. Pentru moment, stateam cam prost cu munitia: doua benzi si trei grenade de mana. Am inhatat mitraliera, m‑am repezit spre camp si m‑am rostogolit pana am ajuns la vechiul meu prieten, santul. Gloantele m‑au insotit tot tim­pul, sfartecand pamantul, dar si cizmele mele. Unul din ele mi‑a sfasiat toata talpa si pana la urma m‑am impiedicat de ea si am cazut cu fata in jos, in noroi. De abia tragandu‑mi sufletul, am luat o grenada si am azvarlit‑o spre englezii care veneau. Unul din ei a prins‑o, dar pana sa apuce sa o azvarle inapoi, i‑a explodat in mana. Le‑am aruncat si pe celelalte doua, dupa care mi‑am reluat fuga. Nu mai stiam in ce directie merg. Alergam orbeste, cat mar departe de pericolul prezent.

La o cotitura a drumului m‑am trezit fata in fata cu dusma­nul. Dar de data asta numai cu unul singur. Un om marunt, cu pielea inchisa la culoare, avand capul bandajat cu un turban gri. Era unul din infricosatorii Ghurkas, care, dupa cum se spunea, iti taia urechile numai cand se uita la tine. Era greu de spus caruia din noi doi ii era mai frica. Ne‑am aruncat unul asupra altuia, ca doua fiare salbatice. Imediat, i‑am aplicat lovitura la gat, de l‑am facut sa zboare, dar cat ai clipi din ochi a si fost in picioa­re, cu un cutit inspaimantator in mana. A ridicat bratul, iar eu m‑am aruncat asupra lui: ne‑am prabusit la pamant si asa inclestati am inceput sa ne muscam, zgariem si sa ne lovim cu o ura salbatica. Tinand pumnalul in mana stanga, a incercat sa ma loveasca in cap si in acelasi timp, m‑a izbit cu piciorul, de m‑a aruncat la un metru de el. Apoi, s‑a repezit spre mine, dar eu, instinctiv, m‑am aplecat si l‑am lovit cu capul in burta, ca un tap turbat. S‑a clatinat. L‑am apucat de urechi si am inceput sa‑l izbesc de niste pietre, pana a devenit o masa de sange si carne, iar mainile mele erau rosii si lipicioase. Chiar si asa, eram prea inspaimantat ca sa‑l las sa moara in pace; am luat pumnalul de jos si i l‑am infipt in piept pentru a fi mai sigur.

Oprindu‑ma numai ca sa‑mi trag rasuflarea, am insfacat mi­traliera si am luat‑o la fuga, cu picioarele tremurandu‑mi din toate incheieturile. A fost ceva ingrozitor; peste campuri, prin paduri, tre­cand prin rauri, ascunzandu‑ma noaptea in santuri, pana cand in sfar­sit, am dat peste una din diviziile noastre si am crezut ca ma pot relaxa. Nu aveam eu norocul asta: comandantul lor m‑a tratat ca pe un dezertor.

— Nu‑mi spune, te rog sa nu‑mi spui, ca stiu! Ti‑ai pierdut uni­tatea si nu stii cum sa‑i gasesti Tot ceea ce pot sa‑ti spun, este ca un soldat adevarat nu trebuie sa ajunga intr‑o astfel de situatie degradanta! Daca ar fi dupa gandul meu, te‑as preda curtii martiale, pentru dezertare. M‑a masurat de cateva ori, din cap pana in picioare ca si cum as fi fost cine stie ce exemplar curios. Ei bine, acum spune. Ce regiment?

— Douazeci si sapte Panzer S.B.V., Compania a 5‑a, domnu­le.

Se aflau intr‑un catun la aproximativ patru kilometri vest. So­sirea mea a provocat o serie de glume proaste, dar trecusem de faza in care mi‑ar fi pasat de ele. Plictisit, m‑am prezentat la lo­cotenentul Löwe, care vorbea cu Hauptfeldwebel Hoffmann.

— Fahnenjunker Hassel, domnule, raporteaza intoarcerea cu M.G.‑ul 42 pierdut.

— Era si timpul, spuse Löwe si nu mai comenta.

M‑am tarat spre plutonul meu unde l‑am gasit pe Micutul intr‑o dispozitie excelenta.

— Ai avut noroc ca nu te‑am prins! Sa‑mi amintesti sa‑ti scot dintii si apoi sa ti‑i var inapoi pe gat, cand o sa crezi ca sunt in dispozitia necesara.

— Sa fim mai precisi, spuse Batranul, unde dracu ai fost tot timpul asta?

Am dat din umeri si nu am raspuns. M‑am prabusit la pamant si, mecanic, am inceput sa curat blestemata de mitraliera care era cauza tuturor necazurilor mele. Porta a venit si s‑a asezat langa mine si mi‑a tras amuzat niste ghionturi in coaste, de mi‑au sarit ochii din cap.

— Ei bine? Cum arata? ma intreba. De ce n‑ai adus‑o aici, ca sa ne bucuram si noi de ea?

— Ia mai lasa‑ma, si vezi‑ti de treaba ta!

Cateva secunde mai tarziu au inceput fluieraturile si locotenentul Löwe a inceput sa tipe la noi sa incetam, pentru ca iar ne mutam. Maiorul Hinka a venit in inspectie si cand Löwe a salutat, am ob­servat pentru prima oara ca avea capul bandajat.

— Compania a 5‑a gata de plecare, domnule. Am pierdut un ofi­ter, trei sergenti si saizeci de oameni. Un sergent si paispe oameni spitalizati. Patru lipsa A, da! Si o mitraliera pierduta si acum recuperata.

Hinka aparent indiferent, il saluta si el pe Löwe si‑si arunca ochii asupra noastra.

— Multumesc, locotenente.

A mers incet de‑a lungul liniei, inspectand fiecare om in parte. Nu a vazut nimic care sa‑l enerveze sau sa‑i placa, pana a ajuns la mine, unde aproape a facut o criza.

— Locotenent Löwe, de ce acest soldat se prezinta in halul asta? Incheie‑ti haina si baga‑ti camasa in pantaloni! Ia sa‑ti vad mi­traliera.

Din fericire, cel putin M.G.‑ul era curat si mai presus de orice critica. Maiorul mormai si mi‑o inapoie.

— Noteaza‑l, locotenente. Nu voi tolera o tinuta neglijenta!

Löwe aproba resemnat, si‑i facu semn Hauptfeldwebel‑ului Hoff­mann, care isi scoase repede carnetelul si incepu sa scrie cu un aer oficial, numele meu pe pagina goala.

Compania se puse in miscare de‑a lungul drumului, cizmele ba­tand cadenta pe caldaram. Cineva incepu sa cante, ceilalti alaturan­du‑se.

„Weit ist der Weg zurück ins Heimatland,

So weit, so weit!

Die Wolken ziehen dahin daher

Sie ziehen wohl übers Meer

Der Mensch lebt nur einmal

Und dann nicht mehr'

— Canta, ma indemna Micutul, care marsaluia la stanga mea.

— Du‑te dracului si lasa‑ma in pace, i‑am spus iritat.

Eram prea obosit ca sa marsaluiesc, prea obosit ca sa cant. Prea obosit ca sa fac orice, in afara de a ma intinde si a muri. Ochii mi se inchideau, de abia ma mai tineam pe picioare.

— Canta, fir‑ai al dracului! suiera Micutul. Mai bine ai deschide gura si ai canta, ca altfel, iti dau una de‑ti inghiti dintii.

„Lung este drumul spre Patrie,

Prea lung, prea lung

Vantul te‑arunca de colo‑colo,

Peste mari si tari,

Si asta cand ai o singura viata,

Si pe urma, nimic'

La inceput cu o oarecare ezitare, pe urma din ce in ce mai tare, pe masura ce‑mi reveneam, am inceput sa cant impreuna cu cei­lalti.

CAPITOLUL SAPTE

In nord, sud, est si vest, soldatii germani isi pierdeau vietile ca niste adevarati eroi: iar departe, acasa in patrie, mamele germane multumind Domnului cu lacrimi in ochi, isi purtau doliul cu fruntea sus si un aer mandru aparea pe fetele lor Cel putin asa sustinea ziarul „Volkisher Beobachter'.

Istoria se repeta. Parea ca tineretul Germaniei era sortit sa fie cuprins de agonia sacrificarii propriei vieti pentru o cauza nobila si sa nu moara fara murmurul patriotic pe buze.

Traiasca Imparatul, Traiasca Patria sau simplu Traiasca Hitler! Oamenii cadeau in lupta cu miile in cele patru colturi ale globului, sunetul de toba si trompeta ii insotea pe drumul lor; si nici o mama, sotie sau logodnica nu s‑ar fi degradat sa‑si planga eroul pierdut.

Astfel mistifica propaganda ororile razboiului. Nimeni nu vorbea vreodata despre crudele realitati. Femeile Germaniei nu trebuiau sa auda nicicand despre barbati in agonie, care tipa cu picioarele zdrobite sau atarnati, ca mase informe de carne rau mirositoare, in afara turelelor tancurilor cuprinse de flacari, sau ingramaditi orbeste pe campul de lupta cu craniile deschise si creierii la vedere. Nimeni nu vorbea despre aceste lucruri cu exceptia tradatorilor sau nebunilor. Toti soldatii germani cadeau ca niste eroi pe campul de lupta si moartea eroica nu implica dezgust si lipsa de demnitate.

In cartile de istorie, eroii germani erau oameni in uniforme stralucitoare, cu piepturile pline de medalii. Si cantau cand marsluiau in cadenta tobelor si trompetelor care faceau sa pulseze sangele in vene si steagurile care fluturau mandre cand ei plecau la razboi si un milion de mame germane imbracate in negru isi tineau capetele sus cand ei nu se mai intorceau acasa Eroii n‑au trait niciodata in noroiul si murdaria transeelor, eroii n‑au vorbit niciodata despre infrangere si nici nu au acuzat pe acei politicieni care au pus la cale masinatiile razboiului; eroii nu mureau nicidata plangand ca pruncii pentru mamele lor, dar incercau sa‑si impinga intestinele inapoi in pantecele lor

Acesta a fost razboiul pe care cei mai multi dintre noi l‑au cu­noscut si presupun ca eu l‑am cunoscut mai bine ca oricine.

DESCOPERIREA UNUI DEPOZIT AMERICAN

De‑a lungul drumului, pe distanta de un kilometru sau mai mult, multimea cuprinsa de panica era aruncata in santuri, iar alti oameni, ingramaditi unul langa altul, se adunasera inspaimantati langa camuflajul de frunzis. Era ca si cum o mana nevazuta i‑a culcat la pamant, lasand un spatiu gol acolo unde odata au fost oameni. Ironia era ca nemtii fugeau in panica pentru a‑si feri vietile din fata altor nemti. Coloana de autocamioa­ne si automobile care se apropia, se misca cu o vietza extrem de pericu­loasa, iar soferii claxonau nelinistiti demonstrand clar ca nu intentioneaza sa opreasca pentru nimeni, prieten sau dusman.

— Cineva este intr‑o graba afurista sa ajunga acasa, a mur­murat Porta, aruncandu‑se in sant, langa mine.

— Toti bravii nostri eroi dau bir cu fugitii, cat mai este timp, am raspuns ironic.

Doua limuzine Mercedes se apropiau de noi, insotite de subuni­tati de paza ale Jandarmeriei pe motociclete, realizand o trecere in forta. De la geamurile Mercedes‑urilor, ofiteri spilcuiti, cu nasuri lungi si buze subtiri, plini de petlite de aur, ne priveau cu un aer de superioritate usor dezgus­tator. Alaturi de ei stateau logodnice sau prostituate, sau ceea ce vreti sa credeti, plinute si aparent stra­lucitoare, privind inainte cu mandrie. Una a fost destul de nesabuita sa priveasca in directia noastra. Porta a facut brusc un gest obscen si ea s‑a intors perplexa, inrosindu‑se pana la radacina parului. Am avut o satisfactie ca si cum am fi obtinut o victorie personala im­potriva clasei pe care o uram. Cateva secunde mai tarziu eram acoperiti de praf dupa ce o unitate de mijloace de transport grele ne‑a scurtcircuitat, trecand cu fanioane fluturand obraznic.

— Vedea‑i‑as ingropati, marai Heide, chinuit de ochiul in care ii intrase nisip. Eroi afurisiti din spatele frontului, care stau pe fun­durile lor afurisite in timp ce noi luptam pentru ei! Ei sunt primii care o sterg cand simt pericolul si scuipa pe toti ceilalti!

— Nu‑i nimic nou, a spus Porta morocanos.

Ne‑am tarat afara din sant si am urmat scarbiti ceea ce se mai putea vedea din coloana motorizata care disparea. Am reusit sa‑i ajungem pe cei dinaintea noastra si treptat ne‑am dat seama de ce inaintarea lor era asa de ciudata si nehotarata; erau toti fie infirmi, fie orbi, unii dintre ei raniti foarte grav. Aveai impresia ca un corp intreg de ambulanta a intrat subit in panica si a sters‑o lasan­du‑i sa se descurce singuri. Sarmanii nenorociti se miscau de‑a lungul drumului ca o turma de oi; pareau atat de siguri de apropierea mortii incat erau coplesiti de o adanca si grava stare de apatie. Doi barbati cu ochii bandajati duceau un camarad care putea vedea dar nu putea sa umble; o coloana de sase barbati orbi mergeau greu, cu mana pe umarul conducatorului lor, care schiopata in carie; trei oameni lipsiti de vedere si unul cu un brat purtau o targa pe care zacea o figura linistita, mumificata, in bandaje de la cap pana la picioare. Nu‑si dadeau seama cat de departe au mers. Cativa kilometri dupa parerea unuia din ei si probabil ca avea drep­tate, tinand cont de starea jalnica in care erau.

Numeroasele vehicule care ii depaseau nu erau pline cu trupe de lupta, ci cu ofiteri si dpamnele lor. Toti ignorau coloana de raniti. Cand i s‑a spus acest lucru, locotenentul Löwe aproape ca a in­nebunit. Credeam ca il vazusem in toate fazele de nebunie, de la sarcasmul grav, la furia violenta, dar ceea ce se intampla acum era evident finalul suprem al manifestarilor sale si cred ca ne‑a surpins pe toti. Urla in mijlocul drumului si la trecerea convoiului de vehicule isi agita cu furie bratele. Spre surpinderea mea, protesta vehement la oprirea prost inspirata. Din masina care conducea con­voiul, un colonel rigid si‑a scos capul din masina agitandu‑si pumnul in directia lui Löwe.

— Ce dracu se intampla aici? Da‑te la o parte inainte sa te pe­depsesc.

Un maior din Feldgendarmerie a sarit de pe motocicleta si alergand spre Löwe isi scoase pistolul din teaca.

— Elibereaza drumul, scursura murdara! Ne giabim!

A facut un gest cu mana deasupra capului, lovindu‑si degetul in aer, ca un semn facut conducatorului din primul vehicul sa‑si continue drumul. Löwe de‑abia a avut timpul necesar sa sara in sant inainte ca sa porneasca convoiul. Unul din raniti nu a fost asa de abil. A fost izbii in cap datorita impactului si probabil ca a murit imediat. Löwe si‑a strans buzele intr‑o linie subtire si hotarata si s‑a intors spre Batran.

Feldwebel Beier, aseaza‑ti oamenii de fiecare parte a dru­mului. Sergent Kalb, ai grija de Bazuka. Feldwebel Blom, aten­tioneaza primul vehicul cart vine. Daca refuza sa opreasca — ui­tandu‑se la noi cu inteles — este la discretia ta sa‑l faci sa inteleaga asta.

Porta a scos un strigat de bucurie si si‑a scuipat in palme. Cred ca toti ii impartaseam sentimentele.

Ne‑am ocupat pozitiile repartizate. Grupul de raniti s‑a ghemuit in fundul santului, iar Barcelona s‑a asezat in mijlocul drumu­lui. Legionarul a indepartat cu grija cadavrul. Am asteptat numai cateva minute si un Horsh cenusiu a aparut in departare, gonind ca un liliac aruncat din iad, ca si cum intreaga armata britanica era pe urmele lui. Barcelona si‑a agitat bratele. Horsh‑ul a scrasnit datorita opririi bruste, cand era aproape deasupra lui, iar un locotenent‑colonel a sarit afara din masina.

— De‑a ce crezi ca te joci, Feldwebel? Opui rezistenta si sem­nalizezi in mijlocului drumului! Ce dracu ai de gand?

Locotenentul Löwe s‑a tarat afara din sant si a pornit spre colonel, cu mitraliera indreptata in directia pieptului galonat al ofiterului.

— Eu am ordonat rechizitia vehiculului pentru ca am nevoie sa‑mi transport ranitii la postul de prim ajutor sau spitalul cel mai apropiat. Dupa cum vedeti nu posed un mijloc de transport pe care sa‑l pot folosi. De aceea sunt obligat sa va cer sa‑mi puneti la dispozitie vehiculul dumneavostra.

Colonelul s‑a umflat ca un balon si a continuat sa se umfle pana cand am crezut ca exploada in propria uniforma.

— Nu ai observat gradul meu, locotenente?!

— Bineinteles, domnule. Dar cred ca sunteti de acord ca ranitii trebuie sa aiba prioritate inaintea unui simplu gradat. Daca sunteti atat de amabil sa rugati pe cele trei doamne sa coboare — pot sa‑si continue drumul pe jos, sunt atat de tinere si sanatoase Si ar fi bine sa‑si ia si echipamentul, vom avea nevoie de tot spatiul pe care il putem obtine. Unii din oamenii mei trebuie sa stea lun­giti‑

— Ai innebunit?! a urlat colonelul. Am o intalnire importanta la care trebuie sa ajung neaparat.

— Din respect pentru gradul dumneavoastra, domnule, a spus Löwe, foarte politicos, nu voi insista sa ne insotiti pe jos. Presupun ca sunteti in stare sa conduceti vehicolul. Daca da, puteti spune soferului sa coboare si luati‑i locul. Sa vad numai ca se manifesta grija de oamenii mei si apoi sunteti complet liber sa va respectati importanta intalnire.

Löwe a zambit si si‑a intors brusc capul spre cei mai indrazneti camarazi ai nostri, Micutul si Porta.

— Scoateti‑i pe toti de acolo si vedeti cati din raniti pot fi luati.

Micutul si Porta indeplineau bucurosi ordinul, asistati de ceilalti camarazi ai nostri. In timp ce ranitii erau instalati in spatele ve­hiculului, soferul si cele trei femei se miscau pe drum cu fetele mohorate, dar fara sa fi opus vreo rezistenta.

— Am sa te trag Ia raspundere pentru asta, locotenente! N‑ai sa poti scapa, cred ca iti dai seama!

A incercat sa‑si scoata revolverul dar Barcelona s‑a repezit ca un fulger inaintea lui si i I‑a smuls. Löwe clatina trist din cap.

— Imi pare rau ca vorbiti in felul acesta, domnule. Nu mi‑am dat seama ca armata ti‑a pierdut curajul in halul asta. Desi­gur, zise el zambind, unii isi pierd din sensibilitate dupa ce au fost pe front tot timpul. Totusi am impresia ca ceva nu s‑a schimbat si probabil ca trebuie sa va dati silinta sa va reamintiti: conform ordinelor Führer‑ului, ofiterul in functia de comanda a unei unitati de lupta este singurul om care stie ce trebuie in propriul lui sector. Sper ca sunteti de acord ca tactica este inca valabila Daca incercati sa ma amenintati, am tot dreptul sa va impusc

— O sa vedem, domnule! spuse colonelul. S‑a asezat tacut si morocanos in spatele volanului.

Löwe a dat din cap afirmativ.

— Un ultim cuvant de avertizare si va rog sa luati nota de el: voi informa ofiterul meu la comanda despre situatie. Am notat de asemenea numarul dumneavoastra si voi verifica personal sosirea in siguranta a oamenilor mei.

Masina a pornit pe drum leganandu‑se. Strigatele de multumire ale ranitilor erau inca in urechile noastre cand am auzit zgomotul unor motociclete care se apropiau si am vazut un Mercedes na­pustindu‑se spre noi cu insotitorii obisnuiti, urand si strigand sa eliberam drumul.

— Opreste masina! a tipat Löwe.

Barcelona s‑a asezat vitejeste in mijlocul drumului, dar de data asta soferul a continuat sa conduca direct spre el si a fost nevoit sa sara intr‑o parte in ultimul moment, spre a‑si slava viata.

— Opreste masina! a tipat cu furie Löwe.

S‑a auzit un foc de arma la distanta, langa drum. Merce­des‑ul a derapat, a descris un semicerc si s‑a oprit. Priveam toti fix, cu interes, la ocupantul locului din spate: un general‑ma­ior, in toata splendoarea lui, galonat cu aur, epoleti rosii de matase, nasturi stralucitori de argint si decoratii in toate culorile curcu­beului.

— Am prins unul mai grozav de data asta, a suierat Porta in urechea mea.

Foarte incet, foarte impozant, generalul‑maior s‑a dat jos din masina, ajutat de doi Feldwebeli servili. Cizmele lui de piele stra­luceau si scartaiau. Dupa cum i se potriveau, am ghicit ca fusesera facute de comanda. S‑a indreptat arogant spre Löwe si apoi, spre marea noastra incantare, si‑a rasucit monoclul de la ochiul stang.

— Ei, locotenente?!

Vocea era grava si deceptionant de blanda. A pastrat o oarecare distanta de Löwe si a vorbit cu autoritate.

— Trebuie sa presupun, in propria ta aparare, ca in momentul comiterii acestui ultragiu nu ti‑ai dat seama de persoanele cu care ai de‑a face?

Löwe s‑a indreptat spre el cu obraznicie si l‑a salutat cu doua degete.

— Regret foarte mult deranjul, domnule. Cu siguranta ca daca omul dumneavoastra ar fi oprit masina de la inceput, n‑am fi gasit necesar sa tragem.

— Imi inchipui ca ai o buna motivatie pentru aceasta obraz­nicie!

— Desigur, domnule, cand am sa va explic situatia, cred ca veti gasi o motivatie suficienta. Am un numar de raniti grav si tran­sportul lor spre spital intra in obligatiile mele. Sunt total inapti sa mearga pe jos si unii din ei vor muri daca nu li se acorda un ajutor medical rapid.

— Nu ma intereseaza catusi de putin, locotenente.

— Scuzati‑ma, domnule, dar vehiculul dumneavoastra este su­ficient de mare ca sa gazduiasca cativa din oamenii mei.

Generalul si‑a rearanjat monoclul.

— Trebuie sa‑ti fi iesit din minti, locotente. Voi fi destul de ingaduitor daca o sa consider fapta dumitale ca o stare nervoasa pentru care mi se pare ca ai nevoie urgent de atentie medicala. Con­sidera‑te fericit ca sunt gata sa uit incidentul.

S‑a intors sa plece, dar Löwe a inaintat spre el.

— Domnule! Va repet ca unii din acesti oameni vor muri cu siguranta daca nu, primesc un ajutor rapid.

— E timp de razboi, locotenente. In fiecare zi mor mii de oameni. Nu‑mi pot permite sa mi se murdareasca masina cu aceste trupuri pline de sange. Executarea transportului ranitilor nu intra in sfera mea de indatoriri. In orice caz, se intampaa sa fiu pe drum ca sa‑mi intalnesc divizia. Am sarcini mult mai urgente in grija decat sa iau in masina soldati relativ neimportanti. Si‑a dres glasul. Adica, neimportanti in schema generala.

— Pot indrazni sa va intreb care este divizia dumneavoastra, domnule?

— Nu, nu indrazni! Pleaca de bunavoie din drumul meu, inainte de a ma forta sa dau ordin de tragere oamenilor mei!

L‑am vazut pe Löwe devenind palid. Ma rugam sa nu renunte in acel moment. Cred ca daca ar fi facut‑o, Micutul si Porta ar fi luat problema in propriile lor maini, dar Löwe era foarte incapata­nat cand era vorba de o problema de principiu.

— Imi luati sau nu ranitii cu dumneavoastra? a reluat el discutia, pe un ton pe care nici chiar un general‑maior n‑ar fi indraznit sa‑l foloseasca fata de un alt general‑maior.

A urmat o pauza, i‑am vazut pe cei doi locotenenti schimband priviri si instinctiv m‑am concentrat pentru o explicatie. Inainte de impuscaturi, un nou vehicul a aparut pe scena, un transportor blindat usor, de trupe. S‑a oprit si am vazut, sezand alaturi de sofer, un general de Brigada din SS. A coborat tacticos din cabina si s‑a indreptat spre Löwe. Era foarte inalt si foarte slab, cu umerii lati si o fata trasa pe care puteam citi ca vrea unele explica­tii Uniforma era veche si decolorata, prafuita de drum, fara semne distinctive pe guler. Si totusi, toti, l‑am recunoscut; era comandan­tul Diviziei a 12‑a de tancuri, Panzer Meyer, cel mai tanar general din Armata germana.

— Ce se intampla aici, locotenente?

Löwe a inceput sa‑l priveasca in tacere. Ochii lui cenusii s‑au micso­rat, maxilarul lui hotarat a luat o pozitie agresiva.

— Refuza sa‑ti ia ranitii? a intrebat generalul.

— Refuza sa ia ranitii nostri, a confirmat Löwe, inca foarte palid. Dupa propria sa afirmatie, domnul general‑maior nu‑si poate permite sa‑si murdareasca masina cu trupuri pline de sange.

Panzer Meyer si‑a intors privirea clara si rece, acum vadit tul­burata, spre general.

— Sunt pe cale sa ma alatur diviziei mele, a spus acesta in graba, iar acest locotenent nebun nu numai ca mi‑a stricat masina cu o rafala de arma, dar m‑a retinut in ultimele 15 minute cu o convorbire insolenta.

— Carei divizii sunteti pe cale sa va alaturati, generale?

— Divizia 21.

— Adevarat? Panzer Meyer si‑si strans buzele si a ridicat ganditor o spranceana. Am fost chiar acum la generalul Bayerling, pe care, presupun ca il cunoasteti, deoarece este comandantul Diviziei 21. Tot ce pot sa va spun, generale, e ca mergeti intr‑o directie cu totul gresita daca este intentia dumneavoastra sa reintalniti aceasta divizie.

General‑maiorul si‑a sters nervos monoclul.

— Ma acuzi de dezertare, domule?

— Da, cred ca sunt pe cale sa va acuz, a murmurat Me­yer, ca si cum ideea aceasta i‑ar fi venit chiar atunci in minte.

Si, facand un semn scurt spre Löwe, a incheitat discutia spunand: „Stii ce trebuie sa faci'. Löwe, la randul lui, si‑a intors capul spre Micutul, care nu a mai asteptat nici o alta invitatie. Sub privirea speriata a celor doi aghiotanti general‑maiorul a fost dus cu forta langa un stalp de telegraf de la marginea drumului si acolo a fost bine fixat cu propria lui centura din piele stralucitoare. Löwe a privit spre Panzer Meyer, dar acesta abia daca a ridicat usor din umeri si s‑a intors sa‑si continue drumul.

General‑maiorul a murit urat. Toata aroganta disparuse, urla pentru iertare chiar atunci cand gloantele pornite din naganul Mi­cutului i‑au intrat in inima si i‑au sfarsit viata. Cei doi aghiotanti ai sai l‑au parasit in primul moment favorabil si i‑am lasat sa ne ajute sa instalam restul ranitilor in Mercedes‑ul lor confortabil. Con­voiul a pornit si Panzer Meyer a ramas numai sa dea mana cu Löwe si apoi a urcat si el in masina, disparand intr‑un nor de praf.

Noi am continuat sa mergem in urma coloanei pe jos, simtin­du‑ne deodata epuizati dupa momentul initial de exaltare. O mo­tocicleta care gonea zgomotos de‑a lungul drumului a oprit langa noi. Era Werner Krum, unul din agentii nostri de legatura. Ne‑a adus stirea ca au fost reperate tancuri inamice si ca ordinele sunt sa aparam drumul pana la ultimul om si pana la ultimul cartus.

Locotenentul Löwe si‑a potrivit bandajul in jurul fruntii si a spus ceva abia perceptibil, desigur o injuratura.

— Grupa a doua, alinierea! a comandat Batranul, punandu‑si mi­traliera pe umar.

Am pornit in mars fortat si am ajuns intr‑un mic catun, format numai din cateva case izolate. Prima imagine cu care s‑au intalnit ochii nostri a fost cadavrul descompus al unui baiat. Uniforma era inca noua si relativ curata, dar carnea putrezise pe oase.

— Hai sa‑l ingropam, a fost de parere Batranul.

A fost usor sa sapam un mormant in acest pamant moale si bogat. Pe campul din apropiere puteam vedea crescand sfecla si conopi­da. Am fost cuprins de nostalgie si am ramas cu privirea in gol mult timp dupa ce baietii au aruncat si ultima lopata de pamant peste cadavrul tanarului si au plecat de acolo. Cand in sfarsit am dat de ei, i‑am gasit intr‑o stare ciudata, un amestec de excitare si consternare, datorata activitatii celor doi tipi din SS care venisera cu noi. Aveam impresia ca fierbeau ceva intr‑un vas mare, dar nu mi‑am dat seama despre ce era vorba. Fixasera capacul aproape ermetic si cand m‑am apropiat l‑am zarit pe Heide ghemuit in spatele urnea carute.

— Ce faci aici? l‑am intrebat.

— Nimic. Se intampla sa am mai multa minte decat altii! mi‑a raspuns el iritat.

— De ce? Ce se gaseste aici? Dinamita?

Heide s‑a strambat la mine.

— Cand se va lua capacul n‑o sa mai fie asa de vesel.

M‑am dus langa Barcelona, care isi facea de lucru prin apropiere.

— Ce se fabrica acolo, Barcelona?

— Rachiu, mi‑a raspuns el, scurt.

— Rachiu? Si de ce intr‑un vas de fiert?

— E aproape gata. Fructe salbatice si zahar in stare de fer­mentare Asteptam ca totul sa explodeze

— Hei! a strigat deodata Micutul. Pentru ce a fost pregatit termometrul?

Ce doi SS‑isti priveau la toate framantarile noastre cu o totala indiferenta:

— Daca mercurul va urca deasupra liniei rosii, a explicat unul din ei, e posibil ca obiectul sa explodeze.

— Esti nebun cu adevarat! a tipat Micutul, luand‑o din loc pentru a se pune la adapost. A depasit marcajul rosu de 15 minute.

Fara vorba, i‑am urmat cu totii exemplul.

SS‑isti au ridicat doar din umeri, vazandu‑ne agitati.

— Foarte probabil, dar nu prea awem mult timp, zise unul din ei. Nu vreti un paharel inainte de sosirea yankeilor?

Si am baut, dar fara sa ne zboare capetele de pe umeri. Am ramas prudenti la adapost pana ce a trecut pericolul si mixtura a fost gata pentru consm. Luand in considerare comportamentul nostru, cred ca a fost generos din partea celor doi bucatari sa ne lase nu numai sa gustam bautura, dar chiar sa‑i ajutam sa o termine. Dupa un timp eram gata sa ne riscam de buna voie capetele ca sa preparam al doilea lot, dar am fost intrerupti de Micutul care ne‑a invitat sa privim spre campul de sfecla.

— Vin eliberatorii! Cu siguranta ca yankeii au un nas fin pentru a mirosi bautura

Am sarit in sus cuprinsi de panica, dar erau numai doi americani ce paseau cu nepasare prin noroi si nu s‑au aratat deloc surprinsi de prezenta noastra.

— Ar trebui sa‑i capturam, a spus Batranul.

— Glumesti! a protestat Porta. Cine vrea sa munceasca dupa ce a tras la masea?

Nimeni nu dorea, dar o anumita nebunie ne reamintea ca inca e razboi. Plini de bautura si nesiguri de picioarele noastre, ne‑am ascuns intr‑un tufis, asteptand ca cei doi americani suspecti sa se apropie. Unul era caporal, celalalt un civil. Veneau razand si vorbind si au sarit santul pe care il sapasem noi mai devreme. Cu nepasa­re, am iesit usor din ascunzis si i‑am abordat:

— Sunteti arestati! a strigat Heide.

Au tresarit brusc, ca si cum o grenada se indrepta spre ei.

— Ce dracu faceti aici? m a intrebat caporalul.

— Luam aer, a spus Porta. Ai ceva impotriva?

— Formidabil! Ne‑au spus ca nu sunt nemti in aceasta regiune.

— Va pot spune orice, daca asta ii face fericiti.

— Luati loc si faceti‑va comozi, ca acasa, a spus Barcelona. Mai avem pe plita ceva rachiu.

Cei doi SS‑isti, pierzand complet interesul pentru discutie, pu­sesera o alta mixtura la fiert. Supravegheam termometrul cu mai multa atentie de data aceasta, acompaniind cu strigate orice ridicare a mercurului cu un grad.

— Prietenii vostri trebuie sa fie pe‑aproape, a fost de parere Heide.

— Prieteni! a strigat caporalul, cu o furie subita. Nu‑mi pomeni de adunatura aia de rahatii.

Nu ne‑am dat seama niciodata de unde erau, nici de ce se faceau vinovati. Toata chestia parea sa tina, intr‑un fel nepatruns si com­plicat, de locul lor de bastina. Am inteles ca civilul si caporalul erau din Georgia, in timp ce asa‑zisii prieteni erau din New‑York.

— Imi place mai mult un nemtoi mizerabil decat un blestemat de new‑yorkez, a afirmat civilul.

I‑am multumit calduros si simteam chiar o inclinatie agreabila fata de persoana lui.

— Cei din New York sunt niste cretini blestemati! a strigat.

Intre timp mismasul de fructe era gata si inca o data eram toti in cei mai buni termeni. Doua ore mai tarziu sedeam unul in bratele celuilalt si ne linguseam unul pe altul.

— Unde o sa te duci — cand o sa sarim pe tine? a intrebat Porta, holband doi ochi de bufnita, datorita efortului pe care il facea ca sa pronunte fiecare cuvant.

Caporalul si‑a indreptat privirea spre civil, cautand un spri­jin.

— Unde o sa mergem?

Civilul a ridicat din umeri.

— Nu stiu. N‑am stiut ca trebuie sa mergem undeva.

— Ai dreptate. Nu putem sa mergem nicaieri. Suntem pierduti.

Porta a scos un ragait de simpatie.

— Nu e greu sa te pierzi in tara asta blestemata. Toate drumurile seamana intre ele.

— Mizerabilul asta de gard viu m‑a incurcat. Cum dracu sa deosebesti un nenorocit de gard de altul?

— Hei! a spus civilul deodata. Cum se face ca nu suntem inca morti?

Caporalul si‑a scarpinat scafarlia chiluga.

— Nu stiu. Mi s‑a spus intotdeauna ca afurisitii de nemti nu iau niciodata prizonieri.

— Si noua ni s‑a spus ca bastarzii de yankei fac la fel, a replicat Barcelona.

— E o minciuna nenorocita.

— Stii ce am vazut intr‑o zi, din intamplare? a intrebat, pro­vocator Barcelona. Unul din Churchill‑urile voastre avea un soldat german legat de turela cu sarma ghimpata. Sa fiu al naibii daca pot spune ca asta e luare de prizonieri.

— Sa‑ti spun ceva? a replicat cu convingere caporalul. Fac pariu cu tine pe orice suma ca echipajul tancului era o adunatura de perversi nenorociti din New‑York!

Deodata am auzit pasi care se apropiau: locotenentul Löwe. I‑am facut semn in graba lui Porta, care fara ceremonie, i‑a impins pe cei doi americani in sant. Batranul s‑a leganat pe picioare si a ramas in pozitie de drepti cu efort vadit.

— Nimic de raportat, domnule.

Vocea lui parea plina de sinceritate; fata era deschisa si amabila.

Sa instalezi grupul nostru in sat. Un singur om de paza cu o mitraliera va fi o garda suficienta pentru la noapte. Va sfatuiesc sa dormiti bine si — Löwe s‑a oprit dilatandu‑si narile — Feldwebel Beier, miroase a alcool.

Unul din SS‑isti, fara indoiala cu intentii bune, s‑a apropiat de Löwe cu o cutie de conserva plina cu rachiu.

— Doriti sa incercati, domnule? E vin de fructe salbatice.

— Vin de fructe salbatice? a spus Löwe, fulgerand cu privirea porcaria neagra si lipicioasa din cutie. Pentru mine arata mai mult a ulei de masina.

— Dar, dar la gust e in regula, domnule.

Löwe privea omul cu suspiciune.

— Esti beat! Si‑a rotit privirea spre noi. Sunteti toti beti. In pozitie de drepti imediat Compania a doua prezentati arm'!

Nu mai e nevoie sa spun ca ordinul ne depasea. Cu mare greutate ne‑am ridicat in picioare, sprijinindu‑ne unul pe celalalt, cu o in­stabilitate la fel de fragila ca si un castel din carti de joc. Gregor era intr‑o stare de betie cumplita si nu putea sa deschida nici macar ochii. Locotenentul Löwe trecea printr‑o alta stare de furie. In ge­neral, presupun ca era justificata.

— Adunatura de imbecili betivi! Priviti‑va — sunteti intr‑un hal de betie de nu va mai tin nici picioarele. Ce Dumnezeu, nu puteti fi lasati nici macar cateva ore fara sa deveniti animale? Isuse Cris­toase, ar trebui sa fiti inchisi intr‑o casa pentru dementi crimi­nali, absolut toti, betivanilor!

S‑a indreptat spre Gregor si i‑a dat un bobarnac in piept. Gregor s‑a prabusit imediat la pamant, zacand acolo ca un cadavru, cu picioarele tepene intinse inaintea Iui.

— Priviti‑i! mormai Löwe, devenind foarte nervos acum ca isi dovedise invinuirile. Ce dracu ati fi facut daca aparea pe neasteptate inamicul?

— Impuscai‑i, a spus Micutul, incercand sa fie convingator.

— Tine‑ti gura, Kreutzfeld! si in plus ce ati fi avut de spus daca maiorul Hinka s‑ar fi hotarat sa vina asa, deodata, in inspec­tie?

— Capatana, a spus Micutul.

Nu cred ca intentiona sa fie comic! Era atat de beat incat pentru el era fara indoiala o remarca potrivita pentru a saluta un superior cu ocazia unui tur de inspectie. Löwe, totusi, a considerat‑o ca o pura obraznicie. S‑a indreptat spre Micutul, care acum intr‑o con­fuzie totala, si‑a aruncat arma la pamant.

— Dumnezeule din Ceruri! a urlat Löwe, care tremura de manie. S‑a intors furios spre Batran. Feldwebel Beier, asta este grupa cea mai indisciplinata din toata compania si te consider responsabil. Trezeste‑ti oamenii imediat. Putin imi pasa cum o sa faci, nu‑mi pasa daca ai sa alergi toata noaptea in sus si in jos, prin sfecla asta afurisita, dar daca in jumatate de ora un singur om va mai fi beat, am sa va pedepsesc pe toti!

S‑a indreptat semet, cu spatele teapan si capul in sus. Micutul a suspinat cu pasiune:

— N‑am impresia ca ne mai iubeste, a spus el.

— Cine poate sa‑l invinuiasca, a replicat cu tafna Batranul.

S‑a aplecat peste Gregor, care parea inconstient inca si a inceput sa‑i palmuiasca obrajii si sa‑i dea castane in teasta.

Porta, care se facuse aproape nevazut in timpul tiradei locotenen­tului, a aparut acum din umbra unei case aducand triumfator un banjo si un acordeon.

— Am gasit o orchestra, a strigat el.

— Arunca‑le dracului! a spus iritat Batranul. O sa incepeti sa cantati si o sa fiti auziti de la 50 de kilometri, si va avertizez ca inca un bucluc in aceasta grupa si o sa va pedepsesc cu 3 zile la racoare cand o sa ne intoarcem inapoi.

— Daca o sa ne mai intoarcem, a spus Porta, netulburat.

Americanii s‑au tarat afara din sant si priveau lung la silueta lui Löwe care se indeparta.

— Cred ca se poarta prea aspru cu voi, a spus cu simpatie ca­poralul.

A luat banjoul de la Porta si a zdranganit cateva coarde. Bar­celona a apucat imediat acordeonul, Porta si‑a scos fluierul si Mi­cutul o muzicuta.

