Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Rodica Ojog Brasoveanu - VULTURUL DINCOLO DE CORNUL LUNII


Rodica Ojog Brasoveanu - VULTURUL DINCOLO DE CORNUL LUNII




Rodica Ojog‑Brasoveanu

VULTURUL DINCOLO DE CORNUL LUNII

CAPITOLUL I

— Nu te scumpi la unsoare, grai jupaneasa Caterina Cerchez, rasu­cin­du‑se intre perinile crivatului. Doar stii cat ii place boierului pielea cati­felie!




Ralita, roaba dumneaei, turna cu nadejde din butalcuta cu dres alca­tuit din untdelemn de la Chios, apa de roze si chitru. Mainile indemanate­ce dezmierdau spinarea pufoasa, alba fara de cusur. In vremea aceasta, jupaneasa sugea la cofeturi si fisticuri rostuite la Stavros, grecoteiul cu cea mai vestita dugheana de acadele din Piata Sfantului Gheorghe.

Si daca e sa rostim adevarul, jupaneasa sugea, rontaia si mesteca in toate vremea. Dumnealui, vornicul Dumitru Cerchez, poruncea in asternut soata imbelsugat implinita, urat fiindu‑i trup de muiere cu brate de paing si oase itite cu dinadinsul.

Cand se insotisera iaca de San' Ilie se implinesc saptesprezece ani ju­paneasa Caterina se afla o codana balaie, subtirica in boi si cu mijloc sa‑l petreci intr‑un cercel. Dinaintea socrilor, boier Dumitru isi dosise nemul­tamirea aratandu‑se bucuros si pripelnic de nunta. Jupanita aducea in pa­nerasul de mireasa doua mii de galbeni, mosiile Golesteni si Rachita u­na peste alta sase mii de falcii basca padurea de la Livedeasa. Intrau in socoata boierului, si nu la coada rabojului, neamurile alese ale jupanitei. Muma‑sa, logofeteasa Aspasia Boldur, se afla neam cu Marica Doamna, carele o tinea langa inima nu doar ca vara de a doua, ci si ca prietena. De­altfel, jupaneasa Aspasia era singura dintre boieroaicele ce forfoteau la Curte pe care Doamna o pretuia, caci o vedea chibzuita, neclevetitoare, strasnica gospodina, dar, mai cu seama, muiere ce‑si cunostea rostul in lume, zamislind paisprezece prunci. Brancoveanca cerceta cu dispret si manie spre jupanesele sterpe ori carele isi zaticneau ploditul cu iscuseli ticaloase: iaca, de pilda vorniceasa Ileana Dumsa, spatareasa Eufrosina Sutu, sau Sultana Vacarescu. Toate muieri tinere, chipese, cu pantece supt si brate slobode, in a caror batatura nu se auzea pas de maica si nici gangurit de prunc

Nanasi la nunta boierului Cerchez fusesera Brancovenii, si tot ei o bo­tezasera pe Smaragda, cel dintai prunc. Trecusera de atunci saisprezece ani. Jupaneasa Caterina se implinise dupa pofta si porunca boierului. Du­duiau dusumelele cand pasea parasea arar crivatul si sofaua, ostenind lesne si asudand, iar Saftica, cea mai vestita cusatoreasa de pe Ulita Mare, o falea ca nu se afla in tot targul Bucurestilor jupaneasa cu mijloc mai gros ori care sa cheltuiasca mai multi coti de tesatura pentru vestminte.

Cucoana Caterina se intinse dupa miraza venetiana ce se afla la inde­mana pe sofaua batuta in cioburi de sidef si malachit. Isi cerceta cu luare aminte si multamire chipul molatec. In cununa grea de par auriu, ca graul copt, nu stralucea fir de argint, iar azi, la treizeci si trei de ani, nici parere de cret nu asuprea obrazul rotund. Ochii napaditi de grasime, ceva mai mici acum, nu‑si lepadasera privirea invaluitoare, oleaca cetoasa ca dimi­ne­tile de ciresar, gura pastrase rumeneala rozelor. Har Domnului! Caci boier Dumitru nu ingaduia sulemeneala si osandea fara crutare muieri ca Ileana Dumsa, ori zanateca cealalta, Corbuleasa, care se ghiloseau mai abitir ca podaresele. In iatacul Caterinei nu se aflau sipetele cu rosu de Spania, carbune pentru sprancene sarace sau benghiuri, pulbere de orez, suliman rozalb pentru obraji salcii, pudra de ambra si tuberoze, pomezi de Florintia ori lapte virginal de ceruza si sublimat. Atata ingaduia vornicul, unsoarea aromata, dumnealui fiind barbat harnic si cu anume nazuri la asternut.

Jupaneasa Caterina lepada oglinda si intreba cu glas lenes:

— Oare ce bucate a grijit Johann pentru pranz?

In afara de Voda, al carui bucatar francez Gireau primea simbrie cat trei lefegii domnesti, doar Cerchezii, vorniceasa Ileana Dumsa si boier Io­nita Farcasan tineau venetici priceputi in cuhniile lor. In targ se zvonea ca nu se afla in toata Valahia gamani mai strasnici decat Farcasan si dum­nea­ei, jupaneasa Caterina. Ionita, bucaliu, pantecos si bezmetic se juruise, oricui voia sa‑l asculte, ca o intrece pe Cerchezoaica si, de n‑ar fi fost boier Dumitru, barbat aprig si ciufut, ar fi starnit‑o la un ramasag.

Ralita, roaba, ramase cateva clipe cu mainile in aer, chibzuind cu gu­ra punga si sprancene incretite:

— Paisprezece soiuri doar, caci, dupa cum stie si domnia ta, astazi nu se afla oaspeti de pranz: cega greceasca cu stafide si cuisoare, potarnichi rosii cu coconare, sunca leseasca in zeama de arpagic, berbece haiducesc. Peste, n‑am mai auzit, caci ma striga Profira, chelareasa. N‑or lipsi cu si­gu­ranta nici zeama de gaina inecata cu rachiu, nici bucatele dulci dibacite de Johann dupa pofta si gustul domniei tale.

Caterina ofta de placere. In cei dintai ani traiti cu Dumitru, amarnic se trudea sa inghita atata merindeata. Cu vremea, mai cu seama dupa nasterea Smaragdei, se deprinsese cu belsugul de bucate, iar acum nu se gandea in toata ziua decat la bucuriile pantecului.

Usa se deschise cu zgomot, si in iatac patrunse un barbat rasarit, a­flat cam pe la jumatatea sutei. Avea trup vartos, ca boscarii de prin iar­ma­rocuri, pe care‑l ghiceai lesne sub halatul de brocart cenusiu, incins cu brau de casmir ros. Chipul colturos, cu buza de jos mai groasa rasfranta, gata sa cada peste barbie, dovedea hotarare, indarapnicie, pofte multe, nestapanite.

— Iesi! se rasti catre roaba.

Nu era necajit, ori neguros, dar asta ii era graiul. Parca tot pus pe sfa­da, starnit de te miri ce adanca si fara de leac nemultumire. Roaba, nea­gra, subtire si cu privirea plecata, se strecura umbra, cu pasi de pisica, pe langa zid si inchise usa fara zgomot.

Jupaneasa Caterina trase repede o polcuta si se salta in capul oase­lor:

— Vrei sa poruncesc pentru masa? Gandeam ca mai e pana la amiezi.

Barbatul o privi cu ochi hulpavi. Prin straiul straveziu se intrezareau sanii, doldora de ispite. Albi ca neaua, grei sa nu‑i poti cuprinde intr‑o ma­na. Se istovisera saptesprezece ani de la insotire, si nu incetase sa pofteas­ca trupul Caterinei. Era o muiere harazita dragostei, si boierul o cerceta si azi, la tampla carunta, in fiece noapte. Cerca desfatari paganesti, de care parca se rusina, framantand carnea moale, supusa, cu luciri de atlas. Alt­fel, minte de vrabiuta, dar nu cu bibliotichiile se isca pruncii. Ce folos ca Voichita paharnicului Ciucas are stiinta cat doisprezece dascali greci? Ii de douazeci si cinci de ani si n‑a izbutit sa ademeneasca o singura pareche de nadragi. Doar stolnicul, Cantacuzinul cel batran, ii bate cand si cand la porti. Petrec ceasuri intregi cu feregelele dinainte, impletind nazbatii cartu­raresti.

Caterina, prinzandu‑i privirea, dadu sa se despoaie. Suradea dulce, blanda, ademenitoare. Boier Dumitru o opri:

— Altele ma apasa. Unde‑i Smaragda?

— Petrece la Curte, cu domnitele. Au poftit‑o de ieri si pana in seara nu se intoarce.

— Mda, facu boier Dumitru incepand a masura iatacul nabusit in pe­rini si scorturi. Am primit carte de la cneazul Alexandru.

Jupaneasa Caterina, culegand un fistic din tipsioara de argint, intre­ba moale:

— Cine‑i acest Alexandru?

Chipul lui Cerchez se boti a manie.

— Minte ai tu, muiere, ori calti? Cneazul Belgradului, cel mai de sea­ma crai al sarbilor! Cand a fost Pastele trecut, in Bucuresti, vorbea un targ despre hramul ales si neasemuita‑i bogatie. L‑a orbit pana si pe Branco­vea­nu cu odoarele si diamanticalele lui. Pofteste insotire cu Smaragda noastra.

— Da? facu fara tulburare jupaneasa. Parca am auzit. Care‑i pricina de pofteste a intocmi bordei cu Smaragda?

— Putin imi pasa de pricina! Imi pasa doar ca la asemenea inalta in­sotire n‑am cutezat a nadajdui nici in prea bucuroase vise. Graieste cu fa­ta si grijiti a‑l intampina cu ighemonicon cheltuielnic, cuvenit la prea ales obraz Chibzui cateva clipe si adaugi cu indarjire: Nepricopsitul acela de Gheorghe al Filipescului sa nu mai dea tarcoale caselor noastre.

— Te pui in bete cu tata‑sau, spatarul.

— Cu purtare bine chibzuita si cu luare aminte se poate ocoli aseme­nea pocinog. O vreme o vom indeparta pe Smaragda la Rachita si atunci va fi mai lesne. Sarbul poposeste in Valahia spre jumatatea lui Cuptor.

Smaragda Cerchez lepada scula, o veriga de argint alcatuita pe masu­ra unui pumn, langa bancuta de marmura si isi indrepta poalele straiului de muselina. Alexandra Dudescu, o fatuca dracoasa, cu ochi vii si urechi de spiridus, iutaca si zbuciumata ca o lacusta, o cerceta cu mirare:

— Dar ce‑i, Smaragda? Iar ti s‑a lehametit de joaca?

O cerceta nemultamita, gata de sfada. 'De‑a inelele' joc nascocit de italieni si deprins de coconi si domnite de la florentinul Del Chiaro porun­cea anumite randuieli si un anume numar de tovarasi. Se aflau acolo, lan­ga foisorul din gradina Curtii domnesti, dimpreuna cu domnita Ancuta, trei din odraslele celor mai alese neamuri ale Valahiei: Alexandra Dudescu, Elenuta Ghica mereu cu buze pungite si chip cumpanit, zorita parca sa‑si alunge tineretele, sa ajunga cat mai degraba jupaneasa, impovarata de prunci si gospodarie si Smaragda Cerchez.

— De la o vreme ne strici petrecerea. Parca o faci cu dinadinsul.

Inelele se jucau pe perechi. Se azvarleau de‑a dreptul, apoi de‑a cur­mezisul si trebuiau prinse cu pumnul inchis, verigile alunecand pana la cot. Se aruncau apoi din cot, ceea ce se dovedea mai anevoios: si la slobo­zit, si la aninat.

— Sa nu ma mai chemati, rosti bland Smaragda. Alegeti‑va alta tova­rasa.

— Dar unde te duci?

— Iaca, ma preumblu oleaca. Sunt ostenita si simt lesuiala la inima.

Domnita Ancuta alerga dupa ea, azvarlind prietenelor peste umar:

— Ma intorc indata!

In urma lor, Alexandra Dudescu isi carmi nasul plouat cu pistruiasi.

— Elenuta, tare mi‑e teama ca osteneala aceasta poarta mustati si berneveci.

Elenuta isi miji ochii. Nu ca ar fi avut privire beteaga, ci pentru ca asa obisnuiau sa‑si subtieze cautatura Marica Doamna, baneasa Brailoiu, vor­niceasa Preda. Iar Elenuta citea intr‑acestea nu semn de batraneta, ci ifos de ighemonicon, nascoceala a jupaneselor de neam ales. Targovetele de rand, muierile de plugari sau misei de toata mana nu cunosteau ase­menea cautatura.

— Nu cred

— Ce nu crezi? intreba Dudeasca cea mititica. Zi, ce nu crezi? Doam­ne, Elenuta, asteapta crestinul un an pana slobozi o vorbulita!

Chiar cand zambea, i se vedeau dintii din fata stralucind sub buza prea saltata.

— Ce balmajeai tu acolo despre musteti si berneveci? Smaragda ii fap­tura blanda si supusa, nu iese din porunca tatalui. Pe deasupra ii si na­tan­ga, n‑o taie capul la blastamatii.

Alexandra o cerceta scurt. In ochi ii sclipea zeflemeaua.

'Ba tu esti natanga, fatuca! ii zise in gand. Natanga, fudula si mos­nea­ga inainte inca de a‑ti salta coadele in crestetul capului. Mai mosneaga chiar decat bunica‑ta, decat, decat Turnul Coltei'.

Domnita Ancuta se anina de bratul Smaragdei. Era frumusica, nu chiar ca Balasa, dar, har Domnului, nu semana ca Stanca, soru‑sa cea mai mare, cu Doamna Marica.

— Tot acolo il intampini?

— Da, langa pod.

Ancuta isi roti ochii. Toate miresmele lui Ciresar alcatuisera buchet de rai in gradinile domnesti. Mai cu seama chitrii si trandafirii imbalsamau vazduhul cu aroma dulce, miere ce ramanea, isi zicea Smaragda, aninata de buze, de obraji, de intreaga faptura.

— Te insotesc doar oleaca.

— Da, Ancuta.

Domnita o cerceta cu coada ochiului. Avea un chip Smaragda de‑ti starnea, fara sa cunosti pricina, lacrima. Se afla tot balaie, dar altfel decat jupaneasa Caterina, caci pletele pareau argintuite de luna vlaguita a nopti­lor de gerar. Privirea neguroasa, mereu inrourata, era aidoma cu a Fecioa­rei de la Olari, aninata in iatacul Doamnei Marica: blanda, sfioasa, dar sub pleoapele sidefii mai ghiceai taine ce erau harazite a ramane nedeslusite multora. O suvita de par scapa din cununa Smaragdei, si domnita i‑o ran­dui cu degete gingase, dupa ureche.

— Sa fii cu bagare de seama, Smaragda. Alexandra ii viespe tare pri­mejdioasa. Au inceput a‑i bate la ochi ostenelile tale si, dupa cum ai stiin­ta, netoata nu‑i.

Smaragda ridica din umerii investmantati in matase azurie.

— Ce are a‑mi face?

— Daca afla ca‑l intampini pe Gheorghita.

— Sa afle!

Ancuta o prinse speriata de mana:

— Te‑ai zaltat? O asemenea fapta nu‑i ingaduita nici macar printre targoveti. Chipul mirelui ni‑l aflam abia la nunta, iar tu.

— Eu l‑am aflat demult si‑i ies in cale nu in biserica, ci printre flori, si fantani, si gaze de aur, si fara a astepta binecuvantarea Vladicai. O avem pe cea a lui Dumnezeu, caci dragostea de la el e dar.

Ancuta o asculta cu gura cascata, gandea ca ori n‑o slujesc urechile, ori cineva a tesut vraja de sminteala Smaragdei.

— Ti‑i a manastire? Daca aude de asemenea ispravi vornicul Dumi­tru, te ia de coade si te surghiuneste la Schitul Vechi, pana cand ti‑oi cule­ge masalutele in basmaluta, ca baneasa Brailoiu, cea uitata de ani. Si nu va fi faptura in tot Bucurestii care sa nu socoata ca doar astfel, ba si cu garbaciul, trebuie rasplatita asemenea fapta netrebnica.

Smaragda intoarse capul si surase:

— Si tu, Ancuta?

— Eu ti‑s prietena si‑ti pricep aleanul, dar sa stii ca prea din cale‑afa­ra calci randuielile. Si trebuie sa mai adaugesc ca nu‑mi place defel cat esti de nepasatoare la vrajmasi si primejdie. Anume ti‑am luat urma, caci altfel ar fi facut‑o scorpisoara aceea de Dudeasca. Mie nu indrazneste a‑mi tine umbra.

— Iaca fapta pentru care iti aduc multamita. Stiu ca graiesti cu drep­tate, dar inima Se opri apasandu‑si mana pe ilicul de brocart. Inima ma impinge din urma, opinteste spre Gheorghita cu vlaga de patru boi. In­tr‑alt­fel, nu avem mult a mai pastra taina. De San' Petru, Gheorghita dim­preuna cu tata‑sau vin a ma peti dupa randuiala. Zabava‑i din pricina ca boier Vasile ii dus cu daraveli de mosie in tara Moldovei. Nunta, iarasi, o vom zori spre a nu intra in hotarul postului Sfintei Marii.

Se oprira; nici zece pasi nu le desparteau de capatul drumeagului ce cotea spre pod. Domnita isi rezema mana de un prunc iscat in marmura. Indrepta din arc sageata, cercand cu dinadinsul sa borteasca cerul. Signor Del Chiaro, slujbasul de credinta al Brancoveanului, ii daduse nume ce ra­suna mucalit in urechile coconilor: Cupidon. Lui insusi isi zicea 'il secreta­rio', iar foisorului, unde pranzea ori isi petrecea ceasurile de odihna Dom­nul, una bella loggia.

Domnita parea cazuta pe ganduri, isi musca buza sangerie cautand imbold sa graiasca. O trezira nerabdarea Smaragdei si tipatul lui Soliman, paunul cel mai varstnic intre paserile craiesti. Isi plimba cu tafna si fudu­lie mantia imparateasca in care soarele aprindea rubelite, alecsandrine, chihlimbare si margaritare, tot diamanticale de soi. Pe toate le intreceau insa smaraldele, de parca soarele ar fi avut stiinta de patima Brancovenilor pentru nestematele verzi

— Te las, Ancuta, rosti Smaragda, alungand o albina ce da tarcoale giuvaerului care ii incopcia ilicul: o zambila mesterita la Viana si careia gaza opintea sa‑i fure polenul de aur. Aud ornicul din turn vestind pranzul cel mic. Ii ceasul hotarat.

— Mai stai oleaca, ii reteza cuvantul domnita. Urma in soapta, de par­ca ar fi simtit ureche haina stand la panda: Sa fii cu multa bagare de sea­ma.

— Mi‑ai mai zis‑o.

— Ti‑am zis, dar nu tot. Am prins frantura de sfat intre mamuca si ba­neasa Brailoiu. Pomeneau de nunta grabnica ce se va savarsi intre cra­iul sarb.

— Stii bine ca eu nu‑mi bat capul cu imparatiile. N‑are decat a nunti.

Ancuta ofta:

— Doamne! N‑ai rabdare nici cat Balasa, cand asteapta a‑i aduce Sta­vros cofeturile. Mireasa, din cate am priceput, este o fecioara de neam, pe nume Smaragda. Si iar am mai deslusit ca insotirea ii dorita si hotarata, avand insemnate dedesupturi politicesti.

Dintai, Smaragda simti rece prin inima, apoi cerca a‑si alunga spai­ma.

— Esti incredintata ca se gandeau la mine? Au pomenit numele tatu­cai?

— Nu, ce‑i drept. Nici vreme indeajuns n‑am avut a trage cu urechea, caci s‑a ivit dropia ceea de Vacareasca si silita am fost a ma dezlipi de usa.

— Atunci n‑am grija. Sunt Smaragde de neam doar in Bucuresti cat Marii si Elene si Eufrosine. N‑am a ma teme, caci nu vad de ce os domnesc si‑ar atinti cautatura asupra‑mi.

Dar in cuget i se furisase, cu pasi de hot, teama. Isi aminti o diminea­ta din vara ce se mistuise: miere, cer inalt si miresme ametitoare. Juca tric‑trac1 in gradinile palatului dimpreuna cu domnitele si cu celelalte pri­etene. Dintr‑odata, se ivise Voda dimpreuna cu un barbat rasarit, taciu­nos, cu cautatura aprinsa. Dupa strai, dupa chip, se citea de indata ca‑i din meleag strain. Fetele au stricat joaca si‑au facut inchinaciune adanca mariei sale. Pe Smaragda, isi aminti, o necajeau suvitele scapate din leasa de zbuciumul jocului. Isi simtea obrajii infierbantati si abia indura manca­ri­mea cositei ravasite. Ighemoniconul poruncea insa neclintire de piatra dinaintea Domnului. Brancoveanu, care niciodata nu le lua in seama, avea pesemne dimineata insorita in cuget, caci se oprise zambind. Glasuise fara mustrare catre domnite:

— Bagati de seama, sa nu‑mi asupriti trandafirii cei adusi din Francia cu dracariile voastre! Stiu ca ne gasim pocinog cu Nikos.

Levantinul era mai marele gradinarilor domnesti, iar rozele, minunate, galbene ca ceara si gogonete cat capul de prunc se numeau Gloire de France. Nikos le iubea si grijea ca pe ibovnice scumpe, nu ingaduia altuia nici macar a le stropi.

O clipa doar ridicase Smaragda ochii din tarana. Intalnise cautatura atintita a strainului si tresarise ca atinsa de fier rosu. Nu simtise niciodata atata jaratec intr‑o pereche de ochi. Cateva zile o apasase amintirea veneti­cului. Asa, ca o spaima nedeslusita, ca o proorocire neguroasa. Dupa o vreme il uitase. Acum simtea cum teama i se strecura serpeste in inima.

— Smaragda!

— Gheorghita! Doamne! Da' stiu ca m‑ai speriat!

Pitit dupa un tufis de leandri rozalbi floarea draga a Brancoveanului dimpreuna cu zambila si bujorul tasnise pe neasteptate si o cuprinsese pe la spate. Incepu a‑i saruta navalnic fruntea, obrajii, cositele.

— Credeam ca nu mai vine pranzul! Mosnegeste umbla ornicul cand tu esti departe.

— Si mie, Gheorghita, mi‑i tare anevoie, ofta Smaragda. Imi vine a cre­de ca aste zece zile, pan‑o poposi San' Petru si in Bucuresti, m‑or rapu­ne.

Paseau pe cararea umbrita de castani infloriti, care ducea spre ve­chiul chiosc, acum lepadat izbelistii. Il napadisera iedera si roze cataratoa­re, salbaticite. Domnul nu se indura insa a‑l nimici, zidurile acelea varfuite de o cruce dezmierdandu‑i inima cu tainice si dulci aduceri aminte. In anii multi de insotire cu Marica Doamna, Voda nu prea cercetase iatace strai­ne. Dintai, trebile domniei ii macinau vremea, moara harnica, de‑al doilea, Doamna, tematoare din fire, pandea cu patru parechi de ochi drumurile mariei sale, avea iscoade si aflatori pretutindeni. Si‑apoi nici Brancoveanu nu se dovedise a fi din stirpea bidiviilor. Osandea de pilda aprig desfatarile nelegiuite ale Rigai Soare, chibzuind ca pilda ticaloasa a Bourbonului nu poate duce decat la desfranarea dregatorilor, curtenilor, a prostimii. O Eu­ropa intreaga clevetise despre rapirea ticaloasa a Louisei de Lavallière din Sfanta manastire unde se osandise singura spre a‑si cai pacatele, despre nazbatiile savarsite de dragul acelei mademoasele de Fontanges, despre puterea dobandita de marchiza de Montespan asupra lui Ludovic.

Si totusi De cate ori isi amintea de Casandra, muierea medelniceru­lui Neagoe, inima lui Voda lacrima. Pe atunci Stanca, cel dintai prunc, abia pasea aninata de poalele malcai. Doamna Marica nu fusese chipesa nici la tinerete cruda. Insotirea o poruncise insa tata‑sau. Era fata lui Antonie Vo­da si aducea zestre de imparatita Casandra, ceasuri de neasemuita dul­ceata! Doar ce o zarise la sarbatoarea Sanzienelor si inima lui Voda imbo­bocise trandafir flacara. Se aflau multe muieri chipese in Cetatea de Scaun a Valahiei! Tunturlii, iutace in sange si cu privirea codata, mugur de april ca a vornicesei Ileana Dumsa, zgatii salca tanara, cu oaste de draci in fap­tura de‑ajuns a o zari pe Catincuta Balsului ori trupuri de zeita precum a Elencutei Sturdza, adevarata Diana, nazdravana ispravilor vana­toresti

De rapus il rapusese insa Casandra lui Neagoe, caci implinea toate dorurile de tinerete ale Brancoveanului. Maria sa iubea muierea sfiicioasa si feciorelnica, cu glas bland si cautatura smerita, ce nu cauta niciodata cu dinadinsul. Cand Voda o imbratisase dintaia oara in chioscul cu roze, simtise aroma de livada in floare. Iar miresmele cires, si zarzar, si cais, si mar investmantati mireasa ameteau, purtandu‑ti cugetul, intreaga faptura in gradini de poveste.

Cand o intalnise pentru cea din urma oara, luna aprinsese candelabre albe in castanii ce strajuiau cararuia. Casandra plangea.

— Cerule, ca anevoie imi va fi! De ce oare nenorocul imi tine urma, caine in lant?!

— Cerul le‑a hotarat pe toate cele, rostise Brancoveanul fara credinta.

— Cerul! Daca Cerul a statornicit dragostea pe pamant caci el e ince­putul, si sfarsitul, si intelesul a tot ce se petrece, de ce o ingaduie cu atata zgarcenie? Cand m‑am insotit cu Neagoe, mi s‑a fost deslusit, ca aceasta mi‑i menirea! De a‑mi darui inima, spre a ferici sfetnic de seama al domni­ei. Acuma, vorba vine dimpotriva: spre a ferici domnia, porunca fara intors e sa ma lepad de inima.

Maria sa suspinase, negasind cuvinte sa i le puna de‑a curmezisul. Unde nu‑i soarta cu noroc, nu mai incape tocmeala. Doamna Marica, prin iscoade, aflase ca potecuta inflorita ducea de la Voda spre inimioara Ca­sandrei. Apoi stiuse sa apese: prin socri, prin unchi de‑ajuns o singura ca­utatura de‑a stolnicului spre a vari in spaime rele chiar si pe Mamon prin tata‑sau, Antonie Voda din Popesti, carele la moartea lui mai avea, slava Domnului, de slobozit in sipetele Maricai. Voda coborase fruntea si se su­pu­sese.

— Gheorghita! sopti Smaragda, desprinzandu‑si anevoie buzele de gu­ra boierului. Am o spaima.

Tanarul, carele traia de aproape un an doar nadejdi si fagaduieli de fericire, isi simti inima tresaltand. Cerca a surade, strangand‑o tare in bra­te.

— Ce ti s‑a nazarit?

— De‑ar fi nazareala! Iaca, numai ce am vorbit cu Ancuta. Mi‑a stiricit ca Voda si Doamna Marica mi‑au hotarat insotire cu cneazul Belgradului, acel Alexandru.

— O fi priceput stramb domnita, zise Gheorghita. De ce te‑ar asupri cu asemenea napasta tocmai pe tine? Iti sunt nasi, iar pe bunica‑ta, de‑i vine si vara, Doamna Marica o tine langa inima, prietena prea draga.

Smaragda rase cu tristete.

— Gheorghita, Gheorghita! Esti dintre ceia care socot ca vrerea lor si soarta se tin de mana! Tu socoti ca mariile lor ma asupresc cununan­du‑ma cu cel cneaz, dar ei chibzuiesc ca, dimpotriva, ma inalta Serbia, dreptu‑i, e pasalac, dar soata cneazului tot cea dintai doamna a tarii ra­ma­ne.

Sfredel necrutator strapunse faptura boierului. O cerceta cu spaima:

— Si tu socoti tot astfel?

— Nu, Gheorghita. Eu te iubesc.

Filipescu o cuprinse navalnic in brate. Hohoti Smaragda nu stia daca plange, rade, e fericit sau jeleste printre sarutari:

— Sa stiu ca ma iau la tranta cu Satana si de tine tot nu ma lepad!

— Taci, ofta inspaimantata Smaragda, asemenea vorbe nu se rostesc, aducand singure amar si nenorocire.

— Ba eu, spuse manios boierul, de parca ar fi zarit primejdia, colea, la un intins de mana, o strig cerului, oamenilor, lui Brancoveanu. Si cu ade­varat striga: A mea fi‑va Smaragda! A mea! A mea!

Soliman, paunul craiesc, salta un ochi vinetiu si slobozi tipat cu zefle­mea:

— Oare?

Filipescu cel tanar nu‑i raspunse, caci buzele lui, lipite de ale Sma­rag­dei, nu cautau vorbe.

— De‑amu, gateste‑te de nunta, boierule, rosti cu talc Chirica tuflind, spre a se gasi in treaba, perinile stapanului.

Ionita Farcasan sari de pe sofa, cu ochii si gura holbate de spaima.

— Te‑ai smintit, gamane? Asemenea vorbe nici in saga sa nu mai ros­testi.

Se implinise abia anul de cand se prapadise Fathma, harapoaica din Stambul, iar boierul, binecuvantandu‑l pe Alah ca se invrednicise sa‑si in­toarca la turma oaia ratacita in asternut de ghiaur, jurase in nouazeci si noua de biserici, la nouazeci si noua de icoane, ca incaltarile domniei sale nu vor mai juca sarba Isaiiei.

— Ca navalnic esti, stapane, se minuna Chirica. Nu de nunta domniei tale ii vorba.

— Da' a cui, prostovane?

Trecuse prin spaima mare si degetele inca tremurande risipeau tutu­nul, fara a nimeri gavanul lulelei. I‑o indesa sluga care scapara si amna­rul.

— Ada si‑o cupa de rachiu, bobleticule, gafai Ionita, lasandu‑se iara intre perini. Si, de‑acum inainte, chibzuieste‑ti bine vorbele, caci tot din inima prabusita in izmene s‑a sfarsit si bietul tata.

Sluga, carele stia ca boier Zaharia isi lepadase potcoavele dupa un za­iafet napraznic de noua zile, gandi ca tinerea de minte a Farcasanului ii de tot trandava si cerca s‑o hatane.

— Chibzuiesc ca ai uitat, stapane Boier Zaharia si‑a lepadat suspi­nul in crasma lui Jupan Leiba din Copaceni, caci doar dimpreuna ne‑am dus sa‑l luam.

— Pliscul! i‑o reteza Ionita manios.

— Iar ovreiul, rezemat de slugerul Limba‑Dulce, Paun, vornicul Juma­tate si ceilalti tovarasi de petrecere, se juruia pe balabusta si cei opt plozi ca doar in cea din urma zi desertase ca la o vadra de tamaioasa.

— I‑asculta, Chirica! Poftesti a‑ti cetlui gura cu garbaciul? Cutezi a‑mi obijdui parintele? Boier Zaharia un fluiera‑n bute? Iaca ce se cheama a‑ti dezmierda sluga.

Chirica lasa nasul in pamant si mormai:

— De‑acuma, daca nu‑ti sunt pe plac, n‑ai decat a ma alunga din ba­tatura. Cu sila eu nu ma anin nici de poala, nici de vatra domniei tale.

— Ia te uita! facu gamanul oleaca mai domolit. Cum te tucsuiesti, cum ti se face de duca. Decat taifet de fiece data, 'oi pleca!', mai bine o singura data 'plec!'.

Chirica insa o tinea tot pe a lui. Stia ca boierului ii era drag si, de cum i se prapadise muierea, ii trimisese vorba sa se intoarca vantes la cur­tile dumnealui. Trebuie deslusit ca harapoaica si Chirica se aflau in mare vrajmasie si, doar la o saptamana dupa nunta Farcasanului, prostovanul se lepadase de slujba, neingaduind ca venetica sa‑l asupreasca, hranindu‑l cu merindeata pagana si rachiu de la cismea.

— La o adica, isi urma Chirica litania, eu mi‑s targovat slobod si, mul­tumesc cerului, am oleaca de gospodarie ce‑mi ingaduie trai cinstit si indestulat. Si nu o data ma cearca dorul de acareturile mele pe care, din drag pentru domnia ta, le‑am lepadat in bataia vantului.

— Ci inceteaza a prohodi si ada vinarsul cela, rosti boierul dosindu‑si zambetul.

Adevarat, sluga se afla targovat cu oarecare stare, avand casa traini­ca, de piatra, in mahalaua Radului Voda, o felie de livada si pravalioara cu dever, de care grijea un var de mana stanga a neghiobului. Zestras fusese boier Zaharia care‑l tinea pe natang langa inima. Targul zvonea insa ca mi­luiala si dragul boierului cel batran au talc si pricini, carele talc si pricini se puteau cerceta candva in ochii si polcuta Saftei, mama lui Chirica. Iar acestea, intareau oamenii, nu‑s doar zvon si prepuiala, caci de‑ajuns era sa alaturezi natangul cuconului Ionita. Jurai ca‑s zamisliti intr‑o sambata: amandoi burduhanosi, rezemati pe picioare scurte, de ratisoara, gamani, pilaci si bezmetici.

De care vinars pofteste domnia ta! De la Pireu?

Vorbele le rostea tot posac, vrand a dovedi ca nu‑i trecuse mohoreala, iar boierul sa ia aminte cand cuteza a mustra un gospodar slobod.

Ionita se stramba:

— Tt, caci prea‑i de tot zaharuit si‑mi reteaza foamea. Fiind inainte de pranzul cel bun, gandesc sa ne atatam pantecele c‑o tucsuiala de marar.

— Ba eu n‑oi cuteza sa ma desfat cu udaturica boiereasca, se dez­mier­da sluga, si m‑oi multumi c‑o votca din cea de pruna.

Conu Ionita incepu sa rada. Nu se afla butalca in toata hurdubaia Far­casanului si, har Domnului, gemeau pivnita si camarile, pe care Chiri­ca sa n‑o fi cercetat. Manie ii starnea doar aceea ca sluga nu‑si turna in cupa, ci pupa clondirul, trebusoara ce silnicea amarnic pofta Farcasanu­lui.

Dupa ce sorbi de trei ori din paharutul de argint cuvenit e a darui o inghititura si Tatalui, si Fiului, si Sfantului Duh boierul isi impleti degetele peste pantecul gogonat, gatindu‑se sa asculte cu desfatare cleveteala slu­gii.

— Ziceai de nunta.

— Chiar asa, stapane, facu Chirica trecandu‑si limba peste buzele ude de holerca.

De la crivatul stapanului si pana la blidarul cu votci patru pasi masu­rati se razgandise si isi umpluse un pocal cu vutca franceasca de marar, de France.

Farcasanu, ros de nerabdare, intreba dintr‑odata, desi stia ca slugii ii place sa povesteasca pe indelete si maruntel:

— Cine‑s mirii, bre?

— Smaragda cuconului Cerchez si

— Aha! ii curma vorba Ionita. Ti‑a stiricit‑o pesemne Stan, sluga Cer­chezilor. Stiu ca va aveti bine.

Chirica casca dintai ochii, apoi se burzului:

— Tot ma gandesc, stapane, ce ti‑o fi casunat astazi pe mine, nevred­nicul, caci de dimineata ma tii in mustrari si ocara.

— Ma; tu ai bolunzit! Cine te‑a ocarat acum?

— Chiar domnia ta, prepuind ca eu, targovat slobod si de neam ales din Mahalaua Radului Voda, as putea fi tovaras cu un taranoi ca Stan. Si mai afla ca eu la casele domniei tale nu ma aflu sluga precum plugarul de Machidon al logofatului Andronic, ci sfetnic, si aminteste‑ti cate povete in­teleptesti ti‑am daruit, fara gand de rasplata.

Boierul se rasturna pe spate, prapadindu‑se de ras.

— Bata‑te mantuirea, Chirica! Nici mucalitlacurile boscarilor de prin iarmaroace nu ma desfata mai vartos decat incurile tale. Si cu simbria cum ramane?

— Aceea, salta Chirica nasul, ii daruiala pe care domnia ta mi‑o vari cu de‑a sila in buzunari. Cand clucerului Negoiescu i‑ai indreptat de Cra­ciun bidiviul cela persienesc, fost‑a oare cu gand de lefusoara?

Ionita, inecat de ras, se facuse vanat. Simtindu‑i slabiciunea, sluga lepadase de la o vreme orice smerenie si cuteza a‑si catara ifosele printre nouri si luceferi. A se alatura el cupet cu stare de mijloc, fecior zamislit pe tapsan de ghiocei de o Safta, gainarita ififlie clucerului Negoiescu, unul din marii caftaniti ai Valahiei, cu strabuni in divanul lui Voda Mircea, si al lui Mihai, si al lui Matei era o neobrazare fara seaman.

— Iaca, pozna aceasta oi povesti‑o clucerului. Stiu ca se va veseli strasnic.

— Geaba cercetez dupa pricina de veselire, caci n‑o dibui.

— Atata grijeste, rosti Ionita rasufland greu, ca asemenea ganduri sa nu le slobozi dinaintea fetelor luminate. Boierii nostri au sange navalnic si junghere sprintene ce nu cerceteaza mult unde nimeresc.

— Iaca, rosti Chirica, inca o pricina de a ma lepada de gospodaria domniei tale si a‑mi despica poteca spre cascioara mea din Radu Voda. Doar o rugaciune iti indrept, ca taina ce ti‑am incredintat‑o s‑o pastrezi in sipetel bine lacatuit.

Ionita se prapadea de ras:

— Ce taina, mai bezmeticule? Ca se insotesc Smaragda vornicului Cerchez cu Gheorghita al Filipescului? O stie si ultima libarca din targ ca se tin dragi. A ramas doar ca strajerii lui Voda s‑o trambiteze pe uliti.

De asta data, dumnealui, Chirica, simti ca i‑a venit randul a se prota­pi in varful Ceahlaului. Rase pe saturate, veselindu‑se strasnic:

— Domnia ta, izbuti sa ingaime printre sughituri, cunosti doar ce sti­riceste baneasa Brailoiu, cea lepadata de amandoua urechile, ori zvonesc mosnegele, taifasuind dinaintea portilor, cu ligheanul de mazare in poale.

Boier Farcasan gandi ca sluga a inceput a se obraznici de‑a binelea. Prea insa isi simtea, in cea dimineata, cugetul imprimavarat, vesel ciocarlie spre a innoda sfadalie.

— Ia te uita! Dar tu, bre Chirica, de unde‑ti rostuiesti vestile de soi?

Barbia slugii se umfla chisca de peste ortoman.

— Apai, stapane, ingaduie a‑ti spune ca nu se afla multi care sa mi se poata asemui. M‑a gresit maica cu tartacuta doldora de intelepciune, nas de ogar craiesc si cautatura strapungatoare. Numai ce ma holbez o data la crestin, si‑mi sloboade tot ce are pe cuget, ba pana si ibovnicii strabuni­ca‑sii.

Spre dovada, isi casca ochii atintindu‑l neguros pe boier, apoi, spre a‑si apasa spusele, mai scoase si un raget.

Ionita se lasa pe spatele sofalei si‑si descinse braul, pentru a lasa ra­sului poteca sloboda. Se ineca si‑i facu semn slugii sa‑i inzdraveneasca su­flarea cu pumni zdraveni in spinare.

— Zi, asa faci tu.

— Chiar asa! Mai adauga domnia ta ca, la acest belsug de insusiri, am si glagore diplomaticesc, dupa cum zice dumnealui, logofatul Andronic. Cunosc firea omului si, la o adica, ii cunosc politichia, stiu cum sa‑l su­cesc. De aceea iscoadele de soi nu‑mi lipsesc, aflu inca de la Santa Marie ceea ce domnia ta cunoaste abia in postul Craciunului.

— Si ce‑ai aflat acum?

Chirica tacu cateva clipe, starnind nerabdarea Farcasanului. Cobori glasul, cercetand spre ferestrele perdeluite cu muselina si muscate sange­rii.

— Insotirea Cerchezoaicei cea mititica nu cu Gheorghita al Filipescu­lui ii hotarata, ci

Ionita se salta in capul oaselor, clipind maruntel:

— Ci? Vorbeste, crestine!

— Cu venetic de soi, cneazul sarbesc. Asa! Ca sa stii domnia ta si sa te mai veselesti si de‑aci incolo pe seama unui targovat cinstit si carele doar la multamirea si bunul stapanului vegheaza.

In inima boierului incolti spaima:

— Incredintat esti, prostanaule, ca aceasta nu‑i doar vorba in vant?

— Ca de soarele care piaptana acum gradina.

— Cum ai dobandit asemenea veste?

Chirica, falos ca un pasa si folosindu‑se de uluiala boierului, isi ras­turna in cupa tot clondirul de mastica.

— E de‑ajuns a marturisi domniei tale ca ma aflu bine cu jupaneasa Lalelí, de la curtea Cerchezilor.

Azvarli cautatura nimicitoare: 'Ca sa vada domnia ta cine mi‑s eu, targovatul slobod din mahalaua Radului, si ce prietesuguri de soi am do­bandit!'

— Ma, tu esti capiu si tuscuiesti din zori. Nu se afla in tot targul ju­paneasa Lalelí, si cu nici un chip in batatura vornicului Cerchez.

— Ba, ingaduie a spune ca poate domnia ta nu ai stiinta ca se afla, aceasta jupaneasa fiind muiere de neam ales si doar buna crestere o im­piedica sa‑si arate faptura neasemuita la orice ceas.

Ionita il cerceta dintr‑o parte:

— Care‑i muierea cea neasemuita, sa nu‑i fi vazut eu macar sezutul?

— Lalelí, rosti Chirica si ziceai, dupa dulceata si smerenia glasului, ca o pomenit‑o pe Prea Curata, Lalelí, doar ca prostimea ii mai zice si Zambi­lica.

— Batu‑te‑ar noroacele, Chirica! guita boierul sugrumat de ras. Zam­bilica, roaba jupanesei Caterina.

— Ba sa‑mi fie cu iertare, nu‑i roaba, ci muiere sloboda si‑n marea pretuire a vornicesei.

— Asa sa fie! Dar de unde o iscasi Lalel

— Asa o cheama, insa fiind de semintie aleasa si soarta vrajmasa si­lind‑o sa‑si ascunda hramul, si‑a luat vremelnic nume oarecare. Dar, dupa cum baga de seama domnia ta, tot de floare, doar ca in loc de lalea ii Zam­bila.

Ionita ramase pe ganduri. Il intuneca vestea, caci se afla prieten din anii prunciei cu Gheorghita Filipescu si‑i cunostea dragostea pentru jupa­nita Smaragda. Il mai stia fire apriga, catar sa nu‑l intorci decat rapus de moarte din drumul lui, taindu‑l mintea la naprasnice si smintite ispravi spre a‑si implini voia. De oful Smaragdei, ar fi fost in stare sa‑l injunghie si pe Voda.

— Mai stiricea Lalelí, urma sluga, ca vornicul Cerchez a slobozit po­runca aspra si neintoarsa ca lui boier Gheorghita sa nu i se ingaduie a mai trece pragul curtii.

Ionita Farcasan il cerceta cu privire capie si gandurile risipite dincolo de zaplazurile ograzii. Sari din crivat, ca scuturat de friguri.

— Repede. Chirica! Straiul soriciu de casmir si pune saua pe Ahmed! Ce faci, nu te‑ai pornit?

Chirica sovai, leganandu‑se pe picioarele scundace. 'Hm! Strai soriciu si cal vantes Boier Ionita era pus pe cele ispravi prea bezmetice.

— Chibzuieste, stapane, inainte de a te pune de‑a curmezisul impara­tilor.

— Te‑ai intors?

— Eu m‑oi intoarce, dar nu stiu de s‑o mai intoarce domnia ta.

— Imi prohodesti alta data.

Din prag, Chirica indrepta inca o data rugaciune smerita:

— Sa nu ma strici, boierule, cu Lalelí, caci daca afla ca taina a facut picioare din pricina mea, amarnic se va innegura la cuget. Doar pe mine ce ma are in lume sfetnic si obladuitor, si ma indrageste foarte.

Ionita il privi zambind:

— I‑ai dat de veste cumva cati galbeni ai pitit sub dusumelele din R­adului?

Sluga il cerceta rapus de uimire:

— Tare natang ma prepuiesti, stapane! Dar bun inteles ca i‑am dat de veste. Asemenea faptura aleasa trebuie sa stie ca nu se insoteste cu un calic. Ba, am mai adaugit la sumusoara o suta de galbeni, caci darul de nunta al domniei tale, boier cu fala si cuprins, nu poate fi mai sarman de­cat atata.

CAPITOLUL II

De cate ori patrundea in camarile mereu infrigurate de teama flaca­raiei focul era dramuit cu zgarcenie, atat doar cat udeala sa nu aduca stri-caciune zapiselor pretioase logofatul Radu Andronic cerca pentru cateva clipe aceleasi simtaminte de acum zece ani cand, flacauas abia rasarit din pruncie, isi incepea ucenicia in Cancelaria Neagra a stolnicului Cantacuzi­no.

Bun inteles, il speriase dintai juramantul cumplit, cu mana pe Biblia investmantata in scorturi de aur, depus dinaintea stolnicului si a Vladicai, prea fericitul Dositei. Se lega sub inversunata osanda cereasca si mireana ca, pentru tot ce avea sa vada, sa auda ori sa dibuie inlauntrul acelor zi­duri, gura sa‑i fie cusuta in veci. Ca ar avea sa indure naprasnicele cazne ale vrajmasului, ispita galbenilor ori cele satanicesti ale muierilor, nu‑i era ingaduit sa sloboada tainele incredintate nici dupa ultimul suspin.

Si zadarnic cercase jupaneasa Irina, mama logofatului, socotindu‑l la vremea ceea prunc lesne de iscodit, sa‑l ademeneasca fie cu vorbe, fie cu bucate dulci cumparate din dugheana lui Stavros, spre a stoarce maruntis cat gamalia despre rosturile sale la curtea domneasca. Feciorul se dovedea mut platica, iar dumneaei, jupaneasa, se prapadea de uimire. In neamul lor, al Prisacenilor, cat ai cerceta de departe, toti se aflau cuvantareti, cu drag de voroava, chiar cand n‑aveau nimic a‑si spune, cu cugetele in pal­ma, feresti deschise larg soarelui de florar.

Se izbise pesemne Andronicilor, caci boier Costache se marturisea mai degraba clondirului dinaintea caruia glasuia slobod cand se socotea neluat in seama, mai avand dumnealui si cuvant ce strasnic asmutea ma­nia jupanesei: 'nu o data m‑a cuprins parerea de rau ca am vorbit; nicio­da­ta ca n‑am vorbit'.

Cuvinte zalude, caci Irina Andronic, de cand se cunostea, taman dim­potriva simtise.

Strabatand camarile neguroase, hotarate de stolnic in aripa ce rezema spatele palatului domnesc, spre fereala privirilor iscoditoare ori a incerca­rilor de a strapunge zidurile a te miri carui paladin cutezator, flamand de taine politicesti, logofatul Radu Andronic isi zise ca cei zece ani nu schim­basera cu nimic infatisarea locurilor. Aceleasi ferestre cu zabrele puterni­ce, perdeluite in catifea pacurie, aceleasi sipete lacatuite, cuprinzand co­mori diplomaticesti pentru care cancelariile Bourbonului, ale lui Leopold, Petru sau ale republicilor italienesti n‑ar fi sovait sa‑si vare bratele pana la subtiori scotand banii din sacii de piele unde‑si pastrau zornaitorii de aur bancherii lombarzi Mesele unde trudeau scribii erau risipite si tamplarite zgarcit, pentru un singur gramatic. Nu era intelept ca, de pilda, pisarul ce talmacea cartile sosite din straini sa aiba cunostinta de roboteala slujba­su­lui care siluia pecetile unor ravase indreptate catre padisah, ori Ladis­lau, craiul leah, pentru ca, dupa aceea, sa le dreaga ca neincepute, dupa cum iar nu era iscusit ca vreo alta faptura, in afara de stolnic, sa aiba sti­inta despre pergamentele strambate in Cancelaria Neagra. Caci Cantacuzi­nul era neintrecut in ademenirea olacarilor curtilor evropenesti si, fie cu vin dulce, fie cu banet pe saturate, ii intarzia la Curte cateva ceasuri. Vre­me indestulata pentru a deschide cartile si a‑si satura nesatul de stiri de pilda ce gand tainic indreapta Ludovic al Franciei catre sultan, ori Petru ducatelor nemtesti iar apoi a drege pecetea si panglicile.

Ba, nu se sfia Cantacuzinul nici sa le intoarca socotelile, stiricind vesti mincinoase, intr‑alta sambata decat cele indreptate de o cancelarie ori alta. Pentru scriitura calpa mester neintrecut se dovedea Stroe Calem­giul, slujbas varstnic, care se putea fali ca nu se afla in Evropa mana mai dibace in a da asemanare leita oricarei slove, oricine ar fi asternut‑o. In ultima camara, caznea alt mosneag, Mihalcea, pe care logofatul tot impo­varat de ani si‑l amintea. Cunostea cea mai de seama taina a Cancelariei Negre: izvodul, ori graiul cifrat, dupa cum spun florentinii, folosit de Voda si de stolnic.

Rasplatit imparateste, de agoniseala aveau sa se bucure doar odrasle­le domniei sale, batranului nefiindu‑i ingaduit sa paraseasca palatul decat de Pasti si Craciun, si atunci insotit de o ceata de arnauti.

Ragaz avea sa ciocneasca un pahar si oul rosu, dupa carele era intors fara abatere in 'temnita cu ziduri de clestar si zabrele de aur', dupa mar­tu­risirile domniei sale catre sotie.

Logofatul ii surase, atingandu‑i umarul:

— Ce mai faci, mos Mihalcea? Se scurse oleaca de vreme de cand nu ne‑am vazut.

Batranul ii indrepta o privire blanda si ostenita:

— Iaca, aceeasi pricina de suparare cercam si eu. Doar ca domnia ta cunosti negresit si la orice ceas unde ma aflu, pe cand eu, chiar de ti‑as cunoaste cararile, tot dulau arcanit in lant ma aflu.

— Struneste‑ti nerabdarea, Mihalceo, caci in curand slobod vei fi.

Cei doi rasucira capetele. Ca totdeauna, stolnicul se ivise cu pasi pisi­cesti si, tot asemenea, deschisese usa. Batranul dadu din cap cu amara­ciune.

— Socotesti, pesemne, ca‑s pe cale a‑mi lepada potcoavele. Slobozenie capat de la domnia ta, stolnice, doar cu picioarele inainte.

Cantacuzinul, carele nu radea niciodata, isi ingadui un zambet sla­biu. Pisarul nu se insela.

— Am indreptat porunca visteriei sa‑ti adauge simbriei inca douazeci de taleri, multumita din partea domniei pentru slujba cinstita si dibace.

Pisarul se ridica anevoie:

— Sarutam dreapta lui Voda pentru pretuire. Talerii‑mi vor fi de folos mare, caci aud de la unul ori celalalt intorsi din meleagul cel vesnic ca a­prige zaiafeturi se mai incing intre acele zari si nici merindeata nu s‑ar do­bandi fara cheltuiala. Bogda‑proste si domniei tale.

Logofatul Andronic nu‑si ascunse surasul. Mihalcea se afla singurul slujbas ce‑si ingaduia oarece indrazneala dinaintea Cantacuzinului caruia nici macar pruncii dumnealui nu cutezau a‑i intoarce vorba ori a zeflemisi.

In cabinetul stolnicului, tot vorba deprinsa in palat de la florentinul Del Chiaro, staruia aceeasi lumina saraca, dramuita de perdele neguroase, doar ca masa indesata cu hartaloage era nemasurat de lunga, ca in trape­zele manastirilor papistasesti. Desi casele Cantacuzinului, ridicate pe la mijlocul podului Mogosoaiei, in coasta Sarindarilor, gafaiau sub belsug de odoare, domnia sa fiind mare iubitor de podoabe, cabinetul si‑l oranduise schimniceste, si doar icoana Sfintilor imparati Constantin si Elena, in­crus­tata in diamanticale, precum si calimara izvodita intr‑o scoica de lapis‑la­zuli, geamana cu nisiparnita, zvoneau avutie si gusturi de soi.

Dupa obicei, stolnicul incepu a vorbi preumblandu‑se prin camara si cercetand dupa cararea cea mai dreapta pentru a‑si deslusi gandul si vre­rea.

— Te afli aici, logofete, la porunca mariei sale carele, socotindu‑te prea vrednic si incercat slujitor, iti incredinteaza lucrare de mare insem­natate pentru domnie. Nu doar a noastra, ci si a altor principii.

— Porunca! se inclina logofatul.

— Suntem leat 1702 de la Domnul Cristos, incepu stolnicul cu glasu‑i viersuitor, totdeauna acelasi, fara urcusuri sau coborasuri, ca se afla ma­ni­os, ori la vreme de veselie.

Dar cine oare il vazuse veselindu‑se, chiar in zile cand clopotele, za­rea, chipurile oamenilor zvoneau doar bucurie, lunca si livezile, ba pana si salcia vesnic bocitoare rideau inchinand multamita cerului de zile fericite?

— Si iata ca incep a se deslusi nourii negurosi ce vor mistui candva Semiluna, bratele puternice ce o vor smulge din rascrucile cerului, inecan­d‑o pentru vecie in apele Bosforului. Tine minte, logofete, infrangerea oto­manilor la Viana ii inceputul prabusirii unui imperiu, asa cum s‑au fost mistuit cartaginezii, fenicienii, Roma, mandrul Bizant.

Nu se intampla Cantacuzinului sa cugete asemenea de‑cat dinaintea lui Voda si a inca doua ori trei barbi luminate, dar Radu Andronic, desi ta­nar, descalcea machiaverlacurile politicesti, singurul slujitor al Cancelariei a carui vlaga si vitejie, aflata sub porunca lui Voda, se insoteau cu o minte limpede si o iscuseala de sfetnic incarcat de ani si dregatorii.

Stolnicul se opri dinaintea unei harti a Evropei, brodata intr‑o manas­tire din Lyon.

— Poarta‑i incoltita de puteri vrajmase si de noroadele ingenuncheate, in inimile carora a incoltit nadejdea dezrobirii. Si toti simtim deopotriva: ca, de veacuri, nicicand Semiluna n‑a stralucit mai fara de vlaga. Infranta de nemti, pizmuita de muscali, acestia rezemati fiind pe Bourbon, fara pri­eteni si cu ostirea de venetici risipita, iaca prilej de razmerita si slobozenie a crestinatatii inrobite. Si, iarasi, dupa cum iti spuneam, toti greci, bul­gari, sarbi, valahi, moldoveni, arvaniti, croati suntem intr‑un gand: ne vom strange ostile sub acelasi steag si vom opinti pana la ultimul crestin intru slobozenie si stramoseasca credinta, amin!

Logofatul Andronic isi stapani mirarea. Nu cunostea insufletirile stol­nicului si, pana in asta zi, gandea ca faptura intreaga‑i stanca: boiul pu­ternic, inima, cautatura. Fiinta fara doruri, fara aleanuri, fara simtaminte. Ba, boier Ionita Farcasan, mascariciul targului, nu 'o data osandit de Voda pentru ispravi si vorbe bezmetice, la pocainta sub strasnica straja a calu­garilor cei ciufuti de la Cernica, zvonea la chefuri ca pruncii stolnicul i‑a fost zamislit cumparand madulare de la pastramagiii din Scaune, pe Can­ta­cuzinoaie netaind‑o capul cum de barbatu‑sau, de fiece data, ii tot altul.

— Dupa cum domnia ta a oblicit pesemne, urma stolnicul, cel ce o­ran­duieste sfanta razboire, marea Cruciada a Balcanilor impotriva padisa­hului, este maria sa Voda Brancoveanu. Si, intru impreunarea gandului si a flintelor, soborul capeteniilor noroadelor asuprite se va intampla in sapte zile, socotite de azi, in cetatea noastra de scaun. Aceasta‑i pricina pentru care Voda iti porunceste slujba de mare taina. Osmanlaii au iscoade pretu­tindeni teama mi‑e ca au patruns pana in cancelariile domnesti iar de iz­butesc sa ne citeasca telul si, mai cu seama, sa‑l desluseasca, pana si pie­trele vor suspina 'of si vai!', pentru bietele tarisoare. Capeteniile vor fi ra­puse in cazne, noroadele risipite in mare cumpana, Voda isi va pierde sca­u­nul si capul, Tara spre osanda de neuitat, va invesmanta hram de pasa­lac. Slujba domniei tale este aceea de a ghici si intampina aste neajunsuri, de a dibui aflatorii, de a veghea si ocroti capeteniile venite la sfat.

— Ingaduit mi‑e.

— Vorbeste, logofete!

— Chibzuiesc ca poate soborul s‑ar fi aflat mai ocrotit in alt targ, caci Bucurestii prea sunt in priveala oricui. Iscoadele Portii, aflatorii venetici, solii curtilor evrope‑nesti, toti vanzatorii de orice neam.

— Am sfatuit cu Voda. Adevarat ce spui, logofete, dar, din doua nea­junsuri, starui la cel mai mic. In cetatea de scaun, fiind sodom de omenire, capeteniile se vor strecura mai lesne nebagate in seama.

Cantacuzinul simti ca Andronic sovaie si‑i dadu ghes:

— Oare ce pricina te apasa, logofete? Te cunosc cutezator la fapta si vorba tot raspicata ti‑este.

— Stolnice, rosti Radu Andronic cantarindu‑si parca in palma cuvin­tele, cinste prea mare imi face maria sa, precum si domnia ta.

— Ci lasa graiul filistinului, caci nevrednic este de logofatul Radu An­dronic.

— Incredintandu‑mi slujba atat de insemnata. Si, daca supun acum marimilor voastre rugaminte, nu din desarta ingamfare o fac, ori samanta de nesupunere.

— Te cunoastem, Andronic, i‑o reteza stolnicul. Care ti‑e vrerea?

— Ingaduit sa‑mi fie a hotari singur cum anume trebuie oranduita ve­gherea soborului.

Cantacuzinul il cerceta cu mirare:

— Desluseste‑ti gandul, caci acesta bate mai departe, spre hotarul ne­multumirii.

— Fara a cunoaste ca Bucurestii vor fi gazda de sfat a capeteniilor din Balcani, am bagat de seama ca stapanirea pune la cale fapta de primejdie. Semnele sunt limpezi si lesne ti le citeste iscoada de soi.

— De pilda? surise stolnicul.

— Sunt multe, surise si Radu Andronic. Nicicand la portile banului Dudescu, ori ale postelnicului Caraiman, sau spatarului Vatasel nu s‑au aflat atatia arnauti de veghe, impovarati de spade, flinte si iatagane. Oare peste noapte sa‑i fi rapus spaima de lotri si carjalii? Tot asemenea, sunt vegheate si intrarile Bucurestilor, iar targul, tot, misuna de aflatori si is­coa­de domnesti in straie de targoveti. Dar ii dovedesti lesne, caci nu‑si schimba infatisarea, bat aceleasi ulite, nu‑i mana vreo treaba anume, ci doar slujba de pandas.

— Mai ai sa ne aduci si alte dovezi de nesocotinta?

Stolnicul il cerceta fara zambet, dar in ochii pacurii se deslusea licar de veselie.

Radu Andronic isi trecu palma peste urma de rana veche ce‑i insemna tampla, pierind printre suvitele de par.

— Nu dovada de nesocotinta aduc, ci de primejdie. Turcul a prins zvon ca in Bucuresti au sa se petreaca fapte insemnate. Poate nu stie inca ceva cu dinadinsul, dar prepuieste.

Doua santuri brazdara fruntea stolnicului.

— Ce anume a starnit acest gand al domniei tale?

Logofatul tacu vreme de cateva clipe apoi rosti apasat:

— Sunt doua zile de cand in targ a poposit, purtand hram nestiut, am si eu aflatorii mei, Trandafirul, cea mai iscusita iscoada a marelui vizir Ra­mi‑Mehmet.

Pa gorganul cel mai rasarit al Belgradului, turnurile castelului tarilor Serbiei opinteau sa strapunga ceturile iscate in pantecele muntilor Dina­rici, ghiontite de vant harnic asupra cetatii de scaun. Deasupra donjonu­lui, drapelul alb cu cap de urs chindisit in fir de aur, impovarat de ploaia ce staruise de trei zile, flutura anevoie.

Castelul, aidoma celor din tarile papistase, era o fortareata puternica, imprejmuita de zid crenelat. Veacurile insemnasera piatra de codru. Pe ne­gura asternuta de vremi, ici‑colo, muschiul zvonea verde de mlastina, sma­raldin in binecuvantate zile insorite. Caci palatul fusese iscat inca de tarul Stefan al IX‑lea, cu patru veacuri in urma, inainte de amara infrangere de la Kossovopolje, cand Semiluna sclipise intaia oara pe meleagurile Serbiei si ale Bosniei.

In dimineata ceea cenusie de Ciresar, cneazul Alexandru, un barbat in crucea varstei, aspru, voinic precum strabuna‑su Miroslav Ursul, cu o­chii si parul pacuriu si barbie indarapnica, se plimba ingandurat prin sala tronului. Era o camara inalta si cuprinsa, ca o catedrala, cu stalpi si par­do­sele din marmura rosie de Suedia si alba de Carara, feresti ogivale cu vi­tralii sinilii, prin care soarele strecura lumina cereasca. Zidurile se aflau nabusite in covoare scumpe de la Damasc, Smirna, Bagdad si blanuri de fiara, iar din bagdadie spanzurau candelabre de fier mestesugit, in care ar­deau sute de lumanari sofranii. Trei treptisoare duceau la tronul de bronz, impodobit cu rubelite si margaritare. Asupra‑i imparatea, iscodit in aur, ursul lui Miroslav.

Cneazul Alexandru, in strai masluit de targovat, sub care investman­ta­se zalisoara de otel, calatorea cu gandul nu spre Valahia, catre care avea sa se urneasca in mai putin de un ceas, ci spre targurile unde se preum­blase vreme de douazeci de zile numarate: Zagreb, Skopje, Sarajevo, Ljub­lja­na. Inima incepu sa‑i bata cu putere, solzisorii zalisoarei zvonira dulce. Se simtea plin de fala, caci, intr‑un singur gand, toti cnejii, ai Bosniei, Her­tegovinei, Muntenegrului, ba chiar si ai slovenilor si croatilor, gafaind sub cizma Habsburgului, ii incredintasera crezul si cea mai fierbinte vrere a noroadelor lor: slobozenia, pentru care aveau sa lupte pana la cea din ur­ma suflare impotriva Aliotmanului.

El, Alexandru, urma sa fie solul neamurilor oropsite la Curtea Bran­coveanului. Pretuirea pe care i‑o dovedisera avea s‑o cinsteasca, dar bataia de inima era sporita la gandul visului hranit din pruncie si care acum prin­dea chip si culoare. Dimpreuna cu toate semintiile asuprite de Poarta, vor porni razboire sfanta si dreapta.

'Capul ce se pleaca, palosul il cruta!', spunea maica domniei sale, o batrana careia amarnic ii mai lacrimau nasul si sufletul la tot ceasul.

Iata vorba de slabanogi care nu gasea indurare in cugetul cneazului. Mai bine un singur ceas soim pe creste avantate, rapus de stihiile cerului ori ale iadului, decat vietuind un veac cu barba tarata in colbul ulitelor.

Cu gandul intr‑o sambata hotarasera cnejii, la povata Cancelariei Ne­gre de la Bucuresti, ca un singur sol ii de ajuns. Nu cheama luarea aminte a iscoadelor o oaste de capetenii poposita pe aceeasi palma de loc trage clo­pote sa le auda si surzii calici de intind mana la zid de biserica iar telu‑i acelasi, ca‑i sarb ori muntenegrean, fara pricina de dihonie.

Palpairea unei flacari, naltata o clipa inainte de a se stinge, purta in chip ciudat gandul cneazului Alexandru spre alta priveliste. Si din nou ini­ma lui batu, dar parca altfel. Dintai se ghemui, ca apoi sa scapere din nou, zorita, tematoare. Smaragda, odrasla vornicului Cerchez, i se ivi dinaintea ochilor. Avea chip de icoana si tot icoana o pastra in suflet si Alexandru: ochi negurosi si pe obraz cu rotunjimi de inger, plete slobode pe umeri, strajuindu‑i chipul ca o naframa de aur.

Socotea maria sa Alexandru sa poposeasca la Bucuresti pana avea sa se savarseasca legiuita insotire. Nunta grabnica, doar nevoile Serbiei nu‑i ingaduiau multa zabava dincolo de hotar. Petrecere cumplita, cu serbari si desfatare pentru norod, vor incinge la Belgrad, cand mitropolitul Gherasim va impodobi fruntea Smaragdei cu coroana de perle a cnezinei Draga, soa­ta celui dintai Miroslav. Bun inteles, Alexandru putea izbandi insotire mai de soi, caci, desi prunc de nobil, in vinele Smaragdei nu zvacnea sange cra­iesc. Inainte de a o fi zarit, cneazul sovaia a raspunde solilor petitori veniti din trei colturi ale Evropei: iaca, pe tipsie de aur, sa‑ntinzi doar ma­na sa le culegi, se aflasera gingasa Charlotta, printesa de Brandenburg, oachesa Alba de Milano ori trupesa, cu ochii lacuri limpezi din meleagul domniei sale, Cristina, printesa a Norvegiei.

Pasi iscati in spate ii curmara firul gandurilor. Mihail, duce de Zagreb, varul domniei sale si mai marele cancelariei, facu scurta inchinaciune.

— Ne putem urni?

Ducele inclina capul.

— Da, inaltime. Echipajul, asa cum l‑a poruncit domnia ta, a tras la scara dinapoia castelului. Dar chibzuiesc ca bine ar fi sa te astepte la poar­ta de miazazi a orasului, pana intr‑acolo savarsind drumul calare.

Sprancenele cneazului se incretira a intrebare.

— Carte de ultim ceas din partea principelui Brancoveanu, urma Mi­hail, indreptata prin olacar de incredere, vesteste ca iscoada primejdioasa va cerca sa‑ti curme viata pana a ajunge in Valahia. Ii poate doar zvon fara temei, dar, socoteste Cancelaria Neagra, ca ar fi chibzuit sa ti se rataceas­ca urma din bun inceput. Ai poruncit sa te insoteasca doar Duro.

— Spre a calatori nebagat in seama, n‑am luat alai, acestea le‑am ho­tarat doar dimpreuna.

— Stiu, inaltime, dar cand e sa intampini haita de fiare, intr‑un sin­gur om, cat ar fi de vrednic, nu poti pune mare nadejde.

Cneazul Alexandru isi indrepta cautatura neguroasa spre icoana Sfantului Gheorghe.

— Nadejdea mea e in Dumnezeu.

Ducele Mihail isi pleca privirea. Nu era pagan, dar stia, fara sa rasfo­iasca prea mult cartile cele vechi, ca daca nadejdea e a tuturor, izbanda‑i de partea celui puternic. Flintele, iataganele si balimezurile prea ades au infrant dreapta credinta.

Parasindu‑l pe stolnic, logofatul de taina Radu Andronic ocoli odaia instelata a tronului si apuca drum scurt spre poarta dosnica ce dadea de‑a dreptul in gradinile palatului. In salile lungi, cu zidurile imbinate in coi­furi, asupra carora, daltuit in piatra, vulturul Basarabilor parea gata sa‑si ia zborul, staruia racoare si liniste. Ici colo, investmantati in strai de aba alba si cu smaragdul brancovenesc infipt la chivara, strajuiau pairii, ocro­tind linistea si vietile domnesti. Le straluceau, in lumina diminetii de vara imbelsugata, jungherele persienesti de la brau, lancile stalpite cu mana stanga, palosele ce rezemau dreapta. Dintr‑o ocnita, cat copaia unui prunc unde palpaia candela la icoana Prea Curatei, tasni dinaintea logofatului o mogaldeata negricioasa, in forfota de fuste rasurii. Radu Andronic facu pas indarat, apoi incepu a rade:

— Doamne sfinte, Iovana, da' stiu ca m‑ai speriat! Am zis ca cine stie ce salbaticiune, din cel cotlon de padure, imi scoate diavolul in cale.

Muierea ii zvarli cautatura vicleana. Ochii ca aluna scaparau a ras, dintii sticleau margaritare pe chipul oaches. Despre Iovana, slujitoare de mare credinta a Doamnei Marica, nu se cunostea mare lucru. Infatisarea te punea in incurcatura, purtandu‑ti gandul la amestec de soiuri mult incrucisate. Ochii croiti piezis, saltati spre tampla erau de tataroaica, na­sul gingas, saltat usurel zvonea leseste, gura parguita, de harapoaica si cladaraia de par carliontat iti purta gandul spre fecioarele din neamul lui Israil. Numai boiul sprinten, cu mladieri satanicesti Doamne, iarta‑ma si fugi, ispita! parea rostuit de pe meleagul Oltului.

Doar Radu Andronic si desigur si stolnicul Cantacuzino care cunostea si soiul de paduchi din barba oricarui targovet avea stiinta ca Iovana fuse­se lepadata de mica, la una din mosiile Doamnei Marica. Cu cincisprezece ani in urma, un tacam de boscari si lautari, vantura lume colindand cu casa in spinare ce‑i pe mine si in lada! poposisera la Popesti, intru desfata­rea stapanilor. Dupa trei zile, rasplatiti de Antonie Voda, parintele Doam­nei Marica, se invoira a o lasa la curte pe Iovana, prunc de‑o schioapa cu nas manjit si capatana plina de lindeni. O indragise Marica Doamna ce toc­mai prapadise la lehuzie cel de‑al treilea copil, din cei unsprezece cu care avea s‑o hiritiseasca Ziditorul.

— Doamna Marica, sopti dintr‑o suflare Iovana, iti indreapta porunca s‑o cercetezi in camarile mariei sale.

Fara a astepta raspuns, o lua inainte, serpuindu‑si intr‑adins boiul in pas de cadana. Logofatul o urma chicotind incetisor. Fata rasuci capul pes­te umar:

— Razi, logofete, ori e doar parere?

— Asculta povata de la barba carunta si ia aminte!

— Domnia ta barba carunta? Poate, intr‑o zi, voi pofti s‑o cercetez. La ce sa iau aminte?

Radu Andronic rase din nou:

— Fata cea mare sa nu se joace cu musteata flacaului.

Iovana rosi dar, ca sa arate ca nu‑i pasa, isi rasuci si mai abitir mijlo­cul si soldurile, ca intr‑o indracita corabiereasca.

Pe Doamna Marica o gasi ca totdeauna cu chipul indreptat spre icoa­ne, dezmierdand fara incetare mataniile de fildes daruite de catre un unchi mare, ce se preumblase la Ierusalim in hagialac.

Nasterile multe Mateias mezinul abia ce ucenicea pasitul aninat de poalele malcai nu‑i implinisera trupul. Dimpotriva, parea si mai putintel, iar limbile inveninate precum vorniceasa Ileana Dumsa, prea faloasa de boiul dumneaei, pergamuta aurie, ori Despina Rosculeasa, despre a carei frumusete basnea o Evropa, spuneau in gura mare ca pesemne lui Voda ii e drag sa stranga in brate saculete de oase si scanduri. La asemenea vor­be, Marica Doamna ar fi ramas mirata foarte, caci si in iatacul domnesc innopta incotosmanata cu strai lung de borangic, peste care venea polcuta, apoi caftanul hotarat somnului de catre ighemoniconul domnesc. Si, iaca, mai dibuie scanduri ori oase in morman de tesatura! Doamna Marica, sfa­tuind cu Stanca, cea mai varstnica dintre domnite si insotita cu Radu, fiul lui Ilias al Moldovei, ii facuse marturisire, spre povata, ca, in peste doua­zeci de ani de marit cu Voda Constantin, acesta nu o vazuse niciodata des­puiata. Intorcea capul scarbita si isi astupa urechile cand auzea cleveteli prin roabe si slugi ca, de pilda, Dumsoaia doarme cum a lasat‑o Dumne­zeu, ba, vara, si cu ferestile deschise. 'Acestea‑s deprinderi de desfranata, ii deslusea Stancai, caci Domnul ne‑a ingaduit trupul si insotirea spre da­torie de rod si nu desfatari satanicesti. '

Doamna Marica se rasuci de la icoane, deslusindu‑si chipul. Nasul lungaret si trist, gura pungita, obrajii slabii nu alcatuiau cadra de muiere. Era dintre acelea carora nu le puteai ghici anii, parand tot aceleasi la var­sta cruda ori sura. Straiele bogate, brocart florentin, atlasuri, tesaturi de aur plouate cu diamanticale, nu‑i dadeau maretie, ramanand faptura nein­semnata ce nu cheama privirile.

Ridicand mana, curma inchinaciunea lui Radu Andronic.

— Te‑am chemat, logofete, avand a‑ti incredinta slujba gingasa. Am chibzuit indelung si, iata, alegerea si hotararea noastra au poposit asupra domniei tale.

Boierul isi incovoie usor spinarea, multumind de pretuire. Gandea, intr‑aceeasi vreme, ca ciudate trebusoare se petrec la palat. Intr‑o singura zi, si Voda prin stolnic si Marica Doamna au a‑i incredinta 'slujba ginga­sa'. Si, bun inteles, isi zise, nu‑i vorba despre una si aceeasi.

Doamna Marica se lasa intr‑un jilt florentin. Mainile ii spanzurau pe bratele de lemn si logofatul gandi ca acestea erau intr‑adevar frumoase. Prelungi, abia ascutite spre unghii, catifelii ca petala panselutei. De altfel, Doamna le arata mereu, cu tot dinadinsul, iar in degete straluceau podoa­be­le cele mai de soi ale giuvaergiilor italieni.

— Pe Smaragda vornicului Cerchez o cunosti, rosti Doamna Ii prie­tena cu una din mezinele mele, domnita Ancuta. Un zambet ii lumina chi­pul mereu necajit din pricina nasului trist: Doua zalude, dar anii or purta de grija sa le domoleasca.

— O cunosc, maria ta. Isi ingadui apoi ca vechi slujbas, aflat mereu in ochii Domnului si ai Doamnei, si aproape de inimile lor. E una din cele fru­museti cu care Valahia se faleste.

Marica Doamna isi pleca privirea. Radu Andronic, tot bidiviu naravas! Barbat chipes, cu oaste de muieri rapuse, 'voinicel' al unor ispravi de ini­ma ce‑ti purtau gandul spre nerusinarile Decameronului, avea ibovnice in toate mahalalele Bucurestilor, ba si razletite prin targurile Tarii Romanesti. Adevarat ca se iscase si aratos, avand dumnealui ochi negri cu luciri de jaratec, asa cum ii plac muierii coapte, dar si din cele catifelii, pentru copi­le flori abia imbobocite; un ras 'apara‑ma, Doamne!' si un trup de paladin, calit in infruntari cu spada, jungherul ori mana goala ce imbie, aprig, la im­bratisari inclestate. Un bun insa ii ramanea logofatului si de aceea Doam­na, muiere cucernica, cu trupul si cugetul neintinate in peste doua­zeci de ani de insotire cu Voda si osandind aprig nu doar desfraul, ci pana si harjoana fara de dezmat a celor tineri, isi lega cu buna stiinta tulpan pe ochi, facandu‑se a nu vedea: era slujitor de nadejde, cel mai de credinta si iscusit logofat de taina al domniei, si cunostea, lucru rar, a nu amesteca benchetuirile cu slujba.

— Ii frumoasa Smaragda, nu‑i chip de tagada, ofta Doamna Marica, de parca i‑ar fi parut rau. Aflu insa mai deunazi, de la Ancuta, domnita noastra, ca si‑a ratacit inimioara, fagaduindu‑se lui Gheorghita al spataru­lui Filipescu.

Andronic, care avea cunostinta despre preumblarile tainice ale indra­gostitilor prin gradinile domnesti, rosti incet:

— Gheorghita‑i flacau de nadejde, si o iubeste din suflet pe Smarag­da.

Cu un singur deget, Doamna ii zaticni vorba:

— Logofete, nu dragostea‑i pricina cea mai insemnata in viata noas­tra, ci datoria implinita.

Radu Andronic o infrunta moale:

— Iubirea e de la Domnul Christos si el ne indeamna a ne indragi unii pe altii.

— Spre bunatate, milostenie si iertarea semenilor nostri. Nu desfrana­ta si desarta dragoste trupeasca a propavaduit El.

'Si cum gandeste maria ta atunci ca se zamislesc pruncii?', o intreba in gand Andronic, dar se multumi sa‑si plece privirea.

— Si nu vom ingadui ca fierbinteala a doi copilandri sa puna piedica vrerii noastre, care ne straduim sa ne apropiem prieteni puternici intru tel sfant. Afla, dar, logofete, ca Voda dimpreuna cu vornicul Cerchez au faga­duit‑o pe Smaragda cneazului Alexandru al Serbiei. Vornicul ii falos de a­leasa insotire, Valahia se bucura ca va mai adauga nod vartos prietesugu­lui cu un principe viteaz.

Logofatul se simti cuprins de mila. Ii vedea pe Smaragda si pe Gheor­ghita tinandu‑se de mana pe drumeagurile dosnice ale gradinii domnesti. Se afla atata fericire pe chipurile lor, atata drag de viata si atata nadejde! Iar firea parea ca se bucura dimpreuna cu ei, alcatuindu‑le cadra de rai. In vazduhul mieriu dantuiau fluturi de argint, ciocarliile radeau, bujorii si liliacul le dezmierdau fapturile si cugetul cu arome dulci.

'Bietii copii! Iaca, se afla abia la rasarit de viata si pricinile imparatilor ii vor rapune'

Stapanindu‑si parerile de rau, intreba uscat:

— Ce socoate maria ta ca trebuie sa fac?

Inainte de a vorbi, Doamna isi chibzui cuvintele:

— Copiii acestia mi‑s dragi si incerc a‑i abate din calea maniei lui Vo­da. Smaragda mi‑i nepoata de vara de mana stanga, dar tot neam se chea­ma pe Gheorghita il stiu de mititel, iar tata‑sau, spatarul Filipescu, s‑a dovedit totdeauna a fi vrednic dregator. De aceea, cerc dintai cu blandete a descurca necazul, fara mazilire ori intemnitarea razvratitilor la manastire. Domnia ta, desi mai varstnic oleaca, te afli prieten din pruncie cu Gheor­ghita al Filipescului. Mai stiu ca totdeauna cuvantul logofatului Radu An­dronic a apasat greu si cu folos asupra tovarasilor domniei sale. Staruieste a‑l face pe Gheorghita sa inteleaga ca trebuie sa se lepede de dragoste ne­sabuita, lasandu‑i cale sloboda Smaragdei. N‑ar fi rau o vreme sa se cala­toreasca peste hotar. Departarea, e dovedit, deplina alinare aduce.

Desi adumbrit, logofatului ii veni sa rada.

'Pesemne tot vorniceasa Ileana are dreptate spunand ca Doamna Ma­rica nu cunoaste ce inseamna iubirea. Auzi! Desluseste‑i inimii parjolite de dragoste ca nu trebuie sa mai indrageasca, porunceste oful si dorul!'

— Altminteri, rosti aspru Doamna, amarnic ne vor starni supararea si cumplita va fi osanda.

Si Smaragda?

Marica Doamna dadu din mana a neinsemnatate:

De Smaragda vor griji tata‑sau si jupaneasa Caterina. Copilele is mai usor de strunit. Si apoi, daca Gheorghita nu‑i va mai atine calea, lesne se va stinge flacaruia firava pe care, la minte cruda, o socoate iubire.

Logofatul clatina incet din cap. 'Copilele is mai usor de strunit.' Cu siguranta, Doamna nu auzise vorba crestinilor moldoveni: 'Mai degrab' pa­zesti o turma de iepuri decat o fata mare'

— De‑acum du‑te, logofete, si zoreste, caci in doua, cel mult trei zile, cneazul va fi la Bucuresti. Bine ar fi ca, pana atunci, Gheorghita sa fi stra­batut buna cale, dincolo de hotarul Valahiei.

Logofatul ramase cateva clipe pe treptele palatului, parca sovaind in­cotro sa‑si indrepte pasii. O adiere aromata fosnea argintiu in solzii frunze­lor de salcam, randunicile forfecau vazduhul necajit de gaze si albine.

'Logofete, isi zise aprinzandu‑si luleaua, pun ramasag cu domnia ta ca patania aceasta va starni un chichion despre care pomeni‑vor si rasne­potii! Slava cerului ca buclucului nu‑i da tarcoale si zaludul de Ionita Far­casan caci, din invalmasag, nu ne‑ar mai slobozi nici macar ostile de vic­leni iscusiti ale lui Belzebuth!'

Doar ca Radu Andronic, avea s‑o afle curand, se cam zorise a aduce multamita cerului.

CAPITOLUL III

Trecuse cam multisor de cand, din miile de minarete ale Stambulului, muezinii vestisera credinciosilor ca se afla la ceasul celui de‑al treilea pranz al zilei eclul‑ghida. Bun inteles, poftisera dintai la rugaciunea cuve­nita, si pretutindeni, intr‑aceeasi clipa, in toate casele seraiuri, conace, ori cocioabe calice, in dughene si in mijlocul ulitei, fiii Profetului, — 'Sal Alah u Aleih ve Aelem', 1 ingenuncheasera pe covorasele de inchinaciune, in­dreptandu‑si chipul spre Mecca, iar cugetul spre Alah.

Dulcea amiaza de vara binecuvantase intreaga fire, iar aceasta se sim­tea mai cu seama in gradinile de la Humaiun‑Serai . Terasele ticsite de flori bujori, trandafiri, chiparoase, crini, lalele, stanjenei si rusinoasele narcise, violete, verbina, mirtul si garoafele bucurau ochiul cu priveliste de vis, miresmele starneau betie dulce, imblanzeau cugetul si zborul pasarilor ce pareau a dezmierda vazduhul in viers si dant leganat.

Tot dant, in privelisti felurite, isca si apa tasnita din bazinele mari sa­dir, van gangurind racoare, iar pe aleile de mozaic paseau imparateste pa­u­nii trufasi, adusi de la Chios. De la Chios, dimpreuna cu rachiul vartos si aromat, dar acesta intr‑ascuns, caci Profetul, afurisind tuc‑suiala 'cine bea vin e ca si cum ar adora idolii', ingaduia doar sosabul. Tot sosab, cai­se, cirese, alune si pere inecate in apa de trandafiri si esenta de mosc se afla si acum pe mescioarele din chioscul gradinii. Fusese ridicat intre pal­mieri, chitri, lamai si portocali, ca o colivie de aur varfuita de cornul lunii. Inlauntru, pe sofalele bogat invesmantate cu tesaturi de India, casmiruri si covoare de la Damasc, sfatuiau luminatia sa, umbra lui Alah pe pamant, sultanul Mahomed al IlI‑lea, si marele vizir Rami‑Mehmet.

Spre osebita pretuire, padisahul ingaduise sfetnicului a sta pe sofa, cu picioarele incrucisate, si nu in genunchi, cu sezutul rezemat in calcaie, asa cum se cuvine muritorului de rand dinaintea stapanului.

Sultanul, barbat voinic, cu o barba neagra pana aproape de brau, a­bia inspicata, asculta vorbele celui dintai dregator al imparatiei, invartind intre, degete un trandafir. Spre deosebire de Profet, pentru care laleaua se afla mai presus de orice floare, Mahomed al IlI‑lea indragea rozele, patima mostenita de la stra‑strabunul sau, Mehmet Cuceritorul. Din pricina cal­durii, purta turban de muselina si strai usor din brocart argintiu, chena­ruit cu vulpe neagra. Blana aceasta era socotita imparateasca, oprita fiind oricarui alt musulman, dregator ori targovet de rand, sub osanda de moar­te.

Inainte de a urma vorba, marele vizir isi muie buzele in cupa cu so­sab. Era scundac de fel si atat de gros, incat terzimanul domniei sale era silit, pentru a‑l cuprinde, a‑i intocmi brau de trei ori mai lung decat celor­lalti musterii, care, toti fete luminate, se aflau cu pantece indestulat de bu­cate alese si nu cu oracait de broasca. De pilda, solul Rigai Soare, cel de‑al paisprezecelea Ludovic, pe langa inalta Poarta contele de Ferriol obisnuia a zeflemisi dimpreuna cu ceilalti capuchehaie ai Evropei ca, pe marele vizir, 'mai degrab il sari decat il inconjuri'.

O spunea insa in mare taina, doar intre ghiauri, caci il cunostea pe Rami‑Mehmet drept faptura primejdioasa, daruit din belsug cu toate haru­rile Satanei: viclean, lacom de bani, sa‑i smulga ma‑sii cerceii cu urechi cu tot, ticalos, brat in stare sa fure papucii Profetului si cerului Semiluna, si mai iscusit chiar decat cumatru‑sau Mamon in a tese panzele si a starni dihonie. Pe chipul, luna plina de om cu frica de Alah, doar ochii, spiridusi rai, infundati in osanza, zvoneau despre cugetul smolit si daruit iadului al domniei sale.

Mahomed isi cunostea sluga, dar il ingaduia, pretuindu‑i priceperea. Rami‑Mehmet ducea politichie inteleapta cu cancelariile evropenesti, iar visteria gemea totdeauna de prea plin. Cum izbutea si ca prea indestuland cu aur tezaurul Islamului nici avutia lui Rami n‑avea de indurat, iaca tre­busoare de la care Mahomed isi intorcea cautatura. Rami ii depunea langa papucii batuti in nestemate, ce‑i poruncise: aur si liniste intru si dincolo de hotarele Islamului.

— De aceea, prea luminate, spuse marele vizir, sclavul tau isi ingadu­ie a‑ti chema luarea aminte asupra cainelui valah.

Sultanul duse trandafirul la nasul subtirel si incovoiat:

— Baga de seama, Rami! Ii esti Brancoveanului vrajmas si‑i lesne sa te lasi orbit de patima natanga.

Marele vizir se grabi a‑si duce degetele la gura si la frunte, dupa cum poruncea ighemoniconul a o face cat mai des, cand fata aleasa iti facea cinstea a cuvanta dinainte‑ti.

'Il tine mereu langa inima pe valah, gandi in barba, caci darurile ce i le indreapta n‑au seaman.'

Pe chipul lui Rami se zugravi spaima mare. Isi duse mainile la piept, iar gura, caci n‑avea par pe limba, se porni moara smintita:

— O, luminate! O, tu, soarele nostru, Umbra a lui Alah pe pamantul prea fericit al prea fericitilor feciori ai Profetului! Nicicand servitorul tau nu va pune dinaintea pricinilor imperiului pizmele ori patimile sale. Alah vede, Alah stie ca fiece gand si Orice fapta ti‑s inchinate cu credinta, negasind alta rasplata decat in linistea si multumirea inaltimii tale.

— Stiu, stiu, i‑o curma Mahomed.

— Nu‑l osandesc in van pe Brancoveanu si nu chem osanda asupra‑i, ci doar luare aminte. Valahul vorbeste mai multe limbi, stapane, iar stol­nicul Cantacuzin, de‑i este sfetnic dintai, asemenea.

— Dovedeste! Pedepsesc aprig ticalosia adeverita, dar si mai aprig minciuna care rapune faptura nevinovata.

Marele vizir isi pleca privirea. Avea sa‑nfiga fier rosu in inima 'bobocul de trandafir al Islamului, ce batea din vrerea lui Alah' sultanului.

— Stapane! Indurand osanda cerului pentru pacatele noastre, infranti fiind acum doi ani la Zenta, de catre ghiaurii habsburgi, si siliti la o pace ce a imbujorat de manie obrajii Profetului.

Pumnul sultanului cazu ca un baros pe mescioara de fildes, rastur­nand o cupa de aur. In privirea neagra ardeau torte de venin.

— Nu‑mi pomeni de Karlowitz! Mult voi fi pacatuit dinaintea lui Alah ca, in trei sute de veacuri, sa fiu cel dintai sultan ce are a indura povara unei asemenea umilinte. Dar Alah e mare, Alah e intelept! El imi va lumina mintea si‑mi va intari bratul pentru a redobandi principatul Transilvaniei rapit noua. Si, iata, deslusesc cel dintai semn ca vrerea mi se va implini intocmai. Lui Eugen de Savoia, invingatorul de la Zenta, Alah i‑a scurtat viata, si tot astfel va fi osandit oricine va cuteza a smulge chiar numai un pumn de tarana din mosia Profetului.

Rami‑Mehmet isi purta mana la gura si la frunte in miscare zorita.

— Asa fi‑va, luminate! Adauga moale: Doar ca

— Ce? il fulgera manios Mahomed. Ci vorbeste, ciopec!1 Urata mi‑e sluga netrebnica ce te starneste dintai, apoi face noduri la limba!

Aceasta voise si vizirul. Sa‑i aprinda mania pe care lesne acum, fara prea multa dibacie, va sti s‑o rasuceasca impotriva Valahiei.

— Marite stapane, din minte‑ti izvorasc margaritare de intelepciune, caci ales ai fost intre alesi. Socotinte neghioabe isi face insa Brancoveanul, si tot astfel prietenii lui, chibzuind ca imperiul se afla in clipa de cumpana.

— Vorbeste limpede, dumuz!

— Ghiaurii socot ca ne‑am ratacit vlaga si ca pierderea Transilvaniei ii doar inceputul. Tot astfel gandesc moldovenii, sarbii, grecii, bulgarii si albanezii, iar Petru al Rusiei opinteste zdravan pentru ca asemenea nadejdi smintite sa dea rod si aflu de la iscoadele mele ca solii muscalului impanzesc drumurile catre Moldova si Valahia. Iar in Antioh Cantemirul n‑am mai multa credinta decat in Brancoveanu.

Privirea sultanului varsa fiere.

— Frate‑sau, Dimitrie, se afla ostatecul nostru.

— Nu o data, marite, ghiaurii ne‑au dovedit necinstea lor, si‑au calcat juramantul de credinta si si‑au jertfit sangele de frate ori de prunc, pentru a scoate palosul impotriva‑ne, atunci cand au socotit ca e vreme cu prilej. Intocmai chibzuiesc si acum. Iar reazam, fii incredintat, le va da Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei.

— Pentru care pricina ar face‑o?

Rami‑Mehmet isi ingadui un suras sfios:

— Habsburgul, prin sluga lor, de Bussy, tinteste departe. Smulgand Islamului Balcanii si lipsind noroadele de obladuirea noastra, Leopold les­ne va imparati in jumatate de Evropa.

Pe chipul impietrit al sultanului privirea sageta.

— Dovezi ai, vizire?

— Nu, luminate, caci vrajmasul e viclean. Dar iscoadele mele stiricesc ca la Bucuresti da in unda cazan bine acoperit, iar in oala cu capac nimeni nu stie ce fierbe.

— Mai raspicat!

— Brancoveanu a intreit strajile, orice strain ce patrunde in Valahia este cercetat pe fata ori in taina pana in calcaiul ciubotelor, iar Bucurestii misuna de iscoade de toate semintiile. Omul meu l‑a citit si pe Rossignol, temutul paladin al Bourbonului. Ii lesne de dovedit, avand obrazul insem­nat de cutit. Urma se desluseste limpede, barba neincaruntindu‑i peste semn. Si mai are pacat primejdios pentru iscoada: glas neasemuit Rossig­nol, in graiul francesc privighetoare se cheama pe care nu‑l poate zaticni. Cand il razbeste dorul de viers, canta, iar la cantecul lui se zvoneste pasa­rile se opresc din zbor, plang pietrele.

Sprancenele sultanului saltara a mirare:

— Bourbonul! Pricina acestuia chiar ca n‑o pot dibaci.

Din nou vizirul zambi:

— Doamne! Bourbonul il pandeste pe Leopold. Cand nemtimea va sta­pani Alah, fereste‑ne! jumatatea Evropei, ar dobandi putere careia nimeni nu i se va putea impotrivi. Iar Francia, prada mult ravnita, ar cadea prima. Lupul la mielul cel gras se lacomeste dintai.

Sultanul il privi lung. Inca o data dregatorul se dovedea a nu fi na­tang, a sti cerceta departe, dincolo de hotare. Ceilalti sfetnici, prostanai, nu stiau deslusi nici dincolo de musuroi de furnici.

— Ce socoti a face?

Rami‑Mehmet rasufla cu pofta:

— Porunca luminatiei tale o asteptam. Sa‑i dam slobozenie Trandafi­ru­lui a‑si deznoda mainile tinute in poale. Bun inteles, tot in taina.

Sultanul ramase pe ganduri si duse roza la buze. Ciudata iscoada Trandafirul! Nimeni nu‑i cunostea nici hramul, nici infatisarea si se lasa recunoscut doar dupa anume semn. Cu chip ori fara chip, insa, isi dove­dise in nenumarate randuri dibacia, curajul si credinta, toate fara seaman, fata de Poarta. Isi ridica privirea:

— Baga de seama, Rami! Trandafirul e iscoada noastra de care nu m‑as lipsi nici pentru un car de galbeni.

— Stiu, luminate, ce pret are, nefiind lesne sa ai agent in tabara vraj­masului. Agent de soi, caci mai aproape de inima moldo‑valahilor doar ca­masa li se afla. Pricina insa‑i prea insemnata pentru a mai pregeta. Po­runca, luminate!

Intr‑un tarziu, Mahomed hotari:

— Vesteste Trandafirul a‑si ascuti spinii.

Duse la nari bobocul ghiordiu ce incepuse a se ofili.

Afland de la Chirica despre nunta pusa la cale de domnie, boier Ionita Farcasan porunci radvanul si porni sageata catre casele Andronic din ulita Sfintilor Apostoli. Amarnic lacrama inima boierului, gandind la necazul ce se napustea, iaca, asa, din bolta senina, asupra bietului Gheorghita cu ca­rele se avea tovaras din pruncie. Jalea il va rapune de buna seama, caci dintre toti prietenii se afla cel mai simtitor, iar dragostea lui pentru jupani­ta Smaragda ajunsese de mirul targului. Nopti de‑a randul ratacea, caine de pripas, pe langa curtile Cerchezilor, pandind clipit de flacara la odaile jupanitei, iar, la varsarea zilei, deschidea biserica unde lepada galbeni si rugaciuni la icoana Prea Sfintei, stiindu‑se in tot targul ca Fecioara Maria din Olari este ocrotitoarea liubovnicilor napastuiti. Galbeni buni prapadea si pe slugile ce‑i purtau ravasele tainice si, mai ales, cu vrajitoarele care stiau a fermeca de dragoste implinita si a dezlega cununiile. Inghitea astfel sarmanul tot soiul de licori scarbavnice, iar, deunazi, dupa zeama babei Raveca, zacuse zece zile numarate, gata sa‑si lepede potcoavele. Bauturica insa, drept era, ar fi cutremurat si pantece de bivol: ciozvarta de sobolan uscata la soare fierbinte de amiaza, cu o gheara de pisica neagra, marunti­te bine, apoi inecate in uloi ranced si sange de cocos jertfit la fapt de inse­ra­re.

Apasat de necazul lui Gheorghita, care trebuia cu orice chip izbavit, boier Ionita se gandi fara zabava la Radu Andronic. Era iscusit, mester in a destrama pvnze vrajmase, gasea cai cotite spre a ocoli primejdii si, mai cu seama, era om al Brancovenilor, cu toate usile palatului desferecate.

La Andronici acasa se afla insa doar jupaneasa Irina care se uita chiondoras la prietenia feciorului sau cu Farcasan cel tanar. Bezmetic fusese, ce‑i drept, si parintele lui Ionita, boier Zaharia, dar daca cela sarea doar casa, Ionita opintea asupra Turnului Coltei. Vuiau Bucurestii de is­pravi smintite si, de trei ori, fusese surghiunit spre osanda si cainta la ma­nastirea Snagovului si Horez. Ii bolunzise insa si pe calugari, de ajunse­se­ra sfintele asezaminte lacas de petreceri cumplite, unde Satana, infran­gand si batjocorind smerenia antenelor negre, batea din talpi de bucurie.

Spre ciuda Doamnei Marica si a jupaneselor cu minte chibzuita, tar­gul, in loc a osandi asemenea fapte, gasea prilej de veselie si radea pe fata ori pe‑nfundatelea, dandu‑i branci bolandului la alte ispravi. Uitase oare cineva noaptea de pomina cand clopotul cel de bronz al Bisericii de Jura­mant se pornise a bate a foc si napasta varand un Bucuresti in spaime? Si aceasta pentru a sarbatori ramasag de‑al Farcasanului ca mananca la o singura masa un miel haiducesc si rapune doua vedre de vin, fara a pune geana peste geana! Sau cea mai gogonata, cand, in straie de muiere, pa­trunsese in baile turcesti ridicate de Doamna Marica pentru folosinta jupa­neselor, si numai a domniilor lor. Doamna se maniase atunci Bistrita si, mazilit pe veci ar fi fost, daca insusi Voda, carele intru ascuns zambea de nastrusniciile zaludului, nu i‑ar fi muiat inima. Scapase gamanul doar cu surghiun de o toamna si o iarna la Horezu, osandit la post aprig de paine si apa, cu dezlegare numai la buruieni si untdelemn. Bun post si cu pri­inta, gandeau apoi targovetii, zarindu‑l pe Ulita Mare, odata cu cei dintai ghiocei. Ionita avea obrajii aprinsi, de‑l pizmuiau ciresele, iar, la braul de casmir, terzi‑basa adaugase doi coti de tesatura.

In alte dati, negasindu‑l pe logofat, boier Ionita s‑ar fi multamit cu smerita plecaciune dinaintea jupanesei Irina, apoi ar fi luat‑o la goana ie­pureste. Acum, insa, pricina insemnata il zalogi in camara cu sofale, buc­si­ta de icoane si covoare ale conacului, hotarat sa indure fara cracnire ca­u­tatura si limba asupritoare a jupanesei.

Cum prost de tot gamanul nu se afla, dadu supusa ascultarica vorbe­lor boieroaicei, clatina din cap, ti, ti, ta! minunandu‑se ca la izvor de inte­lepciune, dovedi dor de cunoastere, cana jupaneasa incepu a‑si marunti necazurile gospodaresti, fu intr‑o sambata cu domnia sa cand forfeca pa­ca­tele vornicesei Ileana Dumsa, daruita cu toate ispitele iadului, ba isi in­gadui si dumnealui a‑i da povata despre randuiala pestelui lipovenesc si a unor alivenci 'ca la Vaslui', pe care Androniceasa le pretui foarte. Nu le asternu pe petec de pergament, caci mana, mai deprinsa cu acul decat cu cele carturaresti, se dovedea sovaitoare, si nu se voia varata in stramtoare fata de Farcasan. Acestuia ii deslusi ca are tinere de minte mai abitir decat sapte popi, har vestit printre Prisaceni, neamul domniei sale.

— Neam ales si pretutindeni pretuit, se zori a‑l ridica in slavi Ionita. Niciunde in tara n‑am intampinat semintie atat de pretuita, si chiar cei mai haini intre haini n‑au gasit vreodata pricina de carteala.

Jupaneasa Irina Andronic se umfla in gusa, isi salta nasul deasupra gurii pungita de ingamfare. Rosti cu prefacuta umilinta:

— Cinstea si neasuprirea semenilor, acesta ne‑a fost crezul. Or fi altii mai de soi, dar nu de soi le este si rabojul pacatelor.

Ionita cazu lat, fermecat de atata intelepciune.

— Doamne, cinstita jupaneasa, iaca pilde ce nu le auzi la orice colt de ulita! Fiece vorba a domniei tale ii doar dulce miez de nuca

Boieroaica zambi cu ingaduinta, zicandu‑si ca gamanul din fire n‑ar fi de tot ticalos si, daca soarta i‑ar fi fost croita intr‑altfel, s‑ar fi putut isca din bezmetic faptura cumsecade, in rand cu oamenii. Cele din jur ii fuse­sera insa potrivnice. Muma‑sa il parasise prunc, muscand de tanara tara­na, Ionita ramanand in batatura doar cu slugi nestrunite si cu tatane‑sau, boier Zaharia, un bezmetic aflat cu doua capatani peste toti bezmeticii tar­gului. Poate insa ca o muiere cumpanita l‑ar indrepta pe carare buna. Gan­dul acesta o inviora, socotind petitul fapta placuta lui Dumnezeu, ca­re­le a poruncit imperecherea intru inmultire. Pricina marturisita, dosind‑o insa pe cealalta: nu se afla pentru Androniceasa prilej de petrecere mai pe inima dumneaei ca punerea la cale a unui marit sau a unei insuratori. Toata zarva, tocmeala dintre cuscri, vorbele duse dintr‑o casa intr‑alta, tai­fetul la cafeluta, cumetriile ii insufleteau faptura putintica si chipul cu lu­mina saraca, iar inima ii batea vijelie, ca in cele vremi uitate de pe malul Oltului. La orice ceas, astepta vesti de la dumnealui, boier Costache An­dro­nic, ce nu parea prea zorit a o duce dinaintea altarului

Dupa obiceiul dumneaei, o lua pe carare dreapta:

— Ia asculta, Ionita, tu ce‑mi tot umbli dupa frunza frasinelului si nu te capatuiesti? Iti trebuie muiere asezata care sa faca randuiala in gospo­darie de burlac, unde stapanesc slugi vitrege si nebuneala. Ti se prapadesc si mintile, si tineretea, si agoniseala!

Ionita inghiti uscat. De minte si tinerete nu se grijea dumnealui caci avea din prisos, si nici de agoniseala nu‑l tineau salele, ca aflandu‑se unul dintre cei mai avuti boieri ai Valahiei. Gandul la insuratoare, insa, ii taia beregata si trebui sa se anine cu nadejde de bratele jiltului pentru a nu o lua la sanatoasa.

Jupaneasa Irina insa ii citi altfel tulburarea:

— Nu trebuie sa te sfiesti. O stiu pe muma‑ta, biata Ruxandra, de cand ne aflam amandoua fete de maritat, si pe tine, de la cel dintai rasarit de soare. Cunosc o seama de jupanite sa le pui la icoana: seu de bivolita cu miros de zambila! De neam, aratoase, avute, cinstite Prea Curata!

Ionita incepuse a asuda, dar tacea malc, in vreme ce jupaneasa isi ro­tea ochii prin incapere, cautandu‑le in minte:

— Iaca, de‑o pilda, Safta a paharnicului Corbeanu, Casandra a lui Cornea Brailoiu ori Maria a Mitei Floreasca. Nu mai spun de Androniceasa isi urma pomelnicul, Ionita zicandu‑si ca, intr‑adevar, dovedea cumplita tinere de minte. Se simtea inspaimantat foarte:

'Feri‑ma, Doamne! Safta Corbeanului cu cautatura crucisa si piele de broasca! Casandra, rata pitica, pasind cracanata la cincisprezece ani din pricina osanzei! Maria a Florescului cu nas sa‑ti anini pe el trei ciubuce si glas de trambita! Cand porunceste roabei clistirul, in casele maica‑sii de langa Manastirea Sarindar1, se aude taman la Curtile Vacarescului , din capul Podului. Atatea slute laolalta, nici c‑am pomenit!'

Cucoana Irina ii curma gandurile:

— Ei, ce zici?

Farcasan se foi in jilt, cautand raspuns dibaci:

— Jupaneasa Irina, ma incred in inima si mintea domniei tale. Ale­ge‑o pe cea care o socotesti mai potrivita si ma voi supune povetei.

Boieroaica rasufla cu multamire:

— Aferim, baiete, dupa cum se‑arata, tot te‑a daruit Domnul cu un dram de minte. Voi chibzui oleaca si, de maine, ma urnesc la bucuroasa implinire.

'Aferim, jupaneasa, gandi gamanul, de maine ciubotele mele nu vor mai pasi, ca e nea ori iarba verde, in curtile domniei tale.'

Tropot navalnic vesti ca logofatul Radu Andronic s‑a intors casa.

— Ce te‑a palit, Ionita? zambi logofatul. Pari trecut prin sapte unde si apoi daracit cu nadejde.

Cu adevarat, trupul lui Farcasan parea mototolit intre bratele jiltului, iar chipul sleit era al unui crestin trecut prin incercari grele.

Scotoci din ochi cotloanele neguroase ale odaii, apoi rosti ferindu‑si glasul:

— Amarnica faptura jupaneasa Irina! Fara suparare, bre Andronic, dar eu, in aceste cinstite case, din ulita Sfintilor Apostoli, nu mai pasesc decat urnit cu pareche de boi vartosi si avand picioarele innodate.

Logofatul prinse a rade:

— Ce necaz i‑ai pricinuit, dandu‑i ghes la ocara?

— Nu m‑a ocarat defel, dandanaua fiind cu mult mai primejdioasa. Sufla cu ochi cascati de spaima: I‑a venit dor sa ma insoare. Muieri una si una! Te‑mbie la lintoliu si nu la asternut de nunta!

— Deci, glumi Radu Andronic razand, Safta Corbeanului, Casandra, Maria a Mitii Floreasca.

— Taman acestea, doar ca pomelnicu‑i mai lung. Fagaduieste a se urni de maine la treaba, opintind intru capatuiala mea.

— Va opinti si va izbuti, Ionita! Inca nu s‑a intamplat gand ori vrere care sa zburataceasca prin tartacuta cucoanei Irina, fara izbanda deplina.

Farcasan batu in lemnul sofalei a duca‑se pe pustii si incerca sa‑si in­tareasca inima. La o urma, nu s‑a pomenit ginere dus legat fedeles dina­in­tea altarului. Ofta si o vreme il urmari pe Radu Andronic carele, dezbra­cat pana la brau, isi randuia in panoplie cele doua junghere si stiletul de Tole­do, ce‑l insoteau pretutindeni si totdeauna, cand trecea dincolo de zap­lazul conacului parintesc.

Era o cruce de barbat, cu trup de gladiator, ar fi spus Cantacuzinul, carele avea invatatura aleasa, aflandu‑se carturar vestit in toata Evropa. Pieptul logofatului era insemnat cu urme de jungher si spada, si tot astfel si spinarea pastra amintire de lovituri indreptate cu cuget miselnic si ma­na ticaloasa.

— Batu‑te‑ar mantuirea, logofete, cum de izbutesti a nu dobandi strop de osanza? Parc‑ai fi boscar de iarmaroc si nu boier ce se indestu­leaza cu belsug de merinde.

Radu Andronic rase si indrepta din oglinda cautatura spre faptura de capcaun a gamanului.

— De, Ionita, eu urmez poruncile cele sfinte, carele povatuiesc a nu te lasa robit pantecului.

— Ia auzi! Dar a nu preacurvi nu‑i tot sfanta porunca? Si dac‑ar fi du­pa spusele domniei tale, inseamna ca egumenul de la Biserica Blidari, mare si gros cat ursoaica pusa pe. facere, n‑a primit cuvenita invatatura a Domnului Christos. Aceastea‑s doar amageli de fariseu fudul, stiut fiind ca doar soiul omului ii de vina. Isi salta nasul si apasa semet: Si tot stiut este ca doar fapturile blande prind falci si ceafa, hainii, din pricina negrelii din suflet, ramanand plapanzi, lumanare de bordei calic.

— Asa‑i, Ionita. Te afli burduhanos din prisos de marinimie si inima induratoare si nu pentru ca mantui singur in an cireada de vite. Te‑ai mai inhaitat si cu sluga smintita ce primeste simbrie, pentru a‑ti tine tovarasie la ospete cumplite.

Geaba‑i cauti spini in mamaliga lui Chirica. Ti‑a fost dintotdeauna urat si, chiar daca‑i neghiob, mi‑e cu mare credinta.

— La desertarea poloboacelor cu vin. Las‑o pacatelor, Farcasene! Ci zi mai degraba ce pricina amarnica te‑a gonit spre casele jupanesei Irina? Stiu cat te infricoseaza limba dumneaei si ti‑ai adunat tot curajul in pumni spre a o intampina. Care‑i oful?

— Asa‑i, suspina bucaliul. Tot inima mea. saraca, cea blajina oaie, care nu s‑a indurat a lasa de izbeliste tovaras de pruncie. Logofete, trebuie sa‑l stalpim pe Gheorghita al Filipescului, peste care a navalit mare necaz.

Chipul lui Radu Andronic se impacli dintr‑o data. Rasul se alunga din ochii scanteietori, gura de ibovnica parsiva ramase crestatura rea pe obra­zul oaches.

— Am aflat azi, la varsatul diminetii, urma Farcasan, ca vornicul Cer­chez a fagaduit‑o pe fiica‑sa cneazului sarbesc.

— Cerchez dimpreuna cu Voda, rosti uscat Andronic.

Ionita care, ca si tata‑sau si ca toti Farcasenii, cat ai fi scormonit in neam, nu‑si trudea capatana cu imparatiile, iar avutia multa il tinuse de­parte de Curtea domneasca, netanjind dupa dregatorii, salta din umeri cu nepasare:

— Tot acolo. Trebusoara noastra este a feri de napasta sufletele ce a­marnic se mai indragesc.

Privirea logofatului scapara:

— Nu fi netot, Ionita! Insotirea aceasta o porunceste Voda, tinand sea­ma de politichia Valahiei si a Evropei.

— Imi pasa de politichia Evropei ca de ploaia de alaltaieri! Oare intr‑a­tat ti‑ai inasprit cugetul, logofete, de nu mai iei in seama lacrima de prie­ten vechi?!

Radu Andronic rasufla cu manie.

Ionita nu era prostanau cu dinadinsul, ci doar deprins a‑si implini toate poftele. Nici o randuiala nu‑i asuprea zilele si socotea ca oricarui tar­govat slobod i se cuvenea aceeasi vietisoara.

— Ionita, ia aminte la ce‑ti spun! Aceasta insotire se va implini. O vrea Voda!

— Iar eu, boier Ionita Farcasan, iti zic ca nu se va implini! Nu vreau eu!

Rostise cuvintele cu atata fala, ca logofatul incepu a rade:

— Du‑te, bre, la popa sa‑ti citeasca! Intelege ca pricina‑i de seama si nu harjoana. Gandesti ca, punandu‑te de‑a curmezisul lui Voda, nu chemi strasnica osanda? Ti‑a ingaduit si iertat nastrusniciile de flacau necopt la minte, dar acum te yari in paienjenis diplomaticesc, iar scurtati de capata­na s‑au vazut destui si pentru fapte mai marunte. Stiu cam incotro bati si de aceea iti hatan luarea aminte!

— Incotro?

— Chibzuiesti sa‑l ajuti pe Gheorghita sa fure fata, sa‑i ascunzi la vre­una din mosiile tale din Oltenia, sa tocmesti popa zalud pentru nunta grab­nica si s‑asteptati rabdurii a trece mania lui Voda. Apoi, iti urmez gan­dul, incarcati cu daruri aveti sa ingenuncheati la incaltarile Brancoveanu­lui care, imbunat de vreme si tineretea razvratitilor, va va darui iertaciune si binecuvantare. Si, pe urma, da‑i chef de nouazeci si noua de zile, sa in­fricosezi tot targul si unde, bun inteles, staroste vei fi! Proasta socoata, Far­casane! Voda‑i blajin, dar necrutator, punand pricinile domniei mai pre­sus decat viata coconilor sai.

— Cerceteaza domnia ta dupa alta dezlegare. Esti mester in iscuseli, iar de diavoliile savarsite in slujba lui Voda basneste o Valahie. De aceea ma si aflu aici si n‑am batut alte carari.

Radu Andronic ofta:

— Zadarnic, Ionita. Mi se frange inima pentru bietul Gheorghita, dar nu‑l pot ajuta. Nimeni nu‑l poate ajuta.

— Ii cea dintaia oara, cerca Farcasan a‑l starni, cand marturisesti ca te afli neputincios. De cand te stiu, te falesti ca nu s‑a iscat faptura de la Dumnezeu ori imprejurare care sa‑ti stea dimpotriva. Ca orice ti‑e cu pu­tinta.

— Nu sa rastorn lumea si nici s‑o indrept cu umarul. Fara rod ma za­darasti, Farcasene! Asculta‑mi povata si rugamintea de prieten: vezi‑ti de cararile tale si nu te impiedica intre ciobotele domnilor. De osanda mani­oasa a Brancoveanului n‑a scapat nici un vrajmas. Ada‑ti aminte de aga Balaceanul, rapus in streang ca lotri cei nemernici si cu avutia intreaga intrata in visteria tarii, de Stroe Bucsanul, descapatanat, de Gherasim si de atatia altii. Iar acestia erau dregatori puternici, prieteni cu principii Evropei, si nu boier grascean, imparat in tunelele1 Bucurestilor.

Ionita se ridica anevoie din moliciunea sofalei si isi indreapta braul de casmir.

— Multumesc de povata, logofete. De‑acum ma urnesc, caci mai am multe de implinit si robotit pana s‑o spanzura ziua de steaua ciobanului.

— Grijeste, Ionita, la ce robotesti. Tare mi‑e ca te caznesti a‑ti ridica singur spanzuratoarea.

Farcasan stupi peste umar, spre a alunga cobea si urca acum in rad­van. Stia ce are de facut.

Logofatul, la fereastra, il urma cu privirea, pana pieri la coltul ulitei.

'Gamanul pune la cale neghiobie fara seaman!'

CAPITOLUL IV

Odata cu inserarea, vipia ce asuprise targul parea sa fi ostenit. La fe­restile palatului, Voda Brancoveanu privea forfota domolita a ulitei. Negu­ta­torii, cu roabele si carutele golite de marfa, cupetii mai putin cuprinsi, ce‑si purtau avutia pe tarabe spanzurate de grumaji, isi tarau umbrele spre casa, pravaliasii ferecau usile dughenelor cu lacate grele. Din cand in cand, ulita era retezata de radvanele boierilor tineri, porniti in petrecere spre carciumile de la marginile Bucurestilor. Aici se simteau in fereala de privirile nedorite ale strajilor, ori de cele cartitoare ale targovetilor cu tea­ma de Dumnezeu. Incingeau zaiafeturi cumplite, capetenii fiindu‑le ace­iasi: Ionita Farcasan, clucerul Negoiescu, boier Mihu Dobrota. altul bun de spanzurat, ba, de la o vreme, spre nemultumirea lui Voda, chiar si ginerele mariei sale, Iordache Cretulescu. Avutia dobandita de hangii, de pe urma chefliilor, o citeai pe conacele ce si le ridicasera chiar in inima targului, o desluseai in straiele si giuvaerurile muierilor dumnealor. Nu mica fusese deunazi uluiala, dar si mania Doamnei, cand pe Ulita Mare o intampinase in radvan adus de la Viana, cu nimic mai prejos decat al mariei sale, jupa­neasa Safta a lui Dridea, tarabagiul din mahalaua Scaunelor.

Chefurilor le dadeau vlaga poloboacele cu vin vartos de la Dragasani, Prundu, Peris sau cele aduse din Moldova, dar si muzicile aflate la porun­ceala boierilor. La mare pret se afla Vasile Paun, dascal la Biserica Vergu­lui, Stan cel mare si Stan cel mic, cantareti la sfantul lacas din mahalaua Popescului. Erau frati, dar nu pareau zamisliti de acelasi pantece. Cel din­tai se iscase cat muntele, celalalt firav si fara vana, umbla in picioare pe sub pat. Doar glasurile, viers de arhangheli, ii ingemanau.

Muselina care perdeluia ferestrele tresari, vestind ca cineva patrunse­se in camara. Iar dupa fosnetul de tesatura aspra si vreme, ornicul palatului cu o singura limba vestea sapte ceasuri, Voda cunoscu inainte de se rasuci ca unchiu‑sau, stolnicul Cantacuzino, a venit a da rost, ca in fie­ce seara, despre treburile domniei. Iarna ori vara, Cantacuzinul invest­man­ta acelas strai de postav de Flandra. Indura la fel gerul ca si arsita, fa­ra cazna. Voda trudea insa in zilele fierbinti si in fiecare vara, cand soarele prindea a rasturna jaratec peste Bucuresti, lua drumul Mogosoaiei ori mai departe, spre Horezu. Doar rosturi prea insemnate, cum se intamplau a­cum, il puteau tintui in cetatea de scaun. Aceasta o stia o lume, pricina pentru care, spre a nu ascuti luarea aminte a vrajmasilor, nascocise zvon ca Doamna Marica, fiind zacasa, doftorul grec nu‑i ingaduia a se urni la drum.

Voda il cerceta din ochi, hatanand vanturarul din pene de strut:

— Ce vesti ne aduci, stolnice?

Cantacuzinul iesi din umbra ungherului. Pe chipul alb, cautatura taciunoasa prindea sclipire draceasca. Voda isi pretuia unchiul, unul din cei mai iscusiti dregatori ai vremii sale, vestit la toate cancelariile evro­pe­nesti, dar, in adancul cugetului si fara a o marturisi nici macar Doamnei, il temea.

'Cata vreme vrerile ni se alatura spre acelasi tel, ii fac deplina incre­dintare. Vai, insa, de ziua cand ele vor fi potrivnice! Nu cunoaste indurare si rapune cu nemila pe oricine i se pune de‑a curmezisul, de‑ar fi si fecio­ru‑sau.'

Stolnicul era dintre acele fapturi pentru care puterea e crez si inver­su­nat tel in viata, si patima nedomolita. Acestia se afla sub stapanirea Sa­tanei, nepasatori la mania oamenilor, dupa ce n‑au sovait a o batjocori pe‑a lui Dumnezeu.

— Cei dintai oaspeti, rosti Cantacuzinul, au dat binete Bucurestilor.

— Cine?

— Alecu Sutu, trimisul Moldovei, gazduind in conacul banului Du­descu.

Dupa deprinderea domniei sale, atunci cand chibzuia, Brancoveanul isi duse mana la gura, de parca ar fi vrut sa‑si muste unghiile.

— Alecu Sutu. Alegerea lui Voda Antioh e cu judecata. Sutestii s‑au dovedit totdeauna prieteni buni ai grecilor, se vor intelege si aici.

— Asa e, maria ta. Dealtfel, feciorii parcalabului Alecu se afla la Ate­na, unde dobandesc invatatura de soi la scoala dascalului Alevizakis. Si inca o dovada de prietesug trainic si necurmat a fost dorinta solului grec, Palamas, de‑a fi gazduit dimpreuna cu Sutu.

— Deci, tot in casele Dudestilor. Oare‑i intelept?

Stolnicul isi smuci usurel gatul:

— Nu, si tocmai de aceea ne‑am caznit a‑l face sa se razgandeasca, primind gazduire la clucerul Dobrota.

— E bine, facu Brancoveanu. Au mai sosit si altii?

— Generalul Kirillof, capetenia ostilor calare ale tarului Petru. Acesta nu si‑a lepadat bine colbul de pe ciubote, si‑a cerut gazda la conac cu sta­pana chipesa. Nepasator la primejdie, ca se cheama razboi ori urzeala de iscoada, pumnal ori bautura vrajmasa, teama cumplita ii e de plictis, cu zile lipsite de desfatare.

Sprancenele lui Voda se incretira:

— Alt slujbas mai de soi nu se afla la curtea lui Petru?

Stolnicul se inclina:

— Stiut este, Doamne, ca virtutea nu inseamna totdeauna vitejie, du­pa cum desfranarea, bautura ori muieri, nu infrang bratul vanjos, cinstea si credinta. Pilda se afla chiar la curtile mariei tale. Nici logofatul Radu An­dronic nu are cuget de mucenic. Kirillof e ostean neinfricat si iscusit, bu­cu­randu‑se intr‑atata de pretuirea lui Petru, incat acesta i‑a incredintat o­carmuirea armiilor imperiale, dupa canoanele bine dibacite in Evropa, un­de tarul s‑a fost calatorit vreme de un an.

Brancoveanu rase:

— Petru tinteste, fara a osteni, la Marile Baltice, ajunse 'lac suedez'. Anevoie insa il va infrange pe Carol al XII‑lea, carele, atat de tanar, s‑a dovedit un viteaz dintre cei mai alesi. Nu uita, stolnice, ca, la optsprezece ani doar, ii infrangea pe danezi, la Copenhaga, si pe tar la Narva

— Adevarat, Doamne, dar caile viitoriei, ca si ale Ziditorului sunt ne­patrunse si neumblate. Inca nu s‑a fost vazut ultima biruinta si nici ultima infrangere. Vesnic e doar cerul.

Brancoveanu isi inchise vanturarul.

— Da, da, ingaima pe ganduri. Asa e. Unde a tras, deci, generalul?

— La casele vornicesei Ileana Dumsa, socotita cea mai chipesa boieroaica din Bucuresti, avand si barbat legat la ochi cu camasa nevestei.

Voda incepu sa rada:

— Buna alegere, mai cu seama ca jupaneasa Ileana nu‑i muiere na­tanga.

— Povata porneste de la logofatul Andronic.

— Pentru care, urma Brancoveanu zambind, nici o catrinta nu are taine. Iata, stolnice, ca la tel bun si pacatele pot fi de folos. Dar, ca veni vorba, ce vesti ne poarta logofatul?

— A naimit ocrotitori la Dunare, pentru ca, odata intrate in Valahia, capeteniile sa se afle in buna paza. Bun inteles, oamenii vor veghea de de­parte si in mare taina, daracind toate fapturile ce vor da tarcoale dregato­rilor streini. Grija mare poarta cneazului sarbesc, acela fiind, dupa tar, cel mai puternic dintre urzitori si din vita de razvratiti, niciodata pe de‑a intre­gul domoliti.

— Logofatul Andronic se inseala arareori, avand insusire de pret pen­tru slujitor de taina: adulmeca de la mai multe poste primejdia si stie sa desluseasca talc in orice maruntis. Chibzuiam ca sarbul ii cel mai ferit de primejdiile turcului, infatisandu‑se Valahiei si noua cu gand de nunta.

— Andronic socoate ca, daca ceilalti urzitori vor fi recunoscuti ori a ra­suflat vorba despre sfatul de la Bucuresti, Stambulul nu se va mai lasa imbrobodit si va pricepe ca sarbu‑i poate cel dintai varat pan‑la subsuoara in urzeala.

— Mde. Judecata‑i socotita si, la o adica, paza intreita n‑a adus nicio­data stricaciune.

O adiere aromata patrunse in camara dimpreuna cu sulita intarziata de soare apune. Masutele si scaunele francesti prinsera a luci aur si rasi­na, un bujor al covorului persian se aprinse ca o flacara. Icoanele din col­tar zambeau bland, iar lui Voda i se parea ca aude inimile prea sfintilor opintind in spatele platoselor de argint.

— Teama cea mai mare a lui Andronic este insa alta, maria ta.

— Anume?

— Sunt trei dregatori streini bulgarul arvanitul si trimisul lui Rabutin de Bussy al caror chip nu‑l cunoaste nimeni. Acestia ar putea fi rapusi in drum spre Valahia, iscoadele otomane inlocuindu‑i si aratandu‑ne noua cartile de imputernicire jefuite; iaca hainie, spune logofatul pe drept cu­vant, de cumplita primejdie pentru intreg soborul si care nu poate fi dove­dita si nici inconjurata. Ticalosul ce se va strecura necitit si nebanuit, va depune turcului pe tipsie capetele urzitorilor dar, mai dintai si dintai, tru­pul Valahiei.

Brancoveanu isi rasuci chipul innegurat:

— Dintre acesti trei care a pasit pana acum pragul Valahiei?

— Nici unul, maria ta. Si tocmai aceasta zabava ne sporeste grijile.

Conacul lui boier Dumitru Cerchez se afla pe Calea Mehedintilor, chiar la poalele Manastirii Mihai Voda. De la ferestrele caselor se zareau, printre stejarii si castanii gradinii, turnurile sfantului lacas. Daca o luai pe poteca prunduita cu pietricica alba de Arges si‑ti saltai ochii peste gardul alcatuit din sulite inalte de fier, te intampina priveliste calica: calugari ce forfoteau cu trebuinta ori fara, bolborosind intruna, fie aducand neconte­nita inchinaciune Domnului, fie sfadindu‑se cu Satana, carute varfuite de marfuri, catarand ulita prafuita si targovetii ce misunau in jurul morii.

Conacul lui Cerchez era singura asezare boiereasca din mahala, fetele luminate ridicandu‑si case in inima targului, ca de pilda pe Ulita mare1, pe Podul Mogosoaiei , in mahalaua Coltei, Izvor, Sfantu Gheorghe ori Podul Beilicului .

Vornicul Dumitru Cerchez se afla insa de firea dumnealui om ciufut, aspru si ascuns si, dupa cum spunea soacra‑sa, jupaneasa Aspasia Bol­dur, 'pus mereu de‑a curmezisul'.

De fapt si o zicea raspicat isi temea strasnic muierea si avutul, isi pa­zea aprig acel 'fac ce poftesc in ograda mea!'

Muierea, chibzuia dumnealui, cand osteneste a sta cu mainile in poa­le, incepe a cerceta peste zaplaz. Si nu o data, din privire strecurata prin­tre perdele in ulita, la acelasi ceas, catre acelasi crai calare ori in radvan, s‑au iscat romanturi ticaloase de au stricat case si intinat nume alese.

Tot asemenea, lui boier Dumitru nu‑i placeau megiesii: la tot ceasul ti se impiedica nod in gat, fie ca‑ti bat la usa milogind un oarece, fie ca te pra­da, fie ca le pizmuiesc si tes para la cei mari, iar, din urzeala de zavist­nic, putini se pot fali ca s‑au izbavit nevatamati. In casele Cerchez, vrerile boierului erau porunca neclintita, nu cartea nici soarele. Singura ce cuteza a i se pune impotriva, ori zeflemisindu‑l, ori rostindu‑si fara teama gandul, era jupaneasa Aspasia Boldur. Aceasta, muiere mintoasa si ghidusa cand dadea cep comediilor dumneaei, se prapadeau de ras si icoanele ii repezea ginerelui privire de pe Ceahlau. Se stia de neam cu mult mai ales, vara de‑al doilea cu Marica Doamna, avuta, har Domnului (barbatu‑sau, rapo­sa­tul Iordachel Boldur, se afla dimpreuna cu Farcasenii printre cei mai pri­copsiti boieri din Valahia, stapan a zece mii de falcii numai pamant ro­ditor), sloboda ca ciorcarlia, zdravana si indragita de un targ.

Nu tot astfel fusese alcatuita si fiica‑sa, jupaneasa Caterina. In sapte­sprezece ani de insotire, nu rostise macar odata cuvant de impotrivire di­na­intea barbatului si, stiut era in targ, ca, in afara de Curtea domneasca, unde Doamna Marica o chema cand si cand, piciorul Caterinei Cerchez nu pasea decat in biserica. Cu Smaragda, boier Dumitru se arata la fel de as­pru, ingaduindu‑i doar tovarasia domnitelor.

'Cu natang ginere m‑ai procopsit, Doamne, cugeta nu o data cucoana Aspasia. Prostanaul crede ca Smaragda ii bleaga, fiica ma‑sii. Ori fata ii seamana Caterinei cat balabanul clostii'

Isi duse palmele la gura, stapanindu‑si cascat de plictis. Inserarea ba­tea cu degete de levantica la feresti, si cucoana Aspasia isi zise ca avea vre­me sa treaca si pe la soareaua Ilenei Dumsa. Tocmai gandea sa‑si ia ramas bun de la fiica‑sa, cand boier Dumitru intra in odaie, dand usa de perete cu zgomot, dupa obicei. Si, tot dupa obicei, Ca‑terina tresari si cerceta cu spaima, incercand sa ghiceasca in ce ape se scalda. Barbatul ii era grija de fiece clipa, dovedindu‑se necrutator la manie si mereu fara zambet, chiar in zile insorite.

Boier Dumitru dadu soacra‑sii cuvenitele binete, apoi rosti cu glas gros, deprins a nu intampina impotrivire:

— Caterina, sa grijesti de dereticat mare. mai avan decat primenitul de Sfintii Pasti. Am trimis porunca la Caldareni sa ne indrepte negresit trei porci si zece godacei, miei, un pui de urs si un paunas, oratanii din cele­lalte avand in ograda.

Cucoana Aspasia il privi cu zeflemeala:

— La ce gramadesti atata carnaraie, ginere, in motul verii? Ori ti se is­ca acum, cand iti iesi pielea prin par, dorul de petrecere? In saptesprezece ani, de cand facusi casa cu Caterina, n‑ai intins un singur zaiafet, iar a­cum deslusesc ca te mana gandul sa poftesti, spre ospatare, tot targul.

Barbia indaratnica a vornicului tasni sulita dinainte. Glasui cu para­pon:

— Zaiafeturile, cinstita mama, le las pe seama celor vantura vreme si a muierilor a caror zi se calatoreste intre oglinda, cleveteala si sindrofii.

— Cum as fi eu de pilda, rase jupaneasa. Mai adaugesc, cum am fost toata viata si tot asa voi sfarsi, caci, har Domnului, binisorel mi‑a mers si nu vad de ce n‑as urma astfel.

Fiica‑sa ii indrepta privire plina de ruga, sa nu‑l starneasca.

— De cum iti randuiesti dumneatale viata, grai boierul, rost nu‑mi dai mie si nu ma apasa nici grija. Se rasuci spre nevasta: Caterina! Scoate din lada argintaria de la Brasov si porunceste chelaresei s‑o frece cu osardie.

— Mai, mai, mai! se minuna cucoana Aspasia. Dupa cum se arata, astepti oaspeti de soi!

— De soi, apasa cu tafna boierul, cum nu se intampla in orice zi si in orice casa!

— Te pomeni ca‑ti cinsteste batatura insusi Leopold al nemtilor.

Boier Dumitru rase scurt, din gat. Rasul omului nedeprins cu veselia.

— Ai cam nimerit‑o, caci tot crai, cu vrerea cerului, asteptam.

Cucoana Aspasia ii zvarli privire scrutatoare. Gineri‑sau nu umbla cu vorbe de saga.

— Afla, cinstita mama, ca insusi cneazul Alexandru al sarbilor ne va fi oaspete ales.

— Da' ce‑l pali? o scapa batrana.

Boierul o fulgera cu cautatura taciunoasa:

— Dovedind pretuire multa neamului Cerchez, cneazul ne‑o cere pe fi­ica noastra, Smaragda, de sotie.

Se uita multamit la soacra‑sa, gandind ca vestea a zdrobit‑o. Cucoana Aspasia isi inghiti uluiala: 'zeama dulce de la mine din pumni n‑ai sa sorbi dumneata, ginere.'

— Crai ce‑i drept, dar mai de mana stanga. Gandeam la principi itali­eni ori nemti. Oricum, sarbul nu‑i prost, indrepta sageata batrana. Nu‑i procopseala de nimic sa te insotesti apasa cu vlastar din neamul Branco­venilor, stiindu‑se ca Smaragda ii nepoata a Maricai Doamna, carele la ran­du‑i e fiica de domn.

Boierul se manie:

— Rau imi pare ca ma silesti a ti‑o spune, dar dumneata, mama, nu cunosti mai nimic din vremile de odinioara si de fala semintiei Cerchez.

— Ca eu m‑am fost nascut la ultima ploaie, rase batrana cu chef. Dar poate ca, natanga cum ma prepuiesti, n‑am stiinta despre slava Cerche­zilor si poate mi‑oi deslusi‑o domnia ta, ginere!

— Cand mi‑or seca grijile, oi face‑o si pe‑aceasta.

— Mai deunazi, cuteza jupaneasa Caterina, pentru a le abate ganduri­le de sfada si dihonie, ziceai ca sarbu‑i asteptat in miezul lui Cuptor. Eu tocmai grijeam s‑o urnesc pe Smaragda spre Rachita, dupa cum ai porun­cit.

— Nu mai e vreme de Rachita. Cneazul soseste intr‑una din aceste trei zile.

Cucoana Aspasia se rasti la fiica‑sa:

— Mie de ce nu mi‑ai zis nimic despre nunta cu veneticul?

Intre mama si barbat, jupanesei ii tremura osanza:

— Dumneatale vii la noi doar o data, de doua ori in luna, de parca n‑am trait pe aceeasi palma de loc. Vestea‑i de curand si n‑am avut cand a ti‑o stirici.

— Vin arar, pufni cucoana Aspasia, caci rarut ii e drag ginerului meu sa ma vada, iar eu, dreptu‑i, nu tanjesc nici dupa domnia sa, nici dupa casa mai mohorata decat cele sihastrii. In batatura voastra rasu‑i osandit, zici ca‑i bordei de veci. Toate acestea sa nu va fie cu suparare!

Boier Dumitru ranji:

— Vorba raspicata nu ma intarata, ci doar cea mieroasa si vicleana. Deci, tot nemestesugit ti‑oi spune, jupaneasa Aspasie si cinstita mama, ca eu am oprit‑o pe Caterina a‑ti vorovi despre insotirea cu craiul sarbilor.

Sprancenele batranei saltara trufase, buzele i se incretira:

— Si pentru care anume pricina, ginere?

— Prea multe urechi la o singura taina fac o trambita, caci gura zice, vantul duce!

— Adica ti‑era teama sa nu clevetesc in targ norocul nepoata‑mii?

— Mi‑era, rosti boier Cerchez prea bucuros de mania care‑o citea pe chipul batranei, caci cu limba tare harnica te‑a daruit Dumnezeu.

— Nici simtirea nu mi‑e trandava, ginere. Alta ti‑era teama! Ca m‑oi pune de‑a curmezisul unei insotiri nelegiuite, caci cumplita fapta puneti la cale, urgisind doua inimi tinere. Cu Gheorghita al Filipescului cum o dre­geti? Ii anul de cand mai cu vorba ocolita, mai pe muteste, l‑ati ingaduit a‑i da tarcoale Smaragdei

Boierul salta din umeri a nepasare.

— Gheorghita al Filipescului? La o fata mare si un magar zbiara la u­sa!

— Da' stiu ca ai dobandit intelepciune de la o vreme incoace! In iata­cul Caterinei, pesemne, de sta acuma poloboc de osanza, cu minte si cuget de oaie, asteptandu‑ti doar porunca.

— Si ce‑ai pofti sa faca, mama soacra?

— Sa se lepede de bezmeticeala si minte‑necata in sau si sa bata raz­boi pentru fiica‑sa! La o nevoie, striga batrana, sa puna mana pe par ori pe jungher, dar sa n‑o vanda veneticului! Orice insotire fara drag ii blestem, dar nunta silnica si haina, cand inima ti‑ai fost daruit‑o altcuiva, ii iad, ii mormant! Tine minte, Caterina, urma dezlantuita cucoana Aspasia, Sma­ragda ti‑e singurul prunc, iar tu ii sapi singura gropnita de teama ca bar­ba­tu‑tau nu ti‑o mai cerceta iatacul.

Fiica‑sa, zapacita de sfada, plangea, iar de pe obrajii umflati lacrimile se rostogoleau boabe in poalele de atlas, fara a lasa dare.

— Cum o vrea Domnul, suspina, caci soarta nu si‑o scrie omul sin­gur.

— Ba si‑o scrie! urla batrana. V‑a ametit sarbul cu fumuri craiesti, dar se rasuci spre Cerchez tine minte si tu, ginere, de te arati mai mintos ca un calindar popesc, ca intr‑un an de zile te sui la deal si intr‑o clipa ai coborat la vale!

Cucoana Aspasia isi indreapta valul de muselina tintuit cu gamalii de margaritare in conciul sur:

— Porunciti sa‑mi traga radvanul! Mie una, logofeteasa Aspasia Bol­dur, in aceste case nu‑mi veti mai zari nici umbra. Pot ierta multe, nu si ticalosia si ucigania! Iar voi aceasta faptuiti! Rapuneti doi prunci cu jun­gher infipt pan‑la plasele. Amin! Si faca‑se ca spaimele sa nu mi se impli­neasca!

Boier Cerchez, temand dezbinare pe viata batrana avea bogatie intin­sa, de nu‑i mai stia capetele, si era in stare, sfadindu‑se cu fiica‑sa, sa chi­verniseasca cu munti de aur vreo manastire ori te miri ce miloaga cu limba dulce incerca s‑o domoleasca:

— Rau imi pare ca te‑ai maniat, cinstita mama. Din pricina sangelui navalnic, fiecare am slobozit si vorbe proaste. La o urma, intre neamuri se mai ingaduie!

Batrana o luase spre usa, dar vorbele lui o tintuira cateva clipe.

— Neamuri! rase cu dispret. Eu cu domnia ta nu ma socotesc neam si tocmai de aceea mi‑e venin pe gatita. Si pentru ca‑ti plac pildele, ti‑oi mai zice una, spre tinere de minte: nu ti‑e cand te izbeste un armasar, ci cand te tranteste un magar!

In urma‑i, jupaneasa Caterina lipi zidul, facandu‑se mititica si tru­dind sa‑si inabuse suspinele. Simtea groaza si durerea stapanindu‑i faptu­ra de la tample pana la degetele picioarelor incarligate de frica.

Boier Dumitru facu cativa pasi prin camara, apoi se opri in dreptul icoanelor, fara a le privi. Intr‑un tarziu, salta din umeri si grai ca pentru el:

— Vrajmasului care se duce, fa‑i pod.

In adancul cugetului insa linistea nu se lasa arcanita.

Ciudata faptura acest Duro, slujitorul ce‑l insotea pe cneazul Ale­xan­dru in drumul sau spre Valahia! La vederea lui, barbati in toata firea, cu inima si brat vartos, isi prapadeau cumpatul, muieri cu pantece binecu­vantat isi lepadasera pruncul inainte de vreme si toti. deopotriva, ciubota calica ori nobil, crud ori varstnic, natang sau intelept, adulmecau in preaj­ma‑i miroazna de pucioasa. De buna seama, aratarea se afla naprasnica fiinta din ostile cele temute ale diavolului.

Si, cu drept cuvant, cumplita‑i era infatisarea. Rasarit cat un baietan de zece‑doisprezece ani, parea a fi fost alcatuit de cer ori de Iad? din doua fapturi deosebite. Trupul de urias, din istoriile cele vechi ale Esopiei, pana la mijloc se rezema pe picioare firave, de tot strambe si, vazandu‑i pasul fara vlaga, ba chiar clatinat, oamenii il credeau schilod. Acestea, cercetat din fata. De‑l rasuceai, duceai palma la gura, nabusind alt tipat de spai­ma. Caci, intre spetele de faurar, rasarea gheb pornit chiar din nodul cefei. Nici capatana, biata, nu fusese mai pricopsita de ursitoarele haine, grama­dite pesemne in sobor la capataiul maicii ce‑l zamislise. Mare cat un dov­leac la suspinul verii, se balabanea pe grumaji plapanzi. Smocuri de par rosietic ii semanau ici‑colo teasta plesuva, iar din perciunii care nu izbu­teau sa le ascunda, urechile cresteau vorba franceasca conopida. Ochii, cer napadit de ceata, abia se desluseau si, sub nasul mititel, gura fara bu­ze lasa sa se vada dintii puternici si albi, de fiara.

Mirare si tulburare mai starnea dihania cand cuvanta: glasul de fe­cioara, viers de ciocarlie in bucuria verii, varfuia spaima crestinilor, care se asteptau la grohait de dobitoc ori capcaun.

Alt maruntis ciudat era acela ca din orice parte l‑ai fi cercetat pe Du­ro, nu‑i puteai citi varsta. Atata aveau stiinta curtenii si slujitorii palatului din Belgrad si anume ca Goliatul fara picioare se afla de douazeci de ani in slujba cneazului Alexandru, pe atunci copilandru ce opintea spre zece pri­maveri. Credinta pentru stapana‑sau era fara seaman si il insotea pretu­tindeni; in preumblari ori intampinari de primejdie, in batalii si petreceri, o vreme in Voitina, mahala cu rea faima, care se falea cu mai multe junghere decat fire de iarba, si unde Alexandru isi cerceta mandra, o tiganca cu toa­te ispitele lui Sarsaila jucandu‑i in ochi si sub catrinta.

Saracindu‑l la chip, ursitoarele insa il inzestrasera din belsug: avea voinicie cat patru vlajgani de iarmaroc, care zdrobesc ditai drugul de fier, lovind o singura data cu muchia palmei, se misca pe picioarele sarmane mai ager ca veverita, privirea ii era patrunzatoare, vedea si cu ceafa, avea mana prea dibace; unde deprinsese mestesugul uciganiei cu atata maies­trie, poate tot duca‑se pe pustii s‑o fi stiut! Cu aceeasi indemanare manuia hangerul si arbaleta, ghioaga si flinta, halebarda si spanga, palosul si bal­ta­gul.

Si tot de nepretuit se dovedise, in zile de primejdie, darul lui Duro de a ghici hramul omului dintr‑o singura cautatura a ochilor albastri. Fara gres ti‑l deslusea pe hain, citea iscoada ticaloasa, gandul viclean, vrajma­sul cu chip de arhanghel.

Iata pricini din belsug pentru care cneazul Alexandru se voise insotit de Duro la drum. Ducele Mihail se impotrivise:

— Duro ii slujitor nepretuit, vere, dar il stiu toti, prietini si dusmani, fiind prea lesne de recunoscut, chiar fara sa‑l fi vazut vreodata. Si‑i astfel zamislit, de nu‑l poti maslui cu o barba, sticle nemtesti la ochi sau alte si­retlicuri de iscoada. Si‑atunci geaba pui strai de negutator. Vrajmasii te vor cunoaste dupa sluga: acesta‑i Duro, de buna seama celalalt ii cneazul.

— Asa‑i, Mihail, dar de Duro nu ma despart nici de mi‑ar cere‑o Dum­nezeu Tatal. El mi‑e talisman si‑n ziua in care soarta cea rea l‑ar rapune, sa stii ca si mie mi‑a sunat ceasul.

Ca multi dintre craii vremii, principi si imparati, cneji si mari capete­nii, Alexandru se afla rob semnelor, credea in vrajitorie si descantec, in ma­gie si astrologie. Si tot ca si Ludovic al Franciei, ori dogele Milanului, tarul Petru sau maria sa Brancoveanu isi bucsise curtea de solomonari naimiti cu simbrii sa cumperi un targ, spre a‑i deslusi in nouri si stele, din adierea vantului ori sarutul de floare, in sange de dobitoace calde ori cu rasuflet inghetat, poruncile sortii, vopseaua zilei de maine, viitoria. Haz mare facea de acestia Antioh Voda Cantemir al Moldovei.

'— Nu pot pricepe, graia maria sa catre frate‑sau, Dimitrie Cantemir, vestit in intreaga Evropa, cum Brancoveanu, ca sa nu mai zic de stolnicul Cantacuzino, barbati de seama, scoliti, cu capul vuind de invatatura, pot face neclintita incredintare unor boscari mehenghi. Si, la urma urmei, o­mul, de are ori nu noroc, o afla si singur, fara a i‑o mai citi hotomanii in stele!

'— Noroc! Deci, intr‑un fel si domnia ta crede intr‑un oarece, pe care stiinta nu‑l recunoaste, rasese usurel Dimitrie. Noroc, destin. Cam aceeasi familie'.

'— Ba, cu iertare fie‑mi! Cred in Domnul Cristos, in cerul care ne im­parateste vietile si ne hotaraste soarta. Dar ca porunca Lor s‑ar lasa cetita de o liota de cotcari nelauti. Inainte de vremea randuita, ca acestia ar pu­tea trage de limba viitoria si deci a stramba cele hotarate de Ziditor, daca nu mi‑s pe plac, iaca, acestora doar un netot le mai poate face incredinta­re.'

Ducele Mihail o tinea insa pe‑a dumnealui:

— De vreme ce nu te vei putea strecura in taina, nu pricep de ce strambi ighemoniconul. Cuvenit este pentru un principe, mai cu seama cand pleaca sa‑si ia mireasa, sa fie insotit de escorta numeroasa si de soi. Neamurile fetei vor ceti in stralucirea saraca dispretul mariei tale.

— Stiu, Mihail, dar voi deslusi ca pricina se afla in doliul dupa cnea­zul Bogdan al Bosniei, unchiul nostru mare.

— Patriarhul Gherasim ti‑a dat dezlegare pentru nunta.

— Iar adevarat, dar nu si stelele. Francisco, magul florentin, a descal­cit, pandind cerul vreme de noua nopti, ca nu mi‑e ingaduita, pana la cu­les de vii, decat insotire de targovat oarecare. Nu serbari si veselie pentru tot norodul, nu oaspeti‑capete incoronate, nu focuri si benchetuiala. Chiar si Brancoveanului i‑am cerut sa nu fiu intampinat cu alai. ci doar de sluji­tor de mare credinta.

— Asteapta brumarelul.

— Mi‑e peste putinta, Mihajl. Mi‑e draga Smaragda si, de un an, nu‑i clipa sa nu ma gandesc la ea. Si socot ca si acesta‑i semn ceresc: Smarag­da se afla la Bucuresti, si tot acolo se tine soborul carmuitorilor din Bal­cani, pus la cale de Cancelaria Neagra. Binecuvantate fie amandoua!

Vrajmasul, intr‑adevar, nu dormea si, de doua ori, pana a pasi pe pa­mantul Valahiei, putin lipsise ca maria sa, cneazul, sa nu bea cupa mortii.

Dintai, se intamplase la Lujnya, un sat de pescari aflat pe malul Du­narii. Intrand in biserica, spre a se ruga Sfantului Neculai, ocrotitorul cres­tinilor ce se urnesc la drumetii pe firul apei, o barna grea se desprinse­se din bagdadie, prabusindu‑se in altar. Cneazul, carele aprindea lumana­re, fu vatamat doar la mana. Clipita norocoasa i‑o datora lui Duro. Acesta, auzind zgomot ciudat, il trasese iute si cu nadejde, smulgandu‑l mortii.

Zadarnic daracisera apoi podul si clopotnita, intreaga biserica. Hainul pierise ca umbra, urma lasand doar glodul ciubotelor si rana adanca in lemnul bagdadiei, acolo unde mana vrajmasa descopciase barna.

Neavand vreme de zabovit, cneazul lasa ticalosul neprins, lepada bise­ricii spre multamire o punga de galbeni, se inchina de drum lin si urca dim­preuna cu Duro pe corabie.

Primejdia isi arata inca o data coltii in crucea noptii, cand, rapus de caldura, Alexandru se preumbla pe punte. Un hanger zvarlit din spate spin­teca bezna si trecu vajaind pe langa urechea cneazului, infigandu‑se in timona. Si iarasi ticalosul ramase nedibacit, caci Duro, temand o a doua incercare de rapunere pe vas, nu se zorise a alerga in urma pasilor ce pie­reau pisiceste, la capatul puntii.

Sfatuind mai apoi cu cneazul, de un lucru se arata incredintat: ticalo­sul fie era venetic, fie isi dobandise invatatura de ucigas pe meleaguri stre­ine.

— O dovedesc hangerul persienesc cu limba in mai multe muchii si tinta. Dusmanul socotise sa‑ti strapunga ceafa si nu spinarea. Asemenea omorare savarsesc doar lotrii din Florintia. Mestesugul cere ani de strada­nie, ochi bun si mana iscusita.

Cneazul Alexandru si slujitorul domniei sale dadura intr‑aceeasi clipa binete si soarelui, si meleagului valah. Zorile, smulgand valurile noptii, le deslusira malul napadit de verdeata al Brailei. Peste acoperisurile cu tigle rosii ori ocrotite sub cusma de stuf, stapaneau turlele argintii ale biseri­cilor.

Doar ce se departasera de chei, neapucand inca sa incalece cand, pe ulita dosnica si pustie, li se infatisa un barbat vartos, smead, cu licarire neastamparata in cautatura pacurie. In strai de paladin din tarile de mijloc ale Evropei, ducea de darlogi un bidiviu de soi cu sa bogat impodobita. Tot asemenea, cele doua junghere si pumnalul ce se zareau la brau erau scule scumpe, de senior. Barbatul, sfredelind imprejurimile cu privirea, se lasa intr‑un genunchi si facu inchinaciune adanca.

— Maria sa Voda Brancoveanu ureaza cneazului Alexandru al Serbiei bun venit in Tara Romaneasca. Mi‑s Radu Andronic, logofat, si porunca am sa te insotesc pana in cetatea de scaun, alungand primejdia din cale.

Scoase din brau carte pecetluita, pentru a‑si adeveri spusele. Cneazul cerceta indelung pecetile verzi inainte de a ie smulge. Duro cerceta chipul logofatului valah. I se parea de nepatruns.

Curand se pierdura in zare, trei calareti starnind colbul drumului. Duro, dupa semn tainic facut cneazului, gonea in urma, la cativa stanjeni de stapanu‑sau.

Pe buzele valahului aluneca un zambet.

CAPITOLUL V

In conacul vornicesei Ileana Dumsa zaiafetul se afla in toi. Intreg Bu­curestiul boieri si targoveti se deprinsese a pomeni despre hurdubaia din capul Podului, ca despre casele vornicesei, caci dumnealui, vornicul, capu­chehaia lui Voda Brancoveanu la Viana, arar pasea hotarul Valahiei.

Jupaneasa Ileana, socotita cea mai chipesa muiere din cetatea de scaun, se afla, la vremea aceea, in crucea tineretii, rasarita si mladioasa in boi, se invcstmanta in straie papistasesti, ori, gandind la anume pereche de musteti ce se cereau rapuse, in valuri scumpe de imparatita pagana. Ca­utatura mai cu seama ii era neasemuita: ochii codati aveau stravezimi de apa, prospetimea mugurilor, straluciri smaraldine.

Muiere naravasa, lasata in voia ei de barbat, acesta, dobandind pe langa poverile batranetii si intelepciune, ducea trai slobod, grijind doar sa nu starneasca prea din cale afara urgia Doamnei Marica. Anume zaiafe­turi, nascocite pentru prieteni putini si cu nod la limba, se petreceau la mo­siile din Copaceni, Sanzieni ori Salcii, slugile fiind naimite cu parale multe pentru credinta mare.

Desi targul zvonea care ulita n‑are ochi si urechi, si ce conac n‑are ziduri de sticla? despre unele patimi neingaduite ale Ilenei, domnia sa nu avusese niciodata de indurat nici osanda, nici dispret.

O indrageau deopotriva caftanitii si calicii, targovetii de orice hram. Ii harazise cerul tot daruri ca mierea: era vesela, unde‑i stralucea frumuse­tea stralucea si soarele, alungand mahniciunea, miloasa si cu punga in­des­tulata, fara baiere.

In seara aceea de ciresar, lumina sfesnicelor mari, aduse din Florin­tia, Sibiu si Augsburg, si a candelabrului cat roata carului de la Danzig vestea ulitelor ce se gatisera de noptat petrecere aleasa.

In camara cea mare, sofalele si divanele gemeau sub povara covoare­lor persienesti. Se aflau de toate soiurile, de la cele mititele tapetta parva, cum le zicea jupan Del Chiaro paria la cele ortomane, masurand peste do­uazeci de coti. Puzderia pernelor mici investmantate in catifele si broderii de aur, migalite la Bursa si Skutari, imbiau la odihna dulce, in vreme ce muzicile si glasul lui Vasile Paun imbiau la veselire zgomotoasa si dantuia­la napraznica.

Se aflau de fata generalul Kirillof, parcalabul Alecu Sutu, trimisul Mol­dovei, cativa boieri prea‑bine stiuti de petrecareti zaluzi si chemati in­tr‑adins spre a tine in fereala capeteniile si a lega targul la ochi; cine ar fi pre‑puit ca la intampinare de taina sunt poftiti bezmetici a caror mana dreapta deprinsa‑i doar cu bardaca, iar cea stanga cu luleaua, ca dumnea­lor, clucerul Negoescu, vornicul Mihut Arvinte, boier Sipote cel tanar si al­tii asemenea?

In ungherul dumnealui, logofatul Radu Andronic cerca sa‑si stapa­neasca mania. Impotriva obiceiului, caci iubea vestmintele albe, se afla in strai pacliu, si doar jungherul cu plasele batute in rubine ii trada faptura, rezemand cotlonul perdeluit de langa usa. Ochii ii straluceau primejdios, din buzele de ibovnica ramasese ata stresinita de mustata subtire. Pandea apropierea vornicesei, simtindu‑se napadit de ostire de draci. Ar fi smuls‑o de coadele castanii si ar fi supus‑o garbaciului, in vazul ulitei.

Ileana Dumsa pasea insa plina de veselie printre oaspeti, avea zambet si vorba dulce pentru fiecare, gazda fara cusur si 'plina de gratie', dupa cum nu o data o pretuise contele de Ferriol.

In rochie de tafta verde ca smaragdul, despicata adanc la piept, de i se bulbusasera ochii generalului muscal si nici privirea parcalabului moldo­vean nu cerceta mai sfios, Ileana cand luneca serpeste, cand plutea fluture nevinovat, parand a nu lua in seama ca ispitele risipite aprind lucori pri­mejdioase in ochii oaspetilor.

'Dracoaica‑i neinfricata, chibzui Andronic inciudat, Muiere singura in liota de barbati si nu se teme sa le atate jaratecul din inima si pantece. De ajuns unul sa cuteze si‑o doboara toti.'

Desprinzandu‑se din perdele, logofatul se apropie, intampinat cu chi­ot de bucurie, fiind cunoscut de mai toti oaspetii. Cu boierii valahi petre­cu­se inca din pruncie, iar la curtea tarului, ori a lui Antioh Voda, se infati­sase nu o data, cu solii din partea Brancoveanului.

Generalul Kirillof, barbat voinic si balai, cu privire albastra si musteti bataioase, il imbratisa si, nescapandu‑l din stransoare, ii vari cu de‑a sila in mana cupa cu votca muscaleasca.

Inviorat, Vasile Paun, dascalul de la Biserica Vergului, se porni a can­ta indracit. Cobzele si lautele tiganilor scoteau scantei si oaspetii, urniti de pilda lui Kirillof, incepura a framanta in ciubote covorul de Ispahan.

Radu Andronic, folosindu‑se de ragaz, o trase pe vorniceasca in salita apropiata.

— Mai domol, logofete, mana mi‑i inca de trebuinta.

— Altceva ti‑i de trebuinta!

Ileana zambea lenes, cu privire si zambet doldora de ispite. Cu vreo cativa ani in urma, se avusesera bine, si amandoi isi aminteau de o vara intreaga petrecuta la Sanzieni. Mosia de zestre a Ilenei, de pe malul Arge­sului, le ocrotise dragostea navalnica. Soarta le croise insa carari ce nu tineau alaturea si se despartisera in pargul toamnei, cand perele de aur si strugurii brumarii vestesc ca serile dulci de vara s‑au calatorit. S‑au fost pornit fiecare in lumea lui, fara lacrami si fara obida. Pricepeau ca vietile nu li se pot impleti, ca slujba logofatului si rosturile jupanesei nu le inga­duiau a incarunti dimpreuna, facand socoteli amaralute la gura sobei: ia­ca, un an mai mult, o maseluta mai putin.

Si pentru ca intre dumnealor nu se iscase pricina de dihonie, rama­sesera prieteni buni, rezemandu‑se la orice prilej.

— Ce mi‑i de trebuinta?

Glasul logofatului rabufni manios:

— Minte si joarda pe spinare despuiata.

Dumsoaia rase dezmierdat:

— Daca garbaciul e manuit de logofatul Radu Andronic, zoresc a‑mi lepada straiele, fara a mai chema roaba Dar care ti‑e oful, logofete?

— Te‑am rugat sa‑l gazduiesti pe Kirillof si nu sa intinzi ospete care cheama luarea aminte a ostirii de iscoade ce impanzesc Bucurestii! Casa‑i mai luminata decat sfanta mitropolie in noapte de Inviere si prin ferestile cascate patrunde si desluseste chiar si cautatura de orbete. Inainte de a se crapa de ziua, pana si ultimul clotan va sti ca Kirillof si Sutu se afla in Bu­curesti. O faci intr‑adinsul ori ai bolunzit?

— Nu fi ingrijorat, Radule, sopti muierea. Stii ca‑ti voi fi totdeauna alaturea si mai bine ma lepad de mormantul tatei decat sa te vand pe tine.

— Si atunci?

— Printul e ostean priceput, dar n‑are glagore diplomaticesc. Infran­gandu‑ti povata si, in ciuda rugamintilor mele, la pranzul cel mititel a po­runcit radvan deschis si, in strai de general; a strabatut Bucurestii de‑a rasaritul, de‑a apusul, de‑a curmezisul. Socoate, in mintea‑i ingamfata, ca nu‑i spre cinstea unui slujitor al armelor sa stea in fereala, ascunzandu‑se cartita intre poale de muiere. Dispretuieste iscoadele de orice fel, caci 'nu‑i viteaz acela care izbeste pe la spate'.

— Hm. facu logofatul, pot ghici lesne ce gandeste despre mine. Minte ingusta de razboinic ce pune iscuseala flintei mai presus de a capatanei.

Ciudat i se paru insa logofatului ca riga de seama, precum tarul Pe­tru, nu‑si cunostea dregatorul ori, cunoscandu‑l, ii incredinta slujba la sfat de taina. Pretul si insemnatatea iscoadelor dibace se cunosteau din vechime, acestea hotarand soarta multor razbele. Aflatori iscusiti aduse­sera izbanzi chitaezilor, cartaginezilor, persilor, fenicienilor, pusesera lauri pe fruntea lui Filip de Macedonia si a feciorului sau, vestitul Alexandru.

— Atunci, urma vorniceasa, mi‑am zis ca, de vreme ce generalul um­bla cu clopot la ciubote, sa zvarl colb in cautatura targului, dovedind cu petrecere zornaitoare ca rusul n‑a poposit in Bucuresti avand rosturi taini­ce, ci indreptandu‑se spre Paris, capuchehaie a lui Petru. M‑as fi sfatuit cu tine, dar de negasit ai fost, desi am trimis trei ravase in ulita Sfintilor A­pos­toli.

— Mda, mormai logofatul. Si pe parcalab de ce l‑ai poftit?

Dumsoaia rase:

— S‑a poftit singur, afland ca Kirillof e la mine. Chibzuiesc ca avea sa‑i indrepte cuvant de la Voda Antioh. Au sfatuit vreun ceas singuri, inainte de ospat.

Radu Andronic isi repezi pumnul inclestat in zidul camarii.

— Bun inteles, neghiob la neghiob trage si, din doi prostolani, am iz­butit o pareche de bobletici!

— Conu Alecu chibzuieste ca nu l‑a citit nimeni. Dupa cum ai vazut, a pus strai mincinos, de calugar franciscan.

— Mintos nevoie mare! Ai strabatut Evropa, Ileana. Ai zarit tu vreo­data franciscan neincins cu franghie alba si incaltat cu ciubote de ostean? Basca podoaba de musteti moldovenesti, fara pareche in sapte meleaguri.

— Evropa am strabatut‑o, zambi dracoaica, dar cautatura mi‑a zbu­ratacit dupa chipuri mai norocoase decat sutane paclii, forfotind de pa­duchi.

Logofatul nu‑i mai tinea seama cuvintelor, apasat de grijile dumnea­lui.

— Si dac‑ai chemat tot fluiera‑vantul din targ, cum de‑l ocolisi pe Far­casan? Acela varfuia adunatura.

— Nu‑i chip sa‑i zaresti nici umbra. La ravaselul meu, slugile mi‑au fost raspuns ca gamanul s‑a pornit in zori, dimpreuna cu Chirica, dar in­cotro, nu s‑au marturisit.

Radu Andronic simti ac in inima. Pe Ionita nici minat cu flinta nu l‑ai fi desprins din iatac pana la spanzuratui soarelui in rascrucile cerului. Ga­manul, melita de fel, n‑avea buzele cusute, caci daca in gura deschisa in­tra mustele, cea inchisa zaticneste tucsuiala. Deci, isi zise Andronic, amar­nica pricina il manase pe drumuri odata cu zorile si amarnica taina ii zavo­rase limbutia.

Ganduri neguroase ii napadira intreaga fiinta, vopsindu‑i obrazul. Ileana Dumsa il atinti cu teama:

— Ce te apasa, Radule?

Logofatul o privi lung, de parca nu i‑ar fi priceput cuvintele:

— Primejdia. O simt in tot locul, ori incotro as cerceta. Arata spre ca­mara alaturata, unde viersul tambalului se impletea cu cel al cupelor: Ru­sul ii furtunatic si nechibzuit, Sutu, prea increzator in reazamul si priete­sugul tarului pentru Antioh. Iaca cei din urma oameni alaturi de care poti izbandi in slujba de taina.

Vorniceasa cerca a‑i zgaltai voinicia:

— Prea le manjesti cu dohot, logofete. Pesemne ai zi posomorata. In­credintata sunt ca, si de asta data, vei izbuti a‑i zadarnici pe vicleni si ha­ini. Esti din neamul celor ce nu cunosc infrangere.

Radu Andronic zambi amaralut si‑i dezmierda usor obrazul catifeliu:

— Cu noroc statornic si lant de biruinti fara abatere n‑a fost daruita nici o fiinta omeneasca. Ne straluceste steaua o vreme, cat vrea Dumnezeu si‑apoi, tot in zi hotarata de El, apune

Un zgreptanat de soarece intoarse capul Ilenei Dumsa. Dadu la o par­te perdeaua si un slujitor impovarat de ani, ce imbatranise la curtile boie­ri­lor Dumsa, facu inchinaciune.

— Iertare. La portile noastre se afla Ilie, milogul din mahalaua Calici­lor. Doreste sa se infatiseze fara zabava dumnealui, logofatului.

Cuprins de presimtiri neguroase, Radu Andronic reteza incaperile co­nacului si, intr‑o clipita, ajunse in ograda.

Ilie, orbul, iscoada de mare pret tintuita la zidurile Bisericii Sfanta Anastasia, veghind cu strasnicie hotarul Bucurestilor, veni cu pasi mari in intampinarea logofatului.

Slujitorul vornicesei ramase in prag, tintuit de minune. Se cruci, ridi­cand privirea spre cer:

'Mari sunt minunile tale, Doamne! Iaca orb ce vede pe bezna neinste­lata mai deslusit decat cele pisici!'

Logofatul il trase pe milog spre mijlocul gradinii, langa fantana ridica­ta pe loc plesuv, neimprejmuit de copaci ori tufisuri de trandafiri. Voia a zari limpede imprejurimile, fara a teme umbre pandind dupa trunchi de arbore, ori te miri ce umbra amagitoare. Mai scruta o data intunericul si intreba zorit:

— Ce‑i, Ilie?

Calicul isi ridica buzele spre urechea lui Andronic:

— Machidon, slujitorul domniei tale, vesteste ca maria sa Alexandru a poposit cu bine in Valahia.

— Slava Mantuitorului! rasufla Radu Andronic.

— Nu te pripi la bucurie, logofete, caci nu‑i intreaga.

— Ce s‑a intamplat?

— Iscoada vrajmasului s‑a dovedit mai iute decat Machidon si ceilalti slujitori naimiti la Braila. Ticalosul l‑a intampinat pe cneaz dandu‑se, de­sigur, drept trimisul lui Voda si aducandu‑i incredintari mincinoase. Pe care anume carari viclenite si primejdioase l‑o fi indemnand acum, Dum­nezeu stie!

Inima logofatului ii farama pieptul cu lovituri de baros.

— Si Machidon? Ce dracu drege Machidon?

— Le‑a pierdut urma.

Ionita Farcasan dadu buzna in conacul boierilor Filipescu pe roua ne­scuturata, varand in sperieti slugile, orataniile si dulaii mahalalei, vra­biile care se lepadasera de somn, ciripind binete zorilor harnici.

Farcasan isi ingaduise navala tatarasca, avand stiinta despre rosturile casei. Spatarul Vasile, parintele lui Gheorghita, se afla cu trebi in Moldova, iar muma‑sa, jupaneasa Ralita, pe o mosioara din cotul Jiului. Fiind dum­neaei plapanda si mereu zacasa, isi petrecea intreaga vara departe de vipia si larma Bucurestilor, bucurandu‑se de racoarea rachitelor, in rasuflarea curata a dealurilor argintii.

Gheorghita zacea in iatac si, dupa umbrele vinetii ale chipului si gra­mada de lulele stinse, se ghicea lesne ca nu pusese geana peste geana.

— Fratioare, izbucni Ionita, tot o apa de alergatura si tulburare, mare napasta!

Flacaul ii azvarli privire ratacita si salta din umeri. Ionita ii era drag. dar de nadejde doar la veseliri si zaiafeturi. 'Napasta mare!' Dumnezeu stie cu ce nazbatie il cearca iar Satana si cata tovarasi pentru a o izbuti cat mai gogonata, spre petrecerea targului. Flusturatecul era din soiul noroco­silor carora nu li se intampla intr‑o viata bucluc mai mare decat poloboace lovite de seceta

Farcasan insa nu‑i lua in seama nepasarea.

— Ticalosii pun la cale nunta haina, fratioare! O vand pe Smaragda sarbului cela cu infatisare de casap. Ada‑ti numa' aminte ca, in anul ce a trecut, cat a zabovit in Bucuresti, tot ploaie si zloata am indurat. Dovada ca si firii ii e urata faptura veneticului.

Glasuise repede, macinandu‑si cuvintele moara zaluda si acum, indo­it atat cat ii ingaduia pantecele, cu mainile raschirate si ochi cat blidele, pandea chipul lui Gheorghita. Ura si durere naprasnica se infipse in ochii albastri ai lui Gheorghita, inecandu‑i in pacura.

— Stiu, Ionita.

— Stii?! se minuna gamanul.

— Stiu. Aseara am primit ravas de la Smaragda. Putine cuvinte, dar nu‑ti trebuie multe pentru a afla veste naprasnica. Jalea si bucuria dintr‑o rasuflare se slobod.

Il podidi plansul.

— Pana aici ii aud vaietul de ciocarlie ranita.

Farcasanul casca ochii:

— Ciocarlie?! Care ciocarlie?!

Isi zise ca, de durere, Filipescu isi ratacise mintile, de vreme ce‑l ti­neau salele acum de pasarile cerului. Nu mai astepta raspuns si‑l trase de maneca halatului.

— Scutura‑te, Gheorghita! Nu m‑am sculat pe luna ranjita ca sa te a­jut sa Oftezi. Or, adauga cu inima indoita, gandesti sa te dai infrant.

Flacaul isi smuci capul ca un bidiviu naravas.

— Ce va sa zica infrant? S‑o lepad sarbului pe Smaragda?

I se anina de umeri si‑l zgaltai pana cand ochii Farcasanului incepura a se hatana in gavane mai abitir ca limba ornicului cel mare al palatului domnesc.

— Niciodata, Ionita! Niciodata! I‑am zis si Smaragdei! M‑oi lua la tran­ta cu Voda, cu Satana, ba si cu Dumnezeu! Aici sau pe cea lume, dupa cum or porunci sortii, dimpreuna si in veci vom fi!

Chirica isi vari nasul prin crapatura usii. Deprins rau, sluga dezmier­data, isi ingaduia indrazneli care‑l veseleau pe Ionita, dar nu o data star­neau mania boierilor patrunsi de canoane. Multi, zadarati de obrazniceala slugii, pusesera mana pe garbaci si doar limba cea dulce a Farcasanului, pe deasupra si indragit de prieteni, izbutise sa le abata turbaciunea.

— Ingaduit fie‑mi, cuvanta Chirica din varful limbii si primenindu‑si vorbele era incredintat ca a deprins graiul boieresc a chema luarea aminte a cinstitelor fete ca voroava domniilor lor razbate pana in ulita. Aflan­du‑ma slujitor de taina al conului Ionita Farcasan isi inalta nasul si ramas pandas la aceste usi, indrept rugaciune ca cinstitii boieri sa‑si struneasca glasul, pentru a nu hrani urechi vrajmase.

Gheorghita se holba:

— Ce vrea asta?

— A glasui in soapta, deslusi Farcasan. Ferestile‑s deschise, noi ur­lam iar, vorba lui. urechi lungi sunt destule. Gandul ii e cinstit, doar ca n‑are ighemonicon.

Chirica, falindu‑se mult cu purtarea‑i aleasa, carti imbufnat:

— Pilda am luat de la domnia sa, logofatul Andronic, carele tot slujitor de taina se afla: la vreme de primejdie, dai buzna a o vesti, fara clipa de zabava.

Farcasan, desi impovarat de griji, izbucni in ras:

— Mai netotule, cutezi a te alatura logofatului?!

— Si pe domnia ta lui Voda! Amandoi aveti sfetnici de nadejde, adau­ga Chirica, acestia nefiind niciodata de prisos.

Gheorghita nu‑l asculta, zaticnit in gandurile dumnealui, iar Ionita, zorit, ii curma vorba scurt, ridicand mana. Sluga amuti, dar cu multamire in suflet. Avusese ultimul cuvant si facuse randuiala, statornicindu‑si lo­cul lui in lume: slujitor de taina la curtile Farcasanului, si nu argat, ran­das ori alta sluga netrebnica. Acum sovaia. Insa: nu stia daca boierii il vor ingadui la sfat, dar nici nu‑i venea sa paraseasca odaia. Se trase intr‑un cotlon, facandu‑se mititel.

Filipescu se preumbla prin camara, fiara cuprinsa de turbaciune. Io­nita il prinse de pulpana.

— Ci stai locului, crestine! Te‑ai gandit cum iesim din necaz?

— O fur la noapte. Is inteles cu Smaragda.

— Cum? Gandesti ca namila ceea ciufuta de Cerchez o tine pe fiica‑sa in paneras aninat de gard, spre a o culege tu? Incredintat fii ca sapte ori sapte lacate o zavoresc!

— Mi‑am adunat toti slujitorii. Dimpreuna, cu topoare, flinte si suliti vom navali asupra portilor sale. O smulgem gazilor pe Smaragda, o salt pe cal gata inseuat si luam drumul Brasovului.

Oftand, Ionita se lasa, pe spatele sofalei:

— Neghioaba socoata, fatul meu. Dintai, n‑apucati sa vedeti hotarul Bucurestilor, si strajile Brancoveanului va si arcanesc. O asemenea har­malaie, in miez de noapte, iti catara tot targul in spinare. Apoi, la o isprava ca aceasta, carele razvratire si hainie fara seaman se va chema — furt de fecioara, nesocotirea vointei lui Voda, basca mortii semanati in drum — pas de veti mai dobandi vreodata indurarea Brancoveanului.

Falcile lui Gheorghita mestecau venin si manie:

— Ai alt gand?

— Am.

— Avem, indrazni Chirica din ungherul dumnealui, caci dimpreuna am sfatuit.

— Ci vorbeste, Ionita!

Farcasan isi duse degetul la gura, se ridica si, tiptil, cu spinarea si genunchii indoiti a taina, inchise ferestrele, le perdelui, zavori usa si sco­toci in soba pantecoasa.

— Nu fi capiu, mai omule! striga nerabdator Gheorghita. N‑avem is­coade in casa!

Farcasan gasi pilda inteleapta:

— Tii caine in toata ziua la curte, dar odata te calca hotii! Pana acum te‑a ferit cerul de haini, dar nici tu nu le‑ai stat in cale. Si ti‑oi mai spune ca eu unul m‑am si varat in bucluc pana la subsuori. Zorit de vreme, am savarsit isprava nazdravana inainte de a sfatui impreuna. Uite la ce am chibzuit, Gheorghita. Joi ce vine sunt Sfintii Petru si Pavel. Ci vino mai a­proape, sopti, caci taina‑i strasnica.

Fara a fi poftit, se apropie si dumnealui Chirica. Sopotira vreme inde­lungata in jurul mescioarei pe care se iscara la o vreme si bardacute cu tuc­suiala.

Sfatul dumnealor se ispravi spre chindie. Si acest sfat, alcatuit din trei zanateci, avea sa strambe socotelile domniei, sa le incurce pe‑ale al­tora, sa primejduiasca viata logofatului Andronic, sa rasuceasca mai in­tr‑alt fel un firicel de istorie.

Amarnic se innegura logofatul Andronic afland vestile milogului din mahalaua Calicilor. Vrajmasul care‑l prinsese in capcana pe cneaz nu pu­tea avea decat doua teluri: fie sa intarzie sosirea sarbului la Bucuresti, fie si aceasta o temea Andronic cu deosebire gandea sa‑i curme zilele.

Iar ticalosul, socotea dumnealui, se arata mai viclean decat noua vulpi, caci nu‑i lesne a‑l imbrobodi pe Ilie Machidon, razesul din Chipria­na, a‑i trece pe sub nas fara urma, a‑ti dosi umbra, faptura nevazuta. Lo­gofatul isi cunostea bine slujitorul. De zece ani, cand slujbele incredintate de Brancoveanu se aratau anevoioase, poruncind in‑tr‑aceeasi oala vlaga, iscusinta, voinicie si doua perechi de brate, la cuvantul indreptat de An­dronic, Machidon isi parasea muierea, pruncii si mosioara de pe malul Mil­covului, infatisandu‑se de fiecare data cu vrednicie. Razesul se afla de felul sau istet, cutezator, iutac la gand si plin de credinta. Si‑apoi, intr‑atatea ha­laduieli de primejdie, mereu in dreapta logofatului, deprinsese vorba gre­cului praxisul iscoadei pricepute.

Iaca inca una care‑l zvarlea gandurilor negre pe Radu Andronic. caci daca‑i adevarat ca orice nas isi are nanasul, la o adica, nu‑ti vine la soco­teala cand vorbele isi dovedesc temeiul. Inchipuindu‑si despre Machidon ca ar putea veni de hac pana si vicleniei lui Mamon, acum, vazandu‑l pa­ca­lit, socotea inzecit iscuseala vrajmasului.

Zaticnindu‑si cea dintai pornire, si anume de a incaleca vantes si a se porni spre Dunare, hotari sa mai astepte pana a doua zi veste noua de la Machidon.

Grija mare ii starnea si zanatecul de Ionita Farcasan. Petrecere cu zur­galai de la care acesta sa lipseasca ar fi pus si un neghiob pe ganduri. La curtile gamanului, insa, stapaneau bezna si liniste, cum nu se pome­nise de la ridicarea zidurilor acestor case, toti Farcasenii, pana la ras‑bu­nici indepartati, fiind cheflii naprasnici, imparatii petrecaretilor din targ.

Un argat cu fata incleiata de somnul greu al betivanului in tarla Far­casanului slugile trageau la masea ca si stapanul, doar ca aveau cheile de la alta pivnita se ivi dupa chemari indelungate. Se clatina in ciubote si tot astfel fanarul cu flacara subreda.

N‑avea stiinta incotro se pornise stapana‑sau si nici vreo vorba nu la­sase pentru oarecine. Atata porunca slobozise, aceeasi dintotdeauna: sa fereasca acareturile de vreun foc, flacaraia fiind singura spaima a boieru­lui, unde temea mania cerului, si asemenea, sa pazeasca pivnitele, aici te­mand nesatul talharilor betivani.

Toate acestea logofatul le aflase inca de la vorniceasa Dumsa.

Neastamparul cugetul ii soptea ca Ionita pune la cale isprava de po­mi­na ii dadu branci spre conacul Filipestilor. Gheorghita il intampina cu ochi arsi de nesomn. Logofatul ii strecura privire scurta si o lua de‑a drep­tul:

— Unde‑i Farcasan?

Flacaul, cu gura iasca si fiere, salta din umeri:

— In miez de noapte, logofete! Ciudat ceas pentru venit in ospetie.

— Daca te‑am trezit, te culci pe partea cealalta. Gheorghita, nu‑mi vorbi cu doua limbi, ci zi‑mi cinstit unde se afla zanatecul?

— In iatacul domniei sale, chibzuiesc. Si de n‑o fi acolo, in vreo cras­ma caci, har Domnului, de tuneluri is napaditi Bucurestii ca barsana de paduchi si, de nu‑i nici acolo, cerceteaza‑l in poale la vreo lelita.

Privirea ii era tot cotita, iar cuvintele musteau de mania omului care minte; care minte cu temei, caci fiecare le stie pe ale lui, iar pe 'domnia ta te poftesc sa nu te mai vari in ograda si blidele mele, ci vezi‑ti, rogu‑te, de talica.'

Logofatul il scutura de umeri cu manie, iar Filipescu chibzui: 'iaca in­ca unul care‑mi face maselele sa clopoteasca.'

— Gheorghe, acum nu‑i vreme de saga. Spune‑mi cu ce blastamatie ti‑a ametit mintile Farcasan! Baga de seama, daca‑ti trece cumva prin min­te sa intorci socotelile Brancoveanului, descapatanarea ti se va parea dulce osanda.

— Orice osanda‑i prea dulce, fata de jalea ce m‑apasa.

— Stiu, Gheorghita, rosti cu glasul inmuiat de mila Radu Andronic. In­cearca doar sa gandesti ca, peste un an, vei simti altfel, si iar altfel peste alti cinci. Caci acesta‑i rostul vremii, sa usureze povara. Esti tanar si tii di­nainte zeci de potecute, spre zeci de inimioare fragede. Pe nici una n‑o va chema Smaragda, chibzuiesti, dar iarasi trebuie sa cunosti ca, daca adu­cerea aminte imbujoreaza chipurile candva indragite, ea este insotita si de uitare; si uitarea face loc altor bucurii.

Flacaul il cerceta cu o privire amara:

— Ti s‑a dus vestea de intelept, logofete, dar vezi ca nu tot crestinul are simtirea si inima incapatoare a lui Radu Andronic. Cand la fiecare ra­sarit de luna bati la alta portita, lesne‑i sa filosoficesti despre uitare si so­dom de muieri, prea dornice a te ferici. Eu ma aflu dintre aceia care indra­gesc o singura faptura intreaga viata!

— Aceasta, zambi logofatul, sa mi‑o spui la barba alba.

— Oi face‑o, de mi‑o darui cerul zile.

Socotind ca‑l ametise de‑ajuns cu vorbe desarte, slabindu‑i luarea a­minte, logofatul intreba pe neasteptate:

— Ce‑ati pus la cale, Gheorghita?

Cautatura flacaului tresari, dar isi lua repede seama:

— Plec in bejenie, logofete. Mai zabovesc o zi, doua spre a‑mi randui treburile si imi iau ramas bun de la ulitele prunciei, de la toate ce mi‑au fost dragi, si voi cerca sa ma ratacesc printre veneticii de alta credinta.

— Inteleapta hotarare, rosti Andronic privindu‑l mereu lung. Meleagul strain ii leac bun, tamaduind fara gres bolile cugetului. Inteleapta, doar sa nu fie fatarnica. Uita‑te la mine, Gheorghita, si juruieste‑mi ca nu ma a­ma­gesti!

— Poti sa‑mi faci incredintare, Andronic.

Gheorghita jurui, socotind ca legamantul nu‑i stramb. Cu adevarat chibzuise sa pribegeasca printre papistasii republicilor italienesti, ori in nemtime.

Dar nu singur.

Luna plina pironea noaptea in bumb de aur cand, facand cotul ulitei Sfintilor Apostoli, il ajunse din urma zgomot harnic de copite.

'Calaret zornic la ceas tarziu de noapte, gandi logofatul, pricina in­semnata vesteste.''

Se trase in umbra unui sopron, spre a afla hramul calatorului. Dupa cateva clipe, se deslusi in lucoarea albastrie a noptii de vara barbat ma­runt, aplecat mult peste coama unui bidiviu rotat.

— Machidon! striga Radu Andronic.

Slujitorul trase de darlogii armasarului si, intr‑o clipa, se afla cu ciu­botele in pulberea ulitei.

— Ma pandeai, logofete?

— Nu, te asteptam. Ce vesti ai despre cneaz?

— Osandeste‑ma, stapane, dar n‑am izbutit sa‑i dibui urma. A pierit naluca in cele patru vanturi.

CAPITOLUL VI

Calarind mereu in spatele cneazului si al slujitorului brancovenesc, Duro privea cu luare aminte privelistile care se felureau pe masura ce pa­trundeau in adancul Valahiei.

Se deprinsese ca in drumurile sale sa puna mereu meleagul nou, chi­purile oamenilor, cocioabele si conacele, gradinile si copacii alaturi de cele ale locurilor unde se nascuse, caci, povatuia o vorba batraneasca, de vrei sa‑ti cunosti casa si ograda, trebuie sa mergi pe la vecini. Nimic nu se afla intocmai ca in Serbia si, chiar de citea unele asemanari, deosebirile erau mai multe. De pilda, cosmeliile sarbului, cat de prapadit ar fi bordeiul, e­rau iscate in piatra, iar camarile ingropate pana la genunchi in pamant. Iarna, rasuflarea gliei e calda ca limba de vaca, vara daruieste racoare. Ca­sa valahului ii scundaca, din chirpici, cu cusma acoperisurilor mult tuflita pe spranceana ferestrelor. Gradini cu belsug de flori si verdeata glasuiesc despre bogatia tarinei; ograzile sarbilor sunt plesuve, trandafirul ori zam­bila iscandu‑se anevoie din stanca. Da, cu stanca destula i‑a imbelsugat Ziditorul, oamenii risipind‑o si pe ulitele cele mai sarmane. Jimblele rotun­de de piatra, semanate pe toate cararile, usureaza povara calatoritului la vreme de iarna ori vara, cand glodul, zapada sau colbul scarba si lahame­teala aduc drumasilor cat de vrednici.

Mai baga de seama Duro ca valahii sunt mari iubitori de frumos, dar si neam mult cheltuielnic. Orice maruntis, oala, chenaruiala ferestilor, stergarele, broboadele si camesile oamenilor erau iscusit impodobite cu ri­sipa de vopseluri si bagatele scumpe. Muierile, tinere ori varstnice, se pur­tau cu marame din tesatura aleasa, arnicii stropeau toata panza, siraguri de hurmuz le jucau la gat si cercei grei, de aur ori argint, la urechi. Le pla­ceau ciubotelele din piele moale, rasurie sau sofranie, iar barbatii manuiau pumnale cu plasele incrustate.

In toata aceasta vreme, insa, Duro nu‑l slabea din ochi pe dregatorul domnesc ce le deslusise ca se cheama Radu Andronic. Avea o cautatura piezisa, cu iutimi de lacusta, care‑i amintea de boscarii iarmaroacelor ita­liene. Nu parea cumas de soi, ci, mai repede, lotru marunt care sterpeleste cu degete dibace pungile muierilor, cand toantele casca gura la pehlivanii bilciurilor. Si‑apoi, ii tot simtea o grija care nu‑l parasise o clipa de la ince­putul drumului. Pe‑aceasta, ce‑i drept, o puteai citi in mai multe feluri. Dregatorul domnesc temea poate clapce ori infruntarea pe fata, din partea iscoadelor tocmite de salvaragii.

— Unde‑ai deprins graiul sarbesc? intreba cneazul Alexandru. Vor­besti slobod, limba ti‑e deznodata.

— Mi‑s nascut in Banat, marite. In pruncie m‑am jucat cu sarbisori care au deprins si ei romaneasca, iar, flacai fiind, treceam ades hotarul cu negutatorie de piele, aba, sare si alte marfuri.

Cneazul Alexandru dadu din cap. Acolo, in Banat, marginasii valahi si sarbi teseau de cand lumea negot vartos si felurit. Cupeti de tot soiul, bo­gasieri, tarabagii si toptangii, telali, coropcari, satrari si marchitani misu­nau dintr‑un meleag intr‑altul, alcatuind o lume pestrita, de bazar osman­lau. De acolo isi rostuia muma‑sa, cnezina Ana, muiere cu pantece pofti­cios, casul de Jimbolia si pastrama de gasca frageda, mai moale ca untul.

Patrunsera in hatisurile unei carari neumblate, strecurandu‑se ane­voie printre copacii varstnici. Crengile noduroase se imbinau, impleteau bolta de verdeata si racoare, soarele opintind vartos a‑si infige sulitele in trupul padurii.

Duro glasui pitigaiat:

— Bag de seama ca ne‑am abatut de la drumul cel bun.

— Am ales scurtatura, deslusi dregatorul Brancoveanului.

— Eu unul, il infrunta Duro, socot ca mai buna‑i calea lunga decat colnice unde nu‑mi vad spinarea si umbra.

Valahul rase cu veselie:

— Esti plin de luare aminte, jupane, si‑aceasta totdeauna spre folosul stapanului este. Am ocolit drumul mare unde iscoadele roiesc. Si‑apoi am porunca, cu voia mariei sale cneazul, a va ruga sa innoptati in loc tainic, pe o mosie nestiuta a lui Voda. Aici sunt gazduite fetele luminate si drega­torii de seama ai Valahiei, fapturi ce trebuie ferite de cautatura ticalosilor.

Cneazul Alexandru cauta ochii acestui 'Andronic'. Omul i se parea de nici un fel, chip fara hram, pe care‑l uiti numai ce ai intors capul.

— Si de ce, oare, nu ne urmam drumul in noapte, trecand mai zornic hotarul Bucurestilor? Nu suntem osteniti de lunga calatorie, ci de nerab­dare mare.

— Iertare, marite, dar tot poruncii Domnului ma supun. Santem siliti a zabovi o noapte spre a nu poposi in Bucuresti decat maine, spre pranzul cel bun. Solie de osmanlai cam doua sute de iatagane, spahii si ieniceri, ce se indreapta spre Viana, impovareaza targul. Voda, spre ocrotirea mariei tale, temand te miri ce miselie, pofteste sa‑i vada dintai pe salvaragii urniti din Bucuresti si numai apoi sa te intampine cu bun venit.

Alexandru ramase cateva clipe pe ganduri. Dupa cele intamplate pe drum, anevoie mai facea incredintare vorbelor si banuia clapca haina dina­poia oricarui copac: Dar tocmai de aceea se temea sa nu inceapa a avea naluciri. Si apoi, cercetase cu sapte perechi de ochi pecetile Brancoveanu­lui. Nu erau mincinoase.

— Bine, sa mergem.

Duro ii urma intunecat.

Latratul cainilor si vaietul portilor mari rapuse somnul cucoanei Irina. Se afla mai singura in conac: boier Costache umbla dupa daraveli la via Corbu, iar Radu, lelea, de frunza frasinelului si incurile Brancoveanului. Slugile, in afara de trei ori patru, se indreptasera spre mosiile Andronicilor, pentru muncile tarinei. Pe timp de vara, boier Costache si cucoana Irina zavorau casele din Sfintii Apostoli, cautand racoare la conacul de zestre al jupanesei, de la Campina. De nevoile lui Radu, stand mereu sub porunca Brancoveanului si parasind targul doar cu slujba, grijeau trei slugi. Dere­ticau cele doua camari ramase descuiate iatacul logofatului si o odaie de oaspeti si incropeau merinde ce se sleiau in tingiri, apoi domoleau foamea calicilor care bateau la portile conacului. Logofatul manca arareori acasa, fiind oaspete indragit al crasmelor si meselor boieresti, dar jupaneasa Irina poruncise totusi bucatareala in fiece zi: 'un singur fecior am si, de‑ar fi o singura data in an sa pofteasca bucate de soi in casa parinteasca, acestea trebuie sa i se puna dinainte, fara zabava si in orice clipa.'

Muiere cu fire vartoasa, din neamul Prisacenilor, se ivi in pragul casei cu fanarul aprins intr‑o mana si flinta in cealalta. Se falea totdeauna ca dumneaei nu cunoaste teama. 'Nu mi‑e frica de faptura omeneasca ori duh rau, nici de Voda, nici macar de Dumnezeu caci fara pacate ma cu­nosc.'

— Hei, voi de colo! striga manioasa. Cu gand curat ori cuget hain imi necajiti somnul in rascrucile noptii?

Isi cunoscu insa imediat feciorul dupa ras, apoi, cu mai putina bucu­rie, trupul de tipar al lui Ilie Machidon. Nu ca nu i‑ar fi fost drag slujitorul. Il stia de mare credinta, vrednic si gata a se zvarli in hau de Iad pentru lo­gofat. Dar Machidon, smuls din Chipriana si poposit in Bucuresti, un sin­gur semn purta: Brancoveanu nascocise iar sminteala de strasnica primej­die, iar netotul de fecioru‑sau trebuia sa‑i dea de capat. Caci doar la sluj­be, unde avea sa intampine in drum si cu voia Domnului sa ocoleasca jun­ghere, flinte, juvat si descapatanare mai multe decat flori si ciocarlii, logo­fatul il urnea pe razes de la rosturile sale. Pe de alta parte, jupaneasa se bucura, stiind ca, in Machidon, fecioru‑sau are reazam de nadejde. N‑o a­rata insa si bombani intre buzele, pungile.

— Hm! Om cu socoteala esti, tu, crestine? Lasi muiere, prunci, gospo­darie de izbeliste si cercetezi cararii venetice, cautand dimpreuna cu fecio­ru‑meu, pe care l‑a smintit Voda, lipii calde si poame de la Rusalim in pa­dure de scaieti. Or ajunge sa‑ti manance ratele din traista!

— Cu voia Domnului, rosti slujitorul, s‑o intampla si aceasta.

— Ba, eu sa fiu nevasta‑ta. te‑as croi cu joarda pe spinare pana a‑ti da suflarea.

— Taman de‑aceea ma tot urnesc de‑acasa, intorcand spinarea pri­mej­diei.

— Da, da, da! ranji cucoana. Inteleapta socoata. Feresti joarda, pen­tru a nimeri in taisul hangerului.

Machidon isi indrepta musteata subtire ata.

— Ca lesne mai pricepi, cinstita jupaneasa, toate celea! Pai nu stie domnia ta ca, acela ce moare inecat, scapa de spanzurat?

Cucoana Irina pufni inciudata:

— Baga numai de seama, sa nu nimeresti intr‑amandoua.

Se trasesera in iatacul logofatului si ragaz nu avu slujitorul decat a‑si potoli setea cu o bardaca de apa.

— Iutes si pe scurt, Machidoane. Fara zeama de vorbe, pilde si ispra­vile neamurilor din Chipriana. Imi arde inima de griji si ciubotele de zor.

Razesul dadu din cap cu amaraciune.

— Apai nici mie nu‑mi arde de saga, logofete. Iaca, m‑am crezut vulpe vicleana si ceasul cel rau m‑a uns ursan neghiob.

— Cum de s‑a fost intamplat? Ai zabovit pe drum?

— Ba am ajuns numai bine si chiar cu ceasuri multe inainte de a se zari corabia sarbului. Am tot haladuit pe chei si, dupa o vreme, cuprins de plictis, am intrat in hanul lui Sucitu, aflat la doi stanjeni de mal

— Il stiu bine, i‑o curma logofatul. Si iar stiut este ca Sucitu‑i om al turcului. Il ingaduim, prefacandu‑ne a nu cunoaste nimic, pentru ca multe ite am deznodat acolo si urma multor iscoade am luat.

— De aceea, mi‑am facut vant in barlog, zicandu‑mi ca nu‑i fara folos sa adulmec salasul talharilor. Cunoscandu‑i viclenia, m‑am facut pe cela calicul, mancand din traista si band de la fantana. Ba, si pentru aceasta fapta loc in dreapta Ziditorului mi‑am dobandit, am ramas de cremene far­mecelor unei vaduvite care doar gales avea in cautatura si ispite in polcu­ta. Gandeam, desi poate na‑pastuiesc in van biata diavolita, ca‑i tocmita de Sucitu, sa‑mi 'suceasca' mintile. Hangiul m‑a imbiat o dat', de doua ori la uger de vacuta rapus in jaratec si covrigi calzi, dar nu s‑a indesat cu di­nadinsul, eu crezand ca m‑a lasat in plata Domnului. Asemenea, m‑am im­potrivit si la bautura, strambandu‑ma ca‑i vipie si tucsuiala mi s‑a urca la cap.

— Se mai aflau oameni in crasma?

— Doar doi plugari in afara de prepuieli. Ii dovedeau mainile si picioa­rele insemnate de truda tarinei.

Si‑apoi erau prea batrani, jumuliti de ani, copaci cu scoarta trentuita. Mantuindu‑mi bucatele, am chibzuit ca nu mai am la ce zabovi in batatura Sucitului, fara a‑i starni luarea aminte.

Radu Andronic incepuse a‑si pierde rabdarea:

— Si?

— Am zis ca inainte de a ma urni dintr‑acolo, sa ma desfat cu oleaca de mahorca. Aici mi‑a fost napasta, logofete. Scot luleaua, dar punga cu iarba dracului, dupa cum se si cuvenea, in chimirul lui Scaraotchi.

— Ai prapadit‑o pe drum.

— Chiar asa.

— Ti‑ai cumparat tutun de la hangiu, ghici Radu Andronic.

— Chiar asa

— Si‑ai pufait de doua ori, te‑a cuprins toropeala, ti‑ai culcat tampla pe masa si te‑ai trezit pe stele rasarite.

— Chiar asa, ofta a treia oara slujitorul. Ce‑i drept, bagasem de sea­ma ca mahorca‑i cam galbie, cum e gutuia, dar hangiul mi‑a deslusit ca‑i soi adus din grecime.

— Era tutun viclenit, facu inciudat logofatul, in zeama de buruieni adormitoare. Salvaragii is mesteri neintrecuti in asemenea bazaconii. Le folosesc mai cu seama zacasii si vatamatii rau pentru a‑si alina durerile.

— De, boierule, rosti Ilie Machidon, eu ma feream de merinde si bau­tura ticalosite, dar ca si mahorca poate fi viclenita, iaca, la aceasta nu m‑a taiat capul. Capatana de plugar narod, vorba targovatului Chirica, ce sa‑i faci? Cere minte narodului si lana de la broasca.

Innegurat peste masura, Radu Andronic sari in ciubote si isi cerceta ornicul venetian.

— De‑ajuns cu voroava! Grija mare mi‑e de cneazul Alexandru. Ii doar abatut din drum sau rapus? Si care ar fi pricina? Tot chibzuiesc ca la mij­loc nu‑i mana turcului, ci a altui soi de vrajmas.

Sprancenele razesului zvonind mirare, logofatul isi urma gandul:

— Marele vizir nu l‑ar fi rapus pe cneaz ori alta capetenie de razmeriti pe drum si nici cu randul. Spre a‑l incredinta pe padisah de necredinta ce­lor pe carc‑i socoteste supusii imperiului, va trudi sa‑i prinda in acelasi na­vod pe toti, laolalta, dovedind astfel urzeala.

— Si‑atunci, dupa chibzuiala domniei tale, cine vara bolduri in miere? Dupa ce m‑am dezmeticit din somnul ticalos, am scormonit printre oa­meni. Atata am aflat ca trei calareti, streini de meleag, dintre care unul o dihanie gheboasa, au trecut prin Plopsoru si satul Gradini, dupa care li s‑a ratacit urma. Mi s‑a parut ciudat lucru caci, daca in aste doua asezari ca­latorii au atintit luarea aminte a oamenilor ca un fanar in bezna de iad, mai incolo nu i‑a zarit nici macar un caine.

Logofatul rasuci iute capul:

— Gradini ai zis?

— Da, stapane. Gradini.

— Te intrebai cine ne vara bolduri in cofa cu miere.

— Sau spini in mamaliga, tot aceea, zambi Ilie Machidon.

— Ei bine, cred ca am dibuit mana ticaloasa. Pe cai, Ilie, si fara clipa de zabava.

Mare fu mirarea lui Gheorghita al Filipescului cand vazu radvanul cu­coanei Aspasia Boldur tragand dinaintea portilor sale. Batrana cobori zori­ta si, fara a se lasa ajutata de slugi, urca treptele de piatra ale conacului. Ca totdeauna se purta dreapta, in straie de mare cheltuiala, pe chipul darz cu barbie puternica citeai cuget drept si minte agera.

Gheorghita inchina plecaciune si dadu sa rosteasca vorbe de ighemo­nicon. Jupaneasa i‑o lua inainte:

— Lasa farafastacurile pentru ceas mai prielnic. M‑am infatisat aici, cu jar in ciubote si negura in suflet, pentru a sfatui despre Smaragda.

Buzele flacaului se pungira, vrand parca sa puna zavor cuvintelor, dar privirea glasuia indeajuns.

— Ai aflat, desigur, spuse cucoana Aspasia, ca ticalosul de tata‑sau, calcandu‑si vorba si inima Smaragdei, o vinde spre desarta fala veneticului sarb.

Gheorghita marturisi moale:

— Am aflat, cinstita jupaneasa.

— Cum socoti a scapa din necaz?

— Sa scap? Necazu‑i ca umbra, nu te poti lepada de el. Ca Cerchez isi vinde fata ar fi una, baiul e ca se afla intr‑o sambala cu Voda, iar eu, ne­mernicul, nu mi‑s indeajuns de vanjos spre a ma pune cu imparatiile! Cum ma pot eu oare impotrivi Brancoveanului?

Boldureasa ii indrepta o privire aspra.

— Daca cugetul ti‑ar fi la fel de iepuratic precum vorba, m‑as bucura ca gineri‑meu a fagaduit fata altuia. Inima Smaragdei ar jeli o bucata de vreme, dar, pana la urma, s‑ar tamadui, caci nu plangi o viata dupa un barbat nevrednic, cu piele de gaina pe spinare. Socot, insa, dupa cum va cunosc neamul, ca‑mi umbli cu vorba vicleana, fiindu‑ti teama ca m‑ar fi tocmit iscoada alde Cherchez. Nu, fatul meu, nu incerc sa‑ti tai nodurile de la limba si nu esti silit a‑mi marturisi cele puse la cale.

— De ce socoate domnia ta ca urzim oarece panze?

— Cunoscandu‑i pe Filipesti si tot astfel pe nepoata‑mea. Nici saltata in streang nu‑si va calca pe inima. Teama mi‑e doar ca cele hotarate sa nu fie de tot zalude si cu neputinta de implinit. Fiti cu luare aminte si nu va incredintati nimanui. Si, iarasi, ascultati‑mi povata si dati‑i branci fara za­bava. Smaragda‑i si‑acum pazita cu strasnicie, dar de cum o pune sarbul ciubota in Bucuresti, nici la privata nu va mai fi singura.

Scotoci intr‑o clapca a rochiei de casmir si scoase o punga:

— Uite, flacaule, ai aici doua carti catre bancherii mei lombardul Bar­tucci si florentinul Betti, pentru zece mii de galbeni.

— Cucoana Aspasie, facu speriat de milostivenie Filipescul cel tanar, mi‑e cu neputinta sa primesc asemenea dar. Si‑apoi, nici eu nu mi‑s sarman.

— Stiu, Gheorghita, dar intre venetici orice paraluta face cat doua, caci n‑ai usi la care sa bati. Mai chibzuieste ca la fuga mainile trebuie sa‑ti fie slobode si trupul usor. Povara apasatoare sunt in bejenie cuferele, sipe­tele cu giuvaeruri sau sacii cu galbeni.

— Imi incredintezi o avutie.

— Si pe Smaragda. Iar aurul ce vi‑l vor numara in palma zarafii soco­titi‑l darul meu de nunta. Noroc, fiule, caci acesta‑i comoara mai presus de oricare alta si Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Spre chindie, boier Dumitru Cerchez primi, prin sluga necunoscuta, ravas ciudat:

'Spre a domniei tale stiinta, afla, cinstite vornice, ca Gheorghita al Filipescului a pus la cale sa‑ti fure pe Smaragda in ziua de Sfintii Apostoli Petru si Pavel si‑apoi sa se slobozeasca in lume, Nu ma infatisez cine sunt, caci prea multa vrajmasie mi‑as dobandi in neamul Filipestilor pe care‑i stii cit sunt de neinduplecati in a razbuna orice fapta, cat de marunta, da­ca aceasta se pune de‑a curmezisul poftelor lor. nesabuite. Fiind iubitor de supunere si cunoscand rosturile insotirii fiicei domniei tale cu cneazul sarb, ti‑am stiricit acestea spre a face cum crezi'.

Cherchez mai citi o data cartea si, negru de manie, dadu navala in ia­tacul nevesti‑sii:

— Unde‑i Smaragda?

Caterina incepu sa tremure:

— In odaia din fata, cu parintele Serafim. Se marturiseste!

— S‑a marturisit indeajuns! tuna boierul. Din asta clipa, nici un stre­in nu mai intra in casa, necum in vorba cu ea. Vei veghea‑o cu strasnicie, zi si noapte, fara clipa de ragaz. Asijderea, nu va pune piciorul dincolo de zaplazul ograzii.

— Nici la biserica? se incumeta cucoana Caterina. Joi is Petru si Pa­vel.

— Domniile lor s‑or lipsi de tovarasia fiica‑mii.

— Deci nu o las la slujba? vru sa priceapa de‑a binelea cucoana Cate­rina.

— Nici la slujba, nici la hora! racni boierul. Ehe! Prostie sa dea Dum­nezeu ca, vorba ceea, capatani sunt destule!

Spre marea mirare a stolnicului Cantacuzino, trimisul imparatului habsburgic era acel temut Carol Neurautter, missionarius castrensis.1 Si, iar spre mirarea sfetnicului, solul nu veni in taina si pe intunecime, dupa deprinderile ordinului sau, ci intra pe portile cele mari ale palatului, la ceas insorit, in straiul neguros al iezuitilor care cheama privirile mai abitir decat o flamura rosie. Chipul, cu stravezimi de bolnav fara leac, avea in ne­clintirea sa ceva din duca‑se pe pustii si parea alcatuit din gropnite. O­chii se rataceau in gavane adanci, cercanate, obrajii se pravaleau sub po­metii ososi, cat nuca, iar din tamplele scobite, sopteau oamenii, puteai bea apa.

Stolnicul il cunostea din faima infricosatoare care strabatuse Evropa, ba si chipul i‑l vazuse zugravit pe o miniatura vieneza, dar, dinaintea o­chi­lor, faptura vie, acuma i se infatisa. Il stia primejdios insa acum, cunos­can­du‑l, intelese ca faima cat de cumplita a iezuitului era mai prejos de sarpele din om si ca dovada machiavelacurilor mari o tainuise cu iscusea­la, despre acestea abia avand sa se vorbeasca peste ani. Istoria, obisnuia sa spuna Cantacuzinul, nu se scrie pentru cei ce o traiesc, ci pentru viito­rime. Adevarul despre minciuna de azi se desluseste maine.

Si mai intelese stolnicul ca Viana punea mare pret pe sfatul de la Bu­curesti, de vreme ce‑i indrepta dregatorul sau cel mai de seama, de a carui povata insusi imparatul Leopold tinea neclintit seama.

— Ma bucur ca te cunosc, stolnice, susura cu glas unsuros Neuraut­ter. Vestea despre destoinicia si intelepciunea Cantacuzinului, sfetnic din­tai al principelui Brancoveanu, n‑a ocolit curtile noastre, dupa cum n‑a o­colit nici o curte din Evropa.

Stolnicul se inchina, dar fara a‑si cazni prea tare trupul. Iezuitul ii vorbea trufas, indreptandu‑i cuvinte frumoase, dar cam pe nas, ca de la stapan la supus.

In gand ii slobozi injuratura valaha:

' Pe muma‑ta de popa paduchios! Cand stramosii mei imparateau Bi­zantul, rasbunica‑tu, cu petece la sezutul nadragilor, isi isca plozii in bor­dei din balega si paie.'

— Si iata, urma iezuitul, ma bucur de doua ori: ca fi‑voi de fata la sfat insemnat si ca am prilejul sa‑l cunosc pe vestitul carturar si om politic, stolnicul Cantacuzino.

— Pe ce cale s‑a aflat la Viana de sfatul de la Bucuresti?

Neurautter rase, aratandu‑si dintii marunti de muiere: Imperiul are agenti pretutindeni.

'Aha! talmaci in gand stolnicul. Pre alta limba rostite, acestea in­seam­na: fiti cu bagare de seama, cancelariei de la Viana, falnicului Leopold, nu li se poate ascunde nimic, itele cat de iscusit impletite sunt descalcite ina­inte de a prinde voi de veste. Si iarasi mai inseamna ca noi, nemtimea, sun­tem atat de puternici, incat ne ingaduim a ne deslusi gandul pe fata, fara vorbe viclenite.'

— Deci, spuse stolnicul, parand cuprins de mirare, imperiul are is­coade in Valahia.

— Ti se pare ciudat, stolnice?

— De, intre tari ce nu se afla in vrajmasie, ba. dimpotriva, se socot prietene, rostul iscoadei, indeobste haina, starneste ganduri neguroase.

Iezuitul se apleca mult inainte:

— Domnia ta sustine ca principele Brancoveanu nu are agenti in im­periu?

— Atata vreme cat nu i‑ati dovedit, poti socoti ca nu se afla.

— Mi‑as pierde orice pretuire fata de Cabinetul Negru de la Bucuresti, rase Neurautter. De altfel, tocmai pentru ca va suntem prieteni, veghem ca necazurile sa nu se abata asupra voastra. Sunteti o tara mica, iar poftele tarului si ale Portii nedomolite.

— Mda, surase Cantacuzino. Exista o vorba romaneasca: 'n‑am apu­cat sa ma vaiet, ca ai si sarit la mine cu parul sa ma dobori.'

Misionarul isi dezmierda cu degete prelungi poalele sutanei din tesa­tura scumpa.

— Cu parul, pieptis ori pe la spate, ati dat voi, stolnice. Noi nu am ui­tat cu cata indarjire v‑ati impotrivit Diplomei Leopoldine. Ba l‑ati starnit si pe mitropolitul Dositei al Ierusalimului, ca si pe Calvinie al Costantino­po­lu­lui ca, dimpreuna cu Teodosie al vostru, sa se puna de‑a curmezisul uni­rii romanilor transilvaneni cu Roma.

— Ne‑am aparat credinta. Iar acel pagan Atanasie Anghel, care a sem­nat zapisul in numele romanilor, umpland de ocara hramul de fata biseri­ceasca, cu buna dreptate a fost afurisit.

— Acel mitropolit Atanasie al Transilvaniei, pe care‑l faci pagan, a vrut sa imbujoreze soarta romanilor. Unindu‑se cu Roma, acestia nu mai sunt socotiti tolerati, ci recepti, li se deschide drum slobod in imperiu spre dregatorii, scoli si inavutire.

— Uitand in schimb ca sunt romani, rupandu‑i de ceilati frati ai lor.

— Si, starnindu‑le aducerea aminte, ce ati izbutit? Dand ajutor bra­sovenilor, sibienilor si hunedorenilor, ca si Blajului si Albei Iulia, razvratitii cei mai haini, ati starnit mania lui Leopold, iar, de‑atunci, bietilor nefericiti le ploua doar cu jale si necazuri.

— De jertfele inchinate credintei lor nu i‑am auzit vaitandu‑se. In schimb, s‑au desprins din ceata cuvintelor viclene si au priceput ca impa­ra­tul a dus politichie de amagire. Iaca, de a doua Diploma, din Martisor '701, cu belsug de fagaduieli pentru romani, nu s‑a fost slujit nimeni, a ra­mas slova colbuita pe fund de sipet si de care iarasi nu‑si mai aminteste nimeni. Ba chiar zapisul cel bun, cu peceti adevarate original, cum zic flo­rentinii, a disparut pe veci.

— Romanii, facu Neuraulter, nu s‑au dovedit cinstiti. Bunavointa im­paratului au rasplatit‑o cu razvratire, pribegind in Valahia, Moldova, Ba­nat, haiducind in muntii secuiesti, in Maramures si Tarnave. Chiar acum, intreg meleagul cuprinzand Chioar, Satu Mare, Baia Mare e hartuit de car­jaliii haiducului Gligor Pintea. Iar armele, se stie, le sunt indreptate din Valahia.

— Despre acestea, ofta stolnicul cu lehameteala de vorovava parca, eu nu am cunostinta. Stiu doara ca oamenii nu se razvratesc de bine si se impotrivesc dupa cum le‑o ingaduie imprejurarile. Ciudat tare mi se pare altceva, sfintia ta. De vreme ce pe imparatul Leopold valahii l‑au suparat foarte, care‑i pricina pentru care trimite solie intru alianta, noua si Balca­ni­lor, ba fagaduindu‑ne reazam de nadejde la o adica, in osteni, arme si aur?

Dintii misionarului se deslusira albi si marunti intre gropnitele din obraji.

— Si mai ciudat mi se pare mie, stolnice, ca judecata agera a domniei tale nu ne desluseste telul. Biruinta noastra de la Karlowitz va ramane pen­tru viitorie semn de hotar al unui inceput: prabusirea imparatiei oto­mane. Am arcanit Semiluna! Nu ne ramane decat a o smulge de pe cer.

— Aha! zambi Cantacuzinul. Si‑atunci, Curtea de la Viana socoate ca‑i cu folos a stalpi orice razvratire impotriva Portii.

— Bunanteles, cu atat mai vartos cu cat sfatul de la Bucuresti pune la cale razmerita Balcanilor. Aceasta nu‑i rascoala oarecare a unei oarecari provincii, ci va fi marele razboi al noroadelor din miaza‑noaptea Evropei, iar Cabinetul Negru de la Bucuresti, caci principele Brancoveanu este ma­rele urzitor, a ales cu intelepciune clipa. Zdruncinati de infrangerea de la 1699, otomanii n‑au avut vreme a‑si redobandi vlaga si pot fi mai lesne ra­pusi. Puternica mana de ajutor, pe care imparatul Leopold binevoieste a vi‑o intinde, va va aduce izbanda!

Se uita la stolnic cu ochi scanteind de multumire, de parca ar fi tinut biruinta in palma.

— Ne va aduce izbanda, ingana Cantacuzinul. Se apleca peste mes­cioara florentina privindu‑l tinta pe iezuit: In aceasta incapere, unde pri­mim solii imperiilor 'prietene', caci si domniile voastre, si tarul, si padisa­hul flutura aceeasi flamura: 'va cotropim, pentru a va ocroti de lacomia muscalului, ori a neamtului, ori a turcului', vorbele se rostesc cu multa dramuiala, dar cel mai ales cu viclenie. Insusi parintele Ordinului domniei voastre, Ignatiu de Loyola, a slobozit o apoftegma ce dainuie de aproape doua veacuri si va dainui: 'Dumnezeu a lasat omului cuvantul, pentru a‑si ascunde gandul.'

— Ce trebuie sa inteleg, stolnice?

— Ca de asta data ma abat de la deprinderile unei cancelarii de taina si‑mi rostesc raspicat gandul: ne crezi oare a nu deslusi ca izbanda doban­dita cu ajutorul Habs‑burgului ne va aduce alta asuprire? Ca vom schimba doar stapanul? Neamtul in locul turcului?

Misionarul salta din umeri:

— Inchipuirea politiceasca a domniei tale, stolnice, e prea avantata. A­devarat, dorim sa naruim Islamul! Ne stanjeneste un imperiu prea puter­nic si poftalnic, dar n‑avem nimic impotriva unor vecini mici, care traiesc slobozi, fara a ne primejdui hotarele.

Pe stolnic nu‑si amintea sa‑l fi auzit razand decat Maria Cantacuzino, soata domniei sale, in cele dintai zile ale dragostei lor. Prima luna dupa ma­rit si‑o petrecusera la mosiile dumnealor din Zoreni, unde izbucnise ho­lera. Spre a zaticni molima, Cantacuzinul inchisese hotarele comunei, iar pe cei napastuiti de boliste ii gramadise in niste bordeie ridicate intr‑anu­me, pe camp. Seara, strajerii ii numarau pe cei rapusi si se infatisau apoi la curte, spre a da seama despre slujba lor. Si‑n veci, n‑aveau sa‑l uite nici stolnicul, nici jupaneasa Maria pe Mirica. mai marele slujitorilor, care li se infatisase intr‑o seara, rostind dintr‑o suflare:

— Sa traiesti, stapane, ingaduie a‑ti stirici ca azi s‑au prapadit cinci­sprezece crestini, dar n‑am ingropat decat paisprezece, caci unul a luat‑o la goana.

Si‑acum, spre uimirea iezuitului, rase stolnicul cu pofta.

— Vecini mici si slobozi Sunt doua sute de ani de cand Tarilor de Jos, Ungariei, Boemiei si acum Transilvaniei, li s‑a fost gatuita libertatea, fiind cuprinse intre fruntariile imperiului vostru. N‑au poftit ele sa fie slo­bode? Oare va primejduiau hotarul?

— Stii bine, stolnice, ca sporul de noroade al imperiului s‑a datorat unor insotiri fericite ale Casei de Habsburg cu alte case craiesti din Evro­pa. Iar aceste noroade sub obladuirea noastra au inflorit, capatand avutie si stralucire. De altfel, aceste popoare nu au destula intelepciune, 'matu­ritate politiceasca', spunea Machiavelli, pentru a se conduce si administra singure.

— Toate puterile mari, raspunse Cantacuzinul, asuprind un popor mic, dau aceeasi deslusire. Atunci cand se ostenesc s‑o faca. I‑ati intrebat pe unguri sau pe olandezi, pe toti ceilalti, daca tanjeau dupa maturitatea politiceasca a habsburgilor, daca‑s fericiti vietuind sub stapanire straina? Tot asemenea veti savarsi si cu noi, noroadele din Balcani. Odata infranta Poarta, in locul Semilunii, vulturul austriac isi va infige ghearele, sfasiind si‑apoi stapanind bolta cereasca.

Iezuitul incepuse a da semne de nerabdare:

— Filosofam in desert, stolnice. Pentru ca ti‑ai rostit gandurile limpe­de, tot astfel imi voi rosti si eu intrebarea: te impotrivesti ajutorului pe ca­re, in marea‑i binevointa, vi‑l ofera imparatul nostru?

— Nu mie mi se cuvine a ma impotrivi. Vor hotari Voda Brancoveanu dimpreuna cu ceilalti principi din Balcani.

— Nu ocoli raspunsul, stolnice. Cunoastem greutatea cuvantului ex­celentei tale in fata principelui Brancoveanu si a acestuia dinaintea celor­lalte capetenii.

Stolnicul ramase o vreme pe ganduri. Fosnetul dedesubtului de tafta al sutanei iezuitului paru sa‑l scuture din amorteala:

— Te vei impotrivi? apasa dregatorul neamt.

— Nu.

Celalalt rasufla usurat:

— Esti intelept, stolnice, si incredintat am fost ca vei intelege un ade­var limpede: izbavirea voastra si a Balcanilor doar Casa de Austria o poate darui.

— Hm, n‑as zice dar, de vreme ce nu vom astepta mantuirea torcand langa gura sobei, ci jertfindu‑ne in intampinari sangeroase cu iataganele turcesti. Eu, unul, nu ma voi pune de‑a curmezisul lui Leopold. stiind ca, daca ai de infruntat doi vrajmasi, il inlaturi dintai pe cel mai apropiat, de‑ti inteapa grumajii cu jungherul. Ramane apoi vreme, daca vrea Dumnezeu, si pentru celalalt.

Iezuitul zambi galben:

— Deci, ne socoti vrajmasi, stolnice.

Cantacuzinul raspunse scurt, fara sovaiala:

— Da, misionare Neurautter. Pentru o vreme insa vom opinti ca cei doi vulturi, austriac si valah, sa nu se razboiasca pe aceeasi felie de cer, ci doar sub aceeasi flamura.

CAPITOLUL VII

Conacul imprejmuit de padure, unde sarbii fusesera indreptati de 'An­dronic', se infatisa ca o asezare de oameni avuti care‑si ridicasera hudubaie in plin codru, cu anume tel. Ghicindu‑l, cneazul Alexandru isi ridica a mustrare si dispret sprancenele. Om mohorat de felul domniei sa­le, isi iubea posaceala si tinea langa inima doar fapturile cu cuget si strai neguros. In sinea sa, osandea rasul si prisosul de veselie, socotindu‑le ge­mene cu desfranarea, in vreme ce unui chip crunt ii facea lesne incredin­ta­re. Cu acest soi de fapturi ii placea sa se inconjoare, ei fiind zamisliti intru temeinicie, chibzuiala si staruinta.

Conacul rasarit intre castani nodurosi parea desprins din istoriile tran­dafirii, depanate in tarile Evropei de mijloc, iarna, cand serile sunt ce­toase si zornice, iar noptile par nesfarsite. Zidurile erau fatuite cu piatra albastrie, ardezia stralucitoare iti umplea ochii de argint, la ferestrele largi, perdeluite cu muselina alba, dadeau binete oaspetilor, in ghivece pante­coase de faianta olandeza, sumedenie de flori rosii: scorus, sangele voini­cu­lui, cercelusi, mixandre si mierea ursului.

— Bagi de seama, Duro?

Alexandru vorbea in soapta, desi valahul. Indreptand bidiviii spre grajd, n‑avea cum sa‑l auda. Dintr‑un pas, slujitorul ii fu alaturi.

— Acesta nu‑i conac, adapost pentru vreme de primejdie, ci lacas dos­nic intru petreceri nesabuite si diavolii savarsite intr‑ascuns de priviri ne­do­rite.

Duro clatina capul bolovanos. Si un prunc citea lesne desfraul pe ori­ce caramida sau acaret. Imprejmuirea de piatra a hudubaii era scundaca, s‑o sari fara macar sa te rezemi in mana, si napadita de flori, nu se aflau porti cetluite cu fier greu, lacate, gratii, ferestile largi ingaduiau lumina, dar nu si ocroteau.

Cand 'Andronic' se intoarse de la grajduri, cneazul isi rosti nemultu­mirea:

— Ciudat loc de popas ne‑a hotarat principele Brancoveanu. Ne teme viata si slobozenia si ne gazduieste intr‑un conac de vara, unde te poate dovedi orice haita de netrebnici! Nu intru desfatare ne‑am pornit spre Va­lahia si nu mi‑s nobil oarecare: insemn Serbia, cu rost am venit in taina, iar de zilele si ocrotirea‑mi, am si aveti a. da socoteala norodului nostru.

Valahul isi ridica privirea agera:

— Iertare, maria ta, si fa‑mi incredintare ca ne ocarasti fara pricina. Voda dimpreuna cu stolnicul Cantacuzino au socotit ca aici te afli in sigu­ranta mare, fiind loc nestiut si nestrabatut. Ospetit in vreuna din fortare­tele Valahiei, indeobste pandite de iscoade, primejdia era inzecita Dar poate ca domniile voastre binevoiesc a pofti inauntru, spre odihna si ospa­ta­re.

— Maria ta, glasui Duro, ingaduie a cerceta eu inainte locurile.

Cneazul dadu din cap:

— Nu. Mergem dimpreuna.

Strabatura in urma lui 'Andronic' mai multe carari si se oprira intr‑o sala incapatoare, incarcata de sofale si covoare scumpe. In mijloc se afla masa asternuta, ticsita de bauturi si bucate reci.

— Unde vi‑s slujitorii?

— O parte la cuhnii, iar altii in cosmeliile lor. Voda a socotit ca inte­lept e sa te fereasca de multi ochi. Avand de adastat o singura noapte, fap­ta ramane cu putinta.

Cneazul zvacni din barbie, trimitandu‑l pe Duro sa cerceteze casa.

— Geaba ma prepuiesti de ganduri haine, cneze, spuse 'Andronic' cu amaraciune in glas. Nu fac decat a implini poruncile domniei.

— Aceasta o vom vedea.

Se plimba manios prin incapere, fara a lua aminte la gramezile de me­rinde ce aromeau imbietor in talgere de argint: vanat, pesti de toate semin­tiile, carne fripta pe jaratec ori dovedita in aburi de oala de piatra, cofeturi, placinte, fructe, branza felurita, dupa meleagul unde prinsese cheag, va­lahii opintind sa‑i intreaca pe franci, despre care se istorisea ca au nasco­cit peste o suta de soiuri.

In asteptare, cneazul desfunda o butalca neinceputa, o mirosi lung si isi turna cupa plina. O intinse apoi valahului:

— Binevoieste a sorbi o inghititura.

Slujitorul BrancoVeanuIui duse pocalul la buze fara sovaiala. Bau si prinse a zimbi:

— Dornic sunt a savarsi orice‑mi ceri, numai pentru a‑ti dovedi cins-tea si credinta.

— Atunci grijeste de cai! Hotarat sunt sa nu adast peste noapte in me­leag. Du‑te!

Valahul avu clipa de tresarire. Privi chipul cneazului, intunecat, hota­rat stanca, si se inchina:

— Porunca, maria ta!

Iesi de‑a‑ndaratelea, ca din biserica, gata sa‑l rastoarne pe Duro.

— Gasit‑ai ceva de seama?

— Nimic, Doamne! Toate‑s cum le‑a spus valahul. Patru slugi batrane in cuhnie, iar in bordeiele ce tin spinarea conacului, inca vreo sase, dor­mind teapan. Dupa sforaituri si neoranduiala de pe mese, deslusesc ca‑s tucsuiti zdravan. Tucsuiti cu dinadinsul.

— Aceasta, chibzui cneazul, s‑ar potrivi cu cele marturisite de 'Andro­nic'. I‑au fost imbatat spre a‑i lega la ochi. Doar ca meleagul nu‑mi place, Duro. Inima imi bate zvonind primejdie, iar nerabdarea imi da branci. Am poruncit caii. Bea o cupa de vinars. De merinde insa nu te atinge, s‑ar pu­tea sa fie viclenita. Zoreste, caci nu zabovim.

— Ai hotarat bine, Doamne, incuviinta Duro cu cuget impacat, netan­jind nici dumnealui sa intarzie in acele locuri.

— Ce‑o fi clocind netrebnicul acela? In ast ragaz, putea sa inseueze o herghelie intreaga!

Manios, reteza camarile, trantind, izbind usile de pereti si se repezi in curte. Duro il urma umbra, un pas inapoi. In ograda zburda un catelan­dru, harjonindu‑se cu maica‑sa, o catea lup cu blana neagra. La strigatele cneazului, nu se ivi nimeni. Doar o sluga somnoroasa, a carei limba im­pleticita n‑ar fi priceput‑o sarbii, macar de‑ar fi deslusit vorba valaha: Ori­cum, de 'Andronic', slujitorul Brancoveanului, parea sa nu fi auzit nimeni.

Cneazul si Duro dadura navala la grajd. Era gol.

Goneau de trei ceasuri incheiate pe drumul Brailei, si mania inclesta­se falcile logofatului, repezindu‑le inainte, ca la dulaii cei haini. Nu scosese cuvintel de la plecarea din Bucuresti, si Ilie Machidon, slujitorul domniei sale de peste zece ani, isi zise ca niciodata — si, har Domnului, prilejuri de amaraciune se intamplasera destule! nu‑i plouase logofatului atata negrea­ta in cuget.

La un cot de drum, facura popas sa adape caii. Radu Andronic, pufa­ind din lulea, rosti cu un glas nabusit de ciuda:

— Ticalosul! De mi s‑ar infatisa acum, l‑as farama fara sovaiala. Fiece madular si cu nemila!

— La cine se gandeste domnia ta cu atata obida?

Logofatul nu‑l auzi.

— Dar si mie mi s‑au fost alungat mintile, puf de papadie gonite de vant. Tot cu gandul la ocrotirea capeteniilor si la dibacirea iscoadelor, l‑ara lasat pe bezmetic sa‑si teasa urzeala. Mi‑am mai zis ca, oricat de smintit ar fi, de‑a curmezisul lui Voda, cu atata nechibzuinta si batjocorire, nu se va infige.

Machidon ii azvarli o privire inveselita:

— Dupa cuvintele cu care‑l dezmierzi, ghicesc ca ticalosul ii chiar domnia sa boier Ionita Farcasan!

— Chiar el! scrasni logofatul. Dar, de asta data, tine minte, Machidoa­ne, nu‑i mai canta cucul dinainte, ci sezutul cu pana lunga i‑a intors. S‑a obisnuit cu norocul, sa pofteasca stele fripte din cer si smochine din pomii lui San' Petru, si pestin sa le si dobandeasca! Amarnic il va izbi mania Bran­coveanului, caci aici nu mai e saga si solticarie de om necopt la min­te, ci sunt fapte necugetate care primejduiesc pricinile cele mari ale dom­niei. Da, amarnica osanda il asteapta, iar eu cu mainile legate ma voi afla. Si, chiar de‑as putea sa‑l ocrotesc, n‑as face‑o. Se afla un hotar in toate, chiar si pentru Dumnezeu!

— De, logofete, surase cu talc slujitorul. Se afla la noi in Chipriana o mosneaga, pe numele sau Glafira, care cu mult sarg si tragere de inima isi mai osandeste barbatul, Mos Tabarta. Zdrahoana de baba, cand invarte ciomagul, nu cuteza sa se apropie de ea nici strajerii.

Radu Andronic i‑o reteaza:

— N‑am vreme si nici pofta de pilde, Machidoane.

— Oleaca de rabdare, boierule. Nu mantui domnia ta luleaua, ca eu am ispravit. Mosul ista al nostru, crestin plin de volnicie, dupa fiecare pa­ruiala, poposeste la crasma si incepe a ne istorisi, cum va osandi, la ran­du‑i, pentru obrazniceala pe baboiul pumnaci. Cand l‑asculti, caznele lui Scaraotchi par dulci dezmierdari, plangi de mila Glafirei, pentru ce‑o avea sa indure

— Gata, Machidoane, de‑ajuns!

— Ingaduie inca o clipa, boierule. In vara aceasta, o prinde pe baba un pui de ploicica la camp. Se afla cam despuiata caci, de vreo saptamana, vipie cumplita asuprea Chipriana. Dibuie ea un flacauas calare si‑l goneste catre Mos Tabarta, sa‑i trimita negresit scurteici si testemel mai groscior, caci ploaia avan o cazneste, asuprindu‑i oasele. Auzind vorbele baietanu­lui, Mos Tabarta face pe cela cu o singura ureche, il alunga pe flacau in sambetele lui si da navala la crasma! 'Vedeti, oameni buni! Am fagaduit Glafirei apriga osanda si, iaca, acum sta despuiata ca la scalda in frumu­se­te de ploaie, iar eu toale nu‑i indrept.' 'Asta zic si eu dreapta rasplata, sare crasmarul. Facu Glafira, poc!, cu maciuca, dar si dumneatale, Mos Tabarta, plici!, cu biciusca.'

— Ce trebuie sa pricep eu din toata bazaconia, Machidoane?

Slujitorul rase pe sub musteti:

— Ca baba s‑a intors acasa cam betegita. Iar Mos Tabarta o saptama­na s‑a canonit tragand‑o de oase si aducandu‑i blidele cu ciorba si carne fripta pe tipsie asternuta la marginea crivatului.

— Adica zici tu, se stramba Radu Andronic, ca tot eu il voi scoate din impas pe Ionita si de asta data.

Machidon rase:

— Cu ingaduinta domniei tale, eu zic doar una: ca s‑o mai fi schim­band ea firea, dar tare‑i si deprinderea.

Patrunzand in codru cu crengi impletite, bolta scundaca, care potic­nea goana bidiviilor, Machidon isi deslusi din nedumeriri:

— Ce nu pricep eu, stapane, sunt doua: cum de a cutezat, totusi, bo­ier Ionita asemenea isprava si cum de‑a izbutit‑o?

— Cutezanta, scrasni logofatul, cerceteaza‑i‑o in sminteala mostenita din strabuni; si tatane‑sau, boier Zaharia, si bunica‑sau, Grigorie, si mai departe, de i‑ai scotoci neamul, au speriat la vremea lor targul cu bezme­ticeli fara seaman. Iar Ionita se dovedeste cel mai harnic vlastar, incunu­neaza semintia si, dupa cum ti‑am mai zis, de prea bine li s‑a urcat la cap, soarta indragind pesemne narozii si bobleticii. Poti sari veacul de cand nu l‑a caznit pe nici unul vreo napasta: hainie domneasca, vrajmasi primej­diosi, avutie prapadita. Pana si focaraia care nu cruta Bucurestii intreaba‑l pe strajerul ce pandeste necaz de palalaie din Turnul Coltei si‑ti va dovedi ca nu‑i saptamana sa nu se petreaca asemenea pocinog intr‑o mahala ori alta a targului ocoleste de fiece data casele Farcasenilor. La bunatatea vie­tii, adauga rasul starnit de fiece isprava a gamanului si, nu o data, am zis ca Ionita ii cel mai indragit boier din Valahia. Ori si parintele, daca isi pa­leste pruncul razand, nu mai incape indreptare, ci tot dezmierdare se chea­ma.

— Cum o rasucesti, tot stramb iese, rase slujitorul. Iaca nu‑i bine nici cand da Dumnezeu cu amandoua mainile. Dar smintit sau altcum, dovedeste inima vajnica.

— Ceva socoteala tot si‑a facut narodul! Conacul din padurea Baltes, unde gandesc eu ca i‑a priponit pe sarbi

Slujitorul isi ridica sprancenele a intrebare, si Radu Andronic deslusi:

— Oamenii ti‑au stiricit toti intr‑acelasi fel si, anume, ca strainii au pierit, o data iesiti din satul Gradini. Vecina asezarii e padurea Baltes. Ori acolo, in mijloc de codru, pe o felie de dumbravioara, si‑a ridicat boier Far­casan al batran un conacel de toata frumusetea, intru petreceri tainice, care sa nu atate curiozitatea oamenilor si, mai ales, sa nu zgandare ure­chea lui Voda. La asemenea zaiafeturi poftiti nu sunt decat cei mai apropi­ati tovarasi ai gamanului, iar slugile putine au gura cusuta, fiind scump cumparate, caci. dupa cum stii, zaludul de Ionita are fagure de miere pe limba, dar si din punga tot miere i se scurge.

— Incep sa pricep, facu Machidon, dar mare minunatie ca unei ase­menea taine nu i‑au crescut picioare.

— Doar ti‑am tot dondanit ca norocul, ca si umbra, se tin scai de ca­pul lui Ionita, iar oaspetii, de se apuca a zvoni prin targ una si alta, pun cep altor prilejuri de infricosate petreceri. Ionita pe aceasta s‑a bizuit: ca nimeni nu are stiinta despre conac si in stapanirea cui se afla. Socoata ne­ghioaba, fiind de‑ajuns al mai firav firicel de veste sa ajunga la urechea Cantacuzinului! Dupa aceea ghemul se desface singur si nu se mistuie do­ua rasarituri de soare pana a ajunge la tartor. Da' uite ca am ajuns noi! Se vede, de‑aici, acoperisul argintuit al conacului

Cuprins de nerabdare, Radu Andronic dadu ghes armasarului si zbu­ra sageata peste zaplazul de verdeata.

— Hei, oameni buni! Se afla vreun suflet de crestin in aceste cinstite case?

Nu‑i raspunse nimeni si, fara a mai striga a doua oara, patrunse in conac, urmat de slujitor. Cunoscand rosturile hudubaii, strabatu fara mul­ta luare aminte salitele, poposind in camara mare, unde se incingeau che­furile cele indracite. Aceasta odaie Ionita o randuise dupa canonul trape­zelor papistasesti, imbinat cu gustul musulman. Nu lipseau masa lunga si scaunasele, dar nici sofalele nabusite de covoare, de pe langa ziduri.

Mai cotrobai prin celelalte incaperi si se intoarse in trapeza.

— Chef s‑a fost pregatit, surase Ilie aratand spre maldarul de bucate, dar oaspetii nu s‑au prea imbiat.

— Mai adauga, facu logofatul, ca hudubaia a fost parasita in pripa. S‑a baut doar un pocal de vinars, si acela neispravit, iar usile au ramas vraiste, in bataia vantului. Da. Sa vedem ce zic slugile.

Cu chiu, vai si larma sa vare in spaime o oaste de draci, logofatul iz­buti sa trezeasca unul din argati.‑ Se aflau vreo cinci‑sase in odaile slugi­lor dindaratul casei, tragand aghioasele cele incleiate ale betiei indarjite.

Sluga, un baietan de vreo nouasprezece ani, avea privirea natanga, limba incurcata in prune si rezema peretii; Andronic se rasti manios:

— De ce tii zidurile acelea, prostovane?

— Pai sa nu cada. Nu vede domnia ta ca se clatina?

Ilie Machidon rase incetisor: 'Aista stiu ca‑i bine vatamat. La cate ve­dre s‑o fi indarjit?'

— Ma Atanasie, il scutura logofatul, trezeste‑te! Ma cunosti?

— Cum nu.? Sunteti prieten cu stapanul.

— Unde se afla acum?

— Ha. Haa! Un sughit puternic ii curma rasul: Gandeste domnia ta ca boierul imi da rost mie despre cararile lui?

— Ce s‑a petrecut aici? Pe cine ati avut oaspeti?

Atanasie isi rostogoli albusul ochilor:

— N‑am stiinta, stapane, de nici unele!

— Ma! striga Radu Andronic. Pun mana pe garbaci!

— Ti‑ai face pacat cu suflet de mielusel, boierule. Noi am primit po­runci, indreptate prin vatasel, dupa deprindere: sa bucatarisim ospat de seama si sa randuim bucatele, si vutcile in casa mare; a doua, sa ne incu­iem in odaile noastre si sa ne tucsuim, pan‑om adormi langa ciubote, iar ochi sa n‑avem decat pentru bardacele goale ce trebuiesc inzdravenite, si urechi pentru galgaitul udaturicii in bardace. Dupa cum si savarsit‑am, caci nu cunoastem abatere de la porunca stapanului.

Incepu sa rada cu multamire de sine, pentru slujba implinita.

Radu Andronic ramase pe ganduri, nestiind incotro sa se indrepte. Pregeta sa se intoarca la Bucuresti, caci cum avea. sa se infatiseze Canta­cuzinului, vestind ca sarbul pierise in negura drumului Brailei? Iar aici nu putea zabovi, scotocind hatisuri si colnice in cautare de naluci; rosturi zornice il chemau in cetatea de scaun.

Ilie Machidon il scutura din amorteala:

— Logofete, dupa gandul meu, departe n‑au ajuns:

— Cine?

— Craiul sarb si slujitorul sau.

Sprancenele boierului se incretira a multa luare aminte. Machidon avea ochi ager si, daca nu se lua cu pilde, vorbea cu miez.

— Dupa ce cunosti?

— Sarbilor li s‑au furat caii. Macar pana in sat au batut drum cu pi­ciorul. Binevoieste a cerceta oleaca aceste semne, ce se lasa cetite in tara­na. Zaplazul l‑au sarit inspre padure trei bidivii. Iaca, urmele se ispravesc chiar la poalele gardului. Deci, zic eu, acestea‑s ale hotului calare, carele s‑a zorit sa fuga dimpreuna cu dobitoacele talharite.

— Cred ca ai nimerit‑o, Machidoane, facu boierul lasandu‑se intr‑un genunchi. Urmele lasate de bidiviul din stanga is mai apasate decat ale celorlalti doi. Greutatea calaretului Aferim, Machidoane, se bucura cu ochi luciosi logofatul pentru asta dovada de intelepciune. Multe‑ti voi ster­ge de la raboj de‑acum incolo!

— Dar cu cele de dinainte cum ramane? intreba cu talc slujitorul.

— Om hotari si despre celelalte.

Machidon surase:

— Se afla la noi, in Chipriana, un plugar pe numele sau Gheorghe Anafura.

— Altadata, Ilie! i‑o reteza boierul incalecand.

— Aflandu‑se credincios, nevoie mare, urma surd Machidon, Anafura al nostru roboteste mereu la trebile bisericii. Ba da cu tarnul in ograda, ba fatuieste icoanele si podoabele, mucareste sfesnicele. Popa, gura plina‑bu­zunari cusute, tot fagaduieste: ti‑oi face, ti‑oi darui, te‑oi omeni.

— Ai gatat?

— Atata voiam a deslusi domniei tale ca, de la alde Anafura ni se tra­ge noua, in sat, o invatatura: 'decat de doua ori ti‑oi da, mai bine o singu­ra data, na!'

Ultimele vorbe nu ajunsera la urechile logofatului. Se risipira in vaz­duh, aducand spor de intelepciune copacilor, iepurilor ce iscodeau codrul, ciulind ochii si urechile, paserilor care ciuguleau din fosnetul padurii.

Un slujitor domnesc dupa straie desluseai de indata ca‑i paic si, deci, purtator de veste insemnata se infatisa la casele Cerchez in inserarea aju­nului de Sfintii Petru si Pavel.

Boier Dumitru ii cerceta cu multumire straiul: postav de omat cu brau sangeriu, ciubotele de marochin galben si smaragd cat unghia la chi­vara. Asemenea slujbas, infatisandu‑ti‑se la porti, dovedea semn de mare pretuire din partea lui Voda si, mai ales, sol de veste bucuroasa.

Cartulia indreptata de Brancoveanu cuprindea putine cuvinte:

'Marelui nostru vornic Dumitru Cerchez, sanatate poruncim! Si mai poftim pe domnia sa a ne cerceta chiar intr‑aceasta seara, la zece ceasuri negresit, in palatul nostru din Mogosoaia, intru zornica si binecuvantata pricina.'

De atata fala si domneasca pretuire, vornicul, umflat, simtea ca avea sa‑i plesneasca teasta, ca sangele, parau vijelios, avea sa‑i tasneasca prin piele. De acum, dupa cum socotise pe buna dreptate inca de la petitul sar­bului, inaltarile s‑or indesa ciotca, umeri zdraveni sa se afle si Dumnezeu nu‑l crutase, rasturnandu‑i vlaga cu lopata in toate madularele! si ani multi, pentru a se putea infrupta pe indestulate. Iata ce va sa zica sa‑ti al­catuiesti cu intelepciune viata, caci vornicul isi inchipuia acum ca insoti­rea Smaragdei cu cneazul sarbesc i se datoreste. Nu sarbul cazuse in mre­jele fie‑sii impletite de ursitoare, ci el, Cerchez, i‑o varase cu iscusinta in brate si suflet.

Se gati in strai cheltuielnic, ca pentru infatisare la Curte. Afara, asu­prise inca din zori cumplita arsita, asudau si pietrele, pasarile, gatuite de vipie, amutisera.

Pazind insa cu strasnicie ighemoniconul, boier Cerchez investmanta, peste straiul din matase de Alep, caftanul captusit cu zibelina.

Cand patrunse cu maretie si ifos in iatacul jupanesei Caterina, aceas­ta holba cautatura cat gutuia, prapadindu‑se de uluire dinaintea vornicu­lui. Il socotea chipes, cum nu se afla vreun alt caftanit in tot targul. Isi sal­ta anevoie valurile de osanza dintre perinile sofalei, indreptandu‑si peste sani straiul usor de muselina. Era rapusa de vipie si nadusea ca o vaca in durerile facerii. Carafele cu zeama dulce de trandafiri, scoase in tot ceasul din fundul fantanii de Ralita, tiganca, nu izbuteau a‑i ogoi setea naprasni­ca.

— Doamne! Da' stiu ca esti falnic si aratos, rosti sfioasa. Pot cuteza sa te intreb incotro se indreapta domnia ta cu infatisare si vestmant ighemo­nicos?

Vornicul dadu din cap cu ingaduinta:

— Poti! Voda ma pofteste la Mogosoaia, avand vorba insemnata cu mi-ne. De buna seama, cunosti ca ospetia la Mogosoaia o harazeste doar fete­lor luminate, fie os craiesc, fie faptura prea indragita.

Jupaneasa, vazandu‑l razator, cuvanta cu lingusire:

— Domnia ta, Dumitre, porti amandoua hramurile. Oare despre Sma­ragda sa fie vorba?

— Pricina n‑o cunosc si pot fi mai multe. Dar natanga aceea unde‑i?

— Zalogita in iatac, dupa porunca domniei tale.

— Tot cu ochii in marama si nas ros? Baga de seama cum se infati­sea­za cneazului, care in toata clipa ne poate poposi in batatura. Trandafir proaspat sa mi‑o faci, si nu vadana despletita, cu obraji ofiliti de plans. De mi‑l alunga pe sarb, o alung eu din pinteni si garbaci pana la Schitul Vechi, sa bata matanii pana la cosita alba si dincolo de ea!

Caterina ii indrepta privire infricosata:

— Eu opintesc, Dumitre, din rasputeri. Se cazneste tare, caci i‑a fost drag de Gheorghita al Filipescului.

Cerchez isi repezi pumnul intr‑un vascior de pe masa si‑l tandari:

— Taci! indraznesti a rosti dinainte‑mi numele acelui netrebnic si vorbe neobrazate? Drag! Trebuia sa‑ti pazesti fata, si nu crivatul, acesta fiindu‑ti rostul. Dar domnia ta nu cunoaste decat a nadusi oghialurile, a se lasa trasa de tiganca si mesteca stanjeni de pistiluri si fisticuri din pravalia grecului.

Caterina izbucni in plans:

— Nu ma osandi in van! Am vegheat‑o cu strasnicie, doar la Curte joaca cu domnitele i‑am ingaduit, dar ochii pu puteam sa‑i leg.

— Daca o indreptai de copila pe carari cuvenite, ar fi stiut ca ingaduit e sa‑si salte cautatura doar spre barbat hotarat de mine. Amar vei rasplati si tu, Caterina, de nu s‑or intampla si infatisa toate dupa pofta mea! Smulge neghiobiile din capatana Smaragdei, ca, de nu izbutesti tu, i‑o farm eu cu baltagul si tot i le alung!

— O da Dumnezeu si s‑o lecui singura.

Vornicul azvarli o ultima privire spre nevasta‑sa. Plangea, bulz de o­sanza, prabusit intre perini si valuri de muselina. Umarul scapase din si­retul vestmantului subtire si se deslusea sanul cat o lubenita, cu moliciu­ne atatatoare, plina de ispite.

Un val de sange navali in teasta boierului si se azvarli, fiara infometa­ta, asupra jupanesei. De saptesprezece ani se insotisera si isi cerceta mu­ie­rea si azi, cu aceeasi neistovita inflacarare.

Caterina il primi cu un suspin de multumire.

Un ceas dupa urnirea vornicului Cerchez spre Mogosoaia, jupaneasa Caterina se trezi din somn dulce. Se intinse cu placere intre cearsafurile mototolite, apoi chema slujnica necajind clopotelul de argint de la capatai.

O fatuca tanara se ivi sfioasa, oprindu‑se langa usa. Mainile rosii isi faceau treaba cu pestelca.

— Da' unde‑i Ralita?

— Vegheaza in camara jupanitei.

— A, da. Poftesc sa primenesti asternutul, dar, mai dintai, poftesc sa‑mi astampar, ia, o saracie de foame. Porunceste la cuhnii trei potar­nichi fripte, un blid cu pilaf de clapon, cateva sarmalute si o butalcuta cu licoare bine indulcita. Cina oi lua‑o mai incolo.

Dupa ce se indestula oarecum, pana sa n‑o prinda iarasi somnul de poale, trecu in odaile Smaragdei. Fata pigulea la gherghef dar, daca jupa­neasa ar fi avut ochiul oleaca mai ager, ar fi deslusit ca mainile ii tremura, ca atele‑s incurcate, nodurile cadeau pe fata.

Ralita, tiganca, motaia pe covor cu picioarele incrucisate sub ea. La intrarea jupanesei, se dezmetici, sari zvarluga in picioare si parasi odaia.

Smaragda ridica ochii spre mama‑sa, apoi, fara o vorba, Si‑i lasa din nou in cusatura. Avea obraji vlaguiti, buze albe de nesomn, parul, de obi­cei innodat in crestet, ii cadea in neoranduiala.

Jupaneasa tusi fara credinta. Sovaia dinaintea fie‑sii pe care nu si‑o stia aproape, incercand si teama nedeslusita; o simtea tare, alta plamada decat ea, izbita mai curand bunica‑sii, logofeteasa Aspasia Boldur.

— Cum iti mai e, Smaragda?

Fata ii arunca privire scurta si neagra:

— Parca nu stii? La ce mai intrebi? La ce te mai ostenesti? Truda nu‑ti prieste, pustiindu‑ti vlaga si foamea.

Caterina nu lua aminte la zambetul rau al fetei. Ofta doar, incredinta­ta ca toata ziua ii e prilej de istovire.

— Adevarat, dar o da Dumnezeu sa ispravim cu nunta ta si atunci se va alunga dihonia, si foiala bezmetica din casele noastre, si toate vor fi ca inainte.

O parere de zambet aluneca pe buzele Smaragdei.

— Chiar asa, ingana, ca inainte.

— Grijeste doar si nu‑l necaji pe tatane‑tu. Te vrea rumena si mai pli­na de ravna

Smaragda infipse acul in cusatura:

— La ce sa ravnesc, mama? La dragosteala ursuzului cela, mai negu­ros la chip decat Satana?

Cuvintele ii tasnisera fara voie. Se tinuse in tot rastimpul cu dintii inclestati, sa nu scape nici macar icnet nechibzuit, dar acum jalea, mania, sila de neputinta si ne‑totia muma‑sii, toate clocot, o razbisera.

Jupaneasa, de nauceala, ramase clipe in sir fara grai:

— Apara si fereste Fecioara Maria! Cum cutezi macar a rosti aseme­nea cuvinte de pierzanie? Pana si despletita ceea de Ileana Dumsa, careia doar bici si ajunare i s‑ar cuveni pentru dezmat si rusinarea cinstei casei si barbatului, stie a pune stavila vorbelor desfranate! Scarba mare imi aduci, fata, si socotesc ca poate tatane‑tu chibzuieste bine a te ingropa in manastire.

De turbaciune, Smaragda rupse ghergheful si‑l tranti pamantului.

— Ingropati‑ma! Mai bine cu gura indopata cu tarana, decat in aster­nutul ghiujului venetic.

— Netrebnico! Asternutul nu‑i nascocit intru destrabalare si piericiu­ne. Acela ne e sortit noua, muierilor, sa‑l induram doar muceniceste si nu cu gand de desfatare. Bunurile cu care te fericeste maritul sunt altele: ca­sa si gospodaria ta, ocrotirea barbatului ce ti‑e stapan, hramul la care te salta pruncii. Asternutul il induram cu rusine si cazna, spre inmultire, si ma cuprinde mirarea ca

Smaragda nu‑i ingadui sa‑si curme vorba si rosti cu venin, stiind ca o paleste drept in moalele capului:

— Spre inmultire. De aceea oare iti cerceteaza tata in fiece noapte ia­tacul, de nu mai pridideste Ralita cu primenitul albiturilor? Vreti prunci amu, cand ati inceput, nu de putina vreme, a mosnegi?

La asemenea cumplita neobrazare, jupaneasa Caterina ramase fara grai. Ii vuia capatana. cercetand dupa osanda nemiloasa. I s‑ar fi cuvenit sfichiuiala cumplita, cu garbaci impletit in opt si sa fie tarata de cozi prin ograda in vazul targovetilor. Dar pas de o sluteste acu', doar la cateva cea­suri, poate, de sosirea sarbului.

Din sovaiala si manie o descotorosi zgreptanatul la usa al tigancii.

— Ce vrei, cioroaico? o repezi jupaneasa.

— Cu iertare, stapanico, dar trimis de‑al boierului, sosit vantes, do­reste a‑ti vorbi fara zabava.

Era un barbat oaches, inca in tinereti si cu privire iutaca. De atata zor gafaia. Straiele erau lesesti, ca ale mai tuturor slujitorilor marilor caftaniti, ce aveau a savarsi slujbe de fluiera‑lume: azi aci, maine la Stambul

Facu inchinaciune adanca inaintea jupanesei. Cautatura taciunoasa, in care licarea gamalie de obrazniceala bine stapanita, poposi intre sanii bulbucati ai muierii. Jupaneasa isi stranse valurile de muselina rosind si intreba rastit:

— Ce poftesti?

— Cu ingaduinta domniei tale, sunt trimis de vornicul Cerchez cu po­runca grabnica!

— Anume?

— La randu‑ti, domnia ta, porunceste celor paisprezece slujitori ce salasluiesc in aceasta cinstita asezare sa inseueze degrab', sa‑si ia flintele si jungherele si sa ma urmeze fara clipa de zabava.

Caterina isi simti inima ghem de spaima. Mirarea ca barbatu‑sau nu‑i indreptase carte scrisa n‑o tinea, caci jupaneasa nu cunostea slovele. La maica‑sa se indarapnicise a nu prinde invatatura, iar, dupa marit, Dumi­tru n‑o imbiase spre invatatura; ba se bucura de minte saraca, sccotind ca muierii, daca are carte, incep a‑i creste musteti. Pentru vesti insa trimise prin slujitori ori olacari streini aveau vorba inteleasa intre ei. Parca citin­du‑i gandul, trimisul adaugi:

— Domnia sa, vornicul Dumitru, iti mai indreapta vorba anume: 'ace­la striga, caruia ii arde casa.'

Jupaneasa dadu din cap. Da, chiar acestea erau cuvintele hotarate de barbatu‑sau, spre a‑i auzi glasul din departate zari.

— Ii in primejdie mare? intreba cu inima bot de spaima.

Omul raspunse scurt:

— Nu mi‑e ingaduit a slobozi o vorbulita.

Caterina ofta. Intocmai asta era Dumitru. Pe toate le savarsea in tai­na, fara deslusiri si fara a sfatui cu nimeni. Azvarli o broboada pe umeri si zori spre camarile slujitorilor, pentru a implini porunca lui Cerchez, vorni­cul Brancoveanului; a lui Dumitru, stapanul domniei sale.

CAPITOLUL VIII

Intr‑o chilie a Bisericii Sfantul Anton de Padua, asezamant papista­sesc ingaduit de Voda Brancoveanu in cetatea de scaun, Carol Neurautter. misionarul iezuit si cea dintai iscoada a Vianei, astepta cu ochii pe ornic sa se implineasca cele unsprezece ceasuri ale noptii de vara. Clipele se maci­nau anevoie si, de la o vreme, Neurautter se intinse pe patul infatat cu di­chis. Perina de puf, oghialuri chindisite de calugaritele manastirii din Va­lenciennes. acoperamant scump, de brocart.

'Dibaci principele Brancoveanu! gandea cu un zambet uitat in coltul gurii. Se afla loc in Bucurestii sai pentru toate credintele. Ovreii au tem­plul lor, unde se inchina pe saturate, alaturea salasluieste o moschee, ar­menii isi au, tot asemenea, lacas de inchinaciune, noi, catolnicii, cum ne spun valahii, il avem pe al nostru, ba se izvodeste acum, spre Cotroceni, si o biserica muscaleasca Da, iscusit si pacat ca pronia l‑a harazit principe intr‑o tara mica si nu sfetnic de seama la Curtea Vienei'

Dibaci, dadu din cap iezuitul, urmandu‑si sirul gandurilor, intelept si cu ochi care tinteste departe, insusire de seama, cea mai de seama in poli­tichia oricaror vremi. Brancoveanu pricepuse ceea ce o alta minte lumina­ta, Michel de l'H pital, ministrul justitiei regelui Carol al IX‑lea, intelesese cu mai bine de un veac inainte. O tara nu poate pasi pe calea belsugului si a puterii, nu se poate inalta, cand fratii se infrunta intre ei cu vrajmasie inversunata. Zadarnic cercase sa domoleasca patimile dezlantuite de acele razboaie neghioabe, dar pe atat de haine, intre catolici si protestanti.

'De ce va razboiti intre voi? Nu sunteti oare toti francezi? Tu glasuiesti ca credinta ta e cea mai buna, iar eu mi‑o apar pe a mea. Care este cea mai adevarata? Sa uitam dezbinarile care ne sfasie tara, sa fim toti numai francezi.'

Un singur intelept insa nu poate carmui lumea, caci nu poti tine piept potopului de neghiobie. Marginirea e mai puternica, e a celor multi.

Zadarnice opintirile spre chibzuinta si dreapta judecata ale acelui de l'H pital. Impotriva‑i se aflau regele si muma‑sa, cruda Caterina de Medi­cis. Putina vreme dupa cumplita noapte a Sfantului Bartholomeu, de jale, Michel de l'H pital isi lepadase suspinul. Il indurerase pofta nestavilita de uciganie care parjolise intreaga tara, omorarea unuia dintre cei mai de sea­ma oameni ai Frantei, Coligny, capetenia protestantilor.

Cu cateva zile inainte de a‑si inchina sufletul lui Dumnezeu, se impo­trivise a‑si pune numele si pecetea pe porunca de osanda la moarte a unui print protestant: 'Je sais mourir, mais non me d shonorer'.

Inca zece minute pana la ceasurile unsprezece. Neurautter se ridica si isi indrepta poalele rasei.

Imparatul Leopold se dovedea si mai chibzuit, opintind sa cuprinda sub acelasi patrafir al Bisericii Unite: romanii, rutenii, grecii, din Ungaria, Croatia, Slovenia si Transilvania, ii ispitea, bun inteles, cu amageli caci cine nu se indura, dupa post trudnic, la placinta rumena si vin indulcit cu miere?

Iar Brancoveanu, stapan in tara mica, ducea politichie oranduita de aceleasi teluri, doar ca o mladia dupa imprejurarile si oamenii Valahiei: nu silea norodul la o singura credinta si alungase dezbinarea dintre semintiile meleagului sau, impacandu‑i dintai pe cei atotputernici, carora li se inchi­nau.

Un gand neasteptat ii starni zambetul: Christos, Mahomed. Moise, Buda si filosoful Confucius, al chitaezilor, sfatuind si cumetrind la aceeasi masa.

Ornicul manastirii vesti ceasurile unsprezece. Neurautter scazu olea­ca, flacara lampii si cerceta inca o data ferestrele. Erau bine perdeluite, zalogind orice ata de lumina. Facea deplina incredintare oamenilor aseza­mantului, dar nu uita niciodata precept din azbucoavna iezuitului: 'Nu te increde nici in tine insuti. Tradarea salasluieste in toti: si in noi, fata de noi insine.'

In usa rasunara cinci ciocanituri usoare. Iezuitul trase zavorul si in incapere se strecura usor, ca o umbra, un barbat rasarit si mladiu.

— Ma numesc Rossignol.

Misionarul ii strecura o cautatura patrunzatoare: acelasi barbat pe ca­re‑l cunoscuse cu aproape zece ani in urma, intr‑un satuc din Tirol. Chi­pes, cu plete castaniu‑aurii, o gura rosie, la fel de nerusinata ca si privirea, si semn de spada pe obraz, o dara alba, ce nu se lasa napadita de barba.

— Anii te‑au crutat, conte, zambi iezuitul.

Putine fapturi in Evropa cunosteau adevaratul hram al lui Rossignol, vestita iscoada a Bourbonului, si chiar daca anume zvonuri le paleau ure­chile, le socoteau smintite ori voroava de n‑am ce face, in seri de iarna, cand viforul cazneste pamantul; la gura focului, oamenii dezghioaca nuci, rapsozii isi deapana baladele, cei gura de aur basnesc.

Si era cu adevarat greu de crezut ca Jean‑Pierre‑Dominique, conte de Merlin, inrudit cu cele mai de seama familii ale Frantei, var cu ducii de An­jou si scoborator al acelui Godefroy de Bouillon, regele crestin al Ierusali­mului, in departat leat 1099, indeplinea pe langa Riga Soare slujba de is­coada. Dar pesemne ca in sangele lui Jean‑Pierre se razvratea din nou, du­pa sapte veacuri, sangele clocotitor al strabunilor paladini care, in numele crucii, se pornisera din Francia spre Palestina (trei ani de drum, strabatuti pe apa sau cu ciubotele inecate in nisipuri) spre a smulge mormantul lui Christos din gheara turcului.

— Nici domnia ta nu pari caznit de vreme, rosti Rossignol. Rase usu­rel: Ca sa‑ti vorbesc deschis, acum zece ani, cand te‑am cunoscut, n‑as fi riscat nici macar doi scuzi pariind pe sortii vietii tale. Subred, fara vlaga, incredintat eram ca plamanii ti‑s betcgi.

— Oare regreti, conte, ca Dumnezeu a hotarat intr‑altfel?

Rossignol ranji:

— Ori de cate ori imparatul Leopold ia o hotarare inteleapta.

— Imparatul hotaraste totdeauna intelept.

— Nu chiar Iar atunci cand se intampla altfel, incredintat sunt ca ai lipsit din dreapta‑i.

— Asemenea cuvinte rostite de contele de Merlin, prea bine cunoscut in tagma sfetnicilor de taina, a agentilor si aventurierilor drept temutul, iscusitul Rossignol, dovedesc multa pretuire si fala‑mi aduc.

— Marfa, rase contele, pe care domnia ta, Neurautter, n‑o pretuiesti nici cat un raget de magar.

Se asezase intr‑o rana, picior peste picior, cu tampla rezemata lenes in mana stanga. Dreapta o tinea, ca de obicei, infipta in plaselele junghe­ru­lui. Pe unul din degete sclipea un diamant negru. Zambetul zeflemitor nu‑i parasea chipul si, desi stia ca acesta ii e felul, misionarul, deprins sa samene spaima oriunde si‑ar fi preumblat chipul de harca, se simtea in­ciudat ca de batjocura.

— Poate nu te inseli! Cu ce prilej in Valahia, conte?

— Acelasi cu al domniei tale, Neurautter.

Iezuitul sovai o singura clipa. Frantuzul propunea joc deschis. Ei bi­ne, asa are sa fie. Dar numai o bucata de vreme, pana la anume cot de uli­ta.

— Deci, sfatul celor ce pregatesc ridicarea la arme impotriva otomani­lor. Ma intreb intrucat soborul unor mice principi, din colt uitat de Evropa, poate starni interesul lui Ludovic?

— Ti‑as putea raspunde ca nu ma aflu duhovnicul Bourbonului, nu‑i sunt nici dregator de taina si deci nu mi se confeseaza.

Iezuitul zambi batjocoritor, dar contele urma netulburat:

— Iar ti‑as mai putea raspunde ca, dupa ce Columb a ajuns in Ameri­ca, nici o felie din Evropa, cat de departata spre Miaza‑Zi sau Miaza‑Noap­te, nu mai poate fi socotita colt uitat de Dumnezeu ori capat de lume. La randul meu. Insa, intreb care‑i pricina pentru care Leopold dovedeste ata­ta sarg si dor de cunoastere pentru hotararile acestor 'mici principi'?

Misionarul raspunse uscat:

— Veghind sa nu savarseasca nerozii, ii ocrotim de pofta de cotropire a tarului si a padisahului si, totodata, ne aparam fruntariile.

Contele izbucni intr‑un ras clocotitor, al carui zvon patrunse departe, inzecit de zidurile goale si reci ale sfantului asezamant.

— De ce razi?

— De minunata potriveala! Spunea cineva, tu stii de buna seama ci­ne, caci la fel de dibaci esti in descalcitul cartilor ca si in manuitul spadei, ca marii intelepti se intalnesc. Iata, aceeasi grija il tine si pe Ludovic: bietele tarisoare sa nu cada prada cruzimii unor imperii prea lacome.

— Mda, facu misionarul. Cu adevarat minunata. Propun, conte, sa lasam majestatile lor prea luminate sa manuiasca balanta puterilor mari si mici din Evropa si sa limpezim pricinile noastre, fapturi marunte, aflate in umbra celor mai insemnati crai ai lumii: de ce m‑ai cautat?

Rossignol, mereu surazand, isi cerceta varful incaltari; cu carambi rasfranti. I se paru ca zareste boare de pulbere pe varfurile stralucitoare si le sterse cu o marama scumpa, pe care o zvarli apoi, cu nepasare, intr‑un ungher al camarii.

— De buna seama, din prisos de prietenie. Nu ma crezi, Neurautter? Mi‑esti vrajmas, pentru ca soarta ne‑a aruncat in tabere neprielnice, dar te pretuiesc, iar cugetul si mintea mi‑s de‑ajuns de cuprinzatoare pentru a pricepe si rasplati, inchinandu‑ma dinaintea lor, insusiri de seama. Nu m‑am ticalosit intr‑atata incat sa pizmuiesc, defaimand sau chiar rapun­and, o fiinta aleasa. Da, ma inclin in fata omului ce se afla deasupra seme­nilor sai.

Misionarul se inclina la randu‑i. Rosti din nou uscat:

— Sunt coplesit, conte, de atata bunavointa si marinimie. Dar poate ca privirea ce mi‑o indrepti e prea ingaduitoare

— Sa lasam vorbele de convenienta frumosilor de la balurile Curtii. Esti in mare primejdie, Neurautter, si de aceea ma aflu acum, aici. Rami‑Mehmet, marele vizir, ti‑a hotarat moartea. Moartea cu orice pret!

Pe chipul misionarului nu se citi urma de tulburare. Intreba linistit:

— Care este pricina acestei uri neimpacate?

— Pesemne insusirile de care‑ti pomeneam. Otomanii socot ca, fara Neurautter, mintea lui Leopold isi va rataci dibacia, bratul puterea. A pus pret mare pe capul domniei tale si a socotit ca, aici, intre hotarele Valahiei, isi va atinge telul mai lesne: multi venetici, ocrotire dificila, atentia Cance­lariei Negre retinuta de alte probleme. Nu dau povete, Neurautter, caci fie­care stie a da in gropi si singur, dar, in locul domniei tale, as parasi fara zabava locui.

Iezuitul il privi lung:

— Gandesti oare a ma departa astfel de evenimentele importante ce se vor petrece la Bucuresti?

Rossignol isi scutura pletele castanii:

— Te inseli, Neurautter, ai cuvantul meu de gentilom. Dar nu‑ti as­cund ca, peste simtamintele mele, se afla pricina mai insemnata: Ludovic insusi mi‑a poruncit sa‑ti ocrotesc zilele!

Neurautter isi ridica sprancenele:

— Cu ce mi‑am castigat oare augusta‑i obladuire?

Rossignol raspunse scurt:

— Razboiul pentru succesiunea Spaniei. Ludovic stie ca te‑ai impotri­vit alungarii celui de‑al V‑lea Philippe de pe tronul Madridului. Leopold nu te‑a ascultat, fiind apasat si impins de englezi la aceasta gafa politica. Re­ge­le nostru nu va ierta in veci ofensa adusa Frantei, ca si detronarea nepo­tului sau, urmasul cel mai indragit.

Neurautter se simtea coplesit nu atat de grija pentru viata‑i pusa in primejdie era deprins ca, din umbra sau in plin soare, sa infrunte mereu moartea ci de rasuflarea unei mari taine. Nimeni n‑avea stiinta despre sfa­tul dintre el si imparat, purtat intr‑o seara de vara, cand il conjurase sa o­coleasca orice amestec in razboiul dezlantuit de succesiunea la tronul Spa­niei si Austriei. Ei, austriecii, slabiti de infrangerea de la Karlowitz, nu pu­teau tine piept unei Frante puternice si care se infatisa si cu drepturi legi­ti­me. Isi amintea bine seara. Crinii Schonbrunn‑ului inmiresmau aleile, apa fantanilor forfotea in sipot dulce. Si erau singuri.

— Da, rosti cu tulburare. Foarte ciudat.

Contele de Merlin se ridica:

— Ma duc, Neurautter. Eu mi‑am facut datoria, dar mai fericit as fi daca as fi convins ca‑mi vei urma sfatul. Misiunea de a‑ti infige pumnalul in spinare ori de a‑ti intinde cupa cu otrava i‑a fost incredintata celui mai abil agent otoman: Trandafirul! Periculos de doua ori: e de o dibacie nease­muita si nimeni nu‑i cunoaste chipul, ori de‑i barbat sau femeie.

Smulgandu‑se din hatisurile codrului, Radu Andronic zaticni avantul bidiviului si cerceta imprejurimile. Soarele incepuse a se catara melc de aur peste meleag, pasarile mai zornice ciripeau gures de buna dimineata.

— Stau si chibzuiesc, Machidoane, cum as drege‑o eu de m‑as afla in stramtoare, precum cneazul sarb si tovarasul sau.

Un zambet sugubat se iti sub mustata subtire a slujitorului!

— Bine‑i oare, logofete? De ne‑am croi toti gandul intr‑o sambata, n‑ar fi pe lume decat omenire inteleapta, ori doar minte sarmana, cu patru picioare si urechi lungi. Si dulce vietisoara am duce, neavand cine cui sa se impotriveasca! La noi, in Chipriana.

— Mi‑oi istorisi altadata ce s‑a mai intamplat in acea asezare doldora de minti luminate. Anume pricina impinge omul la anume fapta si doar prostovanii sau zaluzii apuca de‑a curmezisul alta cale Sa socotim dara: sarbii se afla venetici in asezare, fara prieteni si nadejde de ajutorinta. N‑au cai.

— Au galbeni, il intrerupse Machidon.

— Prea adevarat, dar se stiu vegheati de vrajmas si, mai ales acum, dupa ce i‑au cazut in capcana, s‑ar putea sa stea in fereala, temandu‑se sa nu se impiedice in alta urzeala.

— Gandeste oare domnia ta ca au apucat drum cotit?

Pe chipul oaches al logofatului trecu umbra de sovaiala.

— Nu. Nu cred. Potecile iscusite le cunosc doar pamantenii. Si, iar, sa tinem seama ca pe sarb il gonesc harnic dorul de Smaragda si gandul la sfatul de capetenii. Nerabdarea il trage de poale, ii da branci la drum cat de primejdios, dar scurt sa fie si fara pricini de zabava.

— Pai aista‑i chiar drumul mare. N‑are serpuieli si duce fara gres in inima Bucurestilor.

— Pe acesta il luam si noi in piept, Machidoane. Popasuri de‑o clipa om face doar la anume hanuri, spre a afla daca sarbii s‑au aratat si au rostuit cai.

— Oala si tucalul, surase slujitorul, tot dintr‑un lut se afla. Face dom-nia ta deosebire intre un hangiu si altul.

— Fac, Machidoane, caci toti sunt iscoade. Pe cele presarate de Can­ta­cuzin pe ast drum le cunosc, alorlalti ju‑pani, poate albi mielusei, nu le fac incredintare. Mai stai de voroava ori te urnesti?

— Ma urnesc bucuros, a zis si boul, dezmierdat de garbaci cu tinte.

Dupa goana vijelioasa, oprira spre pranzul cel mic la Bursuci, rates falos si cu dever, calatorii de toate soiurile cautandu‑l pentru bucatele de vanat si odaile totdeauna bine primenite, cu crivat moale si belsug de scorturi.

Jupin Matache, stapanul. le iesi in cale cu temeneli chibzuite si fac­an­du‑se a nu‑l cunoaste pe logofat. Era barbat spatos, cu mustati pleostite si chip blajin de calugar, cam gras si natang. Nici macar cautatura, oleaca nauca si mereu razatoare, nu‑i dovedea hramul: iscoada veche si iscusita a stolnicului Cantacuzino. Tara un picior ramas teapan, aducere aminte a unei infruntari pe malurile Dambovicioarei cu o ceata de fesuri, urzitori ai marelui vizir.

Cuvintele susurara prin despicatura zambetului:

— Nu intra in han, logofete. Ii plin de musterii care‑mi par toti zugra­viti. Daca ai cuvant sa‑mi indrepti, binevoieste domnia ta a pofti in chios­cul de vara, unde vrajmasul, cu urechea ori cu ochiul, n‑are cale de pa­trun­dere.

— Intr‑acolo pornim. Ada si doua bardace de vin. Dar iutes, jupane, n‑avem vreme a zabovi nici macar cale de o lulea tiganeasca.

Hangiul pieri naluca, neasteptat de sprinten pentru un betegit de picioare.

— Hm! Cam sprintara ologeala jupanului. Un ochi ager citeste multe pe pasit. Asemenea graba la om vatamat pune pe ganduri.

— Are noroc de infatisare neroada, rase slujitorul. Domnia ta nu stie ca oaia, cat de hoata ar fi, nimeni n‑o va prepui?

— Aceasta cand binete tarlei mai da si fiara.

— Se afla oare loc pe lume unde sa lipseasca?

— In raiul Chiprianei, de buna seama, rase logofatul, neasemuita ase­zare, cu neasemuite fapturi si unde neasemuite si minunate ispravi se pe­trec.

Machidon paru sa chibzuiasca adanc:

— Nu te inseli, stapane, caci daca Dumnezeu a iscat raiul in ceruri, apoi noi, chiprinasii, l‑am nascocit pe malul Milcovului.

Boierul clatina din cap cu mirare:

— Plin de slava ma simt, Machidoane, si teama mi‑e sa nu ma prabu­sesc in pacatul trufiei. Ma faleam ca slujitor mi‑e un imparat, acum aflu ca pe deasupra‑i si sfant. Iaca, nu un hram, ci doua, de care voi tine seama de aci inainte.

— Trag nadejde ca si la simbrie, zambi subtire slujitorul.

Vorba de sezatoare! Machidon, ca mai toti moldovenii, nu se afla la­com de arginti si, inima — paine calda, miluia din belsug. Apoi, mai era razes cu stare si, doar de dragul logofatului si cu sangele starnit de dor de duca si ispravi cu primejdie aventurier i‑ar fi spus florentinii, il insotea cand si cand pe Andronic, pe drumurile zbuciumate poruncite de domnie.

Patrunsera in chioscul napadit de floare de mirt si oleandru. Doar ce se asezara pe bancutele albe, inviorate de scoarte si perini felurit vopsite, si hangiul se ivi, purtand o oala pantecoasa plina ochi si doua ulcele.

— Vad ca ne imbii la chef mare, zambi Radu Andronic. Om gasi alta data vreme cu prilej Ce se petrece cu musteriii din han? Ziceai ca‑s ciu­dati.

Matache salta din umeri:

— Mosu‑meu avea o vorba: 'mai bine acum, pazea!, decat mai incolo, aoleu!' Ii lume felurita, multi straini, cupeti pestriti.

— Fireste! Ii doar iarmarocul Sfintilor Petru si Pavel si acesta‑i dru­mul care mana spre Zavoieni.

— Unde grau‑i mult, nici neghina nu‑i putina. Am socotit mai intelept ca domnia ta sa nu fii zarit de fitecine:

Luand o inghititura din licoarea sangerie, Ilie Machidon se uita la hangiu cu slavire. 'In capatana crestinului nu incape neghiobie nici cat sa chiorasti un soarece! Aista zic si eu noroc la slujba de iscoada: chip natang si minte bogata!'

— Nu mi‑ai zis ce vant te goneste, logofete! Poate zorul nu‑i chiar ma­re. In cuhniile noastre jaratecul asupreste fudulii de godacel, iar muierea a trudit pana mai adineauri la o movila de placinte.

— N‑avem vreme nici sa ni le pui in traista. Jupane, poftesc a afla da­ca ai stiinta de doi venetici umbland sa cumpere, fara a se scumpi la para­le, armasari de nadejde.

Matache clatina din cap:

— Stapane, la mine in batatura n‑au poposit, nici prin vecini si nici n‑au trecut pe aici.

— Cum poti fi atat de neindoielnic? se mira Radu Andronic.

Logofete, rase hangiul aratandu‑si dintii albi, ca de muiere, o is­coada buna are aflatorii sai mai mititei. Ai mei sunt presarati in jur, cale de trei poste. Pe asta palma de loc nu sufla pasare cereasca, nu adie ram, fara sa am eu stiinta. Poti sa‑mi faci incredintare.

— Iti fac! rosti ridicandu‑se Radu Andronic. Dar poate ca alt oarece sa‑ti fi chemat luarea aminte, maruntis cat de neinsemnat.

Pe chipul jupanului se deslusi necazul neputintei:

— Folos nu cred sa traga domnia ta. Azi dimineata au trecut spre iar­maroc trei carute burdusite ochi cu mascarici. Bun inteles, au sculat tot satul care le‑a facut alai, oamenii iubind veselia, iar pehlivanii, asta le e mestesugul, iti desfunda toate bordeiele, ridica mortul de pe nasalie. Au retezat satul cu chiot mare, dupa obicei: trambiti, clopote, giumbuslucuri si boscarii, savarsite in goana cailor.

Logofatul il privi tinta cateva clipe, apoi ochii scaparara amnar.

'Chipes barbat! gandi hangiul. Vai si of de muierea ce i‑o zalogi ini­mioara!'

In lumina soarelui, cautatura razatoare ii sclipea instelata, parul ne­guros cadea in suvite matasoase de‑a lungul obrajilor bine daltuiti, trupul de sfarma‑piatra avea mladieri de salbaticiune. Straiul alb, patima logofa­tului pentru vestmantul de omat, chema cu dinadinsul privirile, silindu‑le sa poposeasca asupra chipului smead,

— Cata vreme s‑a macinat de atunci, jupane?

Matache cerceta cerul:

— Sa fie putin peste un ceas. Muierea ispravise de caznit la framantat si randuia placintele in cuptor, iar acum le zarii rumene, varfuind tipsiile.

— Da, da, da, facu Radu Andronic cu gandul in alta parte. Un ceas. Iar de aci pana la Zavoieni.

— Taman doua, spuse hangiul luandu‑se dupa boier, care parasea in graba chioscul.

Pana sa clipeasca, Radu Andronic si slujitorul incalecasera.

— Multumesc pentru cele stiricite, jupane. Ramai sanatos si dever im­belsugat!

Omul ramase cu ochii la drumul ars de vipie. Potcoavele armasarilor sclipira in soare, apoi nourii de pulbere inghitira calaretii.

— Te‑a palit dorul de boscariile papusarilor, logofete? il cerceta sluji­torul din coltul ochilor.

— Dorul si teama.

Ascunsi in umbra morii de la Mihai Voda, boier Ionita Farcasan, Gheor­ghita al Filipescului si dumnealui, Chirica, targovat, slujitor si sfet­nic, isi indurau anevoie nerabdarea. Tovarasie, tot zdrobind in copite pa­mantul, le tineau patru bidivii dobrogeni, zaticniti de salca tanguitoare. Lu­na se spanzurase fanar galben caisa pe un pisc de cer si, ninsi cu lumi­na, caii straluceau ca atlasurile de la Alep. Prea indestulati si odihniti, tro­paiau si nechezau cazniti de nestapanit dor de duca.

Gheorghita, in strai lesesc, cu contas, nadragi pe picior si ciubotele retezate sub genunchi, atintea ars de patima si de grija portile cele mari ale conacului Cerchez.

In cateva zile, chipul balan si rotunjor al flacaului se uscase ca o la­maie, sa‑l cuprinzi intr‑un pumn. iar umbrele vinetii de sub ochi, isi zicea Farcasan, ajunsesera a‑i dezmierda musteata.

— Ci domoleste‑te, Gheorghita, ii zise cu blandete. Nu‑i inima de cres­tin in lume care sa indure atata jaratec, fara ca la o urma sa nu se prapa­deasca.

— Ehei! cuvanta sluga. Pomenit‑ai, domnia ta, dragoste cu socoteala si fiara cu zabala?

Ionita se prapadi de uimire:

— Ce spui, Chirica? Unde ai cules asemenea cugetare inteleapta?

Slujitorul isi inalta dupa obicei nasul.

— Ingaduie a‑ti deslusi, boier Ionita, ca mintea mea roboteste intruna si aminteste‑ti, rogu‑te, cate povete chibzuite ti‑am slobozit in amar de ani, de cand te slujesc.

Gheorghita isi infipse degetele, gheara, in coaja copacului. Ceilalti doi ii auzira paraitul maselelor.

— De ce nu se urnesc odata? Vestea indreptata vornicesei l‑ar fi varat in spaime si griji si pe Sfantul Gheorghe cel prea viteaz, zorindu‑l la drum fara clipa de ragaz. Teama mi‑e ca intamplare nemernica sa nu mi se puna de‑a curmezisul.

Un vanticel de noapte sporea susurul Dambovitei si fosnetul de frunze si crengi uscate. Gheorghita, tulburat si trudit de ganduri negre, tresarea la orice zgomot.

'Pe om nu‑l cunosti niciodata, gandi Ionita cu filosoficeala. Cine ar fi zis ca din boier Vasile si jupaneasa Raluca, domoli si blajini, balta cu rate, se va isca asemenea faptura, parjol de doruri, totul un foc si o para?' Ba­nuia, insa, ca‑i oleaca si zalud, caci mai indrageste crestinul cosita balana si gura cu flori, dar nici sa‑ti prapadesti mintile de tot in polcuta mandrei precum flacaul asta!

Daca gamanul si‑ar fi rostit gandurile cu glas tare, de fata fiind si Ra­du Andronic, acesta ar fi avut de ce sa se veseleasca. Bezmeticul uitase nazbatiile din vremea cand isi lepadase inima nu in polcuta, ci chiar in con­durii vornicesei Ileana Dumsa, ori a Maricicai Sipote, si iar cand, pe me­leagul Profetului, rapus de cautatura fierbinte a salvaragioaicei Fathma, o furase din haremul fratane‑sau, marele vizir Rami‑Mehmet, fapta smin­tita, nemaiauzita in imparatia Islamului. La un pas de furnica se aflase atunci grasceanul si, dimpreuna cu el, Radu Andronic si intreaga tabara valaha, de cumplite cazne in temnita de la Sapte Turnuri, dupa care, in­tr‑un tarziu abia, ar fi urmat descapatanarea cea tamaduitoare de orice durere.

Asemenea vuisera Bucurestii intr‑un miez de primavara. Narcisele, crinii, rozele ametisera cu dulci arome vazduhul targului, iar in inima lui Ionita imbobocise dragoste mistuitoare pentru Marghiolita, negustoreasa din Sfantul Gheorghe. Fara de stiinta nimanui, nici macar a prietenilor, Farcasan trimisese la portile muierii alai imparatesc in petitorlac. Noroc de Marghiolita al carei grumaz, lujer de lalea, rezema capatana sanatoasa. Luandu‑l in ras si mai cu zaharelul, ii facuse vant, plocon intors in bratele batranului Farcasan. Iar acesta, cu intelepciunea dobandita din ispravi asemanatoare, macinate in tineretea domniei sale, ii facuse la randu‑i vant tocmai la Viana: nu se afla leac mai bun pentru o dragoste nechibzuita decat departarea de fiinta indragita. Cu cat mai multe poste, cu atat mai fara de gres si leacul.

— Farcasene! se rasuci dintr‑o data Gheorghita. Grija ma sugruma. Eu dau buzna la porti!

Ionita ii prinse bratul:

— Fii rabduriu, fiule. Ti‑era teama de intamplare nenorocoasa si vad ca vrei s‑o starnesti singur.

— Eh, ofta cu talc Chirica si vorbind parca paserilor adormite. Toti ne plangem de parale, dar nimeni de minte sarmana.

Gheorghita al Filipescului se rasuci serpeste:

— Asta daca nu tace, il strang de gat! Prea i‑ai indurat multe, fara a pune mana pe bici.

Chirica, vanat de umilinta, se apropie de cai, rostindu‑si vesnica lita­nie:

— Rogu‑te, boier Ionita, desluseste acestui cinstit boier ca garbaciul se cuvine robilor si slugilor calice. Eu mi‑s targovat slobod, cu stare fru­mu­sica in mahalaua Radului Voda si, precum mi‑i hramul, mi‑i si graiul, adicatelea tot slobod. Si mai adauga ca, simtirea‑mi gingasa neingaduind cuvintele de napastuire, eu va spun ramaneti cu bine si ma urnesc intr‑ale mele.

Farcasan, sastisit de galceava, salta din umeri:

— Ci nu ma mai ispiti tot cu vorbe de duca si piei din fata mea! La o adica, indeajuns mi‑ai mucegait pe la porti si satul sunt de sfada si de gri­ja ca raman fara sluga nepretuita. Fa multamita ca scapi teafar si cu spi­na­re neteda.

Lui Chirica ii tasnira lacrimile:

— Netot cela de asteapta rasplata buna la fapta crestineasca. Ma duc, boier Ionita, dar sa stii ca mult mi‑ai fost drag si cu credinta te‑am slujit.

Se indrepta ticait spre armasar, tot asteptand vorba de intoarcere. In­tr‑aceeasi clipa, portile cele mari ale lui Cerchez se dadura in laturi cu va­iet prelung.

— Uite‑i! striga Gheorghita.

Doua palcuri de cate sapte calareti izbucnira in ulita si apucara in goana inversunata pe drumul Mogosoaiei.

Inca inainte de a pieri, inghititi de negura, in cotul din spinarea Morii, Gheorghita dadu pinteni bidiviului:

— Acum! Pana nu incep slugile a zavori portile!

— Mascuta, narodule! striga Farcasan. Daca apuca vorniceasa sa ne cunoasca chipurile, stiu ca am pus‑o de mamaliga. Chirica, fii la indemana cu bidiviul jupanitei!

Doua slujnice opinteau sa urneasca portile grele. Farcasan si Gheor­ghita, cu fetele imbrobodite, tasnira sageata prin deschizatura care incepu­se a se ingusta. Muierile, luate pe neasteptate, abia avura vreme sa se dea in laturi, racnind ca din adancuri de iad. Auzind tipete, jupaneasa Cateri­na se ivi in pragul conacului, purtand lumanare groasa ca de nunta. Gheor­ghita ii reteza flacara cu miscare iute, lasand salita si pe boieroaica in intuneric.

— Sariti! urla Caterina speriata de moarte. Sariti! Talharii!

Spaima ii sugruma grumajii. Cine avea sa sara? Toti slujitorii de na­dejde ai curtii, indepartati cu viclenie de casa, se indreptau acum spre bo­ier Dumitru. Ramasesera pe langa conac doar cateva roabe nevolnice si un argatel, baietan de vreo doisprezece ani.

O luminita firava palpai in bezna camarilor. Farcasan si Gheorghita ii iesira in intampinare, izbind si rasturnand lemnaria din casa. Intr‑o clipa Smaragda isi lipi faptura de inima flacaului.

— Gheorghita

— St! facu boier Farcasan. Zor! Nu‑i vreme acum de dragosteala.

Facura cale intoarsa, impiedicandu‑se in mescioarele si scaunasele rasturnate. Prin intuneric, jupaneasa Caterina se anina la nimereala de straiul Farcasanului.

— Ce faceti? Incotro? Smaragda! Unde esti?

Gamanul se descotorosi din stransoarea jupanesei:

— Iertaciune, cinstita jupaneasa, bolborosi fara a‑si da seama si im­pins de ighemoniconul deprins de mititel.

Smaragda rosti raspicat:

— Ramai cu bine, mama. Socoate ca n‑ai avut copila ori ca m‑am pra­padit, caci eu in aste case blestemate n‑oi mai pasi cata vreme oi mai avea rasuflare si suspin!

Vorniceasa urla ca fiara injunghiata:

— Nu, Smaragda! Stai! Fie‑ti mila! Ma omoara tatane‑tau! Ramai!

— Apai de el ti‑a pasat dintotdeauna, de el sa ai parte!

Parasira casele Cerchez, valvataie de tanguiala si bocete sfasiind a rau intunericul.

Patru umbre goneau pe drumul Targovistei, alergate parca de toate ostile iadului.

Chirica, cu trupul deselat de fuga navalnica si hurducatura, cugeta cu multamire amaraluta:

— Ehei! Daca nu era bietul Chirica cel modarlan, cu minte putina si aceea pustiita de trandaveala, sa‑mi spui si mie, boier Ionita, si mai cu seama domnia ta, Gheorghita al Filipescului, daca mai goneai acuma te­le­leu, pe luna rotofeie, dimpreuna cu mandruta! Dar cum milostiv m‑a gre­sit mama, iar Dumnezeu m‑a plouat cu insusiri, deprins sunt sa fac iertare mai cu seama prostovanilor de neam ales.

Spintecau noaptea de vara. In inima lui Gheorghita si a Smaragdei, stelele, luna, intreaga fire ningea bucurie.

In urechile lui Ionita Farcasan zvoneau muzici de chef lat, cu lautari de soi.

'Cum ajungem la conacul jupanesei Aspasia Boldur, ii trag un zaiafet frumusel!'

Ii venea sa bata in pumni de bucurie, 'Na, ca tot pe‑a lui Farcasan s‑a intamplat!'

Tipatul unei cucuvele viersuia parca altfel: 'Nu se stie. Nu se stie.'

Gamanul salta din umeri, strigandu‑i peste umar:

— Esti proasta, soro!

CAPITOLUL IX

Sodom de omenire gramadisera Zavoienii, caci iarmarocul de‑aici, dim­preuna cu cel de la Fantanele, se afla intre cele mai vestite din Tara Romaneasca. Targoveti si tarani, ovrei, armeni, sarbi, zlatari, boscarime se urneau din cel capat de tara, parasindu‑si colibele, necazurile si pe cei ne­volnici pentru zece zile incheiate.

Vazduhul vuia de larma, se buluceau glasuri si graiuri felurite, negu­ta­torii isi faleau marfa, ca tesatura, incaltari, podoabe ori giumbuslucuri, dupa hramul fiecaruia, in strigaturi si vorbe mestesugite.

Si, Doamne!, ce nu gaseai pe tejghelele doldora ale cupetilor! Anterie, giubele, ceapchenuri, dulame si bini‑suri, damascuri si casmiruri de la India, atlasuri si mohairuri, muselina si brocarturi, chilimuri si tot soiul de panza chindisita, potcapuri, cusme si comanacuri de calugar, calpace si camilafci Numai printre bodroantele basmangiului sa fi fuserit si aveai la ce prapadi intreaga ziulica: marame din matase ori cearsaf de turbane, fe­regele si grimele, iasmacuri cu prisos de fesfesele ori iscate din sevaiul cel scump cu fir de aur, tulpane cu podoaba de diamanticale ori surguci iti fa­ceai cruce de minunatia paserilor care‑si lepadasera penele pe faldurile tes­temelurilor si iarasi broboade din zarafir sau zarpa, tesaturi de mare cheltuiala pentru zile viforite.

Ca totdeauna, muierile adastau ciucure dinaintea giuvaergiilor ovrei. Le ramaneau ochii atarnati de paftalele incrustate cu sardiuri si rubelite, la cerceii instelati diamanticale smulse din cerul noptii la spelcile cu ca­petel de margaritare ori alexandrina, la bratarile stropite cu hurmuz de smarande, la ghiulurile falnice varfuite de cate un zamfir falnic Dever avea, nu‑i vorba, si negutatorul de sulimanuri, doar ca din marfa aceasta muierile se indestulau cu fereala. Rosul de Spania, pentru imbujoratul bu­zelor si obrajilor osteniti de ani, praful de orez nalbind amagitor obraji oa­chesi, vaselinele si apele de roze, de chitru, de ienupar si azalee taina mai­nilor albe si catifelii, pulberea scumpa din adamante ciobite si pisate pen­tru cine pofteste la dinti albi si stralucitori, iaca ghiloseli si pacaleli ce se cer ascunse in sertarase de care stapanul casei si al inimilor gingase nu are stiinta. Care‑i netoata sa‑si marturiseasca datorintele fata de sipetelul cu ghiloseli? Ca prisosul de frumusete se cumpara cu parale bune la pra­valia lui Chiusbaian, vestitul mester al chipurilor dichisite?

Ca de obicei, larma cea mare o faceau placintarii greci. In marfa lor dadeau iama pruncii, hotarandu‑se anevoie dinaintea maldarelor de ­ si zaharicale: aluaturi dulci cu alune si stafide, alivenci pufoase ca nourii cei zglobii ai lui Prier, pandispanuri inecate in zeama de eucalipt ori caise si zmeura, pricomigdale si sarailii, placinte curoscove sau rodie, baclavale si siropuri din flori de portocale, roze, de cedru si esenta de mosc. Navala cea mare o dadeau la acadelele din zahar ca sticla: verzi, rosii, galbene si por­to­calii. Intepau dulce acrisor limba, capatai trei cu o singura aramioara si, dintr‑una singura, sugeai mai multe ceasuri.

Parintii lor isi desertau chimirele la alte tejghele. Miroseau cale de o posta fleicile fripte cu cimbru pe jaratec, carnatii usturoiati, scordeleaua cu arome ispititoare, mielul haiducesc. Cand acesta, parpalit pe fund de gropnita cu jar, in piele cusuta pentru adobandi fragezime, se lasa rapus de flacara, numai bun de pus pe talgere, scotea bubuit de balimez oto­man Cei cu dare de mana se infruptau cu vanat subtire: pulpa de capri­oara ori porc mistret, veverite asuprite la foc molcom, piftie din cap de urs, piept fraged de potarniche, fazan sau rata salbatica Setea si‑o astampa­rau cu vinuri de tamaioasa, Dragasani, Mehadia, Turceni sau moldovenes­cul Cotnari.

— Asemenea harmalaie, rosti Ilie Machidon cu mirare, n‑am pomenit de cand m‑a slobozit mamuta in lume! Tinem si noi, chiprinasii, iarmaroc, nu l‑am ocolit nici pe cel din Podul Iloaiei ori de la Itcusi, dar aista parca‑i salasul lui Uciga‑l Toaca. Viermuiala si urechi tandarite de larma ca‑n ma­nastire de bobletici cu betesug la cap.

Logofatul isi plimba cautatura peste maldarele de omenire, zicandu‑si ca doar ochi de vultur, rezemat de noroacele prostului, ar putea daraci a­ta­ta norod, dibuind faptura cautata.

— De, Machidoane, acesta‑i rostul balciului. Oamenii sa se desfete, cupetii sa‑si goleasca desagii si tejghelele, iar crestinii chimirele. Si acestea se cade a se face cu zgomot.

— Aferim, logofete, bine ca m‑ai luminat Avem la noi in Chipriana un crestin de‑i zice Vasile al lui Sucila. Asemenea urlete si zbucium se slo­bod din cosmelia lui, intocmita in celalalt capat de sat, de ne crucim toti prin bordeie a duca‑se pe pustii! Noi gandeam ca‑si asupreste muierea, biata, si, iaca, aflu ca Sucila si alde Nastasia. nevasta‑sa petrec strasnic. De, or fi din neam de pauni. Zici ca se vaita, dar ei canta.

Logofatul nu‑l asculta. Privirea, incretita din pricina soarelui necruta­tor, cerceta spre tagma pehlivanilor care‑si ridicasera cortul chiar in mijlo­cul iarmarocului. O mandruta tinerica ii prinse bidiviul de darlogi, tintuin­du‑l locului. Purta polcuta inflorata, sanii i se rotunjeau ispititor sub piep­tarul de catifea, in urechi ii jucau cercelusi mici, cu pietre albastre:

— Irra! Maiculita! Chipes barbat! Fa bunatate, boierule, si descaleca aducand dovada ca nici trupul nu te rusineaza. Ia, soptesc cumetrele de colo ca ai fi sontorog de un picior!

Andronic rase, sticlindu‑si dintii si ochii. Straluceau, gemeni cu ada­mantul negru ce‑i prindea panasul de egrete de la cusma florentina din postav visiniu.

— Fa‑mi ragaz, frumoaso, doar trei clipe, caci imi caut un tovaras si dovada ti‑oi aduce ca‑s sontorog de amandoua.

Oamenii din jur prinsera a rade. Mai cu sfiala, mirandu‑se de indraz­neala muierii care se incumeta a sugui cu un boier, femeile pufnind cu gura ascunsa in palma ori in poala basmalelor.

Radu Andronic isi mana calul prin multime:

— Cilibie dracoaica!

Slujitorul ofta cu ochii spre cer:

— Ehei! Cu multa nedreptate randuiesti tu lumea. Doamne! Pai daca frumos la frumos trage, apoi noi, slutii, ce ne‑om face?

Logofatul care o cunostea pe Smarandita, soata lui Machidon si fru­musete vestita in satul de la Milcov, prinse a zambi:

— S‑or duce in Chipriana, unde strambilor si scalciatilor le ninge cu noroace de muieri ca bujorul. La fiece clapaug, cate o chiprinasa cu buze de cireasa si ochi mure coapte Te mirai de harababura, imparate! Aici ai pe saturate!

Babilonia si invalmaseala de la corturile boscarilor erau cumplite. Pehlivanii isi slobozeau marfa, fiecare pre limba lui, muzicile urlau, mas­caricii isi strigau prin trambite cu urechile labartate mucalitlacurile, paca­licii harjoneau muierile si pruncii, ghidusarii nascoceau comedii cu maini­le lor dibace, insufletind papusi, animale, gaze. Voinicii cetei de boscari, zdrahoni cu boiuri de mistret, ispiteau crestinii la lupta dreapta, cu rama­sag bogat, capcaunul cu limba de bou speria pruncii, piticii cu ale lor: tumbe iuti, nenumarate roata scapata la vale zbantuiala pe franghie cat degetul de groasa, patru ursi dantuiau de mama focului: un alisveris de tambale, strigaturi si rasete, miros de trupuri asudate, izuri de fiara si pungi sterpelite la invalmaseala.

Un barbat in crucea varstei, mai rasarit cu un cap decat semenii sai, chema luarea‑aminte a logofatului. In ciuda vipiei, purta broboada la gat, ridicata pana in dreptul gurii, cusma ii era trasa adanc pe ochi. Era limpe­de pentru orice prostanau ca tinea sa‑si ascunda chipul. Se trasese in­tr‑un ungher mai linistit si numara fara tocmeala galbeni in palma cat o cazma a unui geambas. Fata tiganului era toata surazatoare ziceai ca vine pastele! ochii ii straluceau de multumirea pentru targul incheiat.

Radu Andronic prinse bratul slujitorului:

— L‑am dibuit, Machidoane. Dar nu‑i prea dibaci cneazul. Chipul ti‑l masluiesti, nu‑ti‑l ascunzi printre zdrente.

— Nu toata lumea are stiinta de iscoada, aceasta socotindu‑se inde­letnicire de oameni fara soi, zambi Ilie Machidon.

Isi croira carare prin multime. Logofatul descaleca, chiar langa uma­rul lui Alexandru al sarbilor. Intr‑o clipa, isi simti bratul cetluit in menghi­na de fier. Radu Andronic intoarse capul mirat: o mogaldeata, chip si trup de duca‑se pe pustii, il cerceta cu ochi albi, parca goliti de vedere. Ilie Ma­chidon ramasese cu gura cascata. Nu pomenise nici in vise urate aseme­nea slutenie de om, car de hidosenie gramadita la o singura faptura.

Logofatul incepu sa rada:

— Duro!

Cneazul Alexandru se rasuci soparla. cu mainile jungher. Ramase ca­teva clipe fara grai, apoi chipul i lumina.

— Esti dregator al principelui Brancoveanu. Te‑am vazut la curte, fi­indu‑i mereu in preajma.

Boierul ii facu plecaciune usoara. Cuvenitul inchinat principilor, cu genunchele in tarana. ar fi holbat ochii oamenilor, asmutind primejdia.

— Cu voia mariei tale, rosti boierul in florentina, mi‑s Radu Andronic, logofat. Porunca am a te insoti pana in cetatea de scaun si iertaciune pen­tru nenoroacele ce ai avut a intampina pana acum.

Ochii sarbului sclipeau de multumire. Prinse bratul boierului:

— Trag nadejde ca esti Andronic cel adevarat. Chipul domniei tale mi s‑a tiparit in minte, dar numele il uitasem De aceea m‑am fost lasat paca­lit. Cum mi‑ai dat de rost in valmasagul acesta?

— Ghicind toate cate ti s‑au intamplat, dar ca, pana la urma, te‑ai smuls din momeala vrajmasului, am prepuit ca vei incerca sa te strecori nestiut pana la Bucuresti. Nimic mai potrivit cu asemenea gand decat a lipi o ceata de boscari, tinand socoata de infatisarea prea vrednicului slu­jitor al mariei tale, Duro. Bag de seama ca ati rostuit cai. Rugaciunea mea, inaltime, este sa ne zorim.

— Si, asemenea, inflacarata mea dorinta.

Incaleca un bidiviu rotat si, dimpreuna cu logofatul, isi spintecara drum spre capatul iarmarocului. In urma, Machidon ii strecura priviri buimace lui Duro.

'Maica Precista, mari sunt minunile tale! Nu seamana a om, dar nici a dobitoc si nici cu vreo alta vietuitoare din care sa fi intampinat eu ori buni­cu‑meu, si cred ca nici mosu‑sau!'

Si ar fi fost curios sa stie, da, ar fi platit bune parale sa afle cum e de fel fiinta aceasta, cum ii e randuita viata, acolo, la el acasa, daca mai are frati ori surori, muiere si cum? 'Aista doar sa te lase sa‑l vezi la balci si‑i pui paraua in palma! Isi scoate merindea fara a mai asuda la secera. Ce mai! Bate toate comediile din zece iarmaroace!'

— Logofete, intreba sarbul, cine crezi ca m‑a ispitit capcana de la Bol­testi? Cine‑i vulpea vrajmasa?

Radu Andronic rosti cu ochii la drum:

— Acum, nu stiu. Dar vulpea, cat de hoata ar fi, pana la urma tot se lasa dovedita.

De fapt, stia.

In odaia cea mare din conacul vornicesei Dumsa ardeau doua sfesnice de aur greu, mesterite de un ucenic al vestitului argintar Benvenuto Celli­ni. Lumanari albe, groase vietuiau in toate cele saisprezece brate, si grecul Spiros Palamas gandi ca avea dinaintea ochilor doua caracatite uriase, cu gheare de foc. Flacarile despuiau ungherele de umbra, dadeau straluciri dulci ori scanteietoare bodroantelor din camara. Doar cativa boieri isi o­ran­duisera casele dupa gustul evropenesc, iar printre acestia se afla si vor­nicul Dumsa. Vornicul, vorba vine, caci imparatita peste toata avutia Dum­sestilor si a inimii lui Vasile se afla dumneaei, Ileana. Muiere de neam ales muma‑sa, o Musatina, tata‑sau, un Sturdza, cutreierase prin toata Evropa, insotindu‑l pe vornic in feluritele slujbe incredintate de Voda Bran­coveanu. Pretutindeni fusese indragita. Marimile se inchinau frumu­setii ei neasemuite, limbii sprintare si 'gratiei', cum spun francii unui anu­me farmec, prostimea o iubea pentru milostenie, caci avea punga plina si inima larga, dar mai cu seama pentru voia buna care nu ocolea pe nimeni. Radea Doamne, ce de margaritare intr‑o singura gura! cu gondolierii oa­chesi ai lagunei, suguia cu sacagiii Florintiei, avea vorbe si parale bune pentru milogii de sub poduri, zeflemisea cu dulceata sutanele cernite de la Santa Maria del Fiore, nu se sfia sa se harjoneasca cu paladinii ce misu­nau in republicile italienesti. Trupurile bine zidite cu miscari de jivina, o­chii focosi stralucind sub gardinile largi ale palariilor, stiletele iuti, cu lama ca o limba de vipera, o atatau si era singura 'signora' de pe acele melea­guri care putea cuteza sa cutreiere cele mai marginase mahalale, la orice ora a zilei, fara teama ca i s‑ar vatama un singur degetel.

Din acele departate tinuturi adusese Ileana la Bucuresti lemnaria de mare cheltuiala la care cerceta acum grecul Palamas. Despre vorniceasa se zvonea, si pe buna dreptate, ca‑i cea mai umblata muiere din intreaga Va­lahie. Boieroaicele batrane ca baneasa Brailoiu, de pilda, ori stolniceasa Calomfirescu (iar Doamna Marica nu gandea altfel) socoteau ca acest hai­manalac nu‑i prilej de fala, ci, dimpotriva, de adanca rusinare. Rostul mu­ierii este sa‑si grijeasca de acareturi, avutie ce trebuie inmultita, si de prunci, nu sa misune prin cotloane streine.



Ileana salta cu nepasare din umeri. Ba, mai acum vreo doi ani, cand Marica Doamna, cu gura facuta punga, o certase caci prea se abatea de la ighemonicon si de la canoanele poruncite unei soate de mare dregator si, iarasi, pentru ca nu se cuvenea a vantura lumea ca zaluzii cei fara de ca­patai, Ileana o privise drept in lumina ochilor si‑i surasese cu buze de mie­re:

— Daca maria ta, Doamna, socoate ca‑s prilej de ocara si pilda proas­ta pentru jupanesele Bucurestilor, gata mi‑s, dimpreuna cu vornicul, sa parasim Valahia; ne trecem avutia toata in galbeni si om pribegi spre Flo­rintia ori Venetia. Decat spin in ochiul alui tau, mai bine trandafir langa inima veneticului.

Inghitise amar Doamna Marica si luase alta vorba Dumsestii, alaturi de bezmeticul de Ionita Farcasan si de inca vreo doi‑trei boieri, se aflau printre cele mai avute caftane din Valahia. Nu‑i chibzuit pentru vistieria unei tari sa lasi ditamai muntele de aur a lua drumul strainatatii.

Palamas isi desprinse privirea de la o statueta de fildes, catarata pe o mescioara cu picioarele rasucite sarpe. ca in vremea celuilalt Ludovic, si isi scoase ornicul.

— Mai asteptam pe cineva?

Cuvinte fara noima, caci toti cei din incapere stiau pe cine adasta si de cand. Isi intelese si grecul neghiobia, dar cea care‑i smulsese vorbele fu­sese nerabdarea.

Se mai aflau in camara, in afara de vorniceasa, trimisul lui Voda Anti­oh al Moldovei, Alecu Sutu, voinic, tacut si cumpanit se parea ca nu se af­la intamplare pe lume ce i‑ar fi putut tulbura apele si domnia sa printul Serghei Arkadievici Kirillof.

Acesta, desi bidiviu naravas de fel, faptura poftalnica de viata vin, mu­ieri, razbeluri — plin de neastampar, gata sa .se vare in tarasenii pri­mej­dioase ori numai zalude, cauta acum cu privire blanda, de caine domo­lit, spre faptura Ilenei.

'A cazut in mrejele vornicesei, gandi Palamas, si zabava nu‑l mai ne­ca­jeste, ba, dimpotriva, ar trage‑o de capete, ar intinde‑o pentru a starui cat mai indelung in preajma‑i.'

La fel chibzuia si preacinstitul Alecu Sutu, cu oarece neliniste. Nu‑l tinea grija ca Serghei Arkadievici si‑ar putea rataci cu primejdie mintile in fustele de tafta ale Dumsoaiei. Muscalul era dintre cei armasari cu mai multe inimi si, pe undeva, neam cu logofatul Andronic, nu se afla ulita strabatuta, si, har Domnului!, amandoi goneau in lungul si latul lumii, surugii de postalion, unde macar la o fereastra sa nu sticleasca de plans si asteptare pereche de ochisori.

Grija parcalabului gonea catre plaiurile Moldovei, catre Curtea dom­neasca, unde Voda Antioh astepta cu nerabdare vesti de la sfatul din Bu­cu­resti, avand si maria sa socoatele dumnealui. Doar cu cateva ceasuri inainte de a purcede spre Bucuresti, la Curtea din Iasi poposise solia beyu­lui tatar Temir. De! Gandurile Cantemirescului bateau departe, si parcala­bul Sutu, mai pe orbecaite, mai pe pipaite, incerca sa le paseasca pe urma.

Grecul tasni de pe scaunasul francesc, reteza odaia si ramase priponit in dreptul unei mescioare cu narghilele.

— Eu unul mai astept o singura zi. Poimaine, in zori, ma pornesc spre Atena.

Vorniceasa ii zambi ispititor:

— Dar oare ce‑ti da branci cu atata strasnicie, kir Palamas? Cautatu­ra galesa, de buna seama Sa fie de smarald? Ca aluna coapta?

Palamas isi cobori iute pleoapele, pentru a nu i se citi dispretul din ochi. 'Hm! Muierile! N‑au alt in minte decat berneveci lepadati la marginea crivatului.'

Vorniceasa il urmarea cu privire subtire. Un zambet serpesc ii staruia in coltul buzelor. Desi nU prea vartos croit, grecul era barbat chipes. Sub sprancenele ascutite avea cautatura aspra si stralucitoare, gura puternica, barbia bataioasa. In toate citeai stapanul, omul deprins sa porunceasca, ba, si privirea Ilenei sclipi scurt, a ibovnicului care stie sa stranga cu vred­nicie o muiere in brate. 'Stie, dar n‑are vreme niciodata!'

Ridica usurel din umeri. In ce o privea, nici ei nu‑i dadea ghes inima sa cada la pieptul investmantat intr‑un contas de postav, brodat cu snur negru.

Alecu Sutu, prietin vechi cu grecul mai mult, il rugase a‑i lua sub o­bladuire pe feciorii sai aflati la invatatura in Atena glasui cu voce linistita. Omului tulburat sa nu‑i vorbesti rastit, spre a nu‑i spori atatarea Iar pe Palamas il simtea in pragul maniei.

— Nu te grabesti, oare, Spiros?

Grecul rasuci privire neagra:

— Ma aflu aici de trei zile incheiate si nici macar n‑am izbutit a ne strange laolalta. Mancam, desertam bardace de vutci si vinuri dulci, ben­che­tuim, in vreme ce fratii nostri indura foame, si umilinta, si bici! Acasa ma asteapta douazeci de mii de oameni ascunsi in pesterile din muntii Pindului, pazindu‑si flintele ce s‑au fost dobandit cu jertfa sangeroasa. Ne‑am infometat familiile, ne‑am pus capul in primejdie furand armele, dupa ce am doborat strajile convoaielor turcesti!

Printul Kirillof prinse a zambi sub musteata‑i o parere ceva mai intu­necata decat parul balan. Statea trantit intr‑un jiltulet francesc, cu un pi­cior saltat peste celalalt. Caftanitii targului, nedeprinsi cu farafastacurile curtilor evropenesti, ar fi cascat ochii si gura dinaintea unui asemenea a­se­zat. Cei din camara, insa, nu se mirau, iar Dumsoaia isi zise ca, asa cum se infatisa acum, printul Kirillof ar fi rasucit privirea pana si Doamne, iar­ta‑ma! Prea Sfintei. Straiul de general din catifea sinilie, cu fireturi de aur, se potrivea de minune parului balan si ochilor safirii, ciubotele din maro­chin moale, alb, imbracau picioare puternice, daltuite, de zeitate greaca.

— Gandesti, kir Palamas, rosti alene generalul rus, ca, de ajungi cu o zi ori doua mai curand la fratii greci ai domniei tale, le vor fi curmate mai degrab' caznele, iar rautatile osmanlailor vor inceta?

Lui Palamas i se aprinsera ochii de manie:

'Aventurierul asta, scaldat de prunc in aur. muieratic si nechibzuit halal de imperiul lui Petru daca trimite la sfat insemnat asemenea sol! Isi ingaduie a ma zeflemisi!'

— Gandesc, printe, ca nu doresc poporului rus sa cunoasca vreodata caznele si umilinta traiului injugat la carul osmanlau.

'Bun inteles, ii raspunse in gand Kirillof. Daca turcii iar cotropi Sfan­ta Rusie, ar insemna sfarsitul vostru, al tuturor tarisoarelor mici, ba si al intregii Evrope. Imperiul rus contopit cu cel islamic s‑ar ridica deasupra tuturora, cu o putere de nebiruit'

— Caci, isi urma vorba grecul, doar atunci ai pricepe cat pret au o zi sau doua, pentru cel aflat in amarnica suferinta.

De teama ca cei doi sa nu se sfadeasca, Sutu strecura vorba moale:

— Mai chibzuieste, Spiros, inainte de a inseua. Prilej ca acesta nu intampinam in fiece zi.

— Ce prilej?! De trei zile ori patru stam in priveala iscoadelor si in ba­taia pumnalelor. Sfaturile de taina se tin intr‑o noapte si apoi partasii se imprastie ca guzganii. Noi stam ciotca, tinem mainile in san, pentru ca tur­cul sa ne stranga intr‑un singur navod si dintr‑o singura aruncatura. Ce am izbutit in aste trei zile? Nici macar pe stolnicul Cantacuzino, nu mai zic de Brancoveanu, nu l‑am zarit.

'Aha! isi zise vorniceasa, iaca ce‑l apasa pe grecisor! Nu a fost luat in seama, Voda si Cantacuzinul nu l‑au chemat la palat, il privesc ca pe oare­ce om de rand. Nu zau, Ileana, ast Palamas se socoate pe putin principe!'

— Fireste ca nu i‑am zarit, cerca sa‑l domoleasca Kirillof. Ar fi fost ne­chibzuit si lipsit de diplomatie sa fim primiti la palat. Adica Voda Branco­veanu, vasalul Islamului, face cardasie cu trimisii imperiilor vrajmase si capeteniile razvratite ale Balcanilor supusi lor. Eu, unul, nu ma simt jignit.

Vorniceasa zambi: 'Bun inteles. Serghei Arkadieyici. Tu esti print.'

Palamas isi scutura pletele ca un cal naravas:

Macar Cantacuzinul, in strai masluit, putea veni sa ne cerceteze. De pus la cale sunt multe!

__ La ce, Spiros, cand inca n‑am izbutit sa ne gramadim toti?

— Pe cine mai asteptam? Pe arvanit si pe Kostev, bulgarul. Iar acesto­ra fie li s‑a ofilit dorul de zavistie, fie au fost arcaniti, poate rapusi de turci. Si, la o adica, reprezinta cateva zeci de mii de oameni de care ne putem lip­si.

— Nu si de oamenii guvernatorului Rabutin, spuse Alecu Sutu, caci si trimisul acestuia este asteptat.

Palamas marai ca pentru el:

— Pe asta il astept cel mai putin.

— Si totusi am sosit.

Se rasucira toti ca la pocnet de flinta. Iezuitul Carol Neurautter, mis­sionarius castrensis si trimisul Imperiului habsburgie, facu plecaciune de fata bisericeasca, indoindu‑si oleaca grumazul.

Palamas isi mesteca mania, zgreptanand cu unghiile tesatura jiltului. Ere nemultumit ca se lasase surprins de Neurautter, iar vorbele necugeta­te, nu de putine ori, aduc ponoase. De indata sau cand nici nu gandesti si‑ti zici ca, de‑acum, ti‑ai asternut moale.

Vorniceasa il urmarea din coltul ochiului, inveselita.

'Modarlanul asta de grec imi strica gobelinul La naiba cu bodroan­tel­e! Imi place ca se simte la stramtoare. Mi‑a afumat casa cu ifosele si fala dumnealui.'

Si pe printul Kirillof il veselea stinghereala grecului. Lumet, obladuit din leagan de zane bune, urmarit de noroace ca umbra, iubea viata sub toate infatisarile ei si o privea cu ochi plin de ingaduinta. Tarul Petru il pretuia si‑l tinea langa inima, cam fiind dumnealor din aceeasi samanta de crestini. Cautau desfatarea, bucurandu‑se hulpav de viata, ramanand in aceeasi vreme viteji, ostasi neinfricati, infruntand primejdie cat de mare, cu zambetul pe buze si palosul in mana.

Unor asemenea oameni nu le plac anahoretii, virtutea fluturata cu in­darapnicie, traiul calugaresc dupa povetele aspre ale sfintilor parinti, chi­purile care nu stiu sa rada, barbatii cu o singura muiere si muierile care‑si zamislesc pruncii in camesoaie de in, lungi pana‑n calcaie si cu scufita pe carlionti.

Acum Kirillof radea manzeste, caci dinaintea grecului incerca mereu cascat de plictis, cuvintele acestuia 'neamul, fratii meu greci, jertfe, stra­mosi' ii rasunau gol, zgariindu‑i urechile.

'La dracu cu vorbele sulemenite de dascal slabanog, bolnav de piept! Scoate spada, trage cu flinta, da iama cu jungherul, strange o muiere in brate! Acestea‑s fapte de barbat. Gavareala las‑o mosnegilor si betegilor de stalpesc bisericile.'

Mai deosebit, chemandu‑i luarea‑aminte, i se parea misionarul.

'Popa are ceva in capatana. Ceva mai mult chiar, primejdios de mult. Uite unul in care n‑as avea incredere nici jurandu‑se cu mana pe moastele Sfantului Dimitrie cel Mare'

Si se rasuci in jilt, cautand sa‑i fie cat mai moale. Astepta cu nesat voroava ce avea sa se incinga intre grec si neamt.

Alecu Sutu, parcalabul lui Cantemir, faptura blajina, asezat si iubin­du‑si cu adevarat crestineste semenii, dadea semne de neliniste. In camara aromea furtuna, si moldoveanul cauta carare s‑o abata cumva. Se aseza langa grec pe care‑l cunostea nestapanit, de parca, la o adica, i‑ar fi putut astupa gura cu palma.

Palamas ii pricepu gandul si‑i azvarli privire neguroasa.

— Ci nu ma tine de poale, ii sopti printre dinti.

Apoi salta cu voita nepasare din umeri:

' Vedea‑l‑as in iad pe popa! Nu‑mi place de doua ori: dintai ca‑i iezuit, cei mai ticalosi haini, si‑apoi ii si neamt. Tigve goale si poftalnici la bunul altuia, de nu‑i incape pamantul. Hm! Misionar militar. Pumnalul ii stralu­ceste mai tare decat crucea.'

Neurautter isi plimba cautatura, cuprinzandu‑i pe toti: printul Kirillof, nepasator, prea fudul si sigur pe obarsia‑i nobila si pe imperiul puternic al carui sol se afla, pentru a se simti tulburat de un popa, chiar cu ifose, Su­tu ce insemna Cantemirul pe harta marimilor Evropei? vorniceasa Dumsa, o aventuriera dupa cum zic italienii, faptura vanduta diavolului: pentru desfatari trupesti, ori pentru pricini de domnie.

Se rezema de o consola franca, dinaintea grecului, vorbindu‑i in graiul Florintiei:

— Ma amagesc urechile, signor Palamas, ori, dimpotriva, bucuria nu mi‑e stramba. De‑ajuns sa te privesc: m‑ai asteptat cu nerabdare, ma in­tampini cu nespusa multumire.

Glasul misionarului rasuna limpede si nici macar urechea cea mai agera n‑ar fi simtit urma de zeflemeala. Printul Kirillof, purtand pe buze zambetul inceputului de panorama, astepta curios raspunsul grecului. Asemenea, Dumsoaia care se veselea strasnic in sinea dumneaei. Doar blajinul parcalab al Cantemirului se framanta in scaunasul francesc, te-mand si nestiind cum sa ocoleasca sfadalia.

Buzele grecului zvacnira. De felul dumnealui era un barbat vijelios, deprins cu graiul limpede, neviclenit.

'Bun intr‑un rezbel, capetenie de osti, isi zise Kirillof, dar cel din ur­ma om caruia i‑as fi incredintat slujba diplomaticeasca.'

Gandul il facu sa rada. Nici el, printul, nu era alt soi de faptura, doar ca ceea ce isi ingaduie trimisul unui mare imperiu, nu era si la indemana unei capetenii de razvratiti. Razvratitii unei tarisoare subjugate. 'Quod li­cet Jovi, non licet bovi'

— Nu te inseli, signor Neurautter, raspunse taios Palamas, ocolind cu buna stiinta acel 'monseniore' cu care ii placea neamtului sa fie lingusit. Cu multumire iti intampini prietenii, dar si vrajmasii, caci bine e sa le cu­nosti chipul si dincotro se poate descarca flinta.

Alecu Sutu cauta speriat spre chipul misionarului. 'Palamas s‑a smin­tit! Venim din cele capete de lume spre a pune la cale tovarasie impo­triva turcului, iar el starneste dezbinare. Iaca trebusoara pentru care Ra­mi‑Mehmet l‑ar plati cu aur. '

Buzele neamtului se intinsera a zambet. Dintii albi si marunti de muiere, pe chipul doar gavane de harca, starneau fiori, si vorniceasa simti rece in lungul spinarii.

— Presupun, rosti linistit Neurautter, ca ma socotesti printre cei din­tai. De altfel, ce pricina alta decat prietenia si sentimentele crestinesti ale imparatului Leopold, incercate pentru noroade napastuite de flamura ver­de a paganilor, m‑ar fi adus in mijlocul domniilor voastre?

Glasuise usurel, cam pe o singura nara, de parca singur n‑ar fi facut incredintare cuvintelor rostite.

— Simtamintele crestinesti ale Casei de Austria, ranji Palamas. sunt vestite si numara veacuri. Pesemne ca tot spre a le dezrobi ori de teama paganilor imperiul si‑a largit fruntariile adaugandu‑i Tarile de Jos, Fran­che‑Compt ‑ul, Boemia, Ungaria si Trasilvania, iar acum cerceteaza, bun inteles, cu acelasi cuget curat purces dintru Domnul spre Milano, Neapole si Sardinia.

Neurautter ii reteza vorba ridicand trei degete a binecuvantare:

— Bag de seama, kir Palamas, ca domnia ta cunoaste multe despre gandurile de viitor ale Cancelariei de la Viena. Oricum, mai multe decat mine. Cat priveste trecutul, provinciile pomenite s‑au fost cuprins intre hotarele, noastre datorita unor insotiri fericite. Maria de Burgundia i‑a adus lui Maximilian Tarile de Jos si Franche‑Compt ‑ul; n‑a fost saraca nici zestrea Ioanei Nebuna, mostenitoarea Spaniei, cand s‑a casatorit cu Filip cel Frumos, iar Ferdinand si Maria, nepotii lui Carol Quintul, n‑au fost mai putin norocosi. Insotindu‑se cu copiii lui Ladislau al II‑lea Iagel­lonul, au primit zestre Boemia si Ungaria. Dar despre toate acestea domnia ta are de buna seama stiinta si doar un tagadnic hain ar putea rastalmaci istoria cea adevarata.

— Istoria cea adevarata, rase amar Palamas. Care este aceea? A cuce­ri­torilor ori a supusilor?

Generalul Kirillof socotind ca cei doi, si mai ales grecul, prea se infier­banta, ca vorbele rostite aromesc galceava, se ridica din jilt:

— Gandesc ca nu spre a scarmana ispravile celor veacuri, ne‑am fost adunat aici. Scribii, gramaticii si dascalii nu lipsesc, lor le‑a fost incredin­tat sa scrie istorie.

— Chiar asa, se repezi Alecu Sutu. Altele ni‑s ponoasele si altele avem a pune la cale.

Neurautter facu usoara plecaciune:

— Voia domniilor voastre. Care‑i pricina pentru care zabovim?

Parcalabul, bucuros de voroava intoarsa, isi trecu degetele grebla prin barba castanie.

— Asteptam pe sfintia ta

— Sunt aici.

— Dar n‑au sosit inca cneazul Alexandru, precum Kostev si Zentas, fruntasii Bulgariei si Albaniei.

Palamas dadu din mana si rosti morocanos:

— Si nici nu vor mai sosi! Asteptam zadarnic.

Sprancenele misionarului se inaltara a intrebare.

— Fie s‑au razgandit, fie au fost prinsi, poate chiar rapusi de agenti turci.

— Tocmai despre domniile lor sfatuiam, deslusi Alecu Sutu, inainte ca sfintia ta sa fi poposit in aceasta cinstita casa.

— Hm, facu ingandurat Neurautter Prinsi ori chiar rapusi. Nu‑mi vine a crede. Turcul ori e prea natang ori viclean foarte. Marele vizir Rami‑ Mehmet are o minte primejdios de agera, as zice sataniceasca, vestit fiind pentru iscusinta capcanelor sale. Nu s‑ar fi grabit sa‑i indeparteze, intr‑un fel ori altul, caci asemenea fapta natanga ne‑ar fi vestit noua, celorlalti, ca Poarta a aflat de gandul de razmerita ce a cuprins valvataie Balcanii. Da, o nerozie ca aceasta ne‑ar fi imprastiat, ori Poarta urmareste sa‑si nimiceas­ca vrajmasii, nu sa‑i risipeasca. Un filosof chinez spunea: 'pe cel ce ti‑e ha­in ori nu‑l atinge cu o floare, ori doboara‑l fara crutare si pentru totdea­u­na!'

Generalul Kirillof se apropie de mescioara cu vutci si isi umplu un po­cal de cristal incrustat cu rubine:

— Ce gandeste excelenta voastra? Care ar putea fi pricina acestor za­bave?

Trupul lui Palamas zvacni. Tasni din scaun ca o sageata, si vornicea­sa isi zise ca grecul seamana cu un bondar manios. Nu si‑l putea inchipui altfel decat furtunatec.

— N‑avem a cerceta prea departe pricina. Sunt iepuratici si nu mai tes gand de razvratire. Asemenea semintii au un singur tel: sa rasufle, cat de obiditi, cu capete plecate si macinand trai cat de caznit, dar sa paseas­ca pe pamant si nu sa‑i cerceteze dedesubtul.

— Glasuiesti la manie, Spiros, spuse bland Alecu Sutu, si cu nedrep­ta­te. Napastuiesti noroade care nu o data si‑au dovedit vana si voinicia. Iar, de s‑au razgandit, ca sa ramana pe‑a domniei tale. gaseau prilej sa ne dea de veste.

Grecul marai:

— Mai au vreme.

Neurautter isi mangaie ganditor crucea de pe piept.

— Ceva s‑a intamplat, fara indoiala. Ma leg fata de domniile voastre sa aflu intr‑o zi, mult doua.

Avea sa‑l caute pe Rossignol, iscoada Bourbonului. Frantuzul era is­cusit, avea prieteni pretutindeni si de toate hramurile. De la os craiesc, pa­na la carjaliii ce‑si ascut jungherele pe sub poduri, jinduind la chimirele oamenilor, de la aflatorii de soi si curtezanele marilor dregatori pana la ha­lotcele ce se vindeau pe cateva aramioare. Asa isi inchipuia domnia sa.

Kirillof isi sterse buzele cu o marama dantelata:

— Pana a primi vesti, socot ca putem lamuri cele hotaratoare intr‑o razmerita, ca si intr‑un rezbel. Caci razboire va fi cu voia Domnului, si nu doar rascoala. Pe cati osteni adunati laolalta ne putem bizui, pe ce arme, hrana, dincotro vom izbi toti deodata si in care sfanta zi anume.

Pe buzele grecului aluneca zambet de dispret: 'Rusului i se pare pe­semne ca a spus lucru mare, lucru nou. Fireste ca pentru aceasta s‑a in­tocmit sfat si nu sa taifasuim despre ibovnice ori ispravile Genovevei de Brabant.'

Neurautter rosti limpede, despicand cuvintele, incredintat ca vorbele lui vor starni nu mica tulburare:

— Sunt insarcinat de majestatea sa imparatul Leopold sa va comunic ca cincizeci de mii de osteni imperiali, inzestrati cu straie, arme si bucate sunt gata in orice clipa sa se alature armiilor Balcanilor.

Insusi Palamas tresari: cincizeci de mii de oameni! Aproape de doua ori numarul crestinilor din Atena. Leopold nu se scumpise la arginti si nici la oameni. Telul ascuns trebuie sa fi avut cu adevarat pret mare in inima si cugetul neamtului.

Insusi generalul Kirillof nu‑si stapani miscare de uimire:

— Nu pun la indoiala cuvantul domniei tale, excelenta. Am auzit bine, cincizeci de mii? Si pe deplin echipati?

— Ai auzit bine, printe, rase Neurautter, te incredintez.

— Marimile lumii se afla deasupra noastra, a muritorilor de rand, si nu ne e dat noua sa le judecam. Se intampla insa uneori ca unele cuvinte sa ramana doar vorbe spuse la intamplare, fie rostite la nevoie, sau din desertaciune, sau in clipa imbujorata de bucurii.

Misionarul isi zvarli semet capul pe spate:

— Majestatea sa imparatul Leopold nu rosteste decat gand adanc chibzuit. Fiece cuvant al lui poate fi sapat in piatra, pilda de intelepciune peste veacuri.

Kirillof isi sterse zambetul. N‑ar fi putut spune acelasi lucru despre Petru, vifornita nestapanita in toate clipele vietii sale. Desi nu avea dezle­ga­re deslusita din partea tarului, generalul, fudul Rusia un mare imperiu, el, printul Kirillof, nume, obarsie si avere de seama, spre a nu se dovedi mai prejos de nemti, rosti hotarat:

— Cu cincizeci de mii de osteni si poate mai multi, va veni si Rusia. Socotind ca cel putin tot pe atata pot gramadi laolalta sarbii, grecii si mol­dovalahii, Poarta va avea de infruntat o armata de nebiruit.

— Dar vom fi cu mult mai multi, sopti Alecu Sutu ametit de cifre. Cu siguranta. Doar noi, moldovenii, avem in tabere, gata de lupta, peste doua­zeci de mii de viteji.

Palamas dadu din cap cu neincredintare:

— Asa sa fie, Doamne, si amin! Eu, unul, de fagaduieli sunt satul, am un sac indesat cu genunchele.

Misionarul il cerceta zambind:

— Se afla o singura faptura in lumea asta careia domnia ta sa‑i faca incredintare?

Privirea grecului ardea. Si‑o atinti asupra lui Neurautter. Acesta ii simti vapaia, ca o flacara pe chip si trup.

— Da! striga Palamas. Fac incredintare celui care, ca si mine, a indu­rat chinurile iadului, nedreptatea osmanlaului, cel a carui spinare, ca si a mea, este insemnata de garbaci. Cred in cinstea acelei maini cu degetele faramate si unghiile smulse in cazne, cred prea putin in mana dezmierdata de danteluri si plouata cu diamanticale.

Printul Kirillof izbucni in ras neprefacut si isi privi cu dinadinsul hor­bota de Bruxelles, ce tasnea volbura din manecile contasului de catifea, ghiulurile de pret:

— Multumesc, kir Palamas, de mult n‑am ras cu atata pofta!

— Aici e necazul, printe! Voi radeti, in vreme ce noi varsam lacrimi de sange. Voi va porniti la un razboi spre a va dovedi barbatia dinaintea mu­ierilor voastre si a va fali cu fapte de vitejie ce le‑ar zori sa va deschida usa iatacelor! Noi ne urnim la o infruntare naprasnica, avand de ales intre do­ua morti: fie incovoiati si batjocoriti de osmanlai, fie pe camp deschis, cu flinte in mana.

Parcalabul Sutu isi duse speriat mana la gura.

— Spiros!

Kirillof, fara a‑si lepada zambetul, il linisti ridicand palma:

— N‑avea teama, signor Sutu, caci asemenea vorbe luneca pe langa urechile mele fara a le lua in seama. Kir Palamas, ingaduie‑mi sa‑ti spun doar cateva cuvinte, mie, unul dintre cei care zoresc si dau din pinteni sa se taie in iatagane cu turcul, pentru ca Ana Dimitrievna ori Natasa Ivanov­na sa‑mi primeasca imbratisarile. Daca ar fi sa deschid o scoala diplomati­ceasca pe domnia ta te‑as chema cel dintai, pilda pentru invatacei. Pilda de cum nu trebuie sa glasuiasca si sa se poarte trimisul unei tari, purtator de solie insemnata. Te supara horbota si podoabele si nu le faci incredinta­re, dar aminteste‑ti, rogu‑te, ca toate razboaiele, de multe veacuri, au fost cele ale dantelelor.

Spartanii nu purtau asemenea boscarte muieresti.

Pentru ca le placea pielea si zaua. Si, daca as vrea sa te necajesc, as adauga ca spartanii domniei tale, lipsiti de podoabe si cu gusturi de schimnic, cuceriti au fost de catre romanii cei robiti desfatarilor de tot so­iul: vestminte, muieri, bacanale. Kir Palamas, te plang! Esti dintre fapturile care urasc veselia si soarele stralucitor si seamana negura pretutindeni unde se ivesc!

— Pentru cei in suferinta nu se afla soare stralucitor, ba, nu rasare defel.

Kirillof dadu din umeri:

— Fie si asa. Toate acestea insa nu ne vor impiedica, de buna seama, sa luptam si sa purtam dimpreuna izbanda asupra Islamului. Si te vei in­credinta, poate, ca dantela si palosul se insotesc de minune.

Vornicesei Ileana Dumsa ii straluceau ochii, isi manca printul din pri­vire, sanii ii tresaltau sub leasa de aur a pieptarului. Se simtea atat de tul­burata muzici de heruvimi ii zvoneau dulce din cine stie ce lume, arome de gradini paradisiace napadisera in incapere, trupul ii plutea leganat in scran­ciob de flori incat nu auzi tropotul calului ce patrunsese in curtile dumneaei.

Misionarul Neurautter, urechea cea mai agera, se apropie de feresti:

— Signora, a venit un curier.

Kirillof isi cerceta ceasornicul:

— E ceas tarziu de noapte. Vestea‑i de seama.

Ileana, nedezmeticita inca, grai cu nepasare:

— Eu nu primesc vesti de seama. S‑ar putea sa fie carte de la vornic. Ma duc sa vad.

Parasi incaperea. Parcalabul Sutu isi umplu un pocal, il bau cu nesat, turna din nou. Trecuse prin toate spaimele si simtea ca trebuie sa prinda oleaca de inima. Palamas parea sa‑l priveasca cu dispret, dar, de fapt, nu‑l vedea. Gandurile ii hoinareau printre piscurile Pindului. Generalul Kirillof, prins in mrejele Ilenei si temand‑o strasnic, ca la inceput de dragoste vifo­roasa, incerca sa desluseasca zgomotele din salita alaturata.

Vorniceasa nu zabovi mult, dar, cand se intoarse, toti ii simtira tulbu­rarea. Neurautter o lua de‑a dreptul:

— Vesti rele, signora? Iertati‑mi cutezanta, dar traim imprejurari cand anume intrebari isi gasesc iertarea, iar unele taine se cer dezlegate.

Ileana Dumsa sovai cateva clipe. Ar fi dat un sac de galbeni sa se poa­ta sfatui cu logofatul Andronic, dar acesta dus era de doua zile din Bucu­resti. Hotari ca nu‑i drept sa taca si‑si desclesta gura:

— Slujitor de la Cancelaria Neagra imi vesteste ca unui olacar, trimis de bulgari, i s‑a pierdut urma.

Neurautter isi smuci capul:

I s‑a pierdut urma! Unde? Pe drum? In apropiere de Bucuresti? Aici, in oras?

— Nu. In palatul domnesc.

Multa vreme vecinii aveau sa‑si aminteasca de sfadalia ce cuprinsese vapaie casele Cerchez, in zorile binecuvantatei zile de Sfintii Petru si Pavel. Boier Dumitru se intorsese cand soarele opintea sa strapunga zorii, iar Steaua Ciobanului mai sclipea, inainte de a pieri, un ultim si albastru bu­na‑dimineata.

Cerchez, insotit de cei paisprezece slujitori, sosi vifornita si incepu a zdruncina portile grele ale conacului. Le deschise anevoie argatelul dim­preuna cu Ralita, care se feri cu spaima din cale‑i. Boierul ii azvarli privire sageata. Tiganca avea nasul carmiziu, ochii umflati de plans, tulpanul sta alunecat pe o ureche. Late slinoase ii span‑zurau pe langa obrajii tuciurii, ca niste zdrente netrebnice.

— Ce‑ai? urma vornicul. Te‑ai imbatat?

Muierea tacu malc, inghitindu‑si sughitul. Isi facu cruce cu limba, inal­tand rugaciune cerului: 'Feri‑ne, Doamne, de mania hadului si hainu­lui, ocroteste‑o pe cucoana!'

Vornicul dadu navala in camarile nevesti‑sii, trantind usile de pareti, ca un bezmetic. Era vanat de manie, barba inspicata ii tremura, iar ochii ii ardeau ca la zaltatii Manastirii Sarindari.

Cucoana Caterina, pravalita intre perini, imbrobodita in marama stro­pita cu otet si inima gatuita, il astepta cu ochii cascati de spaima.

Vornicul incepu a‑si zbuciuma pumnii, de parca ar fi suduit zidurile:

— Cine a cutezat a ma batjocori? Trei mosii danie ma leg sa fac celui de‑mi va stirici numele miselului! Eu, urla. eu, vornicul Dumitru Cerchez, luat in darvala si rusinat dinaintea targului, a toata Curtea domneasca! Afurisit si blestemat in veci sa fiu, Doamne, de nu‑l trec prin jungher, prin teapa si foc, de‑i calic ori boier divanit, de‑i Belzebuth ori arhanghel.

— Dumitre! scanci jupaneasa.

Boierul nu‑i dadea ascultare. Se preumbla prin camara trantind, spargand, dand cu ciubotele in bodroante.

— M‑au amagit cu carte masluita si m‑au trimis spre necinstire si zef­lemea, si umilire, la Mogosoaia. Acolo, porti lacatuite, somn teapan, Voda la Bucuresti

Cucoana Caterina nu‑i pricepea vorbele, ci doar una singura: Dumi­tru nu cunostea fuga Smaragdei.

— Ma intorc de graba in targ si dau fuga la Curte. Anevoie izbutesc a‑l smulge din asternut pe camaras. Natangul se holbeaza, il trezeste si pe Del Chiaro care intocmeste cartile zornice ale Brancoveanului, si amandoi imi deslusesc ca Voda nu m‑a poftit niciunde: nici la Mogosoaia, nici la Curte, nici in Iad., Stiu ca mi‑au ras pe saturate in spate! Maine, dar ce zic eu maine? Chiar acum, pe nemancate, s‑or veseli cu totii, pana la ultimul mi-log, mai dihai ca la panarama. Pas de mai scoate nasul pe ulita!

Lacrimile curgeau siroaie pe obrajii bucalii, cam galbejiti, din belsug de osanza, ai jupanesei.

— Dumitre.

— Dumitre, Dumitre! o ingana racnind boierul. Alta decat sa te vaiti, sa gemi si sa mozolesti oghialurile nu stii! Cu halal muiere m‑a procopsit cucoana Aspasia, cazni‑o‑ar ostile iadului

De turbaciune, lua furculita lunga de fildes care, in lipsa roabei, scar­pina spinarea jupanesei si o franse ca pe o nuia uscata.

— Si aceasta tocmai acum! Inainte de nunta! Gandeste doar ce‑o zice sarbul despre asemenea pocinog Care‑i craiul sa se inchine la socru batjo­corit?! Sa se inchine?! Nu se mai incumeta nici la insotire Macar zaluda de Smaragda sa fie mai mintoasa ca muma‑sa si sa stie a‑l rasuci! Dar la­sa c‑o dascalesc eu! Cu vorba ori cu parul, o sa joace cum ii cant! Unde‑i?

Caterina sufla stins:

— Nu‑i.

Cum nu‑i?! Ai bolunzit, femeie?

De spaima si din pricina suspinelor, jupaneasa abia putea glasui. Vornicul isi infipse degetele in umerii grasi si incepu a o zgaltii salbatec:

— Ci vorbeste, netrebnico! Unde‑i fata?

— A fugit, Dumitre. Eu n‑am vina Dupa ce ai purces tu spre Mogo­soaia, mi‑a sosit sol din parte‑ti, cu vorba, cu vorba sa dau porunca slu­jitorilor sa te urmeze la Mogosoaia.

In mintea infierbantata a lui Cerchez, faptele incepusera a se limpezi. Se mirase foarte cand isi vazuse oamenii ajungandu‑l din urma, dar, prea manios de batjocura, gandise ca va deslusi mai pe urma tarasenia.

— Natango! Si tu i‑ai facut incredintare pe vorba in vant?

— N‑am vina, Dumitre.

O durea carnea in care barbatu‑sau isi infipsese mainile ca niste cangi, dar nu indraznea sa se smulga ori sa carteasca.

— N‑am vina. Mi‑a slobozit cuvantul nostru de intelegere: 'Numai cela striga, caruia ii arde casa' Am fost incredintata ca tu‑mi indrepti porun­ca Vorbele acestea le cunoastem numai noi

Vornicul zvarli muierea, la loc, intre perini, si isi indrepta spinarea:

— Noi! Noi si Smaragda. Ticaloasa! Va sa zica n‑au furat‑o! Era in in­telegere cu ticalosii!

— Da, Dumitre. S‑au fost inteles. N‑a tagaduit.

— Cine erau ticalosii?

— Nu i‑am cunoscut. Purtau masctrte, dar, de buna seama, oameni naimiti de Gheorghita.

Dumitru Cerchez ramase cateva clipe fara grai. Simtea ca‑i zvacneste teasta, neputinta il sugruma, era cuprins tot doar de gand de uciganie.

'De doua ori batjocorit! De ce mi‑ai harazit mie, Doamne, umiliri cate n‑a indurat neam de neamul meu! Sarbul inca n‑a sosit. Poate izbutesc sa‑i mai arcanesc. Trebuie! Ajuta‑ma, Doamne, sa le dau de urma si jura­mant fac ca ridic biserica aratoasa si asezamant pe mosia noastra de la Golesteni pentru slabii de minte! Dar incotro au apucat‑o? Incotro s‑o iau? Luminati‑ma voi, Sfinte Dumitre si prea Sfinte Niculae!'

Se rasuci spre nevasta‑sa:

— De cand s‑au fost pornit?

— Dupa tine la mai putin de un ceas.

O cerceta o clipa si rosti cu glas de gade fara mila:

— Iau oamenii si ma duc dupa ei! Pana la o urma. tot ii dibui, de‑ar fi sa trec prin sita si Iadul! Tine minte, Caterina! Cumplita le va fi rasplata! Si a ta!

CAPITOLUL X

De obicei, maria sa Voda Brancoveanu se trezea la ceasurile opt ale diminetii. Si, tot deprindere veche, din crivatul geaman Doamna Marica lipsea. Dispretuind ighemoniconul altor curti, Doamna nu ingaduise nicio­data iatace deosebite, socotind noptile petrecute dimpreuna cu Voda o da­torinta dar, mai dintai si dintai, un dar cuvenit doar domniei sale. Si daca grijea a se scula totdeauna inaintea barbatului, aceasta era pentru ca avea oglinda neviclenita, in care stia a se cerceta cu doua perechi de ochi.

Chipesa nu fusese nici pe cand, copila cruda, alerga in dimineti de va­ra, la mosia tatane‑sau din Popesti, sa prinda fluturi, iar serile dupa licu­rici pe care‑i anina in plete, mugurii diamanticalelor ce aveau sa‑i curga rauri mai tarziu. Sleita de nasteri multe, cu chip prelung si nas plangaret, ce o faceau sa para si in zi de Pasti napastuita de giiji si necazuri, Doamna se infatisa celor din jur vorbele vornicesei Ileana Dumsa ca o 'cadra de slu­tenie, in chenar de nestemate'.

Deci, in fiece dimineata, in douazeci si cinci de ani de insotire, chiar si cand se afla lauza, Marica Doamna se scula inaintea mariei sale, se stre­cu­ra pisiceste din asternut si trecea intr‑o camara anume unde, vreme de doua ceasuri, opintea dimpreuna cu doua slujnice a aduce strop de fru­mu­­sete chipului nascocit, tot pe limba Dumsoaiei, 'de ursitoare hapsane, in zi de post negru'. Desi probozea cu asprime, de fata cu boieroaicele de la curte, ghiloseala, Doamna folosea sulemeneli a caror taina o cunostea doar Zaira, o venetica pripasita din te miri ce meleag. La o adica, Zaira sta­panea doua taine: cea a vopselurilor, dar si mestesugul zugravitului. Dupa doua ceasuri de cazne, Doamna Marica nu se infatisa bujor proaspat in ro­ua diminetii, da', oricum, obrazul ofilit si galbejit de ceasurile noptii putea fi aratat diminetii si oamenilor, fara ca acestia s‑o ia la sanatoasa. Dar lu­crul cel mai de seama, si de aceea Doamna, desi tare scumpa la arginti o rasplatea cu simbrie buna pe Zaira, nici cel mai ager si carcotas ochi ca de pilda al Dumsoaiei nu ti‑ar fi putut deslusi pe chip urma de suliman. Une­ori, insasi Doamnei Marica ii venea sa rada. Cele mai aprige vrajmase, lim­bile cele mai inveninate ii recunosteau o insusire: 'atata bun are si Bran­coveanca, sprancene frumoase! Ca niste panglicute!' Fruntea Maricai Doamna era cu desavarsire cheala.

In dimineata aceea de Sfintii Petru si Pavel, Voda Brancoveanu se tre­zi cu o bucurie nelamurita in suflet. Investmanta strai de sarbatoare din brocart de aur si, inainte de a parasi iatacul, pofti dimpotriva obiceiului un degetar de licoare, Puterea ursului. Cerceta cu placere sangeriul vutcii, gandind inveselit ca rubinul mare de pe aratatorul drept tine aceeasi cu­loare.

Cand cel dintai camaras il vesti ca unchiu‑sau, stolnicul Cantacuzino, pofteste sa‑i vorobeasca fara zabava, ramase cam nedumerit. Statornicit era ca sfatul cu unchiul mariei sale si cel dintai sfetnic al tarii sa‑l tina du­pa ceasurile unsprezece. Gandind ca s‑a petrecut ceva de seama, grabi sa paraseasca iatacul.

Stolnicul, dupa canon, il astepta in sala de langa camara azurie, stro­pita cu stele, a tronului. Se afla in picioare, cu mainile la spate si cautatu­ra mai crunta decat de obicei.

Voda simti rece in inima. Cantacuzinul era faptura neguroasa de fel, dar nu prapastioasa, nu vedea dohot pe camp de nuferi albi. Toata bucuria diminetii se topi

— Vesti rele, stolnice?

— Rele, din pacate, maria ta. In noaptea aceasta, aici, in palatul dom­nesc, s‑a intamplat fapta nemaiauzita: moarte de om.

— Uciganie?

Brancoveanul nu‑si credea urechilor. Moarte de om in palatul dom­nesc cu paza strasnica ce fusese randuita inca din vremea lui Matei Voda, palatul unde misunau la orice ceas din zi, dar mai cu seama din noapte, straji, delii si arnauti, paici si camarasi, slujitori si slujitoare, caini craiesti, albastri, adusi tocmai din Prusia, prea credinciosi stapanilor si fiare salba­tice cu orice faptura streina de palat! Asemenea fapta nelegiuita i se parea de neinchipuit, infricosatoare: insemna ca insasi viata lui, a Doamnei, a coconilor era primejduita in orice clipa.

Chipul Brancoveanului se chirci, stapanit de suparare si spaima:

— Cum a fost aceasta cu putinta, stolnice?

Glasul Cantacuzinului, de obicei raspicat, isi pierduse din hotarare:

— Voi insirui mariei tale cele petrecute. La un ceas dupa miezul nop­tii, s‑a fost infatisat olacar la portile palatului deslusind strajerului Dobro­ta, aflat in slujba de noapte, ca aduce veste de mare insemnatate. Dobrota l‑a trezit pe camarasul Voicu. Acestuia olacarul i‑a deslusit ca aduce carte din partea bulgarilor, ce se cere fara zabava depusa in mainile stolnicului Cantacuzino. Voicu l‑a lasat sa astepte in sala strajilor, desarta la acel ceas din noapte si s‑a indreptat catre camarile mele.

'Deci, cam patrime de ceas', socoti in gand Voda, caci Cantacuzinul, cand innopta la curtea domneasca, locuia in cea mai departata aripa a pa­latului, in coasta Bisericii Sfanta Ecaterina.

— Mi‑am pus degraba straiele, urma stolnicul, si am dat navala la pa­lat. In sala strajilor, olacarul zacea fara viata, cu un jungher infipt in spi­na­re. In zadar i‑am scotocit vestmintele, despicandu‑i pana si talpile ciu­bo­telor, n‑am gasit urma de carte.

Voda simti ca nu‑l tin genunchii si isi dadu drumul pe o bancuta as­ternuta cu un covor de catifea. Isi cuprinse fruntea asudata in palma.

— Ce gandeste domnia ta despre aceasta nelegiuire?

Stolnicul ofta, saltand din umeri:

— La fel ca si maria ta, Doamne. Bulgarii ne vesteau mare primejdie, pricina desigur pentru carele Kostev nu s‑a fost infatisat la sfatul capeteni­ilor. Vrajmasul, afland de stire, i‑a luat zilele. I‑a astupat astfel gura cu ta­rana si i‑a furat cartea.

Tacu cateva clipe cu ochii pe fereastra. Bucurestii se trezisera de‑a binelea, ulitele forfoteau de negutatori si targoveti, de jupanese pornite sa‑si indestuleze cosurile goale ce le spanzurau de brate. Pentru toti, o zi ca orisicare, cu acelasi soare stralucitor de ciresar, cu aceleasi bucurii ori necazuri, mari sau marunte.

— Sa nu ne ascundem dupa umbrele noastre. Doamne! Iscoada vraj­masului, o iscoada mult iscusita si cutezatoare, traieste aici, printre noi. Este unul din oamenii de la Curte.

Voda clatina din cap. Aceasta o gandea si el, nu trebuia s‑o deslusesti nici macar unui prunc.

— Ce socoti ca trebuie sa facem, stolnice?

— Dintai, randuiala noua, strasnica pentru ocrotirea vietii mariei tale, a Doamnei, a coconilor.

— Si a ta, stolnice. Te afli mai marele Cancelariei noastre, minte te-mu­ta de vrajmas care, nu o data, te‑a ispitit cu moartea

Cantacuzinul se inchina usor.

— Apoi, sa indreptam degraba catre sol ca sa treaca Dunarea la bul­gari, pentru a afla cele cuprinse in cartea furata.

— Cat de iutes s‑ar afla acel sol, chiar si pe bidiviu intr‑aripat, si tot ii sunt de trebuinta doua zile, dusul si, bun inteles, rastimpul de intoarcere. Iar din graba olacarului e lesne de priceput ca vestea ce ne‑o aducea nu in­gaduia zabava.

— Alta cale nu avem, Doamne.

Brancoveanu rase cu amaraciune:

— Om face si noi ca acela: decat oi roboti de pomana, mai bine oi sta degeaba Socot, stolnice, ca trebuie sa‑l chemi neintarziat pe logofatul Radu Andronic. Este omul nostru de taina cel mai vrednic, caci si mintea si bratul ii sunt la fel de iscusite si, nu o data, ne‑a descurcat panzele.

Stolnicul clipi de cateva ori, stapanindu‑si strambatura de sacaiala. Il pretuia desigur mult pe Andronic, fusese cel mai inzestrat invatacel al Cancelariei sale si cu adevarat izbandise multe fapte de vrednicie in slujba domniei. Il atata insa credinta oarba a Brancoveanului intr‑un singur om, si acela faptura a lui Dumnezeu si nu arhanghel sau macar neam cu vreu­nul dintre aceia. Asemenea, il asculta orbeste pe Guido, magul florentin, si daca sarlatanul acela i‑ar fi zvonit ca trebuie sa arda Mogosoaia pana in temelii, pentru a‑si ocroti capul si sceptrul, Brancoveanul ar fi scaparat el insusi amnarul, fara sovaiala. Dar aceasta era slabiciunea lui Voda, chiar daca si lui, stolnicului, ii daruia aceeasi incredere. El, Cantacuzinul, pre­tuia desigur mintile stralucite, omul ales, dar mai stia ca soarta unui no­rod nu poate atarna de o singura faptura. Cand Alcibiade ori Kleon fusese­ra socotiti Messia atenienilor, cei dintai si numai ei in stare sa‑i izbaveas­ca, cetatea se indrepta spre prabusire.

Stolnicul isi inghiti nemultumirea, deslusind:

— Andronic, dupa cum stie domnia ta, a luat drumul Brailei spre a‑l dibui pe cneazul sarbesc si acela pierit fara urma. Inca nu s‑a intors si nici veste nu ne‑a indreptat.

Voda ramase minute lungi cercetand cu privirea, dincolo de hotarele Bucurestilor. Vorbi intr‑un tarziu, rostind rar cuvintele:

— Tare mi‑e teama, stolnice, ca trebuie sa ne luam gandul pentru o vreme de la razboirea Balcanilor cu turcul. De paisprezece ani, de cand, cu voia si din milostivenia proniei ceresti, am urcat in scaunul Valahiei, un singur dor am strans la piept, o singura dorinta am hranit, cea mai fierbin­te: sa alung Semiluna de pe cerul Valahiei. Mi‑am inchipuit, si socoata n‑a fost natanga, ca imprejurarile politicesti ale Evropei de azi mi‑o vor inga­dui.

— Privelistea Evropei nu s‑a schimbat, Doamne!

— Nu, dar turcul a adulmecat prea degraba urzeala de razmerita a Balcanilor. Socot, intru ocrotirea noastra viata si scaun ca si a capeteniilor streine venite la sfat, ca acestea trebuie sa se risipeasca fara zabava.

Stolnicul ii zvarli cautatura iute, dar patrunzatoare. Socoata Branco­veanului era chibzuita. Fusese dintotdeauna un principe infelept, domnind cu cumpaneala si ferire. 'Decat castig mare, spunea mereu, dobandit cu nesabuinta, mai bine unul mititel, dar fara teama de paguba.'

Cantacuzinul se afla insa din alta plamada, imbinand siretenia vulpii cu cutezanta fiarelor. Doar cel ce stie a‑si pune capul sub secure, la o a­dica, izbandeste in viata. Izbanzi rasunatoare, dintre acelea ce‑si gasesc loc prea cinstit in pergamentele istoriei.

— Ce zici, stolnice?

— Maria ta, ofta Cantacuzinul, porunceste si noi ne supunem. Sa ti­nem seama insa ca imprejurare prielnica si cu prilej ca acesta nu vom mai intampina curand, si nici capeteniile nu pot fi adunate in fiece zi. S‑a fost intamplat ca acum sa gandeasca toti intr‑o sambata, manati de acelasi dor. Indrept deci rugaciune mariei tale sa mai chibzuiasca o zi ori doua, pa­na a urni oaspetii la drum, caci lesne ii risipesti, dar anevoie ii grama­desti.

Zgreptanat usor de unghii pe usa de stejar ii reteza vorba. Un slujitor in strai pacuriu toti slujbasii cancelariei purtau vestminte neguroase se inchina soptind:

— Logofatul Radu Andronic cere ingaduinta de a se infatisa de indata dinaintea domniei sale, stolnicul Cantacuzino.

— Sa intre, zise Voda.

Doua perechi de ochi tinteau usa grea cu ferecaturi de fier. Doua pe­rechi de ochi, doua cautaturi: a Brancoveanului plina de nerabdare si nadejde, a stolnicului ganditoare.

Dupa aproape o zi si o noapte de gonit pe deselate, cei patru fugari ajunsera la Stejari, mosia cucoanei Aspasia Boldur. Si aici, inca o data, boier Ionita Farca‑san avu prilejul sa se minuneze si sa cinsteasca intelep­ciunea si cugetul neinfricosat al batranei. Dintai, ca la fiece posta, din po­runca logofetesei gasisera cai de schimb si merinde acum, la conac, sluji­to­rii, pusi pe frigare, facusera toate randuielile ca pentru oaspeti de seama, porniti la zornica pribegie, si ii asteptau treji.

Cand dadu ochii cu masa intinsa, pe care aburea merinde calda, dim­preuna cu oaste de clondire, cu vutci racite in fantana, ochii Farcasanului lacramara de bucurie.

— Halal, cucoana Aspasie, tot branza‑n pasca sa‑ti dea Dumnezeu, iar la porti, colindatori de bucuroasa viata! Neinfricosata precum sfantul Gheorghe, dupa cum te dovedesti, si cu inima azima calda, barbat trebuia sa te isti.

Smaragda, cu ochii arzand de oboseala, sleita, dar fericita, radea reze­mandu‑se de umarul lui Gheorghita. Ionita umplu la iuteala cupele si in­chi­na:

— In sanatatea voastra, frumosilor!

La a treia cupa, rasufla cu usurare:

— Parca mi‑a mai venit inima la loc. Tipa setea in mine, fartatilor, de teama mi‑era sa nu va farme urechile.

Cei doi incepura sa rada. Ionita, potrivit obiceiului, nu se urnise nici de asta data la drum fara de‑ale pan‑tecului. Opt pasari fripte si tot atatea ploscute de vinars atarnau la oblancul cailor. Al lui si al lui Chirica, de bu­na seama. Smaragda, mai cu seama Gheorghita fiindu‑i tovaras din prun­cie ii cunostea naravurile se minunase foarte. Gamanul izbutea sa se ospa­teze si sa deserte butalca din goana calului, fara a prapadi strop de tucsu­iala, fara un singur sughit.

— Stiut este, cugeta Chirica, cercetand hulpav movila de bucate, dar necutezand a intinde mana nepoftit, ca hrana poruncita de insusi bunul Dumnezeu este.

— I‑auzi toate poruncile, bre Chirica? zise Ionita.

— Si, asemenea, urma sluga, bautura, vinul fiind insusi sangele Dom­nului. De aceea salvaragiii sunt pagani.

— Adica de ce? il asmuti Farcasan cu gura plina. Prostovanul, care‑l insotise pe Ionita candva in turcime, se socotea dascal de intelept si om umblat.

— Poate ca domnia ta a uitat, dar popa cela al lor, Mahomed, osan­des­te aprig tucsuiala.

Smaragda si Gheorghita, ochi in ochi, se tineau de mana.

'Astia, gandi Farcasan, abia asteapta sa ramana singuri si eu le stau par in ochi. In teasta le zumzaie doar viers de ciocarlie si stihuri, si luna ocrotitoare de liubovnici, si codru, si alte bazaconii.'

— Bre, Gheorghita, rosti hotarat, zicandu‑si ca e singurul dintre toti carele gandeste, si matale, jupanita Smaragda, n‑ati luat inghititura de cand parasiram Bucurestii si nici acolo, ma taie capul; nu v‑ati gandit la pantece. Imbucati macar o ciozvarta de oarece, ca acusi pica parintele.

Gheorghita facu ochii mari:

— Parintele?! Care parinte?

— Ieronim de la Manastirea Tomii.

— Cu ce gand?

Ionita, imparatul bezmeticilor din Bucuresti, cel dintai ce rusina toate canoanele targovatului cumsecade si mai abitir cele boieresti, glasui de sus, paznic de ighemonicon:

— Parintele Ieronim va va cununa in mai putin de un ceas, caci nu pot ingadui a va urma drumul in insotire nelegiuita. Am zis!

— Cand l‑ai vestit, boier Ionita? intreba Smaragda cu voce mititica.

— De cum am ajuns la conac, am indreptat slujitor catre sfanta ma­nastire, spuse gamanul.

Se falea. Pe preot il naimise din vreme cucoana Aspasia, iar un argat incalecase de cum ii vazuse pe fugari poposind la conac.

Chirica, mestecand harnic, cu un copan de curcan intr‑o mana si o bardaca pantecoasa in cealalta, dadu din cap:

— Doar acele insotiri binecuvantate de Domnul aduc belsug si bucu­rie. Iaca eu, cand m‑oi intoarce la Bucuresti, intins o duc la biserica pe Lalelí. Si afla, boier Ionita, cu acest prilej, ca va trebui sa‑ti cauti slujitor, eu statornicindu‑ma cu temeinicie, ca targovat slobod ce ma aflu, la casele mele, din Radu Voda. Ti‑o vestesc inainte, cum se cuvinte cand iti para­sesti slujba.

Farcasan se tinea cu mainile de pantece:

— Esti beat, Chirica?

— N‑am avut inca vreme, o scapa slujitorul. Desi, prilejul s‑a cam in­fa­tisat. Pomenit‑a oare cineva nunta crestineasca, fara strasnica vese­lire?

— Ne‑om rascumpara la maritul lui Lalelí.

Gheorghita tinea mereu mainile Smaragdei. In cautatura aburita se deslusea dragoste nemarginita, grija mare. Jupanita, doborata de ostenea­la, abia tinea ochii deschisi, pe chipul tras adiau umbre vinetii.

— Oare de ce zaboveste parintele? Smaragda ii prea istovita, pentru a infrunta drum lung, fara cateva ceasuri de odihna.

Gamanul care visase la chef lat, dimpreuna cu popa si cativa lautari, macar de o zi, incerca sa‑l domoleasca:

— Fii rabduriu, flacaule. Ne aflam in crucea noptii, iar parintele‑i mos­negit de ani si alte ponoase. Nu zboara cal inaripat. Ii vreme destula.

— Cand chibzuiesti a ne urni?

— Ziceam ca maine, pe inserat, cu pantecele si somnul indestulate, ii tocmai vremea potrivita.

Smaragda tresari cu spaima, trezita dintr‑o data:

— Nu, boier Ionita! Nu avem voie sa zabovim nici pana in zori.

Gheorghita ii dezmierda tampla balana.

— Smaragda, ingaduie‑ti sa rasufli macar un ceas, doua. De fel esti firava, iar acum te‑a rapus osteneala. Jupanita scutura din cap cu hota­rare:

— Nu, Gheorghita Rogu‑te cu cerul si cu pamantul sa parasim ast meleag indata dupa slujba! Doar stii ca cel ce se scoala de dimineata

— Osteneste degraba, se vari musca sluga, care incepuse a se cher­cheli.

— Gheorghita, rosti jupanita cu glas nabusit de lacrimi, simt cu toata fiinta mea ca trebuie sa purcedem fara zabava la drum. Mi‑o spun inima, cugetul, parca cineva ma impinge de umeri spre a ne indeparta de jale si napasta.

— Esti prea tulburata, jupanita, zise cu blandete Farcasan, si de‑ace­ea le vezi pe toate cernite.

— Vad si aud primejdia, grai cu plans, abia stapanit Smaragda. O simt cum ma sugruma, ii simt ghearele.

Chirica isi duse mana la gat si dadu din cap cu mirare:

— Ciudat lucru, parca ma cearca si pe mine grumajii

Ionita il repezi:

— Descopciaza‑te la grumajii incinsi si umflati de holerca si ti‑o trece cat ai clipi.

Adevarat, pielea slujitorului intrecea rasuriul curcanului, bumbul de la camesa statea gata sa sara.

In ochii intunecati ai jupanitei se aprinsese flacara verde a aprigei uri:

— Voi nu‑l cunoasteti pe tata

— Atata dor sa am in viata, spuse ca pentru el Ionita.

— Sunt incredintata, de parca l‑as vedea dinainte, ca s‑a si pornit cu oaste de slujitori pe urmele noastre. Va scormoni pana si gropnitele cele infricosate ale Iadului pentru a ne dovedi. La indarjire, nici cu Dumnezeu Tatal nu se teme a se lua la tranta si, decat a‑i infrunta mania osandei, imi smulg singura inima din piept, si tie la fel, Gheorghita, caci nu pot indura gandul caznelor la care te va supune. Juramant fac aici, dinaintea cerului si a domniilor voastre, ca vornicul Cerchez, de scris ne este sa nu ne pu­tem izbavi peste hotar si sa fim prinsi, doar lesurile noastre va mai avea de asuprit.

Se ridica sprintena, si Ionita se minuna cata vlaga cuprinde trupsorul cela, sa‑l cuprinzi in causul palmei.

— Mai chibzuieste, spuse gafaind jupanita, ca pe urmele noastre se afla doua randuri de haitasi, ai tatane‑meu si ai lui Voda. Hai, Gheorghita, ne vom cununa altadata, pe cea dintai palma de pamant unde vom fi slo­bozi.

Gheorghita i se alatura cu suspin lung:

— Farcasene, porunceste de cai. Smaragda vorbeste chibzuit. Ca ne arcaneste Voda ori vornicul, la vreun bine mare nu ne putem astepta.

Ionita isi deschise bratele ca tintuit pe cruce.

— Voia domniilor voastre! Socotesc insa ca de‑a‑ncalare nu veti indu­ra drumul. Sa poruncesc bihunca.

Feciorul Filipescului se uita la Smaragda care, dupa scurta clipa de sovaiala, incuviinta dand din cap.

Cat sa‑ti aprinzi luleaua, caci si la aceasta chibzuise din vreme cu­coa­na Aspasia Boldur, un radvan mititel cu patru telegari rotati tragea la trep­tele conacului. Inlauntru se aflau cele de trebuinta unor fugari purcesi la cale lunga: scoarte si perini, iar buzunarile de catifea erau buesite de me­rinde rece si butalci cu siropuri si vinars.

'Aferim, cucoana Aspasie, dar stiu ca tare ti‑ai mai indragit ginerele: ca schiopul piciorul beteag!'

Caci, in toate cele puse la cale si savarsite cu indrazneala de batrana logofeteasa, gamanul deslusea desigur dragoste si mila pentru nepoata, dar mai cu seama rasplata ginerelui pentru vechi polite, bucurie nespusa de a‑l batjocori, facandu‑l de darvala.

Se aflau dinaintea bihuncii si se straduiau sa‑si ascunda lacrimile. Ba si nasul lui Chirica incepuse a lacrama, deslusind, zavozilor din curte, caci alt n‑avea cine‑l auzi, ca‑l cazneste guturai strasnic.

Ionita saruta mainile jupanitei, apoi il imbratisa pe Gheorghita. Plan­geau acum de‑a binelea, cu totii, fara fereala.

— Indreptati‑mi veste de indata ce scapati din prigoana.

— Asa vom face, Ionita, avem a‑ti multumi, pana la cel din urma sus­pin.

— Lasa, lasa, i‑o curma Farcasan zdruncinat. Ii lacramau nu doar o­chii, ci si inima. De‑amu, porniti‑va. Cale buna si dea Dumnezeu sa ne intampinam sanatosi!

Chirica facu un pas inainte. Grai cu smerenie si sughit:

— Rog domniile voastre a ingadui si lui Chirica, targovat slobod din mahalaua Radului Voda, a va indrepta inchinaciune de bun ramas si ura­re de bun ajuns pe cele meleaguri slobode. Multumesc cerului ca m‑a in­drumat spre fapta crestineasca, ajutand dupa rasputeri.

Farcasan ii astupa gura:

— I‑oi multami alta data Mergeti cu bine si tovaras sa va fie mereu norocul!

Ramasera amandoi, pe treptele cerdacului, pana zvonul copitelor se topi in noapte. Boier Farcasan ridica ochii spre cer. Puzderie de stele scli­peau, parca infiorate de grija. Curand zorile avea sa le alunge.

Boier Ionita lepada bardaca umpluta a treia oara.

— Bre Chirica, mi‑o fi mie otet in gura ori vinu‑i trezit.

— Sa schimbam clondirul.

Gamanul il cerceta lung, apoi dadu din cap:

— Nu vinul, ci locul. Ma incearca o teama nedeslusita.

Slujitorului ii trecu rece prin inima. De cand se afla in slujba Farca­sa­nului, era cea dintai data cand boierul marturisea frica.

— Eu unul, mormai, am tot spus ca ne urnim la isprava nechibzuita si ca moale nu ne‑o fi.

— Mai adineauri binecuvantai prea sfintii ca ti‑au ingaduit fapta cres­tineasca. Chirica, chiteam la zaiafet, dar imi intorc gandul. Ca‑s oamenii lui Voda ori ai Cerchezului, nu trebuie sa ne gaseasca in conacul coanei Aspasia.

— Si incotro o apucam?

— Spre Bucuresti. Parintele meu, boier Zaharia, avea o vorba: 'Hotul negonit fuge'. Noi om savarsi de‑a‑ndoaselea. Ne intoarcem, spre a dovedi ca nu stam la fereala, nefiind pricinasi in isprava Filipescului si a jupanitei Smaragda.

Le rostise numele cu ciudata tulburare. Inima — puschea pe limba! zvo­nea ca n‑avea sa‑i mai vada niciodata.

Logofatul mantuise de istorisit intamplarile celor din urma doua zile petrecute in cautarea cneazului Alexandru.

Stolnicul ascultase, ca totdeauna, cu gura cusuta, urmarind a‑si rosti intrebarile ori nedumeririle la urma. Pe chip nu i se citea decat stapanire si luare aminte. Dimpotriva, intreaga faptura a lui Voda trada tulburarea de care era cuprins. Degetele tremurande dezmierdau fara incetare un sirag de matanii din boabe de ambra, colturile gurii, atat cat se iteau din musta­tile imbinate cu barba castanie, zvacneau strambantd obrazul slabiu, ochii nu se dezlipeau de chijpul logofatului. Nu schimbase vestmirntele de drum si colbuit, in strai lesesc, cu parul in neoranduiala si chipul palmuit de vant, semana mai mult ca niciodata cu un corsar impatimit. Dar insusi ma­ria sa, iubitor de mare ighemonicon, podoabe si vestminte scumpe, ier­tase incalcarea randuielilor de curte, caci vremea logofatului se ceruse cheltuita altfel.

Acum, dupa ce depanase cele petrecute astepta, cu privirea in pa­mant, dupa cum porunceau canoanele.

Dintr‑o data, Voda sari din jilt, parca muscat de viespe. Reteza de ca­teva ori camara cu pasi iuti si maruntiti:

— Cine e? Cine‑i vrajmasul care l‑a abatut din cale pe cneazul Ale­xan­dru? Si pentru care pricina?

Radu Andronic nu raspunse. Stolnicul il cuprinse cu privirea negu­roasa ca intr‑un cleste. Rosti intr‑un tarziu:

— Logofete, te cunosc de cand aveai cincisprezece ani. Te‑am fost ales ucenic in cancelaria noastra pentru insusirile pe care le dovedeai si pentru ca te aflai feciorul lui boier Costache Andronic, vrednic slujbas de taina al domniei ani multi. Pretuirea si credinta in cinstea ce le‑am avut in parinte, le‑am petrecut asupra feciorului si, pana azi, niciodata nu ne‑a cercat pa­rerea de rau.

Radu Andronic tresari, ca sub pleasna de bici, si insusi Voda se uita la Cantacuzin cu uimire, poruncind:

— Fii mai deslusit, stolnice!

Logofatul se clatina sub povara ocarii. Inclesta pumnii albiti de manie.

— In zece ani, de cand ma aflu logofat de taina al mariei sale Voda Brancoveanu n‑am hranit decat un singur tel: sa‑l slujesc cu toata credin­ta, pana la ultima suflare, iar in inima mi‑a imparatit o singura stapana: Valahia. Daca am gresit, certat si osandit fara crutare sa fiu. Dar fa‑o, Doamne, cu dreptate!

— Priveste‑ma in ochi, Andronic!

Logofatul isi ridica privirea scanteietoare. Cantacuzinul rosti tare, des­picand cuvintele:

— Te‑am ascultat cu toata luarea aminte, dar nu ne‑ai spus tot. Pas­trezi o taina. Care e aceea si pe cine ocrotesti?

Radu Andronic inclesta dintii. Voda rosti cu blandete:

— Glasuieste, logofete. Doar vanzarea n‑o iertam, ori de asemenea nelegiuire feciorul lui Costache Andronic nu se poate face vinovat.

— N‑am vandut, Doamne, si nici taine ce ar primejdui tara ori domnia nu pastrez. Mi‑e cugetul insa plin de jale si umilinta ca asemenea ocara ma cuprinde in mreaja vicleana.

Cazu intr‑un genunchi si saruta caftanul domnesc:

— Si, Doamne, umilita rugaciune iti indrept! Chiar de nu ma socoti hain, dar firicel de indoiala despre cinstea si credinta ce‑ti port staruie in cugetul mariei tale, alunga‑ma din slujba si juramant fac sa trec hotarul, statornicindu‑ma in alte zari! In veci, numele Andronic nu‑ti va mai necaji urechile!

Un zambet muie chipul lui Voda. Ii puse mana pe crestet, graind cu blandete:

— Domol, fiule. Nimeni nu te‑a invinuit de ticalosie ori necinste. Asa‑i, stolnice? Sa alungam duhul dihoniei ce o clipa a staruit in aceasta camara si, cu cugetele curate, dimpreuna sa cercam a ocoli primejdia, a infrunta necazurile. Si acestea se arata a fi mai multe

Logofatul isi ridica ochii, si Brancoveanu urma:

— Avem pacoste cu turcul carele, dupa toate semnele, a prins de ves­te ca Balcanii pun la cale razmerita si ca sfatul se tine la Bucuresti: targul misuna de iscoade, cneazul sarb ii cetluit din pricini nedeslusite, olacarul bulgarilor, dupa cum ti‑am vestit, a fost injunghiat. Si‑acum, bucluc peste napasta, Smaragda, nepoata noastra, copila vornicului Cerchez si fagadu­ita cneazului Alexandru, a fugit din casele parintesti, scapatand in lume cu Gheor‑ghita al Filipescului.

Radu Andronic il cerceta trasnit:

— Au fugit?! Nu‑i cu putinta! Vornicul Dumitru o tinea cetluita cu sapte lacate si vegheata de trei ori atatia slujitori. Doar pasare cereasca s‑ar fi putut slobozi din asemenea temnita.

Brancoveanu dadu din cap mosnegeste:

— Ei, logofete, ca pazesti o turma de iepuri ori o fata mare, tot aceea izbutesti

— Cand au fugit?

— In noaptea dinspre Sfintii Petru si Pavel.

— Doua zile, sopti Radu Andronic. Daca au gonit vartos, s‑au apro­pi­at de hotar. Presupun ca s‑au fost pornit de indata oameni in cautarea lor.

— De buna seama. Tatane‑sau cu ceata de slujitori, cercetandu‑le ur­ma spre Transilvania, un steag de‑al nostru spre Moldova.

'Iara Voda Antioh ii va ocroti, gandi logofatul, nu‑i va intoarce pe tip­sie.' Pizma si dihonia staruisera dintotdeauna intre Cantemiresti si Bran­coveni. Doar tel prea insemnat, ca cel de‑acum, ii putea alatura pentru scurta vreme

Apoi gandul ii zbura la fugari 'Vai de pielicica lor daca‑i arcaneste hainul de Cerchez! Mai bine de noua ori noua ori in mainile Domnului'

Glasul stolnicului bubui:

— Cum o dregem cu sarbul? A venit intins la cununie cu nepoata Doamnei Marica.

Voda isi netezi barba castanie, apoi salta din umeri cu ciuda:

— Francii au o vorba inteleapta: Iti dau binete tie, napasta, atunci cand vii singura! Cu sarbul om sfatui ce‑om face, dar cu Gheorghita al Fi­lipescului stiu si fara povata. Vai si amarul lui l‑or pomeni in neam, pana la al saptelea rand de stranepoti!

— Si cneazul? apasa stolnicul.

— L‑om amagi o vreme. Ighemoniconul nu ingaduie ca mirele sa‑si vada fidantata inainte de nunta. Iaca un ragaz in care fuga Smaragdei poa­te fi tainuita.

— Pana cand?

— Pana ce ii vom prinde pe ticalosi. Caci ii vom prinde, stolnice, de aceasta sunt incredintat, Si, spre a ocoli orice prilej de greseala, voi trimite vorba jupanesei Caterina, vornicul lipsind, sa desluseasca cneazului ca, in asteptarea nuntii, Smaragda, vlaguita de o zacasenie, se afla la o mosioara in Oltenia.

Stolnicul isi incrucisa mainile pe piept:

— Dea Domnul ca Alexandru sa nu citeasca urzeala. Dar ingaduie domnia ta o povata: o pretuiesc mult pe jupaneasa Caterina, dar ii cam slaba de inger si teama mi‑e sa nu se tulbure dinaintea cneazului.

Radu Andronic isi ascunse zambetul. Slaba de inger! Iaca ce se chea­ma grai diplomaticesc. Neghiobia vornicesei era de pomina, un Bucuresti intreg radea, istorisind prin conace ori la colt de ulita ispravile Clotei, dupa cum o botezasera targovetii. Prostaneala i‑o cunostea si Voda, dar spre a nu o necaji pe Doamna Marica isi indragea neamurile tot atata cat si gal­be­nii se facea a nu pricepe.

— Muieriie‑s mai toate slabe de inger, spuse in doi peri Voda.

— Dar se mai isca si din cele cu vana, asa cum se intampla chiar cu mama jupanesei Caterina, logofeteasa Aspasia Boldur. Este varstnica, um­blata, cunoaste cotloanele vietii, iar mintea ii scapara. Incredintat sunt ca va tine piept sarbului, ba izbutind sa‑l si lege la ochi. Povata as da ca logo­feteasa sa‑l intampine pe cneaz singura.

Brancoveanu dadu din cap in semn de incuviintare, apoi se intoarse cu ochii si gandul la Radu Andronic:

— Logofete, stiu ca‑ti incredintam slujbe grele, dar poverile le‑a nasc­ocit Ziditorul pentru cei tari. Iti dau trei zile ragaz sa‑l dibui pe ucigasul olacarului bulgar si sa‑i smulgi adevarul despre cartea indreptata noua. Asemenea, cearca a afla incotro au apucat nepoata‑mea dimpreuna cu fe­ciorul Filipescului. Adauga cu zambet sters: Ati fost prieteni de mititei, a­veti aceiasi tovarasi. Cat de bine ar fi pastrata o taina, intre cei de o seama limba se mai deznoada. Trag nadejdea, dupa voinicia ce ti‑o cunosc, ca nu te impovarez din cale afara.

'Bineanteles ca nu, isi zise Radu Andronic iesind de‑a‑ndaratelea, cu fata catre Voda, asa cum se cuvenea la biserica si dinaintea Domnului. De‑mi mai puneai si cate o stanca pe fiece umar, poate ca, spre asfintit, as fi simtit oleaca de osteneala. Dar asa.'

Ilie Machidon il astepta in curtea palatului, stand la saga cu strajile. Oamenii radeau cu pofta, caci ii veselea graiul moldoveanului si traista de nazbatii ce ie‑o deserta totdeauna, fara a se scumpi.

Radu Andronic ii facu semn scurt sa‑l urmeze si chiprinasul isi lua ramas bun in fuga de la slujitori. Il insotira urarile lor de bine si grabnic intalnis.

— Si auzi, bre, ii striga un arnaut maruntei, cand pleci in targ sa nu‑ti uiti cusma acasa!

Machidon rase:

— Nu te tie grija, jupane. Cand ma urnesc la targ, las acasa doar capatana, caci cusma mi‑e de trebuinta!

Se alatura logofatului. Vazandu‑i chipul adumbrit, isi sterse rasul.

— In amarnica incurcatura m‑am varat, Machidoane.

Slujitorul zambi:

— Apai de cand te cunosc, logofete, numai de acestea ai avut parte. La noi, in Chipriana, umbla vorba ca aceea‑i fantana cu apa buna unde misuna broastele. Dar incotro ne indreptam?

Maselele lui Andronic paraira:

— Spre conacul Farcasanului. Daca‑l dibui, fac uciganie! Petrece pe seama domniei, ii plimba lui Voda ibrisinul pe la nas, dar juvatul mie mi‑l anina de grumaz. A bolunzit de tot! S‑a fost plictisit de bazaconiile cu care a speriat un Bucuresti, acum s‑a prins in joaca si darvala cu craii. Il abate pe sarb din drum, iar, aici, aflu de alta isprava, mai gogonata: le‑a inlesnit fuga in lume Smaragdai si lui Gheorghita.

— Poate n‑o fi tot el tartorul, rosti fara credinta slujitorul.

— De n‑o fi el. facu manios logofatul, iau slujba de vacar la voi, in Chipriana.

Machidon prinse a zambi:

— Nu pun chezasie ca ai capata‑o, logofete. Starostele vacarilor din sat ii un ciufut cu multa invatatura si nu incredinteaza fitecui asemenea slujba.

Vazand ca nu izbuteste sa‑l veseleasca, slujitorul intreba cu blandete:

— Care‑i pricina pentru care oftezi, logofete?

— Mai, Machidoane! izbucni Radu Andronic. Ti‑ai prapadit oare mintile in poalele Smaranditei? Voda imi cere sa‑i dibui ticalosul care a pus capcana sarbului si, nestiind ca‑s unul si acelasi, si pe cel care a inlesnit fuga alorlalti doi zaluzi.

— Fii mai indurator cu bietii copilandri, boierule, grai bland Machi­don. Si domnia ta a iubit si va mai iubi, caci tineretile inca nu ti le‑a luat Dambovita si sortita ti‑a fost soarta de ibovnic.

— Am iubit, striga logofatul, dar nu m‑am apucat a smulge logodnica de sub nas de imparat!

— Nu s‑a ivit prilejul, caci ai fi facut‑o si pe‑aceasta.

— Sa asteptam prilejul si‑om gasi vreme de mustrari. Dar ce fac acum cu gamanul? Daca‑l dau in vileag Brancoveanului, in teapa‑l trage dinain­tea hanului Constantin Voda1, unde l‑a fost spanzurat si pe Balaceanu. Fara a‑mi fi prietin si tot anevoie as savarsi aceasta fapta. Acum, dinaintea lui Voda si a Cantacuzinului, m‑au trecut sudorile cele fierbinti ale iadului. Stolnicul, hatru vulpe, a simtit ca am prepuieli, dar tin strans taina.

— Hotul nedovedit.

Logofatul nu‑l lasa sa‑si mantuie vorba:

— Ci mai cruta‑ma de pilde, Machidoane! Nu‑i vreme nici de saga, nici de ispravile celor prea isteti chiprinasi Si, parca nu mi‑ar fi fost de‑a­juns ca‑mi cere capul lui Ionita, Voda sloboade inca o porunca amar­ni­ca: sa dau de urma Smaragdei si a lui Gheorghita. Deci, tot prietini ros­tuiti marfa pentru gade.

Slujitorul ofta saltand din umeri:

— De, boierule, eu zic ca Voda nu te‑o descapatana daca macar o singura data n‑ai izbutit in slujba incredintata. La o urma, pe toate cele nu le pot izbandi decat arhanghelii din ceruri, iar domnia ta poate lesne dove­di ca aripi nu ai si nici salas printre cei nouri. Vei face marturisire de ne­putinta si ziua buna!

Radu Andronic clatina din cap. Mohoreala ii slutea chipul, adaugan­du‑i dar de ani.

— Mare zbucium imi asupreste cugetul, Ilie. De o parte, datorinta de cinste fata de maria sa, de cealalta dragul de prietini vechi. Voi sa‑l slujesc pe Voda, dar sa‑mi ajut si tovarasii. Simt jungher in inima cand ma gan­desc la osanda ce‑or dobandi‑o toti trei. Poate m‑o lumina Dumnezeu sa le imbin pe‑amandoua.

— Poate, zambi a indoiala slujitorul. Cat se afla nadejde, se afla si via­ta, doar ca domnia ta, de cand te aflai de‑o schioapa, ai tot trudit alergand dupa stele fripte, branza de iepure si lana de la broasca. Numai ca Domnul a lasat si de celea ce nu stau in putinta omului.

— Machidoane, esti pus pe filosoficeala. Toate celea is in putinta omu­lui, doar ca la vremea cuvenita.

— Vremea cuvenita tot de Ziditor ii lasata, dar si aceea cu socoteala.

Trecusera de biserica Doamnei Maria Cantacuzino, aflandu‑se la zvar­litura de bat de casele Farcasanului. Ultimul strop de nadejde al logofatu­lui se spulbera, fulg de nea.

— Geaba mai ostenim, bezmeticul nu‑i acasa, si nici macar in Bucu­resti.

O dovedeau curtea pustie, ferestile intunecate, linistea zgaltaita arar de caini cu somnul necajit de luna plina. Cand Ionita se afla in targ, chiar daca petrecea prin straini, conacul, valvataie de lumina si cu slujitori treji, era gata in orice clipa sa primeasca oaste de petrecareti. Merinde calda adasta zi si noapte pe cuptor incins, butalcile isi macinau plictisul in ra­coarea pivnitelor.

Ornicul de la Manastirea Sarindari clopoti de doua ori.

— Acusi dau zorile, glasui Radu Andronic. Ne‑om hodini cateva cea­suri, si maine, pe roua nescuturata, om lua in piept necazurile.

Facura cale intoarsa, pornind la vale, pe Podul Mogosoaiei, spre case­le Andronic din ulita Sfintilor Apostoli. In dreptul Manastirii Sfantul Ioan cel Mare, zvon de copite le rasuci capetele. Calaretul se apropia vantes si opri bidiviul chiar in dreptul lui Radu Andronic. Calul, zaticnit pe neastep­tate, scoase nechezat de turbaciune si salta in doua picioare.

— Bun gasit logofatului Radu Andronic! grai strainul in limba franca, scotandu‑si cu miscare larga capela impodobita cu pene, ca un vanturar.

Boierul cerceta o clipa barbatul mladiu cu chip de inger, trup de pa­ladin si strai de nobil, apoi incepu sa rada:

— Prea incantat de fericita intalnlre, conte! raspunse in acelasi grai Radu Andronic. Da' cum de m‑ai recunoscut in oras strain si pe intuneric?

Contele rase, si Ilie Machidon isi zise: 'asta se hlizeste la toata lumea. Vrea sa‑si arate dintii frumosi ca muierile cele fudule.'

— Intai, ca Bucurestiul nu mi‑e strain si‑apoi cunosc un singur cala­ret stand stramb in sa, pastrandu‑si in acelasi timp toata barbatia si gra­tia. Mai adaug ca te cautam, logofete.

— Casa mea, casa domniei tale. Prezenta contelui de Merlin m‑ar ono­ra nespus.

— Multumesc, dar timpul si interesele ma impiedica sa accept o in­can­tatoare ospitalitate. Am doar cateva cuvinte sa‑ti spun

Logofatul asculta cu amandoua urechile. Pe contele de Merlin Rossig­nol in lumea paladinilor il pretuia de doua ori. Dintai, cunostea iscuseala celei mai de seama iscoade a Bourbonului, apoi legasera trainic prietesug de‑a lungul anilor. Se cunoscusera pe drumurile primejdioase poruncite de slujbele de taina, amandoi purtand acelasi hram, doar ca trudeau fiecare la alt stapan: Ludovic si Voda Brancoveanu. Telurile ce‑i minasera intr‑o parte si alta a lumii, nefiindu‑le potrivnice, nu se iscase niciodata prilej de vrajmasie si, atat cat le fusese cu putinta, se stalpisera unul pe celalalt.

— Te‑am cautat, logofete, pentru a‑ti oferi doua informatii pe care le consider pretioase. Trebuie sa‑ti spun, ai ghicit‑o, desigur, ca ma aflu in cetate din ordinul regelui meu. Motivul te va face sa razi.

Radu Andronic ridica sprancenele:

— Adica?

— Am porunca sa apar cu orice pret viata misionarului Neurautter. Stii, banuiesc, ca se afla la Bucuresti.

— Stiu.

— Turcii vor capul iezuitului, dar Ludovic vrea sa ramana acolo unde se afla.

— Care‑i motivul?

— Razboiul pentru succesiunea Spaniei. Misionarul, nu din dragoste pentru Franta, ci din calcule politice clarvazatoare, ne sprijina interesele si s‑a impotrivit influentei englezilor, datorita careia Leopold l‑a alungat pe nepotul lui Ludovic de pe tronul Madridului. Avem deci in Neurautter la cancelaria Vienei sprijin de nadejde.

— Inteleg.

— Mai vreau sa intelegi ceva, Andronic. Sunt insarcinat sa ocrotesc viata misionarului pe care‑l pandeste la orice colt de ulita pumnalul tur­cesc. Sa‑l ocrotesc, apasa, dar atat!

Radu Andronic il cerceta cu nedumerire:

— De data asta, nu te mai inteleg.

— Nu sunt obligat sa‑l ajut in misiunea pe care a venit s‑o indepli­neas­ca la Bucuresti, nu trebuie sa‑i netezesc drumul.

— Ce misiune?

— Fagaduind mare ajutor in oameni si echipament, sa impinga Bal­canii la un razboi nebunesc, dinainte pierdut. Ajutoarele promise nu vor sosi niciodata.

— Care‑i scopul?

— Vulturul habsburgic va stapani deasupra intregii Europe. In ajuto­rul Balcanilor vor sari rusii si parte din republicile italiene impinse de pa­pa, care va fi indignat de ticalosiile paganilor asupra lumii crestine. Toto­da­ta, eliberand tarile asuprite de Semiluna, papa isi inchipuie ca influenta catolica s‑ar extinde asupra intregii Evrope.

Radu Andronic isi trecu degetele peste obraz.

— In consecinta, asediat fiind din toate partile, Islamul se va prabusi, cedand suprematia Habsburgilor, neistoviti de razboi.

Rossignol dadu multumit din cap:

— Ai inteles perfect, logofete.

— O politica abila. Ma face sa ma gandesc la jocul de sah. Vreau sa te intreb ceva, conte. De unde a aflat Parisul de sfatul de la Bucuresti?

Rossignol surase cu tristete:

— Prea multi parteneri la o singura taina Logofete, dau zorile si tre­buie sa ma grabesc. Turcii au la Bucuresti e iscoada diabolic de inteligenta si abila. Din informatiile mele. situatia e si mai grava, caci persoana nu se stie daca e barbat ori femeie traieste in anturajul principelui Brancoveanu. Cabinetul de la Paris a surprins un schimb de mesaje cifrate, dar mai mul­te n‑a putut afla. Agentul se numeste Trandafirul.

CAPITOLUL XI

Cneazul Alexandru se indrepta spre casele vornicului Cerchez. Il in­sotea Duro, cu un grumaz de bidiviu dinapoia sa si, tinandu‑le spinarea, un steag de arnauti, alai cuvenit unei fete craiesti. Sarbul, fiind singura capetenie aflata in cetatea de scaun cu pricina ce putea fi marturisita in­sotirea cu o fecioara valaha, trebuia sa se bucure de toata cinstea si fala cuvenita. Multime de tar‑goveti bucsisera ulitele, cascand gura la maretia sultanatului. Arnautii Brancoveanului, in straie albe, cu chivere si ciubote rosii, pe armasari negri, semanau maci pe camp de nea. Cu un cap mai rasarit decat toti, caci se afla barbat vanjos, cneazul Alexandru, crunt, tu­ciuriu la chip si la vestminte infricosa ca insusi Lucifer. Pe straiele de cati­fea neagra se desluseau, luand ochii celor casca‑gura, gaietanele si bumbii de aur. Nu mai putina uluiala trezea Duro, slujitorul, cu gheb investman­tat in catifea sangerie. Ca si Ilie Machidon, crestinii se intrebau de‑i om ori alta faptura de‑a lui Dumnezeu, dar mai degraba a Satanei si isi faceau cruce de duca‑se pe pustii.

— Esti nemultumit, stapane, grai soptit Duro.

Sarbul se incrunta. Intampinarea cu Voda jumatate de ceas cu ochii pe ornic fusese ciudata. Brancoveanu zambise mult, spusese putine, mai graise in doi peri, cu mult ocolis, nimic deslusit si raspicat.

Alexandru raspunse abia miscand buzele:

— Am simtit tel ascuns pe care nu‑l dibui. Viclean ca totdeauna. De‑a­juns! Ne aflam in priveala norodului.

Portile conacului Cerchez asteptau larg deschise. Oaste de slujitori, in straie de sarbatoare, sari in intampinare cu belsug de flori si ploconeala.

Cneazul, carele se asteptase ca in prag sa‑l afle pe insusi stapanul ca­sei, fu manat cu multe temeneli intr‑o camara impodobita dupa chipul ori­ental, cu nabuseala de scorturi, covoare persienesti si argintarie.

Aici, nou prilej de uimire, caci il intampina cu inchinaciune o muiere. Era impovarata de ani si de greutatea straielor de aur. Parul coliliu si‑l a­du­nase sub un tulpan tot de aur, stropit cu grindina de diamanticale.

'Acesta o fi obiceiul pamantului la valahi', cerca sa ghiceasca sarbul, dar batrana ii deslusi, cerand plecata iertaciune ca, din pricini neprevazu­te, ii silita a fi gazda singura, nerezemata de ginere. Acesta, vornicul Cer­chez, nu s‑a fost intors inca din Moldova, unde indeplineste slujba dom­neasca, dar intr‑o zi, mult doua, va fi la Bucuresti, iar fiica‑sa, vorniceasa Caterina, a insotit‑o pe Smaragda, aleasa mariei sale, la o mosie ce o sta­panea in Oltenia.

Sprancenele satanicesti ale sarbului se imbinara a ciuda:

— Oltenia! Ciudat lucru mi se pare, caci noi ne‑am vestit sosirea dom­niei sale, vornicului Cerchez.

Cucoana Aspasia Boldur ii zambi cu dinti neasteptat de tineri, si cnea­zul gandi ca, la vremea dumneaei, mosneaga trebuie sa fi fost muiere aratoasa.

— Obiceiul valah, marite, porunceste ca, pana la marit, fecioara sa se afle departe de ursit. In Oltenia isi petrece Smaragda vremea, pana la ziua hotarata cununiei. Si iarasi adauga Boldureasa usurel si ca in treacat am chibzuit ca, dupa zacaseala din asta‑primavara, i‑ar prii sa schimbe oleaca meleagul, spre deplina inzdravenire.

— Zacaseala?! N‑am aflat nimic de boala jupanitei.

— Ei, Doamne, doar nu era sa tulburam linistea mariei tale cu toate maruntisurile. Smaragda seamana bunica‑sii, ii cam slaba de piept, dar, cu buna ocrotire si traind pe meleaguri calde, nu‑i pricina de grija.

Inima cneazului incepu sa bata. Smaragda, visul si icoana vietii lui, viata trista, crunta, neguroasa, de ostean inasprit de vrajmasiile ce‑l con­jurau din toate partile, slaba de piept. Meleaguri calde. Se gandi infiorat la iernile aspre din Belgrad, la toamnele cand toata firea plange cerul, copa­cii, pasarile la raceala zidurilor palatului craiesc. Castelul Ursului. Cand crivatul se manie, rasuflarea ii strabate in camari, in iatace. Infioara aster­nuturile, scoartele, peretii investmantati in covoare pai ca se misca.

'Ii voi ridica palat pe malul Adriaticei, hotari, acolo vremea ii blanda, inflorita'

— Vom griji ca asprimea iernii s‑o ocoleasca pe doamna noastra

— Asa, asa, facu cucoana Aspasia purtandu‑si mana la inima. Ne cer­ca o teama Maria ta puternic si plin de vlaga, s‑ar fi putut sa nu pricepi ca Smaragda‑i fiinta gingasa, lujer de floare. Ca, asa a lasat Dumnezeu, voinicul crede anevoie la pirpiriu. De‑o pilda, Smaragda trebuie ferita si de vanturile cele amagitoare ale primaverii, stiut fiind ca fiintele firave indura greu schimbarea vremii,

— Schimbarea vremii?

— Da, maria ta, mai cu seama cand au fire simtitoare. Maruntis de necaz sa nu‑l iei in seama, cat piscatura de tantar, pe Smaragda o trantes­te la pat cu mare fierbinteala. Daca asemenea pocinog se mai intampla si primavara, apoi ai la ce te ruga lui Dumnezeu. Nu ti‑oi istorisi ce‑am pati­mit in ciresarul trecut. Ajunsesem a griji de straie negre, caci copila, biata, incepuse a mirosi a pamant. Kir Panaiot, doftorul lui Voda, i‑a scos condu­rasul din groapa. Isi facu cruce lata: Fie‑i numele binecuvantat.

Tulburarea si o teama rea vopseau cenusiu chipul taciunos al sarbu­lui. Cucoana Aspasia tolocanea, facandu‑se ca nu baga de seama:

— Pe pat asternut cu flori a tinut‑o tatane‑sau, Smaragda neindurand cea mai mica impotrivire. Adevarat, copila a fost razgaiata, dar care parinte i s‑ar fi pus de‑a curmezisul? Prunc firav, mereu zacasa si unul singur Si batatura

Tot mai buimac de cele stiricite de batrana, cneazul intreba cu bagare de seama:

— Celelalte odrasle au murit?

Boldureasa scutura tare din cap, facand sa‑i joace diamanticalele tul­panului:

— N‑am fost iepuroaice de felul nostru. Nici muma‑mea, nici bunica, nici eu, nici Caterina n‑am zamislit mai mult de un singur prunc.

Sarbul inghiti in sec. Se si vazuse, peste cativa ani, cu liota zburdalni­ca de prunci, misunand prin camarile castelului, dezmierdandu‑i cu zgarcenie, osandindu‑i pentru obraznicii. Neamul Ursului se cere inmultit, cu urmasi in veac.

— Ai semanat grija mare in cugetul meu, cinstita logofeteasa. Cand am zarit‑o, vara ce‑a trecut, la palatul Brancoveanului, mi s‑a parut zdra­vana, rumeioara.

— O fi avut fierbinteala. De fel, Smaragda‑i alba ca laptele cel jumulit de smantana. Teama cea mare, ti‑o incredintez, marite cneaz, caci ii vei fi sot, iar eu atata nepoata am si draga mi‑e ca amandoua mainile, este sa nu simta departarea de meleagul ei. Nu orice floare poate fi dezradacinata. Va intampina alte deprinderi, va cunoastr alti oameni, prietenii, tovarasii de joaca si‑i lasa in Valahia.

— E soarta muierii, logofeteasa Boldur, sa‑si urmeze ursitul.

— Intelept grait‑ai si eu gandesc, tot asemenea, dar vezi, maria ta, oa­menii nu‑s croiti toti pe‑o potriva. De mahniciune, imi tremura inima sa nu se prapadeasca.

— Dragostea alunga mahniciunea.

Boldureasa cazu pe ganduri, napadita de tristete.

— Asa sa dea Dumnezeu, marite cneaz. Doar ca la noi, in neam, mu­ie­rile din mahniciune cad in sminteala. Iti fac marturisire, ca intre nea­muri ce vom fi, caci altfel ascundeam asemenea betesug. Vara‑mea, jupa­neasa paharnicului Pralea, nu zace de cinci ani numarati la manastirea Scorteni? Se inchipuie zana apelor si zace toata ziua in lac. Iarna i‑au toc­mit maicutele vrana. Si‑a pierdut mintile tot asa, din mare mahniciune.

— N‑am stiut nimic despre toate acestea, balbai sarbul.

— De unde sa le cunosti? rase cucoana Aspasia. Belgradul nu‑i colea, la Tinchilesti. Incolo, trag nadejde in insotire fericita. Smaragda ii cruda si cam cheltuielnica, placandu‑i mult podoabele, dar maria ta, mai copt cum esti, vei sti a‑i innoda baierele pungii. Iar cand ii zdravana, e vesela cinte­zoi. Tot intr‑o petrecere o duce, asa ca maria ta nu va indura in casa moro­canosenie si plictis

Cand, dupa inca vreun ceas de taifet, cneazul Alexandru parasi casele Cerchez, isi simtea capatana tandarita, iar, de buimaceala, vedea ca prin paienjenis tesut cu noduri dese.

'Naroada muiere! In loc sa‑si inalte la cer nepoata, imi insira pe tipsie oca de cusururi. Ascultand‑o doar cu o singura ureche, oricare petitor ar lua‑o la goana, fara a cerceta o suta de poste in urma. Asa o fi vrut Dum­ne­zeu. Poate ca natangia ei e norocul meu.'

Dar nu se simtea incredintat defel.

Dinaintea oglinzii, cucoana Aspasia isi scotea tulpanul cel scump, ra­zand singura:

— Stiu ca ai la ce‑mi multumi, draga ginere! Si altadata.

Abia desprins din bratele lui Nike, grecoaica cu privire de foc si boi de sarpe, marele sultan Mahomed al III‑lea, umbra lui Alah pe pamant si soa­rele musulmanilor, simtea o dulce moleseala. I se parea ca nu incercase in bratele nici unei muieri asemenea desfatari si pe chip i se deslusea multa­mi­rea, dar si mare uimire.

Unde si cand dobandise oare micuta cadana sataniceasca stiinta a dezmierdarilor, viclenia serpuirilor trupului mladiu, dulceata suspinelor, iscuseala mangaierilor cu degete usoare si racoroase, dar care rastoarna jaratec in toata faptura. Iti infierbanta sangele, te face sa‑ti pierzi mintile?

Vlaguit, porunci ca marele vizir Rami‑Mehmet carele, potrivit ighemo­nic­onului, astepta in Arz Odasi, camara unde sultanii inca de pe vremea strabunului Mehmet Cuceritorul isi primeau vizirii si dregatorii straini, sa vina in iatacul azuriu.

Rami‑Mehmet, inainte de a cuteza a‑si privi stapanul, isi facu inchi­na­ciunea: atinse pamantul, isi purta mana catre gura, o duse apoi la cap.

Padisahul. Intins pe sofa, lua un trandafir dintr‑o vaza de aur, ne­slabindu‑si din ochi dregatorul. Din pricina osanzei, avea chipul untdelem­niu, ochii pareau inecati in obrajii umflati, iar pantecele ridica movila din orice parte l‑ai fi cercetat. Sultanul incepu sa rada nespus de veselit:

— Rami, te afli cu zece ani mai tanar decat mine, dar sameni cu do­ua­zeci mai varstnic.

Marele vizir se inclina atat cat ii ingaduia pantecele:

— Cine ti se poate asemui, tie, o luminate stapan? Ai frumusetea tran­dafirului ce in veci nu se ofileste, vlaga strabunilor cuceritori, barbatia nedomolita a taurului salbatec.

Desi deprins cu linguselile, Mahomed rase multumit.

— Baga de seama, Rami, din pricina sluteniei, doar imbratisari silnice vei primi in harem si stiut este ca dulceata au doar bratele ce te cuprind cu drag. Dar, oare, pantecele pe Alah, cand ti‑l privesc, bag de seama ca intrece cupola cea mare de la Kapali Carsi 1 iti mai ingaduie bucuriile dra­gostei?

Rami‑Mehmet isi pleca privirea, socotind ca intrebarea nu astepta raspuns. Sultanul mai rase cateva clipe, lepada roza. a carei aroma i se parea ca ostenise si culese alta. Floarea ii starni aducerea aminte:

Ma simt prea istovit pentru a cugeta la randuielile imperiului, pof­tesc doar sa aflu daca ti‑a dat veste Trandafirul si ce anume a izbutit? .

— Prea luminate stapan, am vesti de soi si, daca inaltimea ta nu m‑ar fi chemat, ti‑as fi cerut ingaduinta sa ma infatisez.

Ochii lui Mahomed scaparara:

— Vorbeste!

— Aproape toate capeteniile s‑au fost strans la Bucuresti, lipsind doar sarbul, bulgarul si arvanitul.

— A sosit si trimisul guvernatorului Rabutin?

Privirea vizirului sticli. Numele neamtului avea sa vare taciuni aprinsi in cugetul lui Mahomed.

— Da, luminate. Insusi sfetnicul cel mai de seama al imparatului Leo­pold, misionarul militar Neurautter.

Desi toropit, sultanul se dezmetici pe data. Trupul gros tasni dintre perne.

— O, ciopec! 2 Neurautter! Acum citesc limpede in cugetul lui Leopold. A hotarat razboi miselesc impotriva noastra, starnind intreg Balcanii. Pe barba Profetului, il voi face sa caiasca ziua in care s‑a fost zamislit in pan­tecele catelei de muma‑sa! Rami!

— Porunca, stapane!

— Ucide‑l pe ghiaur! Pe ceilalti ii vreau aici, la Sapte Turnuri, dar pe Neurautter il doresc mort! Invatatura si luare aminte pentru Leopold.

Marele vizir surase:

— Mare e Alah, stapane, caci mi‑a luminat mintea, sadindu‑mi ace­lasi gand. Am si slobozit porunca iscoadelor noastre. Iezuitul e insa vic­lean, a ocolit pana acum toate capcanele.

— Nascociti una, urla Mahomed, care sa‑i fie mormant! Si‑aceasta zornic, inainte ca luna sa rasara de trei ori!

— Asa va fi, stapane. Nimeni n‑a scapat inca de jungherul Trandafi­ru­lui. Si‑aduc, acum, inaltimii tale a doua veste insemnata: bulgarii, prin­zand de veste ca Semiluna a dibuit urzeala de la Bucuresti, au trimis ola­car care sa stiriceasca primejdia Brancoveanului.

— Si?

Un zambet lat despica obrajii uleiosi ai marelui vizir:

— Trandafirul si‑a dovedit inca o data dibacia. L‑a injunghiat pe tri­mis inainte ca acesta sa fi apucat sa dea ochi cu stolnicul Cantacuzino.

— Da. facu Mahomed rasufland mai usor, cu adevarat iscoada de pret si vom sti sa‑i rasplatim vrednicia. Dar oare ce mai astepti, Rami? Razvratitii s‑au fost adunat! Legati‑i fedeles si aduceti‑mi‑i fara zabava!

Un ranjet infricosator ii stramba obrazul la gandul celor ce vor urma si isi scarpina a nerabdare palmele cu unghiile lungi:

— Gade le va fi Karahisari!

Insusi Rami‑Mehmet simti un fior in lungul spinarii. Karahisari nu‑si avea pereche in intreaga istorie a imperiului, avand inchipuire diavoleasca in nascocirea celor mai cumplite cazne.

— Adu‑mi‑i, Rami!

Rami isi impreuna palmele a smerita rugaciune:

— Ingaduie, marite, un strop de zabava. Din pricina pe care nu o cu­noastem, arvanitul, dar mai cu seama Alexandru al sarbilor, unul din cei mai haini vrajmasi ai Semilunei, nu au sosit inca la Bucuresti. Capeteniile trebuit arcanite dintr‑o data, pentru a nu ne scapa din mana nici un tica­los.

Sultanul chibzui cateva clipe, apoi incuviinta:

— Ai chibzuit bine, Rami. Mi‑i vei aduce pe toti o data. Si in aceeasi legaturica se vor afla poruncesc! Brancoveanu dimpreuna cu corbul acela batran, stolnicul Cantacuzino.

Catre unsprezece ceasuri ale diminetii, logofatul Radu Andronic si sluga sa se indreptara spre conacul Ilenei Dumsa, ce se afla la capatul Po­dului, in vecinatatea caselor Vacarescu.

Isi mana ingandurat calul prin multimea targovetilor care napadisera ulitele, neluand aminte la binetele oamenilor, dar, mai cu seama semn rau, isi zise Ilie Machidon, la ochiadele si incurile muierilor ce cautau care mai de care sa‑i iasa in intampinare. Caci dintre toti boierii Bucurestilor, Ionita Farcasan si Radu Andronic erau de toata lumea stiuti si mai cu sea­ma cei mai indragiti.

Gamanul ii veselea nespus cu poznele si ispravile de Nastratin si‑apoi, stiut este, ca oamenii afurisesc betia, dar iubesc petrecaretii. Iar Ionita la sumeneala nu facea urat, trezea mortul de pe nasalie de ras, oaste de dra­cusori ii dadea branci la nazbatii despre care basneau apoi targovetii si pes­te ani.

Radu Andronic era socotit cel mai chipes barbat din Valahia nu se afla muiere, de la copilite crude pana la conci sur, sa nu simta fiori in inima si pantece doar zarindu‑l nu se tinea falos, suguind pana si cu natangii, iar baierele pungii sale, ca si ale Farcasanului, de altfel, nu cunosteau noduri.

— Bag de seama, logofete, ca zorile nu ti‑au alungat mohoreala, rosti Machidon. Daca domnia ta ingaduie.

— Ingaduie.

— Ti‑oi spune o istorie din Chipriana.

— Lasa istoria, Ilie, si slobozeste pilda.

— Mi‑i ca te‑i supara.

— Nu ma supar, caci nu mai incape. Zii!

— Despre fapturi ca domnia ta, prea harnice in a ofta la necazurile al­tora, mosnegii nostri au o vorba

Se uita cu coada ochiului la Radu Andronic care prinse a rade:

— Cunosc vorba aceea Machidoane: cainele se prapadeste de alerga­tura si natangul de grija altora. Pesemne ca mi‑s natang, Ilie

— Nu cutez nici a o spune si nici macar a o gandi, dar domnia ta esti dintre aceia carele socot ca sunt ursiti a indrepta lumea cu umarul.

— Chiar daca n‑o indrept, Ilie, dator ma simt a incerca.

Ocolira o taraba pe care cirese pietroase, lustruite de cupetul istet, fa­ceau cu ochiul, stralucind in soarele diminetii, movila de rubine.

Ilie Machidon lua o poama de pofta si isi urma vorba:

— De pilda, ce poate cerca domnia ta acum, spre a‑i scoate din stram­toare pe dumnealui, boier Gheorghita al Filipescului, si pe jupanita Sma­rag­da? Sa le trimiti veste prin cal nazdravan cu taciuni in pantece ca Cer­chez al batran si un steag de‑al lui Voda le gonesc pe urme?

Logofatul salta din umeri cu plictis:

— Nu fi narod, Ilie. La ce le trebuie vestitura? Stiu singuri ca slutul de Cerchez si Voda nu‑i vor lasa sa scapete slobozi in lume. Ba, mai pun ra­masag, de parca i‑as vedea acum, peste treizeci de poste, pe tot banetul din visterie, ca gonesc mai abitir decat daca i‑ar alerga toata ostirea lui Uci­ga‑l Toaca.

— Adevarat, logofete, nu pricepeam insa cum socotesti a le sari in a­ju­tor?

Radu Andronic isi infipse dintii in buza de jos, cu rumeneala de cada­na.

— Cum sa dreg, cum s‑o intorc spre a‑i slobozi din mainile gazilor ca o fi Cerchez, ca or fi oamenii lui Voda inainte de a intra in Bucuresti.

— Poate scapata peste hotar nearcaniti.

Logofatul clatina din cap a indoiala:

— Dea Domnul sa vorbesti in ceas bucuros, Machidoane, dar incre­din­tat sunt ca‑i vor prinde. Prea multi haitasi, voinici si dibaci, la doua ca­prioare. Lui Cerchez, zdravan si hain oricum, mamia si pizma ii inzecesc puterile. Ceilalti, harsiti in asemenea vanatori, sunt vicleni cunosc dru­muri de scurtatura castigand vreme, cunosc fiece barlog. unde fugarii, s‑ar putea adaposti un ceas ori doua pentru odihna. Ofta si urma in soapta: Iar cugetul ma mustra, caci necinstesc porunca lui Voda.

Machidon isi rasuci inciudat musteata:

— Ci lasa‑le pacatelor de cuget si mustrari, logofete. Au il tin salele pe Voda ca nu si‑a gasit sarbul muiere?

Radu Andronic rase cu amaraciune:

— Socotesti ca insotirile craiesti se petrec ca la voi, in Chipriana? Lui Vasile i‑a placut de Zamfira, Zamfirei de Vasilica, cuscrii se tocmesc pe o palma de loc si niscai dobitoace si‑apoi bat palma, tragand betie lata! Brancoveanu, fagaduindu‑i‑o pe Smaragda, urmareste teluri politicesti, pe care doi copilandri zaluzi le pun acolo unde se scarpina boierul, cand cali­cul crede ca se cauta ca sa‑i dea de pomana. Dar cu Smaragda si Gheor­ghita om mai vedea ce e de facut. In asteptare, am trimis vorba la toate mo­si­ile noastre ce stau in drumul Bucurestilor, sa mi se dea de veste de in­data ce unii ori altii afla ca cei doi au fost zaticniti. Acum, insa, la altceva gandesc, Machidoane.

Incepusera a se zari zidurile conacului Ilenei, napadite de iedera si glicina. Prin fata gardului de piatra trebaluiau slugi maturand podetele de lemn si udandu‑le din belsug. Ferestrele erau deschise si vanticelul bland zburda asupra perdelelor subtiri, din muselina, impodobite cu horbota.

'S‑au trezit boierii', gandi slujitorul, apoi atinti urechea la vorbele lo­gofatului.

— Voda mi‑a poruncit sa dibui hainul care i‑a smuls potcoavele ola­carului bulgar.

— Hm, anevoioasa trebusoara.

— Da, Ilie, caci hainul s‑a dovedit a fi din cei iscusiti, carele dintai se inchina si apoi infig jungherul Maria sa precum si stolnicul incredintati sunt ca omoratorul face parte dintre oamenii palatului: slujitori ori slugi.

— Si domnia ta?

— Eu socotesc dimpotriva. Ticalosul e strein de Curtea domneasca.

Tacu. Ajunsesera la portile conacului.

Nici macar o minuta nu astepta logofatul in camara racoroasa cu lemnarie franceasca si glastre cu trandafiri albi ai fi zis o livada gatita de primavara si vorniceasa, izbucnind pe usa ca un vifor, ii nimeri in brate:

— Radule!

— Ileana!

O saruta pe obrajii proaspeti, floare frageda in roua diminetii.

— Te‑am smuls din iatac, iertaciune!

Vorniceasa rase. Se investmantase la repezeala, tragand peste camasa de borangic un halat de atlas chindisit cu pauni de aur. Parul, podoaba pizmuita de multe jupanese, o coama castanie cu luciri rosietice, si‑l in­nodase in graba, prinzandu‑l in cateva spelci. Nu fara chibzuiala insa, isi zise zambind in sine Radu Andronic. Asa se pieptanau muierile la Paris, cercand s‑o maimuteasca pe acea demoazela de Fontanges, cea din urma ibovnica a Rigai Soare, care, la o vanatoare, despletindu‑i‑se parul, si‑l ran­duise in graba.

— Tie ti‑e totul ingaduit si dinainte iertat.

Logofatul zambi cu talc:

— I‑ai spus‑o si printului?

— Esti pizmas, Radule?

Boierul o ciupi usor de barbie:

— Nu‑mi ingadui, Ileana, caci prea mare mi‑ar fi jalea. Ce ti‑am zis odinioara ramane adevarat si azi. Esti singura pe care mi‑as fi dorit‑o de nevasta. Si asa s‑ar fi intamplat, daca nu m‑as fi aflat in slujba domniei, ducand viata de vantura lume.

Vorniceasa isi zvarli capul pe spate, strecurandu‑i privire verde, plina de ispite:

— Si cu vornicul ce te faceai?

I te furam.

Ileana surase visatoare:

— Asa vrea si Serghei Ce zici, Radule? Ma vezi printesa Kirillof?

Boierul scutura hotarat din cap:

— Nu!

Cautatura Dumsoaiei se ascuti:

— De ce? Oare nu ma socotesti vrednica de asemenea hram?

— Ba esti prea vrednica, Ileana, dar nu vreau. Tacu o clipa si adauga: Te‑as pierde pentru totdeauna.

Surasul capata iar dulceata.

— Ma mai iubesti, Radule? Asa. oleaca?

Logofatul ii saruta mana si i se inchina precum nobilii de la curtea Bourbonului.

— Pe inima mea in veci vei fi stapana.

— Ma minciunesti, rase vorniceasa, dandu‑i o palmuta usoara, dar minciunesti frumos. Si acum, glasuieste! Care ti‑e necazul? Ti‑l deslusesc in nerabdarea mainilor si in cretul dintre sprancene.

Radu Andronic zambi. Dumsoaia era muiere iscusita si‑l citise tot­dea­una.

— Ileana, te rog sa ma ajuti, adica sa‑i ajuti.

— Pe cine?

— Pe Gheorghita si pe Smaragda.

Vorniceasa il cerceta cu ochi largiti de uimire.

— De zaluzii ceia a inceput a zvoni tot targul.

— Zaluzii ceia se iubesc. Tu tu poti pricepe!

— Pricep, Radule, dar ce reazam le pot fi eu? Si‑apoi, sunt doua ori trei zile de cand au fugit, socotind desigur sa scape peste hotar.

Logofatul dadu din cap:

— Nu vor scapa, Ileana. Prea vicleni si inciudati sunt urmaritorii, prea aspra porunca lui Voda de a fi cetluiti cu orice chip.

Ileana isi trecu degetele peste fruntea inalta si limpede ca o dimineata de ciresar:

— Ce socotesti sa fac eu?

— Drumul de intoarcere spre Bucuresti al haitasilor cu Smaragda si Gheorghita prinsi ca aceasta se va fi intamplat spre hotarul Moldovei ori al Transilvaniei silit trece pe la mosia de la Salcii. Ca i‑au arcanit Cerchez cu slujitorii sai ori arnautii Brancoveanului, aflandu‑se la jumatatea drumu­lui, acolo vor face popas. Ingaduie sa astepte la Salcii cativa oameni de‑ai mei

— Spre a‑i slobozi?

— Spre a‑i slobozi!

Vorniceasa facu un pas inapoi, ca pentru a‑l cerceta mai bine:

— Radu Andronic, te‑ai smintit!

Logofatul ii prinse mainile. Glasui cu infierbantare:

— Ileana, inchipuirea nu ti‑i indeajuns de bogata pentru a prepui ma­car ce‑i asteapta pe asti doi copii intorsi la Bucuresti. Osanda Cerchezului, osanda Brancoveanului si nu stiu care dintre ele va fi mai cumplita. Imi sangereaza inima si de una poti fi incredintata: pe Gheorghita, daca nu‑l injunghie Cerchez, il descapataneaza Voda. Smaragda, de are zodie buna, va fi calugarita la Schitul Vechi, cea mai amarnica temnita pentru muieri din intreaga tara. Iar daca se cununa cu sarbul carele inca n‑a aflat de ta­rasenie, si de nu s‑o fi cununat cu Gheorghita, Smaragda isi ia singura zi­lele. Chibzuieste bine, Ileana

Vorniceasa, cu chipul alb de spaima, parca varuit, isi freca mainile si coatele in nestire. Trecu o vreme pana vorbi:

— Te‑ai gandit, Radule, ce napasta chemi asupra noastra? Mosia mea, oamenii tai Si‑asa Brancoveanca nu ma are la suflet, ii stau spin in ochi. Abia asteapta prilej sa ma rapuna dintr‑o parte ori alta. Dupa ase­menea isprava mazilirea mi s‑ar parea osanda prea blanda. Si nici tie nu‑ti va fi moale, aflandu‑se ca fugarii au fost sloboziti de slujitorii Andronicilor.

Logofatul scutura capul.

— Dinspre mine nu‑ti fa grija. Voi naimi oameni de la mosie departata a mamei, de pe malul Nistrului.

— Dar eu? Cine nu cunoaste si chiar daca nu s‑ar cunoaste, ii lesne de aflat ca Salciile, cea mai intinsa mosie a noastra, sunt ale vornicului Dumsa?

— Stiu, Ileana, asa e, dar m‑am gandit la viclesug. Oamenii mei vor da buzna la conac precum talharii. Ti‑or lega slugile fedeles or trage ei un pui de spaima, dar le‑o trece, caci trebuie sa fie incredintati ca lotrii au pus stapanire pe case si‑i vor priponi in pivnita. Cand haitasii dimpreuna cu Gheorghita si Smaragda vor bate la porti, cerand gazduire, naimitii mei se vor da drept slugile vornicului Dumsa. Chiar daca Brancoveanu sau stolnicul ar adulmeca viclenia, nu te pot dovedi.

Vorniceasa se apropie de fereastra. Simtea primejdia simtea ca‑i ard obrajii. Ii rezema cu randul de sticla rece. Logofatul astepta in tacere, cercetandu‑i spinarea mladioasa.

'Putine femei, ii trecu prin gand, sunt frumoase si din spate. Cat de unduitoare, cand le rasucesti, samana ori a scandura teapana, ori a perina molcaluta'

Ileana se desprinse de feresti. Se apropie de logofat si‑i puse mainile pe umeri:

— Radule, esti singurul barbat pentru carele cutez asemenea smin­teala.

Boierul ii saruta dreapta:

— Ileana, esti singura muiere catre care as fi indreptat asemenea ru­gaminte.

— Dumnezeu sa ne ajute, sopti vorniceasa.

Usa se dadu de perete si generalul Kirillof izbucni in camara. Chipul de balan frumos radea diminetii, soarelui, intregului pamant, ochii ii stra­luceau.

— Ileana!

Il zari pe Radu Andronic si vorba i se opri in grumaji. Cerceta scurt vestmantul vornicesei, pe care‑l socotea necuviincios, si, dintr‑o data, toa­ta lumina de pe chip i se alunga.

Logofatul suradea stingherit: 'In locul lui, in asemenea imprejurare, tarnuiam curtea cu ea tinand‑o de cozi', dar vorniceasa, muiere dibace, saruta obrazul printului si, luandu‑l de mana, il trase spre Andronic. Gla­sui in graiul Bourbonilor:

— Serioja, il cunosti de mult pe cel mai de seama sfetnic de taina al principelui Brancoveanu si cel mai bun prieten al meu din copilarie. De altfel, v‑ati vazut recent.

— Parca, spuse moale rusul.

'Fara pic de indoiala, zambi in gand Andronic, dar erai prea beat ca sa mai tii minte.'

Se inclinara amandoi dupa moda curtilor papistasesti. Printul parca mai prinsese oleaca de inima, dar nu lasa mana Ilenei.

— Mi‑am ingaduit, rosti logofatul, sa stingheresc la ora nepotrivita, pentru a va informa ca maria sa cneazul Alexandru al Serbiei a sosit la Bu­curesti.

— O! facu Kirillof razand. In sfarsit! Kir Palamas ne ameninta ca mai­ne, cel mai tarziu, pleaca spre Atena. Am putea tine consfatuirea chiar di­seara. La urma urmei, bulgarii si albanezii conteaza mai putin.

Logofatul isi duse mana la horbota de la piept.

— Rugamintea mea, excelenta, este sa amanati consfatuirea pentru maine seara. Pe kir Palamas il va indupleca stolnicul Cantacuzino sa‑si prelungeasca sederea la Bucuresti cu o singura zi. Situatia este dictata de interese majore si s‑ar putea ca intre timp pe loc logofatul hotari sa as­cunda moartea olacarului bulgar sa soseasca si ceilalti trimisi.

— Mie, facu printul, mi‑e absolut indiferent, cateva zile in plus n‑au importanta.

Vorniceasa il insoti pana in cerdac. In oale smaltuite aromeau roze, mixandre, crini carmizii, ciorchini de floricele albe carora moldovenii le spun bulgari de zapada.

— Ileana, ii sopti logofatul, cercetand in toate partile, pana nu pri­mesti vesti de la mine, nu‑i gramadi pe toti.

— Nu pricep.

— Nu pofti toate capeteniile la tine, intr‑aceeasi zi, la acelasi ceas.

— Ce temi? intreba vorniceasa ingrijata.

— Ce teme pestele. Nada.

Cu adevarat, dupa ce bihunca ce‑i purta pe Gheorghita si Smaragda spre zari necunoscute, pe drum care poate nu ducea nicaieri, pieri la ras­cruce de uliti, boier Ionita Farcasan si Chirica incalecara de graba, luand calea Bucurestilor.

Ionita simtea primejdia si, socoata chibzuita, gandea ca de ce va pune mai multa departare intre domnia sa si conacul logofetesei Boldur, de ace­ea va fi mai bine. Dupa sase ceasuri de stat in sa, insa, pantecele lesuit de foame si dogorit de sete ii porunci popas la Berbecele de Argint, han vestit, aflat intre Cruceni si Gogeasa, mosiile boierului Dudescu.

Jupanul, Tanase Burta‑Verde, nu pentru ca ar fi fost pantecos, ci din pricina sortului de piele prazulie pe care, ziceau oamenii din imprejurimi, nu‑l lepada nici cand isi dragostea muierea, isi mirosi musteriii dintr‑o pri­vire. Dupa ce ii gazdui in cea mai fatoasa incapere a hanului, cu cerdac plin de leandri, ce dadea chiar la drumul mare, spinteca la iuteala un go­da­cel si asemenea veni de hac catorva gaste anume indopate pentru fetele alese.

In asteptarea ospatului si a vinului pus la raceala in fantana, boier Farcasan si Chirica luara mizilic vreo doi stanjeni de carnati fripti pe jara­tec si ciocnira cam jumatate de vadra de rachiu, ca sa nu bea pe inima goala.

Dupa zece ceasuri mai petreceau inca. Din vreme in vreme, slujnicele de la cuhnie si insusi jupanul carele, har Domnului, nu schimnici ori za­casi gazduia si ospata in han, strecurau cautatura nauca spre cei doi ga­mani. Din godacel plangeau acum doar oasele plesuvite pana la maduva, rapusesera si gastele, iar acum se vaitau ca‑i asupreste foamea.

— Ci nu te holba la mine, jupane, rosti cu limba neimpleticita Ionita, si grijeste de ceva merinde. As pofti la un miel, dar nu din cel flamand, si, pana o trece vremea, adu‑ne niscai saratura. Ai alt gand, Chirica?

Sluga, carele se falea dinaintea hangiului ca targovat slobod si prietin cu boierul, socoti potrivit sa strambe oleaca din nas, plin de nazuri:

— De buna seama, acesta e un han de tara si nu poti ravni la bucate alese. M‑as ospata, de o pilda, cu scordolea de raci, ori potarnichi nabusite in ienupar si frunza de eucalipt.

Hangiul, stapanindu‑si rasul, se indoi din sale:

— Iaca pofte ce le putem implini. Porunca!

Chirica, tucsuit si simtindu‑se catarat pe cel munte, isi salta si nasul:

— Poruncesc!

Pantecele Farcasanului se cutremura de ras.

— Mare narod esti, bre, Chirica!

— Eu nu socot asemenea, stapane, si, dovada, ma tii strans in slujba domniei tale.

— Adicatelea te tin cu de‑a sila?

Chirica se foi pe bancuta scundaca:

— Ingaduie‑mi, boier Ionita, a‑ti starni aducerea aminte! Nu o data am poftit sa ma intorc la rosturile mele din mahalaua Radu Voda unde, multumim cerului, avem gospodarie aratoasa, iar domnia ta s‑a impotrivit. Si chiar deunazi, vestindu‑ti ca ma gatesc de nuntit si ca, se intelege, voi parasi slujba, chipul domniei tale s‑a facut mai galben decat ceara celor lumanari calice. De buna seama, cunosti ca din prietenie am ramas aninat de prispa domniei tale, dar Lalelí nu va ingadui ca barbatul legiuit sa‑i fie slujbas la casele altora.

Farcasan nu se oprea din ras. Nici unele nu‑l veseleau mai strasnic de­cat ifosele si fumurile ce saltau nasul slugii.

— Faca‑se voia ta, Chirica, mie unul neplacandu‑mi sa tin pe langa case faptura ce tanjeste a salaslui prin alte parti. Dar bag de seama ca, de pe‑acum, in gospodaria cea din Radu Voda, cucurigu va canta gaina.

Chirica isi holba ochii si facu buze de harap, caznindu‑si mintea dupa raspuns potrivit. Farcasan, pentru a‑si mai dezmorti oasele, facea pasi prin odaie si iesi oleaca in cerdacul napadit de leandri. Azvarli privire in ograda hanului si, intr‑aceeasi clipa, se dadu inapoi cu strigat de uimire.

Chirica, mai curios decat cele babe ce pandesc peste gard la treburile vecinilor, vru sa dea navala in cerdac, dar boierul il prinse de mana.

— Stai teapan ca, de suntem zariti, se lasa cu mare halima.

— Da' ce‑i, stapane?

— Zi cine‑i! Ia, gadele cela de Cerchez cu oaste intreaga de slujitori.

Lui Chirica incepura a‑i tremura nadragii:

— Cat gandesti c‑om putea sta ascunsi, stapane? Pana la o urma tot ne dibuie.

— Nu‑i primejdie. Au facut popas doar de astamparat setea. Tin bar­dacele in mana. fara sa fi descalecat macar.

Sluga isi facu cruce:

— De i‑ar departa Domnul mai degrab', caci imi dangane inima mai dihai decat clopotul cel mare de la Biserica de Juramant.

Ionita dadea in pumni de multamire:

— Se duc, Chirica, se duc! N‑are rabdare vornicul pana‑i dibuie pe fugari, nici cat taur statut, scapat in cireada de vaci.

Duse bardaca la gura si sorbi lung, pana simti ca se ineaca:

— Halal sa‑ti fie, jupane Cerchez, ca alergi dupa coada prepelitei! Napastuitii domniei tale au sarit de mult hotarul. De‑amu, cauta umbra la soare si ziua de alaltaieri. Iti poftesc spor si sanatate in tarla, caci oile au pierit de galbeaza!

Tare se mai bucura boier Ionita, dar cam grabnic.

Se aflau la Tintesti si doar o ora ii despartea de hotarul cu Transilva­nia, cand Smaragda cazu zacasa, rapusa de osteneala si teama infrigurata. Fierbinteala mare ii zgaltaia trupul firav si parca incepuse a vorbi in dodii, cu mintile duse.

Gheorghita, zapacit, cu inima si ochii arsi de lacrima, nu stia incotro s‑o apuce.

Limpede ii era una, si anume ca Smaragda nu poate urma drumul, ca siliti sunt la popas. Dar unde sa traga? La han oarecare i se parea primej­dios. Dintai, ca toate ratesurile, stiut este, se statornicesc la drumul mare, spre a fi in calea si folosul musteriilor, caci altminteri nu au dever. Deci, in calea vornicului Cerchez. Apoi, Smaragdei, pentru a‑si veni in puteri, ii e­rau de trebuinta crivat moale si ingrijire aleasa, ori acestea le puteai gasi doar in trei ori patru hanuri din intreaga Valahie. In celelalte, saltea de pa­ie, pareti napaditi de udeala si mucegai, turme de paduchi si polusca, soba rece, merinde de caine fara stapan.

Sa ceara gazduire la vreun conac boieresc din imprejurimi, iar nu cu­teza. Nu cunostea fetele alese ale meleagului si socotea primejdios a le face incredintare, cu maini legate. Nu puteai deslusi oricui ca ti‑ai rapit mirea­sa de sub acoperis de boier caftanit. Si cine e acela carele, de frunza plo­pului, ar fi chemat osanda Brancoveanului, ocrotindu‑i?

Hotari ca cel mai in fereala s‑ar afla in gospodaria unui crestin de toa­ta mana si cerca sa dibuie cea mai fatoasa dintre colibele Tintestilor. Ast­fel, trasera in gazda la parintele Moraru, om ca de saptezeci de ani, cu trup firatic, de spiridus, si chip blajin de inger mosneag. Acesta se afla vaduv de multa vreme, cu copiii dusi prin lume, iar gospodaria i‑o tinea o sora, tot batrana, si tot singura, cam surda si robace.

Neavand‑incotro, Gheorghita isi lua inima in dinti si‑i marturisi tara­senia pe de‑a intregul. Iaca, se afla si necazuri dintre acestea cand, pentru a putea fi ajutat, silit esti sa destainui adevarul golut. Cum sa tainuiesti doi fugari daca nu stii ca la mijloc e o taina? Mai dintai trebuiau scosi din priveala satenilor. Oamenii, dar mai ales cumetrele au limba harnica, cle­ve­tesc nu din ticalosie, ci de dragul taifetului si a vestei de soi, in catun uitat de Dumnezeu, unde intamplare mai de seama decat boala unei vacu­te, nunta ori imbat cumplit la crasma din sat nu se petrece.

Parintele Moraru ii primi cu intelegerea varstnicului carele nu a uitat fierbintelile celor ani tineri, cu gandul ca, acum, aflat in pragul vesniciei, mai are prilej de fapta crestineasca si nepasarea barbii ninse. Nu temea osanda Brancoveanului: ca i‑o smulge potcoavele maria sa ori sorocul, dru­mul pana la tintirimul de pe coama dealului tot nu mai numara pasi multi.

Culcus, insa, nu le facu in odaia cea buna, cu ferestile spre ulita mare, ci intr‑o camaruta dosnica, pe care sora parintelui. Ta Florica, griji s‑o fatuiasca cu cele mai alese boscarte din gospodarie.

Gheorghita nu se despartea de capataiul Smaragdei si dadea din cap la cuvintele popii care zadarnic cerca sa‑l imbie a lua o inghititura de pai­ne ori apa.

— Flacaule, il indemna popa, ia macar atata cat sa nu‑ti prapadesti de tot vlaga. De cazi zacas, cine o va mai rezema pe copila aceasta?

— Iarta‑ma, parinte, dar mi‑e peste putinta. Doar gandul la bucate imi face sila mare.

— De dragul jupanitei, infrange‑ti‑o.

Smaragda zacea mai toata vremea se implineau aproape doua zile de cand se aciuasera in Tintesti cu ochii inchisi, scuturata de frigurile fierbin­telii.

Gemea, slobozind in vorbe nedeslusite privelisti de vis hain:

— Zoreste, Gheorghita. Nu‑i vreme de zabava. Omoara‑ma, dar nu ma duc dupa venetic. Caii. Ne ajung din urma Vrajmasa mi‑ai fost, nu ma­ma. Blestemul meu.

Feciorul Filipescului o lua in brate plangand, dezmierdandu‑i in nesti­re pletele pleostite de udeala bolii, si bolborosind cuvinte de alinare.

Dupa stiinta, sora parintelui cercase leacuri de buruieni, zemuri din pulbere de piatra rasurie pentru friguri, descantece cu taciuni aprinsi si iarba sarpelui, ii infipse pe perina pinteni de cucos negru, pentru a anina firul vietii de asternutul zacasei.

Dar cu toatele nu adusesera nici macar semn de tamaduire. O singu­ra data, azi, in zori, Smaragda deschisese ochii si rostise limpede:

— Gheorghita, tu du‑te! Daca ne prind, pe tine cade osanda cea mare. Te rapun pe data, ori te poarta in lanturi pana la Voda si acela te descapa­ta­neaza.

Gheorghita daduse hotarat din cap:

— Nu te las, Smaragda, de‑ar fi sa indur pe veci caznele iadului.

Jupanita abia putea misca buzele. Mai rosti in soapta trudnica:

— Ba sa fugi. Din drag pentru mine. Juramant fac ca dupa sarb nu ma las dusa. Si de Dumnezeu mi‑o da zile, de oriunde oi fi zaticnita, fug si ajung la tine, de‑ar fi sa te gasesc la capatul astei lumi.

Din pieptul batranei se smulse oftat plin de jale.

Parintele isi ridica ochii din ceaslov.

— Ce‑i, Florica? Ce te apasa?

Sora‑sa sta aplecata asupra mescioarei, randuind bobii.

— Ia, sortii astor doi prunci.

Popa se manie:

— Ci mai lasa pacatelor afurisitii ceia de bobi. De‑ar cunoaste oamenii ca ingadui in casa de popa deprinderi vrajitoresti, m‑ar lua cu pietre in uli­ta.

Batrana n‑avea nevoie a face pe cea surda si o tinu pe‑a ei:

— Bobii nu mint niciodata. Neagra soarta si amaralute zile ii asteapta, bietii copilandri!

— Nu cobi. baba!

Ta Florica ii citi cuvintele pe buze:

— Nu cobesc eu, parintele. Cobesc bobii.

Apoi cu tafna:

— Si nu‑s baba!

CAPITOLUL XII

Vornicul Cerchez si slujitorii domniei sale ajunsesera la rascruce de drumuri. Facura popas scurt la Berbecele de Argint si iscodi hangiul:

— Gazduit‑ai de curand un flacau si o jupanita, fete boieresti, aman­doi cruzi si cu plete balane? Baga de seama, hangiule, si nu‑mi umbla cu vorbe viclenite, caci amarnica mi‑e mania la adevar vopsit.

Tanase Burta‑Verde il cerceta chiondaras. Purtarea semeata nu‑i era pe plac nici la calic, nici la boier inaltat, fara deosebire:

— Nu pricep vorbele domniei tale, caci eu stiu ca adevarul este unul singur, iar la vopselile lui n‑am luat aminte. Fetele boieresti despre care pomenesti domnia ta nu mi‑au cinstit hanul.

— Poti sa juruiesti?

— Juruiesc, rosti in sila jupanul.

Nu ca ar fi mintit, dar nici asa sa intepi coasta omului cu jungherul, fara pricina.

— Si‑acum alta! Vad ca se desfac doua drumuri spre hotar. Care‑i cel mai scurt?

Tanase Burta‑Verde isi cobori pleoapele, injumatatindu‑si cautatura.

'Te‑oi indruma anume stramb, boierule, spre a‑ti da invatatura des­pre cum se cuvine a te purta si grai cu negustor cumsecade si procopsit.'

— Adevarat, doua sunt drumurile spre hotar, unul pri Banuleasa, ce­lalalt prin Tintesti. Cel fara ocol, cumpanind domnia ta din vreme, duce prin Tintesti

Intr‑acolo o luasera si Gheorghita si Smaragda, dar din nestiinta si in graba fugii.

Fara vorba de multumita, Cerchez dimpreuna cu ceata sa intoarsera spatele hanului, dand pinteni vartos bidiviilor.

Ii desparteau de Tintesti trei poste.

La rugamintea indarapnica pe care logofatul Radu Andronic o indrep­tase lui Voda, acesta zabovi risipirea capeteniilor straine venite la sfatul de la Bucuresti si, asemenea, ocoli vorba raspicata: 'Se mai tine sobor, ori ba?'

Cel mai anevoie de domolit se dovedise pana acum a fi grecul Pala­mas. Acesta, in afara de telul ce‑i impreuna, date fiind prieteniile vechi ce‑l legau atat de Curtea domneasca de la Bucuresti, cat si de cea a Moldovei, isi ingaduia a carti cu glas mai tare si mai apasat impotriva zabovelii, a lip­sei de hotarare ce i se parea a deslusi aici, la Bucuresti.

Intru suparare i se alaturase acum si cneazul Alexandru al Serbiei. Cerand sa se infatiseze din nou lui Voda, fu intampinat de stolnicul Canta­cuzino. Cneazul nu‑si ascunse mania:

— Oare principele Brancoveanu ma nesocoteste intr‑atata incat ma primeste dintai ca pe orice dregator, ingaduindu‑ma doar jumatate de ceas, iar acum nu‑mi acorda nici macar cinstea de a‑i sta dinainte?

Stolnicul, desi taciunos la fire ca si la chip, cand se afla inghesuit de pricini de seama, stia a‑si indulci cautatura, a‑si trece limba prin miere.

— Maria ta, nu te zori a judeca in pripeala clipei. Voda Brancoveanu te pretuieste mai presus de toti principii Evropei, punandu‑te alaturi de Bourbon si imparatul Leopold. Iscoade vrajmase, insa, misuna in intreaga cetate de scaun si, dupa vesti proaspete, chiar la Curtea domneasca. Taifet prea indelungat pune pe ganduri si ascute urechile vrajmase. De aceea a socotit chibzuit a ocoli asemenea prilejuri. Maria ta a poposit pricina mar­tu­risita tuturor spre insotire cu fecioara valaha.

Sarbul ii curma vorba cu nerabdare:

— Iar aici alt prilej de mahniciune. Fidantata o aflu dusa in Oltenia, subreda de piept si cam zaluda. Incep a deslusi in toate acestea batjocura si dispret. Chem luarea aminte a excelentei voastre ca, in neamul regilor Ursului, acestea sunt fapte care se spala cu sange.

— Asa se si cuvine, marite, la obarsie aleasa. Incuviinta stolnicul, dar numai daca supararea este intemeiata. Cat despre Smaragda, copila vorni­cului Cerchez, imi stiricesti vesti prea suparatoare si nemaiauzite de noi. Dar maria ta sa nu uite ca, dintotdeauna, pe seama celor indragiti de ursi­ta multe s‑au mai nascocit. Oamenii sunt haini si ravnesc la norocul altu­ia.

Privirea sarbului scapara scanteie sangerie.

— Ei bine, daca ar fi sa ma iau dupa vorbele excelentei voastre, pricep ca insasi bunica fidantatai mele, logofeteasa Boldur, ii haina si‑i sta ghim­pe in inima norocul nepoatei.

Cantacuzinul isi stapani tresarire.

Boldureasa! Nu l‑a tinut niciodata langa inima pe vornic si acum a gasit clipa prielnica de rasplata, punandu‑i‑se de‑a curmezisul. Innegrin­du‑si nepoata, a chibzuit a‑l infricosa pe sarb si intoarce de la gand de nunta Intr‑un fel, in sinea sa viclenia Bolduresei il facea sa zambeasca. Pretuia iscuseala oriunde ar fi intalnit‑o. De asta data, insa, batrana vul­poaica, zeflemindu‑si ginerele, supara aprig domnia.

'O cunosc bine pe Boldureasa si trebuia sa ma tem de urzeala. Dar teama de nerozia fie‑sii a fost mai mare.'

Cantacuzinul zambi, incercand sa faca pe cela veselul:

— Maria ta nu trebuie sa tina seama de voroava unei batrane care saraca la minte a fost dintotdeauna, iar acum anii multi i‑au adaugat si sminteala. Chibzuieste care faptura cu capatana intreaga si‑ar ponegri copila fiicei salo dinaintea unui ursit de neam craiesc?

— Am chibzuit indeajuns, stolnice, dar mai stiu ca gura prostului si a nebului adevar graieste.

— O singura rugaciune iti indreptam, marite. Asteapta dintai s‑o vezi, acum, dupa un an, cand bobocul frumusetii i‑a inflorit pe deplin si vei in­telege ca spusele logofetesei sunt vorbe in vant. Un junghi de primavara l‑a talmacit in boala de piept, neimplinirea anumitor porunci, caci se afla sub cele ale parintelui sau, vornicul Cerchez, si nu ale bunicii, o socoteste bo­lunzeala. Cat despre faptul ca se afla in Oltenia, maria ta trebuie sa stie ca acestea sunt datinile in Valahia. Fecioara isi asteapta mirele.

— Stiu. stiu! mormai cneazul Alexandru. Toate acestea mi s‑au mai fost deslusit. Si oare cand voi avea dovada spuselor excelentei voastre?

— Am indreptat olacar spre Oltenia, de indata ce maria ta a trecut pragul Bucurestilor. Cu siguranta, supunandu‑se poruncii inimii si a lui Voda, s‑a si fost urnit la drum. zorind sa te intampine.

Chipul de madona al Smaragdei rasari dinaintea sarbului. Ochii si inima i se muiara. De buna seama, stolnicul vorbea cu dreptate. Batrane­tea stramba mintile oamenilor, fara alegere. Chiar si maica‑sii, prea nobila cnezina Ana, abia ajunsa la carunteala, incepuse a‑i vantui mintea, iar slujbasii italieni de la curte zvoneau in soapta ca regina mama are clavir la cap.

— Trag nadejde, ofta mai cu usurare sarbul, ca vorbele excelentei voastre se vor adeveri. Sa ne intoarcem la sfat. Oare inca nu s‑au adunat toate capeteniile?

— Il mai asteptam doar pe arvanit.

Cneazul dadu din umeri cu dispret:

— Si dac‑acela va poposi cand or trambita arhanghelii apocalipsului? Io, os craiesc, stau s‑adast un halvitar calic.

— Halvitarul cela a strans douazeci de mii de oameni, marite! Inga­duinta iti cerem doar pana maine seara.

— Fie? Am ingaduit prea destule pentru a da indarat la cea din urma. Pana atunci. Insa, as pofti sfat cu ceilalti.

— Primejdia‑i mare, maria la. Santem panditi din toate partile. Fa‑mi incredintare! Pana maine seara vom fi ispravit toate randuielile de ocrotire ale soborului si ale tainei sale.

Cneazul il cerceta lung, apoi rosti apasat:

— Toate randuielile. Nu stiu ce anume, stolnice, dar ceva nu‑i in oran­duiala.

'Poti fi incredintat'. Ii raspunse in gand Canlacuzinul.

Cand inserarea incepu a picura invaluind in panza de paing vinetiu targul, iar jupaneasa Irina dupa zi de harnica roboteala de‑atata si necon­tenit zbucium, nimeni nu stia cum ii arata mainile ('le‑oti vedea indeajuns cand oi hodini pe nasalie') porunci zavoratul de noapte al portilor, se stre­cura in curtea Andronicilor Ilie orbul, iscoada stolnicului Cantacuzino.

Zarindu‑l, cucoana isi smuci nasul intr‑o parte. Ii erau urate, sare pe inima, aceste tovarasii ale feciorului si, desi cam ghicise hramul milogului, il intampina tot cu purtare prefacuta, vorbindu‑i cu tafna si ocarandu‑l ca pe oricare terfegos.

— Ci nu te‑ai mai saturat de cersetorit, mai crestine? Numai din cat te‑am miluit noi, boierii Andronic, si pana acum un altul se anina cu dintii de vatra. Dar pesemne iti cheltui paralutele pe tucsuiala, ori te‑o fi palit sminteala la vreo ibovnica tanara

Calicul isi pleca pleoapele si capul cu smerenie:

— Nu‑ti fa pacat, jupaneasa Irina, si nu ma napastui pe nevinovate. Iaca, tarasc si eu umbra dupa mine zile cernite, sarace de bucurii. Cutez a ma infatisa dinaintea domniei tale, cunoscandu‑ti inima, bulgare de zahar si mana larga.

Pe jupaneasa Irina, care‑si cunostea si inima si mana cuib de viespi si degete lipite linguselile calicului o mai indulcira:

— Adevarat, caci o Valahie ne cunoaste de suflete crestinesti, cu ure­che miloasa pentru cel sarman si punga larga, dar si voi trebuie sa mai a­veti oleaca de obraz.

Acesta‑i ceas de batut la portile oamenilor? Pe intunecime, precum lotrii cei haini?

Pe buzele lui Ilie aluneca zambet trist.

— Iertare, cinstita jupaneasa, dar pentru mine tot bezna ii.

Cucoana isi musca buzele maniata de‑a binelea. O luase gura pe di­na­inte, uitand ca necajitul tot legat la ochi traieste. Ii intinse un banut, socotind ca tare s‑a mai izbit milostiva.

— Bine, bine. Iaca, tine o aramioara. Dar, baga de scama, n‑o da de dusca si pastreaz‑o s‑o ai maine, de o jimbla calda

Milogul zambi pentru el. O jimbla calda! Aceea se platea cu cinci ara­mioare, cea rece cu doua. Pentru o singura aramioara. capatai cativa pos­magi scosi din cuptor acum o saptamana.

— Ce‑i Ilie? Ti‑am auzit glasul.

In prag se ivise logofatul Radu Andronic. Se primenise si se afla doar in camasa alba, iar parul, inca ud, ii aluneca in suvite matasoase. O ulti­ma geana de soare, la buza zarii, ii vopsea chipul cu rosu de arama, si Ilie se simti orbit de‑a binelea de atata frumusete.

'Doamne, ce mandrete de om! Chipes l‑ai mai alcatuit.'

Si, fara sa vrea, se uita la muma‑sa, cucoana Irina. 'Cum pacatele s‑a fost zamislit asemenea baiat cilibiu, in pantece de galita batrana? Parca‑i o dropie batuta de grindina.'

— Am a‑ti vorbi, logofete.

Radu Andronic sari treptele si, intr‑o clipa, ii fu alaturi.

— Spune!

Jupaneasa Andronic ii azvarli cautatura mustratoare. Isi ridica inte­pa­ta umerii ascutiti, pufnind:

— Sa stii ca l‑am omenit.

Logofatul dadu din cap si‑l impinse pe milog mai spre fundul curtii.

— Stapane, la beilic 1 da in unda oala bine acoperita. Ii fierbere si du‑te‑vino tainic de chipuri ce se ascund, sosoteala pripita ce ascunde dia­volie.

— Zi cu de‑amanuntul ce‑ai vazut!

— Dintai ca a poposit la conac bimbasa 2 Murad Vehbi, iar la Giurgiu adasta oaste.

Logofatul il prinse de umar:

— Esti capiu, Ilie? Bimbasa?

Logofatul simtea ca‑i zvacnesc tamplele.

— Incredintat esti ca l‑ai vazut chiar pe bimbasa?

— Incredintat, stapane, dupa cum asemenea sunt ca‑l insoteste si fia­ra ceea de capugiu 3.

Degete de gheata stransera in cleste inima logofatului. Capugiul! Cuvantul rasuna infricosator, cu dangat de prohod: Bucurestii trecuti prin foc si sabie, Brancoveanu smuls din scaun; urmau caznele si descapata­narea la Istambul, tragand in lant dupa el, spre aceeasi soarta, capeteniile razvratite.

— Deocamdata, urma milogul, chefuiesc, dar in taina. Ferestile‑s oar­be si mute, astupate cu scorturi si perini. Ce asteapta nu ma taie mintea.

— Asteapta semn de la iscoada lor si‑apoi, fereste‑ne Doamne, caci precum turcul si tatarul nu se afla neam mai amarnic la dezlantuire.

— Mai adaugesc, logofete, ca acum vreo jumatate de ceas s‑a strecu­rat in beilic, cercand sa pastreze taina, o faptura in strai soriciu.

— Salvaragiu?

— Masluit. Sau masluita. In straieraia ceea nu poti deslusi de‑i purta­tor de nadragi ori muiere. Atata stiu, rase Ilie, ca avea turban, dar si par. Ii scapase o suvita la ceafa.

Desi cu inima strivita de primejdie, logofatul rase fara sa vrea.

— Buni ochi ai, Ilie.

— Multamim lui Dumnezeu, facu smerit milogul.

Turcii de mititei erau rasi in cap si doar calugarilor din tagma dervisi­lor li se ingaduiau doua gate impletite, dar ascunse sub turban.

— Chipul i l‑ai zarit?

— Nu, logofete, dar i‑am deslusit pasul. De ostean ori de lotru. Om deprins cu manuitul armelor.

Radu Andronic il cerceta iute, ca strapuns de gand nou.

— Om deprins cu armele. Pricep. Cred ca pricep. Ilie. Du‑te si urmea­za‑ti veghea. Tine minte! In noaptea aceasta s‑or hotarat multe sorti. A bi­ne sa dea Dumnezeu

Cat sa inchine trei metanii o calugarita tinerica, logofatul dimpreuna cu sluga domniei sale Machidon, moldoveanul din Chipriana, parasira val‑vartej conacul Andronicilor si se avantara pe ulitele pustiite de insera­re, spre Curte.

Dintai, trebuia vestit Voda ca primejdie de moarte apasa asupra dom­niei si, la o adica, sa aiba intocmit calabalac de fuga grabnica dimpreuna cu Doamna si coconii, indepartandu‑se de urgia turcului. Sa fie treaz in ciubote, dupa cum spun muntenii, pentru ca la scaparare de amnar sa se impotriveasca turcului ori sa dea bici bidiviilor.

Ilie Machidon zambi:

— Cum si unde sa gramadesti si sa inghesui atata amar de avutie in sfaraiac de ceas?! Tot chiprinasii nostri gandesc intelept: saracie multa, dar si griji putine.

— Intelept, fireste, precum tot ce filosoficesc crestinii de pe cel mal al Milcovului. Nu zicea alde cumatru‑tau. Sfaraiala, ori Pacoste, ori Balbaitu, caci ai neamuri cat paduchi la o turma de oi, 'fereasca Dumnezeu de un foc. ca n‑are ce arde?'.

— A, rase slujitorul, acela e Patila, si bietul nu vorbea fara dreptate. Caci fiindu‑i casa cuprinsa de valvataie, l‑au ajutat satenii s‑o stinga, dar nimeni nu l‑a miluit dupa obicei, la necaz mare, cu o treanta, un oghial, vreun lemn ori alta boscarta. In bordeiul istuia, ziceau satenii, puteai sa‑nvarti o mata de coada, ca n‑avea de ce se anina. Pesemne ii sunt urate bulendrele si din mosnegi se stie ca, decat buna ziua ti‑am dat, belea mi‑am capatat, mai bine sa stai cu nasul in buric si capul intre urechi.

— Ai ispravit?

— Daca porunceste domnia ta

Se aflau dinaintea portilor Curtii. Deasupra zaplazului, in stanga si dreapta treptelor de marmura randuite in evantai, doua fanare arabesti scaparau lumina galbuie.

— Machidoane! Te duci degrab la vorniceasa Ileana Dumsa si‑i ves­testi ca vom trece cu toti noapte de mare primejdie. Asemenea sa‑i stiri­ceas­ca si printului rus. Ii mai indrepti rugaciune din parte‑mi sa‑l cheme la conac pe frantuzul Rossignol Adica n‑ai sa tii minte Tu zici de Privi­ghetoare.

Slujitorul facu pe cela jignitul:

— Oare domnia ta uita ca te‑am insotit pe ulitele Parisului si, nefiind chiar netot cu dinadinsul, le‑am deprins oleaca graiul? Atata tinere de minte am si eu: va sa zica sa‑l pofteasca la dumneaei pe frantuzul Rosto­gol.

— Asa, Machidoane. Si‑acum lasa saga: Ii deslusesti raspicat sa nu intinda voroava cu nimeni alt. Sa fie vestiti deci doar rusul si frantuzul. In mai putin de un ceas, ma voi alatura si eu lor.

Machidon ii strecura privire ata:

'Doar frantuzul si rusul. Ciudat, bre Ilie. Tare ciudat!'

Ta Florica, sora parintelui Moraru, se strecura umbra pe usa camarii. Nod dureros isi simti inima cand dadu ochi cu feciorul Filipescului, aplecat peste chipul Smaragdei. Galbeni ceara se aflau amandoi, storsi de vlaga, doar ca Gheorghita mai respira stapanindu‑si anevoie suspinele, dar nu si lacrimile ce picurau slobode, udand oghialul teapan de scrobeala. Jupani­ta gemea arar, firicel firav de viata abia mai palpaia in trupul doborat de boliste.

Pe batrana o inspaimanta mai cu seama neclintirea chipului, a narilor lipite ce vesteau ceasuri putine pana la

Sora parintelui isi curma gandul, spre a nu chema nenorocire si atin­se, ca in treacat, de duca‑se pe pustii, o mescioara de lemn.

Jupanita deschise ochii si cerca zambet caznit:

— Gheorghita N‑ai plecat? Ci du‑te. Du‑te! Te‑am rugat.

Boierul ii dezmierda fruntea asudata, cu degete usoare, aripa de flu­ture:

— Smaragda, juramant iti fac ca e singura porunca pe care o voi ne­so­coti in cate zile mi‑or fi sorocite. Nu te lepad zacasa si intre straini, de‑as sti ca m‑asteapta noua gazi, nu unul. Dormi, porumbita Odihna dimpre­una cu rugaciunile parintelui si leacurile jupanesei Florica, incredintat sunt, te vor tamadui degraba

Batrana tusi usurel, chemandu‑i luarea aminte. Gheorghita ridica pri­vire cercetatoare, si Ta Florica ii facu semn sa‑l urmeze afara, in salita, un­de‑i sopti gafaind:

— Urmeaza povata jupanitei, boierule. Incaleca si departeaza‑te de me­leag. Primejdia e mare, nenorocul te pandeste la nici un intins de bat.

— Unde‑i parintele?

— In biserica, rugand la icoana Mantuitorului indurare pentru dom­nia ta si jupanita. Mult v‑a mai indragit si, de‑atata jale, n‑a cutezat a v‑o spune singur.

— Ce anume?

Cautatura ii era ratacita, o lesuiala grea ii muiase madularele, si ba­tra­na isi zise ca si‑a pierdut mintile. Rostea cuvintele fara simtire, golite de orice gand.

— Am primit veste de la Vasilica, un baietan ce grijeste de via noastra, ca boier falnic dimpreuna cu ceata de slujitori, tinicheluiti de flinte si jun­ghere, se indreapta spre Tintesti. Vasilica le‑a luat‑o inainte, cunoscand drum de scurtatura. Nu trece un ceas, boierule, si vor fi poposit in sat.

Gheorghita salta din umeri:

— Cum o vrea Dumnezeu. S‑o indura poate de sufletele noastre si ne‑o ocroti.

Batrana il prinse de brat si bolborosi printre lacrimi:

— Boierule, Dumnezeu da, dar nu pune in traista. Or incepe sa sco­toceasca bordei de bordei spre a va da de urma.

— De ce sa scotoceasca?

— Santem ultima asezare din fata hotarului. Nu mai au unde sa cer­ceteze. De nu va dibuie aici, nu le ramane decat a‑si macina in gol mania. Inseamna ca ati scapat in nemtime.

Gheorghita clatina ostenit capul:

— Multumesc, Ta Florica, pentru gand cinstit si povata inteleapta. Pe Smaragda n‑o parasesc. Doar parintelui sa nu‑i pricinuiesc napasta.

Batrana salta capul si rosti semeata:

— Parintelui nu‑i e teama decat de Dumnezeu.

Tropot departat de bidivii razbatu prin ferestile deschise. Parca se scu­funda pamantul.

La jumatate de ceas dupa ce logofatul Radu Andronic parasi Curtea domneasca, doua radvane bucsite ochi asteptau la treptele palatului. Tele­garii, odihniti si bine tesalati, straluceau in lumina lunii parca argintuiti si faramau in copite dalele de marmura, macinandu‑si neastamparul. Trei­zeci de arnauti aveau s‑o insoteasca pe Doamna Marica si sase coconi, prunci cruzi, necapatuiti, dintre care mezinul. Mateias, inca nu putea fi desprins de sanul doicii.

Bunanteles, cele doua radvane se aflau neincapatoare pentru avutia Brancoveanului. Anevoie de ales si, mai cu seama, la zor si spaima. Doam­na Marica poruncise, clara, vasaraia scumpa de aur, icoanele batute in nestemate, sipete doldora de giuvaeruri grele. De altfel, bogatia cea multa a lui Altan‑bey, printul aurului, dupa cum il botezasera turcii pe Voda Con­stantin galbeni si odoare zacea in tainitele zarafilor din Viana si Florintia, in Valahia pastrandu‑se doar belsugul poruncit de ighemoniconul unei Curti stralucitoare.

In sala instelata Doamna Marica isi lua ramas bun de la Voda. Ochii Brancoveanului ardeau de grija. Grija ii incrustase si fruntea cu creturi adanci.

Doamna cerca sa le alunge cu degete sfioase:

— Anevoie si impotriva inimii ma urnesc singura si doar pentru ca mi‑o poruncesti.

Buzele lui Voda abia se miscara:

— Da, Maria, ti‑o poruncesc. Daca cerul mi‑a hotarat sfarsitul, macar pruncii sa fie izbaviti spre a purta viitoriei numele si sangele Basarabilor. Ti‑i incredintez, Marie, si Dumnezeu sa ne ajute.

Doamna cazu in genunchi, izbucnind in lacrimi:

— Vino cu noi, maria ta!

Mana domnului atinse leasa de margaritare care‑i strangea conciul sarac.

— Nu‑i cu putinta si ti‑am deslusit‑o, Marie. Iar de apuc sa fug din calea turcului, mai lesne ma strecor singur decat dimpreuna cu voi. Du‑te, Doamna, si nu mai zabovi.

O ridica fulg si‑i puse mainile pe umerii ascutiti.

— Totdeauna ai avut curaj si barbatie de viteaz. Mi‑ai fost reazam de nadejde, soata credincioasa si sfetnic intelept. Maria mea nu ma va deza­magi acum, in clipa de restriste. Fii binecuvantata!

Cam intr‑aceeasi vreme logofatul Radu Andronic intra in curtile vor­nicesei Ileana Dumsa. Ii iesi in intampinare Machidon, dezlipind umbra zidului de piatra.

— Mi‑am implinit slujba, logofete. Frantuzul a fost vestit si e numai oleaca de cand a urcat in conac.

— Prea bine, Machidoane, te duci acum la beilic si tine in privire hu­dubaia, fara a o slabi clipita.

— Ce anume vrea sa stie cu dinadinsul domnia ta?

— Tot ce se petrece dimpotriva obiceiului, la ceas de noapte. Vezi daca se gatesc a da navala la palat, ori daca oarecine, mai cu seama calugar turc, paraseste conacul. Ii iei urma si te tii umbra ori incotro s‑ar indrepta. Veste. despre toate ce le savarsesti, imi trimiti prin Ilie, milogul. Si el vegheaza asupra beilicului, ascuns in podul cavafului de peste drum. Ca sa‑l scoti din tainita, slobozi raget scurt, de magar.

— Glasul magarului n‑ajunge la cer, logofete.

— Nu cu Dumnezeu trebuie sa vorbesti, Machidoane, ci cu Ilie, cali­cul. Si nu printre nouri si luceferi, ci cu ciubotele intrate pana la tureatca in balegarul ograzii celui cavaf, carele are muiere certata cu cea maturea.

— Iscusita pesemene tigoarea ceea de muiere, surase slujitorul, caci la sfadalie, la cele ocari, supus si tacut ramane cel tarn, mut fiind si nea­vand cum a‑i raspunde.

— Iar domnia ta si mai iscusit se va dovedi, daca in ceasta clipa nalu­ca piei, spre cel beilic.

Slujitorul isi facu o cruce lata.

— Dupa cea inchinaciune, catre cel Ziditor.

Jean Pierre Dominique, conte de Merlin, dimpreuna cu generalul Ki­rillof asteptau in picioare cu cate un pocal de argint in mana. Desi aman­doi in crucea tineretii, amandoi balani si cu insemnele semintiei nobile pe­cetluindu‑le chipurile si intreaga faptura, era de‑ajuns o singura cautatura pentru a deslusi ca nu se aflau rodul aceluiasi meleag. In printul rus citeai lesne rasaritul: voinic, munte de crestin, pometi inalti, nari frematande de bidiviu naravas; ochii azurii aveau dulceata mierii. Apusul il daltuise in­tr‑altfel pe Rossignol: mai scundac, mladiu, iutes in miscarile cu nelinisti de lacusta, chip ingust, iar albastrul ochilor iti calatorea gandul spre ghe­turile cele vesnice ale Islandei.

Vorniceasa tasni sageata in intampinarea logofatului. Dupa cum se investmantase, Radu Andronic, care o cunostea bine, ghici cat de tare o cearca grija. Purta strai soriciu Ileana indragea doar culorile sarbatoresti, socotindu‑le pe cele neguroase harazite monahilor ori vaduvoaielor cocar­jate de povara a macar saptezeci de primaveri iar, in afara de chip si mai­ni­le lipsite de giuvaeruri, nu‑i zareai nici macar bulz de piele. Boieroaicele cele batrane si mai dintai Doamna Marica o osandeau pe fata pentru vest­mintele dezmatate si chiar logofatul, deprins eu modele papistasesti, isi zicea cu zambet pe buze si anume sclipiri in cautatura ca, izbutind cu sire­tenie sa ramana intre hotarele ighemoniconului, umbla aproape despuiata. Tesaturile stravezii mai mult o dezbracau, starnind ispite ce aduceau na­va­la sangele in obrajii boierilor, despicaturile la sani si brate erau inguste, dar adanci, deslusind cam totul, la cea mai mica miscare.

— Ce s‑a intamplat, Radule? il intreba in limba Bourbonilor, pentru a se face inteleasa si de ceilalti doi. Ne‑am speriat strasnic!

— Am fost tradati, de asta data faptul este sigur si, bineanteles, sfatul Balcanilor nu mai poate avea loc.

— Ma asteptam, glasui linistit printul. In fond, ce mai e de facut?

— De salvat ce se mai poate salva, raspunse Radu Andronic.

Contele frantuz isi ridica sprancenele drepte ca o ata:

— Adica?

— Tronul si viata principelui Brancoveanu, vietile celorlalti infaptui­tori ai uneltirii de la Bucuresti.

— Eu, rase printul Kirillof, nu ma simt amenintat. Turcii nu vor cu­teza niciodata sa‑l infrunte fatis pe tar, arestandu‑i ambasadorul si ducan­du‑l in lanturi la Istambul.

— O, nu, evident, incuviinta logofatul, dar pot aranja un mic si fru­musel asasinat, care sa nu le fie imputabil.

Kirillof zambi, insurubandu‑si capetele mustetii bataioase. Sub nasul saltat parea sa‑si fi lipit doua sulite balane.

— Draga logofete, rosti semet, mie nu mi‑e teama. Frica si saracia, ia­ta doua napaste pe care nobilii Kirillof nu le‑au cunoscut niciodata. In rest, daca‑ti pot fi de folos, iti stau la dispozitie.

Rossignol nu scapa din ochi chipul lui Radu Andronic. Din vreme in vreme, totusi, cautatura ii aluneca spre vorniceasa. Desi nesulemenita, fara odoare, cu conci innodat la repezeala pe ceafa, ramanea la fel de fru­moasa. Ba chiar si mai frumoasa, isi zise logofatul, caci grija, teama i se aninasera de chip cu stravezimi de alabastru si catifeliu de crin. Cautatura speriata, de ciuta cu ochi verzi, invada dulce inima rusului. Barbatului ii place sa‑si ocroteasca muierea indragita. Se simte stapan si plin de voini­cie.

— De vreme ce complotul a esuat, spuse Rossignol, nu inteleg de ce Brancoveanu nu expediaza solii acasa. Cat timp raman in Bucuresti, con­stituie un pericol de fiecare clipa, dovada pentru turci a tradarii vasalilor lor.

— Mai intai de toate, spuse Radu Andronic, trebuie sa descoperim tradatorul si sa‑l lipsim de orice posibilitate de a actiona.

Vorniceasa isi duse mana la horbota ce‑i chenaruia spuma grumajii.

— Cum, Radule? Cum ii poti da de urma?

Logofatul isi salta palma, semn sa aiba rabdare, raspuns avand sa‑i poarte mai pe urma.

— Si aceasta, domnii mei, chiar azi, acum.

Printul rus incepu sa rada:

— Cum adica acum? Isi scoase ornicul de aur si‑l cerceta inveselit: Acum, la zece seara?

— In noaptea aceasta. Dupa toate informatiile, tradatorul Trandafirul se afla la beilic. Doi oameni de‑ai mei il urmaresc.

Rossignol se lasa pe un jilt si, rezemandu‑se moale pe perina de cati­fea, intreba parca intr‑o lene:

— Pentru ca veni vorba de informatii, stiati, logofete, ca in Bucuresti se afla incognito isi inchipuie ei Murad Vehbi, bimbasaua, si capugiul Sar­dar. Insotiti de suita numeroasa?

Printul Kirillof tresari:

— Adevarat?

— Cat se poate de adevarat, incuviinta Radu Andronic. Nu intentionez insa sa ma razboiesc cu ei.

— Dar teama mi‑e ca intentioneaza ei. Turcii, nu se deplaseaza nicio­data fara un scop precis. La primul semnal si asta asteapta acum vor na­va­li la voda Brancoveanu, iar la soarta Bucurestiului nici nu indraznesc sa ma gandesc.

— Acest prim semnal vreau sa‑l impiedic, rosti Radu Andronic cu ho­tarare.

— Cum? Afirmi ca tradatorul se afla la beilic. Intalnirea dintre acesta si demnitarii turci trebuia impiedicata. Ce avea de spus, a spus de mult.

— A spus, dar n‑a dovedit, iata motivul pentru care, la aceasta ora, inca nu s‑au napustit spre Bucuresti, cu iataganele scoase.

— Mda, facu Kirillof, e un argument.

Logofatul isi urma vorba. Ochii ii scanteiau draceste, un zambet rau ii stramba gura:

— Dar nu mi‑e de‑ajuns, domnii mei, ca Trandafirul nu va putea adu­ce turcului dovezi despre necredinta noroadelor balcanice.

— Ce‑ti mai trece prin minte?

Soapta vornicesei rasuna ca un suierat. Se simtea speriata, caci ii cu­nostea indrazneala, nesocotintele de faptura ce socoteste ca Dumnezeu i‑a varat norocul in traista pe viata si fara gand de intoarcere.

— Sa smulg spinii Trandafirului. E cel mai cumplit vrajmas al Vala­hiei Adaugi dupa o clipa: Si al Moldovei.

Un zambet larg lumina chipul frantuzului:

— Te admir, logofete. Cum ai de gand sa procedezi?

— Bizuindu‑ma pe ajutorul lui Dumnezeu si al domniilor voastre.

Cand auzi raget scurt de magar, Ilie, iscoada Cantacuzinului, scapara scurt amnarul si incepu a cobori scara rezemata de acoperisul cavafului.

Machidon descalecase si se minuna de sprinteneala milogului care‑i purta gandul spre momitele din balciuri. Era iutac, dibace, si pasul pisi­cesc stia a ocoli pana si zvonul de frunza uscata.

— Vesti, jupane?

Iscoada clatina capul.

— Dervisul n‑a parasit inca beilicul.

— Incredintat esti?

— Ca de sfantul soare. Cat am lipsit in cautarea logofatului, Grigore, nepotul asta al meu de e cavaf, a vegheat hudubaia.

— Ii faci deplina incredintare?

— Deplina. Dintai pentru ca mi‑i neam de mana dreapta si, chibzu­iesc eu, al tau te duce pana la groapa, dar nu‑ti da branci in ea, apoi pen­tru ca n‑are dever, ii sarac prepeleac si paralutele mele nu‑i prisosesc.

— De, rase Machidon, eu pe acest apoi l‑as fi pus mai dintai. Cum fa­cem? Urcam spre veghe, pe acoperis?

— Acolo l‑am lasat pe Grigore, caci mi‑s cam satul de stat cotorlan in saptamana branzei, prajindu‑ma la luna. Om veghea aici, dupa gard, langa ladoaiele cu leandri. Care‑i porunca logofatului?

— Eu iau umbra dervisului, domnia ta te duci si‑i porii vestea logofa­tului.

Machidon rupse o frunza de leandru si incepu a o mesteca printre dinti. Avea si el, in gospodaria din Chipriana, doua tufe roz‑albe. Muierea, Smarandita, se necajea mereu ca zavozii se usureaza taman la radacina florilor aromate. Dar din ce nu se necajea Smarandita? Ca clotele vantura vant, ca si stapanul casei isi leapada ouale prin gradina ori te miri ce as­cunzisuri si nu la cotet, ca pruncii isi manjesc camasile cu zeama dudelor, ca Zamfira, mandruta din capul satului, ii face farmece lui Machidon si ii atine calea.

— Bre, nea Ilie. zise Machidon intr‑o vreme, ma uit la dumneata si ma tot mir. Dupa socoata mea ai ceva ani la raboj, dar trupul ti‑a ramas ta­nar, esti mai iutac ca un baietan

— Ei, rase milogul Dumnezeu da arar cu amandoua mainile, dar bi­ne e si cu una singura, daca da din belsug. M‑am fost iscat in lumea a­ceas­ta acum cincizeci de ani, sarac, soarece de biserica, si de parale si de parinti. Un bun mi‑a dat insa mie Ziditorul: ochi si trup sprinten. Cu aces­tea m‑am tinut in lume si pot zice azi ca am prins oleaca de agoniseala.

— La mai mult, nea Ilie, ii ura Machidon.

Milogul dadu din cap cu hotarare.

— Ba mi‑ajunge. In brumar ce vine, implinesc jumatea sutei si ma aflu in slujba stolnicului de ani douazeci. I‑am stiricit si domniei sale ca satul mi‑s a orbecai prin targ si a fi daruit cu merinde si stergare de pa­rastas, ori o aramioara. doua. iar daca mai e sa‑mi fac un rost, apoi nu mai am la ce zabovi, caci, iaca, am inceput a carunti prin tot locul.

Ilie Machidon incepu sa rada:

— Nu ti‑i teama, bre, nea Ilie, ca te‑or lua crestinii cu pietre, cand or baga de seama ca i‑ai pacalit atata amar de vreme, ei hranind un trandav potlogar?

— Ba nu mi‑i teama, jupane Ilie.

Slujitorul logofatului rase iar.

— Adevarat, ne cheama pe amandoi Ilie Nu m‑am gandit niciodata la potriveala.

— Pentru ca gandul domniei tale n‑a poposit niciodata asupra fapturii mele, avand altele mai insemnate a dezlega. Iar potriveli dintr‑acestea in­tampini la tot pasul, caci ii plin pamantul de Ioni, Marini, Dumitri. Ce sa‑i faci, daca asa a lasat Dumnezeu? Mai multi oameni decat sfinti Dar al­ta‑ti spuneam, fatul meu Ca nu mi‑i teama de crestini. Si ti‑oi deslusi pricina.

Ochii milogului straluceau de multumire, iar, dupa glas si insiruirea vorbelor, se cunostea ca toate fusesera de mult si indelung chibzuite:

— In ziua sorocita, imi iau tarabutele si, bun ramas de la Bucuresti, unde nu se afla mahala pe care sa n‑o fi cutreierat Ilie orbul. Mi‑am ridicat din vreme bordei aratos, cu acareturi, gradina prisaca ce mai, gospodarie cuprinsa sa te tot falesti! intr‑o comuna procopsita de pe langa Arges. Si, tot din vreme, facu cu ochiul, am chitit si gospodina. Durdulie, rumeioara, harnica si saraca. Apasa: Anume am cautat‑o saraca.

— Pricep, rase Ilie Machidon. Ai urmat povata celui de se falea ca 'nu vreau muiere bogata, spre a nu‑mi zice taci, tu, ca sa vorbesc eu.'

Milogul dadu din cap:

— Intelept crestinul acela! De o iei avuta, iti porunceste din varful cri­vatului. Saraca pleaca ochii si‑ti face supusa ascultarica.

Machidon ii prinse dintr‑o data mana. Pe langa zidul beilicului se stre­cura o umbra, tinand un cal de darlogi. Dupa toate semnele cerca sa nu cheme luarea aminte. In aceeasi clipa, o ploita de pietricele lovi lazile cu leandri.

— E Grigore, sopti iscoada Cantacuzinului, care ne vesteste ca faptu­ra omeneasca, oricare i‑ar fi hramul, a parasit beilicul. De‑acuma, grijeste a nu‑i rataci urma. Eu ma indrept catre logofat.

La vreo suta de pasi de beilic, streinul incaleca si dadu pinteni zdra­veni calului. Bidiviul, speriat, se napusti in noapte ca scapat din balimez. In urma, Ilie Machidon blestema luna plina care, cu degete balane, spala ulitele de bezna.

Machidon se tinea la oarecare departare, temand urechile streinului. Infasurase din vreme copitele armasarului in zdrente, dar linistea deplina a noptii auzeai si intepatul de cantec al greierilor nu putea inghiti pe de‑a intregul tropotul infundat de bidiviu. Dar la fel temea slujitorul ca faptura in straie de dervis sa nu piara la colt de ulicioara. Parca ghicindu‑i grija si facandu‑i cu dinadinsul, streinul carmi pe neasteptate la stanga, lepadand Calea Serban Voda. Machidon il urma, impatrindu‑si cautatura si luarea amintea. Cel mai adesea jungherul porneste de la cotitura.

Il zari pe strein descalecand la vreo cincizeci de pasi, dinaintea unei hudubai neguroase, in care chiprinasul deslusi manastirea papistaseasca a Sfantului Anton. Zidurile cu creasta muscata, ca de cetate, se desluseau sub ochiul lunii ca un ranjet stirb. Stapaneau intunecimea si linistea. O singura ferestruica luminata, la cel dintai cat, palpaia firav, ca o candela.

Ilie Machidon descaleca si incerca sa se apropie muteste. Dintr‑odata ramase tintuit de uimire. Streinul facu o miscare iute. In bratele ridicate se deslusi un arc si, in aceeasi clipa, o sageata tasni, tintind camara lumina­ta. Pana a se dezmetici slujitorul, calul streinului necheza ni se avanta in goana naprasnica.

Machidon, fara a mai tine seama la zgomot, ii lua urma. Omul pierise insa in urzeala de scurtaturi si potecele, care dadeau in Ulita Mare. Case mai aratoase, bordeie, ghimirlii si pravalioare se insirau ciotca si inghesui­te, parca stalpindu‑se una in cealalta. Intr‑una din acestea se pripasise, de buna seama, dervisul, caci zgomotul de copite incetase.

Ilie Machidon sovai cateva clipe pe ganduri, apoi facu cale intoarsa spre manastirea papistasa. Tot pustietate, tot intuneric gaurit de aceeasi chilioara luminata. Slujitorul se apropie si isi salta barbia peste zidul cre­nelat. In camara, un barbat zacea prabusit peste o mescioara napadita de pergamente Mana neinsufletita mai pastra inca pana. Omul se afla tintuit locului de o sageata infipta in spinare.

CAPITOLUL XIII

Erau ceasurile unsprezece ale noptii. In aripa palatului Brancovenesc randuita pentru oaspetii de seama ai lui Voda — rigi, principi ori vlastare de os domnesc cneazul Alexandru isi stapanea anevoie nerabdarea, masu­rand cu pasi apasati camara cu coloane de marmura rosie de Suedia, Si aici zidurile groase se imbinau in bolti, deasupra carora stapanea cu seme­tie pajura cea falnica a Basarabilor, cu aripile larg desfasurate. Pe mesele scundace cu incrustaturi scumpe, pe policioare si console straluceau ma­runtisuri de pret, dovedind cu prisosinta patima domnului pentru odoare si frumosul cheltuielnic: cupe de aur umplute cu nestemate alexandrine, rubelile. lapis‑lazuli vascioare mesterite de mainile unor giuvaergii vestiti intr‑o Evropa, glastre capo di monte, statuete de argint si jad.

Sarbul le atingea in treacat ori le lua in mana, ca pentru a le cantari. dar gandurile ii erau intr‑alta parte.

Anume ciocanit in usa grea de stejar, cu ferecaturi broderie in argint si bronz, il trezi si, intr‑o clipa, se afla cu mana pe zavor. In spatele lui Du­ro, slujitorul prea credincios, se deslusea faptura grecului Palamas. Isi da­dura binete dupa canon, grecul lasandu‑se intr‑un genunchi si plecan­du‑si spinarea, cneazul doar capul.

— V‑a vazut oarecine?

Chipul de harca al lui Duro se lumina a zambet:

— Nimeni n‑a prins de veste, marite!

Alexandru dadu din cap multumit. Fara pereche acest Duro In doua zile doar, dibuise toate ascunzisurile palatului, caile tainice, cumparase vreo doi slujitori, aflase dedesubturi nemarturisite de Brancoveanu ori stol­nic. De pilda, ca grecu‑i nemultumit de zabava, lipsa de hotarare si vorba cu zaharele si ca, asemeni cneazului, le rostise raspicat.

— Ingaduie, cneze, incepu Palamas a‑ti multumi pentru cinstea de a ma fi chemat dinaintea mariei tale. Bag de de seama ca hranim acelasi dor si acelasi alean.

Fire navalnica, mai mult ostean decat minte harsita in machiaverla­cu­rile Evropei, dispretuind invaluirile diplomaticesti, sarbul intreba fara ocolis:

— Care‑i politichia Brancoveanului? Ce urmareste?

Palamas ofta si isi purta bratele in cruce la piept:

— Fie‑mi cu iertare, cneze, caci ma aflu si eu oaspete al Brancoveanu­lui, dar nu in van cabinetele evropenesti il tin de vulpea Balcanilor. Greu a‑i deslusi cararile gandului si telul, dar cunoscut este ca dintotdeauna a stiut a si‑l implini fara jertfa de sine. Adauga moale: Altii au pierit pentru el, mana nu si‑a ars‑o niciodata, poftind la castane coapte.

Duro, rezemand mut un ungher de camara, ii urmarea cu ochi stralu­citori. Varfurile degetelor il intepau, iar semnul nu‑l mintea niciodata: stapanul era in primejdie.

— Da, facu pe ganduri cneazul. Asa s‑ar parea. Dar ce vrea? De doua zile amana soborul pentru pricini marunte si‑mi indreapta rugaciune prin stolnic sa astept pana maine seara. Indatoririle fata de Serbia nu‑mi ingaduie intarziere, iar aici. la Bucuresti, simt in vazduh parca vant neprielnic, aducator de napasta.

— Marite, rosti Palamas facand un pas inainte, simtirea nu te inseala. De ajuns a‑ti incredinta ca in Bucuresti se afla bimbasa Vehbi si capugiul Sardar, iar la Dunare asteapta oaste turceasca.

Mania vopsi vinetiu chipul lui Alexandru:

— Cum a cutezat a‑mi ascunde asemenea imprejurare de mare pri­mej­die? Ori si‑a pierdut mintile, ori ne cauta pieirea.

— Nu pe a mariei tale, incerca a‑l domoli grecul, caci cneazul Alexan­dru are pricina buna si lesne de marturisit pentru popas la Bucuresti: nun­ta cu o valaha.

Amintirea Smaragdei intepa inima sarbului, dar Palamas izbuti sa‑i alunge gandul:

— Primejdia cea mare ne pandeste pe noi, ceilalti. Sunt incredintat de aceasta, si maine, in zori, iau drumul Atenei.

Cneazul il cerceta tulburat:

— Sa cercam sa fim cumpatati. La o adica, cateva ceasuri zabava nu pot nici stramba, nici indrepta lumea.

— Nu lumea, dar o soarta, soarta unei singure fapturi, da! De maria ta ingaduie, ti‑oi marturisi si gandul, si socoatele mele. Curand, prilej de intampinare pentru noi, cei din Balcani, nu se va mai nascoci. De vreme ce ne aflam aici, sa facem sobor chiar in asta‑noapte, fara stiinta Brancovea­nului.

— Cum?

— Ma leg sa‑i vestesc chiar eu pe parcalabul Sutu, pe Neurautter, tri­misul lui Rabutin, si pe printul Kirillof ca, peste doua ceasuri, vom tine sfat in aceasta camara. La fel, ma leg ca dimpreuna cu slujitorul mariei tale, care dovedeste nepretuita iscuseala, sa‑i aduc in palat fara ca strajile sa ne zareasca macar umbrele.

Duro tusi usor rasucind capul cneazului. Dihania rosti in sarbeste:

— Nu te parasesc nici o clipa, stapane. Primejdia isi arata coltii.

— Nu crezi in grec? intreba Alexandru.

— Nu cred in umbrele noptii. Aici raman.

Cneazul sovai cateva clipe. Totdeauna tinea seama de povetele lui Du­ro. Duro ii era sfetnic, duhovnic, prooroc, talisman. Palamas ii dadu ghes:

— Ce hotarasti, marite? Pasul noptii e zornic.

— Adu‑i aici, kir Palamas, dar singur. Duro ramane cu mine.

Grecul se inchina:

— Voia mariei tale.

— Doua ceasuri ai fagaduit.

— Doua.

Tintestii, ca mai toate asezarile din preajma de hotar, erau o comuna de oameni avuti, dintotdeauna pe asemenea meleaguri negutatoria fiind mai putin pradalnica. Nu ca nemila oamenilor ar fi mai mititica, dar intre cupet si cel ce targuie drumul e scurt, crestinii isi dau doar mana inchi­nand aldamasul de alisveris, tocmeala e pe loc, iar paralele trec dintr‑un chimir intr‑altul, fara trebuinta de mijlocitori.

Dar asemenea asezarilor de hotar, nici la Tintesti casele oamenilor nu erau fatoase, iar belsugul, pentru ochiul ce stia sa citeasca ori sa strapun­ga, se deslusea doar in poiata, grajd, pe plitele, in podurile si pivnitele oa­menilor Acestea gemeau de galite, clote, bibilici, curcanasi si ratisoare, gansaci si paunasi pentru mese alese, de vacute, oi, berbecuti si caprisoa­re, iar in camarile reci spanzurau suncile, afumaturile si arsinii de carnati intr‑atata, incat chiar in rastimpul posturilor poruncite de sfintii parinti in tot satul staruia aroma de carne si slanina ostenita in jaratec, de merinde socotita pagana in acele zile, dar din care, mai cu socoteala si in taina (se gatea in fundul curtii, sub soproane bine paturite in paie), se ospatau si dumnealor, fetele bisericesti.

In ziduri ori lemne insa oamenii nu‑si varau paralele. La hotar, foca­raia izbucneste din te miri ce si nu arareori. Ostirea vrajmasa, cat de mica. ceata sa fie, daca ti‑a calcat meleagul, prada, arde, sfarma! Avutia, deci, au invatat din strabuni marginasii, trebuie sa fie cat muntele si sa incapa in pumn, si nu se afla crestin in Tintesti, chiar sarman, care sa nu fi dosit in spatele icoanelor unde fereste Dumnezeu ori in privata unde ii e sila vraj­masului sa cerceteze si, iarasi, unde lotrii cauta cel dintai sipetel zornaitor de galbeni buni.

Dar la acestea, si altele asemenea, nu chibzuia vornicul Dumitru Cer­chez. Il impiedicase mania pe care nici drumul strabatut, nici osteneala n‑o domolisera, ba ai fi zis ca. dimpotriva, o starnisera mai abitir, si seme­tia: ochii legati si urechea surda la geamatul, dorul, bucuria, lacrima ori veselia prostimii. Norodul, in simtirea si judecata domniei sale musuroi de obiecte cuvantatoare.

Poposi dimpreuna cu ceata de paisprezece slujitori la crasma din ini­ma satului. Jupanul, un barbat putintel, cu nas si ochi lacramosi si spina­re covrigata, de mata catarata pe acoperis, ii iesi dinainte cu temeneli. Vor­nicul, fara a‑i azvarli macar o privire, se rasuci spre unul din oamenii sai:

— Simioane, tu nu faci popas! Alearga la hotar si cerceteaza strajerii, daca fugarii l‑au dovedit.

Abia dupa aceea il invrednici pe crasmar cu cautatura aspra:

— Cum te cheama; jupane?

— Nastase, cu voia domniei tale.

— Ai stiinta de boieri tineri, barbat si muiere, care au tras la vreo gaz­da in sat, ori s‑au aflat in trecere?

Jupanul ce nu vedea, ori nu baga dumnealui de seama, nu zarea nici Dumnezeu!, dascalit de popa Morarii, dadu din cap, de parca ar fi poftit sa se lepede de el,

— Acesta nu‑i han pentru fete boieresti, stapane. Ii carciuma calica, pentru musterii calici.

— Hm! facu cu dispret Cerchez. Toata asezarea‑i calica.

Nastase rosti smerit:

— Dumnezeu, in marea lui indurare, ne ingaduie pe toti. Salasluim sub soare si urat si frumos, si bogat si sarman, si stapan si sluga.

— Ci fa nod la limba ceea naroada, caci imi supara urechile ca o ceata de bondari. Iar de i‑o ingadui Dumnezeu pe toti, eu, vornicul Dumitru Cer­chez, nu‑i ingadui. Si piei, caci sila mare mi‑aduci, cerul binecuvantan­du‑te cu toate celea: si slut, si cuvantaret, si neghiob!

— Daca poftiti cumva a va astampara setea

Cerchez tuna:

— Nu cu posirca proasta o vom face. Piei, am zis!

Crasmarul iesi de‑a‑ndaratelea. Cerchez rasufla adanc si isi cuprinse intr‑o privire slujitorii:

— Pana a se intoarce Simion, cercetam satul ghimirlie cu ghimirlie. Dupa cate am bagat de seama, toate bordeiele se afla ridicate la ulita ma­re. De aceea impart ceata in doua. Sapte oameni vor scotoci stanga, ceilalti dreapta. Luati aminte! Scormoniti din podiste pana in beci, private, graj­duri, cotete, hulubarii, acaretul cat de marunt!

Dupa ce cercetara cu de‑amanuntul biserica (Cerchez, spre marea spaima a parintelui Moraru si a credinciosilor. nu se sfiise sa pangareasca nici macar cripta cu moastele sfantului Grigorie de la Rarau, cel facator de minuni), dadura navala in casa parohiala. Un branci o azvarli pe Ta Flori­ca, iesita in prag, tocmai in soba din celalalt capat al camarii, alt branci il facu una cu zidul pe preot.

Cand dadu ochi cu Smaragda si Gheorghita, Cerchez ramase mut, de parca n‑ar fi dat crezare izbanzii, clipei asteptate cu prea mare patima. Do­rintele sfasietoare, dorintele mult visate arareori se implinesc.

Smaragda, alba ca o moarta, il privea cu ochi sticlosi. Gheorghita, in picioare, drept lumanare, o tinea de mana.

Deodata, Cerchez mugi si, scotand jungherul, sari asupra Filipescu­lui.

— Ticalosule! Ia‑ti rasplata!

Parca suflare fermecata dadu vlaga jupanitei. Se smulse din asternut si se alatura flacaului.

— Si tu, desfranato! urla vornicul. Desprindeti‑o de hain si legati‑o! Despletita, despuiata si cu mainile innodate la spate, ca pe podaresele cele scarbavnice te‑oi purta prin toata Valahia! Iar pe tine, Gheorghe al Filipes­cului, te‑oi judeca acum, pe loc! Ragaz ai cat sa‑ti faci cruce!

Se apropie cu pasi mari si jungherul ridicat:

— Nu! striga Smaragda. N‑ai sa‑l ucizi. Tu esti ticalos si miselnic! Nu mi‑ai fost parinte, ci gade hain! Omoara‑ne pe amandoi! Hai! Si tine minte! De blestemul meu nu te va izbavi nici focul Iadului!

Buimacit de ocarile jupanitei nicicand nu cutezase Smaragda a‑si sal­ta macar privirea dinainte‑i cu mintea intunecata de uimire si sangele clo­cotindu‑i, vornicul se napusti fiara dezlantuita. Se impiedica de faptura firava a parintelui Moraru care i se puse de‑a curmezisul, ocrotind liubov­nicii. Preotul salta crucea de argint ce‑o purta in bordeiele oamenilor la Bo­boteaza, oprindu‑i jungherul:

— Domoleste‑ti mania, fiule, si nu fa uciganie!

— Da‑te la o parte sau parte vei avea de soarta astor ticalosi!

— Nu se afla om pe pamant fara de prihana, care sa nu pacatuiasca. Orice hainie ar fi savarsit, cuvenita le este dreapta judecata a lui Voda!

Cerchez il smuci de umar:

— Nu‑mi tine predici, popa jegos! Racni spre slujitori: Luati‑mi‑l din cale!

Oamenii se miscau in ciubote cu sovaiala. Se aflau toti crestini, cu frica lui Dumnezeu. Cum sa asupresti fata bisericeasca?

Vornicul isi propti varful hangerului in beregata popii:

— Mai zabovesti?

Parintele rosti ca pe o rugaciune:

— 'Trimite‑va Domnul pre ingerii sai. Si vor alunga pre cei ce fac fara­delegi. Si‑i va arunca in vapaia focului, acolo unde va fi plangerea cea fara de sfarsit si scrasnirea dintilor.'

Slujitorii isi facura cruce. Unul dintre ei, mai varstnic, slujbas ca­run­tit la curtea Cerchezilor, cuteza:

— Nu‑ti fa pacat de uciganie, vornice. I‑a batut Dumnezeu, i‑o osandi si Voda Cum zice parintele, crutai pana la judecata domneasca.

Cerchez isi facu ochii roata. Simtea nemultumirea oamenilor.

— Feri‑ne, Doamne, mai adauga slujitorul cel carunt, vorbind ca pen­tru sine, de blestemul parintelui, dar si de al pruncului. Mai cumplite sunt unul decat celalalt.

Vornicul trase adanc aer in piept si mana care tinea jungherul se lasa usor in lungul trupului.

— Legati‑i!

Parintele Moraru si Ta Florica iesira in ograda insotind din ochi con­voiul vornicului, pana ce acesta pieri la capatul zarii.

— Ocroteste‑i, Doamne, si indura‑te de ei.

Catarata intr‑un castan, o cioara croncani urat, pustiu.

Pustiu de tintirim.

Dumnealor, boier Ionita Farcasan si Chirica, se indreptau spre Bucu­resti in radvan nalt si pantecos, caci rost nu mai avea sa‑si sminteasca sa­lele, calatorind decalarelea, odata ce primejdia si necazurile se mantuisera.

Boier Ionita, rezemat intre perinile moi, tragea cu lene din lulea. Slu­jitorul, sezand tot moale, cerceta cu plictis privelistile felurite ale drumului; bordeie cu zidurile napadite de trandafiri, conace boieresti, gradini cu bel­sug de flori, gradini de rai, mereu gradini, caci valahul mult indrageste ver­deata, uluci date cu var, cu mot de oale smaltuite, apoi tarini arse de soa­re, unde barbati si muieri, ba si copilandri trudeau aplecati, misunand ca furnicile.

Chirica isi salta nasul burduhanos:

— Tarani! Dar stiu ca‑si dau sufletul robotind! Ca acestia se afla si amaratul cela de Machidon, sluga logofatului.

Se foi fudul intre perini si adauga cu semetie, ca unul ce, oplosit de mititel pe langa casele boierului Farcasan cel batran, deprinsese oleaca buchiile ceaslovului:

— De! Daca n‑a invatat carte.

Boier Ionita incepu sa rada:

— Prostul daca nu‑i fudul, nu‑i prost destul. Ce are Machidon al lui Andronic in ciubote, n‑ai tu in capatana.

Dintr‑o data Chirica se zborsi, buzele i se botira.

— Nu pricep, boier Ionita, de ce domnia ta numai ocara imi aduci, iar pe plugarul cela modarlan il salti la ceruri! La o urma, eu mi‑s targovat slobod.

— Stiu, stiu i‑o reteza Ionita, cu gospodarie procopsita in mahalaua Radului Voda si dpar din drag si prietesug ma slujesti, iar acum te gatesti de nunta cu Lalelí.

— si bun ramas ti‑oi spune, de indata ce vom ajunge la Bucuresti! Casa domniei tale, usa mea! Iar daca domnia ta pofteste sluga inteleapta, n‑are decat a‑l naimi de pe‑acuma pe taranul cela din Chipriana.

Farcasan rase iar:

— L‑oi pofti eu; dar nu ma pofteste el! Stapani ca Andronic nu se schimba decat alungat din batatura.

Chirica incuviinta apasat:

— Asemenea socotesc si eu.

Boier Ionita azvarli o privire pe fereastra:

— Bre Chirica, bag de seama ca Da, asa e! Am intrat in Salcii.

Slujitorul, tot botos, salta din umeri:

— Neghiob cum ma socotesti domnia ta, nu vad pricina de atata bucurie.

— E mosia Ilenei! Vorniceasa Dumsa. Phii! Ce de bencheturi s‑au mai fost macinat aici! Stii la ce ma gandesc? Ma simt cam ostenit de drum, gu­ra mi‑e lipita de atata uscat.

Chirica se uita spre buzunarile radvanului, unde bu‑talcile golite sta­teau randuite ca deliii lui Voda.

— Si, mai cu seama, isi ispravi gandul gamanul, dupa fapta buna ce‑am savarsit pentru bezmeticii ceia doi, cuvenite ne sunt cateva ceasuri de desfatare. Ce zici, Chirica?

Slujitorul simti ca‑i ploua in gura, dar raspunse tot tafnos.

— Domnia ta porunceste.

— Apai poruncesc!

Conacul vornicesei Ileana Dumsa fusese ridicat pe vremea lui Matei Voda, pe un gorgan strajuit de stejari si mesteceni. Se infatisa ca o namila de casa cu brau inalt din piatra de codru, doua caturi si pridvor lat, cu oc­nite rezemate pe stalpisori unde, in zilele binecuvantate de Dumnezeu cu soare si flori trandafiri si gingasul nu‑ma‑uita, boierii pranzeau, isi beau cafelutele sau, dupa chindie, incingeau chefuri infricosate; in seri mai do­moale se multumeau a deserta cateva clondire de tamaioasa.

De cum patrunsesera in curtea conacului, nasul lui boier Ionita miro­si neobisnuitul. In jurul casei misunau chipuri necunoscute, slugile aveau infatisare ciudata, nu fu intampinat, dupa obiceiul pamantului, cu larma, voie buna, plosca plina si bucurie nefatarnica de oaspeti.

— Bre Chirica, aici si‑a varat dracul coada. Cata si la crestinii astia: zica ca‑s osteni in straie de slugi.

Chirica simti dintr‑odata tremurici in nadragi:

— Boierule, eu chibzuiesc ca intelept e sa facem pe ceia de s‑au rata­cit si s‑o intoarcem la sanatoasa. Abia scaparam dintr‑o belea, sa nu ne varam acum cu de‑a sila intr‑a doua.

N‑avura vreme a se hotari, un barbos rasarit si lat in spete, cu privire poncisa, le iesi in intampinare alergand. Facu semn surugiului sa opreasca si se apropie de fereastra radvanului:

— Ce poftesc domniile voastre?

Ionita cobori, simtind ca‑i sare tafna:

— Deprins sunt oriunde as poposi, dar mai cu seama la mosia dum­nea­ei, vorniceasa Ileana Dumsa, sa fiu intampinat cu indatinatul bine ati venit!

Barbosul nu se tulbura si rosti la fel de raspicat:

— Ce poftiti? De nadajduiti la gazduire ori macar innoptat, oi deslusi domniilor voastre ca aceasta este peste putinta.

De uimire, ochii lui Ionita opintira sa iasa din gaoace, in vreme ce Chi­rica se facu mititel, in fundul radvanului.

— Peste putinta?! Cum iti ingadui, toparlane, a vorbi cu atata necuvi­inta unei fete boieresti carele, peste, se mai afla si prietin vechi al vorni­ce­sei?

Toparlanul ramase tot stanca:

— Aceasta este porunca vornicesei. De poftiti merinde ori sa adapati caii

— Merinde, striga Farcasan si apa pentru cai! Da' ce‑i aici? Han ori conac boieresc?

— Doar pentru atata avem dezlegare.

Ionita, manios cum nu‑l vazuse Chirica intr‑o viata, smulse garbaciul din mana surugiului.

— Ti‑oi insemna chipul si spinarea.

N‑avu vreme sa‑si ispraveasca vorba. O bihunca si palc de calareti se apropiau in goana mare si patrunsera in curtea conacului. Farcasan ra­mase cu gura cascata. In fruntea cetasilor il recunoscu cu spaima pe vor­ni­cul Dumitru Cerchez. In bihunca se aflau Smaragda si Gheorghita, gal­beni, mai galbeni decat pergamentele cele vechi, cu priviri cetoase si mai­nile cetluite ca la geambasi ori hainii de drumul mare.

Ilie Machidon istorisi dintr‑o suflare cele petrec pe Calea Serban Voda si, tot intr‑o suflare, logofatul talmaci printului Kirillof si lui Rossignol.

Frantuzul tasni inspaimanat din jilt:

— L‑a asasinat pe Neurautter!

— Poate ca, incerca oleaca de nadejde Kiriloff.

— Nu incape nici un poate, printe. Acolo isi avea gazda, la manastirea catolica.

Isi pocni a ciuda pumnul inmanusat, in cealalta palma:

— Mai de departe ori de aproape, nu l‑am scapat o clipa din ochi. As­ta mi‑a fost misiunea, sa‑l ocrotesc. Asta‑seara l‑am lasat la manastire si am plecat linistit, considerandu‑l acolo in afara de orice pericol. Se uita la Radu Andronic: Cunosti doar lacasul! E ca o cetate. O sageata! Cine s‑ar fi gandit la asa ceva.

Printul Kirillof isi potrivi jungherul de la brau:

— Intr‑adevar, e mai putin obisnuit, dar si neamtul a fost imprudent. La fereasta luminata si un glonte ii putea veni de hac. Ucigasul a ales sa­geata, pentru ca nu face zgomot.

Radu Andronic ii cuprinse intr‑o privire:

— Am prevazut ca va fi o noapte agitata, dar chiar la crima nu m‑am gandit. Sa ne grabim. Mai sunt capete ce se afla in primejdie, iar noaptea abia a inceput.

Vorniceasa ii indrepta cautatura fierbinte:

— Fii cu luare aminte, Radule. Si ai grija de Serghei. Ii furtunatec si nesocotit ca un prunc.

Logofatul zambi. Iaca, se gasise latisor si pentru inimioara cea sturlu­batica a Ilenei

— Aici! spuse Ilie Machidon, oprind langa zidul manastirii papistase. Aici a descalecat si a slobozit sageata. La ferestruica ceea, a treia din stan­ga, ardea lumanare.

Acum, lumina amutise, bezna si liniste desavarsita stapaneau intreg lacasul, de parca nu s‑ar fi petrecut nimic. O noapte domoala si aromata, o noapte ca atatea alte nopti de vara ale Bucurestilor.

Radu Andronic descaleca si ridica mana spre ceilalti:

— Nu va apropiati Asteptati o clipa.

Lua torta din mana slujitorului si se lasa in genunchi. Plimba inde­lung flacara pe langa zid, cercetand pamantul. Rossignol isi prapadise rab­darea:

— Andronic, nu‑mi arde acum de citit in tarana ori in stele! Trebuie sa vad ce s‑a intamplat cu Neurautter.

Incepu sa bata puternic cu ciocanul in inelul de fier al portilor inalte.

Logofatul se ridica:

— Am terminat, conte.

Pe chip si in zambetul sau i se citea o ciudata multumire. Machidon, care‑si cunostea stapanul, isi dezmierda musteata:

'Hm! Incepe sa se lumineze a vijelie!'

Un geamlac de lemn, iscat in poarta de stejar, se crapa cat sa lase fi­ricel de glas a se strecura:

— Cine sunteti?

Rossignol isi deslusi hramul si pe al tovarasilor sai, adaugand ca tre-buie sa‑l vada fara zabava pe staret.

Poarta se deschise cu huruit greu si Machidon gandi ca amarnica, si de fiece clipa, teama mai cercau papistasiim de se zavorau cu atatea cer­bicie.

Trupul calugarului se dovedi pe masura glasciorului: firav, fir de iar­ba. Ii purta de‑a lungul unei cararui pietruite, strajuita de straturi cu flori si doua fantani tasnitoare, asa cum vazuse Machidon si in gradina palatu­lui domnesc.

— Nu stiti, domnule conte, rosti mogaldeata catre frantuz, ce nenoro-ci­re ni s‑a intamplat in noaptea aceasta.

Patrunsera intr‑o sala racoroasa cu bancute lungi, cafenii. Insirate pe langa zidurile inalte.

— Ma duc sa‑l anunt pe Père Bernardin.

Dintre toti, cel mai linistit se afla printul Kirillof, partas la intreaga tarasenie ca 'gentilom caruia onoarea ii dicteaza sa vina in ajutorul altor gentilomi'. Misiunea incredintata de tar esuase. 'De altfel, isi zise razand, s‑a ispravit inainte de a fi inceput, macar'

Staretul, o faptura mai rasarita chiar decat logofatul, slab si cu chipul doar oase adunate intr‑un saculete de piele sofranie, se ivi cu mainile in­crucisate pe crucea de la piept. Matanii de fildes spanzurau pe poalele ra-sei, pana aproape de genunchi,

Rossignol se pleca adanc si saruta inelul de pe aratatorul prelatului.

— Ai aflat desigur, domnule conte, napasta care s‑a abatut asupra sfantului nostru lacas. Ma simt cutremurat de revolta si durere.

— Mort? intreba Rossignol curmandu‑i litania.

Grija si nerabdarea il facusera sa se lepede de ighemonicon. Staretul clatina din cap:

— Nu Din fericire l‑a descoperit Père Francesco. Destul de tarziu in­sa. A pierdut foarte mult sange.

— Va scapa?

Batranul isi ridica ochii spre cer:

I se acorda toate ingrijirile, dar zilele noastre sunt in mana Mantui­torului Noi ne rugam fara incetare, fiule.

Isi indrepta cautatura spre statuia Domnului Christos care imparatea incaperea din dusumele pana in bagdadie: Fiat voluntas tua!

Cand parasira manastirea, Radu Andronic scoase o bucata de piatra cretoasa si facu o cruce mare pe zidul de piatra din stanga portii. Bagand de seama, printul Kirillof ii zvarli cautatura cercetatoare. Logofatul deslusi in doi peri:

— O superstitie valaha, printe.

Rusul zambi si purta raspuns asemeni:

— Oare?

Dupa un sfert de ceas, Ilie milogul, pipaind pamantul cu bata, orbe­caia pe langa zidurile manastirii.

Mai tarziu, ori de cate ori amintea de intamplarile acelei zile de pomi­na, Ionita Farcasan avea sa spuna ca nu mai traise pana atunci, si nici de atunci, si nici n‑ar fi tanjit sa mai traiasca asemenea harababura infrico­satoare.

Dintai ca, indata ce se ivise ceata lui Cerchez, barbosul il lasase in plata Domnului si sarise cu ploconeli dinaintea vornicului, de parca ar fi fost oaspete drag si mult asteptat. Asemenea, se ivira ca prin farmec, na­padind curtea, o oaste de slugi, toti indoiti de sale ca in fata lui Voda.

Cerchez dadu cateva porunci scurte. Smaragda si Gheorghita fura scosi din bihunca — amandoi cu mainile legate; flacaul cu legatura si la picioare, ingaduindu‑i doar pas scurt — si dusi in conac intre flinte si jun­ghere, precum cei fara de lege. Pieri si vornicul dimpreuna cu ceilalti sluji­tori si, dintr‑o data, ograda se pustii.

— Bre Chirica, rosti Ionita Farcasan, aici nu‑i lucru curat.

Sluga, zgaltait tot de spaima, abia izbuti sa ingane:

— Asa e, stapane, si bine ar fi sa le intoarcem coada precum cainele gonit. N‑avem ce umbla dupa poame dulci in ast loc afurisit, unde stiu ca nimeni nu ne‑a poftit si nimanui nu‑i suntem de trebuinta.

— Ci mai fereca moara ceea, omule! Dondani ca o vaduvoaie la pere­che de nadragi. Si daca ti‑i teama, n‑ai decat a te rasuci in ciubote si‑o tii tot la vale!

— Tine minte, stapane, seinei Chirica. Dupa toate cate le‑am savarsit si dupa cum miroase si borsul asta, in care ne‑am varat, ne‑o trebui un abac, ca celea de la cantelariile zarafilor, pentru a ne numara sporul de cu­cuie. La ce mai zaboveste domnia ta prin preajma?

— Totu‑i ciudat. Va sa zica pe noi ne alunga vezi, Doamne, porunca Dumsoaiei, iar pe Cerchezoi il imbie cu placinte calde! Mai apoi, dintre toa­te slugile conacului, n‑am cunoscut decat pe una singura si aceea As­culti, bre Chirica? Scazu glasul: aceea‑i a logofatului Andronic, vataf la o mosie departata de prin Moldova si venise, acum mi‑aduc aminte, in ulita Sfintilor Apostoli cu niscai hartaloage de socoteli.

— L‑o fi incurcand domnia ta cu altul.

— Asi! L‑am cunoscut dupa negul de la ceafa. Ii cat o nuca, ori ase­me­nea podoaba de frumusete nu vezi pe toata ulita.

— Si chiar de‑ar fi sluga logofatului, cu ce te dezmiarda aceasta pe domnia ta?

— Esti natantoc! Logofatul nu se vara in orice daravele. Iar cand o fa­ce, inseamna ca pricina‑i insemnata.

Chirica sta gata sa planga:

— Stapane, ti‑am slavit mereu chibzuinta si intelepciunea si, nu o da­ta, te‑am auzit rostind ca domnia ta nu‑ti bati capul cu imparatiile si nici dintre aceia nu esti care sa‑si inchipuie ca poate indrepta lumea dupa pof­ta. Logofatul se afla in slujba lui Voda si isi are rosturile sale, noi pe ale noastre.

— Iar tolocanesti? Si mai presus de toate cele. nu indur sa‑i vad pe Gheorghita si Smaragda cetluiti ca niste lotri, iepurasi cazuti in labele Cer­chezoiului. Asa ca, bre Chirica, alege: imi ramai alaturea ori iei drumul Bu­curestiului. Mai adauga cu zambet mucalit: C‑o fi una ori cealalta, sluj­ba nu ti‑o prapadesti. Atata cat ti‑o ingadui‑o Lalelí.

Dintr‑odata ciuli urechea si ramase in asteptare cu gura cascata.

— Stai asa! Auzi!?

Dinlauntrul conacului razbateau strigate, zgomote infundate, altele ascutite, se incrucisau spade, vasele se tandareau.

— Se incaiera! mai zise gamanul si incepu a alerga spre casa, atat cat ii ingaduiau picioarele de ratisoara, indurand povara de multe ocale. Il ur­ma si Chirica, ajungandu‑l in dreptul treptelor. Cand intrara, lipira nauciti zidurile. Batalie cumplita se incinsese intre slugile conacului si slujitorii Cerchezului. Ai fi zis ca doua cete de bezmetici cearca sa se rapuna. Pumni grei ca barosul cadeau grindina, palosele retezau tot ce le iesea in cale, strapungeau si sfartecau, vasaraie grea de argint izbea cefe si capatani, batele zburau sfaramand oase cu pocnet surd, jungherele sclipeau catand pantece si spinari. Asemenea paruiala nu pomenise in viata gamanul, ci poate doar logofatul Andronic care, aflat in slujba mariei sale, batuse dru­murile Evropei. Acolo, pe podurile Venetiei, in mahalalele Florintiei ori in Curtea Miracolelor, la Paris, se infruntau lotri otanjindu‑se si tandarin­du‑se cu sete, fara randuiala, cu nemila si mai ales viclesug.

Cerchez rotea o mescioara grea de arama, cercand sa snopeasca si sa reteze testele vrajmasilor. Treaba anevoioasa, caci la fel de la indemana ii stateau si slujitorii domniei sale.

Prin usa deschisa, Farcasan ii vazu intr‑unui din iatace pe Smaragda si Gheorghita. Barbosul ce‑l intampinase in curtea conacului ii desferecase si‑acum ii mana sa iasa, incercand sa‑i ocroteasca de loviturile care ca­deau fara socoteala.

— Nu‑i lasati! racni Cerchez. Opriti‑i! Ticalosilor!

Maniosi, dezlantuiti, plini de patima, urland fiecare pre legea lui, ni­meni nu‑i asculta porunca sau nici macar n‑o auzi. Vornicul lepada mes­cioara in prima capatana ivita in cale si strecurandu‑se anevoie prin padu­rea de ghionturi, izbituri, pumneala si taiusuri, se avanta pe urmele fuga­rilor. Acestia ajunsesera in curte si vornicul dadu sa se napusteasca pe trepte. Ionita Farcasan, lipind mereu zidul, intinse ca din intamplare picio­rul. Cerchez, impiedicat in ciubota gamanului, veni de‑a berbeleacul. Tru­pul greoi se rostogoli pe treptele de piatra, dar pesemne ca mania da noua vieti. Ametit, clatinandu‑se, izbuti sa se ridice. O singura clipa: o lovitura de bata, primita in ceafa, il culca pe un razor de roze, adormindu‑l fara vis­e.

Ionita se uita la ciomagasul din mana, apoi la Chirica, rostind cu mi­rare:

— Hm! Tare ciudat! Al cui o fi? Si Cerchezoiul. a picat asa, din cer se­nin si aroma de roza O fi mana lui Dumnezeu? Ce zici, Chirica?

Slugii ii clantaneau maselutele:

— Nu stiu, stapane. Nici a cui e bata si nici daca mana lui Dumnezeu tatal i‑atat de lunga incat sa‑l fi otanjit de‑acolo, dintre nouri. Stiu doar ca pana aici ne‑a fost.

Farcasan zvarli bata si alerga spre un radvanel, unde barbosul ii ajuta pe Gheorghita si Smaragda sa urce.

—Ei, frumosilor, de asta data trag nadejde sa aveti mai mult noroc.

Smaragda ii intinse mana slabie, cu ochii plini de lacrimi.

— Ai facut atatea pentru noi, Ionita. E a doua oara ca.

Izbucni in plans, rapusa de tot zbuciumul ultimelor zile.

— Cum Cum am putea sa‑ti multumim?

Il podidise si pe gaman plansul. Se apleca iute, smulse un pumn de miozotis si i‑l zvarli in poala:

— Nu‑ma‑uitati!

In conac, trei ori patru haidamaci, ramasi oleaca teferi, se paruiau mai departe.

Vorniceasa Ileana Dumsa era toata un freamat de nerabdare. Fara li­niste, se invartea prin camara, o aflai cand la feresti, cand crapand usa si tragand cu urechea la zgomotele casei si ale ograzii. O lua apoi de la capat, frangandu‑si degetele fara inele, purtandu‑si mana la grumazul pe care‑l simtea sugrumat de teama, indreptandu‑si mereu ochii spre icoana Prea‑ Sfintei si inghesuind cruci multe, maruntele.

Un gand neasteptat ii trecu prin minte:

„De cand eram copilita si ma silea maica la inchinaciune zilnica, n‑am mai indreptat ruga cerului. Nu mi‑am facut semnul crucii, in zece ani, cate astazi, intr‑o singura seara. Doamne, iarta‑ma si nu ma osandi.'

Pentru implinirea gandului si alungarea primejdiei, fagadui Prea‑Sfin­tei dar bogat de galbeni si odoare Manastirii Cernica, inzestrarea a sase co­pile de boieri scapatati, a altora douasprezece, fete de targoveti sarmani.

Isi aminti cu inima stransa vorbele de mustrare ale banesei Brailoiu, cea cu chipul ca un hrib uscat:

'Va inchinati si va amintiti de cele sfinte doar la jale si napasta, fetii mei! Iaca de ce nu va aude Dumnezeu'

Ileana, chipesa, falnica, fudula ca toate fapturile dezmierdate de soar­ta si ursitoare blande, rasese cu semetie:

„Eu una stiu! Omul fara de noroc sa nu‑si mai caute la tiganca in ghioc. Iar ceilalti, blagoslovitii de oranda fortuna, cum zic talienii cu ruga ori fara, tot in capul bucatelor ii tintuieste viata.'

Aducerea aminte a cuvintelor nesabuite ii strapunsera stilet inima si simti ca i se racesc mainile.

„Iarta‑ma, Christoase, caci n‑am stiut ce vorbesc!' Si mai fagadui o mosie si o fasie de vie calugarilor de la Pustnicul, despre care se stia ca sunt cei mai calici.

Sirul daniilor fu curmat de sosirea logofatului dimpreuna cu printul Kirillof si Rossignol. Fara a mai tine seama de cuviinta, sari de gatul rusu­lui, apoi il imbratisa pe Andronic. Rossignol zambi manzeste si facu un pas inainte:

— Si eu, doamna?

Vorniceasa il cerceta cu mirare:

— Domnia ta, ce?

— Trageam nadejde ca‑mi veti ingadui macar sa va sarut dreapta.

Logofatul se vari nerabdator.

— Nu‑i vreme de saga. Ai vesti de la Ilie, milogul?

Vorniceasa care, dintr‑o data se lepadase de griji, dadu din cap.

— Da. E jumatate de ceas de cand te asteapta in camara de langa cuh­nii.

Milogul, asezat pe un scaunas scundac, cu trei picioare, sorbea o zea­ma de gaina, muscand dintr‑un hartan de jimbla calda. Il tinea in priviri ascutite Ghioala, mai marea bucatareselor, pandind sa nu puna mana pe oarece. 'Nu mi s‑a intamplat de cand ma stiu, se marturisea ucenitelor dumneaei, sa intampin calugar spalat si cersetor fara degete lungi.'

— Cum ti‑am deslusit semnul pe zidul manastirii, i‑am luat urma si l‑am dus pana la conac. Acum odihneste, urma milogul. De la slugi am priceput ca a poruncit calul pentru ceasurile doua ale noptii.

Ochii logofatului sclipira:

— Bine, Ilie. Ramai in priveala. De se intampla veste, semnul e ace­lasi. Stai! Nu pleca.

Scoase din chimir o bucatica de pergament cat palma si asternu cu un ciot de carbune cateva cuvinte. Paturi cartea, ceruind‑o si i‑o incredin­ta milogului:

— Ilie, inmaneaza ravasul parcalabului Sutu. Zornic si baga de sea­ma! Numai lui si fara de stiinta nimanui, slugi, clotani ori ciocarlie.

Logofatul se intoarse in „salonul' vornicesei, unde sfatui dimpreuna cu Rossignol si printul rus. Ascultandu‑i, vorniceasa simti din nou mana cea neagra a spaimei sugrumandu‑i grumajii.

— Sa ne potrivim ceasurile, spuse Radu Andronic, scotandu‑si ornicul cu capac de aur inlauntrul caruia suradea chipul emailat al vornicesei Ileana. I‑l daruise la Florintia, in frumosi ani calatoriti nu de prea multa vreme. Feri launtrul capacului de ochii rusului, schimband zambet usor cu vorniceasa.

— Sunt ceasurile unu, dupa ornicul de la Curtea domneasca.

Rossignol si generalul rus rasucira surubelele, apoi, intr‑un singur gand, toti trei isi indreptara priviri patrunzatoare, de parca s‑ar fi intrebat de‑si pot face incredintare. Si, tot intr‑un singur gand, dar fiecare in graiul sau, rostira urarea de pretutindeni:

— Bonne chance!

— Sciastie!

— Noroc!

La portile conacului se despartira.

CAPITOLUL XIV

Parcalabul Alecu Sutu isi rasuci capul. I se paruse ca aude zgomot tandarit, de parca cineva ar fi zvarlit un pumn de nisip in feresti.

'Din pricina tulburarii a inceput sa mi se nazara.'

Camara unde il gazduise banul Dudescu se afla in aripa din spate a conacului, un cat deasupra pridvorului.

'O piatra pricep, dar tarana.'

Zgomotul se auzi din nou, mai vartos, si‑apoi inca o data, de parca mana necunoscuta ar fi ghicit sovaiala parcalabului.

Alecu Sutu. trimisul Cantemirului, chibzui cateva clipe, apoi sufla in lumanare. Deschise fereastra si, rezemat de usor, strecura privire in intu­necimea gradinii. Un suierat abia auzit, ca un susur de sarpe, ii chema lu­area aminte spre stejarul batran, inaltat la vreo zece pasi departare. Cren­gile stufoase, cu brate lungi, dezmierdau zidurile conacului. Ascutindu‑si cautatura, i se paru ca desluseste in frunzis o mogaldeata. Auzi un fosnet, un vajait, simti o lovitura usoara in piept si un obiect mic rostogolindu‑i‑se la picioare.

Nedumerit, parcalabul mai astepta cateva clipe, dar nu se mai intam­pla nimic.

Inchise ferestile si le perdelui cu bagare de seama, ne‑ingaduind firicel de lumina sa scape in bezna de afara. Abia apoi ridica pietricica de care se afla legat un ravasel. Recunoscu indata pecetea si o rupse nerabdator.

Pana nu primesti dezlegare, nu te urni nici macar un pas dincolo de zaplazul conacului. Porunca de la Voda, rugaciune de la mine. Andronic.

Alecu Sutu isi trecu degetele prin barba castanie. Peste mai putin de un ceas avea sfat hotarat cu cneazul Alexandru si celelalte capetenii. Ce avea sa faca?

Duro dadu buzna in iatacul unde Alexandru se afla intins pe un cri­vat, acoperit cu un covor de Smirna si nabusit de perini chindisite cu fir de aur. In asteptarea ceaiului hotarat, pufaia dintr‑o lulea de ambra rece. Din pricina gandurilor, nu bagase de seama ca se stinsese de mult. Simtea o li­niste blanda pogorandu‑i in suflet Oricum, pana maine in seara totul se va fi hotarat si fagaduiala domneasca avea s‑o intampine in sfarsit pe Sma­­ragda. Firava ori teafara, i se infipsese spin dulce in inima.

— Marite, in gradina palatului se afla ceata de turci.

Cneazul sari ars dintre perini:

— Incredintat esti?

— I‑am vazut.

— Multi?

— Cati am zarit eu nu, dar ii cu putinta sa se fi tupilat in mai multe cotloane.

Maselele cneazului paraira.

— Aceasta este cinstea Brancoveanului si se cheama tradare. Dar imi va da socoteala! Inainte de a ma rapune pe mine turcul, ii smulg eu suspi­nul din urma preanobilului principe Basarab!

Sari din crivat si isi incinse sabia. Duro ii cazu in genunchi si i se ani­na de poale:

— Nu te pripi, luminatia ta! Nicicand nu‑i prea tarziu sa te manii, dar cel mai ades plangem ca am facut‑o prea curand. Indura‑te si mai asteap­ta!

Credinta in Duro muie bratul cneazului si‑i smulse jungherul din ma­na.

Pentru putina vreme.

Jean‑Piere‑Dominique, conte de Merlin, astepta in coasta Bisericii Sfanta Ecaterina, rezemand umbra si trunchiul unui castan in care luna lui ciresar infipsese candelabre de floare alba. Se afla investmantat in strai pacuriu de catifea, fara podoabe argint, aur sau diamanticale care sa star­neasca ochiul vrajmasului. Teaca jungherului si a palosului era din piele, la fel bumbii surtucului de paladin, manusile ascundeau cele doua ghiu­luri de care nu se despartea niciodata.

Castanul inflorit ii purta dorul spre gradinile Versailles‑ului, dormind desigur somn dulce la ceasul acela din noapte. Françoise, sluta cu nasul lung.

Rossignol incepu sa rada incetisor, ca de gand neasteptat. Daca sta­teai sa socotesti, martie amante ale lui Ludovic avusesera un nas pe care il puteai vedea din toate partile. Din profil desigur, cel mai bine, dar si din trois‑quarts tasneau macar trei centimetri de trompa, ba chiar si din spa­te. Da, da, da! Pana si Lavalliera, acea petite linotte, care alterna patul i­bov­­nicului regal cu salteaua de paie a manastirii, era nasoasa, si nici cea­lalta Françoise hotarat numele acesta ii era fatal celui de‑al paisprezecelea Ludovic marchiza de Montespan, nu era carna.

Oricum, era amuzant sa traiesti pe vremea aceea in Franta Acum u­rata, Françoise de Maintenon cotofana aceea cu maini de libarca si nas, mon Dieu! n‑are nevoie de batista, si‑l sterge cu limba! transformase Cur­tea, vestita Curte a Frantei, intr‑un azil de calugari dubiosi si bigoti, har­nici la mataniile bisericesti, dar nu si la cele de asternut.

Desigur, dupa cum castanii continuau sa infloreasca, parizienii conti­nuau sa se amuze, insa departe de ochiul si spionii uratei, detestata Main­tenon, in castelele lor indepartate din Turenne, Bretagne, Pirinei.

Nechezat de bidiviu ciuli urechea frantuzului si, in aceeasi clipa, luna sulita faptura calaretului.

„El e!', isi zise cu multumire Rossignol.

Omul isi mana calul in pas de voie, fara graba. Contele ramase nemis­cat cateva clipe, cercand sa desluseasca daca nu‑i vegheat ori ocrotit de la departare de vreun tovaras. Nu se zarea nimeni si Rossignol rase:

„Esti foarte sigur pe tine, mon ami. Imi placi! D'ailleurs, imi plac adver­sarii temerari si redutabili!'

Incaleca si o lua pe urmele celuilalt, fara a cerca sa nu faca zgomot.

'Ce usor, isi zise, l‑as putea rapune acum! O singura aruncatura de stilet tintind bine spinarea! Dar un conte de Merlin si isi salta palaria dina­intea cosmeliilor adormite, a lunii holbate, dar mai cu seama dinaintea lui insusi, stralucit cavaler, urmas al si mai stralucitului Godefroy de Bouillon nu ataca niciodata pe la spate un ad‑versar neavertizat. Chiar daca perso­na­jul este un traitre abject'

Dadu pinteni calului, strigand cu voiosie:

En garde, prietene!

Barbatul se rasuci fulgerator. Pumnalul spinteca noaptea si Rossignol simti taisul inf igandu‑i‑se in piept. Incerca sa ramana drept in sa, dar tru­pul nu‑l mai asculta. Se lasa moale peste coama bidiviului.

Intreaga viata frantuzul zeflemisise: pe sine, pe ceilalti, pe Dumnezeu. 'Richard, pretinde un scrib englez, oferea un regat pentru un cal. Eu, con­tele de Merlin, dau un ducat pentru o vorba de spirit.'

Cerca si acum, simtind cum sangele ii fuge din vine, sa zambeasca:

'Ai uitat, conte, ca nu toti sunt gentilomi.'

Gandise la o infruntare barbateasca, intrecere de curaj si volnicie, turnir intre cavaleri sans peur et sans reproche. Iscoada il rapusese insa cu viclesug miselnic.

Il auzi pe celalalt apropiindu‑se si cerca sa duca mana la spada. Fara vlaga, ramase nemiscat, asteptand lovitura de gratie.

Apoi, pe neasteptate, zvon de spade incrucisate si glasul lui Radu An­dronic il smulsera din amorteala.

— Pe barba Profetului, de asta data vei plati pentru miseliile de‑o via­ta

— Te falesti! raspunse iscoada, cercand lovitura piezisa.

Spre deosebire de Rossignol, logofatul care ucenicise nu doar la Can­celaria Neagra a Cantacuzinului, ci si printre paladinii temuti ai Evropei, avea stiinta infruntarilor viclene, le stia ocoli, cunostea az‑bucoavna iscu­se­li­lor ticaloase. Trase cu nadejde de darlogi. Bidiviul salta pe picioarele din spate cu nechezat salbatec. Vanzatorul musca din nada, cercand sa spintece pantecele calului. Logofatul se rasuci pe neasteptate si hainul se trezi cu bratul saing strapuns.

— Deci, pentru miseliile de‑o viata, vei muri cu picurisul. Fii cu luare aminte, urmeaza celalalt brat Machidoane! striga in vreme ce otelul palo­selor forfecau vazduhul. Grijeste de conte!

Glasul lui Rossignol rasuna abia auzit:

— Nu tine seama de mine, Andronic.

Ilie Machidon, cu ochii la incaierare, se apropie de frantuz. Rana san­gera cismea dar, har Domnului, stiletul ocolise inima.

'I‑a dat cep la bojoci, pricepu slujitorul. Daca nu‑i curm lacovistea, in sfaraiac de ceas da binete strabunilor Bourboni.'

Chiprinasul luase aminte la coroanele chidisite ori incrustate pe toate maruntisurile frantuzului.

'Daca are coroana, ii riga ori imparat. Ca‑l cheama Burbon ori Sasai­tu, alde cumatru‑meu din Chipriana.'

Doar ca Sasaitu n‑avea cununa cu tepi pe izmene ori camasa, iar de Bourbon il tot auzise pomenind pe logofat.

— Caine! urla iscoada, simtindu‑si piciorul strapuns.

Desi vatamat in mai multe locuri, vanzatorul se tinea inca darz:

— Chiar de ma rapui, nu apuci zorile, valah blestemat! Nici tu, nici Brancoveanu!

Logofatul rase:

— Aceasta nu mai ai de unde s‑o stii! La ceasul cela, de mult iti vei fi inchinat fruntea in tarana. Dar poate iti trimite carte stapan‑tu, Rami‑ Meh­met. Cat mai ai suflare, glasuieste cui lasi palosul, caci acesta, precum si cinstea, cu limba de moarte se lasa.

— Rami ma va razbuna! Bratul lui lung ma va ajunge!

— Nenorocitule! Socoti ca bratul lui Rami intrece in stanjeni pe cel al Profetului? Ori, iaca, aistuia nu i‑am simtit dezmierdarea. Baga de seama! Te intreb cea din urma oara: cui fagaduiesti palosul? Raspunde zornic, ur­mand acum a te descotorosi si de dreapta!

Un ultim fulger de argint smulse spada din mana vanzatorului. Se pra­busi si astepta, cu ochi sticlind de ura, jungherul logofatului care‑i tin­tea inima:

— Pentru viata ticaloasa, hainie si uciganii fara de numar, fapta si ju­decata dreapta implinesc!

Iscoada primi jungherul cu ochii deschisi:

— Fii blestemat!

Rossignol, cu pieptul innodat in camasa sfasiata a lui Machidon, zam­bi anevoie:

— Imi salvezi a doua oara viata, logofete.

— Nesabuitii sunt ocrotiti de Dumnezeu, doar ca si acesta osteneste de la o vreme. De ce nu m‑ai asteptat, dupa intelegere?

— Mi‑am inchipuit ca‑l pot rapune singur. Si as fi facut‑o, daca n‑ar fi recurs la siretlic marsav Ti‑ai fi inchipuit, logofete, ca el e vanzatorul?

Radu Andronic nu raspunse. Cerceta, amutit de uimire capatana ce­lui rapus.

— Machidoane! porunci logofatul. Pune aripi bidiviului si intr‑o clipa sa fii la Curte. Vesteste‑i pe Voda si pe stolnic sa nu paraseasca palatul.

Slujitorul il privi cu uimire.

— Logofete, turcii stau ciotca in preajma, cu palosele trase.

— N‑au somn, pesemne.

— Ingaduie unui plugar neghiob din Chipriana a‑ti chema luarea a­minte ca primejduiesti viata mariei sale.

— Te‑ai intins la voroava, Machidoane? Tine minte! Sa nu fuga, ori­care ar fi pricina.

Rossignol il cerceta lung:

— Risti mult, Andronic.

Logofatul zambi:

— Am luat pilda de la domnia ta, conte.

In sala cea instelata a palatului domnesc, cinci barbati investmantati in straie deosebite, dupa portul neamului din Care se trageau si Dumne­zeul caruia i se inchinau, stateau risipiti pe sofale si scaunase, intr‑o sil­nica asteptare. Cercau s‑o ascunda, schimband vorbe cu glas stapanit, zambind doar cu buzele si inchinand, din vreme in vreme, cupe cu vinars ori sorbind din cestile mereu improspatate de cafegi‑basa.

In apropierea palatului, umar langa umar, adastau trimisii turci. Bim­basa Murad Vehbi ii veghea indeaproape, dupa cum veghea si imprejuri­mile. Era un slujitor devotat padisahului, supus si patruns de credinta in maretia Islamului, in vesnicia lui si a destinului incredintat acestuia de ca­tre Alah in lume.

De aceea, nu se afla acum, dupa cum se cuvenea, ca dregator de sea­ma, in camara instelata, ci statea cu ochii pe salvaragii, luand aminte la orice miscare.

Cu Altan bey, vulpoiul acela siret, te puteai oricand astepta la intorsa­turi neasteptate. Nu o data, slujbasi de nadejde ai Portii cazusera in urzea­la iscusita, dar valahul, desi prepuit, nu putuse fi niciodata dovedit.

Brancoveanu, daruit cu har diplomaticesc, cercand sa arate ca nu are nici o pricina de tulburare si, totodata, ca ospetia valaha nu se dezminte, trimisese pentru osmanlai merinde imbelsugate, vedre de sosab si siropuri reci, Profetul neingaduind vinarsul, cazanele cu cafea fierbinte.

Voda isi roti privirea prin camara. Stolnicul rezema ca totdeauna un­gherul cel mai intunecat cu un chip pe care nu se putea citi nimic. Alaturi, printul Kirillof, cu piciorul saltat peste celalalt, se asezase ca din intampla­re cat mai aproape de Voda si, totodata, de zidul cu iesire tainica ce ducea in pivnitele palatului. De aici, se deschidea drum intunecat in pantecele pamantului, pe sub ulitele Bucurestilor, scapatand tocmai in Cotroceni. De capugiul ar fi zvarlit zdreanta neagra a mazilirii pe umerii Brancovea­nu­lui, semn pentru turcime ca poate incepe ucigania si pradaciunile, rusul avea sa ocroteasca fuga si viata mariei sale. Kirillof era viteaz, cutezator si, mai cu seama, inalt dregator, aflat sub pavaza marelui Petru. Otomanii, cat de semeti, si tot sovaiau a atata prea puternicul urs muscalesc. In Co­troceni, la capatul drumului tainic, astepta radvan cu caii gata inhamati.

Cu grija mare cerceta Brancoveanu spre cneazul Alexandru. Nabada­ios, fara politichie, scapara amnar din orice maruntis. Nemaiandurand as­teptarea zadarnica si netinand seama de rugamintile lui Duro, la ceasurile trei dinspre dimineata, faramand in ciubote orice ighemonicon, navalise in palat cerand deslusiri si aducand invinuire de tradare.

Voda, infrangandu‑si mania „Cneazul acesta mititel cuteza a huli un principe al Tarii Romanesti din neamul Basarabilor' il domoli cu vorbe pu­tine:

— Cerceteaza, cneze, ce se petrece afara. Daca chibzuiam sa te vand, gaseam alte prilejuri, mai iscusite si nu‑mi aduceam la Bucuresti atat a­mar de turcime. Nimeni nu sloboade lupul in turma, vrand sa se descoto­ro­seasca de un berbece. Ne aflam cu totii in primejdie si, de ne‑om dezbi­na, rau si amar ne va fi!

Parca simtindu‑se stapanul lumii, capugiul sk dar, trantit pe sofa, cu picioarele sub el, isi arata pantecele falos investmantat in brocart san­geriu. Din braul de aur rasarea jungherul, licurici de pietre scumpe. Dar numai pantecele si, din pricina acestuia, rezematul prea trandav, caci ii dadea branci pe spate, erau faloase. Chipul parea blajin, cautatura n‑avea dispret. Spre deosebire de marele vizir, Rami‑Mehmet, sk dar nu era de semintie proasta si, la ce deprinsese in casele lui tatane‑sau, mare cadiu, adaugase polei, petrecand cativa ani la Curtea Bourbonului. Vorba ii era mieroasa, purtarile de senior, inima insa ii ramasese de gade. Gade scoiit si cu minte bogata; cel mai ticalos soi de gade.

Ornicul mare al palatului batu de patru ori.

— Ciudat! spuse capugiul, purtand ceasca de cafea la gura. Trandafi­rul nu intarzie niciodata.

Brancoveanu zambi:

— Omul socoteste si Dumnezeu hotaraste. Cine stie ce pricina de za­ba­va a intampinat! De buna seama, insa, ca nu‑si va nesocoti fagaduiala.

— Trag nadejde, raspunse turcul in doi peri. Spre binele mariei tale, al Valahiei, al tuturor.

Generalul Kirillof intreba zambind:

— Si al Portii?

— De buna seama, printe.

— Care ar fi acela?

Ochii stolnicului se indreptara staruitor asupra turcului. Acesta purta raspuns bland:

— Trandafirul ne va aduce dovada credintei supusilor Islamului, ori, dimpotriva, a necinstei lor. Poarta isi indrageste ocrotitii vasali si condam­na cu asprime varsare de sange nevinovat. Dimpotriva, pedepseste fara cru­tare pe cei care o tradeaza.

Vocea sarbului, mereu intunecat, bubui ragusit:

— Ce dovada poate aduce Trandafirul?

Capugiul salta din umeri:

— Aceasta numai el si Alah o stiu. Dar, oricare ar fi ea, ii facem de pe acum deplina incredintare.

Un slujitor patrunse in camara, purtand pe o tabla lulele proaspete. Brancoveanu ridica privirea si isi curma o scurta tresarire. Sub straiul de curte il recunoscuse pe Machidon, slujitorul lui Radu Andronic. Acesta, in­tinzandu‑i tipsia, sopti iute fara sa miste buzele:

— Logofatul indreapta rugaminte sa nu parasiti palatul.

Machidon plimba tablaua pe dinaintea tuturor oaspetilor si iesi. Stol­nicul, care‑l recunoscuse si el, indrepta cautatura patrunzatoare spre Vo­da si incepu sa respire oleaca mai lesne. Simtise de indata dumnealui, si nici un altul din incapere, ca Brancoveanu primise veste cu nadejde. Ra­masese la fel de zambitor si linistit, dar cautatura ii era alta, inseninata, chipul, faptura, pana atunci parca botite de grija, se ogoisera.

— Tot nu inteleg, rosti printul Kirillof, cum s‑a nascut aceasta banu­ia­la a Portii despre necredinta vasalilor ei, despre existenta unui complot.

sk dar zambi cu blandete:

— Greseala domniei voastre, printe, ca si a intregii crestinatati, este aceea ca pe noi, musulmanii, ne socotiti pe cat de salbatici, pe atat de na­tangi. Imprejurarile politice pareau sa favorizeze o astfel de actiune, iar semnele ca ea se infiripeaza se inmultisera. Si‑apoi, nu ti se pare ciudat, printe, ca tocmai acum. cand agentii nostri imprastiati in toata Evropa ne avertizau asupra faptului ca se pune la cale o miscare infama impotriva Is­lamului, la Bucuresti se aduna uneltitorii unei eventuale rascoale impotri­va Portii? Carmacii sau reprezentantii lor si, adauga surazand cu talc, am­basadorii puterilor dispuse sa rezeme aceste capete infierbantate.

Brancoveanu rosti diplomaticeste:

— O simpla coincidenta, excelenta, dar care, fara indoiala, poate pune pe ganduri, iar intelept e pastorul ce nu‑si tunde oile, nici macar in luna lui cuptor, daca vremea da semne de vifornita.

Capugiul zambi usor:

— Coincidente?

— Da, excelenta. De pilda, luminatul cneaz Alexandru al Serbiei a ve­nit la Bucuresti spre a se casatori cu una din fiicele Valahiei. Excelenta sa, generalul Kirillof.

— Comandantul suprem al ostilor tarului, apasa capugiul.

— Fostul comandant, rosti Brancoveanu. Tarul Petru l‑a numit amba­sadorul Rusiei la Paris. In drum spre Franta, si‑a ingaduit scurt ragaz, pen­tru a‑si vedea vechi prieteni din Valahia.

— Posibil, facu turcul. Si reprezentantul lui Rabutin, misionarul mi­li­tar Neurautter, cu ce fel de intentii a sosit la Bucuresti? Tot matrimoniale?

Voda incepu sa rada:

— Nu dezmintiti hazul musulman! Intentii religioase sa le spunem. Nemultumit de politica noastra de impotrivire fata de unirea cu Biserica catolica a romanilor din Transilvania, imparatul Leopold l‑a trimis pe iezui­tul Neurautter pentru a ajunge la o intelegere cu noi in aceasta problema.

Stolnicul Cantacuzino, facu un pas inainte desprinzandu‑se din intu­neric. Rosti in acelasi desavarsit grai francesc, ca si ceilalti:

— Iertati‑mi interventia, maria ta si domnia voastra! Am auzit vorbin­du‑se de un complot al Balcanilor impotriva inaltei Porti. Cine complota? Serbia si Valahia, ajutate eventual am retinut aluzia excelentei sale, capu­giul sk dar de tarul Petru si imparatul Leopold. Serbia si Valahia? Oare acestea reprezinta Balcanii? Unde sunt moldovenii? Bulgarii? Arvanitii? Croatii? Grecii?

'Chiar! gandi generalul Kirillof. Ce s‑o fi intamplat cu Palamas? Pro­ba­bil a fost avertizat, ca si Sutu.'

Usile camarii instelate se deschisera si un ostean turc. Inchinandu‑se tuturor dupa canoanele musulmane, se apropie de capugiu si‑i sopti cate­va cuvinte. Chipul lui sk dar se insenina si, saltandu‑se anevoie de pe sofa, vesti:

— Trandafirul a sosit. Nu trebuie sa va explic motivul pentru care vrea sa stea de vorba numai cu mine. In sfarsit, se va face lumina.

Trandafirul astepta intr‑o camara fara feresti, din aripa cea mai in­de­partata a palatului domnesc. Era o incapere tainica, cu lemnarie putina, cu ziduri groase, mute si oarbe.

Iscoada era o faptura potrivita de stat, mai degraba mladie, invaluita intr‑o mantie de catifea neguroasa. Pe chip purta mascuta de care nu se despartea niciodata. Astfel investmantat, si fara trasaturi, il puteai socoti la fel de bine barbat ori muiere.

'Doar glasul il tradeaza', isi zise capugiul.

Trandafirul facu repede inchinaciunea cuvenita marelui dregator. s­k dar, grabit, i‑o reteza, apoi arata cu degetul spre capatana ascunsa in gluga mantiei.

Iscoada surase si isi descoperi capul. Il apleca dinaintea capugiului si smulse din crestet o suvita de par. Pe pielea rasa o plesuvie cat un galben4 se deslusea, tatuat, un trandafir albastru.

Capugiul zambi in semn de incuviintare si iscoada isi drese de indata capatana.

— Ei?

Trandafirul rosti raspicat:

— Excelenta, marele vizir Rami‑Mehmnet a fost gresit informat de ca­tre agentii nostri care, la randul lor, au fost indusi in eroare. Balcanii nu comploteaza impotriva Portii. Zvonul tradarii a fost lansat, cu dinadinsul, de catre Curtea de la Viena.

— In ce scop?

— Daca inaltimea sa padisahul s‑ar fi lasat convins ca Vasalii sai pun la cale o rascoala, ar fi trecut Balcanii prin foc si sabie. Tarul Petru ar fi sa­rit desigur in ajutorul lumii slave si crestine din acest colt de Evropa, de­clansand astfel un razboi intre imperiul rus si cel islamic. In acest conflict, indiferent de invingator, victoria ar fi fost a lui Leopold, care ar fi stiut sa profite de pe urma slabirii celor doua Imperii.

Capugiul isi duse mainile la spate cateva clipe:

— Dovada!

Trandafirul scoase dintr‑o clapca a mantiei un pergament cu panglica rasurie.

— Aveti aici raportul iezuitului Neurautter catre cancelaria de la Vie­na. Totul este exprimat limpede.

Capugiul zvarli o privire iute asupra slovelor:

— Cum l‑ai obtinut?

Trandafirul zambi:

— Doborandu‑l pe Neurautter. E mort sau doar grav ranit, inca nu stiu. Oricum, disparitia lui nu prejudiciaza

cu nimic interesele Islamului, ba dimpotriva. Sper, adauga cu smere­nie plina de talc, ca senioria sa, marele vizir Rami‑Mehmet, va fi multumit.

Capugiul dadu din cap. Cauta ochii Trandafirului, margeluse intune­ca­te alergand lacuste pe un petic de catifea neagra.

— Imperiul si‑a rasplatit totdeauna cu marinimie servitorii devotati.

Capugiul zabovi cateva clipe in pragul camarii instelate. Isi simti chi­pul gaurit de priviri. A lui Voda Brancoveanu blajina, mereu linistita, a stolnicului de nepatruns. Ochii printului Kirillof suradeau poznas, 'viata‑i frumoasa, doar prilej de bucurie si desfatare', ai sarbului ardeau: negu­rosi, salbateci.

sk dar zambi larg:

— Maria ta! Excelente! Exista prilejuri fericite cand, tinand seama de obiceiurile meleagului pe care ne aflam, ne ingaduim sa ocolim poruncile Coranului. Propun sa inchinam o cupa de vin pentru eterna buna intelege­re dintre Islam si supusii sai prieteni.

Fusese soare si ieri, si alaltaieri, si in toata saptamana, dar parca nu stralucise cu atata vlaga, pe un cer limpede, de apa albastra, ca in dimi­nea­ta aceasta de inceput de cuptor, cand Voda Brancoveanu se preumbla dimpreuna cu Radu Andronic prin gradina palatului.

Se aflau singuri, fara stolnic, acesta fiind manat la Targoviste inca din zori, pentru insemnate treburi de domnie si a o intoarce acasa pe Doamna Marica dimpreuna cu coconii.

Maria sa tragea cu nesat in piept racoarea vazduhului. La ast ceas tim­puriu, florile pastrasera inca lacrimi de roua, iar arsita ce avea sa sta­pa­neasca mai tarziu firea, inca nu le stinsese aroma.

Isi purtau pasii pe alee strajuita de tufisuri de trandafiri si. In treacat, maria sa le dezmierda capetele catifelii. Pe chip i se citea din nou linistea cea veche, cautatura castanie redobandise blandetea si o anume desprin­dere parca de tot ce‑l inconjura, indepartarea ochiului deprins sa priveas­ca peste ani, in adanca viitorie.

— Dumnezeu, rosti cu oftat ce inchina multamita ce‑rului, s‑a dovedit inca o data indurator cu Valahia. Palamas! Cine ar fi prepuit ca acesta este Iuda? L‑am socotit atata amar de vreme drept credincios si de nadejde pri­e­tin al nostru si al Moldovei!

Ramase cateva clipe zambind unui tufis cu roze galbene.

— Trandafirul. Cand sl ce anume ti‑a indreptat banuielile catre grec, logofete?

Radu Andronic, intors la straiul sau alb, de la ciubotele moi din piele de caprioara pana la palaria ciudatenie mare pentru targovetii Bucurestiu­lui cu gardini largi, isi pipai luleaua, gandind ca n‑o va putea aprinde ina­inte de un ceas. Ighemoniconul nu ingaduia pufaiala dinaintea Domnului.

— Dintru inceput, se urni logofatul dregandu‑si gla‑sul, mi‑a chemat luarea aminte un oarecare zor ce parea ca‑i stapaneasca intreaga faptura, graba de‑a gramadi capeteniile in sfat, fara clipa de zabava. Vreme de pra­padit n‑aveau nici ceilalti, dar pricepusera ca, in urzeli de primejdie, in­sem­nata e pastrarea tainei, ori aceasta cere chibzuinta, fapte socotite, ma­surarea pasului, cercetarea cu bagare de seama a oricarei felii de pamant pe care pui ciubota.

— Pripelnic si navalnic s‑a aratat si sarbul, spuse Voda.

— Adevarat. Doamne, dar aceasta‑i firea cneazului, dupa neam si du­pa muma. Pe Palamas nu‑l intalneam prima oara. N‑am fost prieteni, dar l‑am cunoscut indeajuns pentru a citi in faptura lui o nerabdare, o graba care ma nedumerea, o tulburare pe care nu le dovedise niciodata inainte. De cum a poposit la Bucuresti, s‑a aratat manios, furtunatec, lipsit de so­coteala si chiar cuviinta. Parea chiar de mirare ca grecii nu‑si gasisera ca­petenie mai cumpanita. mai potrivita slujbei incredintate.

Brancoveanu zambi:

— Nici sarbii n‑au cercetat mult, dupa cumpaneala si intelepciune.

— Iertare, Doamne, zambi la randu‑i Radu Andronic, daca de la Dum­nezeu sunt craii, capeteniile ti le alegi.

— Asa e, logofete. cuvinte de saga. Urmeaza‑ti vorba!

— Dupa cum stie maria ta. aflatorii nostri si ai noroadelor prietene ne vestisera de mult ca turcii au o iscoada mai vicleana decat Lucifer, ca se cheama Trandafirul si se bucura mult de increderea mariei tale si a lui Vo­da Antioh. Face parte din anturajul principelui Brancovan', imi spunea contele de Merlin.

Rostise vorbele in graiul frantuzului si Voda dadu incet din cap.

— Da. ager si acest Rossignol.

— Anturajul principelui Brancovan! poftori logofatul. Am inceput a socoti: cine e acela si cine dintre cei aflati in apropierea lui Voda au stiinta despre lucrarile Cancelariei Negre? Pe cine sa afurisesc cu banuiala? Pe Doamna? Cu iertare fie‑mi! Pe domnia sa, stolnicul Cantacuzino? Pe mine? Iar ceilalti slujitori ai cancelariei sunt vegheati mai abitir decat visteria ta­rii, n‑au decat cunostinta imbucatatita asupra panzelor tesute de stolnic. Asemenea, despre aceste urzeli si taine n‑au stiinta nici marii dregatori ai divanului mariei tale. Mi‑am indepartat dara banuielile de la palat.

— Si, totusi, cum te‑ai oprit la Palamas?

— Prietin prea indragit atat la Curtea valaha cat si la cea a Moldovei se afla doar grecul. Apoi am inceput a cauta dovezi. Si, pentru a le gasi, trebuia sa‑i citesc toate cararile. Ale lui si ale celorlalte capetenii, sa am stiinta de orice pas pe ulitele Bucurestilor.

— Cum ai facut?

— Cu cheltuiala si iscusinta. Dintr‑amandoua cate oleaca. Prin slugi cumparate le‑am insemnat ciubotele, la calcaiasele si varfurile de argint. Pe acestea am adancit cate un semnisor care sa nu poata fi bagat in seama decat in cautare cu dinadinsul. De pilda, incaltarile grecului le‑am pecet­luit cu ajutorul unei slugi de credinta cu cate o ghindisoara, ce se deslu­ses­te oriunde ar pasi, nu si pe piatra din pacate, dar ma multumeam sa‑i citesc drumurile macar pe pamant reavan. De aceea, nu l‑am putut dove­di, cand l‑a fost omorat pe trimisul bulgar, Palamas faptuindu‑si nelegiui­rea in sala strajilor, pardosita cu marmura. In schimb, i‑am citit deslusit semnul langa zidul manastirii papistase, cand a incercat sa‑l rapuna pe iezuitul Neurautter.

Brancoveanu se opri, cercetandu‑l cu luare aminte:

— De ce‑i dorea moartea?

— Cancelaria de la Viena era singura care cunostea adevaratul hram al Trandafirului. Aceasta insemna pieirea lui ca iscoada si ca faptura ome­neasca. Dar, chiar si fara asta primejdie, Rami‑Mehmet si‑ar fi saltat sezu­tul, aducand mii de matanii multumire lui Alah, pentru inlaturarea misio­narului, aprig dusman al Portii si sfetnic iscusit al imparatului Leopold.

— Staretul manastirii da de veste ca neamtul e in afara de primejdie dar, pana la tamaduire, se va petrece nu putina vreme. Oricum, sa multu­mim lui Dumnezeu pentru ca, fara a fi vinovati, moartea iezuitului ar fi starnit mania lui Leopold si ciuda impotriva Valahiei.

Logofatul incepu sa rada:

— Multamiri inchina si contele de Merlin, trimis de Bourbon cu dina­din­sul la Bucuresti, spre a‑l ocroti pe misionar.

— Cam zanatec frantuzul, zambi Brancoveanu. Cat pe ce sa se prapa­deasca si el la noi.

— E un gentilom viteaz, deprins insa a se infrunta cu blazoane, nu cu haini harsiti in ticalosii si urzeli de taverna, cu pirati si lotri de drumul mare.

— Da, da, da, mormai Voda fara prea multa luare aminte. Si acum is­toriseste‑mi, logofete, cum ai izbutit a‑l vicleni pe capugiu? Cand Machi­don mi‑a stiricit sa nu cercam a scapata pe drumul Targovistei, am simtit usurare, incredintat ca nu ne vei indrepta cuvant nesocotit, dar teama tot salasluia in cugetul nostru.

Radu Andronic rase incetisor. Alunga o viespe ce‑l necajea dandu‑i tarcoale. In lumina soarelui, gaza baltata stralucea onix si aur.

— Un maruntis din infatisarea grecului imi starnea cautatura ori de cate ori il vedeam. Dar noi intampinandu‑ne rar, uneori dupa scurgerea multor luni si chiar ani, gandul nu‑mi zabovea asupra‑i si apoi il uitam. Ca mai toate semintiile din Balcani, Palamas purta fesul negru, de care nu se despartea niciodata. Ciudat era insa altceva. Fara osebire de vreme ca era vantoasa, cu vijelie ori senina si blanda, nu adia firul ierbii grecul isi lega fesul pe sub par cu siretel negru, anevoie de deslusit prin pletele ne­gu­roase. Ai fi zis mereu ca‑i e strasnica teama sa nu‑l prapadeasca. Alte­ori, insa, chiar pe furtuna, siretelul pierea.

Voda isi rasuci capul asteptand cu nerabdare cele ce avea sa‑i deslu­seasca logofatul.

— Dupa infruntarea dintre mine si Palamas, dupa ce l‑am fost rapus, i‑am smuls fesul si, o data cu el, spre nauceala mea, un pumn de par din crestetul capului. Cand i‑am vazut roza albastra tatuata pe roticica de ple­suvie, am avut cea din urma dovada ca Palamas ii iscoada despre care a basnit o Evropa: Trandafirul.

— Pricep, facu Voda. Astfel isi dovedea hramul dinaintea stapanilor otomani.

— Cand se infatisa lor, apasa Andronic, adica de doua ori trei ori in an, trebuia sa‑si rada crestetul pentru a le arata trandafirul, caci chipul nu s‑a invoit niciodata sa si‑l desluseasca. Iar in rastimpul cat parul se af­la crescut la loc, nemaitemand ca vant neprielnic i‑ar putea smulge fesul dimpreuna cu ciuful din varful capului, nu mai avea trebuinta de siretel.

Voda isi grebla barba ingandurat:

— M‑am intrebat adeseori cum de sarpele cela prea viclean de Rami‑ Mehmet a ingaduit si facut incredintare unei iscoade fara chip.

— Slujba Trandafirului, serviciile aduse imperiului erau socotite atat de insemnate. Incat silit a fost sa se invoiasca. Iar Palamas n‑a chibzuit prost. Datorita tainei desavarsite in care a stiut sa se invaluie, a putut sluji amar de vreme, iscoada nedovedita si nici macar banuita. Dupa aceea, panzele s‑au tesut lesne.

— Adica? Ce vrei sa spui, logofete?

— Vazand tatuajul, mi‑a trecut prin minte ca. In locul Trandafirului rapus, sa iscam un altul. L‑am trimis pe Machidon la palat ca sa‑ti dea de veste sa nu‑l parasesti, apoi am chibzuit cine ar putea lua locul iscoadei in ochii capugiului: aveam nevoie de un barbat, faptura asemanatoare grecu­lui in boi. nu si la chip. Totul trebuia savarsit vantes, caci, in vremea a­ceasta, capugiul astepta veste de la iscoada, iar Vehbi semn sa inceapa uciganiile la Curte si in Bucuresti. L‑am luat atunci pe Gavrila, gramaticul cel tanar al Cancelariei. Ii rasarit cat si grecul, mladiu la fel, cunoaste gra­iul salvaragiilor. L‑am fost ras in teasta, iar Mos Neculuta, pisarul cel cu mana mestera, i‑a zugravit cu amestec de cerneluri chitaeze trandafirul din crestet. Acesta e cel de s‑a infatisat capugiului.

Brancoveanu rase si isi sterse cu naframa fruntea ce incepuse sa‑i asude.

Radu Andronic rase si el:

— Am avut si oleaca de noroc. Daca Palamas nu s‑ar fi infatisat mai inainte la beilic Ilie orbul, omul nostru, ii tinea in toata vremea urma si, spre a se dovedi pe sine insusi, n‑ar fi trebuit sa‑si rada capul pentru de­plina incredintare, presupun ca trebuia s‑o faca de fiecare data dinaintea dregatorului turc unde se infatisa n‑am fi aflat ca acesta‑i semnul magic care‑i adeverea faptura si hramul.

— Lucru de mirare, spuse Voda. mi s‑a parut ca totusi capugiul care natang nu se afla, s‑a lasat incredintat ca Balcanii i‑au ramas mereu su­pusi, neurzind gand de tradare, doar pe vorbe goale, chiar daca Trandafi­rul era cel ce cuvanta.

— N‑au fost doar vorbe goale, maria ta. Un pergament nemasluit al lui Neurautter, luat chiar din camara lui de la manastirea papistasa, a intarit spusele lui Gavrila.

— Ce cuprindea acel pergament si cui era indreptat?

— Lui Leopold, misionarul dand rost despre cele savarsite in Valahia. Din cele asternute se desluseste politichia Vianei in Balcani, avand ca tel starnirea zavistiei si rezbel impotriva Semilunei. Deci toata dihonia, nein­telegerea si zvonul de razvratire de la nemtime se trag. Inainte de a da so­coata si despre capeteniile venite pentru sobor, a primit sageata in spinare, pergamentul ramanand neispravit.

Voda isi purta mainile la spate, o vreme pasind in tacere.

— Da. logofete, nu‑i cea dintai oara cand cu vrednicie ne slujesti. Noi, precum si oaspetii nostri, iti suntem cu mare datorinta de viata, iar dom­nia va sti sa te rasplateasca. Soborul a fost infrant, dar chiar in infrangere avem o izbanda de seama: Trandafirul e astazi valah. Pe noi ne va sluji. A­semenea iscoada, strecurata in tabara vrajmasa, pretuieste mai mult decat o oaste de o suta de mii de flinte.

Isi ridica privirea calatorind in jurul gradinii, apoi o indrepta spre bol­ta senina:

— Soborul a fost infrant, caci nu si‑a atins telul. Nu plang pentru ca mi‑am pierdut nadejdea in ziua cand Balcanii vor fi slobozi, ci doar ca ziua aceea s‑a indepartat. Batranii nostri, adauga ingandurat Voda, au o vorba tare inteleapta: 'A venit vremea, dar n‑a sosit ceasul' Socot ca asa s‑au fost petrecut lucrurile si acum, la Bucuresti. Nu pot sa cred, logofete, in­tr‑un Dumnezeu hain care sa osandeasca noroadele Balcanilor a trage in veci la jug pagan. Dorul de slobozenie al oamenilor ii fluviu navalnic ce nu poate fi zagazuit, ii jaratec ce mocneste in pantecele imperiilor, pentru ca, la vreme cu prilej, sa izbucneasca valvataie salbateca, naruindu‑i scrum si cenusa zidurile. De asta data, imprejurarile n‑au fost prielnice, poate n‑am fost indeajuns de chibzuiti sau ne lipseste inca acea implinire si intelepciu­ne politica despre care vorbeste stolnicul, dar va sosi, logofete, incredintat sunt ca va sosi si ziua, si ceasul cand, lepadand poverile supuseniei, Vul­turul nostru va zbura slobod pe eerul Valahiei, avantandu‑se peste piscuri si luceferi, departe, dincolo de cornul lunii! Pizmuiesc viitorimea, logofete! Binecuvantate si bucuroase zilele ce vor trai.

Ajunsesera la treptele de marmura ale palatului. Flintele, arbaletele si iataganele arnautilor neclintiti straluceau sulitand privirile. Voda se opri:

— Si cu cneazul Alexandru cum ramane, logofete?

Radu Andronic cerca sa‑i rezeme privirea:

— Iertaciune, maria ta, dar intamplarile din Bucusti m‑au impiedicat sa tin urma acelor zanateci.

— Au scapat peste hotar, rosti Brancoveanu. Salciile parca sunt mo­sia vornicesei Ileana Dumsa, ori ma inseala aducerea aminte?

Boierului i se paru ca desluseste talc in intrebarea lui Voda.

— Ale dumneaei, de buna seama, dar din istorisirea slujitorilor mariei tale, am priceput ca s‑au fost razboit nu cu slugile vornicesei, arcanite in beciurile conacului, ci cu oameni straini, cumasi naimiti pesemne de Fili­pescu cel tanar.

— Hm Cam tanar pentru iscuseala dovedita. Incredintat esti ca s‑a fost descurcat singur, fara reazem de niciunde?

Logofatul isi lipi palmele asudate de poalele contasului.

— Cine ar fi cutezat sa infrunte voia si porunca mariei tale?

— Cine! Iata, de pilda Filipescu si fata vornicului Cerchez.

Radu Andronic salta din umeri:

— Doi prunci fara minte, cuprinsi de valtorile dragostei. Dar care altul ar fi indraznit?

Un zambet moale aluneca pe chipul lui Voda:

— Iti stiam inchipuirea mai bogata, logofete. Pe fata, dar mai ales cu viclenie si pe la spate, incredintat sunt ca o logofeteasa Boldur, o vornicea­sa Dumsa sau smintitul acela de Farcasan, daca asa le‑ar canta cucul dom­niilor lor, ar cuteza sa‑mi nesocoteasca vrerea. Si daca tin seama de indrazneala fara seaman, te‑as pune si pe domnia ta la raboj.

Radu Andronic isi simti trupul golit de sange. Aflase oare ceva Voda? Toti insiruitii Brancoveanului urzisera cu adevarat si rezemasera fuga Sma­ragdei si a lui Gheorghita.

— Doamne! izbuti sa rosteasca. Daca‑mi cunosti vrei vina, osandes­te‑ma!

— Vom cerceta si osandi, logofete, caci prea mare a fost nesupunerea si batjocura. Si pentru mine, si pentru cneazul sarbesc!

Lui Radu Andronic i se paru ca o mana neagra manjeste cu dohot chi­pul soarelui.

Vremea se calatoreste vantes, ceasurile se tarasc anevoie. Iaca adevar pe care oamenii il deslusesc cand incep a cerceta cu ochi inrourat de dulci aduceri aminte indarat, spre duse zile de zburdalnica tinerete. Cartea vie­tii, glasuiesc batranii, n‑o poti deschide dupa pofta, nu te poti intoarce la foile pe care le‑ai indragit. Pe acelea degetele noastre nu le vor mai dez­mier­da in veci. Pergamentul ingalbenit le mai pastreaza doar urma.

Cine ar fi crezut, de pilda, ca trecuse un an de la vara aceea zbuciu­mata a lui 1702. cand Smaragda vornicului Cerchez si boier Filipescu cel tanar scapatasera in lume, infruntand canoanele, blestemul de parinti, pe Voda.

Pentru logofatul Radu Andronic. Bucurestii pareau cu osebire tristi, pustii. Liniste de tintirim stapanea casele vornicesei Ileana Dumsa, din ca­pul Podului, in curtea boierului Farcasan nu mai misunau slugi si radvane incarcate de oaspeti, nu mai aromea a merinde aleasa, hornul de la cuhnii, mut, nu mai zvonea a roboteala harnica intru chefuiala infricosata. Aseme­nea, la ferestrele conacului logofetesei Aspasia Boldur, perdeluite cu stras­ni­cie, nu mai radeau flori si, la orice ceas l‑ai fi cercetat, nu se mai deslu­sea ata de lumina. Ori stiut este ca, la casa fara lumanare, traieste ori fap­tura de orb ori nu mai traieste nimeni

Pe logofeteasa o palise din senin dorul de duca in vara ce trecuse, la putine zile dupa fuga Smaragdei, O vestise pe Caterina, fiica‑sa. cu vorba scurta:

— Plec pentru o vreme spre cele strainatati.

Vorniceasa cascase ochii, crezand ca a bolunzit:

— La anii tai te incumeti a zbuciuma drumurile?

— Asa poftesc eu! Si taman la anii mei, doar saizeci si opt, ii vremea sa‑mi mai desfat ochii si cu alte privelisti. Azi, maine ma coseste moartea si n‑am vazut lumea.

Cerchezoaica se inchina ca de obicei. Dintai ca pe muma‑sa o socotise dintotdeauna zaluda, apoi se deprinsese sa se tot inchine. O facea si‑acum dinaintea vornicului carele, palit de dambla la Salcii, mosia Ilenei Dumsa, nu mai parasea crivatul. Desi teapan plop, isi stapanea cu aceeasi cerbicie muierea, cu cautatura si graiul lamase slobode. Jupaneasa se supunea, iar aleanul si‑l indulcea burdusindu‑si pantecele cu munti de bucate. Ciu­dat foarte li se parea unora ca, in aceeasi vreme, aproape la acelasi ceas, poftisera a se calatori boier Ionita Farcasan si vorniceasa Ileana Dumsa.

Dumsoaia bagase de seama pe neasteptate ca trecuse anul de cand nu‑l vazuse pe barbatu‑sau, vornicul Vasile, si ca strasnic ii ducea dorul. Iar, de buna seama, locul muierii, statornicit de Dumnezeu si sfintii pa­rinti, ii alaturea barbatului legiuit. Se gatise de drum in doua zile, aflan­du‑se de felul dumneaei iutaca si mai socotind ca, de vreme ce ai luat o ho­tarare, aceasta trebuie implinita fara zabava. Doar ca, zvonea Baneasa Brailoiu, Ileana nu inmultise pureci la Viana, iar acum s‑ar fi aflat la Paris, targul cela blestemat, salas al desfranarii si imparatia lui Mamon. Dar ci­ne ia seama la vorbele Brailoaiei, a carei limba inveninata n‑are geamana in toata Valahia?

Fara tagada se dovedise alt zvon, precum ca printul Serghei Arkadie­vici Kirillof s‑ar afla acum cu adevarat!capuchehaie al tarului Petru la Cur­tea Bourbonului. 'Si ce‑i cu asta?', saltau din umeri prietenii Dumsoaei. Pe aceeasi palma de loc foieste puzderie de omenire, fiecare cu rosturile sale

Despre boier Ionita Farcasan nu se cunostea mai nimic, dar se putea prepui ca, ori incotro s‑ar fi indreptat, capatana sanatoasa tot nu doban­dise. Si acesta parasise vantes Bucurestii, ca piscat de bondar, dimpreuna bun inteles cu Chirica.

Mai multe cunostea logofatul Andronic, caruia gamanul ii stiricea, din cand in cand, prin olacari de mare credinta. Intr‑o scrisoare, i se marturi­si­se Ionita logofatului, deslusindu‑i cu de‑a maruntul diavolia pusa la cale, sarind in ajutorul Smaragdei si al lui Gheorghita. El naimise omul vantura lume trecut si totusi izbavit prin toate furcile lui Scaraotchi care sa‑l abata pe cneazul sarb din drumul catre Bucuresti. Pecetile ce‑l legasera la ochi pe crai, incredintandu‑l pe de‑a plinul ca indreptarea scrisa, infatisata de omul lui Ionita, purcede cu adevarat de la Brancoveanu, le rostuise lesne.

De patru ori fusese osandit Farcasan pentru blestematiile sale de ca­tre Voda. Boierul pastrase zapisele, spre pilda si slava urmasilor.

Altfel, deslusea gamanul in ravasele domniei sale, pe logofat sa nu‑l cerce salele de grija, caci fericite zile tesea pe plaiurile cele insorite ale Ita­liei! Se trasese la Venetia, unde toti crestinii, desi papistasi, il pretuiau du­pa merit pe signor Giovanni Farcasan. Si dezmierdate erau acele zile de­par­te de mustrarile Doamnei Marica, de limba cea clevetitoare a Brailoaiei si a celorlalte mosnege puse pe oropseala, de osandele lui Voda! 'Muzici, vinuri, nectar si ambrozie, muieri focoase, ispite dulci oriunde ai pune ciu­bota, doar cinstire si drag ma intampina pretutindenea, iaca vietisoara pe care o macin.'

Ce uitase a adauga insa gamanul, parandu‑i‑se lipsit de insemnatate, era ca poposise de putina vreme la Venetia, imbiat cu blandete din spate de ciomegele poruncite de dogele Milanului. Farcasanul si dumnealui, Chi­rica, fusesera siliti a parasi targul pe furisate, in radvan inchis si pe vecie. Asa poruncea cartea de 'exilare' a dogelui pe care Ionita avea de asemenea s‑o pastreze, spre cinstita aducere aminte a minunate ispravi.

La urma, tot scapase bezmeticul o lacrima de adevar: 'Ma usuca dorul de Bucuresti, bre Andronic, si bag de seama ca nici prostovanul de Chirica nu se dovedeste mai voinicel. Ba am chiar o grija, cand il vad galben lama­ie, sa nu se prapadeasca, aici printre serenade si macaroane, un soi de me­rindeata salcie, viermuiala de coca data in unda Poate tragi tu cu ure­chea la gandurile lui Voda de zvonesc a manastirea Snagovului ori a ierta­ciune'

Logofatul oftase clatinand din cap: 'Smintitul nu se mai drege! Auzi, iertaciune!' Parasise sarbul Valahia, manios si negru la cuget. Cercase Vo­da a‑l amagi ca Smaragda ii zacasa, gata sa‑si dea sfarsitul. Doar ca Duro pe ce cai, diavolul o cunoaste! aflase adevarul despre dragostea si fuga Sma­ragdei.

'De era fagaduita altuia, trebuia sa mi‑o marturisiti! La insotire cu de‑a sila n‑am poftit si nu poftesc! Inima nu ti‑o darui la porunca, aceasta o pricep! Pot indura ca, cea din care mi‑am facut icoana, nu ma raspla­tes­te decat cu sila si sa cerc a chema uitarea. Nu pot insa indura minciuna.'

Voda opintise sa‑l incredinteze ca se aflase la fel nestiutor, de osandit fiind parintele fetei, acel vornic Cerchez. Dar cum sa‑l mai osandesti peste ce‑l osandise Dumnezeu?

La o urma il indulcise cu daruri imparatesti, spre a‑i dovedi pretuirea si prietenia ce‑i poarta. 'De m‑am stricat cu sarbul, nu voi a ma strica si cu Serbia.'

Dupa plecarea cneazului, Voda, spre cumplita pedeapsa, cercase a‑i dovedi pe vinovati. Zadarnic! Cei prepuiti pierisera din Bucuresti, pasari calatoare imprastiate in cele patru vanturi, de n‑or fi mai multe!

Prilej de mare multamire avusese insa luminatia sa padisahul. Stre­cu­rand privire vicleana sfetnicului, versetelor din Coran inscrise cu slove de aur pe ziduri, indreptase aceeasi cautatura spre Meca si rostise cu a­ma­gitoare smerenie:

— Vezi, vizire, de ne‑am fi pripit la asuprire si prigoana asupra nevi­novatilor, cu grea povara ne‑am fi incarcat cugetele dinaintea lui Alah! Dintotdeauna, am simtit ca Brancoveanu ne e prieten credincios.

Si, multumit, purta roza proaspata, aromata la nari, Rami‑Mehmet tacu malc, aratandu‑se a face deplina incredintare cuvintelor lui Maho­med. Isi atinti ochii asupra trandafirului. I se parea de ceara, si nu rupt din gradina, asa cum de ceara era si credinta Brancoveanului. Dar calin­darul nu intepeneste, ceea ce nu s‑a intamplat azi se poate intampla mai­ne.

De la Smaragda si Gheorghita nimeni n‑a primit veste. Si‑au ratacit urma in lume, dar, in lipsa de stire oamenii simt nevoia a basni. Unii zvo­nesc ca s‑ar fi statornicit in nemtime, altii le‑au nascocit bordei tocmai in celalalt capat de lume spre a gramadi poste multe si garla mare intre ei si blestemul parintesc. Si iar zic altii ca ar fi fericiti tare, fapturi binecuvanta­te, carora Dumnezeu le‑a harazit dar neasemuit: dragoste ce nu se stinge in veci.

Poate ca asa e.



Salutul si pacea lui Alah asupra lui. Cuvinte care trebuie sa insoteasca obligatoriu pomenirea Profetului.

O, caine! (tc.)








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica