Razvan petrescu - mici schimbari de atitudine

Razvan Petrescu

MICI SCHIMBARI DE ATITUDINE

E o dimineata frumoasa. It's a beautiful morning. Parca nu m-as duce la serviciu. Cinta si pasarelele. Si ploua. Visele mustesc, beau un pahar cu votca, ca sa-i dau realitatii o tenta de igrasie. Trebuie s-o fac, deoarece m-am trezit cu ochii holbati, ca un melc, caprui, asa cum sint gasteropodele in zori de zi, cu pupile punctiforme si pastrind inca pe retina vaporase, unele extrem de mici, aproape microscopice, de fapt barcute din lemn de santal care arde de minune si miroase supererotic, cu fringhii, pinze si rame grele, plus o liota de sclavi muti, cu limba taiata, lipsiti de speranta, in schimb cu buze groase si-un nas uite-atit in cala, unde e cald, cala e mare, aproximativ cit o sala de conferinte, pe un fond albastru mangal si un nor pitic in dreapta, acoperind steaua polara. Sus, deasupra catargului. Dereglindu-mi sextantul de la tata. In timp ce-l priveam, era o frumusete de sextant, cu luneta fosforescenta, transpiram abundent vitamina B, ca acum, si marea se facea deodata un ocean micut, in care inota tata. De zor. Tata a disparut, in stil crowl. Cu toate ca inota ca un peste, ca un campion. Avea umeri ingusti si un cap frumos. Nas roman. Din pacate s-a pierdut in valuri. Lucrul asta l-am discutat indelung cu Mariana cind ne-am desteptat cu doua minute inainte sa sune ceasul, iar cind a sunat, ea tocmai izbutise sa-l ridice pe dig. Si, dintr-o data, moartea.

Sigur ca nimeni - sau aproape nimeni - nu stie cine sint. Asta ma doare. Ma roade zilnic, ma nelinisteste, imi provoaca explozive crize existentiale finalizate la closet. Pe la mijlocul anilor cincizeci, parintii mei (apostoli in medicina) au parasit subit Bucurestiul pentru o repartitie intr-o vagauna al carei nume sugereaza o capra cu trei (d)iezi anevoie de reprodus pe-un curriculum vitae. Aici am aparut pe lume, intr-un septembrie exclusiv rural. Nici nu incepusem bine sa ginguresc cind mama, excedata de tipatul meu continuu (datorita caruia ciinele ciobanesc al casei devenise somnolent) a avut fericita inspiratie sa-mi citeasca din Molire si Cervantes. Din pricina urletelor de alta tonalitate (rideam de ma prapadeam), adormeam bustean ca orice copil supradotat inca de la titlu.

Acesta a fost primul meu contact cu marea literatura. Dupa citiva ani de zbucium beletristic in care-am reusit, in ciuda virstei fragede, sa omor prin zdrobire de pamint citeva pisici, familia s-a reintors in capitala. Pisicile au ramas acolo, in curtea cu dovlecei. Refuz sa cred ca nu s-au gasit citiva oameni buni la suflet care sa le ia. E-adevarat ca miroseau putin cam greu, dar mai erau, cit de cit, pisici. Din scoala generala nu-mi amintesc mare lucru. Cu exceptia directorului care preda muzica si cinta pe coridoare, si a profesorului de botanica schiop, ce rupea plante din ghivece, le inghitea cind credea ca nu sintem noi atenti si ne dadea intruna extemporale care incepeau invariabil cu scoateti o foaie de hirtie. De-atunci nu mai pot sa scot nici o foaie de hirtie fara sa am o scurta cadere nervoasa. Liceul ce a urmat se numea 43. Se inalta, alb, linga o betoniera. Am inghitit mult praf de ciment si am luat o gramada de premii intii, mai pastrez si acum, pe undeva, coronitele. Din nefericire unele mi-au ajuns prea mari, nu le mai pot purta. Si tare mi-as dori, uneori, de pilda cind merg la Ateneu, sa mi le pun pe cap. Sau la petreceri. Fiindca, repet, nimeni nu pricepe cine sint.
In vreme ce ma spalam pe dinti, unul a cazut, am zarit in oglinda mutra mea obisnuita, ce te poate calca pe nervi daca nu esti echilibrat, cu doua santuri nazogeniene mostenite de la tata pe unde s-ar putea plimba oricind doua coloane de furnici, gindindu-ma in acelasi timp c-am renuntat la o meserie onorabila ce-ti da dreptul sa porti boneta tuguiata, si citi n-ar vrea din tot sufletul s-o poarte, ciocanel pentru reflexe in buzunarul sting al halatului, si un stetoscop cu membrana de plastic rosu, ale carui auriculare imi cadeau pe dalele verzi din hol, mi le aducea femeia de serviciu, o femeie intre doua virste dar inca apetisanta, cu rochie scurta si ciorapi negri, mulati pe calciie, infirmiera blonda, citeodata chiar asistenta sefa, v-au cazut dopurile de la aparat, imi spuneau, sau ciocanelul, poftim, multumesc foarte mult, fara ajutorul dumneavoastra n-as mai fi putut auzi nimic, nici o extrasisola, nici un zbirniit cosmic, iar celalalt obiect are, stiti, un cauciuc atit de util fixat la capatul cozii metalice cu care izbesc pe neobservate dar fara mila coate si rotule, in special rotule, pina le fac zob, uneori pocnesc si geamurile de la intrare, cu un rezultat asemanator insa ceva mai zgomotos, string de regula cioburile si le bag in buzunar, trebuie sa recunosc ca m-am abtinut de nenumarate ori sa nu procedez identic si cu capetele unor pacienti dar mai ales ale directorilor, rotunde, de spital, o data chiar l-am aruncat pe ascuns, fara sa ma vada nimeni, credeam eu, in closet, insa am fost reperat, mi l-a adus un bolnav, poate pentru ca nu mai avea de trait decit o zi, maximum doua, cancer, nu stia, sau nu vroia sa stie, si mi l-a adus asa cum il gasise, mirosind a cacat, domn' doctor, v-a picat in w-c, l-am sters eu cu hirtie igienica, e ca nou acu', uitati-va, vedeti cum straluceste nichelu'?, nu stralucea dar i-am dat dreptate, l-am felicitat, garantindu-i ca-i voi ramine profund recunoscator pentru inca o zi, nu s-a prins, ba chiar a ris, si dintele asta care mi-a cazut, s-a sfarimat, fara nici un motiv, deoarece eu nici macar nu-mi inclestez maxilarele, ce rost ar avea, omul a murit urit, gemind ca o tuba si rasturnindu-si plosca, si-a chemat mama, maica-sa n-a venit, i-am dat apa, nu vroia, atunci i-am facut o injectie dureroasa cu ser fiziologic si se pare ca asta l-a mai linistit, astfel incit, profitind de ocazie, mi-am amintit - amintirile vin de obicei la patul mortului - de a doua mea iubita, semana nitel cu asta, tot atit de inalta, vreau sa zic, ma dusesem la ea acasa pentru niste cursuri de histopatologie, pentru ca n-am avut niciodata rabdare sa asist la ore, ma plictisesc, devin nervos, imi rup creionul, dar restul ucenicilor la medicina merg fara odihna la toate cursurile, inclusiv cele de histopatologie, au pixuri, ochelari, caiete dictando cu coperti de vinilin, se duc constincios chiar si atunci cind nu se tin cursuri, stau la usa sau in amfiteatru, in liniste, sperind ca pina la urma vor izbuti sa ia notite dupa ceea ce le vor preda profesorii care vorbesc incontinent, fara virgule, fara puncte, nefacind altceva decit sa recite, in cel mai bun caz, ce-au copiat cu o seara inainte din diferite tratate, daca nu cumva si-au pus nevestele sa copieze, si ele de regula copiaza, cu bigudiuri pe cap si in halate de neveste de profesori universitari, cu flori mov, iar atunci cind nu recita spun poezii, lungi, de Edgar Allan Poe, pe unul de la biofizica l-am auzit, era pulbere, in amfiteatru penumbra, 'Si te-ai dus, dulce minune', era vorba de clanta pe care-o smulsese cu hotarirea omului de stiinta si n-o mai gasea, sala a ramas inchisa o saptamina, pina s-a gasit o alta clanta, ceva mai veche dar mai rezistenta, bun, acum se pare ca m-am spalat suficient, si-avea niste sini gigantici, Carmen, fata de care spuneam, elastici, navigau prin camera, si tocmai atunci o gasise spalatul, facea dus, prinsese apa calda, ca-n filme, doar ca l-a facut prea mult timp, am observat de la o vreme ca lumea nu mai conteneste cu ablutiunile, o fi din cauza radiatiilor, sau a prafului, si-odata o vad c-apare-n garsoniera de pe Calea Mosilor imbracata numai cu un soi de prosopel, eu nu doream decit un curs, iar prosopelu-i ajungea exact pina la jumatatea fiintei, jumatatea lasata la vedere fiind uda si alba, am ramas masca, si, nici una nici doua, il mai si desface, am vazut un tufis in flacari, asa c-am luat cursul noroc ca era pe masa si dus am fost, bine ca mergea liftul, pe urma ne-am mai intilnit, am facut in sfirsit si lucrul acela, cu ochii-nchisi si ea pe spate, n-a fost cine stie ce, niciodata nu e cine stie ce, un fel de Bumbesti-Livezeni, ceva lung, strimt, intunecat, fara capat si suiera locomotiva, mi-a fost chiar teama ca n-am sa mai ies vreodata si, uite-ma, am iesit, cu mintea intreaga, mi-a aparut un cos pe aripa dreapta a nasului, gata, l-am stors, acum putin spirt, asa, oricum nu te intreaba nimeni ce vrei sa fii, cind aveam sase, sapte ani imi placea sa modelez din lut, am umplut casa cu gladiatori, pantere in salt, lutul se-ntarea rapid si devenea casant, asa s-au spart tigrul si baietelul cu gisca, meduze, actori, nuduri celebre, ratam insa cu regularitate organele genitale, le faceam ori prea mici, ori prea mari, statuetele pierzindu-si in aceasta ultima circumstanta echilibrul si venind in nas pe biroul lui tata, capitani, corabii, pierdeam ceasuri intregi jucindu-ma cu piratii, unuia i-am scos un ochi. Nu am vrut sa ma duc la gradinita. M-au dus si am facut pojar. Se pare ca important este ca pina la urma sa ajungi student, chiar daca pe studenti nu-i intereseaza lutul, sau daca da, nu o recunosc, sa mai pun spirt, ca singereaza, sa urmezi studii superioare, le-am urmat cu brio, pentru ca-n final sa-ti poti pironi pe usa apartamentului o placuta de metal pe care sa fie gravat de preferinta Dr., cu majuscula, pe piept la fel, sa iesi in oras si lumea sa te salute cu o umila inclinare a capului ei umil, fara nume, buna seara, buna ziua, Dino Buzzati, domn' doctor, auzindu-se distinct d-urile, ce mai faceti, bine?, nu, eh, nu-i nimic, dar domnisoara doctor?, asa si-asa, ce spuneti ce soare-i afara, s-a-ncalzit vremea in timp ce eu nu puteam sa le spun ca ma doare-n cot de soarele lor, ma bucur ca v-am vazut, ce sa spun, noaptea buna, m-am insurat.

Am ales-o cu grija. Purta pe atunci pantofi galbeni, ortopedici, la moda ca si acum, cu tocuri foarte inalte, parul lung, pantaloni, asta m-a pus pe ginduri, daca avea cumva picioarele strimbe, ori paroase, ca multe au, si se parfumeaza cu after shave dupa ce s-au ras cu lame de ras tocite, am invitat-o la un concert, era ceva cult si insuportabil, in viata mea nu m-am plictisit atit, Bach, sau poate-o fi fost Vivaldi, greu de spus deoarece si-au tot transcris unul altuia diferite concerte schimbind instrumentul solist, incit nu mai intelegi cine-i autorul, acum auzeam o indiscutabila trompeta frontala, motiv pentru care i-am pus inflacarat mina dreapta pe coapsa ce-o tinea lipita de-a mea din cauze muzicale, n-am simtit nimic deosebit, se pare ca nici ea, de vina era concertul, in schimb am dat timp de aproape doua ore din cap cu acel aer subtil, de cunoscator, vorbesc de muzica, cred ca de atunci am ramas asa, dau din cap mereu, pina si-n alimentara, si astia imi vind cirnati cabanos care nu-mi plac, dar ii iau, ce sa fac, cum aud ceva preclasic, cum ar fi vocea unei vinzatoare, cum incepe sa mi se bitiie freza, in rare cazuri ii intreb totusi, sfios, daca au auzit de mine, nu-mi raspunde nimeni si eu spun buna ziua si adevarul e ca avea niste picioare criminale, te puteai plimba pe ele citeva ore, pina la Ploiesti, ca pe autostrada, cu orice viteza, dus si-ntors, mi-a luat insa o jumatate de an pina am convins-o sa-si dea jos chilotii, si inca trei luni pentru sutien, nu vroia, m-am infiorat, inchipuindu-mi ca are vreo cicatrice groaznica pe areola mamara, sau un papilom, pina la urma a vrut, dar dupa ce-am ragusit cintindu-i la ghitara din Baez, Cohen si Paul Simon, Congratulations, pina ce-am facut praf o coarda, mi de sus, iar prin anii saptezeci nu se gaseau corzi, astfel incit am fost pus in situatia sa cint altfel, fara mi, si cind si-a scos in sfirsit sutienul am bagat de seama ca nu cintasem rau deloc, avea niste sini obraznici si roz care semanau, dimineata, cu un rasarit de soare. Asta daca ai blocul orientat spre rasarit.

A doua zi m-am imbatat de fericire pentru prima oara in viata mea si tata m-a pocnit in timpla cu mina stinga, cu inel. Poate c-am facut un hematom, deoarece am niste dureri ingrozitoare cind ma lovesc cu capul de usi, or, in apartamentul asta nenorocit, majoritatea usilor se afla in spatele meu si se deschid imprevizibil, mai ales cind scriu nuvele. Pina una alta, constat ca ma rad de mai bine de cinci ore, ceea ce e cam mult, s-a facut seara. Desi e greu sa se faca seara doar in cinci ore, iata, s-a intunecat, poate ca ma rad de ieri, cine-ar putea sa spuna, nimeni, de altfel nici eu, dac-as fi intrebat de ce-am ales meseria asta, n-as putea gasi un raspuns decent. Sa te arati plin de solicitudine, cu sprincenele mult inaltate, sa asculti ce spun oamenii, si-ti spun intreaga lor viata, sa-i intepi in fesa ori talpa, sa le mirosi gurile, si toate miros, naprasnic, sa le analizezi la microscop fecalele, urina, pe care-o agiti usor in eprubeta, sa-i apesi pe burta, cind nu ai absolut nici un chef sa faci asa ceva, totusi o faci, ii apesi, ei scapa gaze, sa le ciocanesti spinarile, sa-i palpezi, unii au riie, altii rid, sint jegosi ori transpirati de emotie, sau prea grasi si grasimea se ia, se lipeste pe miini, miinile-ti devin unsuroase, sa faci controale genitale femeilor trecute de cincizeci de ani, ele chicotesc iar tu le picuri o vorba de incurajare n-aveti fibrom scociorind adinc cu minusa si o privire fatala indreptata-n sus, miriind chiar si un termen abstract, un cuvint tehnic care sa le faca fericite, ele se impresioneaza, se inrosesc, sint femei, de fapt majoritatea pacientilor mei sint femei, neplacut, ca sa nu zic mai mult, si oricum nu-i vindeci, si oricum toti vor sa fie vindecati, pe loc, sa traiasca o suta de ani, sau macar inca zece, degeaba-ncerci sa le explici ca nu se poate, in general, si nici macar in particular, si, daca nici de atita lucru nu esti in stare, cel putin sa le iei singe. Ligheanul e-n bucatarie.

Trebuie asadar sa-nghiti un antinevralgic dimineata devreme, pe stomacul gol, si inca unul peste doua ore, insotit de-un pahar mare cu coniac, si le iei singe. In asemenea momente nu mai simti mirosul de sat eternizat la subsuori, sau cum cinta poetul. Nu mai simti nimic. Te bucuri de padure. Daca lucrezi intr-o zona cu padure. Daca nu, nu te bucuri. Dar nici nu te mai deranjeaza povestile lor complicate despre vreme, semanat, malai, cum maninca porcul, cind, despre modu-n care fermenteaza nu stiu ce, se incheaga brinza sau cad prunele si ploaia, fiindca din pricina coniacului nu mai poti fi atent, ii privesti asa, dintr-o parte, printr-un fel de ceata, si surizi in directia combinei care tocmai trece, iar cind te intreaba omul intins pe canapea daca-i sanatos ii raspunzi sigur, totu-i perfect, are-un organism de fier, da' sa ia totusi seara un decaris, inainte de culcare, cu multa apa, n-are de ce sa se nelinisteasca, medicamentul ajunge acolo unde trebuie, ce ziceti ce combina minunata, biziie, pacat ca nu se misca, pilula se-amesteca stiintific cu mincarea si-n final iese-un fel de pasta, asta-i tot, nu exista reactii adverse, e necesar insa sa va-ngrijiti, aratati destul de bine, ascarizii nu-s o problema, complimente familiei, daca aveti, oglinda, da, oglinda asta cu argintul oxidat ce-mi arata ridurile facute de prea mult ris in colturile ochilor, deoarece in esenta totu-i extrem de caraghios, dintele din chiuveta, de exemplu, era frumos, s-a dus, o fi un pret, sa-l platim, sa-l platim dar pina intr-o zi, ce-a venit putin mai tirziu, fiindca vorbeam de Mariana, purta o basma alba innodata sub barbie in stil baroc, halat, arata ca iesita din spital, de fapt tocmai intra, si-si strinsese superbul ei par de studenta-n anul intii cu acea mizerabila cirpa de coafeza melomana, tinuta era obligatorie, avea ochii de-un verde-cenusiu-agresiv si privea cadavrele proaspete, unele de-o mare frumusete, intinse pe masutele de disectie de parc-ar fi fost vii, nu erau, nu lasau impresia, sprincene arcuite fin spre timple, mirosea a violete, cind vine primavara imi tresare a aducere aminte o nara, stinga, daca nu-mi pun rinofug in ea, la fiziologie casapeam broscute, ea capul, eu corpul, intr-o perfecta comuniune de tineri indragostiti, asa a si-nceput iubirea noastra, cu broscutele, dupa ce le-nfigeam un ac de seringa-n bulb, sa nu le doara vivisectia, ramineau late, nu le mai durea nimic, li se citea in priviri, si, mi-am adus aminte, nu mirosea a violete acolo, jos, in mica sala de reciclare a cadavrelor, care se recicleaza printr-o metoda clasica, verificata, se iau mumiile, dupa ce-au fost ciopirtite de stoluri de studenti, facute chisalita, disecate pina la cel mai marunt nerv, citeodata nu mai ramine intreg decit cel optic, poti trage de el, ca de-un yo-yo, mai exact se iau atunci cind au devenit inutilizabile, s-au invechit atit de tare incit au ajuns intr-un fel de stare amorfa, de indiferenta, si se baga cite trei, patru impreuna intr-un cazan urias, cu un robinet de alama, se invirte robinetul si tisneste apa, calda, oparita, iar asta intr-o vreme cind era oprita in tot orasul, resturile de carne se desprind de pe oase in intregime, la inceput totul seamana cu o supa, un sistem de tevi creeaza insa un curent subacvatic care agita, rasuceste, amesteca in virtej ingredientele si zeama, cazanul clocoteste, se-aude un soi de sfiriit, ies aburi si, deodata, vezi cite o mina, cafenie, jupuita, cite-un cap fara ochi, ochii se topesc primii, un pubis pina nu demult adorat, o tibie ca de creta iesind pentru o clipa la suprafata, pentru ca apoi sa scufunde c-un suspin printre bulbuci. Si tot asa pina nu mai ramin decit oasele, curate, albe, nescrise, ce apar ca intr-o apoteoza sub forma scheletelor destinate studiului. Pure. Desavirsite. Indestructibile. Putind anatomic, imperceptibil, aproape adiind. Dupa ce urmaream cu mult interes aceasta operatie stringindu-ne miinile ca doua fiinte destinate una alteia, in orele urmatoare ne aplecam cu acelasi interes asupra oamenilor vii. Din spitale. Cel putin astia nu se invirteau. Inca nu se introdusesera cazanele in saloane. Cred ca-n lunile acelea de intensa invatatura a prins contur dragostea mea pentru Mariana. Parea ca intelege toata suferinta de neinteles a omenirii. Mai mult, il citise pe Borges. Asta m-a dat gata. Nu exista un singur om in facultate care sa-l fi citit de buna voie pe Borges. Nu figura in programa. Fata cu ochi cenusii ar fi fost in stare sa-i faca bine si pe disecati, credea ea in ceva, avea o misiune, tinea mortis sa vindece lumea-ntreaga dac-ar fi fost nevoie, chiar daca n-a fost niciodata nevoie de asa ceva. Nu-si punea problema ca nu poate s-o faca. Uneori, atunci cind realiza in sfirsit ca n-are cum salva vaca sau boul lungit prin pat, i se umezeau ochii. Indiferent de gravitatea maladiei, discuta cu toti, ii asculta cu o rabdare de inger egiptean, si ei vorbeau, se simteau bine, aveau scaun. Am surprins-o o data, era intr-o miercuri, introducind cu lingurita ceai pe gitul bandajat al unui bolnav incurabil, operat degeaba de cancer laringian. Omul o privea ca pe Dumnezeu, asta presupunind ca Dumnezeu ar umbla cu lingurite de ceai. Am urmarit-o luni in sir, am scris si citeva povestiri duioase, cu morti, i-am trimis scrisori, flori presate, in ciuda faptului ca toti colegii m-au sfatuit s-o las balta, sa nu ma mai framint, sa nu mai presez plante deoarece asta nu se culca cu nimeni, are-un fix, nici macar daca o plimbi cu automobilul. Am culcat-o-n Herastrau, era iarna, tin minte ca nu izbuteam sa-i scot caciula. Dupa ce am reusit, am uitat-o acolo. Era de iepure.
Evident ca aveam sa ma tai. Si, bineinteles, nu puteam s-o fac decit pe obrazul expresiv, cel cu ochiul mai mare. Asta probabil ca sa ma ia din nou cu totii la intrebari, de ce te-ai insurat, de ce te-ai taiat, de ce nu-ti lasi barba, de ce-ai facut atitea lucruri care nu-ti placeau, poate esti idiot, ba unele-mi placeau, cartile, de pilda, dar nu de medicina, fetusii malformati, in formol, asteptind cuminti in borcane o nastere mai normala, microscoapele, nimeni dintre voi n-a zarit ce chestii interesante se misca pe lamela, sub ocular, daca-l potrivesti cu atentie. Virusi. Fire gigantice de praf. Paraziti. Nu apar intotdeauna, este adevarat. Trebuie sa fii staruitor. Eu sint.
Si dupa ce m-am indragostit, dupa ce-am ispravit studiile - profesorii ma mingiiau pe crestet incetisor si cu tenacitate, pina mi-a cazut parul, eram studentul model, ala de zece pe linie, chiar daca tata n-a vrut sa-mi puna pile desi ar fi putut, era el convins insa ca se cuvine, ca trebuie sa existe o societate perfecta, rotunda, de aia a si murit, a tot crezut in perfectiune pina i-a explodat o mica artera-n cap, vara, si asta-n timp ce inota prin visul meu -, am fost aruncat impreuna cu alti nevinovati la tara, intr-un dispensar litografiat unde-am descoperit un irigator, am salvat cu el un om de la moarte, actiune complet inutila deoarece a murit patru zile mai tirziu calcat de trenuletul cu navetisti, care are doua vagoane. Dupa vreo luna mi-am luat un catel cenusiu foarte afectuos, ce s-a umflat intr-un ritm uluitor - era plin de limbrici - si-a plesnit. Apoi am cumparat un iepure alb cu pete negre de la un vecin, l-am crescut cu dragoste, i-am dat morcovi, ma jucam cu el in noptile reci, il priveam cum sare, a sarit citeva saptamini si pe urma a innebunit. L-am mincat cu sos de vin, a fost gustos, ca-n Muzeul Negru, insa spre deosebire de fetita din carte eu n-am facut psihoza ci diaree. Ceea ce-mi aduce aminte de o zi cind ma dusesem ca tot omul la privata, privata n-avea usa, mi s-a explicat ca nu-i vazuse nimeni rostul, era construita-n buza unui deal si mai era si al dracului de frig, si tocmai cind ma straduiam sa-mi dau jos pantalonii l-am auzit pe unu' c-o voce de bariton urindu-mi buna dimineata, domn' doctor, trecea putin mai sus, printre copaci, cu un topor pe umar si m-am scapat pe mine, raspunzindu-i totusi la salut, a fost pentru prima si ultima oara cind am mai salutat pe cineva intr-o asemenea maniera, dar nu din pricina aceasta am realizat ca n-am vocatie de sfint medical anonim, si nici pentru c-am inteles fara sa vreau ca imbecilitatea nu are dimensiuni obisnuite, pe care le-ai putea masura cu teodolitul, sau le are-n inedit, ca atunci cind am vazut un taran intrind cu calul, pe cal, in bufet, facuse un pariu pe-o lada de bere cu cumnatul lui ca intra si-a intrat, mi-a luat ceva timp sa ma conving, in vreme ce caram in casa galeti cu apa inghetata de la cismea, ca idiotia poate dobindi proportii gotice, si asta chiar la sat, la Blaga, printre scurte ciacone-n noroi, ci pur si simplu pentru ca un vindecator e static iar eu simteam nevoia de miscare.
Am renuntat la medicina, mi-am rupt diploma, am aruncat-o la cos, mi-am daruit tensiometrul si casoleta unor oameni care mi-au zis multumesc si m-am hotarit sa ma apuc de scris. Incercind sa studiez un alt soi de deznadejde. Pentru ca prin carti, cel putin, nimeni nu se-asteapta sa-i dispara panaritiul, tuberculoza, nevasta, sa fie salvat. In cel mai fericit caz cartile pot doar enerva. Am invatat singur sa bat la masina de scris dupa metoda Blanche, 1927. Cu zece degete. Am distrus masina. Mi-am cumparat o alta. Sa scrii. Cum sa scrii. S-o faci in criza. Ca si cum intreaga lume ar fi-n stare de asediu. De parca totul ar urma sa dispara peste-o ora sau cel tirziu miine dimineata, inclusiv cactusul de pe birou pe care nu l-ai mai udat, fotografia sotiei pe malul lacului, orasul, frunzele si nisipul din mintea ta. Sa scrii cu disperare. Cu accente ascutite pe toate vocalele, caractere Kierkegaard, aldine, corp de litera 20 si mai ales cu moartea-n fata si-n spatele tau, la pinda, zimbind ca orice fotomodel, cu timpul pe masa, zuruind, mentinind tensiunea prin mici spatii albe, dantelate prin puncte de suspensie, rarefiind treptat textul pentru a-l stringe apoi in menghina, facindu-l sa urle, dindu-i un tempo accelerat, allegro molto e vivace, gifiind intr-un crescendo traumatizant. Sa nu-ti menajezi cititorul, sa-l bagi la idei, la spital, sa-i lasi urme pe fata, pe spate, pe ochi. Fara mila. Sa pulverizezi intruna. Nu conteaza ce, dar sa pulverizezi. Sa ricii. Sa musti, sa rupi mici bare de metal, creioane, hirtii, pe care sa le faci cocoloase si sa le arunci de la balcon in capul copiilor ce merg inutil la scoala si se uita-n sus la tine injurind. Sa-i injuri si tu, tintindu-i cu borcane goale de iaurt. Sa scrii cu incrincenare, cu furie, cu ura. Cu dintii strinsi. Blestemind. Facind ulcer, cu nisa, hemoragie digestiva, nevroza, gripa spaniola, hemoroizi, tubaj duodenal. In delir. Sa delirezi. Si, fara sa se vada, sa scrii cu dragoste, mascind-o cu zece litri de ketch-up turnat deasupra. Hunter. Sa scrii din nebunie pura, intermitenta. Ca un vinator. Din exasperare. Scriind. Inghetind. Pierzind intre timp apusuri, prieteni, femei frumoase, tari straine. Odata am vrut sa m-arunc de pe ceva cu capul in jos, am gasit un pod, era un pod construit de nemti in timpul celui de-al doilea razboi mondial si lasat de romani sa se ruineze si m-a salvat un taran cu care bausem o sticla de tuica prinzindu-ma de gulerul cojocului. L-a rupt. Si alt cojoc nu mi-am cumparat nici pina acum. Si nevasta-mea care nu intelege de ce. De ce ma apuca plinsul la filme vechi, la care nu plinge nimeni, de ce rid cind nu e nimic de ris, de ce ma imbat cind lumea e atit de frumoasa. In jur.
De ce vreau mereu altceva.
Apoi au venit, pe neasteptate, izbinzile. Prima carte, primul premiu. Cu cita bucurie, ce mindru m-am dus la restaurantul scriitorilor. La un moment dat m-am indreptat, ca proaspat membru al Uniunii, spre toaleta rezervata membrilor. Si-un literat scund, cu o privire imobila, s-a enervat ca n-am deschis usa atunci cind a izbit-o el cu piciorul, din interior. Peste citeva clipe a venit la masa unde stateam emotionat si s-a pornit sa ma injure de mama. In gradina plina de mari scriitori se facuse liniste. Stinghereala mi-a fost numaidecit inghitita de puhoiul invectivelor, omul nu ma slabea deloc, avea cioc, nu vroia sa plece de linga mine, il fascinam. Ce era sa fac, mai ales ca trebuia sa-l stimez, era scriitor, si, dupa ce l-am ascultat politicos citeva minute incercind vag sa-l intrerup, l-am pocnit in stomac. Probabil c-avea un stomac sensibil, deoarece nu s-a mai ridicat. L-am lasat acolo, sub masa, sint ani de-atunci, poate mai traieste. Aproape concomitent cu pravalirea lui pe spate, la o masa vecina un alt creator a sughitat scurt, a spus Croce si a varsat in farfuria cu ostropel a unui coleg de generatie ce-l privea admirativ.
Apoi mi-a aparut a doua carte. Si asta a luat un premiu, la Tirgoviste, trei sute de dolari. Organizatorii ne-au dus cu forta cu autocarul la Minastirea Dealu, unde-am vazut si eu capul lui Mihai Viteazul. Sau, ma rog, racla unde se presupune ca sta de patru sute de ani. Mariana s-a distrat, la hotel, in pat, patul era ingust si-i cadea un piciorus la cea mai mica zgiltiire, zicind ca nu era capul lui. Dupa inca un an mi s-a parut c-am patruns definitiv in lumea prozatorilor cu un mic roman. Despre identitate. Citeam in metrou propriu-mi volum tinindu-l in asa fel incit sa pot fi lesne recunoscut de calatori dupa fotografia de pe coperta patru. M-a recunoscut o doamna cu batic. I-am zimbit, n-am stiut ce sa fac, sa-i dau sau nu cartea cu autograf, asa c-am coborit la prima statie. Putin mai tirziu am cistigat premiul national pentru cea mai buna piesa de teatru a anului. Incepeam sa fiu robul concursurilor, devenisem vicios, ma antrenam zilnic, luam lecitina, imi cadeau ochelarii. Peste sase luni, alt premiu, tot pentru cea mai buna piesa de teatru a anului. A aceluiasi an. Nu s-a jucat nici una, dar lumea striga, la galerie, se dadea whisky.
Deunazi am intrat intr-un bar, ma simteam singur, nu aveam cu cine vorbi si, dupa doua, trei pahare de gin i-am destainuit barmanului c-am luat al nu stiu citelea premiu literar. Unul foarte important. Ca si celelalte. Bravo, mi-a spus el, privindu-ma intelegator. Da' poza-n ziar ai? Da, am raspuns, uite-o aici. S-a uitat la ea, apoi la mine, si nu m-a recunoscut. Desi era o poza buna. Mi-a inapoiat ziarul zimbind. De pilda mergi pe strada, esti actor sau fotbalist sau arunci greutati cit mai departe, si toata lumea intoarce capul dupa tine, vrea sa te vada, sa-ti observe linia nasului, urechile, susotindu-ti numele cu respect, cu invidie, cu admiratie. Cred ca asa ceva te unge pe inima. Dar daca se-ntimpla sa fii scriitor nu te vede nimeni. Cel mult monstrul Golombre. Ori politistul. Care te ameninta cu degetul, preventiv. Esti omul invizibil. Dar nu al lui Welles. Si chiar daca-ti infasori capul in bandaje tot nu atragi atentia cum s-ar cuveni. Eu am facut-o o data, am umblat cam o ora pe bulevard cu pansamentul pe ochi si m-au dus la Urgenta. E ingrozitor. In cel mai bun caz barmanul din colt iti spune bravo si asteapta sa-i dai si-un bacsis pentru asta. I-l dai. M-am taiat iarasi, acum pe barbie, vad ca ma tot tai, pare-se ca ma rad de cind m-am nascut, si unde naiba-i spirtul, nu mai e, l-o fi baut si pe-asta vreun om invizibil, cu toate c-am intrat si-n trei antologii literare plus manualul de literatura pentru clasa a IX-a. Orice fetita muta de la tara, strict analfabeta, ce reuseste sa stea nemiscata cinci secunde pe-o birna, este cu mult mai cunoscuta decit mine. Orice tenisman care-a cistigat marele premiu Camil Petrescu. Orice boxer caruia-i atirna creierul mic.
Acum a sosit timpul sa-mi ascut briciul, e un mestesug pe care l-am deprins de la bunicul din partea tatalui, isi ascutea briciul de doua ori pe zi si-apoi iesea in oras, pe strada principala care se golea, intra intr-o circiuma si nu scotea un cuvint pina cind se stingea lumina. Atunci se trezea. Bun, briciu' e in buzunar, nevasta-mea vad ca doarme, daca ea o fi femeia asta frumoasa ce doarme-n patul meu cu tablii imitatie de mahon la capete. Trebuie sa ma duc sa cumpar iaurt. Exista o anumita cutiuta de iaurt care-mi place foarte mult, cu o vacuta albastra pe capac. Sigur, asta nu-nseamna mare lucru. Insa esti obligat sa maninci. Lasi dupa tine doua, trei carti, o sotie care doarme cu veioza aprinsa si, intr-o noapte ca oricare alta, te convingi brusc ca nimic nu este cu adevarat important, cele mai putin importante fiind conceptiile tale despre lume, destin, credinta etc. si oare de ce ma indispune mutra astuia care vinde iaurt? Pare foarte plin de el, care-o fi motivul, poate e timpit. S-ar putea, doar s-a facut zece seara.
Intru.
Are un ochi zbanghiu. Imi da restul cu un suris si-un lejer aer de superioritate. Este posibil sa ma insel, totusi simt ca ma priveste de sus. Nu inteleg de ce. In fond, eu am facut o facultate, am salvat un om de la moarte, si-am mai si publicat citeva carti pe care-am primit noua premii. El n-a primit nici un premiu. Ii vorbesc totusi cuviincios, in buzunar am briciul, ii string usor minerul neted. Dobitocul se uita lung la canadiana mea. Stiu, e veche, are gulerul descusut, n-am avut bani sa-mi cumpar alta. Toate cistigurile mele literare s-au dus pe o biblioteca, trei tablouri si o sofa. Si, bineinteles, pina si asta are-o mica taietura pe care n-am vazut-o la magazin. Vinzatorul pare insa sa fie la curent, e un cunoscator, stie de taietura de pe sofa, probabil ca acum ride in sinea lui. Dac-o fi avind sine. Il intreb in soapta, blind, aplecindu-ma putin in fata, daca stie cit e ora. Pe urma, dupa ce imi raspunde corect, ii pun o intrebare si mai simpla, si anume daca are idee cine sint. Imi intorc usor capul si pentru profil. Asta ca sa-i dau o sansa. Ma priveste amuzat. Am pierdut sirul celor care ma tot privesc amuzati. Imi tin rasuflarea si-l mai intreb o data. Ma priveste la fel. Atunci ii tai gitul cu o miscare precisa. Aproape eleganta. Si insfac cutia de iaurt, nu inainte insa ca doi, trei stropi de singe sa sara pe capac.
Ma gindesc sa-mi parasesc o vreme nevasta. Adevarul e c-a avut noroc, Mariana, au fost nopti cind i-am privit gitul mai mult decit trebuia. Pe de alta parte, e oarecum de domeniul absurdului sa te desparti, fie si pentru scurt timp, de cineva la care tii atit de mult. Dar cind ma trezesc dimineata imi dau seama ca absurda e si lumina, dovada dintele care-mi cade. Am avut nevoie de o groaza de acte pentru a-mi pune lucrurile la punct. Tribunalul. Ce m-a impresionat in cladirea aceea au fost culoarele. Inalte. Lungi. Cufundate intr-o semiobscuritate patata de pilpiitul janic al citorva neoane. Mirosind a transpiratie si-a urina de pisica. Care mi-a adus aminte de copilarie. De felul cum zdrobeam micutele feline de pamint. Dar de unde atita urina. De unde atitea pisici. Probabil ca vin, noaptea, privesc boxa acuzatilor cu ochii lor de fosfor, incolacindu-se pe bancile pe care se asaza a doua zi oameni cu palarii tari si fuste de pinza, si marcheaza locul. Apoi pleaca spre cotloanele intunericului altor sali.
La plecare ne-am sarutat. Mi-am strins fara graba citeva lucruri indispensabile. Mai nimic. N-am adunat cine stie ce in patruzeci de ani. Mi-am luat ghitara, un geamantan in carouri caruia i-am pierdut demult cheia, casetofonul si un pulover. Poate-o fi frig pe-acolo unde merg, acum, iarna. In tren m-am gindit din nou, cu amaraciune, ca practic nu ma cunoaste nimeni. Un timp am incercat sa transform constatarea asta intr-un sentiment cit de cit reconfortant. Dar dupa vreo jumatate de ora a-nceput sa ma enerveze individul din fata mea. Minca preocupat cirese dintr-un borcan de compot, si scuipa simburii pe jos. I-am spus cu o voce calda domnule, nu vreti sa scuipati mai inalt, sau mai lung, ori sa taiati speteaza banchetei, mai avem mult de mers si toata lumea face la fel, e la moda, ati vazut Twin Peaks?, sau haideti sa desurubam oglinda si s-o aruncam dracului pe fereastra, poate nimerim vreun ceferist, ori am putea sparge becul, uitati, nu sintem decit noi doi in compartiment, va imprumut briciul meu pentru bancheta, ce spuneti de idee, e foarte ascutit, eu l-am ascutit, cum m-a invatat bunicu', pe curea, ce parere aveti?, si omul s-a ridicat fara o vorba si-a iesit pe usa de parc-ar fi fost untdelemn, n-a scirtiit nimic in urma lui, si asta, din pacate, chiar cu doua, trei secunde inainte de-al intreba daca ma cunoaste. Daca stie cine sint. Culmea ar fi fost sa stie.
Am pierdut citava vreme notiunea timpului. Orasele trec unul dupa altul. Trenurile la fel.
La Tulcea m-am descurcat destul de greu, la hotel spuneau intruna ca n-au locuri libere si nu era umbra de turist, cum Dumnezeu n-ati camere cind vad ca nu vine nimeni in rahatu' vostru de oras, a venit insa politia si m-a luat la intrebari, noroc ca pastrasem o sticla de whisky cumparata la Arad pe care-am baut-o cu plutonierul sau ce era, ca ajunsese imposibil sa-i mai intelegi gradele, vorbele, dimineata, asa cum dormea pe mocheta de la baie, dar cind s-a trezit mi-a imprumutat barca. Nu era grozava, lua apa si n-avea decit o visla.
Minunata-i Delta Dunarii. A spus-o si Cousteau. Sau cine-a spus-o. Fum, ceata, frunze, pe ele praf, ape tulburi, verzi, cleioase, mergi pe tot felul de canale identice si din cind in cind zaresti o rata salbatica. Sau doua. Plus un lipovean. Vinjos, rosu la fata, beat turta. De obicei intins pe mal. Asteptind. N-asteapta ceva anume, doar sta si se uita la cer cufundat intr-un gind capital. Altfel, cumsecade, te invita numaidecit si contra cost in coliba lui din chirpici si gainat, iti da ciorba de peste pregatita, zice el, dupa o reteta straveche, cu apa din Dunarea-n care misuna vesel vibrioni holerici, undeva si-n acelasi timp mult deasupra noastra, zboara sonde spatiale spre Jupiter, spre Saturn, se pare ca deja au depasit granitele galaxiei si, dupa cum se vede, nu navigheaza cu prea mult folos prin univers, care e format, acum imi dau seama, din chirpici, obiectele astea argintii plonjeaza-n necuprins iar pe lipovean il doare sincer drept in cur si ma intreaba unde vreau sa ma plimbe cu lotca, la Mila 42, la crisma, sa bem si noi ceva, ca e dimineata, are umeri zdraveni, e ars de soare si de fundamentala lui prostie, asemanatoare candorii, o prostie durabila, neclintita de secole, de tatari, de inundatii, rezistind fara probleme celor patruzeci si patru de grade la umbra fara palarie, si la un moment dat il intreb, a devenit un obicei, nea Vasile, tu ma cunosti pe mine? Ce zici?, intreaba si el. Stii cine sint, nu cumva m-ai mai vazut? Omul e-n virsta si ma priveste cu un amestec interesant de curiozitate si lehamite, de unde dracu' vrei sa stiu, ce altceva poti fi decit turist, desi nu pari, si-atunci cred c-a zarit ceva in ochii mei pentru ca-l aud ca-mi spune, cu o voce schimbata, hai c-am glumit, poate nu te-am recunoscut, mi se mai intimpla, nu mai tin minte ca altadata, bine, zic, totusi te rog sa-mi spui daca m-ai mai vazut. Poate ma cunosti, ia gindeste-te Pai, dragu' tatii, zau ca nu, cum zici ca te cheama, aha, nu, deloc, habar n-am, oi fi de la televiziune, c-acuma vine toti sa ne filmeze cum trecem cu barcile pe canale inainte si-napoi, si in clipa aceea ma prefac ca ma aplec spre apa, imi trec delicat degetele miinii stingi pe deasupra valurilor si cu dreapta scot briciul, desigur, imi e mai usor acum, m-am obisnuit o data cu trecerea timpului, si-i retez carotida, ce de singe tisneste, si el cade, foarte lent, drept pe fundul barcii care se transforma repede intr-o balta splendida de rosu cu striuri violete, incit ma intreb pentru o clipa de unde atita lichid Pollock-Gauguin. Pe urma apuc ramele, parca-s de fier, si vislesc spre cherhana.
Ma intorc tirziu in oras.
Citeva zile privesc dealurile. Caut prin buzunare o fisa ca sa dau un telefon. Renunt.
Am ramas fara nici un ban. Tot gindindu-ma cum sa rezolv problema asta, fac intr-o zi o vizita in cimitir, teii sint in floare, ma asez pe-o banca. Sint obosit. E din nou, dupa multa vreme, o dimineata frumoasa. Cinta si pasarelele.Trec citeva minute, poate o ora. Il observ pe ingrijitor, un batrinel jerpelit si extrem de urit, care, la zece metri in fata mea, se preface ca matura o alee. De fapt ma studiaza de vreun sfert de ceas. Cu cea mai mare atentie, prin niste ochelari cu lentile groase si rame de aur. Chiar linga mine se-nalta o cruce frumoasa, din marmura alba, cu un gardulet din fier forjat de jur imprejur. Garduletul face impresie. La incrucisarea barelor, artistul a sudat bumbi de alama, stralucitori, cu siguranta cineva din familie ii lustruieste zilnic, bumbii te hipnotizeaza, imita stelute. Ma ridic pentru a privi mai bine fotografia fixata pe cruce. E, fara doar si poate, o lucrare ce-ar merita sa fie expusa intr-un salon de arta fotografica. O fata superba, nu stiu daca moarta, cu par lung, sepia, si niste sini de balerina, sta culcata pe o rina in culori. In timp ce-o admiram fascinat, am simtit ca ingrijitorul vine spre mine. L-a tradat matura, pe care-o tira, curios de neglijent, pe pietris. Mi-am pipait imediat briciul din buzunar. Stiu, s-a cam tocit acum, de atita folosinta. Totusi l-am intrebat pe batrin, cu cel mai nevinovat aer cu putinta, daca ma cunoaste. Nu mi-a raspuns. Continua doar sa se apropie, incet, amenintator.

(Din volumul Intr-o dupa-amiaza de vineri, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti & Editura Cartea Romaneasca, 1997)