— Dumnezeule, a spus Batranul. Nu invatati niciodata nimic

— Prea batran ca sa se mai obisnuiasca acum cu lucruri noi, a spus Porta. Hai sa incercam „Cei trei crini' Gata? Unu, doi, trei, si

Drei Lilien, drei Lilien,

Die Pflanzt'ich auf mein grab

Trei crini, trei crini albi,

O sa va rasadesc pe mormantul meu

Departe, la distanta, o baterie de artilerie a intrat in actiu­ne, ca un fel de raspuns la cantecul nostru. Priveam urmele lu­minoase ale rachetelor, care se indreptau fara indoiala spre Caen. Cateva secunde mai tarziu am auzit exploziile. S‑a luminat intreg cerul, si vazduhul era plin de srapnele. Porta, cu fluierul la buze, dansa plin de veselie in jurul santului, ca o creatura salbatica celebrand un ritual de vara. Ceilalti, mai prudenti, s‑au ascuns. Civilul american se trantise la pamant, Barcelona isi bagase capul intr‑o gramada de ingrasamant de camp, Winther, unul din SS‑isti, incerca sa gaseasca adapost intr‑un cotet de gaini si era acum prins in usa, jumatate inauntru si jumatate afara. A fost eliberat de Micutul, care l‑a tras de unul din picioare distrugand astfel intreaga sandrama, care era destul de subreda. Pasarile zburau isterice in toate directiile, neintelegand ce se intampla

— Ce dracu faceti aici?

Era iarasi locotenentul Löwe. M‑am tarat tremurand sub o gra­mada de saci goi si ma rugam sa devin invizibil. Porta dansa inca si canta din fluier si acum i se alaturase si caporalul american si Micutul, cu banjoul si muzicuta, dantuind in jurul santului.

— Ce‑i cu yankeul asta? a intrebat locotenentul.

Se lupta sa‑si faca drum printre gainile innebunite, dar inainte de a ajunge prea departe situatia s‑a inrautatit brusc si incredi­bil. Rafale de focuri de mitraliera strabateau noaptea. Am simtit cateva gloante sfasiind sacii de langa mine si in panica m‑am repezit spre ruinele cotetului de gaini. Chiar in momentul acela, capora­lul american, rasucindu‑se in sant, a cazut cu un strigat puter­nic. Am vazut siluete alergand si am inteles plin de spaima ca englezii erau aproape deasupra noastra. Se vedeau baionetele stralucitoare si bratele lor deja ridicate, pregatite sa arunce grenade. Nu mai era necesar sa cauti adapost, fiecare om trebuia sa lupte corp la corp pentru el insusi.

Ne‑am aparat cu ce ne‑a cazut in mana, cutite, furci, lopeti, pumni goi. Era foarte greu, in invalmaseala, sa ai alt scop decat acela de a ramane in viata, dar am reusit luptand sa ajung la locul unde ascunsesem mitraliera. Micutul mi s‑a alaturat si impreuna ne‑am instalat acolo. La cativa pasi in fata noastra, l‑am vazut pe Winther oprindu‑se sa ridice o grenada care se rostogolea inocent spre noi. Inainte de a fi putut sa o arunce inapoi spre inamic, grenada i‑a explodat in fata. In secunda urmatoare, in locul grenadei de mana, se rostogolea spre noi capul lui Winther. Barcelona a primit un glont in plamanul drept si Gregor, gafaind, rasufland din greu si sangerand ca un porc din cauza unei gauri in cap, a reusit sa‑l traga in spatele M.G.‑ului. Desi eram ingrijorati de soarta lui Barcelona, nu am avut timp sa ne oprim si sa‑l intreba cum se simte. Viata lui si vietile noastre, viata intregii grupe depindea acum de mitraliera. Indata ce totul a fost pregatit, Micutul mi‑a strigat sa dau drumul focului. Nu‑mi era necesar un ordin de data aceasta.

Englezii erau victoriosi si realizau acest lucru, dar pentru mo­ment se retrageau in fata rafalei rapide a M.G.‑ului si am fost in stare sa‑i respingem, cu pierderi grele de oameni si echipament, putand astfel sa ne croim drum spre campul deschis.

Am ocupat o noua pozitie in niste ruine la cativa kilometri mai departe. Barcelona era inca in viata, dar starea lui era foarte proasta. Avea nevoie de urgenta de ingrijire medicala si, in timp ce i se asigura transportul ne‑am adunat in jurul targii si am inceput sa‑i oferim toate tigarile si toti banii pe care ii aveam la noi. Barcelona ofta nelinisti, slabit de pierderea de sange si ru­gandu‑ne sa nu‑l trimitem la spital.

— Drept cine ma luati? soptea el. Un tanc insangerat?

— Te comporti ca un copil, a spus cu severitate Löwe. Iti dai perfect seama ca acum spitalul este singurul loc pentru ti­ne. De ce nu multumesti astrelor tale norocoase ca mai esti inca in viata si poti sa astepti cu nerabdare o odihna lunga si placuta. Multi dintre noi ar fi fericiti sa fie acum in locul tau.

— O sa se termine razboiul pana ma intorc inapoi, s‑a plans el cu glasui slabit.

— Nu e asa un noroc grozav, a comentat Micutul.

Löwe a zambit.

— Nu fi ridicol, razboiul nu poate sa se termine fara tine. Iti spun eu, intr‑o luna ai sa fii inapoi. A cautat prin buznare si a gasit un pachet gol de tigari si o bricheta de aur. A intins bricheta, cu eroism. Ia asta. E o amuleta norocoasa. Sa ne vedem cu bine.

Singurul mijloc de transport disponibil era ceva ce aducea cu o motocicleta. L‑am infasurat cu pleduri si o foaie de cort, instalandu‑l in atas cat mai confortabil posibil, cu un pistol mitraliera pe genunchi, pentru cazul cand ar fi fost necesar si am ramas tristi, facand semne cu mana, in timp de el disparea in noapte.

— In regula, a spus Löwe, cu greutate. Sa ne adunam si sa vedem care ne sunt pierderile.

Fiecare comandant de grupa a facut numaratoarea si a raportat numarul de morti, raniti si disparuti. Cinci minute mai tarziu, dus­manul se arunca din nou asupra noastra. Porta isi potrivea binoclul la ochi. Un glonte i l‑a smuls din mana si el se uita cu stupefactie la fragmentele raspandite. Daca nu ar fi fost binoculul, Porta ar fi cu siguranta un om mort.

Trupele inamice se indreptau spre noi din doua directii deoda­ta. Eram fortati iarasi sa ne retragem. Mergeam cu greutate dupa restul grupei, M.G.‑ul dandu‑si toata silinta sa ma impiedice. Au fost momente cand am dorit sa nu fi fost servantul mitralior al com­paniei. Au fost momente cand am dorit ca un altul sa fi tras obiectul ucigator in fata focului inamic. O grenada de mana se rostogolea spre mine. Am lovi‑o cu piciorul, cu forta, si am avut satisfactia sa o vad explodand la picioarele a doi soldati imbracati in ka­ki. Trateaza‑i bine, bastarzii! Erau scutiti sa se mai lupte cu un M.G. blestemat de greu.

Am ajuns din urma restul oamenilor care se adapostisera in spatele unei movile de pamant. Locotenentul Löwe urla iarasi la ei pentru unele greseli sau abateri de la disciplina. Ii amenin­ta, probabil pentru a mia oara in ultimul timp, ca o sa‑i traga pe toti la raspundere. Parea ca Micutul a disparut, dar nimeni nu‑l vazuse cazand si Löwe, cunoscandu‑l bine, era inclinat sa crea­da ca nu se supusese ordinului de iesire la atac.

— Era aici putin mai inainte, a spus Batranul, pe un ton de aparare.

— Nu‑mi pasa unde a fost inainte! Vreau sa stiu unde este acum! Nu ai nici un control asupra grupei tale, Feldwebel Beier?

— Numai asupra unora, a spus Batranul. S‑a uitat cu severitate in directia lui Porta. Nu si asupra altora.

— Dupa parerea mea, toata grupa voastra trebuie trasa la ras­pundere.

Legionarul si‑a incovoiat umerii cu un aer blazat.



— Daca va amuza, a spus el si a plecat dezgustat.

— Ce‑ai spus? a urlat Löwe in urma lui. Indraznesti sa vorbesti in felul asta cu un ofiter, tu, sobolan francez.

Legionarul a arborat unul din zambetele sale pline de superiori­tate.

— Va cer scuze, domnule, a spus cu supunere.

Löwe s‑a intors spre mine:

— Ei? ai ceva de spus, Hassel?

— Ma gandeam ca o sa fiti multumit sa aflati ca am inca M.G.‑ul cu mine, domnule.

— Pentru Dumnezeu!

Locotenentul a ridicat un pumn strans de exasperare si s‑a de­partat din nou ca o furtuna. Restul noptii l‑am petrecut intr‑un calm relativ, netulburati nici de inamic, nici de ofiteri. Spre diminea­ta, a aparut si Micutul. Se indrepta spre noi fluierand, nepasator ca un drumet dupa o plimbare in revarsat de ziua. Sub fiecare brat avea cate o cutie mare cu gem. Ne‑am ridicat si il priveam cu gurile cascate. Cand era inca departe, a inceput sa strige spre noi.

— Ce v‑ati grabit asa cu totii? Trebuia sa mai intarziati putin. Mie mi‑a mers Am gasit 31 de dinti de aur! Era un sergent care avea toata dantura din materialul asta Trebuia sa fi fost acolo, era ceva de vazut!

— Impartim? a spus Porta, ochind plin de veselie cei doi saci umflati care atarnau de centura Micutului.

— Las‑o moarta, a spus Micutul, incheindu‑si cu prudenta nas­turii vestonului.

Am avut timp numai pentru o cafea bauta la repezeala si putina paine cu gem inainte de sosirea unor noi ordine. Grupa a doua trebuia sa plece in recunoastere spre Nord‑Vest, in padurea de la Ceris. Regimentul vroia sa stie daca aceasta era sau nu in mainile inamicului. Ca prin minune nu ploua. Soarele era sus deasupra noastra inainte ca noi sa fi mers nu mai mult de o ora si cred ca in acel moment as fi preferat rapaiala obisnuita a ploii. Hainele care ti se imbiba in spate cu sudoare sunt mai rele decat cele udate de ploaie. Batranul a adoptat o pozitie hotarata fata de noi, ne‑a refuzat chiar si 5 minute pauza pana cand am ajuns la obiectiv. Am intrat in padure si am inceput sa ne miscam cu grija, avand armele pegatite pentru primul semnal de alarma. Deodata, departe din partea dreapta, se auzira sunete inconfundabile de activitate umana. Batranul a ridicat o mana. Ascultam, dar nu ne puteam da seama ce se intampla. Am inaintat in liniste si ne‑am oprit uimiti de privelistea cu care ochii nostri se intalneau. Am vazut cativa oa­meni in uniforme de yankei lucrand ocupati printre rezervoare de benzina si mormane de grenade. Patru camioane erau stationate avand fiecare atasata o remorca plina cu lazi cu munitii.

— Drace! a spus Porta. E un depozit de arme.

— Ce face? am suierat eu printre dinti.

— Asteptam sa vedem ce se intampla. Nici nu stim cati sunt de multi.

— Daca sunt numai astia sase, ar trebui sa‑i atacam chiar acum, ne‑a indemnat Porta, saltandu‑si mitraliera.

— Nu‑mi pasa chiar daca sunt 66, a spus Micutul cu setea lui obisnuita de sange.

— Pune‑l la loc! s‑a repezit Legionarul, smucind bratul Micutu­lui, care isi cauta pistolul.

Unul dintre americani isi parasi camarazii indreptandu‑se in directia noastra. Parea ca nu ne‑a observat si era preocupat de copaci pentru un motiv care il interesa numai pe el. Alaturi de mine, am simtit ca Legionarul isi incordase muschii, gata pentru actiune. Omul n‑a avut timp nici macar sa tipe inainte ca Legionarul, practicand talentul din anii petrecuti in Legiunea straina, sa‑i fi pus un brat in jurul gatului si un cutit in spate. Cei cinci oameni care mai ramasesera erau ocupati sa incarce rezervoare de benzina pe una din remorci. Batranul si‑a intors capul spre noi. Ne‑am tarat incet inainte, miscandu‑ne cu prudenta prin fata luminisului, punand fiecare picior asa cum ne invatase Legionarul. Unul din oameni a intors capul in ultimul moment. Ceilalti au fost luati prin sur­prindere. Am sarit inainte ca panterele si i‑am redus la tacere inainte ca ei sa‑si fi dat seama ce li se intampla. Era o arta pe care o castigasem, din necesitate, in Rusia.

Batranul s‑a uitat in jur si si‑a indreptat degetul spre o cladire lunga si joasa, din prefabricate. Ne‑am tarat pana la ea si cu multa grija ne‑am uitat pe fereastra. Inauntru, oamenii sedeau la doua mese mari luandu‑si micul dejun. Legionarul si Micutul au plecat in directii opuse sa se ocupe de ei. Noi am pregatit grenadele de mana.

A urmat o serie de explozii. Oamenii asezati in jurul mesei zburau prin aer si apoi cadeau cu nasurile in cutiile de conserve. I‑am vazut pe Micutul si pe Legionarul, dand buzna prin usa de la ex­tremitatea indepartata a baracii, cu un grup speriat de oameni iesiti din dus, infasurati cu prosoape in jurul soldurilor. Erau urmariti de mitraliera Legionarului si la un semnal al Batranului am tras in sus si ne‑am facut intrarea prin fereastra.

— E in regula, opriti focul! E prea multa benzina in locul asta dupa gustul meu.

— Veniti aici sa luati gansacul, a zbierat Micutul, care deschisese o alta usa si gasise in spatele ei un dulap cu provizii.

— Haleala! a urlat Porta, pregatind o saritura asupra ei.

Batranul a incercat sa ne opreasca, dar era prea tarziu. Micutul deschisese deja prima sticla de whisky; Porta isi bagase deja baioneta in prima cutie de ananas.

— Lasati toate la locul lor! a mormait Batranul.

— Fie‑ti mila, a spus Gregor. N‑am vazut atata mancare de cand sunt eu. Grabindu‑se sa se alature celor doi rebeli, a scos un tipat de bucurie. Sampanie!

Intr‑adevar, era prea mult. Am inaintat cu ceilalti si am smuls o sticla. Pe jos pluteau dopuri saltand vesele pe o mare de sampanie. In timp ce noi beam, Porta isi umplea febril o farfurie cu tot ce‑i cadea in mana si era comestibil: carne conservata de vita, chif­tele din carne, cartofi, rosii, sunca, oua, unt, branza

— De ce nu m‑am nascut yankeu? Examina si invartea fericit mancarea cu o lingura de lemn.

Batranul a facut un gest de indignare, dar Micutul parea sa fie de aceeasi parere cu Porta. Gasise o tunica americana pe spatarul unui scaun si se chinuia sa intre in ea, rupand astfel toate cusaturi­le. Un dop de sampanie l‑a lovit obraznic in ceafa.

— Sunteti morti, sunteti morti! canta Heide ametit de bautura si amintindu‑si de zilele tineretii.

Chicotea prosteste in timp ce Micutul a azvarlit spre el o sticla goala.

Aerul a fost indata plin de rachete zburatoare din pluta.

— Incetati cu prostiile si veniti sa mancati! a urlat Porta ca sa acopere galagia.

Era ca intr‑un minunat vis bahic. Numai printr‑o minune mai era realitate.

— Ce pacat ca lipseste nebunul ala batran, am murmurat eu gandindu‑ma la Barcelona si imi turnam incet sampanie in ureche in loc de gura.

— Va avertizez, a spus Batranul cu toata seriozitatea. Neg orice fel de responsabilitate pentru acest desfrau. Ati fost impotriva mea pe fata, cu armele in mana. S‑a clatinat si a incercat sa pretinda ca nu a facut‑o. Va avertizez, a repetat. Am consemnat totul in carnet.

— O rezolvam cu usurinta, a spus Porta. A apucat carnetul si l‑a aruncat fara sa clipeasca in ceainic. Ia un alt pahar cu sam­panie, o sa‑ti scoata din cap toate problemele.

Micutul zambea tuturor plin de fericire. Fata ii stralucea de gra­sime si bunavointa.

— Adolf n‑a oferit nimanui un ospat ca asta. Am sa scriu dom­nului Eisenhower si sa‑l rog sa se alature gastii noastre.

Orgia a continuat. Vrand nevrand a luat parte si Batranul. Heide a descoperit un butoias de coniac si am baut in felul nostru, fleg­matic. Dupa asta ne‑a apucat cheful de joaca. Jocuri copilaresti, stupide, printre care si jocul de‑a capra. M‑am catarat intr‑un pom pretanzand — si fara indoiala crezand — ca eram o maimuta. Sin­gurele nuci de cocos pe care le‑am descoperit au fost grenadele de mana, asa ca le aruncam pe jos, dupa bunul meu plac. Datorita unui miracol nimeni n‑a fost omorat. Micutul si Porta au dat foc unui rezervor cu benzina si au inceput sa topaie inauntru si in afara flacarilor, pana cand Micutul s‑a asezat in mijlocul valvataii fiind aproape gata sa fie incinerat. Ne‑am repezit asupra lui cu extinctorul pe care l‑am folosit cu generozitate, asa ca pana la urma Micutul arata ca un urias om de zapada. Legionarul, izolat in felul lui, amesteca solemn toate combinatiile posibile de bautura, rom si coniac si whisky, rachiu si vodca si crema de menta, iar Gregor latra ca un caine la luna, punand piedica tuturor.

Deodata, din dreptul pomilor, s‑a auzit o voce foarte bine cu­noscuta.

— De data asta ati depasit orice masura. Unde este Feldwebel Beier?

Ne‑am oprit din dezmat si am ramas muti cand locotenentul Löwe a aparut ca un nor negru in ceata noastra, avand restul com­paniei in spatele lui.

— Unde este, a repetat el, cu severitate.

Dupa o lunga cautare l‑am descoperit pe Batran, cazut pe spate, sforaind ca un porc si cu o grenada in fiecare mana.

— A incercat sa ne opreasca, am spus cu, cu un vag sentiment de loialitate fata de Batran. Ne‑am impotrivit — ne‑am opus deschis, pe fata — cu armele in maini.

— A consemnat totul in carnet, a adaugat Heide cu solicitudine.

— Carnetul este in ceainic.

Gregor urla cu hohote de ras si a inceput din nou sa latre. Lo­cotenentul Löwe mormaia. Si‑a deschis gura si mormaia. Cuvintele nu‑i erau suficiente.

— Sst! ne‑a avertizat Batranul, deschizand in sfarsit ochii. O sa aduceti inamicul asupra noastra.

— Poftiti un exceptional à la Legiunea Straina, ne‑a oferit Mi­cutul.

El intindea un pahar continand Dumnezeu stie ce amestecuri de bautura. Locotenentul l‑a plesnit cu putere peste mana si lichidul i s‑a varsat peste uniforma.

— Vezi ce ai facut? a spus Micutul, incercand cu o bucata mur­dara de patura sa stearga uniforma locotenentului.

Se legana din cauza betiei si si‑a indepartat mainile ca sa‑si poata mentine echilibrul. Si ei si Löwe s‑au prabusit, stransi intr‑o imbratisare departe de a fi dragastoasa. Löwe, a fost primul care si‑a reluat pozitia verticala. Micutul s‑a ridicat cu greutate pe unul din picioare, incercand sa puna gre­utatea lui imensa in pozitie dreapta si Löwe i‑a dat un sut cu piciorul facandu‑l sa zboare doi metri.

— Are pantalonii sifonati, a observat Gregor, foarte solemn. In ce hal sunt

— Mai degraba murdari, i‑am replicat eu.

Micutul s‑a balabanit pe picioare, a cazut din nou peste locotenent si au disparut din nou in directia podelei intr‑o incurcatura agitata de brate si picioare incolacite.

— Priviti! a spus Heide cu repros. Un ofiter degradandu‑se in asa hal incat sa se ia la bataie chiar cu oamenii lui. Mi‑ar place sa aud ce‑ar spune o Curte Martiala despre acest lucru.

In timp ce locotenentul si Micutul se rostogoleau pe jos, unul in bratele celuilalt, restul companiei, cu chiote de desfatare, s‑a repezit la resturile pe care le lasasem noi in urma. Auzeam sunetul familiar si excitant al dopurilor de sampanie care pocneau, auzeam sticlele care erau sparte, auzeam zanganitul cutitelor si furculite­lor. Era clar, camarazii nostri nu voiau sa lipseasca de la os­pat. Am vazut pe unul dintre ei impuscand un butoi cu rom si sorbind lichidul cu aceeasi repeziciune cu care el se scurgea. O cutie cu rasol de vaca a zburat prin fereastra, urmata de o sticla goala de vodca.

Grupa a treia bombarda cu oua pe a patra. Am simtit aproape un sentiment de mila, privindu‑l pe locotenentul Löwe stand nea­jutorat in mijlocul nostru. Nu‑i purtam ranchiuna pentru ca era turbat pe noi.

— Nu am nimic impotriva dumneavoastra, domnule, am spus cu amabilitate. Stiu ca sunteti furios pe noi. Inteleg cum va simtiti.

Privirea pe care mi‑a intors‑o era una de ura curata. Am fost luat prin surprindere, trebuie sa recunosc, dar totusi am persis­tat.

— Daca ati lua putina bautura, domnule, v‑ati simti mai bine.

Löwe si‑a ridicat ambii pumni deasupra capului si a strigat:

— Vei fi spanzurat pentru asta! Toata banda asta blestemata va fi spanzurata!

Gregor s‑a repezit spre cel mai apropiat pom si agatandu‑se de o craca isi zvarlea picioarele in sus si in jos, trancanind ca o maimuta. Micutul a inceput sa‑l bombardeze cu pietre si eu, fiind putin gelos, pentru ca fusesem primul care jucase rolul maimu­tei, am facut un plonjon ca la rugby, incercand sa‑l dau jos. Am cazut toti trei pe pamant si am uitat pana si de existenta locotenentului Löwe.

Porta a fost cel care a provocat sfarsitul, anihiland explozia care plutea deasupra capetelor noastre. Sigur a lost Porta cel care con­ducea nebuneste un buldozer si a facut ca intreaga baraca din pre­fabricate sa se prabuseasca.

L‑am auzit pe locotenentul Löwe care isi scotea capul de sub daramaturi si am prins cuvintele „pradare si hotie'. L‑am auzit pe Porta ragaind ca un magar si declarand ca este membru al armatei americane si e convins ca sunt nemti pe camp. Dupa aceea am ajuns cu capul in cizma cuiva si nu am mai stiut nimic pana cand am fost aruncat de o explozie care a zguduit pamantul si am descoperit ca intrega tabara era in flacari. Considerand ca 99 la suta din Com­panie era aproape total inconstienta din cauza bauturii, e fara in­doiala important de spus pentru instruirea armatei ca nici o viata nu a fost pierduta, nici un singur om ranit, in afara de cativa ochi invinetiti si cativa dinti rupti, urmari inevitabile ale oricarei orgii de acest fel.

— N‑a fost un chef rau, a spus Micutul, cand ne intorceam catre baza. O sa mai facem si alta data!

CAPITOLUL OPT

In birourile Gestapoului de pe bulevardul Foch, comisarul Hel­muth Bernhard proceda la interogatoriul jurnalistului Pierre Bros­solette. Brossolette fusese prins pe o plaja din Normadia, incercand sa ajunga in Anglia, unde urma sa dezvaluie planurile pentru in­surectia Parisului. Helmuth Bernhard era doar ultimul dintr‑un sir lung de anchetatori.

Gestapoul cunostea deja intentia lui Brossolette de a ajunge in Anglia, insa ceea ce vroiau sa afle era numele colaboratorilor lui si lucrau in acest scop cu toata brutalitatea obisnuita si plini de zel.

Bernhard era mai subtil in metode decat predecesorii lui si, in orice caz, in momentul cand Brossolette a ajuns in grija lui, era absolut vadit ca orice tortura fizica l‑ar fi omorat inainte de a le putea fi de folos. Deja ii sfaramasera picioarele in multe locuri, astfel ca acum putea numai sa se tarasca pe jos, in chinuri, spri­jinindu‑se in maini si coate. Bernhard, observandu‑l cu un ochi ex­perimentat, a hotarat ca era pregatit momentul pentru o forma mai rafinata de convingere. Aplicand tratamentul cuvenit, omul nu va mai opune rezistenta.

Din nefericire pentru Bernhard, Brosselette era si el constient ca era aproape de sfarsitul resurselor sale fizice. Intr‑un gest final de sfidare a reusit sa se arunce de la fereastra unui etaj superior, intr‑un moment de neatentie a paznicilor. Caderea a fost intrerupta la jumatatea drumului de un balcon de piatra. Paznicii s‑au grabit sa puna mana pe el, dar n‑au reusit decat sa‑l vada sarind de pe balcon pe terenul din curte. Era mort inainte ca ei sa reuseasca sa‑l captureze din nou. In noaptea aceea, opt ostatici au fost im­puscati ca masura de represalii.

GENERALUL VON CHOLTITZ IL VIZITEAZA PE HIMMLER

Reichsführer‑ul SS Heinrich Himmler se instalase impreuna cu statul lui major intr‑un castel nu departe de Salzburg.

Soldati SS, inalti si sobri, asigurau o garda calare zi si noapte in jurul perimetrului. Erau din compania SS speciala a lui Himmler, Panzerii fanatici din Divizia Totenkopf — singura divizie SS care purta pe guler capul de mort brodat cu matase.

Divizia fusese infiintata in urma cu 10 ani si in aceasta perioada patru ofiteri comandanti, cazand in dizgratia Reichsführer‑ului, dis­parusera fara urme.

Divizia T primea ordine direct din partea lui Himmler si trebuia sa se supuna numai lui. De aceea, Hitler ii ura si nu avea incredere in ei.

Trei vehicule mari cu ofiteri de stat major stationau in fata in­trarii in castel. Un general dintr‑o divizie de infanterie urca incet si greoi scarile, unde a fost asteptat si eliberat prompt de servieta de catre un Sturmbannführer.

— Regret acest lucru domnule, a spus ceremonios SS‑istul. Or­dine noi, stiti din 12 iulie Chiar si maresalul Reichului trebuie sa se supuna!

— Poate vrei sa‑mi iei si revolverul, a sugerat caustic qeneralul.

— Nu, puteti sa‑l pastrati, domnule Va rog sa ma urmati.

Vizitatorul a fost condus in biroul somptuos al Reichsfiihrer‑ului, unde cei doi s‑au salutat conform reglementarii din 20 iulie.

— Generalul Dietrich von Choltitz, domnule, a anuntat Sturm­bannführer‑ul. A venit sa‑si prezinte informarea.

— A, da. Himmler s‑a ridicat de pe scaun, primindu‑l cu o stran­gere de mana. Considera‑te bine venit, generale. Sunt incantat sa te cunosc. Imi permiti sa te felicit pentru promovare? De la lo­cotenent‑colonel la general in trei ani! Nu e rau. Nu e rau deloc. Nici chiar ofiterii nostri SS nu avanseaza in acest ritm.

Generalul von Choltitz a zambit vag in semn de apreciere a laudei Reichsführer‑ului. Himmler l‑a luat confidential de brat.

— Spune‑mi, cum merg treburile la Paris? Reusesti sa‑i tii in frau pe francezi?

— Ma descurc, a spus cu severitate von Choltitz.

— E o munca dificila, a incuviintat Himmler pe un ton de in­curajare, apoi a aratat cu degetul spre crucea pe care von Choltitz o purta la gat. O amintire de la Rotterdam, am ghicit?

— O amintire de la Rotterdam da.

Himmler a ras.

— 18 mai 1940.

— Aveti o memorie remarcabila, Reichsführer.

— Ai dreptate. Este necesara cand ai un post ca al meu.

Himmler s‑a indreptat spre birou, care era plin cu mormane de hartii, pliante si cutii pline de documente.

— Dupa cum vezi, nu sunt lipsit de excercitiu mintal. Munca se ingramadeste in fiecare zi. Se intampla acelasi lucru de cand am inceput sa ma ocup de problemele care tin de Interne. Suntem inconjurati de dusmani si tradatori! Dusmani si tradatori! Ce ai face cu asta?

I‑a intins un document, pe care von Choltitz l‑a primit calm si l‑a citit fara sa arate nici un fel de emotie.

„In numele poporului german, doamna Elfriede Scholtz, nascuta Remarque, este acuzata de urmatoarele:

Ca a avut idei defetiste pe o perioada de luni de zile, cerand indepartarea Führer‑ului, declarand ca soldatii nostri nu mai sunt decat hrana pentru tun, etc Ca a facut propaganda fanatica im­potriva celui de al Treilea Rreich. Persoana care a denuntat‑o si care este de fapt fosta ei proprietareasa, adauga informatia ca doam­na Scholtz n‑a crezut niciodata in victoria finala si a spus acest lucru in multe imprejurari. Doamna Scholtz se spune ca a fost mult influentata de cartea fratelui ei, Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest'. Acest lucru trebuie considerat numai ca o circumstanta moderata, deoarece dupa propria declaratie a acu­zatei nu si‑a vazut fratele de treisprezece ani.'

Generalul von Choltitz a inapoiat documentul, fara sa faca vreun comentariu. Himmler l‑a aruncat furios pe birou.

— Moartea e o pedeapsa prea blanda pentru astfel de oameni!

Cauta printre hartii un alt exemplu pe care sa‑l arate generalului, cand privirea i‑a fost atrasa de un document marcat Strict se­cret, l‑a luat si l‑a parcurs incruntandu‑si sprancenele. Era o lista detaliata, un fel de inventar cu toate ceasurile, bratarile, stilouri­le, ochelarii, inelele, cronometrele care fusesera colectate in lagarele de exterminare. Himmler si‑a dres glasul, a impaturit cu grija do­cumentul in trei si l‑a ascuns intr‑un sertar. Era o informare pe care nu dorea sa o arate lui von Choltitz, indiferent de cat de rapida fusese avansarea lui.

— Generale, spuse Himmler cu gravitate, dupa cum ti s‑a spus deja la Wolfsschanze, F hrer‑ul doreste ca Parisul sa fie ras de pe suprafata pamantului. Te‑am chemat aici ca sa te intreb de ce nu ai executat inca ordinul Agentii mei imi spun ca viata isi ur­meaza cursul normal la Paris, cu exceptia a doua mici episoade — pot sa le spun astfel? — care pot fi lasate la usa asa‑zisei Miscari de Rezistenta.

Von Choltitz a ridicat din umeri aproape imperceptibil.

Reichsführer, nu am nici arme si nici oameni suficienti. Tu­nurile grele nu au sosit si nimeni nu stie unde sunt Si in plus n‑am primit inca unitatile noi care mi‑au fost promise.

— O sa ai tot ce iti trebuie, a spus Himmler cu maretie. Sunt pe cale sa reconstitui doua regimente inarmate cu rachete. Thor si Gamma sunt pe cale sa soseasca si s‑a dat deja ordin lui Model sa‑ti trimita un regiment de tancuri Z.B.V., sunt extraordinare, pot sa‑ti garantez! Vor face tot ce vrei si vor merge oriunde do­resti Ma bizui pe tine, Choltitz, suta la suta si sunt putini ofiteri carora le‑as putea spune acest lucru. Sper sa te vad curand in uni­forma de Obergruppenführer!

La masa, in seara aceea, von Choltitz s‑a gasit plasat la dreapta lui Himmler: superba argintarie provenea de la Curtea Regala a Romaniei, dar comparativ cu ea meniul era spartan si fetele ofiterilor tradau clar ca se gandeau la acest lucru. Himmler insusi hotara care din oaspeti va primi o a doua portie de mancare. Un general de cavalerie, gras, caruia ii fusese permisa numai o portie anemica de mancare, fusese auzit exprimandu‑si regretele de a fi obligat sa renunte la placerea propriei sale mese pentru onoarea neindoielnica, dar mai ales placerea indoielnica de a fi invitatul lui Himmler. Un maior si‑a scos trabucul din buzunar si il tinea cu patima sub nari, dar o privire taioasa din partea gazdei l‑a determinat imediat sa‑l puna la loc. Himmler ura tutunul. Cafeaua (surogat) a fost servita in camera de alaturi. Cate o ceasca pentru fiecare si numai privilegiatul avea dreptul si la un pahar de coniac. Dupa ce s‑au sculat de la masa, Reichsfürer‑ul a facut un semn ca doreste sa schimbe cateva cuvinte cu un general caruia i se daduse ordinul de a se ocupa de miscarea subversiva din Iugoslavia.

— Oberführer Strauch, inteleg ca de curand ai acordat o sus­pendare de pedeapsa unui grup de muncitori din rezistenta inami­ca. Si asta pentru a doua oara de cand ai fost numit in acest post. Este a doua slabiciune nejustificata din partea ta. Pot sa aflu si eu care‑i explicatia?

— Reichsführer, grupul la care va referiti era format din sase femei si doi baieti in varsta de 12 ani.

— Dragul meu Strauch, m‑ai lasat complet fara grai. Nu sunt femeile si baietii la fel de capabili sa execute acte de sabotaj la fel ca si barbatii? In special cand stiu ca sunt obligati sa reuseasca.

Trebuie sa scapi de aceasta sensibilitate! Nu‑mi pasa cine sunt, bar­bati, femei sau copii, calugarite sau preoti sau sugari — daca in­draznesc sa ridice numai un deget impotriva noastra, rasuceste‑le gaturile! Ma intelegi?

A urmat un moment de pauza.

— Cati prizonieri ai in Belgrad?, a intrebat brusc Himmler.

Nenorocitul de Strauch isi privea varfurile cizmelor.

— Doua mii noua sute, Reichsfürer.

— Esti informat gresit, a spus sec Himmler. S‑ar parea ca stiu mai multe despre problemele tale decat stii tu Sunt exact 3218 prizonieri in Belgrad. Tribunalele tale rezolva numai cincizeci de cazuri pe zi. Va trebui sa dublezi numarul, cel putin.

Strauch a deschis gura sa protesteze, dar Himmler l‑a intre­rupt.

— Daca iti lipsesc judecatorii, recruteaza mai multi. Ia‑i cu forta de pe strada, daca e necesar Nu trebuie sa aiba nici o califica­re, pentru Dumnezeu! Aminteste‑ti, dragul meu Strauch, ca e ne­cesara o anumita asprime, daca vrem sa castigam acest razboi. Si il vom castiga, fara indoiala. Chiar si existenta noastra este in joc. Aliatii nu vor avea de ce sa fie iertatori si nu fac nici un secret din acest lucru. Sa‑ti amintesti aceste vorbe, in viitor, cand o sa fii tentat sa fii sentimental cu femeile si copiii.

Cand mai tarziu Himmler si von Choltitz s‑au intors in sala vasta de conferinte, un ofiter de serviciu s‑a prezentat cu o harta mare a Parisului pe care a intins‑o pe masa. Cei doi oameni s‑au aplecat asupra ei.

— Dupa parerea expertilor mei, a spus Himmler, orasul intreg ar putea fi paralizat prin distrugerea podurilor. Am reusit sa punem mana pe un raport vechi in care sunt indicate niste depozite de ar­mament care, din comoditate, au fost uitate. Am descoperit unul sau doua dintre ele si sigur ca vor avea importanta, dar pentru inceput trebuie sa facem tot ce este esential ca sa distrugem miscarea de rezistenta Esential, ai auzit? Dupa evrei, poporul francez este cel mai mare inamic al nostru. Si a fost asa de secole.

Himmler si‑a schimbat pozitia si stand drept langa masa, il privea pe von Choltitz.

— Noi stim ca in Paris sunt doua organizatii ale Rezistentei. Una comunista, condusa de un visator care se impopotoneaza cu uniforma si panglici pentru care nu are nici un drept. Oamenii mei s‑au ciocnit cu el de cateva ori. Apropo, comunistii sunt mult mai periculosi decat ceilalti din Rezistenta. Cealalta organizatie e sub comanda unui grup de intelectuali care pretind ca lucreaza pentru De Gaulle. Scopul nostru este sa instigam aceste doua grupe una impotriva celeilalte, sa‑i lasam sa se distruga si sa scapam de grija de a o face noi. M‑ai inteles?

— Desigur

— Bine De fapt, comunistii sunt deja la jumatate de drum. Ei nu pot suporta intelectualii si nu va trece mult timp ca sa se hotarasca sa faca treaba asta in locul nostru. O sa‑i folosim atata timp cat ne sunt necesari, apoi ii lichidam.

— Ce unitati o sa am la dispozitie? a intrebat cam nepoliticos von Choltitz.

Himmler l‑a privit lung.

— A, da unitatile tale O sa‑ti dau Divizia a 19‑a SS de Tancuri, „Letland' si Divizia a 20‑a SS de Tancuri, „Estland'. Pentru mo­ment, ambele se afla in Danemarca. In afara de acestea, o sa mai dispui de doua regimente de Feldgendarmerie din Polonia si Divizia a 35‑a SS de Polizei‑Grenadier. Expertii mei au calculat ca ti‑ar fi necesare aproximativ douasprezece zile sa minezi orasul. Pentru munca asta, o sa‑ti dau ingineri nin Divizia a 912‑a de Geniu si 27‑a „Panzer Z.B.V.' Cum ti se pare?

— Foarte bine, Reichsführer Cu conditia ca ei sa soseasca. Daca nu, regret, dar sarcina mea va fi imposibila.

— Generale von Choltitz nu‑mi vorbi despre lucruri imposibi­le. De doua ori in acest razboi ai facut lucruri imposibile, la Rot­terdam si la Sevastopol. Ce‑ai facut o data, inainte, poti sa mai faci. Aminteste‑ti ca ma bizui pe tine suta la suta.

Von Choltitz s‑a intors dezgustat si a inghitit discret un sedativ. Faptele lui glorioase anterioare ii atarnau de gat ca pietrele de moara. Prevedea ca ori de cate ori vor avea nevoie de „un om', el va fi acela, pe principiul ca a fost odata un vrajitor si ca daca facuse odata minuni, va putea sa le repete ori de cate ori va fi nevoie.

In mai 1940, locotenent‑colonelul von Choltitz primise comanda celui de‑al treilea batalion din Regimentul 16 Infanterie, in spatele tarmului neted al Olandei. Preluase comanda unor unitati de lupta din Divizia „Luftland' si incepuse lupta in regiunea Wodhaven‑Rot­terdam. Drumurile si podurile feroviare care faceau legatura cu Rotterdam au fost luate imediat, desi pretul a fost foarte ma­re: pentru fiecare metru castigat s‑a varsat un rau de sange. Saizeci si sapte la suta din ofiteri au fost pierduti. Dupa cinci zile de lupte grele, cand s‑a ajuns la final, saptezeci si cinci la suta din divizie cazuse. Olandezii au avut probabil pierderi similare sau chiar mai mari, dar generalul Lehmann a refuzat cu incapatanare sa capituleze. I‑au fost acordate trei zile pentru o capitulare neconditionata si la capatul acestui interval de timp, cand nu s‑a primit raspuns la mesaj, von Choltitz a stiut ca singura cale ramasa deschisa era bombardarea Rotterdamului.

Doua mii patru sute de bombe si bombe incendiare au fost lansate asupra orasului. Treizeci de mii de civili si‑au pierdut viata. Cand bombardamentul s‑a terminat, era exact ora 15.05, in afara ruinelor care continuau sa arda, resturile armatei olandeze veneau alergand cu baionetele pregatite, ca sa se razbune pe dusmanul care le dis­trusese orasul. A fost o rezistenta si glorioasa si neasteptata; o izbucnire subita de eroism salbatic nu numai din partea unui om, ci a sute de oameni.

Nemtii au fost luati prin surprindere. Un tanar locotenent olan­dez, ranit mortal, a reusit sa nimiceasca un grup intreg in lupta, inainte ca el insusi sa se fi prabusit si sa fi murit. Un baietandru recrut, de aproximativ optsprezece ani alerga cu un aruncator de flacari si a creat panica mare intre soldatii cu o experienta de cel putin zece ori mai mare decat a lui.

Din strazile pline de mine au aparut cateva tancuri olandeze care avansau pline de maretie. Armata germana a fost cuprinsa de panica. Oamenii sovaiau si se retrageau si atunci a fost momentul cand locotenent‑colonelul von Choltitz, cu toate ca pierduse in lupta toti ofiterii si jumatate din soldati, a fost vazut aruncan­du‑se in mijlocul haosului, holarat sa redea trupelor curajul care incepuse sa se ofileasca. Oameni gata de fuga erau impinsi inapoi in lupta. Altii isi recapatau increderea doar la vederea unui ofiter. Cu propriile lui maini, von Choltitz a ajutat la instalarea unei mi­traliere si a ramas acolo pana cand a vazut ca este corect manui­ta, alergand apoi sa dea ajutor in alt punct de lupta. A inaintat metru cu metru tragandu‑si oamenii cu el. A fost vazut distrugand un cuib inamic de mitraliere cu o ploaie de grenade si atat timp cat el era acolo, oamenii se dovedeau incapabili sa se retraga sau sa fuga.

Exact la doua ore dupa sfarsitul bombardamentului, generalul Lehmann a capitulat „pentru a evita mai departe o pierdere excesiva de vieti omenesti'. La ora 17 s‑a difuzat prin radio ordinul de incetare a focului si chiar in acel moment colonelul Scharoo s‑a prezentat locotenent‑colonelului von Choltitz la cartierul general temporar din Willemsbrucke. Von Choltitz a fost glacial si dis­tant. Cand, dupa cinci minute de conversatie, colonelul Scharoo i‑a intins mana, neamtul a refuzat sa dea mana cu el, in opinia sa, un ofiter care a capitulat nu mai merita sa fie tratat ca un ofiter.

In fruntea trupelor sale triumfatoare, von Choltitz a intrat in Rotterdam si a primit din partea orasului capitularea neconditionata. A fost primul guvernator german al Rotterdamului si s‑a purtat ca un conducator foarte sever. La 18 mai 1940, a primit Crucea de Fier din mainile Führer‑ului, personal.

Alte misiuni urgente il asteptau pe acest ofiter entuziast si le‑a acceptat pe toate, in felul lui rece si imperturbabil. Pe linia frontului Diviziei a 2‑a de Infanterie, vechiul lui regiment din Ol­denburg a pregatit atacul asupra Crimeei si nu a putut fi oprit decat de tunurile formidabile de la Sevastopol. Cuceritorului Rot­terdamului i se dadusera acum mijloace sa devina cuceritorul Se‑vastopolului mortierul de 60 cm Thor, care cantarea peste 120 tone; Gamma, de 43 cm, cantarind 140 tone si o baterie completa de 80 cm, fiecare tun avand 55 tone. Chiar inainte de a incepe lupta, Hitler mutase unul din steagurile mici si rosii pe harta din biroul sau, vrand sa demonstreze intregii lumi ca von Choltitz aproape cucerise ceea ce era cunoscuta atunci drept cea mai puternica for­tareata din lume. Von Choltitz a cucerit‑o la momentul potrivit. Atat orasul cat si fortareata au cazut dupa un bombardament care in mod sigur nu avea egal in istoria razboaielor.

Von Choltitz a primit multumirile Führer‑ului si radioul german i‑a trambitat numele zi si noapte ca sa fie auzit de concetatenii lui, desigur plini de recunostinta. Himmler i‑a oferit un post im­portant in SS, dar von Choltitz era prusac si a preferat Arma­ta. Himmler si‑a ascuns mania in spatele unui zambet fermecator de regret si von Choltitz a tasnit ca o cometa, depasindu‑l chiar pe Rommel, in cautarea gloriei.

Himmler a intors spatele atat hartii Parisului cat si musafirului sau, generalul von Choltitz. Spre deosebire de vizitatorul lui, el nu era inarmat, dar nu avea temeri ca generalul ar innebuni subit si ar atenta asupra vietii lui.

Himmler a desfacut o sticla de coniac si statea calm, cu paharul sub nari, savurand buchetul licorii.

Hartiile care aprobau promovarea generalului la gradul de Ober­gruppenführer in cadrul SS se aflau deja inchise intr‑un sertar al biroului sau. Aceasta trebuia sa fie recompensa lui dupa anihilarea totala a Parisului si de data asta nu mai putea sa refuze elegant, preferand Armata.

— Von Choltitz, a spus Himmler, intorcandu‑se incet spre el, sper ca nu ai indoieli asupra victoriei noastre finale? Te asi­gur ca, in acest caz, ele sunt prost motivate. Avem nevoie de inca doi ani. Sa ne agatam de aceasta lungime de timp — iti dai seama la fel ca si mine ca suntem capabili de asta — iti jur ca victoria va fi a noastra Acest ultim efort al Aliatilor, aceasta invazie din Normandia este ultima zvacnire a unui muribund. Crede‑ma, Choltitz, ei vor fi obligati sa scarpine fundul butoiului ca sa le iasa smecheria asta veche. Trebuie sa rezistam si pur si simplu nu le va ramane decat retragerea. Si‑au epuizat toate resursele, mizeaza totul pe spe­ranta ca noi vom ceda — desigur ca nu vom face acest lucru. Dar in acest timp, generale, cat noi vom ramane pe pozitii, trebuie sa fim duri, trebuie sa fim brutali. Trebuie sa fim inumani, daca e necesar distrugerea Parisului va fi dovada puterii noastre si o lovitura psihologica, din care inamicul nu‑si va reveni nicioda­ta Ma urmaresti?

Generalul von Choltitz a respirat adanc inainte de a raspunde.

— Reichsführer, permiteti‑mi sa accentuez ca Parisul nu este Rotterdam Parisul nu este Sevastopol. Daca il distrugem va fi o revolta mondiala — si Dumnezeu sa fie cu noi daca pierdem razboiul!

Un zambet intunecat de placere a aparut pe fata lui Himmler.

— Nero canta la scripca in timp ce Roma ardea. Si lumea inca mai vorbeste despre acest lucru. Intr‑o zi, dragul meu general, lumea va vorbi despre noi doi. Si dupa o mie de ani vor mai vorbi inca despre noi. O sa fim mai ceva decat Cezar si decat Atila al hunilor! Si daca, cu totul contrar asteptarilor mele, vom pierde batalia — cel putin o s‑o pierdem intr‑o aureola de glorie. Si‑a dat capul pe spate si a scos un hohot de ras, o rabufnire plina de incantare. Vor tremura oamenii in pantofi numai la auzul numelor noa­stre! Himmler si Cholittz! Vor plange copiii, vor tipa femeile si cei mai puternici oameni vor pali!

Vocea lui Himmler urla inainte, pregatind minunile de vitejie care vor uimi posteritatea. Von Choltitz a luat un alt calmant si l‑a intrerupt pe Himmler, riscand o admonestare:

— Ce se va intampla daca diviziile blindate ale lui Patton vor ajunge la Paris inainte ca eu sa am o sansa de distrugere a ora­sului?

— A! te gandestj la familia ta? Mi‑am dat seama ca ceva te framanta! Himmler a intins cordial mana si a strans cu putere cotul lui von Choltitz. Nu trebuie sa te temi pentru siguranta familiei, garantez eu personal pentru ea. Tine legatura cu Model si Hausser. Nu te necaji pentru von Rundstedt. Nu mai e decat o „femeie batrana'. In ce‑l priveste pe Speidel, el e deja cu un picior in Gemersheim[3].

— Gemersheim? Generalul Speidel?

Von Choltitz si‑a miscat capul cu mirare si Himmler i‑a raspuns cu un zambet plin de taina.

— Agentii mei sunt la curent, te asigur O sa lovim cand totul va fi pregatit cum se cuvine.

— Dar Speidel!

Himmler a zambit afectat. Von Chohitz a scos distant o tigara si a aprins‑o, fumul nesuferit plutea in rotocoale spre fata lui Him­mler.

— Va puteti bizui pe mine, a spus von Chohitz. Distrugerea Parisului va fi indeplinita imediat ce voi avea trupele si armamentul care mi‑au fost promise, dar pentru moment nu am oameni nici chiar sa apar Hotelul Meurice Mi s‑a spus ca as putea avea un regiment de tancuri grele. Din pacate ei nu mai au tancuri nici sa asigure o companie. Numarul lor exact este de sapte Panzer, toate intr‑o stare jalnica si total nepotrivite pentru o lupta impotriva catorva Tigers. In afara de asta, stocul nostru de munitii ajunge numai pentru douazeci de minute de lupta. Echipajele tancurilor se plimba acum la tara cu pusca pe umar. Nu doresc sa sfarsesc la Gemersheim sau sa fiu spanzurat la Plötenzee ca un criminal de rand, intelegeti, Reichsführer, dar daca nu primesc trupele ne­cesare si armamentul, nu garantez ca voi fi capabil sa indeplinesc ordinele in conditii mai mult decat satisfacatoare.

Himmler a aprobat cu gravitate, tinand o mana in dreptul gurii pentru a se apara de fumul tigarii.

— O sa ai tot ce‑ti trebuie, a spus el. Acum, hai sa ne intoarcem la harta si sa vedem in amanunt ce urmeaza sa fie distrus.

Pretutindeni in cel de‑al treilea Reich sunau telefoanele. In Jut­landa, unde era stationata Divizia a 9‑a SS de Panzergrenadier, numita „Letland', se ordonase regruparea lor. Sute de vehicule pa­raseau cantonamentul de la Boris. La Flensborg si la Neumunster au fost grupate sase sute de transportoare blindate de categorii diferite. Inginerii munceau toata noaptea pentru stabilirea itinerari­ilor. Nu fusese inca dat semnalul de plecare pentru diviziile blindate si rezultatul era o incurcatura monstruoasa de circulatie; Jutlanda devenise dintr‑o tabara militara enorma, un carambolaj urias. In mijlocul haosului, Divizia a 20‑a SS de Panzergrenadier, „Estland', careia i se ordonase directia Jutlanda, a primit contraor­dine de intoarcere inapoi. Obergruppenführer Wengler a dat o reprezentatie imitand remarcabil de bine pe cineva cu o criza de epilepsie. Oamenii lui ii urmareau admirativ scamatoriile si asteptau cu anticipatie injuraturile care cu siguranta trebuiau sa urmeze.

— Care e cretinul cu fundul afara care a gandit ca asa ceva e posibil? Cum dracu se poate presupune ca as putea intoarce pe drumurile astea asa de nenorocite!

— Nu stiu cum, da' stiu cine, a raspuns ofiterul de legatu­ra, stand amuzat pe motocicleta, cu picaturi de ploaie prelinse pe mantaua lui neagra, cretinul tau cu fundul afara nu e altul decat Reichsführer‑ul in persoana.

Wengler a scuipat si a injurat si iarasi a scuipat, in timp ce ofiterul de legatura se intorcea uruind pe un drum noroios, intr‑un dus de stropi negri.

— Bine! Ordin catre toti ofiterii comandanti: conduceti inapoi in directia Neumunster. Destinatia exacta nu este inca cunoscu­ta. Si sa nu dea dracul sa aveti nevoie de toata ziua pentru asta.

Ofiterii s‑au raspandit in toate directiile strigand ordinul.

Wengler supraveghea morocanos felul in care acesta era executat. Era unul dintre cei mai severi comandanti ai diviziilor blindate si avea putina rabdare in orice situatie care nu‑l situa direct in prima linie de lupta. Chiar in timpul cand el supraveghea executarea or­dinului, imaginea coloanei s‑a dezinteyrat, cu o viteza uluitoare, intr‑o stare de confuzie dementiala. Vehiculele intrau orbeste unele in altele, in santuri, in pomi, in garduri. Peste tot se tipa si injura. Cineva rostise cuvantul „sabotaj' si ideea s‑a fixat puternic in ca­petele majoritatii oamenilor ca un fapt dovedit.

Incet, foarte incet si foarte nesigur, coloana imensa se legana inainte, spre sud. Primele vehicule ajunsera la incrucisarea dru­murilor Handerslev‑Tender, cand situatia s‑a inrautatit irecuperabil.

Un Oberstabszahlmeister inocent s‑a apropiat cu coloana lui de munitii destinate bateriilor grele de coasta. Vehicului lui mic abia a scapat de o coliziune frontala cu un tanc. Masina a trecut cu abilitate in afara drumului, dar tancul a intrat in tancul vecin. A fost un zgomot oribil de frecare de senile, si ambele tancuri s‑au oprit trepidand. Strigatele de „sabotaj' care nu disparusera complet niciodata, au fost reluate si au atins apogeul, incat ne­norocitul de Oberstabszahlmeister a fost tras din masina, tintuit de un pom si impuscat pe loc. Era aproape sigur ca nenorocitul gresise drumul, dar daca a fost asa si‑a platit scump eroarea. Co­loana cu munitii nu a mai ajuns la bateriile de coasta. Au fost trimise in schimb diviziei de infanterie care era tinuta in rezerva la Fiona si cateva saptamani mai tarziu a fost o consternare imensa cand s‑a descoperit ca proiectilele de 21 cm nu pot fi potrivite in nici un fel tunurilor de camp de 10.5 cm. Si invers, bateriile de artilerie de pe falezele de coasta s‑au amuzat teribil cand tunurile de 21 cm au inceput sa scoata bombe de 10.5 cm.

— Sabotaj! urla un ofiter de stat major.

— Iarasi blestematii astia din Rezistenta! tipa un colonel, in pragul apoplexiei.

Pentru formalitate, cativa ostatici nenorociti au fost executati.

Cineva trebuia sa plateasca incompetenta unor ofiteri.

Era in zori cand primele vehicule, care conduceau coloana Diviziei a 20‑a blindate, au intrat in Neumunster. Abia atunci au aflat ca destinatia lor era Parisul si ca erau asteptati de urgenta. A fost o surpriza sa ajunga la Neumunster si sa descopere ca singura posibilitate de transport care ii astepta era o duzina de vagoane franceze de marfa din timpul venerabil al culegerii strugurilor. Dru­murile erau blocate pe distanta de kilometri de Divizia a 19‑a de Tancuri, aflata si ea in drum spre Neumunster. Iar Divizia a 233‑a venea acum in forta dinspre Est. Fiecare drum al Jutlandei era infundat pana la refuz cu tancuri si soldati si masini blinda­te. Totul era legat de Neumunster; totul era necesar la Paris si numai o duzina de vagoane franceze de marfa ca sa‑i ia.

— Sabotaj! au urlat cei trimisi de Reichsführer sa indeplineasca misiunea.

Au fost executati mai multi ostatici. Oficialii responsabili cu conducerea garii din Neumunster au fost executati. Doua divizii de blindate, 14.000 de vehicule si efectivul lor complet au pornit din Jutlanda cu douasprezece marfare franceze.

CAPITOLUL NOUA

De trei saptamani, un baiat de doisprezece ani, condamnat la moar­te, era retinut in inchisoarea de la Fresnes in asteptarea execu­tiei. Crima pentru care fusese inchis putea fi considerata nu mai mult decat un act de entuzi­asm copilaresc. Dar putea fi si un act de rezistenta impotriva dusmanului. Fireste ca nemtii au preferat sa creada in cea de a doua posibilitate. Baiatul furase un revolver de la un soldat german la coltul Bulevardului Saint‑Mi­chael cu Place de la Sor­bonne si pentru acest lucru trebuia sa moara.

Mama, innebunita, incercase tot ce era posibil ca sa fie anulata sentinta si in final ajunsese in audienta la cea mai mare autorita­te: generalul von Choltitz. Seful sau de cabinet, pe nume Schwanz, i‑a expus cazul. Nu a obtinut un succes mai mare decat s‑ar fi asteptat.

De ce vii la mine cu aceste banalitati?! a strigat, cuceritorul Rotterdamului si al Sevastopolului, aruncand suparat documentele pes­te birou. Sun retele speciale pentru acest gen de probleme: foloseste‑le! Daca baiatul a fost condamnat la moarte, probabil ca a existat o foarte buna motivare. Si oricum, am probleme de departe mai pre­sante pe care trebuie sa le rezolv. Ia‑le inapoi si nu‑mi irosi tim­pul.

Nu mai era nimeni la cine femeia ar fi putut cere ajutor si in ziua urmatoare un copil de doisprezece ani a murit in fata unui pluton de executie, la Vincennes. De ce ar fi fost impresionat un om de talia generalului von Choltitz de soarta unui copil? Nu era acesta drumul spre glorie sau celebritate. Posteritatea nu‑si va aminti de un general care a gratiat un copil de la pedeapsa capitala. In schimb, tine minte un general care a distrus unul dintre cele mai frumoase orase ale lumii

AR PUTEA FI SALVAT PARISUL?

Generalul von Choltitz s‑a intors la Paris. Orasul era sobru si mohorat; sub calmul aparent de viata linistita, o amenintare ascunsa plutea in aer. Numarul dezertarilor din armata germana atinsese pro­portii catastrofale. Ca atare, numarul represaliilor sporise. Intr‑o singura seara peste patruzeci de oameni suspectati de activitate pentru Rezistenta au fost dusi in fata plutonului de executie. Primii care au murit au fost comunistii.

Intr‑o dimineata, in zori, doi ofiteri din prima linie a frontului s‑au prezentat lui von Choltitz. Unul era general‑maior, purta un bandaj pe unul din ochi si uniforma neagra a trupelor de tan­curi; celalalt era un tanar capitan din trupele de geniu, expert in plasarea minelor. Indata dupa ce au intrat in biroul generalului, pe usa a fost agatata o inscriptie usor vizibila: „Intrarea strict interzi­sa.' In spatele usii se decidea viitorul Parisului.

In acelasi timp cu aceasta conferinta foarte secreta, o alta, chiar mai secreta, avea loc intr‑un apartament din Bulevardul Victor Hugo, intre un anume Hauptmann Bauer, un ofiter in serviciu! amiralului Canaris, si un diplomat care folosea pseudonimul 'Farin'. Hauptmann Bauer relata cu seriozitate diplomatului evenimentele, asa cum le va­zuse el si diplomatul asculta la fel de serios.

— Domnule Farin, a declarat ofiterul, vorbind soptit si foarte repede, tot orasul asta e pe cale sa devina scrum si fum. Totul se va prabusi in ruine daca nu se intampla ceva neasteptat care sa previna evenimentele. Este absolut necesar sa va duceti sa‑l vedeti pe von Choltitz inainte de a fi prea tarziu.

Diplomatul si‑a sters de pe frunte cateva perle discrete de trans­pirate, iar inainte de a raspunde a dat pe gat doua pahare de coniac.

— Cine este acest general von Choltitz? De unde a venit? De ce nu am auzit niciodata despre el?

— Ati auzit de el — probabil ca nu va amintiti numele. Ati auzit de Rotrerdam, banuiesc? Ati auzit de Sevastopol? Ei — a dat din cap cu severitate Hauptmann Bauer — acesta este generalul von Choltitz!

— Vrei sa spui

— Vreau sa spun ca acest om si‑a dat doctoratul in arta di­strugerii. Pentru care alt motiv presupuneti ca l‑au ales pentru aceasta munca? Apartine aceleiasi scoli ca si maresalul Model: su­punere oarba indiferent de impreiurari. Da‑i un topor si spune‑i sa‑si taie mana dreapta si o s‑o faca, cu conditia ca rangul tau sa fie mai mare decat al lui.

Diplomatul si‑a dres vocea inainte de a raspunde.

— Ce‑au avut de spus despre acest lucru in Bendlerstrasse?

— Nimic, in general.

— Atunci de ce De ce suntem noi de ce sunteti

Ochii lui Hauptmann scanteiau sub ochelarii fumurii.

— Singurul motiv pentru care ei nu vorbesc este ca acei putini care au mai ramas sunt ingrozitor de speriati ca sa mai deschida gura! Ceilalti s‑au dus.

— S‑au dus? Unde?

— In acelasi loc unde o sa merg si eu si dumneavoastra daca nu suntem prevazatori, la Plötenzee.

Diplomatul a ramas cu gura cascata.

— Spanzurati? a spus el ragusit.

— Bineinteles, spanzurati! Acum ascultati‑ma, domnule Fa­rin, si spuneti‑mi ce parere aveti in legatura cu acest fapt: un nou regiment de tancuri a sosit la Paris. Sunt stationati in baracile Prin­tului Eugen, din afara Versailles‑ului. Ofiterul comandant este ca­racteristic pentru tipul de om cu care trebuie sa tratam: un ge­neral‑maior, de doua ori retrogradat, comandand cel mai teribil grup de tancuri din lume. Si nu fac aceasta afirmatie cu usurinta. Va pot spune ca daca un singur cuvant ar ajunge la urechile celor de la Berlin, in sensul ca ei au fost implicati, amiralul Canaris ar dispare asa de repede ca nu o sa puteti vedea nici macar norul de praf.

— Deci ce sugerezi? a intrebat diplomatul cu nervozitate. Ce as putea face? Si oricum, de ce au fost adusi aici?

Bauer a ridicat din umeri.

— Poate fi ceva mai distructiv decat un tanc? In special un tanc din Divizia a 27‑a Z.B.V. Dati‑mi voie sa va spun ceva despre ei. Regimentul este format din sase batalioane sub comanda ge­neralului‑maior Mercedes. El insusi, dupa cum v‑am mai spus, a fost degradat de doua ori in timpul carierei lui militare. Oamenii aflati sub comanda lui au facut puscarie, o data sau de cateva ori in timpul armatei. Viol, talharie, omoruri, perversitati sexuale — numiti orice alta porcarie, ei au facut‑o Ei sunt, exprimandu‑ma moderat, o banda de brute total nedisciplinate Va imaginati ce s‑ar intampla daca vor fi lasati liberi pe stazile Parisului?

— Da.

— Un toptan de masacre.

— Da.

Farin s‑a dus spre fereastra cu un alt pahar cu coniac in mana. A stat un timp privind tacut jos in strada.

— O baie de sange, a spus in sfarsit. Ai dreptate, desigur, trebuie facut ceva ca sa prevenim masacrul.

— Ma bucur ca aveti aceeasi parere.

— Ce‑ar fi — Farin a ezitat — ce‑ar fi daca am ridica baricade? Priveste acolo, Hauptmann Bauer.

I‑a aratat, privind pe fereastra, un sergent de politie care patrula pe strada. Apararea Parisului — de ce nu? Politia ajutata de oameni din Rezistenta

— Sunt sigur ca s‑ar putea, domnule Farin. Dar in acelasi timp ma tem ca ne vom indrepta direct in mainile lui Hitler. Se intampla sa stiu ca un batalion din Brigada Dirlewanger, chiar in acest moment, se indreapta spre Paris. Fiecare om al acestei forte este un criminal caruia i s‑a suspendat pedeapsa — suspendare nu pentru ca li s‑a considerat cazul intr‑o noua lumina, dar pentru ca Führer‑ul a hotarat brusc ca si criminalii ar putea fi folosi­tori. Detin informatii ca au fost trimisi special ca sa provoace actiuni de tipul celor pe care le‑ati mentionat. Bauer si‑a clatinat capul cu regret. Politia si Rezistenta Este o idee ispititoare, dar cat timp vor putea tine piept puterii germane? Si cat de mare ar fi rezistenta pe care ei ar putea sa o opuna? Insuficienta, ma tem. Insuficienta.

— Atunci ce propui, Hauptmann?

— Dupa parerea mea, ne‑au ramas deschise numai doua cai de actiune. O cale este sa intarziem cat mai mult oamenii si vehiculele pe care le asteapta von Choltitz; cealalta este sa obtinem inaintarea diviziilor blindate americane spre Paris cat mai repede posibil.

Farin chibzuia asupra posibilitatilor de a pune in practica aces­te deziderate.

— Acum as fi vrut sa fiu la Londra!

— Va cred, a fost de acord Bauer, zambind usor. Parisul de azi nu e cel mai confortabil loc de pe pamant, nu este asa? Nici Germania nu e un pat de trandafiri. Amiralul si‑a ars deja toate hartiile. Stiti cine a fost numit Oberbefehlshaber pentru Vest? Ge­neralfeldmarschall Walter Model. Nimeni altul. E omul care poate sa adulmece tradarea de la sute de kilometri distanta, cred ca nici macar Hitler nu este prea subtil pentru amicul nostru.

— Omul este o bruta necivilizata, spuse Farin, foarte con­vingator. Ai auzit povestea despre sampania lui von Rundstedt? Spionii lui Model au descoperit ca el avea in camera 60 de lazi cu aceasta bautura. Cinci minute mai tarziu — cinci minute, tine minte! — toata cantitatea a fost varsata. Ce risipa! Si cat de inutila!

— Se spune ca doarme avand sub perna o editie de lux a vo­lumului Mein Kampf. Sunt convins de asta. El si von Choltitz nu mai sunt oameni, sunt roboti militari.

Cei doi conspiratori au mai stat un timp de vorba, dupa care diplomatul si‑a terminat coniacul, si‑a luat haina si servieta, ara­tandu‑se ceva mai hotarat.

— Sa vedem ce se poate face. Parisul trebuie salvat cu orice pret. Am sa ma prezint lui von Choititz in persoana si sa vad ce sanse avem cu el. Ne‑ar fi de ajutor daca am gasi ceva impotriva lui — o vina — ceva ce ar putea interesa pe prietenul Model.

— Ma indoiesc de asa ceva. Omul este un model de perfectiune. Totusi va doresc mult succes. O sa tinem legatura prin reteaua obisnuita — presupunand ca voi mai fi in viata ca sa fac asta.

— Sunt convins ca vei fi.

Farin s‑a oprit un timp, ascultand in dreptul usii inainte de a o deschide.

— Cred ca e mai bine sa ne despartim. Si pietrele caldaramului au ochi in zilele astea La revedere, Hauptmann.

— La revedere!

CAPITOLUL ZECE

Normandia devenise un al doilea Stalingrad. Cincizeci de mii de oameni au fost luati prizonieri; patruzeci de mii si‑au pierdut viata. Regimentul 27 Panzer a fost redus la o cincime din capacitatea lui initiala si cincimea ramasa a fost trimisa la Paris pentru motive care inca nu fusesera divulgate.

Cu o satisfactie sadica, pe care nu‑si dadea osteneala sa o as­cunda, Generalfeldmarschall von Rundstedt a raportat ca 1 800 000 de militari ai fortelor Aliate au debarcat in Normandia; si ca in fata acestor 1 800 000 erau prinsi ca intr‑o capcana 200 000 de militari germani. Nici o divizie blindata nu avea mai mult de 10 tancuri; multe aveau numai cinci; unele chiar mai putin. Situatia era disperata, tinuse sa sublinieze von Rundstedt in fata colegilor lui. Situatia continua sa se deterioreze cu fiecare zi si in final chiar si batranul Rundstedt isi pierduse rabdarea.

— Ce castigati sunandu‑ma de patruzeci de ori pe zi? urla el la telefon. Nu pot sa va spun ce sa faceti! Nu pot sa va scot trupe din joben. Singura conduita inteleapta este sa capitulati, am spus‑o de nenumarate ori, dar cretinii de la Berlin nu vor sa auda asa ceva. Toata banda asta blestemata ar trebui sa fie inchisa. V‑am spus ca suntem condusi de debili mintali in ultimul grad!

A trantit receptorul in furca. Telefonul a alunecat si s‑a facut tandari pe jos. Von Rundstedt a scos un sunet de indignare, si‑a smuls haina si a parasit biroul ca o furtuna.

Pe haina sa nu se afla prinsa nici o medalie nu se deosebea de aceea a unui soldat obisnuit desi era cel mai decorat om din intreaga Germanie.

Trebuie spus ca Generalfeldmarschall von Rundstedt nu‑si pur­ta decoratiile primite, cu exceptia unor imprejurari speciale, de pro­tocol, cand i se ordona sa faca acest lucru. Inainte de a parasi biroul isi puse casca de otel pe cap si spuse:

— Imi iau ramas bun, domnilor Maine pe vremea asta o sa aveti un nou comandant. Presimt ca voi fi inlocuit.

CAMERA DE GARDA DE LA HOTEL MEURICE

Doi civili, imbracati cu haine de piele, avand palariile trase pe ochi, sedeau la o masa din camera de garda a hotelului Meurice. Desi nu faceau parte din personal, se simteau aici ca la ei acasa. Tolaniti pe scaune, cu picioarele pe masa, inspectau cu privirea fie­care coltisor.

— Hei, Heinrich, stii ceva?

Heinrich isi schimba nepasator pozitia picioarelor si mormai plic­tisit:

— Ce?

— Ma pis pe locul asta. Orasul asta ma plictiseste.

— Aha

— Ma plictiseste de moarte. Ne mergea mai bine la Lemberg. Se miscau lucrurile in Polonia, nu‑i asa?

— Mda

— Iti amintesti de pasarea aia, Tamara, de la Brest‑Litovsk? Ce femeie! Comanda un batalion de partizani. Strasnica muiere, nu? Consider ca a fost o rusine ca pentru una ca ea nu s‑a gasit altceva mai bun de facut decat sa fie adusa in fata plutonului de executie.

— La Moscova, zise Heinrich, am auzit ca unor prizonieri li se aplica un tratament de spalare a creierului. Te transforma in alta persoana si spun ca te‑au vindecat. Asa ceva e mai rau decat impuscarea.

— Stii ceva? Daca pierdem razboiul asta blestemat, eu sunt hotarat sa trec la bolsevici. M‑am gandit foarte bine. Daca iei in considerare principiile de baza, programul lor politic nu se de­osebeste prea mult de al nostru. Am de gand sa devin comunist si am studiat toate problemele astea. Pot sa spun ca daca intuiesti care e adevarul ai o sansa in plus sa‑ti tii capul pe umeri. Stii, cand eram la Dirlewanger

— Putin imi pasa unde erai inainte! Tot ce stiu e ca acum esti la Paris, asa ca inceteaza sa faci pe boul si zi merci

Heinrich si‑a dat jos picioarele de pe masa si s‑a intors, cu o figura severa, spre plutonierul major de artilerie care era de garda.

Oberfeldwebel, cred ca iti dai seama ca tot ce se discuta aici este strict secret.

In fata acestui avertisment, plutonierul major a ridicat cu in­diferenta din umeri. Probabil ca nu auzise in viata lui de proverbul japonez „sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui nimic', dar se pare ca isi facuse un crez din asta, datorita instinctului care ii spunea ca e mai bine asa, cel putin pentru moment. De fapt, spiritul de conservare ii sugerase si o completare ad‑hoc la proverbul cu pricina: „sa nu gandesti nimic'. Cea mai buna confirmare era chiar in fata lui: doi tipi scarbosi de la Gestapo abia asteapta un motiv sa se ia de tine, doar asa, de distractie sau pentru ca nu le place mutra ta. Oberfeldwebel‑ul se uita la ceas: cu o mare usurare in su­flet, incepu sa‑si pregateasca raportul pentru incheierea serviciului; peste cateva minute avea sa‑i soseasca schimbul la garda. Fara voia lui, in timp ce scria mecanic formulele standard ale raportului, gandurile nu‑i dadeau deloc pace. Ce noroc afurisit sa se fi nascut in Germania tocmai la timp pentru a fi inrolat si trimis pe front. Lui nu‑i pasa acum de ce credeau altii despre viata Ce‑i pasa lui de Lebensraum si altele la fel. Pentru el, nimic nu se compara cu Dortmund, orasul sau natal, si n‑ar fi cerut mai mult de la viata decat sa se intoarca printre ai sai, acasa. Orasul sau nu‑ti oferea distractiile Parisului, dar s‑ar fi intors acolo ime­diat, fara nici un regret. De ce a trebuit sa aiba parte de ghinionul asta? Deodata, instinctul l‑a avertizat ca incepuse sa gandeasca prea mult. Disciplina militara inseamna supunere. E periculos sa gandesti. Nu trebuie sa uite acest lucru, tocmai acum cand

Deodata usa se dadu cu zgomot de perete, facandu‑i sa tresara speriati pe cei trei insi din camera. Oberfeldwebel‑ul si cei de la Gestapo au privit mirati la cei doisprezece tanchisti care dadusera buzna in incapere, galagiosi si plini de elan.

— Salve, salve, salve!, a urlat primul dintre ei, Obergefreiter Porta, salutul sau expansiv facand sa zangane geamurile. Ia sa vedem, pe cine avem noi aici? continua el fixandu‑si privirile spre cei doi gestapovisti, care nu pareau a fi prea impresionati.

In spatele lui Porta se inghesuia Micutul, care nefiind obisnuit sa tina cont de regulamente, gasi de cuviinta ca cel mai potrivit loc unde sa‑si puna fundul jos e pe biroul plutonierului de garda.

— E‑n regula, a spus el, plin de voie buna. Am sosit. Poti sa le transmiti ca suntem aici si pe urma esti liber s‑o stergi, amice

— Cum indraznesti sa te comporti astfel? zise Oberfeldwebel‑ul, plin de indignare in fata acestui exemplu de in­disciplina.

El nu‑si permitea sa gandeasca prea mult, dar cand era vorba de respectarea disciplinei stia foarte bine ce era de facut:

— Ridica‑te imediat de pe birou, saluta si prezinta‑te regulamen­tar! Unde te trezesti? La berarie? Tin sa‑ti reamintesc ca te afli intr‑o camera de garda a armatei germane.

— Oh, las‑o moarta, batrane, a mormait Porta, plin de lehamite.

— Daca ati venit pentru schimbarea garzii, de ce dracu' nu o faceti?

Porta si Micutul si‑au intors privirea spre gestapovisti. Cel care vorbise era Peter, viitorul posibil comunist, in caz ca

— Cine‑s astia? a intrebat Porta.

— N‑am idee, raspunse cu o raceala vizibila plutonierul.

— In cazul asta, ar face bine sa se care dracului de aici. Camera de garda nu e cel mai potrivit loc unde civilii sa stea la tacla­le. In afara de cazul cand, desigur — si o sclipire jucausa s‑a ivit pe fata lui Porta — nu e vorba de niste arestati?

— Cum iti permiti, Obergefreiter! a urlat Peter, sarind nervos in picioare. Tin sa‑ti precizez ca in fata ta se afla un Untersturm­führer si nicidecum un civil!

— Adevarat? Si ce‑i cu asta? zise Porta, cu un aer vizibil plic­tisit. Imi pare rau pentru tine, dar eu vad astfel situatia: chiar daca eu nu sunt decat un amarat de Obergefreiter, pentru umatoarele 24 de ore sunt in serviciu de garda si trebuie sa indepartez per­sonalitatile imaginare de etajul unde se afla batranul nostru general. Asta‑i tot ce stiu, si deci, n‑am chef sa vad prin preajma tot felul de civili care palavragesc.

In timp ce casca de‑i troseau falcile, Heinrich si‑a scos mana din buzunar, aratand o legitimatie:

— Politia secreta, a rostit el, incercand sa dea cat mai multa prestanta momentului in care a fost nevoit sa‑si dezvaluie iden­titatea.

Porta vazuse insa altele si mai si la viata lui.

— Nu‑mi pasa daca esti de la politia secreta sau de la maturatorii secreti de la coltul strazii, ii spuse el lui Heinrich. Tot nu va putem permite sa stati la taclale in camera de garda. Regulamentul este regulament chiar si pentru cei de la Gestapo.

— Si nu ti‑a trecut prin minte ca am putea fi aici in misiune, cu un scop clar, de pilda sa te arestam zise Heinrich, cu un aer sumbru, amenintator.

— Sincer sa fiu, nu, a marturist Porta. Mi se pare putin probabil. Fara sa se lase catusi de putin impresionat de aerele gestapovistului, Porta a scos din buzunar o banderola alba, pe care se aflau inscrise trei litere: Z.B.V. Ati auzit vreodata de noi? a intrebat el.

— Si ce dracu faci la Paris?

Porta n‑a catadicsit sa‑i raspunda.

Usa s‑a deschis din nou. De data asta era Barcelona, care s‑a indreptat direct spre Oberfeldwebel si a luat pozitia de drepti, pocnindu‑si calcaiele cu destula eleganta:

— Sunt Feldwebel‑ul Blom, din 27 Panzer, Compania a 5‑a si m‑am prezentat pentru efectuarea serviciului de garda.

Oberfeldwebel‑ul i‑a raspuns la salut, cu un aer evident sa­tisfacut ca a gasit pe cineva care se conforma oarecum regulamentu­lui militar.

Oberfeldwebel Steinmache, Regimentul 109 Artilerie, predau postul de garda.

Barcelona a facut un pas inainte, trecand in pe loc repaus.

— Ce‑i cu astia? a intrebat el, aratand inspre Heinrich si Peter. Ce cauta doi civili in camera de garda?

— De ce nu‑i intrebi pe ei, camarade? Daca nu‑ti place mutra lor, da‑i afara cu un picior in fund! Acum, slava Domnului, tu esti de garda, nu eu.

Se vede ca Oberfeldwebel‑ul avea treburi mai importante decat sa dea lamuriri asupra celor doi gestapovisti, asa ca isi puse chipiul, saluta scurt si iesi pe usa fara sa se mai uite inapoi.

— Inteleg, zise Barcelona, cu un aer ganditor, din care se putea deduce ca de fapt de‑abia de acum incolo avea sa inteleaga ca­re‑i treaba

Se aseza incet pe scaunul Oberfeldwebel‑ului si privi lung, cu atentie, spre cei doi intrusi. Flerul sau, indelung exersat, ii spuse ca ceva nu e‑n regula cu Peter, care parea a fi destul de tulburat dupa schimbul de cuvinte cu Porta.

Peter intoarse capul spre Heinrich si spuse, cu glasul unui om nefericit:

— Hai sa plecam de‑aici. Cine vrea sa ramana acolo unde nu este bine primit? Rostind aceasta intrebare retorica, isi trase mai bine palaria pe ochi si isi incheie mantaua de piele la toti nas­turii.

— Ce te grabesti asa!? O sa ma car de‑aici atunci cand o sa am chef si o sa fiu gata.

— Eu sunt gata, a spus Peter, pornind hotarat spre usa.

— Mai stai un minutel! sari Micutul, care impreuna cu Porta se posta rapid in fata usii.

Barcelona era gata sa‑si devoreze victima incoltita din toate partile.

— Senior Gomez, pe cinstea mea, e formidabil! zise el, lovind cu pumnul in birou. Sa ne intalnim din nou dupa atata timp! Ce mica‑i lumea si fara greseala Cred ca a mai spus cineva chestia asta. N‑are importanta, am s‑o mai spun si eu Da, da Bar­celona incepu sa fluiere usor, printre dinti. Trebuie sa admit ca pielea cea noua ti se potriveste de minune, camarade!

Porta si Micutul, sesizand din zbor situatia, s‑au postat rapid in fata usii, starnind o vizibila ingrijorare in sufletul lui Peter.

— Fiti amabili si lasati‑ma sa plec, zise acesta, cu un aer destul de umil pentru un gestapovist.

Heinrich, simtind pericolul, a inceput sa tatoneze situatia:

— Mai mult ca sigur, o sa aveti destule neplaceri in cazul ca va atingeti de un membru al Gestapoului.

— Deschideti imediat usa! striga Peter cu o voce isterica.

Aratand spre Barcelona, foarte calm si foarte incet, Porta l‑a intors pe Peter cu fata spre birou, zicand:

— Nu‑ti dai seama ca domnul vorbeste cu tine? Poate vrei sa‑ti repede ce‑a spus adineauri?

— Iti cer sa deschizi imediat usa! a urlat Peter.

— Ba sa nu ceri nimic, il contra Porta, pe fata caruia inflori un zambet. O sa te asezi cuminte, la locul tau, si o sa faci numai ce ti se spune.

— Doar daca nu vrei sa

Micutul nu se mai obosi sa‑si duca fraza pana la capat, fiind atent la mica jonglerie pe care o facea cu un cutit cat toate zilele. Daca Micutul avea un aspect fioros, Barcelona luase o expresie meditativa si era clar ca nu‑si va scapa prada din gheare.

— 22 iunie 1938, spuse el. Rambla de la Flores, in Barcelo­na Iti amintesti ca ne‑ai dat de baut in apartamentul pe care il ocupai la hotel Ritz? Iti amintesti asta, camarade? Eu da. Imi amintesc foarte bine. Numai ca, pe vremea aia jurai credinta Par­tidului Comunist. Ce s‑a intamplat cu stelutele rosii, camarade? Pe vremea aia vedeai numai stelute rosii, nu‑i asa?

— Esti nebun! striga Peter, incercand sa scape de sub observatia atenta a Micutului. Aiurezi! Nu vezi ca sunt un Untersturmführer din Politia secreta? Ai ochi in cap, nu‑i asa? Banuiesc ca ai mai vazut un Untersturmführer.

— Oh, de multe ori, zise Barcelona, desi pentru el, chestia asta n‑avea absolut nici o importanta. Dar cred ca iti dai seama ca nu e deloc usor pentru cineva care te‑a cunoscut drept tovarasul Gomez sa inceapa, asa deodata sa‑ti spuna Untersturmführer Ce grad ai avut in Spania, Gomez? Capitan, nu‑i asa? Sau ai fost maior? Hei, hombre! Imi amintesc ce discurs frumos ne‑ai tinut in camera ta de la Ritz! O marfa pe cinste, care agita intr‑adevar spiritele si iti mergea la suflet: „Tovarasi, timpul vorbelor a trecut. Acum a sosit momentul sa actionam! Actiunea, tovarasi, pentru binele cauzei noastre. Pentru asta sunt acum aici, printre voi: sa va sfa­tuiesc, sa va incurajez, sa va indrum, sa va acord intregul ajutor de care aveti nevoie, acum si intotdeauna.'

Barcelona se cam ambalase cu acest discurs, rostit ca in transa, cu privirile atintite fix in tavan. Heinrich holbase ochii, neintelegand nimic din ce se intampla. Rasul lui Barcelona sparse linistea care domnea in camera de garda.

— Asta a fost cea mai mare farsa din toate timpurile. Sau iti pierdusesi brusc curajul? Dupa ce ne‑a impins pe toti intr‑o situatie fara intoarcere, pederastul asta si‑a luat talpasita chiar in aceeasi zi! Nici macar n‑a avut eleganta sa mai stea cu noi 24 de ore! Si unde a plecat? Barcelona se uita la Peter, care incepuse sa aiba un tic nervos. Ei, unde ai plecat? O sa‑ti spun tot eu, pentru ca probabil ai uitat si asta. Multumit si in siguranta, te‑ai imbarcat pe un vapor cu o gramada de alti falsi comunisti. Si ca sa mai adaugi inca o insulta la jignirea facuta, ai petrecut toata noaptea intr‑o adevarata orgie cu mancaruri si bauturi pe care noi nu le mai vazusem de ani de zile. Cum il chema pe generalul ala rus? Malinovski? El punea totul la bataie pentru a‑i incita pe altii sa lupte pentru cauza? El era? Preferi Manolito? Cred ca asa obis­nuiai sa‑l alinti in zilele alea, nu‑i asa? Nu‑ti amintesti nici macar asta?

Peter si‑a scos palaria, si‑a sters sudoarea de pe frunte cu batista si a cazut fara vlaga pe cel mai apropiat scaun.

— Da, da, murmura el, epuizat. Imi amintesc Cred ca te‑am recu­nos­cut de cand ai intrat, dar nu eram suficient de sigur.

— Si acum esti?

Peter a dat afirmativ din cap si zise, cu un zambet abia perceptibil pe buze:

— Da, acum imi amintesc. Manuiesti inca revolverul cu aceeasi indemanare?

Barcelona nu i‑a intors zambetul, semn ca nu avea de gand sa cada la pace cu acest gestapovist care fusese comunist in Spania.

— Cred ca sunt la fel de indemanatic cum am fost odata, a spus incet Barcelona. S‑ar putea sa fi devenit chiar mai indemanatic, tinand cont ca am facut destula practica de cand ne‑am intalnit ultima oara, tovarase! Pacat ca nu pot sa‑ti fac o demonstratie; s‑ar putea sa nu‑i placa domnului general care locuieste la etaj.

— Nu te necaji! s‑a grabit Peter sa‑l consoleze. Te cred pe cuvant.

— Ar fi mai bine! raspunse Barcelona.

— Cat despre treaba din Spania, continua Peter, incercand sa para nepasator, nu‑i asa ca a trecut destul timp de cand e moarta si ingropata? Mi‑am luat deja portia cand am dat cu ochii de tine. Eram mai vulnerabil decat ai fi putut crede. Banuiesti ce‑as fi patit daca Falanga ar fi pus mana pe mine?

— Douasprezece gloante‑n ceafa, a spus cu simplitate Barcelona, si ma gandesc la toti ceilalti care ar fi dorit sa‑ti aplice acelasi tratament inclusiv eu.

Peter a sarit in picioare, cuprins de panica. Cu un gest ferm, Porta l‑a impins inapoi pe scaun si l‑a obligat sa ramana acolo. Barcelona ridica o mana, facand semn ca nu e cazul sa ne agitam.

— Sa uitam, pentru moment, problema, o sa continam mai tarziu. Acum as vrea sa‑ti pun o intrebare. Tu ai fost cel care a lichi­dat‑o pe Conchita? I‑am gasit cadavrul aruncat in rigola de pe aleea din spatele pietei San Pedro. Avea gatul taiat Paco era cat p‑aci sa‑si piarda mintile de durere. Intotdeauna te‑a banuit ca tu ai omorat‑o.

Peter si‑a muscat nervos buzele.

— Conchita a fost o curva care si‑a meritat pedeapsa.

— Adica sa‑i tai gatul pentru ca a fost o curva?

— Nu d‑asta, ci pentru ca era agent dublu. Lucrase pentru noi cateva luni, pana cand am descoperit ca facea acelasi joc si pentru cealalta parte.

— Si atunci, harst, te‑ai repezit la gatul ei cu cutitu'! Barcelona se ridica de la birou si se apropie incet de Peter, care devenise alb ca varul. Hai, spune, chiar asa ai procedat?

— A fost dovedita ca agent dublu, ti‑am mai spus

— In acest caz trebuia sa fie adusa in fata tribunalului din Calea Layetano si nu s‑o lasi intr‑un sant cu capul ciopartit.

Priveam mirati la Barcelona. De cate ori era vorba de Spania, devenea un sentimental. Pentru el Spania, chiar dupa Razboiul Civil, ramanea un subiect romantic, o amintire de tinerete in care se amestecau imaginile livezilor de portocali in rasaritul soarelui cu episoade de romantism tineresc, intr‑un timp de eroism si idea­lism. Nu‑l mai vazuseram nicicand pe Barcelona atat de sumbru si inversunat.

— Daca te prinde vreodata Paco, l‑a informat pe Peter, o sa primesti un cutit in spate inainte de a‑ti da seama ce se‑ntampla.

— Femeia era agent dublu, a protestat Peter pentru a treia oara. Si oricum, am actionat conform ordinelor.

— Minti! Ai omorat‑o pe Conchita pentru un simplu motiv: il prefera pe Paco si nu pe tine. Pentru ca n‑a vrut sa se culce cu tine.

Peter si‑a ridicat mainile in sus, intr‑un gest de ruga si de ne­putinta:

— Ajunge, Blom! N‑am putea sa lasam trecutul in pace? De ce sa reinviem amintiri neplacute? Toti am facut in viata lucruri pe care preferam sa le uitam, chiar si tu, amice! Ma gandesc la unul sau doua mici incidente pe care nu le‑ai mentionat. Si desi ai o memorie formidabila, nu e intotdeauna bine sa‑ti amintesti prea multe din trecut. Azi suntem amandoi de aceeasi parte, asa ca hai sa ingropam securea razboiului

Peter veni spre Barcelona si‑i puse o mana pe umar:

— Asculta, Blom, am un bun prieten, care e Obergruppen­führer. Daca stau sa ma gandesc, am avut si putin noroc in viata. Au fost unele lucruri care s‑au intamplat in Polonia si Ucrai­na dar nu pot sa‑ti spun mai mult, e strict secret. Trebuie sa ai incredere in cuvantul meu de onoare.

— Unde vrei s‑ajungi cu asta? intreba Barcelona.

— Ma gandeam ca o haina de piele ti s‑ar potrivi la fel de bine ca si mie. Ge parere ai?

— Adica sa intru la voi?

— N‑ar fi o idee prea rea.

Barcelona a dat din cap, razand.

— Nu, multumesc! Ti‑am mai urmat sfaturile, atunci, in 1938, si am regretat imediat. Nu ma las pacalit de doua ori in acelasi fel si de altfel nu mi‑au placut niciodata hainele de piele.

Deodata pe hol se auzira zgomote.

— Fiti atenti, vine cineva, zise Micutul.

Cand usa s‑a deschis, am luat cu totii pozitia de drepti in fata unui capitan mic de statura, dar foarte impunator prin felul in care isi purta uniforma de genist.

Inspectand cu un aer superior camera de garda, emana o au­toritate mai mare decat doisprezece generali la un loc. Chiar si cei doi de la Gestapo erau vizibil impresionati. Tanarul capitan era intr‑adevar un prototip al razboiului.

Barcelona i‑a prezentat un raport mai mult decat perfect:

— Sunt Feldwebel Blom, in serviciul de garda la Hotel Meurice, impreuna cu 12 oameni.

Dupa o scurta pauza a continuat:

— In camera de garda se afla doi civili pentru a fi interogati

Desi surprinsi si nemultumiti de intorsatura pe care o luasera lucrurile, gestapovistii nu au facut nici un comentariu.

— Sunt vinovati? intreba capitanul, inspectand meticulos fiecare colt al camerei.

— Nu domnule capitan, sunt liberi sa plece.

— Atunci, de ce dracu' mai sunt aici?! Sa plece imediat inainte ca lucrurile sa ia o noua intorsatura. Se intoarse furios spre Hein­rich si Peter, care si‑au luat talpasita cu cea mai mare viteza.

Am remarcat cu satisfactie ca teoria lor privind drepturile Gestapo‑ului, nu mai statea in picioare atunci cand intalneau pe cineva de calibrul capitanului. Acesta isi continua inspectia, fara sa‑i dea prin cap sa dea ordinul „pe loc repaus':

— Ce s‑a intamplat cu uniforma ta, Feldwebel?

Barcelona a privit in jos si a realizat ca vestonul sau nu este inchis la toti nasturii.

— Sa nu te mai vad vreodata asa, zise capitanul. Neglijenta in tinuta duce la neglijenta si in alte domenii. Te rog sa‑l anunti pe domnul general ca am sosit.

— Da, domule. Pe cine trebuie sa anunt?

— Capitanul Ebersbach. Sunt asteptat.

Barcelona a iesit sa‑si indeplineasca misiunea, iar noi am con­tinuat sa stam in pozitie de drepti in tot timpul absentei sale. Bar­celona reveni imediat, urmat de un tanar locotenent, unul din aghi­otantii generalului, si astfel am scapat si noi de impecabilul capitan Ebersbach. Era si timpul! Slava Domnului, batranul general il as­tepta cu nerabdare, iar noi ne‑am prabusit pe scaune intr‑o pozitie de relaxare exagerata.

Cateva secunde mai tarziu, ne‑am trezit din nou cu Peter si Heinrich, care au cercetat cu precautie camera.

— Pst! A plecat fioroasa creatura taiata in piatra? V‑am adus un cadou.

Era vorba de o sticla de coniac pe care o „gasisera' intr‑un dulap din bucatarie. Era placut sa descoperi ca pana si gestapovistii puteau fi umani in unele ocazii.

— O sa primim fiecare cate 5 ani de puscarie la Torgau daca ne prinde ca tragem la masea in camera de garda, zise Barcelona, in timp ce se chinuia nerabdator si lacom sa scoata dopul sticlei.

— Accept riscul, spuse Micutul, solemn.

Nu mai e nevoie sa fac precizarea ca am riscat cu totii. Cand exista certitudinea unei bauturi contra simpla posibilitate de a face 5 ani de puscarie pentru indisciplina, un barbat adevarat nu are de ales. Sticla a trecut din mana‑n mana si am tras fiecare cate o dusca zdravana, luandu‑ne desigur precautia ca unul din noi sa tina de sase

— Sa fiu al naibii daca stiu pentru ce am fost noi trimisi aicea, se planse Porta. Astia nu fac nimic altceva decat sa discute toata ziua despre explozive.

— Si ce? a intrebat Peter, in timp ce‑si desfacea din invelitoarea ei de staniol o lama de chewing‑gum, dandu‑si toata silinta ca, mestecand‑o, sa arate ca un adevarat yankeu. Ce te intereseaza pe tine? Noi le asiguram paza, si asta‑i tot!

— Explozivele nu sunt jucariile noastre. Daca ei planuiesc sa arunce‑n aer orasul asta, singura mea dorinta e sa o faca in lipsa noastra. Minele imi porovoaca sila.

— Doar n‑or s‑arunce‑n aer Parisul, zise Micutul. Nu Pari­sul, nu vor putea sa faca una ca asta!

— De ce nu? a intrebat Peter, cu un aer provocator. Apoi s‑a tolanit pe scaun, cu haina de piele deschisa, atarnand in laturi, ca aripile unui liliac, si cu bratele incrucisate la piept.

Inainte ca Micutul sa propuna un argument pentru necesitatea ocrotirii Pa­risului, Porta s‑a aplecat spre Peter si i‑a smuls revolverul pe ca­re‑l purta intr‑un toc de piele, in dreptul inimii.

— N‑o vor face, pur si simplu! hotari Micutul, cu oarecare indoiala in glas.

— Asta e tot ce stii sa spui! Ce, cand eram in Kayta, a tipat deodata Heinrich.

— Mai scuteste‑ma cu amintirile tale de la Kayta! Nu mai suport; esti mai rau ca o durere de burta.

— Dar ei nu cunosc povestea asta

— Da, dar eu o cunosc!

— Ce s‑a intamplat la Kayta? intreba prosteste Micutul.

Din fericire, inainte ca Peter sa se lanseze intr‑o povestire lunga si probabil foarte plictisitoare, Porta i‑a atras atentia, agitandu‑i in fata nasului revolverul.

— Ei, camarade, vrei sa‑l schimbi pentru un „Glicenti'?

— S‑ar putea, a spus cu precautie Peter. Sa‑l vedem.

Porta i‑a inmanat arma sa, iar Peter s‑a aratat incantat sa faca schimbul. Nu stiu insa daca realiza faptul ca desi devenise posesorul unuia dintre cele mai grozave revolvere din lume, va intampina mari gre­utati in a procura munitia potrivita. Nu era insa treaba mea si am tacut din gura.

— Si totusi nu ne‑ati spus despre Kayta, se planse Micutul.

— Mai tarziu, zise Heinrich. Acum trebuie sa plecam.

— Nu, n‑o sa plecam, a hotarat Peter.

Am fost salvati din nou; de data asta de sosirea lui Julius Heide, care a intrat in birou ca o furtuna, fara insa a‑si pierde ceva din obisnuitul sau aer militar ireprosabil.

— Cine este creatura asta ideala? intreba Peter, vadit impresionat de noul venit.

— Este regulamentul nostru viu, a explicat Barcelona. Se pre­gateste pentru sfintire militara. Fiecare fir de par de pe corpul sau a fost invatat cum sa stea in pozitie de drepti.

Heide il strafulgera cu privirea pe Barcelona, vadit iritat de remarcile facute in fata celor doi civili, dar nemultumirea sa crescu atunci cand observa sticla de coniac ce ne tinea tovarasie.

— Stii perfect de bine ca bautura e interzisa in timpul ser­viciului de garda, il admonesta el pe Barcelona. O sa ajungeti la Torgau mai repede decat va trece prin cap.

— Da? Si cine o sa ne‑nfunde acolo?

Heide isi umfla pieptul ca un cocos.

— Poate te‑ar interesa sa afli ca noul nostru comandant este prietenul meu personal. Am fost impreuna la Rotterdam. Voi, sleahta de imbecili betivani, poate e bine sa aflati ca mi‑am inceput cariera pornind de la gradul de caporal intr‑un regiment de parasutisti si azi am multe cunostinte printre ofiterii superiori.

— Ia te uita! exclama Porta cu admiratie; dar a stricat imediat efectul inaltator, printr‑o completare mai putin placuta: Ce rahat!

Ca un automat bine reglat, Heide s‑a intors spre impertinentul Porta, privindu‑l cu ochii reci, de gheata, incapabil sa reactioneze altfel decat strangand din dinti si muscandu‑si buzele. Am stiut in­totdeauna ca Julius Heide era destinat: sa urce cu fermitate treptele ierarhiei militare, dar niciodata pana in acel moment nu realizasem cat de sus aspira. Privindu‑l, eram sigur ca nu peste mult timp va purta uniforma de locotenent‑colonel.

— Obergefreiter Porta, a spus el in cele din urma pe un ton asupru si autoritar, acum voi tine cont ca suntem camarazi de arme, dar iti promit ca nu peste mult timp imi voi face datoria sa te pun sub acuzare si sa te aduc in fata Curtii martiale.

O mormaiala nedefinita produsa in spatele sau il facu sa‑si in­toarca privirea spre Micutul, care ranjea cu gura pana la urechi si ridicase un brat paros, ca de maimuta, intr‑un gest ce‑ar fi putut dezvalui intentii agresive.

— Daca ma atingi cu un singur deget, o sa ai necazuri! l‑a amenintat Heide, scotandu‑si revolverul pentru orice eventualita­te. Doar cu un degetel sa ma atingi si‑ai sa vezi ce‑o sa ca­peti Agresiunea fizica a unui gradat se pedepseste cu varf si in­desat. Stii asta, nu‑i asa? Voi, soldatii de rand, puteti fi oricand inlocuiti, eu insa, nu! Si in plus, mi‑am propus sa supravietuiesc acestui razboi. In ceea ce va priveste nu prea cred sa reusiti aceasta performanta.

Cu un strigat fioros, Micutul zbura cu un sut bine plasat re­volverul din mana lui Heide si apoi isi infipse mainile sale uriase in gatul lui, abtanandu‑se totusi sa nu i‑l rupa pe loc.

— Halal camarazi de arme! spuse Heinrich, zambind ironic. Ce priveliste induiosatoare.

Micutul l‑a zgaltait de cateva ori pe Heide, care incerca sa scape din stransoare:

— Da‑mi drumu', nebun nenorocit! Vrei sa‑ti sfarsesti zilele la Torgau, alaturi de Barcelona, zise el, fara a reusi sa‑i plaseze Mi­cutului un sut la turloaie.

— De ce nu? s‑a aratat dispus Micutul, vadit amuzat de zbaterea victimei sale. Ar fi chiar placut sa stii ca te sacrifici pentru o cauza nobila.

Se pare insa ca Heide nu mai avea puterea sa reziste presiunii, fata lui devenea din ce in ce mai umflata si mai rosie.

— Hai, lasa‑l dracului sa plece, zise Porta, plin de dezgust. Va veni si ceasul lui, nu‑ti face griji Dar cand va veni, vom face treaba cinsit si drept, conform regulamentului, asa cum ii place lui.

Cu un gest de lehamite, Micutul si‑a lepadat victima, care s‑a prabusit la podea, in timp ce Heinrich aplauda politicos reprezen­tatia la care asistase.

In linistea care a urmat, am auzit apropiindu‑se pe coridor zgomotul facut de venirea schimbului la garda.

— Au intarziat 10 minute, blestematii! zise Barcelona, care dupa ce linse si ultima picatura de coniac arunca sticla golita inspre Heide.

CAPITOLUL UNSPREZECE

Sangerand, cu oasele zdrobite, parasutistul Robert Piper a fost trans­por­tat la sediul Feldgendarmeriei din strada Saint‑Amand.

Avem la. dispozitie 12 ore pentru a te hotari sa vorbesti, l‑a informat concis Oberleutenant Br hner.

Ce anume avea sa i se intample daca n‑avea de gand sa raspunda la intrebarile anchetatorului, nu i s‑a mai spus. Poate nici cei ca­re‑l capturasera nu stiau. Mai mult ca sigur nu le trecuse prin cap ca se va ivi problema asta. Puteau in fond sa faca pe oricine sa vorbeasca in 12 ore. Untersturmfüh­rer‑ul SS Steinbauer, agent al Gestapo‑ului, zambea gandind la ce va urma. Avand la dispozitie o jumatate de zi, misiunea asta i se parea un foc de copil. Con­templand epava umana care fusese nu demult un brav parasutist, isi dadu seama ca acesta nu va putea rezista prea mult me­todelor de convingere care transformau un om intr‑o bucata de carne vie, sangeranda si insensibila. Se intampla uneori, cand se incapatanau sa continue farsa, sa nu poata opri creierul sa ramana activ. In acest punct se putea recurge la un bici zdravan de moda veche sau, daca te simteai plin de energie, se aplicau cateva suturi bine tintite in vintre sau in stomac. Singurul necaz era ca aceasta metoda cerea sa fii un adevarat expert in materie, in asa fel incat „pacientul' sa nu moara inainte de a dezvalui informatiile. Dintre toate, cea mai grozava distractie era sa fixezi victima sub un jet de apa sub presiune. Era amuzant si eficient in acelasi timp.

Douaspezece ore! Untersturmführer‑ul avea deja senzatia ca i se oferise o felie de tort; isi freca mainile si se puse pe treaba, cu zelul sau obisnuit.

Parasutistul torturat a cedat dupa 27 de minute: au scos de la el o lista cu 31 de nume si adrese, iar in cursul aceleiasi nopti au fost arestate 38 de persoane. Mai apoi, generalul von Choltitz a semnat senin 38 de condamnari la moarte.

EVADAREA DIN INCHISOAREA DE LA FRESNES

Baracile de la PRINCE EUGENE pareau sa fie mereu intr‑o stare de alarma si confuzie generala: impuscaturile, strigatele si injuraturile umpleau aerul; soldatii se invarteau de colo‑colo, ofiterii tipau ragusiti, dand comenzi care se bateau cap in cap. Si to­tusi, starea de aparenta confuzie se dovedea in cele din urma ca face parte dintr‑un sistem bine pus la punct, bazat pe o disciplina stricta. Ordinea era mentinuta chiar si intr‑un mod incostient: peste tot erau ochi care supravegheau si urechi care ascultau. Santinelele pe care le puteai vedea tolanindu‑se la soare, aparent motaind, se dovedeau deosebit de vigilente si gata de actiune la cel mai mic semnal de alarma.

De altfel, si baracile pareau linistite. Pentru moment, erau pe jumatate pustii. Un abur cald plutea deasupra imprejurimilor si intreaga curte parea cuprinsa de un aer apatic. Intr‑un colt mai indepartat se auzeau comenzile unui gradat care instruia un pluton de recruti.

Tinand seama de toate aceste conditii, in ciuda unei discipline severe, aveam parte de o incartiruire linistita. Programul se des­fasura monoton, fara sa ne solicite prea tare rezervele de energie, iar in ce priveste executiile la care eram obligati sa participam din trei in trei zile ei bine, ne obisnuisem si cu asta. Dupa ce totul a fost spus si facut, nu mai vedeai vreo diferenta intre apasarea pe tragaci pe care o executai de pe tanc, din transee, sau dintr‑un pluton de executie. Scopul era acelasi.

— Asa‑i razboiul, spunea Legionarul de fiecare data cand exe­cutam un condamnat la moarte.

In dupa amiaza aceea eram de garda in perimetrul exterior al inchisorii. Nefericitii care urmau sa fie judecati formau un rand ce te ducea cu gandul la cozile formate in fata cinematografelor ce programau un film de succes. Inevitabil, unul sau doi din ei ne cereau cate‑o tigara si inevitabil, noi le ofeream aceasta ultima bu­curie..

— Ia de‑aici, prietene! zise Porta, oferind unui baietandru cateva tigari, sub privirile mustratoare ale unui fanatic din Politia Militara, care nu se putu abtine sa‑i atraga atentia ca greseste:

— Nu‑i da nimic ticalosului astuia! A trimis pe lumea cealalta pe unul dintr‑ai nostri.

Porta fu insa cuprins deodata de o surzenie acuta si avu grija sa‑i ofere si un foc tanarului prizonier.

Cel din Politia Militara se facu stacojiu la fata si incerca sa‑si descarce furia scuipandu‑si veninul:

— Profita acuma, cat mai poti sa tragi fumul in piept. Mai­ne, pe vremea asta o sa‑i ceri tigari lui Sfantu' Petru!

Baietandrul, a ridicat din umeri cu indiferenta. Avea un aer de aroganta, specific tinerilor fanatici.

— Esti foarte mandru, zise Gregor, clatinand din cap. Si esti asa de tanar fiule.

— Si crezi ca‑mi pasa? Din partea mea, puteti sa va duceti cu totii la dracu!

— Si de ce tocmai noi? intreba Porta, dezvaluindu‑si un zambet amar. De ce noi si nu fratii vostri rosii; de la Moscova? Pe cinstea mea, nu pot sa‑nteleg ce poate gasi la ei un copil ca tine!

— Intamplator sunt comunist, rosti baiatul, cu un aer inte­pat. Singurul lucru care ma intereseaza este libertatea pentru toti muncitorii.

— Oh, desigur, zise Porta, pe un ton intelegator. Si maine o sa fii mort, avand o lespede de piatra deasupra capului, daca asta poate fi o consolare Si cat o sa stai tu la doi metri sub pamant, sarmanii muncitori vor fi in continuare persecutati si jecmaniti. Tu crezi ca e mai bine la Moscova? Porta s‑a intors si a tras un scuipat. Nu ma face sa rad! Du‑te acolo, sa te convingi singur, priete­ne. O sa‑ti schimbi ideile destul de repede, poate chiar dupa cateva zile.

— Chiar asa? Si e mai bine in Germania nazista?

— Am sustinut eu vreodata chestia asta?

— Vreau sa stiu: este mai bine?

— Sigur ca nu! Dar aici, in Franta, este, si o sa‑ti dai seama numai daca o sa incetezi sa ai o idee fixa. Vrei sa‑ti spui parerea contra autorita­tilor? Poti s‑o faci. Pentru ca esti in Franta! Incearca doar sa faci asa ceva la Moscpva si pielea ta n‑o sa valoreze mai mult decat o copeica.

— Chestiile astea nu ma intereseaza. Eu lupt impotriva fascismu­lui

— Lasa asta, zise Porta, cu blandete.: Fascism, pe dracu. Stii doar ce‑ai facut, nu‑i asa? Te‑ai dus si ai omorat un biet muncitor oropsit, unul din cei pentru care lupti din rasputeri ca sa‑l salvezi de la exploatare. Chiar daca el era neamt, nu inseamna ca nu era totusi un muncitor. Inainte de a fi fost trimis pe front a fost si el un muncitor ca oricare altul.

— Pentru Franta! Lupt pentru Franta, ca orice alt francez con­stient.

— Bine, atunci ramai cu ideea asta, zise Porta, vadit dezgustat.

— Si uite unde‑ai ajuns, adauga Legionarul. Asa se intampla cand asculti orbeste ordinele engezilor. Ei iti ordona sa omori pe cineva, sau sa minezi un pod, sau sa‑ti tragi un glont in cap si toti va agitati de colo pana colo behaind ca o turma de oi si va dati sufletul ca sa faceti tot ce vor ei.

— Nu‑i adevarat. Eu lupt pentru libertate!

— Pentru libertate? Sau pentru comunism?!

Este acelasi lucru.

Prostii, tranti Legionarul. De ce nu incerci sa te strecori ca spion neamt, in spatele liniilor rusilor? Astfel, ai reusi saampusti doi iepuri dintr‑o lovitura: scapi de plutonul nostru de executie si inveti adevarul despre viata

Baiatul se indeparta, vadit suparat in urma discutiei purtate.

Ceva mai incolo se auzea vocea unuia de la caile ferate, care se lamenta intr‑una:

— De ce ma considera vinovat! N‑am facut nimic!

Cand il vedeai cat e de slab, cu salopeta murdara atarnand pe el ca si cum ar fi fost agatata in cuier, gesticuland ca sa atraga atentia, iti provoca un sentiment de compasiune:

— Pentru Dumnezeu, l‑a avetizat Gregor, cand ajungi in fata alora, poti sa le indrugi orice, numai sa nu le spui ca n‑ai facut nimic rau. Tot n‑o sa te creada si asta ii infurie cel mai tare. O sa‑i scoti din minti cu vaicarerile tale.

— Dar n‑am facut nimic!

— Poate ca nu, dar nu asta‑i locul unde se aduna nevino­vatii, crede‑ma Marturiseste tot ce vor ei sa marturisesti. Spu­ne‑le price te‑ar putea indeparta de plutonul de executie.

— Dar ce sa marturisesc? N‑am facut nimic! Totul este o gre­seala!

Unul din paznici interveni in discutie, oferind prizonierului un mic sfat.

— Inventeaza si tu ceva, orice, dar da‑le prilejul sa te creada. Trebuie insa sa fii sigur ca nu‑ti semnezi singur condamnarea la moarte. Pe exemplu, nici prin gand sa nu‑ti treaca sa pomenesti ceva legat de arme de foc. Vor deveni niste bestii in cazul cand le lasi cea mai mica banuiala ca ai pus mana pe vreo arma. Te condamna pe loc numai daca ai pomenit ceva de ele.

— Dar ce anume am facut? sopti slabanogul, cu o adanca tristete in glas.

— Oh, inventeaza si tu ceva, zise gardianul. Spune‑le ca ai lovit un soldat cu o bara de fier.

— Pentru ce sa‑l fi lovit, zise omul, cam tulburat.

— Oh, Isuse, de unde naiba sa stiu eu? Pentru ca asa ti‑a venit!

Dar n‑am vrut adica n‑am putut

Un alt prizonier ii sari in ajutor.

— Grupul nostru a sterpelit un camion. Nu stiu daca asta iti convine. Daca da, te cooptam. Singurul necaz e ca vor verifica. Rahatii astia sunt foarte meticulosi in treburi d‑astea.

— Ce parere ai de ceva in legatura cu bursa neagra? a sugerat Porta. E un motiv destul de bun.

— Dar nu cunosc pe nimeni care sa se ocupe cu astfel de tre­buri.

— Pai nici nu trebuie sa cunosti pe cineva, zise S.D.‑istul. Asta e una din primele reguli ale jocului: sa nu recunosti niciodata ca ai vreo legatura. Nu trebuie sa cunosti pe nimeni, daca vrei sa nu‑ti putrezeasca oasele in inchisoare

— Ei vor incerca sa scoata de la tine nume si adrese, explica Porta.

— Mai bine spui ca erai singur!

Omul clatina din cap deznadajduit. Ne uitaram dupa el cum intra in sala de tribunal si nu‑i dadeam prea multe sanse. Dupa zece minute se intoarse. Spre surpinderea noastra, zambea.

— Am reusit! M‑au crezut!

— Ce ai reusit? spuse Gregor.

— Ce au crezut? intreba Porta.

— Ca sunt un bisnitar, spuse el fericit. Trei luni de inchisoare!

Continua sa povesteasca despre sentinta lui nedreapta, cu lacrimi de recunostinta in ochi. Timp de cateva minute am discutat problema, pana cand unul dintre S.D.‑isti a inceput din nou sa‑l pocneasca pe tanarul comunist; de fapt, facea tot posibilul sa‑l intarite.

— Daca as putea, te‑as spanzura! V‑as spanzura pe toti! „Rosii' nenorociti ce sunteti! L‑ati omorat pe taica‑meu in 1933 — stiu, ai sa spui ca erai prea tanar ca sa‑ti amintesti, dar esti la fel de vinovat ca toti ceilalti! Sunteti cu totii niste comunisti im­putiti, asta sunteti!

— Lasa‑l in pace, marai Porta. Mai are doar cateva ore de trait, ce Dumnezeu! Nu poti sa‑l lasi in pace?

— E evreu, se incapatana S.D.‑istul. Ii simt de la un kilome­tru Esti evreu imputit, nu‑i asa, „fratioare rosu'?

Baiatul dadu din cap.

— Sunt evreu, confirma el.

— Bun! Asta‑i bine! Maine pe vremea asta au sa‑ti scoata ochii, iar eu o sa fiu acolo si o sa‑i ajut.

Putin dupa asta, baiatul fu chemat in sala de tribunal. Lipsi o jumatate de ora buna si cand aparu, nu mai avea de ce sa zambeasca: il condamnasera la moarte, dupa cum ne asteptasem. Ada­ugasera chiar un paragraf suplimentar ca nu avea dreptul la re­curs.

— Vezi! spuse Porta cu tristete, in timp ce il conduceam pe baiat inapoi la Fresnes in duba inchisorii. N‑are rost sa fi atat de mandru. De ce dracu te‑ai amestecat in toate afacerile astea comuniste? Poate ai crezut ca faci bine, dar n‑o sa puteti scurta voi razboiul — nu, nici macar cu un minut. Si pur si simplu nu merita.

— Cati ani ai, baiete? il intreba Batranul cu blandete.

— Maine o sa implinesc 18. Se corecta. As fi implinit 18 maine. Poate chiar asa o sa si fie. Depinde cand se hotarasc sa ma omoare.

— Prea tanar ca sa moara, mormai Porta. De ce nu s‑a gasit cineva sa‑l puna pe idiotul asta mic pe genunchi si sa‑i traga cateva, cand inca mai avea o sansa?

— Optsprezece? spuse Batranul, ganditor.

Se intoarse catre Heide.

— Cine e de servici, Julius? Tu?

— Mda

Heide confirma vag, cu gandurile in alta parte.

— Asa e. 24 de ore de plictiseala nenorocita Deodata isi scutura capul si se uita spre Batran, cu o privire banuitoare.

— De ce? Ce‑ti pasa cine e de servici? Asculta, Batrane — se uita la el cu gravitate — nu te amesteca in afacerea asta. N‑avem nevoie de necazuri.

Batranul ramase tacut; isi freca de cateva ori nasul cu degetul si nu spuse nimic.

La ora 18.00 am schimbat garda la Blocul nr. 4. Intr‑o in­chisoare asta e cel mai animat moment al zilei. Se serveste masa de seara, prizonierii sunt escortati la si de la salile de masa, celule si spalatoare. Hauptfeldwe­bel‑ul isi facea inspectia obisnuita de seara, cheile se invarteau in lacate, balamalele scartaiau, usile poc­neau. Era o zarva ca intr‑o casa de nebuni.

Stateam rezemat in spatele usii mari de la capatul coridorului principal, uitandu‑ma printre gratii. Alaturi, Barcelona tocmai ter­mina o partida de carti in celula unor condamnati, iar in alta parte a inchisorii, sub pretextul agitatiei generale de la ora sase, Micutul gasise ocazia sa se strecoare ilegal in biroul Hauptfeldwebel‑ului.

Il impinse pe Porta in camera impreuna cu el si inchise usa dupa ei, dupa care Porta, foarte calm si normal, se aseza la birou si, cu tocul Hauptfeldwebel‑ului, imita semnatura acestuia pe un permis de iesire pentru tanarul evreu care fusese condamnat la moarte. Permisul era eliberat pe motivul unui interogatoriu supli­mentar la Gestapo, la ora 19.00.

— Suna bine? zise Porta.

— Mie imi suna bine, zise Micutul.

Micutul si Porta formau o echipa fara egal in Armata germana ca spargatori si plastografi. Nu fusese inca inventat lacatul pe care Micutul sa nu‑l poata deschide; nu exista semnatura pe care Porta sa n‑o poata imita. Semnatura atat de sigura care inflorise mandra in josul permisului de iesire urma sa fie instinctiv recunoscuta mai tarziu de catre Hauptfeldwe­bel, drept propria sa semnatu­ra. Numai printr‑un pur procedeu deductiv s‑a recunoscut ulterior ca fusese plastografie.

Porta ii arunca cartonul patrat lui Barcelona, care venise sa contro­leze operatiunea, apoi se rezema din nou comod pe scaun, cu picioarele pe biroul lustruit.

— Niciodata nu mi‑am dat seama ce bine e sa fii Hauptfeld­webel Ce confort au ticalosii astia! Ia uite

Apasa perna moale a scaunului, in timp ce Micutul tocmai incerca sofaua, doar Barcelona privea nervos spre usa, cu fata, plina de sudoare.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Sunteti niste boi nesimtiti! Mis­cati‑va si sa iesim mai repede de‑aici!

— Ce atata zarva? protesta Micutul. Nu facem decat sa executam ordinele, nu‑i asa?

— Pai tocmai asta‑l zgandare, zise Porta tragand un sertar si uitan­du‑se inauntru.

— Doar el a dat ordinele Patrundeti in biroul Hauptfeld­webel‑ului si imitati semnatura pe o hartie, asa a zis. Pe ur­ma, dupa ce o faci, nu‑i mai pasa. Unii oameni nu sunt niciodata multumiti.

— N‑am spus sa te tolanesti in fotoliul lui si sa‑i scotocesti biroul! mormai Barcelona.

Incet si cu o precizie innebunitoare, Micutul si Porta controlau camera eliminand orice posibila urma a trecerii lor, in timp ce Bar­celona ii privea incruntat. Din fericire era prea ocupat sa‑l urmareas­ca pe Porta cum sterge stiloul Hauptfeldwebel‑ului cu batista, ca sa‑l mai vada pe Micutul cum isi indesa in buzunar un pumn de tigari.

— Haideti odata, pentru Dumnezeu, ajunge!

Barcelona le facu semn cu capul si deschise larg usa. Porta puse la loc stiloul fara tragere de inima si iesi dupa el pe coridor. Micutul iesi ultimul. Inchise usa dupa el si baga cu grija o bucatica de bat de chibrit in incuietoare.

— Ce dracu mai faci acum? suiera Barcelona.

— Iti salvez gatul ala imputit! i‑o intoarse Micutul. Niciodata nu se deschide o usa fara sa se controleze mai intai incuietoarea. Am facut‑o doar o data in viata mea si m‑am ales cu noua luni de racoare; proprie­tarul usii infipsese o bucatica de lemn acolo si eu n‑am observat. De‑aia intotdeauna controlez inainte sa fac treaba. Poti sa‑ti iei adio de la scumpa ta viata daca Hauptfeldwebel‑ul se intoarce si nu‑si gaseste betisorul pretios. Asa n‑o sa afle niciodata, nu?

Barcelona dadu din cap cu prefacuta admiratie.

— In regula, ai castigat. Tu stii mai bine ce ai de facut. Recunosc asta.

El si Micutul plecara fiecare pe la treburile lui, prin inchi­soare. Porta veni sa‑mi aduca OK‑ul si porniram impreuna spre celula tanarului evreu.

— Tine, zise Porta aruncandu‑i o haina. Pune‑ti asta si vino cu noi.

— De ce? Baiatul se ridica livid. Credeam ca e abia maine.

— Ca sa fie?

— Executia.

— S‑a amanat pe termen nelimitat, zisei eu.

— Nu te cred! De ce?

— Dumnezeule! zise Porta. Nu vrei sa te misti odata? Am venit sa te scoatem de‑aici, n‑avem timp, de palavrageala. Ai putea cel putin sa ne ajuti.

— Dar

— Nici un „dar'. Ridica‑te si asculta cu atentie! Iti spun o sin­gura data, asa ca tine minte. Cum plecam noi, iesi dracului de aici si ia‑o pe scari. Daca t opreste cineva, spui ca te duci la buda. Daca nu vezi pe nimeni, coboara pana la parter cat poti de repede si fara nici un zgomot. OK? Cand ajungi acolo, ia‑o pe prima usa la stanga. Asta te scoate direct in spatele mlastinii. Stai acolo, ascuns, pana se sting luminile. Pe urma alergi pana la zidul exterior al curtii. Ai inteles?

— Da, dar

— Daca intre timp nu se intampla nimic, continua Porta, neluand seama la intrerupere, ai cam doua minute pentru asta. Dupa aia luminile se intorc si te vad santinelele. O sa fii asteptat. Dupa ce va intalniti, restul or sa faca ei. OK? Fa ce‑ti spun ei si o sa fie bine.

— E o porcarie, zisei eu — fiindca eram singurul pesimist con­vins, care nu vedea cum o sa functioneze tot planul.

— Sigur, zise Porta, daca ceva nu merge, e mai bine sa te aver­tizam ca va trebui sa te impuscam. Intelegi ce vreau sa spun? Daca esti prins asupra faptului, ca sa zic asa, nu ne putem risca pielea mai mult decat am facut‑o pana acum.

— Oricum, mult noroc, zisei eu.

Ne‑am intors in camera de garda, ca sa urmarim desfasurarea evenimentelor. Porta zicea ca oricum nu‑i pasa, nu dadea doi bani pe comunisti, chiar daca erau numai pusti de 18 ani, dar cand i‑am spus ca atunci ar fi putut sa nu se amestece in toata povestea din noaptea asta, m‑a amenintat ca‑mi muta falcile daca nu‑mi tin gura si am incheiat discutia.

Baiatul parasi celula de indata ce pasii nostri s‑au indepar­tat. Inchise incet usa in urma lui, alerga pana la capatul scarilor, statu sa asculte. Nu venea nimeni. In cateva secunde ajunse la parter si descoperi usa din stanga. Cand o deschise, se auzi un scartait ca o pisica in calduri si Barcelona isi duse mainile la urechi, inal­tandu‑si privirile la ceruri.

— Cristoase! Daca aude cineva, ne‑am dus!

— Cred ca oricum aude, mormaii eu.

Batranul, care haladuise pe afara, impinse usa camerei de garda si dadu din cap in semn de salut.

— E O.K., a iesit.

Potrivit planului, am mers impreuna sa inchidem usile care fu­sesera lasate deschise. Cand ne‑am intors in camera de garda, in curte se stingeau toate luminile de cercetare. Asta era treaba lui Gregor. Ne spusese s‑o lasam pe seama lui si se parea ca o facuse bine.

Luminile ramasera stinse timp de vreo doua minute, pe urma incepura din nou sa controleze curtea prin toate cotloanele. Dar umbra fugarului nu se mai zarea ascunsa intre latrine si zidul in­chisorii. Folosise cum trebuie cele doua minute si acum era in afara spotului, intins pe burta in umbra zidului exterior.

Pasi grei se apropiara de el. Banuia ca trebuie sa fie patrula care urma sa‑l conduca spre urmatorul punct al calatoriei. Spotul luminos fulgera deasupra lui, de‑a lungul zidului, apoi spre in­tunericul curtii. Vazu cum sentinela se apropria de el, calauzita de Legionarul si Günther Soest. Castile lor — ura castile germane care ar fi transformat si fata unui sfant intr‑o masca de gorila — sclipira amenintator in lumina puternica. Baiatul trebuie sa fi avut indoieli asupra gandurilor lor bune.

In timp ce se apropiau, Günther injura nervos pe sub mustata. Era pentru a doua oara ca inlesnea o evadare si dupa prima se jurase pe toti sfintii ca el, Günther Soest, n‑o sa se mai lase pacalit ca un ageamiu.

— Pur si simplu nu merita, zicea el. Nimic si nimeni nu merita sa‑ti risti pielea pentru el in razboiul asta afurisit si un afurisit de prizonier, nici atat.

Si daca cineva stia acest lucru, atunci asta era Günther. Con­dusese 8 ani un tanc. In rastimpul asta ii murisera 37 dintre cei mai apropiati camarazi si de noua ori fusese gata sa impartaseasca si el aceeasi soarta. Dar a zecea oara destinul il insfacase: scapase cu viata, dar aproape ca nu mai avea fata. Uleiul incins ii arsese sprancenele si buzele, iar carnea de pe corp i se transformase in fleici bine prajite. Statuse sapte luni in baie de apa. Fusese smuls din ghearele mortii, nu inainte insa ca moartea sa‑si fi pus amprenta iremediabil asupra lui. Mainile lui erau ca niste gheare pergamentoa­se, fata o masca purpurie. Logodnica lui nu fusese in stare sa‑si infranga oroarea la vederea sa si fugise tremurand; iar acum omul acesta isi risca pentru a doua oara viata ca sa salveze un prizonier condamnat din Fresnes.

Un francez, in primul rand, si pe deasupra evreu si comu­nist. Günther stia ca intr‑o zi, dupa razboi, acelasi evreu si comunist va trece pe langa el pe strada si isi va intoarce fata cu mila si dezgust de la acea masca purpurie. Cand proprii compatrioti nu erau in stare sa‑si stapaneasca simtamintele, ce sansa ar avea cu un strain?

Iar dupa razboi, ce vor face oameni ca Günther? Sa traiasca intr‑o casa cu altii la fel ca el? Sa se expuna ca o curiozitate a naturii in spectacole in aer liber? Sa se ascunda si sa traiasca in intuneric, unde sa nu‑l vada nimeni? Era prea putin probabil ca oamenii normali sa fie vreodata in stare sa‑l priveasca fara a se infiora. Dar Günther fusese chipes odinioara. Fusese obisnuit sa fie admirat, iar fetele sa i se agate de gat si sa se intreaca in a‑i castiga atentia. Acum, propriile sale surori suportau cu greu sa stea in aceeasi camera cu el, iar in ultima permisie statuse acasa doar doua zile, dupa care maica‑sa facuse o depresiune nervoa­sa; doctorul spusese ca din cauza stresului permanent provocat de amintirea vie a ceea ce facuse razboiul din unicul ei fiu.

Atunci Günther plecase de‑acasa. Isi petrecuse restul permisiei intr‑o casa de refacere din Trols. Acolo, macar, era cu altii ca el, o intreaga noua generatie de monstri frankenstein creata de razboi. Erau bine tratati in casa de refacere, numai atat ca aveau un re­gulament strict in privinta iesirilor in sat: puteai sa te duci in carje, puteai sa te duci in carucior, puteai fara brate sau fara picioare; dar in nici un caz nu puteai sa iesi fara fata. Ziceau ca nu e bine pentru moralul tarii. Eroii erau admisi numai daca aveau rani eroice si nu era eroic sa fii ars de viu intr‑un tanc si pe urma sa provoci repulsie. Oricum, prea putini dintre monstrii fara fata doreau sa iasa in sat. Inca erau sensibili la oamenii care‑i aratau cu degetul holbandu‑se si stiau prea bine ca nici o fata nu i‑ar mai saruta

pe buze. In general, nu mai aveau buze; numai o gaura fara contur, inconjurata de o oribila panza purpurie. Unii dintre ei sperau ca isi vor aranja fata dupa ce se termina razboiul. Era unicul motiv pentru care Günther ramasese in armata si se intorsese ca sa‑si faca mai mult decat datoria. Era singurul sau tel — credinta ca daca va ramane pana la sfarsit, Armata o sa‑l rasplateasca in mod sigur cu o noua fata. Bineinteles, cu conditia ca Germania sa castige razboiul. Oameni ca Günther nici nu‑si puteau permite sa se gan­deasca la alta varianta.

Patrula ajunse in dreptul baiatului ghemuit in intuneric. In ta­cere el se ridica in picioare si intra intre ei, fara ca ritmul marsului sa se schimbe. La capatul zidului, unde acesta facea un unghi ascutit la stanga, se oprira. Legionarul vorbi iute, fara sa priveasca spre baiat.

— O sa gasesti sus o funie gata fixata. Imediat dupa ce luminile de control au trecut pe deasupra, te repezi la ea. Ai aproximativ 30 de secunde sa ajungi sus si sa cobori in partea cealalta, asa ca trebuie sa te misti foarte repede Tine asta si foloseste‑o numai daca trebuie, altfel nu. Este o carte de identitate, dar a fost facuta in graba, asa ca nu te baza suta la suta pe ea. N‑o sa fie nici o problema in caz de control intamplator.

Spotul luminos ajunse din nou pe ei. Patrula se stranse, as­cunzan­du‑l pe baiat de ochiul cercetator.

Trebuie sa ajungi la Paris cat poti de repede. Mai ai cam doua ore pana la ziua. Te duci la Sacr ‑Coeur, in Montmartre. Intri in al treilea confesional si spui ca ai furat flori dintr‑un cimitir. Cand preotul o sa te intrebe ce fel de flori, raspunzi: myosotis. De rest se ocupa el.

— Un preot? mormai baiatul, mirat.

Legionarul ii arunca o privire amuzata.

— Ai prefera Gestapo‑ul?

— Sigur ca nu. Baiatul umplu intunericul cu un torent de vorbe: Sa stiti ca va sunt foarte recunoscator pentru tot ajutorul

— E prea devreme, mai ai inca drum lung. Uite ca vine din nou lumina de control. Mai bine ai lua‑o la fuga dupa asta.

Lumina se scurse pe ei. Legionarul il impinse iute pe baiat, Günther statea gata de ajutor, dar pustiul, mai agil ca o pante­ra, era deja in varful zidului. Legionarul isi arma pistotul automat si‑i facu semn lui Günther sa fie gata. Daca lumina de control il surprindea pe baiat in timpul evadarii, n‑aveau incotro si trebuiau sa traga.

Li se paru ca farul luminos s‑a intors mult prea devreme. Le­gionarul isi apasa puternic arma sub clavicula.

— Asta a fost, mormai Günther.

Lumina trecu peste ei si de‑a lungul zidului. Isi indreptara armele spre punctul unde fugarul bajbaia dupa funie. Exact in momentul in care lumina ajunse la el, baiatul disparu, alunecand de‑a lungul funiei si fara indoiala ca‑si facuse mainile ferfenita. Dar reusi­se. Calm, legionarul trase la loc parghia de siguranta si‑si puse arma pe umar. Patrula isi continua imperturbabila drumul.

— Ei bine, Batranul o sa se bucure, remarca Legionarul, dupa cativa pasi. Avea o idee tampita.

— Tampita e lumea asta, murmura Günther.

— Ce rost au toate astea?

— Sunt sigur ca nici unul.

— Atunci de ce dracu le facem?

— N‑am nici cea mai mica idee, spuse Legionarul, zambind.

— Ei bine, nici eu, zise Günther. Si jur in fata lui Dumnezeu ca e pentru ultima data cand eu ma mai bag intr‑o treaba ca asta.

Peste o jumatate de ora se schimba garda. Si vocile noastre au sunat in cor prin toata inchisoarea:

— Nimic de raportat.

CAPITOLUL DOISPREZECE

Comandantul Companiei 103 Cavalerie, colonelul Relling, avu­sese in ultimul timp placerea de a se bucura de o serie de evenimente deosebite, care au culminat cu cel mai mare triumf al carierei sale: dubla arestare a colonelului Toumy, seful Rezistentei franceze, si a lui Yeo‑Thomas, agentul Serviciului Secret britanic. Multumita capturii acestor doi oameni, nemtii puteau pune in miscare o ava­lansa de arestari in intreaga Franta.

Omul care ii urma lui Toumy la comanda fu generalul Jussieu si era greu de spus care dintre cei doi generalul francez ori colonelul german detinea intaietatea in materie de cruzime, bru­talitate si totodata lipsa de scrupule, cand era vorba de a lua viata cuiva.

Un val de teroare inunda tara. Populatia era injunghiata, im­puscata, spanzurata, ucisa in toate modalitatile posibile, desi unele metode erau prea bestiale pentru a mai putea fi si posibile. Birourile administrative erau incendiate, coloanele de aprovizionare distru­se, santinelele ucise cu duzina; podurile si trenurile devenisera niste tinte atat de obisnuite, incat nici nu mai provocau comentarii. Un grup bine organizat sub comanda unor ofiteri francezi reusi un atac asupra cartierului general al Gestapo‑ului de la Bourg‑en‑Bresse si lichida pe toti cei gasiti, cu un glonte in spate.

Inevitabil, aparura benzi organizate de criminali, care in numele aderarii la Rezistenta, comisera o serie ingrozitoare de hotii, violuri si crime. Fura repede depistati si lichidati nu numai de nemti, dar si de francezi. S‑a constatat mai tarziu ca majoritatea crimelor ar fi fost legate de dezertorii Armatei germane sau ai Armatei a 5‑a‑italiene, de comunistii spanioli si de agitatorii straini. Asa ca fura impuscati indiferent de nationalitate si fara exceptie, imediat cum erau prinsi, iar trupurile lor ingropate fara vreo ceremonie.

IN MONTMARTRE CU „HAINA ROSIE'

La Malakoff s‑a terminat, explica clar „Haina Rosie', pe cu­vant! Problema nu e cum sa punem mana pe el. Ce ma framanta e cum sa‑l aducem aici. Numai cand ma gandesc la asta ma apuca crampele. Si totusi, trebuie sa existe o cale.

— De ce n‑am imprumuta un camion si sa‑l aducem cu el? sugera Barcelona. Putem oricand sa fabricam un permis de transport.

Heide scutura din cap.

— Prea riscant. Nu poti sa‑l scoti.

— Cea mai buna cale e cea mai simpla, declara Porta. Si cel mai simplu e sa‑l aducem pe jos.

Il priviram cu indoiala.

— Trebuie c‑ai innebunit! icni Heide. E de‑ajuns ca un pisalog sa bage de seama si sa ne intrebe ce facem si nu mai putem face un pas.

Batranul se scarpina dupa ureche cu coada pipei.

— Iulius are dreptate. E mult prea periculos.

— E o idee de rahat, adauga Micutul ca sa puna capat dis­cutiei.

„Haina Rosie' ne parasi ca sa intampine niste clienti. Traversa camera in sortul lui lung si alb care‑i flutura pe langa picioa­re, cu parul si barba unduindu‑i usor pe fata. Corpul lui scurt si rotund se sprijinea incredibil pe doua picioare delicate. Prin com­paratie, fata lui era lata si falcoasa si avea culoarea rosiei — o adevarata luna plina. Stralucea de buna dispozitie si de obicei si de grasime.

Bistroul, cu mesele si scaunele lui prapadite, cu peretii plini de grasime si stropi de ulei, duhnea de revolutionari, de informa­tori, dezertori si bisnitari. Porta ne adusese aici, la inceput, si era in elementul lui.

Dupa ce se ocupa de noii venitii, „Haina Rosie' isi croi din nou drum spre masa noastra, insotit de mirosul puternic de prajeala care venea din bucatarie.

— Iti spun eu, il intampina Micutul, se fac prea multe valuri pentru nimic. Fii atent — ridica solnita — luam lucrul, il pocnim in cap — tranti solnita pe masa si aceasta se sparse — si pe urma il maturam. Foarte simplu. Nu inteleg de ce atata bataie de cap.

Porta se incrunta.

— Sunt inarmati? intreba el.

— Daca nu, inseamna ca sunt mai prosti decat ii cred eu, replica „Haina Rosie'.

— Si ce daca, izbucni Micutul, niste amatori! Lichidam pe ori­cine trage in noi.

— De ce nu te gandesti nitel la pielea ta, zise Heide, supa­rat. Creierul tau nu‑i mai mare decat un bob de mazare! Si asa s‑a iscat destula zarva in legatura cu nenorocitul ala de comunist care a evadat, hai sa nu mai incurcam borcanele, ce dracu! Va spun ca afacerea asta nu s‑a incheiat aici, o sa mai auzim de ea. Gestapo‑ul o sa scotoceasca tot Parisul incercand sa‑i gaseasca pe cei amestecati in treaba asta. In clipa asta, cineva isi pune creierul la treaba si descopera exact ce s‑a intamplat.

Porta scoase unul din hohotele lui oribile.

— Hauptfeldwebel‑ul nu s‑a prins inca. Tot se jura ca el si‑a pus semnatura pe permisul de iesire, chiar daca nu‑si aminteste cand a facut‑o. Pe urma, mai e si prostul ala de subofiter care jura ca a vazut prizonierul iesind cu transportul de dupa‑amiaza! Chicoti din nou. Daca m‑ar intreba pe mine, le‑as spune altce­va Cand a plecat masina, el era cu mine jos, jucam carti! Dar tot am o grija. Ei cred ca a evadat pe undeva pe drum intre Fresnes si sediul Gestapo‑ului, asa ca lasa‑i in pace. Cu atat mai bine pentru noi!

— Desteptule! zise necajit Heide. Nu sunt ei atat de prosti cum ii crezi tu. Baiatul fusese deja judecat, gasit vinovat si condamnat la moarte. N‑a mai avut nici macar drept la recurs. Avea mai putin de 14 ore pana la cioparteala. Asa ca mai devreme sau mai tarziu, un destept o sa intrebe de ce dracu a mai vrut Gestapo‑ul sa‑l interogheze. Si odata pusa intrebarea, nu mai e decat un pas pana la descoperirea ca imputitul de Gestapo nu l‑a vrut de fapt niciodata pentru interogatoriu. Si atunci ce se intampla?

— Pana atunci se termina razboiul, zise linistit Porta.

— Chiar asa, ce‑ai facut cu pustiul?

— La bucatarie, zise simplu „Haina Rosie'.

— La bucatarie? sari Heide. Aici?

— Da' unde? zise pe acelasi ton.

— Dumnezeule, asta chiar ca pune capac la toate!

Heide facu un gest de dezgust si lovi masa cu pumnul. In general, eram de acord cu el. Trebuie sa recunosc ca nici eu nu eram prea bucuros de aranjamentul asta.

— Dar care e problema cu el? intreba Micutul, cu ochii la Hei­de.

— Iti spun eu care! izbucni Heide, de‑acum intaratat peste masura. Gestapo‑ul are vreo noua milioane de oameni care scotocesc Parisul dupa el, asta e problema! Si cand cauta ei pe cineva cre­de‑ma ca o fac de‑adevaratelea. Si cum or sa‑l prinda, e o chestiune de ore sa‑l faca sa vorbeasca. Doamne! Isi scutura puternic capul. Poate va trece prin minte ideea unei funii in jurul gatului, dar cre­deti‑ma ca asta nu inseamna nimic!

Englezul ii zambi cu bunatate.

— N‑are rost sa te agiti atat. N‑or sa‑l recunoasca nici intr‑o mie de ani Vino cu mine sa‑ti arat.

Schimbarea era surprinzatoare. Sunt sigur ca n‑as fi putut sa gasesc vreo asemanare intre taranoiul cu mutra de cretin care dadea o manade ajutor prin'bucatarie si tanarul inteligent si agil care evadase de la Fresnes. Parul lui negru era acum de un rosu oribil, deasupra buzei de sus ii inflorise o mustata stufoasa, iar niste ocu­lari ridicoli ii injumatateau fata. Purta ghete scalciate si pantalonii ii ajungeau pana la glezne.

— Ce parere ai? zise mandru englezul.

— Proasta, marai Heide. Nu trebuia sa mai fie in Paris la ora asta.

— E mai usor de spus decat de facut, prietene.

— Poftim! zise Porta ridicand un brat paros si uitandu‑se la ceas. Unde dracu or fi plecat ceilalti?

— Dumnezeu stie, zise Heide, gasind repede prilej pentru o noua tirada sumbra. In primul rand, n‑ar fi trebuit sa iasa sa bantuie prin Paris cand locul colcaie de oamenii Gestapo‑ului. Poate chiar acum, cand noi stam aici, ii interogheaza.

— Vezi‑ti de treaba, zise Barcelona cu un ranjet. Legionarul cu­noaste Parisul cu ochii inchisi si oricum Günther e cu ei. Fata lui e un Ausweiss (permis de iesire.) numai cand o vezi. Nici macar Gestapo‑ul n‑ar indrazni sa‑l opreasca pe Günther.

— Numai asta stii sa spui, zise Heide cu amaraciune.

Atentia lui „Haina Rosie' fu atrasa de venirea unor noi clienti care‑l solicitau. Cei mai multi ii cereau sa cante si „Haina Rosie' se propti in mijlocul incaperii, cu fata lui stralucitoare de grasime si buna dispozitie, gata sa le satisfaca dorinta. Acompaniat de Porta la o vioara veche si de o fata cu un acordeon, isi dadu capul pe spate si incepu sa cante, cu o voce inalta de tenor, o melodie in cinstea Parisului. Avea o voce placuta si cei mai multi dintre noi am uitat chiar sa mai bem. Chiar si Heide uita de ale lui si incepu sa cante impreuna cu ceilalti. In curand bistroul deveni un infern zgomotos. Janette, bucatareasa — o negresa grasa (de care stiam ca e membra activa a Rezistentei) striga si batea din palme din usa bucatariei. Cu totii tropaiau la unison si bateau in mese cu pahare si tacamuri, urmand ritmul melodiei.

Asa ca a fost o surpriza cand, peste vreo jumatate de ora, usile s‑au deschis si prin harmalaie am zarit sclipind insignele celor de la Feldgendarmerie. Navalira inauntru cu obisnuita lor lipsa de politete, cu cizmele lor grele zguduind podeaua, cu obisnuitele pusti gata pregatite. Atmosfera se schimba intr‑o clipa. Janette se intoarse in bucatarie si se auzira zgomote de activitate intensa — polonice care zanganeau si robinete care curgeau. Ceilalti tacuram cu totii. Oamenii isi bagara nasurile in pahare sau devenira extrem de pre­ocupati de unghii sau de gaurile din podea. Daca intamplator in­talneai privirea cuiva, nu vedeai altceva decat teama, suspiciune, ura si apoi fiecare isi intorcea privirea incurcat. Porta statea mo­horat, cu vioara atarnand in mana. Fata cu acordeonul se strecura intr‑un colt intunecat al incaperii, ca un paianjen prins brusc in lumina.

Seful patrulei, un Stabsfeldwebel, ramase un moment in usa, holbandu‑se cu raceala de jur imprejur. In cele din urma isi fixa privirea asupra lui Porta.

Tu! Obergefreiter!

Traversa spre el, iar Porta il privi cum se apropia, cu o expresie stearsa pe figura.

— Ce cauti aici? Ai permis sa iesi noaptea?

Porta se ridica in sila si‑si scoase permisul. Stiam ca ii era sila. Era de obicei insolent cu cei de teapa acestui Stabsfeldwebel. Dar stia la fel de bine ca noi toti, ca nu ne gaseam nici pe departe in situatia de a ne simti in siguranta. Nu era cazul sa atragem atentia asupra noastra, iar Porta nu era prost. In afara de asta, Stabsfeldwebel‑ul nu era un Stabsfeldwebel obisnuit. Il cunosteam dupa figura si dupa reputatie. De patru ani, el si echipa lui, isi pe­treceau noptile scotocind fiecare bar, fiecare club si circiuma din Paris, si nu era noapte sa nu inhate vreun biet nenorocit pentru interogatoriu. Si sa fii inhatat de Stabsfelwebel‑ul Malinowski in­semna de‑a dreptul condamnare la moarte. Faima lui se putea ma­sura prin Crucea Cavalerului care‑i atarna de gat.

— Cu cine mai esti? intreba el, inapoindu‑i permisul.

Porta arata spre noi ceilalti, car stateam seriosi si demni la masa noastra, facand tot posibilul sa aratam ca niste soldati model. Malinowski ne arunca o privire dispretuitoare, dadu din cap si trecu mai departe.

Cerceta bistroul pana la ultimul coltisor. Unei fete care era la toaleta si nu stia nimic de venirea lor, i se ceru sa deschida usa si sa prezinte actele. Bucataria fu devastata. Desfacura si scotocira toate cutiile si toate borcanele. Tabarara pe masina de gatit si timp de zece minute scoasera cenusa, in timp ce Janette ii privea cu bratele incrucisate, cu cel mai dispretuitor zambet posibil pe fata ei dolofana. Baiatul fu invrednicit cu o privire fugara si pe urma nu‑l mai bagara in seama.

Controlara tot etajul de sus. Golira toate cuferele si dulapurile si aruncara hainele pe jos. Smulsera de pe pat toate paturile si asternuturile, plapumile si pilotele fura taiate, isi varara mainile in toate bidoanele si rafturile cu alimente. Dupa o ora au terminat perchezitia, dar era putin probabil ca vor parasi bistroul fara sa gaseasca un tap ispasitor pentru toata munca lor din noaptea aia. Malinowski statea langa bar, iar privirea lui scrutatoare trecea de la o masa la alta. Alaturi, oamenii lui il urmareau cu atentie, asteptand ca stapanul sa dea semnalul de atac. Noi sedeam tacuti si ne intrebam unde o sa cada toporul.

Incet, Stabsfeldwebel‑ul scoase din buzunar un teanc de fo­tografii. Se uita tot cu incetineala printre ele si cu mare grija alese cateva. Din doi pasi, traversa incaperea, oprindu‑se in fata unui grup de tineri care bausera linistiti aproape toata seara.

— Deutsche Feldpolizei. Ausweiss, bitte. (Politia Germana. Ac­tele, va rog.)

Se adresa unui baiat cu o figura stearsa, imbracat cu niste haine gri mototolite. Stabsfeldwebel‑ul examina cu atentie hartiile

— Falsuri, zise el incruntat. Te cautam de patru luni. Acum, ca te‑am gasit, o sa‑ti demonstram amanuntit cum tratam noi de­zertorii Cineva te‑a ajutat! Cine te‑a ajutat?

Cred ca nu astepta vreun raspuns. Probabil ca toata lumea din incapere a ramas cu gura cascata, cand una dintre, fetele de la masa se ridica imediat si isi asuma aceasta cinste.

— O fi nebuna? sopti Micutul in maniera lui obisnuita de a se face auzit.

Malinowski se intoarse catre noi, Barcelona ii arse una pe sub masa Micutului, iar Heide scrasni furios din dinti. Nu era momentul ca Malinowski sa fie provocat.

Dar era prea tarziu. Malinowski reactiona instinctiv. Simturile ii spuneau ca in acest bistrou ar putea gasi ceva mai bun decat un dezertor impreuna cu iubita lui si, dupa ce‑si lasa doi oameni sa le puna catusele, porni la atac cu restul cainilor de vanatoare, cu cozile in aer si nasurile amusinand. Cred ca soapta banuitoare a Micutului si reactia noastra imediata il determinasera pe Stabs­feldwebel sa continue cercetarile toata noaptea, razbunator cum era. Se stia ca nu‑i inghite pe soldatii care facusera servicul activ pe front si se spunea ca numai cu doua zile in urma arestase un Oberleutnant decorat cu Crucea de Fier.

— Gata, mormai intunecat Heide. S‑a terminat. Am spus c‑asa o sa se intample. Si totul din cauza unui evreu imputit.

— Cred ca o sa controlam din nou la bucatarie, zise Malinow­ski.

Englezul isi croi drum catre el, nelinistit, protestand energic in legatu­ra cu supa si cu cina compromisa, dar Malinowski il dadu la o parte din calea sa, cu un zambet malefic.

— Avem treburi mai importante decat supa.

— Dar clientii mei

In momentul acela, sosira alti clienti. Instinctiv, toata lumea se in­toar­se catre usa. Primul intrat parea mascat cu un ciorap, care‑i desfigura in mod hidos trasaturile. La o privire mai atenta, iti dadeai seama ca n‑avea ce trasaturi sa ascunda. Ochii lui erau doua picaturi, nasul insemna doua crestaturi subtirele, iar gura era o gaura franjurata. Nu avea sprancene, iar pielea lui era pur­purie. La gat, care era sustinut de un guler teapan de piele, ii atarna Crucea Cavalerului.

— Ei? zise Günther prin asa‑zisa lui gura, ti‑ai pierdut obiceiul de a saluta, Stabsfeldwebel?

Malinowski isi pocni calcaiele si‑si duse incet mana dreapta la frunte. Nu putea face altceva. O fi fost el Stabsfeldwebel‑ul Ma­linowski si o fi avut el Crucea Cavalerului, dar un soldat desfigurat ca Günther putea sa comande orice. Daca Günther voia sa‑si scoata revolverul si sa‑l impuste pe Malinowski, sustinand ulterior ca acesta il insultase, nimeni nu s‑ar fi indoit de adevarul spuselor sale.

— Fahnenjunker! Tonul lui Malinowski se straduia sa fie res­pectuos, patrulam in arondismentul 18, conform ordinelor. Tocmai am ridicat un dezertor pe care‑l cautam de doua luni, impreuna cu femeia care l‑a ajutat.

— Bun, zise Günther, incurajator. Iti multumesc, Stabsfeldwe­bel. Inteleg ca acum ti‑ai terminat treburile pe‑aici?

Malinowski ezita. Günther ii intoarse spatele nepasator, ca si cum nu mai era nimic de discutat. De la genunchi in jos, ambele picioare ii erau din tinichea, dar nu se observa numaidecat. Ii tre­buisera cateva saptamani de efort supraomenesc si vointa, ca sa invete din nou sa mearga si ca sa se obisnuiasca cu bratul stang format din patru bucati de fier. La inceput dorise sa moara si nimeni nu stia de fapt, de ce pana la urma continuase sa traiasca. Ar fi putut sa devina ofiter in Waffen S.S., i se oferise postul la iesirea din spital, dar el fusese intotdeauna la husarii negri si se intorsese la noi dupa ce fusese din nou declarat „apt pentru serviciu'. Cu noi se simtea in largul lui. Nu numai ca eram prietenii lui, dar cred ca eram singurii oameni din lume care‑l puteam privi cu acelasi grad de detasare cu care ne priveam unii pe altii.

In bistrou se facuse din nou liniste. Toti asteptam nelinistiti. Toti se holbau la Günther. Calm, el isi scoase tabachera, scoase o tigara si si‑o infipse in gura fara buze. Malinowski nu se mai uita la Günther, ci mai degraba la tabachera. Era din aur, decorata ostentativ cu steaua rosie a Rusiei si cu secera si ciocanul. Günther i‑o puse in mana.

— Frumoasa, nu? O amintire din Stalingrad, cum probabil ai ghicit.

Inchise tabachera cu un pocnet si o vari la loc in buzunar.

— Ai fost vreodata in transee, Stabsfeldwebel? Stiai ca la Sta­lingrad au murit trei sute de mii de soldati germani? Aceia dintre noi care au supravietuit — pronuta cuvantul intre ghilimele — au dreptul la cate o mica amintire, nu‑i asa?

Malinowski inghiti in sec, dar nu zise nimic. Brusc, Günther schimba tonul.

— Daca ti‑ai terminat treburile pe‑aici, as fi foarte bucuros daca ti‑ai lua talpasita!

Stabsfeldwebel‑ul n‑avea de ales, trebuia sa plece. Cand usa se inchise in urma lui si a oamenilor lui, in bistrou se auzi un oftat unanim de usurare.

— Se pare ca ne‑am intors tocmai la timp, remarca sec Le­gionarul, urnindu‑se de langa usa catre masa noastra.

— E ridicol, zise Heide. E culmea nebuniei. Acum el trebuia sa fie la celalalt capat al Frantei.

Nimeni nu‑l baga in seama pe Heide. Eram prea ocupati sa ciocnim cu Günther si sa‑l felicitam.

— Ei, lasa, zise el cu modestie. Unul trebuie sa se foloseaca de dezavantajele altuia, altfel care‑i scopul?

Fata cu acordeonul iesi din umbra si incepu sa cante o melodie de dans. Porta isi lua vioara, iar „Haina Rosie' incepu din nou sa zambeasca. Incetul cu incetul starea de tensiune disparu. Heide se scufunda fericit intr‑p stare de toropeala si nu mai putea face altceva decat sa mormaie. Micutul se invartea prin incapere ciupind fetele de fund si spunand glume deocheate celor care crezusera vreodata ca el o bagase pe maneca, iar Günther, ghiftuit cu vin rosu, fura de sub nasul lui Barcelona o fetiscana intr‑o rochie galbena si incepu sa danseze cu ea.

— Vive la France! striga Porta, in delir.

Legionarul se pusese sanatos pe baut. Pica repede in toropeala, alaturi de Heide. Günther mergea pe urmele lor, iar fata in galben incetase sa‑si mai tina ochii inchisi ca sa nu‑i vada fata si chicotea pe genunchii lui. Uneori erau intrerupti de lumea de‑afara, se auzeau impuscaturi, explo­zii, huruit de avioane deasupra, dar toate astea treceau neluate in

seama. Razboiul tinea de prea muh timp ca cineva sa‑si mai bata capul cu el. Deodata, Barcelona imi trase un ghiont intre coaste.

— Atentie. Se deschide usa.

Ne‑am intors automat catre usa, crezand ca se intorsese Ma­linowski. Dar de data asta era Jacqueline, fata pe care o intalnisem printre flori in Normandia si care‑mi daduse sa beau cafea ade­varata. Bineinteles, mai fusesera si altele, dar nu stiu de ce o aso­ciasem de la inceput cu parfumul florilor si aroma de cafea proas­pata.

O vazusem destul de des de cand venisem la Paris. In ultimele saptamani ne intalnisem pe ascuns aproape in fiecare zi, dar era pentru prima data ca indrazneam sa‑i dau intalnire la loc des­chis, acolo, in cafenea, si din momentul in care a intrat pe usa, mi‑a parut rau. Bineinteles ca Porta a recunoscut‑o imediat.

O masura de sus pana jos in timp ce — nestingherita — se indrepta catre masa noastra. Purta, o rochie usoara de muselina verde, care‑o facea sa arate foarte palida si frumoasa, dar doream sa nu‑i fi spus sa vina.

— Asa, va sa zica, te intalnesti cu pasarica asta din Norman­dia? zise rautacios Porta. De cand tine asta? Cam de multisor, dupa cum se vede. Trebuie sa te descotorosesti de ea, colega, inainte sa te lege. Pasarica asta e indragostita si femeile care iubesc devin periculoase.

— Vorbesti prostii, zisei eu cu raceala.

— A, da? zise Porta batjocoritor. Iti amintesti cum isi mai ros­togolea ochii atunci, in Normandia?

— Si ce legatura are asta cu tine?

— Are!

Acum iesise Heide din toropeala si intrase in lupta. Se holba la Jacqueline, pe urma ma apuca de guler sufland ca o locomoti­va, iar ochii lui mici si rosii se infipsera cu rautate intr‑ai mei.

— Are legatura cu noi toti! Tu si curva ta de frantuzoaica! Pe mine ma doare in cot, dar n‑o aduce aici! Imi infipse mana‑n piept si‑si scoase revolverul.

— Porta are dreptate, femeile astea sunt periculoase. Devin ge­loase, se emotioneaza, incepe sa le interseze totul. Si cel mai rau e ca vorbesc.

— Ce se intampla? intreba Günther din celalalt colt al mesei.

Barcelona ii sopti ceva. Vazui cum Günther se uita spre Jac­queline, cercetandu‑i amanuntit fiecare trasatura. Barcelona ma privi si dadu din cap a lehamite. Legionarul se lasa pe spate in scaunul lui si incepu sa‑si curete indiferent unghiile cu varful cu­titului. Jacqueline imi zambea.

— Ce ai astazi? Te porti tare ciudat.

Am dus‑o la usa si i‑am explicat situatia. Numai eu eram de vina. Nu trebuia s‑o chem intr‑un loc ca asta. Parisul era periculos. Spionii misunau peste tot si daca faceai o singura greseala erai un om mort. Jacqueline ma intelese perfect. Nu puse intrebari, nu obiecta. Stabiliram, pur si simplu, un alt loc de intalnire pentru ziua urmatoare si ea se topi neauzita in intunericul strazii. Era o usurare s‑o vad plecand.

Incetul cu incetul, bistroul s‑a golit, pana cand am ramas singuri. Se incuiara usile. „Haina Rosie' scoase o harta a Parisului si o desfacuram pe masa.

— Categoric, zise Porta, treaba se arata a fi al dracului de grea

— Sper ca da, zise „Haina Rosie', altfel as fi dezamagit.

— Cum o sa‑l trecem peste pod?

— Il caram, isi exprima Micutul o idee stralucita.

— Sa traverseze raul inot.

— El nu inoata

— Bineinteles ca inoata, prostule!

— Dar chestia e serioasa, zise Legionarul ganditor. Toate po­durile sunt pazite bine.

— Si daca v‑ati duce in timpul zilei? sugera „Haina Ro­sie'. Ar fi mai multa lume pe acolo. Va puteti strecura neobser­vati.

Barcelona clatina din cap.

— Nu se poate. Nu pot sa fac rost de permise.

Deodata, Porta fixa cu un deget murdar un punct pe harta.

— Aici! Plecam chiar acum si‑l luam.

— Si cum trecem podul?

— Habar n‑am pana nu ajungem acolo. Ce sa ne mai ostenim sa facem tot timpul planuri. Asta au facut nenorocitii de prusaci si uite unde au ajuns. La opt zile dupa ce s‑a terminat razboiul trecut s‑au adunat si au inceput sa comploteze pentru urmatorul. Nu, merita sa lasam lucrurile in voia soartei, asa zic eu.

— Iar eu spun ca ne trebuie obligatoriu un plan, spuse incapata­nat Heide.

— N‑avem nevoie de plan. Am in buzunar doua stampile pe care scrie Strict secret.

— La ce dracu sunt bune?

— O sa te miri, zise Porta. Pot sa fac minuni cu o stampila.

— Imi faci greata, mormai Heide. Cu totii imi faceti greata cu prostiile voastre. Daca nu e cu evrei, atunci e cu

— Si daca trag in noi? intrerupse Batranul, care pana atunci tacuse si rumegase. Daca dam peste o patrula?

— A lui Malinowski, pentru inceput, fornai Heide. Stampilele n‑or sa foloseasca prea mult cu baietii aia, oricat de strict secrete ar fi!

— Asta‑i simplu, zise Porta. Trebuie doar sa tragem noi primii,

— Da, si trebuie sa‑ti scape unul singur ca sa se darame toata sandramaua.

— N‑o sa scape nici unul! se repezi Micutul cu o expresie be­licoasa pe fata. Folosim aruncatoarele!?!

— Sa umblam prin Paris cu ele in toiul noptii? urla Heide. Or sa creada ca suntem un grup de comunisti imputiti!

Legionarul se ridica.

— M‑am saturat de vorba, zise el brusc. O s‑o cantam dupa ureche.

— Exact ce‑am spus eu, zise Porta.

— Atunci, cand pornim? intreba Micutul, nerabdator. Acum?

Legionarul ii arunca o privire rece.

— In nici un caz. Mergem maine seara.

CAPITOLUL TREISPREZECE

Primul dintre ei aparu la fereastra, se catara pe pervazul ingust si se clatina nesigur timp de cateva secunde, cautand deasupra si dedesubt un punct de spripn. Pe neasteptate se auzi o impuscatura si omul se prabusi in gol, cu capul in jos.

Aparu cel de‑al doilea. Se catara si el pe pervazul ingust, pe urma sari ca o pisica si se agata de o conducta de apa care strabatea de‑a lungul peretele. Incepu sa coboare cu atentie. Rasuna o noua impuscatura. Cel de‑al doilea om cazu pe astfaltul curtii, alaturi de primul.

Al treilea nu astepta sa fie impuscat. Silueta lui aparu fugitiv la fereastra, atarna o clipa in aer, pe urma se arunca in jos intr‑un plonjon de randunica, pentru a impartasi soarta celorlalti.

Dar bomba incendiara isi atinsese scopul. Flacarile izbucnira la toate ferestrele, in afara de doua geamuri mici aflate chiar in varful cladirii inalte. Un grup de oameni misuna deja pe sus. Doi dintre ei sarira in acelasi timp si o rafala de gloante ii urmari pana jos. Gestapo‑ul nu acorda nici o sansa.

Chiar in acel moment parasiram in fuga ascunzatoarea. Vazusem destul din macel. Era razbunarea Gestapo‑ului aspra unui cuib al Rezistentei implicat in uciderea a 14 membri ai politiei secre­te. Dar acum faceau mai mult decat sa se razbune: sarbatoreau.

Cand masacrul se sfarsi, se intoarsera la masina. Atat soferul cat si omul lasat de paza zaceau pe jos scaldati in propriul lor sange, cu gaturile taiate de la o ureche la alta.

Aceasta scena avea loc la Paris intr‑o noapte din august 1944.

PLIMBARE NOCTURNA PRIN PARIS

Era o noapte intunecoasa. Umbra lunii se zarea pe undeva printre nori, dar cerul era in general innorat si nu se zarea nici o stea.

Malakoff‑ul era intunecat si pustiu. Pisicile, inaintand razboinic, in sir indian, prin mijlocul strazii, pareau singurele fiinte vii ale cartierului. Se oprira putin sa ne priveasca cu acea expresie de multumire ce pare comuna tuturor pisicilor, pe urma incepura sa miorlaie infiorator zburlindu‑se una la alta. Ne daduram la o parte din calea lor.

Deodata aparura ca din senin doi membri ai Feldgendarmeriei, pe biciclete. Trecand pe langa noi, isi intoarsera capetele si ne privira banuitori, iar Micutul le facu un semn amenintator cu pumnul.

— Fara d‑astea, scrasni Batranul. Tine mine o data pentru totdeauna, ca trebuie sa evitam orice incurcatura, nu sa ne bagam in vreuna.

Micutul privi scarbit in urma celor doi biciclisti.

— Numai sa fi indraznit ceva scarnaviile astea si le zburam falcile.

— Pentru Dumnezeu! se infurie Barcelona. Vii odata?

Il ajunseram din urma pe Porta la coltul strazii Bérenger cu strada Nordului.

— Stii sigur unde e chestia aia imputita? intreba Günther. Toate cocioabele astea nenorocite seamana una cu alta pe aici. Nu prea am chef sa orbecai dupa ea.

— Stiu unde e, zise Porta. Se invarti incet, orientandu‑se pe intuneric. Ne e departe de aici. Imi amintesc ca am mai fost pe aici, venind din partea opusa. Acolo, langa bistrou, a fost impuscat un om. Tin minte bistroul. Sa vedem daca sunt urme de gloante pe zid.

— Nenumarate, zise Günther care traversase si examinase locul.

— Adevarat?

Porta traversa si el si se uita. Batranul facu un gest de nerabdare.

— Nu putem sa mergem mai departe?

— N‑ai decat, eu nu te opresc, zise Porta. De altfel cine te‑a invitat la plimbarea asta? Asteptati o clipa.

Se apleca, disparu pe sub o arcada joasa si nu se intoarse timp de cateva minute.

— Dumnezeule! Barcelona privi nervos peste umar. Unde s‑o fi dus acuma nebunul asta? De la inceput nu trebuia sa ma bag in chestia asta. de ce nu putem sa ne purtam si noi ca toti ceilalti? De ce noi trebuie intotdeauna sa ne bagam in buclururi?

— Intreaba‑ma pe mine, zise morocanos Batranul.

— De ce nu se duce cineva dupa el, sa‑l scoata de acolo? zisei, insa fara nici o intentie s‑o fac eu insumi.

Porta isi facu aparitia, ranjind satisfacut.

— Tocmai am aruncat o privire printre gagicile cartierului. Facu un semn obscen catre Micutul. Maine seara, in fata cinematografu­lui, piata Clichy. Sa te gandesti la mine.

— Ticalosule! zise automat Micutul. Pariez ca nici n‑ai intre­bat‑o daca are pe cineva!

— Ei, mergem sau nu? intrebai eu.

— Si, mai precis, unde mergem? mormai Batranul.

— Chiar aici inauntru, zise Porta, aplecandu‑se pe sub arcada joasa. Dupa mine, baieti, si tineti‑va gura. Am cercetat terenul, puteti sa va bazati pe Unchiul Porta Haide, Sven, nu tran­davi! Tineti‑va bine, si inainte.

Il urmaram unul cate unul pe sub arcada joasa, de‑a lungul unei poteci noroioase, pana cand daduram de‑o magazie subreda.

— Inauntru? suiera Barcelona.

— Inauntru, confirma Porta.

Ne facu un semn cu lanterna.

— Veniti sa aruncati o privire!

Ne lipiram nasurile de geamul murdar. Gregor scoase un fluierat a mirare.

— Sa fiu al naibii, nu credeam ca pot sa creasca atat! Par­ca ar fi un imputit de balon umflat cu pompa.

Micutul se scormoni in buzunar si scoase la iveala un ciocan mare.

— Drept intre ochi, zise el rugator. O sa pice ca un bus­tean. N‑o sa stie niciodata.

— Nu incepe sa te porti ca un tampit, il implora Batranul. Peste tot, prin jur, dorm oameni. Nu trebuie sa sculam tot cartierul.

— Pe unde se intra inauntru? intreba Barcelona.

— Pe aici.

Porta ne conduse pana la o usii veche si grea, care parea neunsa de secole. Scartaitul ei rasuna si se amplifica in noapte. Pe undeva, prin apropiere, un motan incepu sa miorlaie. Ramaseram intepeniti, cu urechile ciulite si tinandu‑ne respiratia. Nu veni nimeni. Motanul trecu pe langa noi in intuneric si miorlaitul lui se pierdu in josul strazii. Era din nou liniste.

— Haideti!

Micutul intra in magazie cu ciocanul pregatit. Noi ceilalti il urmaram prudenti. Brusc, rasuna zgomotul a o mie de cutii de conserve, care parca se rostogoleau de‑a lungul unei scari. Micutul icni si urma o serie din injuraturile lui favorite. Aparu in bataia lanternei si vazuram ca era improscat din cap pana‑n picioare cu o mizerie scarboasa si urat mirositoare.

— Ce s‑a intamplat? zisei eu.

Micutul se intoarse urland.

— Un imbecil a pus o galeata cu rahat aici.

Trase un sut furios in galeata, acum goala, care se izbi de peretele opus. Se rostogoli inapoi si Micutul o lovi inca o data cu sete. Cu totii ii strigaram sa termine, dar era mult prea tarziu, raul se produsese deja. Le­gionarul isi scoase revolverul si alerga inapoi pe strada, de unde auzeam pasi grei.

— Wer da? se auzi strigand, intr‑un accent aspru, saxon.

— Pe toti dracii! urla Micutul. Un saxon imputit!

Trecu pe langa noi, se ciocni cu Legionarul, il impinse la o parte cu cotul si dadu nas in nas cu doi soldati inarmati cu pusti, care se pregateau sa intre prin arcada ingusta. Micutul, ca o furtuna, scaldat in murdarie, ud si putind infiorator, nu arata de fel a me­sager al pacii. Soldatii cazura ca popicele in fata lui. Legionarul, cu revolverul lui, era inutil. Cei doi se rostogolira incoace si incolo prin noroi, in timp ce Porta ii urmarea caraind ca o pasare de prada, ca in cele din urma sa se repeada asupra lor si sa le ia viata; in urma lor ramasera doua casti si un guler.

— Si acum? zise sec Batranul.

Micutul isi ridica ciocanul si se intoarse spre magazie. Noi ceilalti ramaseram grupati la intrare, in timp ce el patrunse inauntru. Cio­canul scanteia in intuneric. Urma un urlet salbatic. Ne imprastiaram imediat. M‑am aruncat la pamant, cu capul in maini, dar urletele ascutite continuau. Barcelona si Heide aproape ca se calcara in picioare, grabindu‑se sa iasa in strada. Legionarul se lipi de un perete scund si indata isi pregati arma, hotarat sa impuste pe oricine ar veni. Urletele incepura sa alterneze cu vocea Micutului, care injura de mama focului. Se auzira pasi grei de barbati care alergau si, ridicandu‑ma din ascunzatoare, vazui doi civili din corpul tehnic de armata navalind pe usa cu armele pregatite. Erau urmati in­deaproape de un caporal care flutura o lanterna si jura moarte sa­botorilor si hotilor.

Micutul incepu iar sa injure. Lanterna se stinse brusc, cineva tipa, se auzira lovituri si bufnituri, un foc de arma. Era o invalmasala si o panica generala. Cineva incepu sa strige dupa ajutor. Imi aprinsei lanterna si ma ridicai incet. Dintr‑o data magazia parea ca se umpluse de lume. Caporalul disparuse si unul din civili se napustea spre usa. Vazui cum o pusca zboara prin aer si‑l nimereste drept in moalele capului. Omul cazu ca un bolovan, insotit de caraitul satisfacut al lui Porta.

— Ce adunatura de rahati, zise Micutul. Ma intreb de ce unii oameni nu‑si vad de treaba si‑si vara nasul unde nu le fierbe oa­la.

Statea asezat langa o scroafa imensa, dupa toate aparentele, moarta. Gadila cu dragoste creatura pe dupa urechea roz.

— Curajoasa fata, zise el cu satisfactie. Te‑ai luptat bine.

Nu fara greutate si cu multi nervi izbutiram sa taram animalul in strada.

— V‑ar fi mai usor, ne sfatui Porta, daca ati tine‑o de picioare.

— Taca‑ti fleanca! i‑am zis eu, fioros. Dupa numai cinci minute de lupta cu porcul simteam o dorinta puternica sa pocnesc pe cineva in cap. De ce n‑am venit cu un cutit ca sa spintecam nenorocirea asta aici si acum?

— Asta‑i treaba de artist! zise Porta indignat. Vrei sa strici tran­sarea?

— De m‑ar vedea batranul meu general, zise Gregor. Ar muri de ras. V‑am spus vreodata ca pe vremea cand el

— Da, zise Micutul, transant.

— Da? Chiar v‑am spus? Sigur?

— La dracu cu generalul! am izbucnit eu. Hai sa vedem cum ducem acasa blestematul asta de porc!

In cele din urma, trei dintre noi am reusit sa ridicam creatura pe umeri. O tineam ca pe un sicriu si porniram insirati de‑a lungul drumului, cu pasi masurati de inmormantare. O vreme, strazile ra­masera pustii, dar pe masura ce ne apropiam de Porte de Vanves, traficul se indesi si am fost obligati sa ne oprim. Era o munca obositoare sa cari un porc cat un munte si cred ca devenisem mai neglijenti si o lasasem mai moale, iar Barcelona se impiedica, lesul aluneca si, inainte sa‑l putem opri, scapa din stransoarea noastra si cazu rostogolindu‑se in mijlocul strazii.

— Tampitilor! urla Porta, fara indoiala cu viziunea macabra a meselor sale din urmatoarele sase saptamani distruse sub rotile vre­unui camion. Luati‑l de‑acolo!

Incepuram sa dansam printre masini, agitand bratele si stri­gand, cand un Kübel frana brusc, cat pe aici sa loveasca porcul cu botul. Usa se deschise si un capitan sari afara din masina.

— Ce dracu mai e si asta? striga el, inghiontind porcul cu pi­ciorul.

Inca o data, Günther salva situatia. Inainta obraznic si salu­ta. Capitanul, asemenea majoritatii oamenilor, fu vizibil socat la vederea lui.

— Patrulam pe strada, dominule. Treaba noastra este sa ne asi­guram ca drumurile sunt libere si traficul se desfasoara nor­mal. Asta, hoitul asta — trase un sut dispretuitor in pretiosul nostru porc — a fost aruncat in mijlocul unei artere principale de catre partizanii francezi. Fara indoiala ca sa produca o busculada si sa ne dea si mai multa tataie de cap.

Capitanul dadu din cap intelegator.

— Fara indoiala, confirma el.

Privi in jos catre porc. O cuta ii aparu intre sprancene.

— Unde aa unde duceti lesul? intreba el cu indiferenta.

— Inapoi la cartierul general, domnule.

Günther se holba aproape amenintator la capitan. Porta, simtind ca nu e singurul care a fi mancat friptura de porc, se grabi sa adauge ca am raportat deja descoperirea unui hoit. Ca urmare, el trebuie dus.

— Desigur. Capitanul isi indrepta spatele. Desigur Foarte bine, luati‑l din drum! Si mai repede, ca tineti toata circulatia in loc!

Porcul fu carat in graba pe trotuar, ridicat inapoi pe umerii nostri si am pornit din nou la drum. Calatoria parea ca nu se mai termina. Un porc mare este un animal greu de carat. Cand am ajuns pe Bulevarul Saint Michel, eram cu totii obositi si nervosi, ne ciondaneam ca niste pusti; eram plini de sudoare si puteam a porc. Batranul zicea din cinci in cinci minute ca nu poti sa cari un porc pe strazile Parisului fara sa atragi atentia asupra ta, iar Heide tinu un monolog non‑stop pe tema „nu trebuia de la inceput sa ne bagam in treaba asta'. Cum niciunul dintre ei nu ajuta la caratul porcului, remarcile lor fura in mare masura ignorate.

— Sunt doi politisti francezi in fata noastra, anunta Barcelo­na.

Am privit inainte, dar nu puteam sa vad nimic din cauza porcului si mai aveam in fata si pe namila de Barcelona.

— Ce fac acolo?

— Ne asteapta pe noi, din cate se vede. Stau acolo si ne asteapta Unul dintre ei isi desface tocul armei. Inca nu‑si scoate revolverul, dar arata de parca ar avea chef sa impuste pe cineva.

Am mormait. Ma gandeam ca daca iese cu impuscaturi, trebuie sa ne ascundem in spatele porcului. Dar nu se ajunse acolo. Le­gionarul inainta catre primul politist, extrem de prietenos si fumand cu indiferenta o tigara.

— Bonsoir, monsieur l'agent!

Omul ridica o spranceana la auzul vorbelor frantuzesti, pe urma o ridica si pe cealalta cand vazu „La Croix de Guerre' (Crucea de Razboi) prinsa la pieptul Legionarului.

— Qu'est‑ce que c'est que ça? (Ce e asta?), intreba el aratand spre porc.

— Marché noir confisqu ( Marfa confiscata de pe piata neagra), replica dulceag Legionarul.

Cel de‑al doilea politist o luase putin inainte, dar mai statea cu mana pe revolver. Legionarul isi scoase tigarile.

— Vrei o tigara?

Omul ezita, pe urma se apleca sa ia una. Iute ca fulgerul, dintr‑o miscare, Legionarul il arunca la pamant. Bicicleta cazu peste el. Colegul lui se intoarse imediat si o lua la fuga, tragand inconti­nuu, dar inainte de a se indeparta destul, roata din fata a bicicletei aluneca intr‑o balta de ulei, omul cazu inainte peste ghidon, se izbi de o bariera cu lumini de avertizare si un indicator cu „Ocolire' si se intepeni intr‑o groapa. Ramase linistit in fundul gropii, iar noi am pus semnul de ocolire deasupra ei, pregatin­du‑ne de plecare.

— Ca tot veni vorba, am sugerat eu, nu putem sa folosim biciletele?

Dupa ciondanelile de rigoare si expuneri agresive, am gasit un mijloc de a cara porcul, care sa ne scuteasca de dureri de umeri. Am fixat doua carabine intre cele doua biciclete, de la un cadru la altul, si am pus porcul deasupra lor. Era acum mai simplu pentru doi oameni sa conduca bicicletele, cu o mana sprijinind porcul, iar ceilalti care mergeau pe jos trebuiau sa alerge ca sa poata tine pasul.

Strada Scolilor. Un camion de trupe, plin pana la refuz cu politie pedestra, se apropia incet. Batranul incepu sa se vaite.

— Imi ajunge, mormai el. Asta‑mi mai lipsea!

Ne strecuraram in intunericul de la marginea drumului. Ve­hiculul opri ceva mai incolo. Habar n‑aveam de ce tocmai acolo si daca ne zarisera. Nu puteam decat sa stam si sa asteptam.

— Cauta ei ceva, murmura Porta, in timp ce ne adaposteam.

— Pe noi ne cauta, nici vorba, zise Micutul. Curcanii aia au dat alarma, stiu eu. Trebuia sa ma lasati sa‑i termin atunci cand am vrut.

Undeva, aproape de noi, se auzi tacanitul unei mitraliere. Un grup de politisti pedestri sarira din masina si disparura alergand in intuneric. Se intoarsera in cateva minute cu doi tineri in catuse, ii impinsera in masina si plecara. Astfel de scene erau de acum ceva obisnuit in Paris. Era razboiul de noapte pe care‑l purtau am­bele tabere, imprastiind teroarea in oras. Cetateni nevinovati sau vinovati erau scosi din asternuturi in toiul noptii si ridicati pentru interogatorii si torturi; soldati germani erau descoperiti cu gaturile taiate; copii erau batuti si impuscati. Incepuse sa domneasca bru­talitatea care a marcat eliberarea Parisului.

Ascunseram lesul in umbra intunecata a unei usi si plecaram sa dam o raita ca sa ne lamurim ce‑i cu podul. Asa cum ne avertizase Heide de nu stiu cate ori, in doua ore avea sa se crape de ziua.

— Si cred ca nu va ganditi ca putem cara chestia asta pe strazile Parisului, la lumina zilei.

— De ce nu? intreba amenintator Porta. Dupa mine, e mai dubios sa ne invartim asa cu el in toiul noptii.

— Dumnezeule! zise Heide. Numai sa ne vada cineva cu muntele asta de carne si ne punem pe urme jumatate din Paris. Iti baga cutitul in spate pentru o bucata ranceda de sunca, darmite pentru un porc intreg.

Din cate puteam sa ne dam seama, podul parea nepazit. Ne‑am intors sa luam porcul si am gasit acolo o babornita care se holba la el cu ochii cat cepele, cu gura cascata, cu mainile incrucisiate peste stomac.

— Sfanta Fecioara Maria! striga ea cand ne apropiaram, Dom­nilor domnule — se repezi la Porta, care era in frunte — fie‑va mila de o femeie batrana! N‑am spus vreodata o vorba im­potriva nemtilor! Niciodata! Barbatul meu a dezertat in primul raz­boi si de atunci n‑a mai tras cu pusca!

Pe masura ce vorbea, vocea ei devenea mai ascutita si mai pu­ternica. Porta incepu si el sa strige la ea pe frantuzeasca lui. Il intrecea ca debit, dar pe de alta parte el striga mai tare. Se luptara ce se luptara, pana cand in cele din urma Porta scapa din ghearele ei si injura destul de tare ca sa fie auzit de jumatate din Europa.

— Eu sef! Porc, prietenul meu! Tu? Tu nu, atunci mori!

Porta incepu sa traga cu o mitraliera imaginara. Batrana scuipa la picioarele lui, se dadu un pas inapoi si ramase acolo privin­du‑ne cu ura.

— Minunat vorbesti frantuzeste, zise Legionarul, admirativ. Nici eu nu ma descurcam mai bine.

— Ei, cred ca‑i destul de bine, recunoscu Porta cu modes­tie. Cand faci parte din trupele de invazie, cred ca trebuie sa incerci sa stapanesti limba locului.

— Sunt intru totul de acord, zise Legionarul cu o mutra se­rioasa.

Gregor intrerupse discutia, in timp ce urmarea atent ce se pe­terece pe strada.

— Usurel! O s‑avem necazuri.

Porta isi scoase imediat revolverul. Micutul se juca deja cu taisul cutitului pe care‑l pastra tot timpul in buzunar. Necazurile se apro­piara, in persoana a doi tineri, amandoi in jur de 20 de ani, mergand umar la umar, cu mainile varate in buzunare — semn clar al vre­murilor pe care le traiau. Legionarul le taie suav calea.

— Bonsoir, messieurs. Où allez‑vous? (Buna seara. Incotro?)

— Prendre l'air. Cest défendu? (Sa luam aer. E interzis?)

— Pendant le couvre‑feu, oui. (Dupa ora stingerii, da).

Cei doi tineri ne priveau, nestiind ce sa faca. Porta trase piedica revolverului, pentru orice eventualitate.

— Ei? zise bland Legionarul.

Deodata se auzira pasi care marsaluiau. Cizme grele pe cal­daram. Voci aspre care vorbeau germana.

— Patrula! suiera Barcelona.

Ne ingramadiram in cadrul usii. Daca o patrula ne surprindea cu o asemenea captura, n‑aveam de ales, trebuia sa‑i impuscam. Cei doi pusti se inghesuira impreuna cu noi, la fel de dornici sa nu fie vazuti. Babornita se sufoca pe undeva printre noi, cu mana Mi­cutului peste gura. Legionarul isi scoase pusca de pe umar si statea pregatit sa traga o rafala in prima persoana care ar fi incercat sa intervina.

Patrula ajunse peste drum de noi. Erau opt, purtand obisnuitele casti de metal si insignele in forma de semiluna. Aveau in frunte un Oberfeldwe­bel. Dupa cum arata, parea sa n‑aiba liniste daca ii trecea o noapte fara sa fi lasat in urma macar doua cadavre.

Patrula trecu fara sa observe nimic si Porta mangaie cu dragoste capul porcului ucis.

— N‑am nici o indoiala, prietene, zise el, astia ar da oricat sa puna mana pe tine, grasanule!

Legionarul se intoarse catre cei doi. In panica generala, isi scose­sera revolverele. Asta nu era o surpriza pentru noi: stiam ca trebuie sa aiba. Dar ceea ce prezenta interes era ca aveau niste „P‑38' — revolverele folosite in armata germana.

— Frumoase arme aveti aici, remarca Legionarul. De unde le‑ati cules? Dintr‑un magazin de jucarii?

— Le‑am gasit.

— Nu mai spune! Legionarul ridica din sprancene. Sunteti siguri ca nu vi le‑a adus Mos Craciun? Am aflat ca sunt foarte la moda acum.

— Si ce‑ti pasa de unde le avem? intreba tanarul, sfidator. Ce ai de gand sa faci? Sa alergi la Gestapo? rase el. Nu prea cred! Nu erati chiar dornici sa dati peste patrula aia, asa‑i?

Legionarul se repezi la el si‑l lua de guler.

— Inca o vorba din asta, amice, si ajungi in cer.

— De ce nu ne descotorosim de astia doi, ca sa terminam treaba? zise nerabdator Micutul, jucandu‑se cu cutitul.

Celalalt tanar, care nu vorbise pana atunci, inainta si‑si ridica mainile impaciuitor.

— Nu credeti ca e cazul sa terminam cu dusmania asta?

In germana. Cu accent hamburghez. Zambi cand vazu cum ne holbam la ei.

— Da, sunt de‑al vostru. Asa ca nu vad de ce sa ne cer­tam. Ce faceti voi aici — se uita in jos spre masa enorma de carne roz — este complet ilegal si v‑ar putea costa viata daca sunteti prinsi. Pe de alta parte, eu sunt in aceeasi situatie. Am dezertat din armata. Asta m‑ar putea costa pe mine viata. Asa ca suntem chit, nu? Si, apropo — adauga el — pe mine ma cheama Carl. El e Fernand.

— Asa, va sa zica, zise Legionarul ingustandu‑si ochii. Deci, esti dezertor.

— Dezertor si sabotor! Heide se indrepta spre ei intr‑una din infatisarile lui amenitatoare. Stii ce facem noi cu de‑astia ca voi? Ce‑ati facut si voi cu patru din oamenii nostri ieri. Au fost impuscati cu un „P‑38' si abia acum imi dau seama

— Niciodata n‑am tras intr‑unul de‑ai vostri, zise iute Carl. E un lucru pe care nu l‑as putea face, iti spun clar asta.

— Te astepti sa cred in cuvantul unui dezertor?

— Ajunge! zise taios Legionarul. Il impinse de o parte pe Heide si se intoarse catre Carl. In orice caz, as vrea sa stiu ce faceti voi pe‑aici la ora asta?

Carl ridica din umeri.

— Treburi Stii cum e.

— Hm. Si sa zicem ca va lasam sa plecati linistiti, dupa cum vreti voi. Cine ne garanteaza ca n‑o sa alergati la prima patrula care va iese in cale?

Carl incepu sa rada.

— Cred ca glumesti! Chiar credeti ca ne‑am risca pielea pentru un porc nenorocit? Ce ma intereseaza pe mine, chiar de‑ati injunghia o mie de porci? Nu, prietene. Cu ea — facu un semn catre batra­na, pe care o uitasera in invalmaseala generala — cu ea trebuie sa aveti grija. Ea o sa inceapa sa barfeasca cu vecinele prin piata si numaidecat noutatea o sa faca inconjurul Parisului. Daca as fi In loccul vostru, as ucide‑o. Viata nu face doi bani in zilele as­tea, nimeni n‑o sa‑i simta lipsa.

Batrana se lipi de zid, tremurand.

— Termina cu clantanitul! tuna Legionarul. Ce‑ai? S‑a atins ci­neva de tine?

— E portareasa de vis‑a‑vis, zise Fernand. N‑are ce cauta pe‑afara acum, in toiul noptii. De cateva saptamani ne tot gandim sa ne descotorosim de ea.

Batrana tipa si se arunca gemand la picioarele lui Porta, in­conjurandu‑i gleznele. Legionarul o apuca de umeri si o trase in sus.

— Asculta aici, femeie. Trebuie sa‑ti tii gura daca vrei sa mai traiesti, O.K.? O singura vorba si esti terminata. Si nu uita ca de‑aici incolo esti pe lista. Ai inteles?

Batrana se topi intr‑o clipa peste drum, spre casa ei.

Carl si Fernand ne insotira pana la capatul strazii.

— Cum dracu credeti c‑o sa ajungeti cu enormitatea asta? in­treba Fernand. Nu e chiar un lucru care sa nu‑ti sara in ochi, nu‑i asa? N‑o sa puteti niciodata sa treceti Sena cu el. Toate podurile din Paris sunt pazite.

Mai sperasem ca micul pod Notre‑Dame sa fie usor de tre­cut, dar se vedea treaba ca ne trezisem prea tarziu.

— Acum o jumatate de ora nu era nimeni acolo! se planse Ba­tranul cu amaraciune.

Fernand dadu din umeri.

— Va inselati. Sau a fost o capcana. Puteti sa va convingeti sin­guri.

Se zareau doi politisti inarmati care pazeau malul celalalt al raului. Stateam acolo incruntati, cand din spatele nostru auziram cum se apropia un Kübel.

— Ascundeti porcul! suiera Günther.

Dintr‑o singura miscare Barcelona si cu mine rasturnaram bi­cicletele si porcul zbura peste gardul viu, in gradina de la Saint‑Julien‑le‑Pauvre. Se auzi un racnet speriat de cealalta parte a gardului. Porcul cazuse peste doi vagabonzi care dormeau si care deja fugeau cat ii tineau picioarele pe o strada laterala. Fara indoiala era pentru prima data in viata lor cand le cadea in cap mana ce­reasca, dar fusesera prea inspaimantati ca sa profite de ea.

Stateam intepeniti la capatul podului de aproape o ora si nu eram in stare sa gasim o solutie. Heide repeta cu incapatanare, ca de la inceput, nu trebuia sa ne bagam in treaba asta. Batranul bom­banea ca de obicei pe sub mustata, iar Fernand subliniase de cel putin o suta de ori ca fiecare pod din Paris era pazit si ca lucrul era imposibil de facut.

— N‑am putea sa inotam? sugera Porta.

— Si sa tragem porcul dupa noi?

— Da‑l incolo de porc, se otari Batranul. Nu merita atata bataie de cap.

Incepu sa se ciondaneasca cu Porta.

— Unul dintre noi ar putea sa traverseze inot si sa aranjeze garzile, zisei eu si privii cu inteles spre Legionar, care era adeptul acestui soi de treburi.

— Daca cineva ucide pe imputitii aia, izbucni Heide, o sa ne rupem gaturile cu totii.

— Si atunci ce propui?

— Sa ne descotorisim de porc.

— Sa ne descotorisim de porc?! repeta Porta, amenintator.

— Exact asta am spus. Sa aruncam porcul. V‑am spus de la inceput ca trebuia sa avem un plan, dar ca de obicei, n‑am fost luat in seama. A, nu, au zis ei, actionam dupa ureche. S‑o lasam in plata Domnului. Ce sa ne mai incurcam cu vreun plan. Si uite ce s‑a intamplat. S‑a intamplat exact ce‑am zis eu. Am ramas in­tepeniti cu porcul in mijlocul Parisului

— Hei, unde s‑a dus Micutul? intreba Barcelona, incercand sa creeze o diversiune.

— Nu stiu si nici nu‑mi pasa, zise Batranul. De la inceput nu trebuia sa facem asta.

— Exact ce am spus eu tot timpul, dar pe mine nu ma asculta nimeni, niciodata. Daca voi ati tine din cand in cand seama de ce spun eu

— E limpede, declara Fernand, de parca tocmai s‑ar fi intors cu vesti, ca n‑au de gand sa lase nici un singur pod nepazit. Nu sunt ei prosti. Daca lasi unul, e ca si cum le‑ai lasa pe toate. Ai trafic ilegal pe‑acolo toata noaptea. E chestie de bun simt

Si discutia continua, din ce in ce mai aprinsa. Cred ca nimeni dintre noi n‑a observat intoarcerea Micutului, pana cand a aparut aruncand ceva in mijlocul nostru cu un 'Ha !' sonor, plin de sa­tisfactie.

— Ce‑i asta? zise posomorat Batranul.

Micutul ne oferi un zambet de proprietar.

— A ce seamana?

Il priviram cu atentie si Batranul ridica din umeri cu indiferenta.

— Un sicriu.

— Ai ghicit‑o din prima! E un sicriu. Un sicriu de bagat porci in el.

Ce era al lui, era al lui. Nu prea avea el creier, dar acum venise cu o idee trasnet.

— De unde dracu ai facut rost de el? intreba admirativ Legionarul.

— Oh, pur si simplu l‑am saltat. Ma plimbam prin jur, cautand ceva care sa ne fie de folos, si am zarit sicriul asta in curtea unui antreprenor de pompe funebre. Asa ca l‑am luat si l‑am adus aici.

— Dar o sa‑ncapa porcul? am zis eu, nelinistit.

Porcul incapu de minune. Il bagaram inauntru, puseram capacul, ne luaram ramas bun de la Carl si Fernand si o porniram in pas de inmor­mantare peste pod. Garzile ramasera respectuos in pozitie de drepti cand trecuram prin dreptul lor. Porta se folosi de ocazie sa‑si dezveleasca unicul dinte si sa lase cateva lacrimi sa‑i curga pe obraz.

Se lumina de ziua si Parisul se trezea. Cum mergeam asa cu sicriul, eram insotiti de priviri de simpatie si compatimire. „Haina Rosie' impreuna cu Janette ne asteptau in bistrou, dar la vederea sicriului, Janette scoase un tipat si se repezi in bucatarie. Chiar si „Haina Rosie' se arata putin incurcat.

— Un accident? zise el.

Ne numara si fruntea i se increti a mirare.

— Pai, sunteti toti

— Ne‑am gandit sa fim pregatiti!

— Pazea, zise Porta, in timp ce tranteam sicriul pe podeaua bucata­riei. Se intoarse catre Batran. Cum se numea porcul ala de demult?

— Al cui porc? intreba rabdator Batranul.

— Al zeilor. Odin si Thor si toata gasca.

— Habar n‑am.

Odin, il informa Barcelona. Odin era ala cu porcul! Cum se numea?

— Asta as vrea sa stiu. Cum se numea?

Nimeni nu stia. Intrebarea facu turul si se intoarse la Porta, care sa caznea sa‑si aminteasca daca porcul era al lui Odin, al lui Freya sau al lui Thor. Micutul iesi afara in strada si se apuca sa intrebe trecatorii si curand un intreg grup de straini discutau problema.

— Trebuie sa stie cineva, zise Porta.

— Politia, zisei eu. Incearca la politie.

Legionarul puse iute mana pe telefon. Vorbi foarte politicos si chiar se scuza, dar auziram cu totii valul de injuraturi de la celalalt capat al firului.

— N‑am vrut sa va supar, zise impaciuitor Legionarul.

— E un idiot, care vrea sa stie numele unui porc celebru, se auzi prin telefon o voce, care‑i explica colegului.

Si auziram si raspunsul, slab, dar clar:

— Singurul porc celebru pe care‑l cunosc se numeste Adolf!

Pe urma am incercat la Feldgendarmerie. Alte injuraturi, insotite de data asta cu amenintari de arestare. Inca nu gasisem raspuns cand, peste o ora, paraseam bistroul, lasand porcul in grija Janettei.

Ajungand in Place Clichy, am fost opriti de o patrula. Ne cerura actele — mai mult din automatism — dar era clar ca nu‑i interesau.

— As vrea sa va‑ntreb ceva, zise seful patrulei, aplecandu‑se confidential catre noi. Il cunoasteti pe tipul ala de i se zice Odin? Stiti ca avea un porc?

Facuram semn ca da, dar ni se taiase respiratia.

— Ei, stiti cumva cum il chema?

Regretaram ca suntem atat de nestiutori.

Peste o jumatate de ora eram inapoi la cazarma. Stupefiati, constataram ca nimeni nu dormea. Erau cu totii prea ocupati cu discutiile despre porci.

— Hei, voi de colo! Un ofiter ne facu semn cu mana. Nu vi se intampla sa stiti cum se numea porcul ala de era al lui Thor? Avem aici o mica disputa. Vrem sa ne lamureasca cineva, daca stie.

Se pare ca nimeni in tot Parisul nu stia. Eu n‑am aflat nici pana in ziua de azi.

CAPITOLUL PAISPREZECE

Intr‑o zi, Feldgendarmeria aresta doi pusti pentru port ilegal de arma. Cel mai mare dintre baieti avea 13 ani; celalalt, numai 12 ani.

Fura condamnati la moarte, dar maiorul Schneider ori dintr‑un umanitarism neobisnuit, ori ca simtea apropierea iminenta a sfarsitului razboiului ezita sa indeplineasca executia. Dupa cateva zile de nehotarare, se adresa direct generalului von Choltitz si ii ceru sfatul.

De ce vii la mine? zise rece von Choltitz. Problema nu mi se pare a avea vreo importanta.

— Dar sunt niste copii, domnule.

Sunt destul de mari ca sa stie care‑s legile, nu?

Maiorul Schneider n‑avea ce spune. Cei doi baieti au fost exe­cutati in ziua urmatoare, la Mont Valerien.

GESTAPO‑UL CAPITULEAZA

Vestea se raspandi rapid in toata cazarma: sosise Gestapo‑ul. Erau afara, in curte, puteau fi vazuti de orice masochist care, voia sa‑i priveasca. In fata usilor principale era parcat un Mercedes negru, enorm, pazit de doua D.K.W.‑uri astmatice.

Stirea am aflat‑o la micul dejun. Micutul scapa imbucatura din gura si dadu fuga sa ascunda niste dinti de aur furati, sub tufele de trandafiri ale Hauptfeldwebel‑ului Hoffmann. Toti incepu­ram sa alergam de colo‑colo intr‑o activitate frenetica. Foarte putini mai aveam pofta de mancare. Porta continua sa manance imperturba­bil, dar Barcelona spunea mereu despre el ca are un stomac in plus.

Pe la bucatarie se apucara iute sa reajusteze cantarele. Ajutoarele franceze disparura ca prin minune si nu se mai aratara cateva zile.

Maiorul Hinka se retrase prudent. Ofiterul de la infirmerie, care fusese in cazarma cu numai cinci minute in urma, se daduse si el la fund. Se parea ca nu numai noi, soldatii obisnuiti, eram stapaniti de dorinta puternica de a nu da ochi cu Gestapo‑ul.

Am primit ordinul sa ne adunam in curte.

— Asta e, mormai intunecat Heide. Ce va spuneam eu?

Langa mine, pe Gregor il treceau toate apele de spaima.

— Dupa ce crezi ca umbla astia?

— De unde dracu sa stiu eu? izbucnii enervat ca ma coplesise frica.

Cei de la Gestapo se instalara in sala de mese, acum goa­la. Opt barbati, purtand familiarele trenciuri de piele si palarii cu boruri largi, devenite de‑acum uniforma. Se instalasera plini de importanta pe o platforma ridicata la un capat al incaperii — asezati pe scaune cu spatar inalt, sub coroanele stralucitoare care ramasese­ra inca agatate pe pereti dupa sarbatoarea „Kraft durch Freude' tinuta cu trei zile in urma.

Am fost chemati in sala de mese si ne‑am aliniat in celalalt capat al incaperii, in timp ce „baietii' de la Gestapo isi plimbau privirile reci peste sirurile noastre ordonate, cautand o fata care sa le atraga atentia. In fata lor sedea un tip marunt, indesat si falcos, cu niste ochi bulbucati, ca de sticla, si cu bratele atarnande si lungi, ca de maimuta. In mijlocul camerei era un rand de scaune goale, iar ei stateau acolo, amenintatori, pandindu‑si primele vic­time.

Omul‑maimuta lua o carafa cu apa si bau cu inghitituri zgo­motoase. In tacerea care se asternuse ii auzeam galgaitul. Se apleca in fata si ni se adresa incurajator.

— Kriminalobersecretär Schluckbebier, Gestapo.

Facu o pauza scurta, fara indoiala pentru ca informatia sa ajunga in capetele noastre de soldati prosti.

— Am venit aici, zise biruitor Kriminalobersecretär‑ul, ca prie­ten. Am venit sa va ajut. Noi, de la Gestapo, suntem de‑ai vostri. Trebuie sa aveti incredere in noi si sa ne spuneti totul. Deodata, zambetul i se sterse si fu inlocuit cu o grimasa de ura si ferocita­te. Doar cei cu constiinta incarcata trebuie sa se teama de noi! Numai cei care au gresit, cei care si‑au tradat patria si si‑au aban­donat Führerul, trebuie sa tremure cand ne vad!

Urma o noua pauza. Nimeni nu misca. Cativa cascara.

Treptat, fata lui Schluckbebier se destinse, expresia fioroasa fu inlocuita cu un zambet deschis de taran simplu din Westfalia.

— Haide! zise el incurajator. Hai sa ne intelegem. Sa fim sinceri. Cei cu constiinta curata n‑au absolut nici un motiv de teama. Noi cei din Gestapo va respectam. Mandria Armatei Germane! Sa ne ridicam cu totii si sa cantam imnul national!

Tipul batea tactul bine dispus, cu carafa de apa. Cei de la Gestapo cantau cu convingere; din coltul nostru se auzira cateva sunete ane­mice si haraite. Schluckbebier dadu aprobator din cap cand imnul se incheie intr‑un urlet final. Pe urma lasa carafa si‑si puse mainile in solduri.

— As fi vrut sa fie doar o vizita de curtoazie. Din pacate, exista probleme serioase — ce zic, grave! — care trebuie discutate.

Facu un pas inainte si‑si arunca bratele spre noi. Vocea ii urca intr‑un crescendo apoteotic.

— Evrei sabotori v‑au patat onoarea!

Aruncai o privire spre Porta, care statea langa mine, si amandoi ridicaram din umeri.

— Stiti, continua Schluckbebier pe acelasi ton, ca tranzactiile pe piata neagra sunt pedepsite prin Codul Penal?

Scoase din buzunar o copie a Codului Penal si o flutura trium­fator pe deasupra capului, ca pe o torta a libertatii.

— Pedepsite cu moartea!

Vocea ii urca o jumatate de octava. Mana care tinea torta li­bertatii facu o miscare taioasa in jurul gatului, care nu lasa nici un dubiu asupra intentiei.

— Bisnita este noua plaga a Europei. Terminati cu bisnita si in felul asta scapati de evreii din Coloana a 5‑a. Isi agita bratele amenintator. Si o sa scapam de ei! O sa curatam Europa de bubele astea dureroase. O s‑o curatam de acesti porci jegosi de evrei, care initiaza aceste afaceri scarboase.

Kriminalobersecretär‑ul isi fixa privirea crunta asupra primului rand de soldati. Din nefericire, dintr‑o neinspirata organizare, primul rand il formam noi.

— Voi treceti acolo!

Bratul ii zvacni catre scaunele goale. Plini de speranta, asteptam ca altcineva sa asculte ordinul, cineva cu constiinta curata, dar se parea ca toti ne tradasem patria si pe Führer si aveam toate motivele sa ne temem de o confruntare cu Gestapo‑ul. Nimeni nu se misca. N‑aveam ce face, decat sa inaintam tantosi si sa ne asezam in semicerc pe scaune. Imi spuneam ca trebuie sa fie o intampla­re; omul n‑avea nimic cu noi, voia doar niste tapi ispasitori care sa stea pe scaunele de pedeapsa si el sa scoata untul din ei. Problema era ca aveam o constiinta incarcata si nu puteam sa fiu sigur.

— Asa, acum ascultati. Schluckbebier se propti cu picioarele cra­canate in fata noastra. V‑am mai spus, noi de la Gestapo suntem prietenii vostri. Suntem aici ca sa va ajutam sa va aparati onoarea impotriva acestor escroci de pe piata neagra.

Bau restul de apa din carafa si scoase un ragait sonor.

— Au disparut zece saci cu cafea! tipa el. Evreii au vandut cafeaua pe piata neagra! Noi, la Gestapo, stim asta! Noi stim totul! Unde e cafeaua?

Intrebarea parea destul de generala, dar noi, care stateam ca la expozitie in mijlocul camerei, ne simteam cei mai suspectati. Restul oamenilor se folosira de ocazie pentru a‑si fixa privirile asupra noas­tra, iar noi simteam povara grea a opiniei publice, care ne con­damna iremediabil. Cu coada ochiului vedeam cum Batranul isi rupea distrat carnetul de notite in fasii lungi de hartie; Heide arunca tigara pe jumatate fumata si imediat isi aprinse alta. Günther, cu capul dat pe spate, studia atent tavanul gol. Barcelona era foarte ocupat sa‑si smulga un nasture de la uniforma; Micutul isi examina talpa uneia din cizme, iar Gregor isi scobea sarguincios dintii cu o unghie. Numai Porta era nepasator. Se uita tinta drept in ochii lui Schluckbebier si cele doua perechi de ochi se infruntara.

Urma o tacere lunga. Schluckbebier parea ca‑l asteapta pe Porta sa vorbeasca. Sa marturiseasca, poate. Porta isi tinea buzele strans lipite.

— Cum vreti! Schluckbebier isi muta privirea asupra noas­tra. Atunci sa trecem la punctul doi. Acum trei zile a fost furat un camion plin cu lenjerie de pat, in timp ce ramasese nesupravegheat cateva clipe in fata cazarmii companiei a doua. Unde este lenjeria? Astept!

Asteptam cu totii. Trecura zece minute bune. Nu se auzea nici un sunet. Nimeni nu tusea, nimeni nu‑si sufla nasul, nimeni nu‑si tara picioarele. Abia indrazneam sa respiram, dar si asta cu teama, sa nu scoatem vreun suierat sau alt zgomot.

— Prostilor! urla Schluckbebier. Sa nu credeti ca puteti sa sca­pati! Gestapo‑ul nu lasa niciodata pe nimeni sa scape! Aici nu sunteti pe front. In transee poate v‑au lasat sa faceti pe nebunii, dar aici nu! Nu cand aveti de‑a face cu Gestapo‑ul. Va previn! O sa fim fara mila. Cei care si‑au tradat Führer‑ul sa stie ca vor fi pedep­siti!

Sapte semne de aprobare din spate. Schluckbebier facea spume la gura. Dintre buze ii sareau stropi de saliva. Se invarti in jurul mesei, izbi cu pumnul si carafa se rostogoli pe podea.

— Herr Kriminalrat!

Spre groaza si consternarea mea, Porta se ridicase in picioare oferindu‑i lui Schluckbebier, innebunit de furie, cel mai fermecator dintre surasurile lui stirbe.

— Ne‑ati spus ca Gestapo‑ul e aici ca sa ne ajute?

Mormaiala generala in toata incaperea. Nu ne venea sa ne cre­dem urechilor. Toata compania a 2‑a se holba la Porta.

— Da, si? zise Schluckbebier.

— Cu umilinta si respect, as vrea sa fac o plangere. Suntem rau tratati.

Cu infinita tristete, Porta se apleca si scoase la iveala dintr‑o cizma, un document voluminos.

— In ultimele patru luni, zise el, nu ne‑am primit ratiile de zahar. Intoarse o pagina, arata cu degetul pe ea. Doua grame de om la fiecare cazarma, asa spune aici.

Schluckbebier il privi cu ochii ingustati, pe urma pocni din degete.

— Sa vina administratorul cazarmii!

Doi dintre gansterii in haine de piele parasira incaperea in cautarea nefericitului. Cand fu adus, Schluckbebier ii urmari fiecare pas.

— Administratorule! Mi se spune ca oamenii nu si‑au primit ratiile de zahar pe ultimele patru luni. E adevarat?

Administratorul ridica din umeri cu superba indiferenta.

— Absolut adevarat. Regimentul nu a primit nici un fel de zahar pentru a fi distribuit oamenilor.

— Inteleg. Multumesc. Schluckbebier se intoarse triumfator ca­tre Porta. In stadiul in care se afla acum razboiul, numai un nebun sau un tradator si‑ar face griji in legatura cu doua grame ne­norocite de zahar! Cu totii trebuie sa facem sacrificii. Plangerea se respinge.

— Atunci as vrea sa fac alta, zise Porta, foarte sigur pe el. In ultimele doua luni n‑am primit alocatia de cizme care ni se cuvine. M‑am plans de nenumarate ori despre asta, iar ultima oara am fost amenintat cu destula violenta. Acuma, nu stiu daca asta e drept si corect, si cred ca nici Gestapo‑ul nu stie, fiind preocupat, cum ati spus, sa ne apere interesele. Soldatilor care lupta pentru Führer ar trebui sa li se permita sa‑si ceara drepturile fara a fi amenin­tati. Ce‑ar spune Führer‑ul daca ar ajunge sa afle despre asta? Uitati‑va ce cizme port! Porta isi ridica laba enorma si i‑o arata. A trebuit sa mi le cumpar singur.

Schluckbebier le privi cu un amestec de scarba si curiozitate. Evident, nu erau cizme regulamentare de armata si nu fusesera fabricate in cel de‑al Treilea Reich. Din fundul incaperii, Hauptfeld­webel Hoffmann zambi nerabdator. Se parea ca de data asta Porta impinsese lucrurile cam prea departe. Oricum, cine mai auzise de alocatie de cizme?

— Cine‑a mai auzit de alocatie de cizme? intreba plictisit Schluck­bebier.

— Dar scrie aici! Porta isi baga vesel o mana intr‑un buzunar si scoase alta brosura. Capitolul 12, pagina 365, paragraful patru, randul opt:

„Fiecare soldat, subofiter si ofiter care isi procura singur ciz­mele va primi 12 pfeningi pe zi, care ii sunt acordati special pentru acest scop.'

Porta surase impaciuitor de jur‑imprejur. Fetele impenetrabile ale celor de la Gestapo incepusera sa se contracteze nervos. Venisera sa faca lumina in problema importanta a furtului de cafea si Porta ii inecase in tampeniile lui. Si, din cate se parea, fara cale de ie­sire.

— De cand, zise disperat Schluckbebier. De cand nu ti‑ai primit banii?

— A, cam de multisor, as putea spune! Dar am tinut o evidenta. La ora actuala mi se datoreaza 17 marci si 24 de pfeningi. Si peste o ora o sa fie 26 de pfeningi.

Hoffmann exploda pe neasteptate:

— Dar e ridicol! N‑am mai auzit in viata mea asemenea prostii! Ce Dumnezeu, bani pentru cizme! Noi suntem in razboi si pe tine te preocupa banii de cizme. As vrea sa stiu ce‑ar avea de spus Generalul von Choltitz despre asta!

— Si eu, domnule, recunoscu cinstit Porta. Din nefericire, aceste lucruri marunte care ne preocupa pe noi, soldatii de rand, nu sunt luate in seama de autoritati. Si poate ca dumneavoastra vi se par neinsemnate, domnule, dar va spun ca pentru noi conteaza mult.

— Obergefreiter Porta, iti ordon aici si acum, sa incetezi a mai plictisi pe toata lumea. Inca un cuvant si voi fi obligat sa fac ceva ce o sa regretam amandoi — iar tu mai mult decat mine. Rabdarea mea are o limita — si de data asta vorbesc in numele Arma­tei, nu al Gestapo‑ului!

Schluckbebier se rasuci si apuca o alta carafa cu apa. Bau lacom. Ei, da, in numele Armatei! Si cine credeau astia de la Armata ca sunt? Cel de‑al Treilea Reich ar fi intr‑o stare de adevarata anarhie, daca Armata ar prelua conducerea. Termina de baut si mai privi putin de jur‑imprejur..

— E timpul sa dea lovitura, mormai Micutul.

— Scuzati‑ma, domnule, zise Porta cu umilinta catre Hoff­mann, dar stiati ca unui ofiter ii este interzis sa ameninte sau sa intimideze un inferior, cand acesta isi face plangerea? Asta poate avea urmari serioase domnule. Citeam chiar ieri Am notat pe‑aici, pe undeva Pagina 42, aliniatul 3 din Regulament. Semnat de un locotenent‑colonel din Statul maior al generalului Reibert. M‑am gandit ca e de datoria mea sa va spun, domnule.

Hoffmann se intoarse, rosu de furie. Vedeam cum isi inclesteaza pumnii si ii desclesteaza si‑mi era mila de el. Imi venea si mie sa‑l pocnesc pe Porta numai cand ii auzeam vocea aia mieroasa si umila.

Schluckbebier era intre ciocan si nicovala. Evident, era plictisitor ca acest Obergefreiter, cam papa‑lapte, trebuia sa‑l faca sa‑si piarda timpul in felul asta. Pe de alta parte, era de netagaduit ca omul cunostea Regulamentul din scoarta‑n scoarta, stia care‑i sunt drep­turile si nu spusese insusi Adolf ca exista o singura lege pentru toti, de la cei din urma soldati pana la cei mai inalti in grad?

In partea opusa a incaperii, locotenentul Löwe isi indrepta tantos spatele cu un suras de imensa satisfactie. Porta il supusese de ne­numarate ori aceluiasi tratament, iar acum era foarte amuzat sa‑i vada pe altii suportandu‑l.

— Obergefreiter, zise Schluckbebier pe un ton placut si prie­tenos, ai o evidenta a banilor care ti se datoreaza?

— Bineinteles ca am! zise Porta cu indignare.

Hoffmann se rasuci.

— Dar asta‑i o minciuna! O minciuna gogonata! Cretinul asta nu‑i in stare nici macar sa‑si scrie corect numele, ce sa mai vorbim de tinerea unei evidente! Cat despre cizmele pe care le poarta, va spun eu de unde le are le‑a furat, asa cum fura totul! Si acum incearca sa le puna pe toate in carca Armatei! Va spun eu!

Hoffmann se plimba cu pasi mari, nervos.

— Pe asta il urmaresc de trei ani. E un psihopat, un escroc si un ordinar! Puteti fi siguri ca el si nu altul a furat cafea­ua! Ar trebui arestat imediat, este o rusine pentru Armata.

Locotenentul Löwe izbucni intr‑un ras plin de satisfactie si, dupa el, capitanul Gickel de la Compania I. Incet‑incet, rasul deveni mo­lipsitor si curand intreaga incapere se zguduia de hohote. Porta zambi si‑si pocni calcaiele, smechereste.

— Herr Kriminalrat, imi acordati pemisiunea sa ma apar im­potriva acestor acuzatii calomnioase?

Schluckbebier ridica o spranceana.

— Bineinteles, e dreptul dumitale. Si poate ca ai si niste martori pe care sa‑i chemi.

— Atunci, sa incep!

Hoffmann se apropie de semicercul nostru de scaune si‑l arata cu degetul pe Micutul.

— Kreutzfeldt!

Fara indoiala ca se simtea in siguranta cu un bufon ca Mi­cutul.

— Nu uita ca te afli sub juramant, omule, asa ca nu incerca sa ma minti! A furat sau nu, idiotul asta, cizmele pe care le poarta, de la un soldat american mort? Si intamplator, e o mare crima sa jefuiesti cadavre!

— Sunt sigur ca Obergefreiter Porta n‑ar jefui nicicand un ca­davru, zise Micutul, aratandu‑se foarte mirat. In orice caz, nu l‑am vazut niciodata jefuind vreunul. Cat despre cizme, stiu ca le‑a cumparat de la un sergent major din Regimentul 177 Infanterie, in ziua cand au dat foc depozitului.

Micutul se aseza la loc, foarte multumit de sine. Hoffmann isi musca buza de jos.

— Astea sunt numai minciuni si stii foarte bine!

Perfect calm, Porta scoase alte hartii dintr‑un buzunar, cauta printre ele si alese o chitanta semnata de Stabszahlmeister Bauser, din Regimentul 177 Infanterie. Schluckbebier mai bau niste apa.

— Obergefreiter Porta, s‑ar parea ca ti se datoreaza — cat spu­neai — 17 marci si 24 de pfeningi.

— Aproape 36 de pfeningi, il corecta Porta. Din principiu, imi place sa am o evidenta clara a tuturor lucrurilor, adauga el pe un ton evlavios.

— Foarte bine. Schluckbebier facu un semn cu capul catre Hoff­mann. O sa ai grija ca acest om sa fie platit numaidecat, Haupt­feldwebel? Si e mai bine ca toate astea sa ramana intre noi. Nu vrem sa producem necazuri mai sus, nu‑i asa?

— Am sa‑i dau eu insumi banii! izbucni Hoffmann, aruncand in Porta cu un pumn de monezi.

Schluckbebier se apleca in fata zambind.

— Mai ai si alte reclamatii de facut, Obergefreiter?

— Da, nenumarate, zise Porta cu franchete. Dar n‑as vrea sa va mai necajesc cu ele acum, Herr Kriminalrat. Stiu ca aveti lucruri mai importante de facut — si, oricum, suntem in razboi, nu?

— Ce ipocrizie! mormai Hoffmann.

Schluckbebier se mai gandi putin — fara indoiala intreban­du‑se daca ar putea reveni la problema acuta a cafelei, cum ar putea stabili vinovatia de netagaduit a lui Porta si in acelasi timp cum s‑ar putea invoi cu el sa inchida ochii in schimbul a jumatate din prada. Zece saci de cafea! Insemna o avere si chiar jumatate din ea ar fi facut aproape suportabil cel de‑al cincilea an de razboi. Evident insa, Porta nu era atat de prost pe cat parea. Era destul de viclean si avea cu siguranta un puternic simt de autoconserva­re, asa ca trebuia sa trateze problema cu grija.

— In legatura cu cafeaua aia, incepu Schluckbebier dupa ce se hotari. Nu‑mi place ca trebuie sa revin la subiect, dar ai fost acuzat ca ai furat‑o, Obergefreiter.

— Vai, da, asa este, recunoscu Porta, aruncand o privire de repros catre Hoffmann, as vrea sa va pot ajuta, Herr Kriminalrat. Din pa­cate, nu stiu nimic despre cafea. Stiti, eu nu beau niciodata asa ce­va.

In acel moment, in timp ce Hoffmann casca din nou gura la auzul unei asemenea enormitati spuse de Porta, usa se deschise brusc si Feldwebel Winkelmann, care avea in grija depozitul, navali in incapere.

— Herr Oberinspektor! se indrepta alergand catre Schluckbe­bier, agitandu‑si bratele. Vesti bune, Herr Oberinspektor! Tocmai am controlat din nou sacii de cafea si nu lipseste nici unul!

— Poftim?! icni Schluckbebier cu rasuflarea taiata.

— Sunt toti, nu lipseste nici unul, intari Feldwebel‑ul plin de fericire. Sacii care nu se gaseau fusesera lasati in spatele gramezilor de orz. N‑ar fi trebuit sa se afle acolo, in mod normal nimeni nu s‑ar fi gandit sa‑i caute in locul ala. Oamenii mi‑au dat ideea sa ma uit dupa rafturi, Herr Oberinspektor. Nu prea sunt atenti. Toate sunt amestecate, nu exista nici un fel de ordine. Uneori nici nu stiu cum sa ma mai descurc. Stiti, se mai intampla si lucruri de‑astea, daca n‑am oameni care sa faca treaba ca lumea.

Schluckbebier isi inclesta falcile. Isi facuse deja socoteala ca va avea cinci saci de cafea. Asa ca, oricum ai fi privit lucruri­le, tot de un furt era vorba.

— Dar e ridicol! declara Hoffmann, nerabdator. Minti, Winkel­mann! Stii foarte bine ca am numarat sacii aia impreuna si am controlat toate rafturile.

Schluckbebier, Hoffmann, alti doi in haine de piele si Feldwe­bel‑ul se incolonara solemn si se indreptara catre depozit. Sap­tesprezece saci de cafea braziliana, marcati cu stampila regulamen­tara a armatei, stateau aliniati unul langa altul. Fiecare sac fu des­facut si continutul trecu cu grija prin fata narilor care adulmecau lacom. Fiecare sac continea, fara nici o urma de indoiala, cea mai pura cafea naturala.

Lui Hoffmann ii era clar ca Feldwebel‑ul o scosese la capat intr‑un fel sau altul, dar ii era peste putinta sa afle cum reusi­se. Pentru o clipa, crezu ca lucrase in combinatie cu Porta, dar alunga scarbit acest gand. Porta era destul de priceput la sterpelit din stocurile armatei, ca sa mizeze pe ajutorul unui amator ca Winkelmann.

— Se pare, zise in sila Hoffmann, ca ne‑am inselat in privinta cafelei

— Ha! Schluckbebier isi indesa palaria peste ochi. Asa am ajuns! Rapoarte false, treaba de mantuiala, pierdere de timp za­darnica a Gestapoului Ai sa gasesti la paragraful 309. Si asta nu‑i un delict minor, Hauptfeldwebel. Ai putea avea necazuri se­rioase. Da, da, necazuri foarte serioase.

Unii dintre acolitii lui incepusera sa zangane catusele in bu­zunar. Intregul grup, mai putin Winkelmann, se intoarse incet in sala de mese. Hoffmann cazuse pe ganduri, dar parea mai degraba preocupat decat ingrijorat. Ma intrebam ce mai pune la cale creierul lui bolnav

— Obersekretär, zise el deodata, daca tot sunteti aici si ca sa nu pierdeti timpul in intregime, as vrea sa solicit o ancheta in le­gatura cu un incident care a avut loc acum trei ani si in care a fost implicata Compania a 5‑a din Regimentul 27 Tancuri, Plutonul 2, Grupa I‑a. Ii acuz aici de inalta tradare, refuz de a indeplini ordinele si lasitate in fata inamicului Printre altele, adauga el amenintator.

Schluckbebier se incrunta.

— Poti dovedi o asemenea acuzatie?

— Desigur, zise Hoffmann.

Era o intamplare de care ne aminteam cu totii. Doua Tiger‑uri se defectasera chiar in fata liniilor inamice. Fusesera abandonate, dar un colonel mai „omenos' din cartierul general al statului major daduse ordin sa fie recuperate. Locotenentul Löwe, care stia prea bine cate vieti ar fi costat salvarea tancurilor, a refuzat clar sa indeplineasca ordinul. Intre cei doi ofiteri izbucnise o cearta vi­olenta, careia ii pusese brusc capat o grenada ce explodase in fata colonelului. Porta fusese suficient de nedelicat ca sa‑l apuce rasul la vederea cadavrului ofiterului, drept care, exasperat, Löwe il pocnise peste fata. Nu se nascusera nici un fel de resentimente intre el si Porta, la care disciplina lasa frecvent de dorit si inghitise palmele pur si simplu, dar intreaga intamplare ajunsese la urechile lui Hoffmann si era clar ca de atunci o tinuse in el, in asteptarea unui moment favorabil.

Existau doua capete de acuzare: refuzul de a indeplini ordinele si lovirea unui Obergefreiter de catre un ofiter. Ocazia se ivise si Hoffmann voia s‑o foloseasca la maximum.

Schluckbebier asculta toata istoria cu un interes crescand. Apar­tinea acelei categorii de oameni care nu puteau suferi ofiterii, si mai ales pe aceia care luptasera in prima linie. Asa ca asta era o ocazie si pentru el, nu numai pentru Hoffmann. Problema era serioasa si daca acuzatia putea fi dovedita, asta putea duce usor la o avansare pentru cei care o scoteau la lumina. Strict vor­bind, problema nu era de competenta lui Schluckbebier, ci mai degraba a Feldgendarmeriei, dar se putea aranja.

Se intoarse catre locotenentul Löwe, care statea in apropie­re, palid si nervos.

— Este adevarat, locotenente?

Urma o pauza. Asteptam nelinistiti raspunsul lui Löwe. Era el ofiter, dar noi eram cu totii de partea lui.

— Da, zise Löwe, pe un ton foarte grav.

Schluckbebier isi exprima surpriza si oroarea.

— Cum, ai lovit un subordonat? Dumneata, un ofiter? Sa ridici mana asupra unuia din oamenii dumitale? Si ai tupeul sa stai aici si sa recunosti asta?

O tinu asa, pe acelasi ton, aproape zece minute. Atinse toate culmile si octavele mirarii. Trase aer in piept si cu forte proaspete continua discursul intr‑un crescendo de furie isterica, improscand o ploaie de invective profund dispretuitoare la adresa ofiterilor, in general si a lui Löwe, in special. Pe la jumatate, Porta se ridica si deschise gura ca sa vorbeasca, dar Schluckbebier era tocmai in culmea cuvantarii lui infocate si ii trebuira mai multe minute ca sa‑si poata regla respiratia.

— Herr Kriminalrat, incepu Porta, cu vocea aceea oribila, li­picioasa, pe care o folosea in astfel de ocazii, tot ceea ce spuneti dumneavoastra e de un bun simt elementar. Sunt intru totul de acord. Toti ofiterii sunt niste porci si ar trebui spanzurati.

Peste fata lui Schluckbebier trecu o expresie vecina cu teama. Chiar spusese el asta? Era adevarat, desigur, dar poate ca nu trebuia sa fi mers atat de departe. Putea fi periculos.

Porta se lovi teatral peste piept, insotindu‑si gestul de cuvintele „Gott mit Uns'.

— Numai bunul Dumnezeu, zise el pios, vegheaza asupra sol­datului de rand. Ofiterii pot sa se poarte cum vor ei, stiind ca tot nu se afla mai departe. Asta o stim si noi, soldatii. Macar de‑ar afla Führer‑ul! Dar sunt sigur ca veti putea sa‑i strecurati la ureche o vorba, acum cand stiti si dvs. cum stau cu adevarat lucrurile, Herr Kriminalrat. O vorba de‑a dumnea­voastra ar avea mare influenta.

Bietului Löwe nu‑i venea sa creada, ca tocmai Porta putea pleda astfel impotriva lui. Nu erau ei doi tocmai prieteni, dar existase intotdeauna intre ei o intelegere, o anumita simpatie si chiar res­pect.

— Eu unul am primit destule bobarnace de la superiorii mei, continua Porta. De obicei, le accept ca facand parte din serviciul in armata. Dar atunci, cand cu intamplarea de care v‑a spus Haupt­feldwebel‑ul am vazut rosu in fata ochilor. Asta recunosc. Ca sa va spun adevarul, eram atat de furios ca am spus toata povestea unor prieteni pe care‑i am in G.G.S.A. Totul s‑a lamurit demult.

— Un moment, Obergefreiter! Schluckbebier intinse o mana tre­muranda catre carafa goala. Spui ca s‑au ocupat de asta cei de la G.G.S.A?

— Chiar asa, zise Porta.

Fata rosie de taran sanatos a lui Schluckbebier deveni pali­da. Toata lumea stia ca G.G.S.A. Insemna „Geheimes Gericht der Soldaten und Arbeiten' (Administratia Secreta a Justitiei pentru Soldati si Muncitori). Era un tribunal unde orice soldat sau mun­citor, oricat de umil, putea sa‑si depuna reclamatia si sa fie sigur ca o sa i se faca dreptate. Era o organizatie puternica si poate singura de care se temea chiar si Gestapo‑ul.

Din nefericire pentru linistea lui, Schluckbebier n‑avea de unde sa stie daca Porta facuse sau nu reclamatia. Daca da, atunci el, Schluckbe­bier, spusese deja prea multe ca sa mai fie in siguranta. Iar daca nu, era clar ca nu va sti niciodata, pentru ca nu‑si putea permite riscul de a cerceta. Oricat de mica ar fi fost posibilitatea amestecului G.G.S.A.‑ului in aceasta poveste, era mai bine sa te tii deoparte si sa nu te bagi singur in lat

Schluckbebier incepu sa‑si ingramadeasca talmes‑balmes hartiile in servieta de piele.

— Foarte bine, zise el aspru. Am sa fac raportul. Il privi ame­nintator pe Hoffmann. Data viitoare cand mai vii la Gestapo cu povesti despre evrei si bisnita si cafea furata, sa te asiguri mai intai ca ai dovezi, altfel dai de bucluc. Acum ai avut noroc. Te lasam in pace. Dar sa nu crezi c‑o sa se mai intample — si mai ales, sa nu crezi c‑o sa uitam. Raportul meu o sa fie acolo la dosar si nu te scapam din ochi. Bun. Facu semn din cap. Acum, goliti incaperea. Toata lumea sa iasa. Tu — Obergefreiter — tu stai pe loc! Vreau sa‑ti vorbesc.

Camera se goli mult mai iute decat se umpluse. Schluckbebier puse o mana binevoitoare pe umarul lui Porta.

— Ia spune‑mi, pe cine cunosti de la Geheimes Gericht? intreba el, luandu‑l cu binisorul.

— Strict secret, ranji Porta. Numele astea pretuiesc mai mult decat viata mea.

— Ei, haide, haide, incerca Schluckbebier cu un ras fortat. Ne­oficial!

— Oficial sau neoficial, e strict secret.

— Hm! Schluckbebier il privi o clipa, pe urma se hotari. Hai cu mine la cantina. Avem ceva de discutat.

Abia mai tarziu am aflat de slabele incercari ale lui Schluckbebier 216

de a descoperi adevarul.

— Am si eu prieteni la Geheimes Gericht, incepu el simuland indiferenta. Eram curios daca‑i cunosti.

— S‑ar putea, zise Porta. Va duceti des pe la ei? Probabil c‑o sa ne intalnim acolo zilele astea.

— Tot ce se poate, confirma Schluckbebier, iar Porta observa ca incepuse sa respire cam greu.

Se asternu tacerea. Porta continua sa‑si pastreze ranjetul, iar Schluckbebier isi storcea creierii sa gaseasca o noua metoda de a‑l aborda.

— Inca o cafea? incerca el in cele din urma.

— De ce nu, aproba Porta. Se pare ca e la moda la ora actuala.

— Parca spuneai ca nu bei niciodata?

— M‑am gandit sa incerc, ca sa vad ce‑am pierdut atatia ani.

Schluckbebier astepta pana li se pusera in fata alte cafele, pe urma se apleca peste masa cu un zambet tainic.

— Acum, hai sa vorbim ca de la barbat la barbat, camarade! Unde ai ascuns marfa?

— Marfa? facu Porta.

— Ei, stii ce vreau sa spun. Cafeaua!

— Ah da. Da. Acum vin de‑acasa. Porta clatina din cap abor­dand din nou mina lui imbecila. Cafeaua! Sigur ca da!

— Am prieteni, zise Schluckbebier, care ar plati bine pentru cafea naturala.

— Ce mult as vrea sa fi avut niste cafea ca sa le‑o pot oferi, zise Porta indurerat. Dar in caz ca gasesc vreodata, unde pot da de prietenii dumneavoastra?

— Nu e nevoie sa stii cum ii cheama, dar ai cuvantul meu ca ti‑ar plati cum trebuie Juma‑juma si incheiem targul. Ce zici?

— Cred ca glumiti! Si zece la suta e mult.

— Sa zicem douazeci. Prietenii mei sunt persoane influente. N‑ai avea decat de castigat daca facem afacerea.

Porta se gandi putin.

— Hai, saptesprezece.

— Saptesprezece? Schluckbebier isi schimba deodata mina zam­bitoare cu o mutra ca la Gestapo — frunte brazdata, ochi ingus­tati, gura strambata intr‑un ranjet sinistru. Te comporti prosteste, prietene. Nu‑ti dai seama ca puterea oamenilor influenti poate ac­tiona in doua feluri — ori in avantajul tau, ori impotriva ta, in functie de serviciile pe care le aduci. Doar nu vrem sa‑i supa­ram, nu‑i asa?

Porta se ridica fara o vorba. Dadu pe gat cafeaua, isi stranse centura si se intoarse sa plece. Schluckbebier incepu sa se agite dupa el.

— Dar, baiete draga, nu trebuie sa te superi! Poate tonul meu te‑a iritat? Crede‑ma ca n‑am vrut decat sa glumesc!

— Stiu eu mai bine ca oricine ce‑i aia o gluma, zise Porta cu demni­tate. Bunicul meu a fost clovn celebru, si un patriot pe deasu­pra. Obisnuia sa‑si incante spectatorii cu o spirala vopsita in culorile nationale, pe care o invartea cu dosul. Asa ca, vedeti, am si eu simtul umorului. Dar pur si simplu n‑am putut sa gust gluma dum­neavoastra. Prea suna a amenintare ca sa mai fie si amuzanta.

— Bine, dar asculta! Schluckbebier se apropie de Porta si ii sopti la ureche. Stiu sigur ca unul dintre ofiterii de ordonanta ai generalului von Choltitz cauta cafea Si nu pentru el, stii! Chiar pentru general in persoana!

— Doar nu vreti sa spuneti ca ar trebui acum sa marsaluiesc pana la von Choltitz cu un sac de cafea sub brat?

— Nu, nu, sigur ca nu! Ma descurc eu cu lucrurile astea. As aranja in asa fel, incat sa nu fie nevoie sa intram in contact cu generalul. E inconju­rat de spionii de la organizatia internationala a evreilor si e o treaba periculoasa sa‑l abordezi, daca nu stii drumul prin toata tesatura asta.

— Cunosti pe cineva care stie? intreba glumind Porta.

— Noi, Gestapo‑ul, stim totul Ei, si‑acum Schluckbebier il lua de brat pe Porta si iesira impreuna — ce zici, ramane la saptesprezece la suta?

Targul s‑a facut in aceeasi seara. Ne intalniram cu totii la un pahar in bucataria hotelului Meurice si bineinteles ca il invitaram si Schluckbebier.

— Ia spune‑mi, zise Porta, zici ca esti om cult?

— Cult? Sigur ca sunt un om cult! Doar nu crezi ca ajungeam intr‑o asemenea pozitie fara o cultura solida la baza.

— Habar n‑am. Dar daca zici ca ai cultura, poate ne ajuti sa lamurim o mica problema.

— Am sa‑ncerc, promise cu emfaza Schluckbebier. Care‑i pro­blema?

— E ca vrem sa stim cum il chema pe porcul lui Odin, zise Porta.

— Porcul lui Odin? Ce e cu toate prostiile astea despre porci? intreba Schluckbebier. E pentru a patra oara azi ca ma in­treaba cineva de porci.

— Toata chestia e, zise Porta, stii sau nu stii?

Asteptam cu rasuflarea taiata ca tipul de la Gestapo sa‑si etaleze cultura in fata noastra. Si tot asteptaram pana ce ispraviram aerul din plamani. In cele din urma, Schluckbebier isi scutura capul:

— E ceva ciudat, recunoscu el, ca pana si eu, cu toata cultura si educatia mea, nu‑mi pot aminti numele acelui porc nenorocit!

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Garda de la lagarul de tranzit cunoscut sub numele de La Ro­lande, de langa Beaune, era formata din oameni care in general se credeau capabili de sentimente de mila. Mai cu seama unul dintre ei, Unterscharführer Kurt Reimling, zicea ca intelege prea bine tul­burarile psihice ale prizonierilor sai; ba, mai mult, ca ajunsese pana acolo incat le impartea cu ei.

Ucide‑ma impreuna cu copiii mei! se ruga de el intr‑o zi o mama evreica.

Avea trei copii mici si in momentul executiei garzile voisera sa‑i despar­ta. Reimling contramanda ordinul. Mama si copiii ramasera impreuna pana la sfarsit, iar el executa intai copiii, repede si usor, ca femeia sa poata vedea cu ochii ei ca nu sufera. Reimling era un adevarat maestru in manuirea revolverului.

Unii dintre S.S.‑isti afirmau ca victimele lor chiar le multumeau pentru suferintele oferite. Oberscharführer Carl Neubourg, care con­ducea lagarul de la Drancy, era unul dintre acestia. Umanitarismul si bunatatea inimii sale in determinasera sa mearga pana acolo, incat sa permita unei familii de evrei de a sarbatori Kaddisch‑ul (ru­gaciunea pentru morti) inainte de a‑i sili pe membrii sai sa se span­zure singuri, fiecare in prezenta tuturor celorlalti. Cu toate acestea, generozitatea sa putea sa‑l coste scump. Daca autoritatile ar fi des­coperit, ar fi avut de platit cu trei zile de izolare fortata si interdictia de promovare timp de sase luni.

Dar, in general, ofiterii inchisorii erau gata sa‑si primeasca pe­deapsa maxima pentru incalcarea regulamentului.

Nu era de mirare ca victimele le erau recunoscatoare.

O NOAPTE LA PARIS

Armele ne fusesera oferite printr‑un agent dublu numit „So­bolanul', care era membru in comitetul de primire a celor parasutati in Franta. Depozitul se afla intr‑o fabrica parasita din spatele Garii de Nord. Ne intalniram cu Sobolanul in strada, iar el ne conduse inauntru si ne arata trei rafturi pline cu arme.

— Sunt toate de cea mai buna calitate, ne asigura el. Trimise chiar de Churchill.

Inaintaram ca sa ne uitam. Chiar atunci usa se deschise si trei insi navalira inauntru, fiecare din ei cu o mana indesata in buzunarul drept al trendului. Ramasera in fata usii, cu ochii la armele din spatele nostru.

— Parasutate? intreba unul dintre ei, mai mult catre Sobolan decat catre noi.

— Parola, arunca Porta. Daca va e draga viata si vreti sa va mai bucurati de ea, scoateti mainile din buzunare Intelegeti ce vreau sa spun?

Cei trei se intoarsera catre el.

— Ne ameninti? intreba unul din ei,

— Nu neaparat. Depinde cum va purtati.

— Astea sunt arme furate. Va dati seama? Va dati seama ce li se intampla celor cu arme furate?

— Nu prea, zise Porta. Incearca sa iei una si poate ne lamurim.

— Nu va mai bateti capul!

Vocea venea de la usa. Günther, care ramasese afara, tocmai in acest scop, ii urmase pe cei trei inauntru. Avea un pistol mitraliera rusesc.

— Faceti ce vi se spune si scoateti mainile alea din buzunare, pe urma mai vorbim.

— Nu prea bine lucrat, remarca linistit Legionarul in timp ce le lua Colt‑urile. Am impresia ca sunteti amatori. Oricum, nu asta conteaza. Sa trecem la afaceri. Facu semn cu mana catre arme. Aveti de facut vreo oferta pentru gramajoara asta?

Cel mai tanar dintre ei ridica din umeri.

— Da, avem intr‑adevar nevoie de arme. Am vrea sa vi le cum­param. Dar nu suntem chiar atat de prosti incat sa purtam la noi bani multi. Unul dintre ai vostri sa mearga cu noi si ajungem la o intelegere.

— Unul dintre ai nostri? Legionarul rase. Pai, de ce nu toti?

— Ar fi periculos.

— Pentru cine?

— Un grup mare atrage atentia, protesta tanarul.

— Dar inseamna mai multa siguranta, i‑o intoarse iute Legiona­rul. Hai sa nu mai pierdem timpul cu argumente, prieteni! Noi avem armele, voi le vreti Noi punem conditiile, O.K.?

— Dar nu sunt ale voastre!

Legionarul ridica o spranceana.

— Cine spune ca nu sunt?

— Dar au fost parasutate de englezi.

— Si ce‑i cu asta? Cine le are? Voi sau noi? Noi. Asa ca, ce puteti sa faceti?

Pentru o clipa parura furiosi, dar Legionarul clatina din cap zambind.

— Lasati‑o balta, baieti! Nu merita sa va riscati viata, odata ce v‑ati incurcat cu Armata germana. Daca avem chef, va tragem un glonte in cap si nimeni n‑o sa ne intrebe de ce. Nu ca am vrea asta, adauga el marinimos, daca stiti sa va purtati.

Tanarul ridica din umeri.

— Bine, asta e situatia. Credeam ca e vorba de vreo bisnitareala. Daca stiam cu cine avem de‑a face, nu veneam noi aici, Cat vreti pe marfa asta?

Porta spuse imediat pretul, care imi paru chiar si mie exorbitant. Omul il privi scarbit.

— Asculta, puteti voi sa fiti Armata germana, dar la pretul asta gasim arme oriunde in Paris!

— Daca altii le vand tot la pretul asta, atunci de ce sa le lasam noi mai ieftin?

Urma o pauza. La urma urmei, ma gandeam, poate ca nici nu era o suma exagerata. Doar ne riscasem pielea pentru asta.

— Hai, sa nu ne mai batem capul, zise in cele din urma Le­gionarul, plictisit la culme. De ce mai pierdem timpul? Putem sa vindem gramada asta oriunde si oricand.

— Si ce facem cu astia trei? intreba Micutul.

— Ii incuiem jos, sugera Barcelona. Pot sa putrezeasca acolo pana s‑o termina razboiul.

Unul dintre ei ridica mana.

— Un moment. Jucati tare, iar noi n‑avem cum sa va tinem piept. Putem sa facem rost de bani. Avem pentru zece arme Sten, cu cate o mie de cartuse, si zece revolvere. O.K.?

— O.K., zise Legionarul. Unul dintre voi sa se duca dupa bani iar ceilalti doi raman aici pana se intoarce.

— Tu. Günther facu semn cu P.M.‑ul catre unul dintre ei. Si vezi sa nu stai toata noaptea.

— Cat timp sa‑ti dam? zise Barcelona.

— Un sfert de ora‑mi ajunge. Cu putin noroc, ma intorc in zece minute. Imi trebuie, sa zicem, douazeci de minute cu totul.

— E‑n regula, zise Günther. Ai cinci minute. Si vezi, nu incerca vreo smecherie, daca vrei ca prietenii tai sa mai traiasca.

— Doar nu sunt nebun!

Günther ii dadu drumul sa plece. Micutul pregatise deja doua cabluri de sarma cu noduri marinaresti. Barcelona asezase doua scaune intr‑un colt. Cei doi ostateci fura asezati pe ele, cu mainile legate la spate si cu cablurile trecute peste cap si in jurul gatu­lui. Cea mai mica miscare ar fi fost de ajuns ca sa‑i sugrume.

Asteptam. Nici nu trecura zece minute, ca omul se intoarse ga­faind. Avea doua serviete pline cu bancnote si Porta se si repezi la ele.

— Aveti aici toti banii, zise omul cu acreala. Acum, dati‑ne ar­mele.

Eliberaram pe cei doi ostateci si‑i urmariram in timp ce inspectau rafturile, alegandu‑si cele zece arme Sten si revolverele. Treptat atmosfera se mai destinse. Alesera armele si le ascunsera in spatele unui triciclu vechi pe care‑l foloseau pentru transport. Plecaram impreuna sa bem ceva la cel mai apropiat bistro, ca sa mai discutam problema grenadelor de mana. Din cate intelegeam, aveau nevoie de aceste grenade mai mult decat orice. Sobolanul zicea ca stie unde ar putea face rost, asa ca peste o jumatate de ora ne urcaram cu totii intr‑un camion vechi, marcat cu literele W.L. (Wehrmacht Luftwaffe), pe care tot el il adusese.

Aveam mitralierele la indemana si eram pregatiti sa le folosim la prima provocare. Eram in razboi, propriul nostru razboi care facea parte dintr‑unul mai mare, si nu voiam sa ne asumam riscuri inutile. Un vehicul amfibie cu patru politisti se tinu dupa noi o vreme, dar in cele din urma hotarara ca jocul nu merita osteneala si masina disparu la o intersectie.

Porta opri camionul intr‑o parcare, in fata unui bloc vechi. Am coborat aruncand o privire scurta prin jur, am apasat butonul care deschidea usa de la intrare si am urcat scarile din patru‑n patru trepte, in liniste si foarte rapid. Ajunsi in fata apartamentului, Porta ciocani tare in usa.

— Cine e?

— Adolf si Politia Secreta! Deschideti sau spargem usa.

Urma un moment de tacere. Apoi, usa se crapa incet, cu pre­cautie. Imediat, Porta isi vari un bocanc in deschizatura. In fata noastra statea un Feldwebel al Feldgendarmeriei.

— Ia te uita! zise el sarcastic. Politia secreta, ai? Asta se cheama o gluma, asa trebuie s‑o iau, nu?

— Ia‑o exact cum e, zise Porta. Si poftim inca o gluma Apasa teava pustii in pieptul Feldwebel‑ului. Haide, mainile sus, n‑avem timp sa stam aici toata noaptea.

Omul isi ridica fara graba mainile.

— Asta o sa te coste viata, Obergefreiter. Cred ca‑ti dai seama.

— Nu‑ti mai face atatea griji. Eu nu‑mi fac.

Porta il impinse din fata usii. Ceilalti il urmaram, navalind inauntru si aproape um­pluram camaruta. Porta se intoarse si‑l lovi pe Feldwebel in burta. Omul icni si se pravali, iar Porta il impinse pe un scaun. Camera era luminata de un singur bec slab. Podeaua n‑avea covor, iar in mijlocul incaperii se afla o lada mare cu munitie, inconjurata de un morman de arme. Deasupra mormanului clocea un individ care purta haina de piele cenusie si palaria Gestapo‑ului. Intr‑un colt al camerei erau patru insi cu fetele intoarse la perete, paziti de un alt politist. Cel de‑al doilea Feldwebel bea bere, tolanit intr‑un scaun. Sari ca ars cand navaliram inauntru, dar noi aveam avantajul numeric si al surprizei.

— Mainile sus! comanda scurt Porta.

Omul in haina de piele se executa imediat. Feldgendarmul care pazea prizonierii ezita si trebui sa fie 'incurajat' de stiletul Legionarului, ce‑i fulgera pe langa urechi si‑l ingramadi in perete.

— O.K., zise Porta. Acum hai sa ne jucam de‑a scaunele mu­zicale Voi patru — dintr‑o lovitura, Feldwebel‑ul zbura in celalalt colt al camerei — schimbati locurile cu ceilalti patru. Nasurile la perete si un glont prin cap la cea mai mica miscare.

Se facu schimbul. Cei patru civili se holbau zapaciti, intreban­du‑se daca fusesera salvati sau doar scosi de pe frigare ca sa fie aruncati in foc.

— Mai sunt alte ganganii de‑astea pe‑aici? intreba Porta aratand cu, capul spre fereastra.

— Mai mult ca sigur, zise Gregor. Ma duc sa controlez.

Günther se aseza pe cel mai apropiat scaun si elibera parghia de siguranta a P.M.‑ului.

— Ce faceati voi aici? intreba Porta pe cei trei politisti care stateau cu nasurile lipite de perete.

Tacere.

— Pai, venisera sa ne aresteze, zise vesel unul dintre fostii pri­zonieri. Era un francez maruntel, negricios si slab, cu ochi stra­lucitori. O secunda daca mai trecea, si n‑am mai fi fost decat o murdarie pe perete.

Micutul se cauta prin buzunare si scoase la iveala cablul de otel.

— Vreti sa va scap de ei?

— Un moment. Francezul il opri ridicand o mana. Trebuie sa aflam cine le‑a spus de locul asta. Cineva i‑a trimis la sigur, ne asteptau aici cand am ajuns.

— Bine. Günther traversa incaperea spre agentul Gestapo‑ului si‑i infipse teava pustii in spate. Aflam noi repede Cum te cheama, soricelule?

— Breuer, veni tafnos raspunsul. Max Breuer, Kriminalober­secretär.

— Atunci, pregateste‑te sa spui tot, Max Breuer. Ce le‑ai facut tu altora o sa‑ti faca tie altii sa vedem cat poti sa rezisti!

— O sa ne distram, zise vesel Micutul.

Se duse la bucatarie si umplu o galeata de la chiuveta.

— Mai intai o sa jucam jocul cu apa, zise el.

Il apuca pe Kriminalobersecretär ca pe o papusa de paie, il forta sa se aseze in genunchi si‑i vari capul in galeata cu apa. Il tinu zdravan pana cand, treptat, omul inceta sa se mai zba­ta.

Micutul il scoase si asteptaram sa‑si revina. Incepu sa vomite pe el si pe urma ramase cu ochii plini de sange tinta la noi. Francezul se apleca iute catre el si intrebarea cazu ca o lovitura.

— Cum ai aflat unde suntem?

Nici un raspuns. Repeta intrebarea. Omul inchise ochi si nu scoase o vorba.

— Cum ai aflat unde suntem?

Francezul il lovi puternic in pantece, dar se vede ca nu calculase bine distanta, caci daduse prea tare si omul lesina din nou.

— Nu prea ai tehnica, zise nemultumit Legionarul. Inca una din asta si‑o sa pice mort inainte sa scoti ceva de la el.

Cu vesnica lui tigara in coltul gurii, Legionarul se apleca asupra Kriminalobersecretär‑ului si‑i turna apa rece peste fata. Ochii in­sangerati clipira si se deschisera din nou.

— O.K., zise Legionarul! Asa mai merge. Acum ma auzi?

Omul raspunse cu un gest slab.

— Cine ti‑a dat ancheta asta? intreba Legionarul. Te sfatuiesc sa vorbesti, pentru ca, desi nu‑mi place sa folosesc violenta, ma tem ca rabdarea mea se apropie de limita si ti s‑a pus deja aceeasi intrebare de patru ori. Daca nu‑mi raspunzi imediat, va trebui sa incep prin a‑ti administra putin din propriul tau medicament.

Tacerea se prelungea. Asteptam cu totii, intuncati, pana cand in cele din urma Legionarul ofta.

— Ei bine, cred ca va fi o experienta interesanta pentru tine sa te afli o data pe post de primitor Micutule, tine‑i capul drept.

Incet, Legionarul isi scoase tigara din gura si apropie varful incandescent de narile omului. Se auzi un urlet si mirosul neplacut de carne arsa umplu incaperea. Legionarul zambi.

— O data Imediat mai frigem si prin alte parti.

— Are dinti de aur? intreba Porta.

— Si ce daca are? se repezi Micutul. Am si eu dreptul sa‑i iau la fel ca si tine!

— Gura! Va certati mai tarziu.

Legionarul ii dadu pe amandoi la o parte. Cu o miscare brusca si sigura ii apuca mana dreapta si‑i rasuci un deget. Tresarii la auzul pocniturii, iar omul urla din nou si se prabusi pe podea.

— Ei? zise bland Legionarul.

Nici un raspuns. Micutul inainta si‑i prinse o mana sub talpa cizmei. Incepu sa apese incet pana cand gemetele victimei umplura incaperea. Legionarul ii facu un semn si Micutul ii dadu drumul.

— Ce zici, Herr Breuer?

In cele din urma, omul nu mai rezista. Cu o voce slaba, el mur­mura numele unei fete si o adresa.

— Toate astea va spun ceva? intreba Legionarul, intorcandu‑se catre francezi.

Trei dintre ei facura semne aprobative din cap, privind acuzator catre al patrulea.

— Bineinteles! E fata aia cu care iesea Jacques. Ii spuneam intruna ca nu trebuie sa aiba incredere in ea. Acum stim sigur — si asta explica multe altele.

Deodata, unul dintre politisti izbucni in ras. Micutul zbiera la el si incepu sa‑l pocneasca cu capul de perete. Batranul, care pana atunci pastrase o tacere grava, inainta si‑l trase de umar.

— Pentru Dumnezeu, lasa‑l in pace! Sa terminam odata cu toata violenta asta.

— Toate bune, protesta Porta, dar nu‑i putem lasa asa, sa alerge la cartierul general, nu?

— La dracu! striga furios Batranul. Ce suntem noi, ucigasi ordinari?

— Nici o grija, ca doar avem de‑a face cu niste sfinti! izbucni Porta. N‑am chef sa‑mi risc pielea pentru gunoaiele astea ordinare.

Batranul parasi brusc incaperea. Auziram usa din fata pocnind in urma lui, pe urma pasii lui coborand scarile. Asteptaram cu totii nehota­rati, timp de cateva clipe, apoi, la un semn al Legionaru­lui, il urmaram cu totii. Prizonierii ramasera cu Günther si cei trei francezi. Abia ajunseram in strada, ca se auzira focuri de ar­ma. Ma simteam usurat ca se terminase totul, dar eram bucuros ca nu eu, ci Günther ramasese sa traga in urma noastra.

Ne intalniram cu totii ceva mai tarziu intr‑un bar de pe Bulevardul Saint‑Michel, ca sa incheiem cel de‑al doilea targ din seara aceea, iar Porta isi indesa un maldar de bancnote in buzunarul din in­teriorul vestonului, fara a se osteni sa‑si ascunda satisfactia.

— Ce s‑a intamplat pana la urma cu prizonierii nostri?

Günther ridica din umeri.

— I‑am indesat intr‑un dulap. Am incuiat usa si‑am iesit. Sunt acolo in siguranta pana la sfarsitul razboiului, daca nu cumva vre­unul mai grabit n‑o sa explodeze intre timp.

— In ce ma priveste, zise Batranul, m‑am saturat pana peste cap de soiul asta de treburi. De‑acum incolo, pe mine sa nu mai contati.

— Nici pe mine, zise Heide.

Batranul era, desigur, afectat de partea etica a lucrurilor. Heide se temea sa nu‑si rateze cariera. Porta ridica din umeri.

— Cum vreti. Nu va obliga nimeni. Si cu cat suntem mai putini, cu atat ne ramane mai mult. Cel putin, asa vad eu lucrurile Si cine le vede la fel, inseamna ca e de partea mea.

O parte dintre noi ramasera cu francezii, iar restul se intoarsera la cazarma. Plecara fara mine, caci aveam intalnire cu Jacqueline in apartamentul ei de pe Avenue Kleber. Era acasa si ma astep­ta. Dar era trista si cam speriata.

— Toata nebunia asta, si crimele, imi spuse ea. E mai rau ca oricand. Nimeni nu mai are incredere in nimeni. Oriunde te duci, auzi numai povesti cu oameni care sunt impuscati pe strada ori injunghiati ori strangulati fara nici un motiv.

— Nu mai poate dura mult, zisei eu ca s‑o linistesc. Razboiul e pe sfarsite. Trupele noastre se retrag pe toate fronturile — chiar si aici, la Paris, multi dintre sefi isi fac bagajele.

I‑am povestit aventura noastra din noaptea trecuta, cu afacerile la negru si impuscarea prizonierilor. Se infiora si scutura din cap cu deznadejde.

— Vezi, ce‑ti spuneam eu? Parca a innebunit toata lumea. Chiar si tu. Sa vinzi arme care vor fi folosite impotriva voastra! Arme care te pot ucide chiar pe tine, pana la urma! Ce sens au toate astea? Sa ucizi oameni pentru bani, sa‑i impusti, sa omori asa, tot timpul; e un asemenea macel incat vietile oamenilor nu mai au nici o valoare.

Imi umplu paharul cu whisky, disparu putin in dormitor si se intoarse imbracata intr‑un chimono japonez. Se aseza langa mine pe canapea.

— Stii ce‑am vazut ieri? Cum unii de‑ai vostri au dat foc unui olog pe strada.

Am ridicat din umeri. Ce puteam sa‑i raspund, sau ce puteam s‑o intreb? Cine mai stia sau cui ii mai pasa de ce oamenii se omorau intre ei?

— Prietenii tai nu ma plac, continua ea. Crezi ca or sa ma ucida?

— Dumnezeule din ceruri! zisei eu, socat. De ce naiba sa faca asta?

Zambi cu tristete.

— Ce intrebare prosteasca! Oamenii nu mai au motive pentru care sa ucida. Pur si simplu ucid atunci cand au chef. Si ori­cum, s‑ar putea ca prietenii tai sa aiba un motiv: tu ma iubesti si eu te iubesc, iar oamenii indragostiti pot fi periculosi.

Priveam ganditor la corpul ei suplu care se ghicea pe sub matasea brodata a chimonpului. Avea privirea voalata si ochii intredeschisi si stiam ca e usor ametita. Rase, isi ridica picioarele pe canapea si le intise cat erau de lungi

— Hai sa ne imbatam. Hai sa ne facem crita La urma‑ur­mei, ce dracu ne mai ramane de facut?

Se apleca brusc si‑mi prinse bratele in jurul gatului, lipin­du‑si obrazul de al meu.

— Te iubesc, Sven. Stii asta? Te iubesc Adauga, fara nici o legatura: M‑au amenintat pentru ca am continuat sa te primesc aici.

— Cine te‑a amenintat? zisei eu. Porta si ai lui?

— Bineinteles ca nu!

— Atunci, cine?

— Oh — imi apasa un deget pe buze — nimeni. Nimic. N‑a fost decat o gluma cam proasta. Las‑o balta, macar in seara asta.

— Dar vreau sa stiu

— Lasa, Sven! Sunt o proasta.

N‑o credeam. Ar fi trebuit sa ma lamuresc atunci si acolo, dar ea ma imbratisa, iar chimonoul i se desfacu si pe moment am uitat totul.

— Oh, Sven, as fi vrut sa fii francez, zise ea cu glas soptit. Nu pot sa‑i sufar pe nemti. N‑am ce face. Pur si simplu nu pot sa‑i sufar!

— Dar nu m‑am nascut neamt, ii amintii eu.

— E totuna. Esti in armata lor Tu‑i urasti pe francezi?

— De ce i‑as ura?

— Dar lupti impotriva noastra, ce Dumnezeu!

— Nu urasc pe nimeni in mod special, zisei eu.

Cand reveniram la realitate, afara se intuneca. Jacqueline intinse mana dupa tigari, dar pachetul era gol.

— N‑am nici eu, zisei. Ma imbrac si ies sa caut. Intotdeauna gasesti la bisnita, daca stii unde sa cauti.

— Bine, dar ai grija. Sari din pat si pleca goala spre bucata­rie. Pana vii, fac cafeaua. Sa nu intarzii, da?

N‑am intarziat mult. Stiam precis unde sa caut si m‑am intors cu tigarile in mai putin de un sfert de ora. La intrare am trecut pe langa doi tineri, care se holbau cam mirati la uniforma mea neagra si s‑au strecurat pe langa mine fara o vorba. Ii urmarii cu privirea disparand la coltul strazii, in timp ce ma intrebam ce‑ar putea cauta pe‑acolo la ora aceea din noapte, pe urma incidentul imi iesi cu totul din minte. Urcai treptele cate patru odata, nerabdator sa ma intorc la Jacqueline, sa stau langa ea in pat, sa bem cafea si sa fumam. Usa de la intrarea in apartament era intredeschisa. Ma gandeam ca e deja in pat si ma asteapta. Aveam permisie 48 de ore, puteam petrece linistiti impreuna toata noaptea, iar in urmatoa­rele doua‑trei zile, era aproape sigur ca razboiul urma sa ia sfarsit.

O strigai in timp ce intram in salon.

— M‑am intors! Am reusit sa iau cinci pachete de douazeci de la un pusti, chiar din colt!

Nici un raspuns.

— Hei, am venit! strigai din nou.

Tot nici un raspuns. Simtii in nari mirosul de ars. Nelinistit, ma indreptai spre bucatarie. Ca­feaua daduse in foc, gazul mai ardea inca. Jacqueline zacea intinsa pe podea. Am stiut imediat ca era moarta. Cateva clipe n‑am fost in stare sa ma misc, stateam acolo, cu ochii tinta la ea, repetan‑du‑i numele prosteste.

Cand in cele din urma gasii curajul s‑o privesc, am vazut ca avea gatul taiat. Nu mai era decat o gaura mare, rosie, din care sangele mai galgaia usor. Fata ei era deja rece si intepenita, obrajii trasi. Pieptul ei era 'brazdat, cu litere mari, de un singur cu­vant: COLABORATIONISTA.

Peste o jumatate de ora, dupa ce inghitisem o sticla intreaga de wisky, imi aprinsei cea de‑a zecea tigara si inchisei usor usa apartamentului in urma mea. Mi‑am aranjat centura, am controlat cele doua revolvere grele si am batut incet in usa portaresei. In cele din urma aparu, cu o fata speriata; am apucat‑o de gat si am tras‑o spre mine.

— Cine erau baietii aia doi care au intrat aici acum 45 de minute?

— Nimeni, domnule soldat!

— Cum adica, nimeni? Raspunde ca lumea, femeie! Ti‑am spus ca au fost doi baieti aici!

— Dar nu stiu — nu i‑am vazut — nu pot sa‑mi petrec tot timpul urmarindu‑i pe toti cei care intra si ies

Era palida si tremura de groaza. Imi era pana si mie clar ca nu mintea. O impisesem intr‑un colt si iesii afara, in Avenue Kleber. Pentru prima data in viata mea stiam cum e sa simti ca vrei sa ucizi intruna, numai pentru simpla placere de a ucide.

In aceeasi noapte incepu Eliberarea. Un copil se intorcea acasa de la cinema. Era tarziu si alerga aproape tot drumul, de teama ca taica‑sau sa nu fie ingrijorat. Dar in timp ce alerga radea, filmul fusese atat de nostim, ca inca il mai dureau falcile si stomacul i se zguduia de hohote.

— Papa! Copilul alerga in sus pe scari si intra in camera unde tatal citea. Stiu c‑am intarziat, dar a fost atat de nostim ca am mai vazut o data putin din film si pe urma am alergat tot drumul pana acasa!

Tatal zambi, puse deoparte cartea si incepu fara graba sa pre­gateasca cina, in timp ce copilul ciripea ca o vrabiuta, tinandu‑se dupa el, prea entuziasmat ca sa poata sta linistit la masa.

— Doua oua si putin lapte, zise tatal reusind sa‑si strecoare cuvintele prin avalansa de vorbe ale copilului. Asta‑i o tentatie spe­ciala pentru tine, si ai si doua felii de paine nemteasca si o bucatica de budinca. Ce crezi, iti ajunge?

— Mai e vorba! il linisti copilul. Nu‑mi e nici pe jumatate foame ca de obicei. Il stii pe Jean, care are tatal in Rezistenta? Imi spunea ca daca ti‑e foame, trebuie sa bei multa apa si sa mesteci har­tii, si‑ti trece. Am incercat si eu azi dupa‑amiaza si a mers, vad ca nu‑mi mai chiorarie stomacul.

Tatal il privi in tacere in timp ce manca. Nici el nu mancase de doua zile. Era mai important sa hraneasca copilul si poate intre timp venea eliberarea, cine stie? Prin Paris se vorbea ca doua divizii aliate erau in drum spre oras.

Copilul continua sa sporovaiasca.

— Ieri a fost ucis un informator pe Bulevardul Mich. Ai au­zit? Mi‑a spus Raoul. Au venit doi tipi cu bicicletele si l‑au impuscat chiar in mijlocul strazii, cu lume prin jur. Raoul zicea ca erau niste baieti ca noi, cam de aceeasi varsta. Jean voia sa ne ducem si noi asta‑seara si sa facem la fel, dar un profesor ne‑a citit azi o poveste intreaga despre asemenea lucruri. Zicea ca seara trebuie sa venim direct acasa si sa nu ne bagam in nimic. Toti profesorii se tem teribil de „Boches', stii?

Dadu la o parte cojile de ou si lua laptele. Painea se topise deja, inghitita de un stomac tanar si flamand, care inca era pe jumatate gol.

— Stii ca sunt singurul baiat din clasa al carui tata are Crucea de Razboi cu trei lauri? Ceilalti sunt teribil de gelosi Papa, stii ca vin americanii? Toti „Boches'‑ii astia in uniforme negre or sa fie impuscati in curand. Ieri a fost maturat un bistro intreg. Era plin de „Boches'. Raoul zicea ca a vazut cum le curge sangele din mate. Sange de „Boche'. Mama, ce‑as mai fi vrut si eu sa vad! Maine am sa‑ti perii uniforma, Papa. Trebuie sa ti‑o pui cand sosesc americanii. Stii ca au mii de tancuri? Crezi ca or sa treaca cu ele prin tot Parisul? Crezi

Tatal se ridica.

— E ora de culcare Da, da, stiu ca sosesc americanii, dar n‑or sa fie aici prea curand. O sa mai treaca ceva timp, mai avem de asteptat.

— Cand or sa soseasca? Crezi ca vor veni noaptea?

— S‑ar putea, zise tatal. O sa vedem maine dimineata cand ne sculam.

Arsita noptii de august era grea si apasatoare. Perpelindu‑se in pat, copilul auzi cum tatal sau stinge veioza si se duce in camera lui. Auzi usa inchizandu‑se. Pe urma, imediat urma explozia. Copilul fu smuls din pat si se trezi lipit de perete. Praful si bucatile de caramida curgeau pe el. Simti mirosul de fum si vazu cum flacarile dansau pe podea.

Scoasera intai copilul. Era zgariat si speriat, dar nu era prea grav. Mai trecu un timp pana‑i gasira pe tata. Dadura la o parte bucati de moloz, caramizi, lemnarie si geamuri sparte. Omul fu intins pe trotuar si chiar copilul putu sa‑si dea seama ca era mort. Din fata lui nu mai ramasese nimic altceva decat o masa insangerata.

Copilul fu luat de‑acolo, gemand, si lasat in grija unor calugarite de la o manastire aflata in apropiere. Ii dadura un calmant si fu culcat, dar inainte de a cadea intr‑un somn agitat, niste oameni sosira si‑l intrebara daca a auzit sau a vazut ceva inainte de explozie. Nu vazuse nimic. Un vecin spunea ca trecuse pe‑acolo o masina care incetinise in dreptul cladirii si un om aruncase ceva prin fe­reastra din fata a apartamentului. Altcineva spunea ca vazuse doi oameni care iesisera din umbra. Unii ziceau ca erau in uniforma, altii ca erau civili.

Copilul ramase singur pe lume. Mult asteptatii lui americani so­sisera, dar prea tarziu ca sa‑l salveze de la tragedia personala. Nu s‑a descoperit niciodata cine‑l ucisese pe tatal baiatului, daca fusesera nemti sau francezi, si nici de ce fusese ucis. Fusese un tradator, descoperit si lichidat de concetatenii sai? Sau fusese si el, ca multi altii, o victima inocenta a teroristilor?

Nimeni n‑a aflat vreodata. Si era doar un caz din atatea sute.

CAPITOLUL SAISPREZECE

Bruno Witt avea multi prieteni in Paris — sau cei putin, asa credea el. Unde se aflau ei in acea zi de august, el n‑avea de unde sa stie, dar in mod sigur isi neglijasera datoria de prieteni.

Urmarit de o gloata isterica, coti pe strada Faubourg‑du‑Temple. In fruntea urmaritorilor se afla o fata, Yvonne Dubois, care fusese o fidela membra a Rezistentei in ultimele 24 de ore. Inainte de asta, facuse parte dintr‑un grup select de femei, care aveau intrare libera in camerele particulare ale S.D.‑ului din Hotelul Maiestic. As­tazi intorsese prudent spatele unor asemenea privilegii. Datoria ei se afla limpede in fata ochilor si isi concentra intreaga energie, pentru cauza Rezistentei.

Datorita panicii, Bruno Witt se impiedica si cazu. Multimea tabari pe el intr‑o clipa. Tunica sa gri deschis fu repede sfasiata, iar doua gospodine se luasera la cearta pentru chipiu, Yvonne Dubais ii infipse in yat o pereche de foarfeci si isi inmuie vesela mainile in sangele cald care galgaia.

— Am ucis un agent al Gestapo‑ului! tipa ea si‑si flutura mainile insangerate catre multimea aflata pe cealalta parte a strazii: Am ucis un agent al Gestapo‑ului.

Noii veniti n‑o luara in seama. Erau prea ocupati cu propriile lor acte patriotice. In mijlocul lor se aflau doua fete, goale, fiecare cu cate o svastica pictata pe piept. Cand gloata s‑a oprit, victimele au fost asezate pe cate un scaunel in mijlocul strazii si, printre fluieraturi si batai din palme, au fost tunse chilug.

Acum, ca venise ELIBERAREA, erau cu totii scosi afara, la lu­mina. Mame cu copii mici care‑si rezolvasera problemele in timpul razboiului traind cu soldati germani; negustorusi si functionari ca­re‑si denuntasera compatriotii loiali, Gestapo‑ului; batrane portare­se care adusesera moartea multor luptatori din Rezistenta pentru ca‑si bagasera nasurile unde nu trebuia. Cu totii erau scosi afara din ascunzatori si expusi pe scari, spre bucuria multimii isterice.

Asezat intr‑un carut, un barbat gol era plimbat in sus si in jos pe una din strazile principale, cu o placa atarnata de gat. Pe ea era scris un cuvant ajuns familiar: COLABORATIONIST. O fe­meie de la un balcon deserta deasupra lui continutul unei oale de noapte. Din pacate, nu nimeri unde trebuia. Vinovatul fu doar stropit, in vreme ce unul dintre noii eroi nationali fu blagoslovit din plin pe cap si pe umeri.

— Liberte, urla multimea.

Cu totii erau nerabdatori sa‑si dovedeasca patriotismul, sa‑si intreaca vecinii in acte de curaj in fata inamicului. Nu exista o singura persoana care sa nu fi ucis macar un soldat german. Multi declarau ca au ucis nenumarati germani. Strazile ar fi trebuit sa fie de‑acum pline pana la refuz cu lesurile „Boche'‑ilor urati de toata lumea si care indraznisera sa‑si incruciseze spadele cu bunii si dragutii de rusi.

Acordeoanele si banjo‑urile cantau la toate colturile de stra­da. Lumea era din nou fericita. In Franta revenise Democratia.

— M‑am ocupat personal de apararea Parisului, ii declara von Choltitz generalului american care‑l interoga. Eu aveam ordin sa distrug orasul, dar normal ca indata ce mi‑am dat seama ca Führer‑ul si‑a pierdut mintile a trebuit sa hotarasc singur.

Am salvat trei evrei de la camera de gazare, zise un ofiter de la Gestapo. Eu insumi i‑am salvat! Am dovezi, am martori!

Am cunoscut un colonel care a luat parte la atentatul im­potriva Führer‑ului in 20 iulie; se numea Schmaltz, de la N.S.F. Stiam ce se pune la cale si, cu toate astea, nu l‑am denuntat autoritatilor. Puteam s‑o fac. Ar fi trebuit s‑o fac, era datoria mea! Dar mi‑am riscat pielea si am tacut.

Peste noapte, toti francezii devenisera patrioti si toti nemtii fu­sesera obligati sa indeplineasca ordine cu care nu erau de acord. Oricum, Parisul fusese eliberat!

REFUZ DE A INDEPLINI ORDINUL

Era miezul noptii. In camera generalului Mercedes, ofiterii tineau o sedinta de consiliu. Erau cu totii in uniforme de lupta si fiecare purta arma. Mercedes statea aplecat deasupra unei harti.

Trebuia sa parasim Parisul in ziua aceea, trecand frontiera pe la Strasbourg, avand in frunte Batalionul al II‑lea.

— Cred ca trebuie sa ne asteptam la atacuri ale gruparilor din Rezistenta, avertiza Mercedes. Acum au iesit cu totii la lumina si sunt dornici de razbunare. Avem ordin sa ne regrupam cat se poate de repede. Nimic, repet, nimic nu trebuie sa ne stea in cale. Orice atac trebuie respins cu toate mijloacele posibile Trebuie sa reusim! Sunt destul de clar, domnilor?

Ofiterii aprobara din cap cu gravitate.Mercedes se ridica, po­trivindu‑si banda neagra care‑i acoperea locul unde avusese ochiul drept. In acel moment suna telefonul, ordonanta generalului ridica receptorul, asculta un moment, apoi zise:

— E pentru dumneavoastra, domnule. Generalul von Choltitz. Zice ca e foarte urgent.

Mercedes se stramba.

— Alo? Aici general‑maiorul Mercedes.

— Ah, Mercedes! Sunt Choltitz. Ce dracu faci acolo, omule? Se aude ca‑ti faci bagajele si pleci. Sper ca nu‑i adevarat?

— Ma tem ca este, domnule general. In aproximativ doua ore vom parasi Parisul si ne vom afla in drum spre Strasbourg.

La capatul celalalt al firului se produse o adevarata explo­zie. Mercedes indeparta receptorul de la ureche si intregul grup de ofiteri izbucni in ras.

— Iti interzic sa faci asa ceva! Iti sunt inca ofiter superior si cred ca imi pot exercita autoritatea. Iti ordon sa ramai pe loc pana hotarasc eu ca te poti retrage.

— Imi pare rau, domnule, dar din intamplare nu ma mai aflu sub comanda dumneavoastra. Am primit ordinul de retragere direct de la generalul Model. Am instructiuni sa ne retragem in cateva ore, cu intregul echipament.

Respiratia grea a generalului se auzea in toata incaperea.

— Echipament? Adica, ce intelegi mai exact prin asta? Arme, munitie, tancuri?

— Da, domnule. Toate armele, toata munitia si toate tancurile aflate sub comanda mea. Mercedes zambi cam amar. Cred ca va amintiti, domnule, ca eu comand o divizie de tancuri care practic nu exista.

Von Choltitz fornai la capatul celalalt al firului.

— Pot sa te intreb care este obiectul acestei manevre inutile?

— Am ordin sa trec frontiera pe la Strasbourg, unde ne vom regrupa si vom receptiona 400 de tancuri noi, iesite acum din fa­brica. Generalfeld­maresalul mi‑a acordat doua saptamani pentru ca oamenii sa se obisnu­ias­ca cu noile masini. Mercedes rase din nou, la care toti ofiterii clatinara din cap si incepura sa susoteasca intre ei. Nu e el prea generos cu perioa­da de instruire, dar vom face tot ce putem. Puteti spera ca ne vom intoarce la Paris intr‑o luna.

— Generale Mercedes, repet, iti interzic cu desavarsire sa pa­rasesti Franta! Contramandez ordinele Feldmaresalului Model, ai inteles? Nu le mai lua in seama! Imi asum intreaga responsabilitate pentru asta. Imediat voi telefona la Cartierul general al armatei pentru a‑i informa in legatura cu hotararea mea. Dar insist ca dum­neata si oamenii dumitale sa ramaneti pe loc pana la noi ordine!

— Imi pare rau, repeta apasat Mercedes. Daca nu primesc con­tramandarea ordinului direct de la generalul Model in persoa­na, plecam in doua ore.

— Am impresia ca uiti, generale, ca eu si nu Model detin co­manda! Divizia dumitale mi‑a fost trimisa special de insusi Reichs­führer‑ul nostru. Daca indraznesti sa actionezi contrar ordinelor mele, ai sa ajungi in fata Curtii Martiale, iti jur pe Dumnezeul meu!

Se facu liniste la celalalt capat al firului, intrerupta doar de un oftat icnit al ofensatului von Choltitz.

— Mai esti acolo, Mercedes?

— Da, domnule.

— Cred ca am fost destul de clar?

— Foarte clar.

— Daca parasesti Parisul inainte ca eu sa‑ti dau permisiu­nea, am sa te invinuiesc pentru sabotarea ordinelor F hrer­ului. Asa voi face, iti dau cuvantul meu!

— Va cred, zise bland Mercedes.

Pauza. Von Choltitz tusi si incerca sa schimbe tactica.

— Problema e, intelegi, ca fara trupele dumitale n‑am cum sa rezist nici o zi impotriva astora din Rezistenta. Soldatii mei sunt ucisi la lumina zilei! Mi‑au impuscat chiar un ofiter de ordonan­ta! Mercedes, iti spun ca situatia e disperata.

— Va inteleg, generale. Cu toate acestea, va repet ca trebuie sa execut ordinele date de generalul Model.

— Ai sa ajungi in fata plutonului de executie pentru asta, Mer­cedes. Am sa‑ti fac raport, nici o grija. La generalul Heitz, nu la altcineva.

— Faceti cum vi se pare mai potrivit, domnule. Iar acum, va rog sa ma scuzati, trebuie sa incep pregatirile de plecare.

Mercedes aseza incet receptorul. Se intoarse catre ofiteri cu o mina ganditoare.

— Mai plecam? intreba unul dintre ei.

— Bineinteles, zambi Mercedes. Cred ca am spus tot ce trebu­ia. Acum e mai bine sa plecati. Cu cat plecam mai repede de‑aici, cu atat mai bine. Si tineti minte — nimeni, repet, nimeni nu trebuie sa ne opreasca!

Toata cazarma semana cu un musuroi de furnici sub ase­diu. Oamenii alergau de colo‑colo carand haine, arme, hartii. Era un zgomot continuu de vehicule care demarau. O companie de re­cunoastere pleca in cautarea celor noua tancuri. Micutul si Porta disparura in toiul invalmaselii si facura o vizita neasteptata ser­gentului‑major.

— Ce dracu vreti? racni el cand dadu cu ochii de ei.

— Domnule, zise Porta cat putea de militareste. Obergefreiter Porta si Obergefreiter Kreutzfeld din Compania a 5‑a, domnule

— Pentru Dumnezeu, stiu cine sunteti! Pentru ce‑ati venit sa ma bateti la cap? Nu vedeti ca sunt bagat in treburi pana peste cap?

— Am venit sa ne oferim serviciile, domnule.

— Si la ce dracu sunteti voi buni? marai sergentul major.

— Vrem sa ajutam la impachetarea proviziilor.

— Dumnezeule mare!

Injuraturile sergentului se ridicara pana la tavan, umplura toa­ta incaperea. Rupse in bucatele tigara pe care o fuma.

— Sa ma fereasca Dumnezeu sa va las pe voi macar sa va apropiati de locul acela, clovni nenorociti ce sunteti!

— Daca asa credeti, incepu Porta, foarte ofensat.

— Da, asa cred eu! Numai un idiot ar putea crede altfel! Daca puteam, va lasam in Paris, sa se descurce francezii cu voi! Nu exista altii mai incompetenti, mai lenesi, mai

Porta si Micutul se retrasera cu demnitate din fata sergentului‑major. Mandria lor ranita isi cauta adapost la un prieten al lui Porta, care era ordonanta medicala, Obergefreiter Ludwig, in­stalat in splendida singura­tate a infirmeriei. Se uitau tanjind de la fereastra, cum altii mai norocosi carau alimente intr‑un camion.

— Uita‑te la aia! zise Micutul cu o voce scazuta pana la nivelul unui oftat amarnic.

Erau cutii cu conserve de carne, cu sunca, cu ciocolata.

— Cafea! zise Ludwig inghitind in sec.

— Coniac! plescai Micutul.

— Ia uite la idiotul ala gras de colo. Ludwig arata cu degetul spre un soldat transpirat, aproape strivit sub greutatea unei lazi. Ce credeti c‑o avea acolo?

— Nu stiu, dar am un chef nebun sa aflu!

Cu o mutra ganditoare, Porta contempla situatia, scarpinandu‑si tacticos posteriorul.

— Orice‑ar fi, fac pariu ca‑i ceva de mancare! Si pentru ceva de mancare merita sa incerci

— Aia te prind una‑doua, o sa‑ti rupi gatul, zise cu gravitate Ludwig. Chiar saptamana trecuta au impuscat doi de la artilerie numai fiindca sterpelisera o cutie de tutun.

— Dupa cum o sa lucrez eu, zise Porta, nici n‑or sa afle vreodata ca le‑a disparut ceva. Asta‑i necazul cu soldatii din ziua de azi: nu se pricep sa faca o treaba si atunci renunta. Cand am intrat eu in armata, un soldat nu era soldat daca nu ciupea ceva de ici‑de colo. Se invata foarte repede. Acum, unii sunt atat de na­tafleti ca poti sa‑i tii o zi intreaga incuiati in magazia cu alimente si nu sutesc nici macar un pachet de tigari.

— E totusi o diferenta, obiecta Ludwig, intre un pachet de tigari si un ladoi plin cu Dumnezeu stie ce.

— Vrei sa vezi cum fac? intreba Porta. Nu vrei sa te invat vreo smecherie, doua?

Scoase din buzunar o grenada de mana. Se strecura usor in curte, astepta cateva secunde si se ascunse neobservat in spatele unei stive de lazi. In fundul curtii erau niste canistre de benzina, care asteptau sa fie incarcate intr‑un camion. Formau o tinta ex­celenta pentru grenada lui Porta. Explodara toate intr‑o mare de flacari si oamenii care incarcau alimentele fugira in toate directiile sa se puna la adapost. In secunda urmatoare, Porta era la coada camionului si arunca lazi catre Micutul si Ludwig, care invingandu‑si teama, se repezisera calici sa dea o mana de ajutor. Reusira sa duca cinci lazi in infirmerie, dupa care renuntara, caci fierbinteala din curte devenise de nesuportat. Urcara si se inchisera iute ina­untru, privind de la fereastra flacarile care se intindeau si fumul negru si gros.

Intre timp, toata cazarma era cuprinsa de invalmaseala, de te­roare si de presupuneri. Grupuri de oameni se luptau intre ei in nebunia generala. O santinela intrata in panica trase asupra unui soldat si‑l omori pe loc. Cu totii credeau ca Rezistenta ataca prin surprindere si cu toata forta. In final, afacerea se solda cu 4 morti si 17 raniti, unii foarte grav.

In mijlocul acestor framantari, Porta si Micutul reusisera sa care patru dintre lazi la cantonamentul Companiei a 5‑a.

— Dumnezeule mare! exclama Batranul, asezand lazile cate doua. Nu sunteti decat niste criminali ordinari, amandoi! E normal sa mai ciupesti de ici‑colo niste suplimente la ratie, dar sa arunci grenade de mana si sa sterpelesti toata gramada asta, e prea de tot. Mi‑e scarba de voi, amandoi!

Batranul le intoarse spatele dezgustat.

— Necazul cu tine, zise Porta impaciuitor, e ca esti prea al naibii de cinstit. Eu stiu ca statul ne‑a furat noua cei mai frumosi ani ai tineretii si avem dreptul sa‑i furam si noi ceva in schimb. E altceva daca furi de la prieteni. Oricine are dreptul sa fure de la stat. Cel putin, asa vad eu lucrurile.

— Dar nu sa arunci cu grenadele alea nenorocite, mormai Ba­tranul.

— Nu puteam sa facem rost de haleala altfel.

Micutul se si apucase sa desfaca o conserva de peste. Lua cu varful cutitului o bucata si o intinse Batranului.

— Uite, zise el, ia o sardina. Astea‑s pentru eroi si trebuie sa recunosc ca esti un adevarat erou.

Traversaram Parisul intr‑o coloana subtire, de la cazarma pana la Porte d'Orléans. Orasul fremata. Acum ca ne retrageam, toata lumea voia sa puna mana pe noi, iar partizanii actionau in forta. O impuscatura de la o fereastra de mansarda rani grav un ofiter din Statul Major. Imediat, o mica echipa se desprinse si navali in casa. Era goala. Gasira doar doi baieti care incercau sa se ascunda la mansarda, cu o pusca veche nemteasca. Fura varati in camionul nostru, tremurand de groaza si asteptand hotararea generalului Mer­cedes. Nu‑i trebui mult sa decida ca, in ciuda varstei lor, vor fi impuscati. Executia fu amanata pana la iesirea din Paris. Era un risc inutil sa fie ucisi in mijlocul multimii infierbantate. Si pe urma, coloana nu putea fi oprita in centrul orasului.

Peste o jumatate de ora, sub privirile ingrozite ale celor doi baieti, ranitul muri.

— Vedeti? Porta ii obliga sa priveasca. Poate ca asta o sa va invete minte sa nu va mai jucati cu pusca. Ai?

Le arse cate o pereche de palme si‑i obliga sa stea langa mort tot restul calatoriei.

Dupa ce ne aflaram la o buna distanta de Paris si se intuneca, asezaram tabara pentru noapte. Executia fu amanata pana in zori. Maiorul Hinka se infurie la culme, cand ulterior se descoperi ca cei doi baieti disparusera. Ca de obicei, Porta fu numaidecat declarat parte vinovata. Heide zicea ca se trezise in timpul noptii si‑l vazuse pe Porta intorcandu‑se singur din padure. Era aproape sigur ca dusese copiii departe si ii ajutase sa fuga ca sa‑si salveze viata. Pe de alta parte, atat Gregor cat si Günther se jurasera ca baietii mai erau inca acolo la cateva ore dupa sosirea lui Porta. Toata afacerea fu lasata balta din lipsa de timp si de probe, dar cred ca nici unul dintre noi nu avea vreo indoiala ca versiunea lui Heide era cea adevarata.

Barcelona facuse rost de undeva de un aparat de emisie‑recep­tie. Reusise sa prinda o voce in engleza si ne notaram iute lungimea de unda. De fapt dadusem peste postul de comanda a Diviziei a 3‑a din armata americana. Stabiliram indata legatura cu ei.

— Salut, yankeilor! chitai surescitat Barcelona. Ma auziti? Cum stau lucrurile pe la voi? Va descurcati?

— Salut, fritilor! Noi suntem bine, dar voi? raspunse o voce intr‑o germana destul de corecta.

— Nu prea rau, zise Barcelona. Hei, ia zi, Yank, aveti pe cineva p'acolo care ne‑ar putea raspunde la o intrebare care arde?

— Despre ce‑i vorba, Frit?

— Ne chinuim de cand a inceput imputitul asta de razboi sa aflam cum se numea porcul lui Odin?

— Porcul lui Odin?

— Exact.

Urma o pauza.

— Ai spus 'porcul lui Odin'?

— Chiar asa.

Urma o noua pauza.

— Drace, nu cumva vreti sa ne trageti pe sfoara? intreba sus­picioasa vocea.

— Ba de loc! i‑o intoarse Barcelona. Avem, asa, o adevarata sete de cunoastere.

— Atunci, stai putin, sa‑i intreb pe ceilalti.

Asteptaram si peste cateva minute se auzi din nou vocea yan­keului.

— Hei, mai esti pe fir, Frit? Din intamplare, aveti noroc. Unul dintre ai nostri e norvegian.

— Adica, ai raspunsul?

— Te cred ca‑l am, dar cu o conditie

— Care, Yank?

— E simplu: eu iti dau numele porcului, iar voi va retrageti imediat si puneti capat acestui razboi blestemat.

— Din partea mea, e OK., fu de acord Bercelona. De fapt, chiar acum suntem in drum spre Adolf si o sa ne straduim sa‑i bagam mintile in cap Acum, ia zi, care‑i numele porcului?

— Era denumit 'Golden Brush' (Perla de Aur) si era al Freyei, nu al lui Odin. Cel putin, asa mi‑a zis expertul nostru.

Urma un val de bucurie. Imediat luaram legatura cu celelalte unitati ca sa le dam vestea cea mare.

— Salut, Dietrich. Am aflat numele porcului lui Odin!

— Salut, Heinz! Stii, porcul ala

— Salut, Wolf! Stim cum se numea porcul lui Odin. Numai ca nu era al lui, era al Freyei si se numea „Golden Brush'.

— Pe dracu, zise Wolf. Mi‑am amintit si eu si nu e nici un „Golden Brush'. De fapt se numea „Saerimner'. Si chiar era al lui Odin.

Urma o disputa aprinsa. Divizia a 3‑a americana se agata cu incapatanare de „Golden Brush'. Nu le pasa de „Saerimner' si ziceau ca suna a nume nazist. Pe de alta parte, Wolf ii acuza ca e o inventie de‑a lor si incearca sa ne convinga sa‑i credem. Problema n‑a fost niciodata elucidata.

Coloana inainta. Traversaram Rinul pe o vreme rea, cu un aer intunecat din care incepu sa ploua cu galeata. Pe tot drumul erau cladiri in ruina, mormane de daramaturi, urme de incendii; tot orasul era la pamant, locuitorii traiau in viziuni, ca sobola­nii. De‑a lungul drumului se tineau dupa noi o droaie de copii fla­manzi, care‑si ridicau bratele subtiri ca niste bete, cersind o bucata de paine. Totul in jur purta amprenta razboiului.

La 25 august, de la o statie de radio inamica am aflat urmatoarele stiri:

„Divizia a 28‑a sub comanda generalului Leclerc a intrat in aceasta dimineata in Paris. Clopotele bat in tot orasul si populatia este innebunita de emotie. Orice german destul de nerod ca sa se arate pe strazi o face pe propria raspundere si cu riscul vietii. Garzile de la Fresnes au fost macelarite de prizonieri. Toate femeile sus­pectate ca au avut legaturi cu trupele de ocupatie sunt rase in cap, li se smulg vesmintele si pe corp li se picteaza svastici. Ame­ricanii l‑au arestat de generalul von Choltitz. Intregul oras urmeaza sa fie iluminat in timpul noptii. Vive la France!'

Inchiseram radioul si ramaseram asa, uitandu‑ne o vreme unii la altii.

— Stiti ce cred eu? zise Porta in cele din urma. Batranul Choltitz n‑a avut destula dinamita sa mature tot locul si acuma pun pariu ca se chinuie sa‑i lamureasca cum l‑a salvat el de la distrugere.

— N‑o sa‑l creada, zise Barcelona.

— Pe langa asta, obiecta Micutul, totul sta scris aici, in ordine si alte chestii de‑astea.

Porta ridica din umeri.

— Astia de sus intotdeauna reusesc sa iasa din toate incurcaturi­le.

— De data asta nu, zise Barcelona.

— Pui pariu? facu Porta.



Lagar de prizonieri in Siberia

Ciorba pescareasca

Inchisoare militara din Koblenz (NA)








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica