Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Paul anghel - iesirea din iarna


Paul anghel - iesirea din iarna




Paul Anghel

IESIREA DIN IARNA

— roman –

Cartea I din ciclul

Zapezile de-acum un veac




Toata puterea Dunarii,

cel mai mare fluviu al Europei,

se afla la varsare

(Dintr-un manual de geografie antica)

I

Intalnirea Paunei Catargi cu printul fusese o ratare. Acest barbat cu ochi albastri, cu fata palida si cu par negru s-a dovedit a fi prea deasupra lucrurilor, prea rece si prea distant, ca sa-l anime accidentul unei asemenea intalniri. La randu-i, Pauna nici macar nu dorise pentru ea aceasta intalnire, dar un intreg lant de mari familii, cu increngaturi prin mai toata Europa, se miscase la un anume moment, impunandu-i ei, ca ultima veriga, sa mijloceasca o intrevedere intre print si un american, un domn Anderson, care sosise la Bucuresti - via Constantinopole - cu o misiune de presa. In fond, acel domn s-ar fi putut inscrie in modul cel mai simplu in registrul de curte, solicitand personal audienta, fara atata bataie de cap, dar individul dorea o convorbire particulara, nu se stie pe ce subiect, oricum un subiect gingas, de vreme ce nu vroia sa lase urma trecerii lui pe la Palat, dand a intelege ca si pentru print ar fi convenabila o asemenea intalnire discreta.

La Bucuresti functiona ca girant al consulatului american domnul Adolph Stern, la Constantinopole se afla in postul de consul al Americii un antiotoman notoriu, domnul Eugene Schuyler, pe care printul il decorase la inceputul anului cu „Bene merenti” . Prin unul din cei doi, Anderson ar fi putut patrunde lesne la print, evitand s-o mai plictiseasca pe Pauna. Probabil insa ca intalnirea solicitata avea si un caracter monden, americanul dorea sa vada - dupa sultan - cum arata un print tributar din Europa, ezitand intre Serbia, Muntenegru si Romania, hotarandu-se pana la urma pentru printul de la Dunarea-de-Jos.

Anderson arata ca un tap jupuit, in plus behaia - nu vorbea! - engleza lui i-a dat Paunei dureri de cap, ea nu-l putea asculta decat cu mare chin, dand sa-si tina cu o mana falca stanga si cu cealalta urechea dreapta. Nici germana lui Anderson - in care ar fi trebuit sa converseze cu printul - nu era mai convenabila. Despre franceza nici vorba, americanul n-o vorbea, el se misca prin Europa, preponderent franceza, ca un surdomut, ripostand la replicile frantuzesti cu mainile si cu gatlejul, scotand din gatlej sunete nearticulate, motiv pentru care Pauna l-a si poreclit Surdomutul.

Pe Surdomut Pauna a fost nevoita sa-l instaleze in casa, in aripa locuita pana nu de mult in urma de Rudi Catargi, varul ei bun, care ar fi putut sa-i tina companie americanului, mai bine decat ea, Rudi cutreierand in aventurile lui si America. Americanul s-a instalat deci in dormitorul si in saloanele lui Rudi, unde a inceput sa bata cuie prin pereti si sa mute mobila. Pauna, care nu-l intalnea pe Anderson decat la micul dejun, a intrebat mai intai personalul ce se petrece acolo, in acea aripa a imobilului, de unde veneau tot soiul de zgomote. I s-a raspuns ca „domnul se aranjeaza”, apoi l-a intrebat si direct pe Anderson, Surdomutul raspunzandu-i ca nu se poate odihni - nu poate atinge patul! - daca nu aranjeaza mai intai lucrurile din casa Paunei, ca la el acasa. Era aproape o insolenta si Pauna n-a rabdat sa nu i-o spuna, in englezeste:

Well, you are doing this sort of things at the hotel?

— Of course, mam!

Raspuns care a stupefiat-o, mai ales prin acel „mam”! abreviere absolut neenglezeasca. Trebuia sa scape cu orice pret de Anderson, acest mitocan care, intr-o buna zi, s-ar fi putut apuca sa are parcul sau sa taie copacii din fata balconului, pentru ca peisajul de sub privirile lui sa coincida cu ceea ce avea el in cap. El avea multe in cap, pana si trasura pe care Pauna i-o pusese la dispozitie a fost schimbata de Anderson cu o bihunca cu un cal, inhamat à l’americain, cu care Surdomutul circula fara ghid prin Bucuresti. Noaptea isi scria articolele, fumand pipa. Dupa plecarea americanului, in salonul de lucru ocupat de el au ramas scrum, fum, mormane de hartii, hartii pe care Pauna a pus sa fie stranse si pastrate intr-un sac, ca mostra - pentru Rudi! - de ce specimene umane poate produce Lumea Noua.

Absurdul incepea insa abia la micul dejun, cand americanul incerca sa faca conversatie politica cu Pauna, pentru a se lamuri - cat de cat - in privinta lumii in care cazuse, subiectul depasind-o pe gazda, dar si pe oaspete. Intrebarile lui Anderson erau dintre cele mai insolite:

— E adevarat ca Romania e o posesiune otomana? N-am vazut insa nicaieri factorii otomane cum aveau alta data englezii in America!

— Dar Romania e o tara autonoma, domnule Anderson. Ea e cu totul separata de Imperiul Otoman, asa cum America de azi e separata de Anglia, la Apus prin Oceanul Atlantic, iar la Rasarit prin Oceanul Pacific.

Aceasta replica, usturatoare, a lasat insa indiferent obrazul rosu al domnului Anderson; insul parea si fara epiderma, si fara ochi, el nu vazuse - pana in acea clipa - ca Pauna e frumoasa. El se incapatana prin a fi nedelicat, discutand cu Pauna politica. Anderson a si ripostat:

— Dar americanii sunt englezi, doamna, au fost englezi pana la despartirea de Marea Britanie. Sunt romanii otomani?

— Romanii sunt daci care vorbesc romana!

Paunei i s-a oprit mintea in loc, oferind aceasta propozitie, care l-a uluit si pe american, si el oprindu-se - cu minte cu tot - in loc, in fata frumoasei doamne. Cum adica! Dar Pauna nu mai putea urni din loc chestiunea, cu mult prea complicata si pentru mintea ei si pentru cunostintele ambilor. Ea ar fi urmat sa-i compare pe daci cu pieile-rosii, sa-i aduca apoi in Dacia pe romani, sa-i invete pe daci limba latina, ca sa se explice astfel limba romana, in sfarsit, peste tot acest amalgam de neamuri si secole, sa-i introduca si pe otomani. Ceva a izbutit totusi Pauna sa lamureasca, nu prea mult, fiindca Anderson a intrebat:

— Totusi, ce-au cautat la voi otomanii?

Intrebare care a interzis-o pe femeie, care traia vizibil chinul de a nu-si putea raspunde nici siesi, prin simplul fapt ca, pana atunci cel putin, nu-si pusese o asemenea intrebare. Ea a si raspuns, mai intai incrucisand bratele, apoi si verbal:

— Domnule Anderson, a ingaimat frumoasa doamna, n-as putea sa va spun ce-au cautat otomanii pe aici. Cert este ca n-au gasit nimic.

Probabil ca turcii, in viziunea ei, nu cu mult diferita de viziunea lui Anderson, se infatisau ca niste cautatori de aur, acum dezabuzati, desi tarile romane nu pareau a semana nici cu Alaska eschimosilor, nici cu Mexicul aztecilor. Anderson, la fel ca si Pauna, era foarte derutat:

— Totusi ce-au cautat pe aici? a repetat el intrebarea.

— Ce sa va mai bateti capul cu ce-au cautat, cand de mult n-au mai pus piciorul pe-aici. Si blazata: Eu una n-am vazut un singur turc de lume buna! Ei n-au putut ramane niciodata in Dacia, adica in tarile romane, fiind siliti sa le acorde un fel de autonomie. Probabil din disperare.

— De ce disperare?

— Fiindca romanii nu i-au batut definitiv!

— Bine, a ripostat Anderson, dar daca totusi n-au ramas de ce atunci ultimul conflict de pe insula Dino?

— Dino?!

— Dino, Tino sau Hino, o insula de la Dunare, unde s-a angajat acum, in iarna, un conflict armat intre romani si otomani!

— Un conflict?! Habar n-am!

Si Pauna a lasat o pauza de deruta, care s-a prelungit intr-o tacere jenanta pentru amandoi. Ea nu stia ce s-a petrecut la Dunare. I-a scos din jena pe ambii raspunsul de la Palat, unde erau invitati pentru orele unsprezece, in aceeasi dimineata. In drum spre Palat, Pauna a mai avut ragazul sa-i sufle lui Anderson ca printul vorbeste de preferinta germana, mai putin engleza si foarte putin romaneste.

— Printul nu-i roman? a intrebat Anderson, foarte zapacit dupa toate aceste lamuriri prealabile.

— Printul e un german pur sange! i-a spus Pauna, impingandu-l din trasura si silindu-l sa-i ofere mana, dupa care i-a dat branci in palat, urmand ca cei doi - printul si Anderson - sa se descurce cum or putea.

Dar contra asteptarilor Paunei, intalnirea dintre Anderson si print s-a desfasurat - cel putin in prima parte - in conditiile cele mai bune, cu toata gravitatea care se impunea si cu toata solicitudinea gazdei. De fata era si maresalul curtii, maiorul Theodor Vacarescu, var cu Misu Vacarescu, un intim al Paunei, maiorul maresal fiind un tanar domn foarte atent, care intervenea exact cand trebuie, indeplinind si functia de translator benevol, cand ceilalti doi nu-si gaseau cuvintele, si pe aceea, cu mult mai pretentioasa, de talmacitor al subiectelor in conversatie - istoria locala! -, in care fie printul fie oaspetele sau se descurcau mai greu.

Printul stia totusi - ceea ce americanul parea sa ignore - ca primul contact oficial intre Romania si intre Republica Americana avusese loc pe vremea predecesorului sau, printul Cuza, in anul 1859, imediat dupa Unire, cand domnitorul roman se afla in lagarul militar de la Floresti, asteptand sau o invazie otomana, sau o invazie austriaca, sau pe amandoua deodata. In acele imprejurari, dramatice, reprezentantul Americii adusese domnitorului roman un mesaj de imbarbatare. America era desigur departe, lipsita de mijloace, dar ea sustinea cauza natiunilor cotropite, ca pe propria sa cauza. Intrebarea pe care printul a formulat-o, pentru oaspetele sau, imediat dupa aceasta evocare a fost:

— Aduce oare domnul Anderson un asemenea mesaj? Al doilea!

Domnul Anderson a tacut; el era un om practic, vroia mai intai sa se asigure cu cine sta de vorba, daca are sau nu in fata niste parteneri de absoluta incredere. El avea, intr-adevar, asupra-i un mesaj, dar n-a socotit ca trebuie sa-l predea imediat, preferand sa mai astepte, desi partenerii de discutie pareau a fi destul de seriosi. Maiorul Theodor Vacarescu a intervenit, informandu-l pe oaspete asupra unor fapte semnificative: romanii, in ceea ce-i privea, sustinusera in cateva randuri cauza Americii. Mai intai cauza Revolutiei Americane, prin cativa voluntari. Mai apoi romanii trimisesera, tot din ordinul printului Cuza, o misiune militara in America, in timpul Razboiului de Secesiune, misiune care a actionat in tabara nordista. Mai recent, printul il decorase pe consulul american de la Constantinopole cu „Bene merenti”. Domnul Anderson a replicat, la randu-i, ca nici americanii nu ramaneau mai prejos. Si o ultima dovada: un negustor american de armament, Mr. Berdan, sosise in ianuarie la Bucuresti, in vederea unei tranzactii privind pustile pe care firma Berdan le livra pretutindeni, la un pret convenabil. Printul il primise pe acest domn in audienta. Iata deci si reciproca! Romanii se puteau bate pentru libertatea lor cu pusti Berdan, de cea mai buna calitate, oferite paralel - printul o stia - si rusilor si otomanilor!

Ajungand la otomani, domnul Anderson a pus din nou intrebarea pe care o adresase Paunei:

— Bine, dar ce-au cautat otomanii aici?

Printul incepuse sa se impacienteze, intalnirea se prelungise prea mult. El stia ca acest subiect e foarte complicat, atat de complicat incat se vedea in imposibilitatea de a-l mai expune inca o data, pentru inca un strain, acum un domn de peste Ocean. Stia, de asemeni, mai bine zis simtea, ca americanul nu pricepe nimic. Povara explicatiei a revenit din nou pe umerii maiorului Vacarescu, care a inteles sa simplifice povestea - cat se putea - dandu-i o turnura comercial-politic-militara, numai buna pentru un jurnalist. Vacarescu a inceput prin a prezenta mai intai „chestiunea Dunarii”.

— Dunarea, a spus el, e un fluviu care atrage teribil neamurile, chiar pe cele mai indepartate de cursul ei.

Asa se intamplase desigur si cu alte fluvii - cu Gangele, cu Fluviul Galben, cu Nilul -, Anderson o stia probabil, el nu stia insa ce se petrecuse pe aici. A urmat un bombardament de date - istorice, cronologice, geografice - care l-a ametit pe american. Astfel a insirat Vacarescu, la Dunare, in antichitate - ce e aia antichitate! - sosisera mai intai persanii lui Darius. Apoi elinii, apoi romanii, care au stapanit tot fluviul, de la izvoare la varsare. Anderson a inteles ca romanii, nu romanii, stapanisera tot fluviul, si era foarte descumpanit. Apoi Dunarea, a mai spus Vacarescu, a fost impartita pe bucati - de ici pana colo -, dupa neamurile de pe malurile ei, romanilor revenindu-le partea cea mai mare si mai bogata: Dunarea de Jos. De unde geloziile!

— Si dacii? a intrebat Anderson. Dacii, din care se trag romanii, unde au disparut?

— Dacii au ramas aici! a raspuns Vacarescu. Dacii s-au transformat in daco-romani, adica in romani!

— Ce curioasa metamorfoza! a constatat Anderson, nedumerit. Apoi catre print: Ati vizitat India?

— Nu, a raspuns printul Carol.

— Numai acolo am auzit ca se petrec asemenea fantastice transformari. De aici, de la Bucuresti, am sa plec in India.

— De ce sa plecati in India? a intervenit Vacarescu. Ceea ce aveti de lamurit se poate lamuri aici.

— Totul ni se pare complicat pana la imposibil! a raspuns americanul.

— Dar de ce complicat? a replicat Vacarescu. Tot ceea ce s-a petrecut pretutindeni s-a intamplat si la noi. Partenerii uneori au fost altii. Noi am ramas aceiasi. Acum, la Dunarea de Jos se confrunta trei imperii. Si in incheiere: Este de presupus ca si America e interesata la randu-i in chestiunea dunareana.

Domnul Anderson a priceput, in sfarsit, ca intreaga chestiune dunareana e foarte complicata si ca el insusi, desigur involuntar, era mesagerul unui interes care il depasea.

Cat s-a desfasurat conversatia dintre cei trei barbati - printul, maiorul Vacarescu si american - Pauna s-a intretinut cu printesa, care nu intelegea rostul vizitei lui Anderson, nici faptul ca acesta era insotit si introdus la Palat de o doamna din Bucuresti. Referindu-se la american, printesa il numea mereu „logodnicul dumneavoastra”, pana cand Pauna a intervenit:

— Dar domnul Anderson nu mi-e logodnic. Nici nu-l cunosc de fapt.

— Atunci cum de-ati insistat ca un necunoscut sa fie primit de print! s-a mirat printesa, cu tonul unui foarte accentuat repros.

Pauna a incercat sa-i explice inaltei doamne procedura complicata a acestei intalniri: printul nu vroia sa primeasca oficial un jurnalist din America, nici sa-i faca declaratii, in conjunctura internationala in care tara se afla, americanii consimtisera la aceasta, in consecinta au procedat delicat - mare lucru la ei! - recurgand la un procedeu european: lungul lant al scrisorilor de recomandare, ultima veriga fiind chiar ea, Pauna. Pauna era prietena buna cu Colette Calimaki-Catargi, al carei sot se afla in post de consul al Romaniei la Paris, aceasta era prietena cu sotia lordului Derby, ministrul britanic de externe, care avea o matusa la Boston, prin bunavointa careia domnul Anderson din Chicago primise o prima scrisoare de recomandare.

Nici dialogul cu printesa nu mergea mai usor. Ca sa-i usureze priceperea acestei povesti, Pauna insasi a redus intreaga isprava la o caricatura.

— Atat de complicat, a incheiat ea, cand putea sa fie atat de simplu! Domnul Anderson avea ca misiune conferinta de la Constantinopole. Or aici, la Constantinopole, se afla in post de consul generalul print Iancu Ghica, a carui sotie, Alexandrina, mi-e matusa. Era mai simplu ca domnul Anderson sa obtina un bilet de la ea, cu care putea veni la Bucuresti pe drumul cel mai scurt.

— Dar s-ar fi suparat, poate, matusa dumneavoastra de la Paris! a observat printesa, care vadit incurca lucrurile abia lamurite.

— Colette nu mi-e matusa, mi-e vara! Matusa mea e Alexandrina, v-am explicat.

— Atunci imi pare rau, a continuat printesa, ca s-a suparat verisoara dumneavoastra de la Constantinopole, ale carei bune oficii n-au fost folosite.

— Dar nu s-a suparat, a negat Pauna. Tante Alexandrina nu stie nimic.

— Cum nu stie nimic? Atunci cine s-a suparat din toata aceasta lume?!

— Nimeni, a incheiat discutia Pauna.

— Totusi e bine ca macar pana la urma printul l-a primit pe domnul Anderson, a incheiat si printesa.

Cele doua doamne nu mai aveau nimic a-si spune pe marginea acestui subiect. Despre ce puteau conversa mai departe, cand dincolo discutia barbatilor se prelungea! Pauna a facut atunci, pe loc, o prima constatare: femeile barbatilor de stat uita adesea ca sunt femei si se comporta cel mai adesea ca niste barbati in travesti. Putin ar fi lipsit ca printesa sa discute cu Pauna politica. Ceea ce Pauna a evitat, incercand - printr-un zambet afectuos - s-o readuca pe printesa la ceea ce aceasta era in fond - o femeie. Pauna se simtea puternica - ea lua lumea sub protectie, nu invers. Se simtea puternica chiar in preajma femeilor foarte inteligente si tinere, care-i recunosteau suprematia. Nu evita societatea doamnelor frumoase, a nubilelor chiar - dimpotriva -, frumusetea ei stranie isi sporea in contact cu tinerele fete puterea de soc. A fi frumoasa si a nu ocoli femeile frumoase - si inca pe cele tinere - reprezenta un atu pe care Pauna il juca dezinvolt, etalandu-si cu succes stralucirea.

Dar acum nu se putea. Ca si Anderson - care n-o vazuse -, nici printesa nu lua act de atuu-rile Paunei, silita sa-si restranga trena farmecului, sa ramana cuminte, in fotoliu care-i revenea. Orice ii statea bine Paunei, in orice ambianta stralucea, minus in acest fotoliu care o dezavantaja prin faptul ca n-o vedea nimeni. De unde o unda de stanjenire. Ca sa depaseasca acest moment, ea a facut printesei un prim avans - un compliment - pe care aceasta nu i l-a restituit. Era oare printesa o stangace in raporturile cu lumea, sau, cine mai stie, o invidioasa? Dar Pauna nu trezea invidie, a nu-i rezista era obligatoriu, o servitute consimtita, la care se supuneau si femeile si barbatii, cu bucuria ca Pauna „face epoca”. Triumful ei nu avea nevoie de nimic in plus in afara de sine - sau cum spunea un alt personaj monden, din acelasi cerc: „Singurul lucru care-i mai lipseste Paunei este o scara princiara.” Dar nu o scara pe care sa se inalte - era inalta -, ci o scara pe care sa coboare, evoluand majestuos si amplu spre lume, tragandu-si cu gesturi scurte trena imensa, ca si cum ar fi tras dupa sine o interminabila glorie. La sfarsitul lungii si reciprocei examinari, printesa a intrebat-o doar atat:

Est-ce-que vous êtes mariée

Dincolo, in salonul printului, domnul Anderson ajunsese cu conversatia la ultimul conflict armat dintre romani si otomani de pe insula Dinu. Isi propusese sa faca o dare de seama pe marginea acestui subiect, pentru jurnalul pe care il reprezenta si ar fi vrut o concluzie definitiva:

— Deci razboiul a pornit!

— N-a pornit, i s-a explicat, fiindca nici noi nici otomanii n-am facut oficial declaratie de razboi.

— Totusi soldatii celor doua parti s-au ciocnit pe insula. Deci razboiul a pornit.

— N-a pornit, fiindca intre timp a si incetat.

Deci razboiul anuntat de presa cu surle si trambite incetase inainte de a porni. Domnul Anderson, foarte descumpanit, s-a intors spre print si l-a intrebat:

— Sunteti sau nu hotarati sa faceti razboiul?

— Daca razboiul nu va putea fi impiedicat, a spus printul, atunci il vom face!

Era o mostra de claritate in echivoc, peste care nu se putea trece. Prelungindu-si ramanerea in aceasta tara, domnul Anderson putea sa astepte mult si bine razboiul, inca un an sau noua. El voia totusi sa vada daca partenerii de discutie sunt dispusi sa-si joace sansa cu orice pret. A mai intrebat:

— Si daca razboiul va fi impiedicat, ce veti face?

— Vom relua lupta diplomatica. Ceea ce am facut si pana acum.

— Totusi va pregatiti de razboi!

— Suntem pregatiti si pentru pace, si pentru razboi.

In salonul printesei, Pauna se chinuia sa gaseasca, impreuna cu gazda, un alt subiect de conversatie, cat mai convenabil. Au pornit amandoua de la saraci - les pauvres -, printesa fiind o mare amatoare de saraci si de caini parasiti - les chiens abandonnés -, dar Paunei ii displacea subiectul, drept care ea a si sarit peste saraci-caini, trecand la altceva. Noroc ca tocmai se ivea la orizont razboiul, deci perspectiva unor raniti. Daca, Doamne fereste!, pornea vreun razboi, printesa ar fi avut mult de lucru. Au trecut deci la acest subiect - Crucea Rosie Romana, societate pe care printesa o luase sub protectie, din iarna, cand s-a simtit ca razboiul de la Dunare bate la usa. Presedinte al Crucii Rosii Romane era printul Dimitrie Ghica, ruda prin alianta cu Pauna, in societate actiona cu ferventa o alta printesa, Ana Ghica, o calugarita catolica, o misionara. Dimitrie Ghica era de confesiune ortodoxa, sora Ana era catolica, printesa domnitoare era protestanta. Pauna n-avea nici o confesiune - doar amorul - dar aceasta situatie nu le-a impiedicat pe cele doua doamne sa discute pe larg despre pansamente, fese, scame, ventuze, lipitori, bucatarii de campanie, oale de noapte, targi si paturi de spital, capitol la care printesa se dovedea competenta, iar Pauna nula, un zero absolut. Ea nu-si putea imagina cum o doamna din inalta societate ar putea tine oala unui ranit, desi printesa isi imagina momentul, vedea scena, ba chiar se cutremura de emotie si mila. Pauna a zambit interior, sub mina cea mai grava, abia retinandu-si pe buze o intrebare simpla: de ce barbatii trebuie trimisi la razboi, ca sa-i macelareasca adversarii, cand viata putea fi suportata alaturi de ei si impreuna cu ei intr-un mod mai fericit. In marginea acestui subiect, raniti-razboi, Pauna a formulat o intrebare posibila pentru augustele urechi, o intrebare pe care printesa a primit-o innegurata, ingandurata, ba chiar cu tensiune.

— Alteta voastra crede ca razboiul este fatal?

— E mai mult decat fatal, draga mea, a raspuns grav Elisabeta. Si ca un argument definitiv: Chiar printul va pleca la razboi!

— Credeti?!

— Sunt convinsa.

Convingerea aceasta, exprimata de printesa cu o voce de habotnica batrana, desi prima doamna era tanara si inca frumoasa, a dat-o gata pe Pauna. Probabil ca cei doi parteneri princiari, si-a spus Pauna, n-aveau nimic de facut in intimitate decat sa discute despre razboi, grija printesei si grija printului fiind aceea de a se desparti cat mai iute, el ca sa plece la razboi, ea ca sa suspine ca el a plecat la razboi, deci scena cu ranirea, apoi tot ce-ar mai fi urmat.

Auzita de Anderson, afirmatia categorica a printesei ca printul va pleca la razboi l-ar fi decis pe acesta sa predea mesajul, dar americanul se afla dincolo, iar Pauna era preocupata de un alt aspect al chestiunii, ea se intreba ce cauta aici, in aceasta casa, unde nimic n-o mai interesa. Totusi nu putea pleca, domnul Anderson venise insotit si trebuia sa plece insotit, intre timp printesa se insufletise, evocarea viitoarelor suferinte - pe care in mod precis razboiul le-ar fi pricinuit - facea sa i se invie obrazul palid si sa i se incalzeasca vocea.

— Razboiul, a spus printesa cu un anume tremur in glas, ne va lasa in grija si multi orfani.

Nu numai morti si raniti, dar acum si orfani! Curios, Pauna nu izbutea sa descopere in sufletul ei nici un graunte de sensibilitate pentru acest nou subiect. Ascultand-o politicos-aprobator pe printesa, ea se intreba ce-i leaga de fapt pe cei doi soti, care, de la un punct incolo, se confundau. Menajul lor era probabil de o fadoare[5] perfecta. El, militar din crestet pana-n talpi, intorcand spatele femeilor si ocupandu-se de armata: ea, credincioasa si muzicala, distribuindu-se intre filantropie si lucrul de mana, uniti unul de celalalt printr-o sala de audienta. De fapt ce-i lega, formalitatea sociala, subordonarea unuia fata de altul, indiferenta oficializata, incapacitatea launtrica de a vedea si altceva, alt barbat, alta femeie?

Dar printesa a simtit probabil momentul de absenta al tinerei doamne, si a privit-o cu o tresarire de compasiune:

— Est-ce que vous vous trouvez mal, madame?[6]

Era in aceasta intrebare si atentie si grija. Cu acelasi ton se adresa probabil printesa unei vecine de banca la serviciul religios duminical sau unei femei din popor chinuita de indispozitiile sarcinii. Ea s-a adresat Paunei simplu, cu real interes, cu participare, chiar si cu suferinta. Nici macar un gand nemarturisit n-o putea jigni pe Elisabeta, care parea invulnerabila in transparenta sa aproape aeriana.

Cum dincolo, la print, nici domnul Anderson nu putea trece mai departe de inflexibilitatea opaca a printului, care, pe masura ce conversatia inainta, devenea mai criptic si mai rigid, pe cat de incalzit, de volubil si de pus pe explicatii era maiorul Vacarescu. Chiar si numai aceasta intalnire l-a lamurit pe Anderson, care statuse mult la Constantinopol, ca romanii nu seamana cu otomanii, asa cum printul nu semana cu supusii sai, reprezentati fie si numai prin doua exemplare: Pauna si maiorul Vacarescu. Mai ramanea de limpezit o singura chestiune care-i interesa acut pe americani: asigurau oare romanii o deplina libertate confesionala in statul lor? Printul a parut mirat, chiar ofensat de aceasta intrebare, Vacarescu aducea toate asigurarile, dar americanul insista. El invoca drept argument contrar faptul ca, vizitand Romania, nu vazuse nicaieri nici o moschee pentru credinciosii musulmani.

— Dar la noi, in tara, nu se afla credinciosi musulmani, cel putin pana azi! a raspuns printul.

La care maiorul Vacarescu a adaugat:

— Nu romanii, care sunt crestini, i-au asuprit in lungul secolelor pe otomani, adica pe islamici, ci invers. In lungul secolelor, a mai spus el, noi abia ne-am putut apara bisericile.

— Totusi n-am vazut nicaieri nici o moschee! insista Anderson.

— Cand vor fi vreodata musulmani pe aici, a spus printul, le vom construi o moschee. Va asigur ca voi avansa suma necesara unui asemenea templu din caseta princiara.

Domnul Anderson simtea ca in curand va fi in situatia de a preda mesajul Casei Albe. Maiorul Vacarescu l-a impins in aceasta directie, adresandu-i o intrebare stimulatoare:

— Spuneti-mi, domnule Anderson, ati vazut pe la noi fiinte captive, oameni sau chiar animale?

In salonul printesei, Pauna simtea nevoia sa faca o sotie, sa sparga vasul de cristal al acestei intalniri atat de anodine. Fiindca intre timp ajunsesera, nu se stie cum, la subiectul cai-calarie, Pauna a intrebat-o pe printesa cum calareste, ea neavand pana atunci privilegiul s-o vada pe Elisabeta calare.

— Calaresc asa cum se calareste! a raspuns consoarta printului. Si precizand: Se calareste intr-un singur fel.

— Ba se calareste in doua feluri, alteta! a contrazis-o ea. Si explicandu-i: Eu una calaresc altfel. Detest postura de amazoana, am si desfiintat la caii mei seile de dama. Eu calaresc ca barbatii.

— Cum adica? a ingaimat printesa, speriata.

— Adica iau calul intre picioare.

Vasul de cristal se sparsese intr-adevar, era tandari, iar printesa nu putea, oricate eforturi parea ca face, sa adune cioburile intr-o noua forma, in nici un fel. Nu izbutea sa vada scena. Cum adica, o femeie isi putea dezveli picioarele mai sus de botine - fiindca aceasta s-ar fi intamplat! -, ca sa incalece un cal?! Drept care, neizbutind nimic pe calea imaginatiei, ea a suras spre Pauna, incredul si cast. A tacut mult, apoi a murmurat:

— O! a spus, acum stiu despre ce e vorba. Si chiar ma incanta. Asa calaresc copiii, la tara.

Asa calareau probabil si ingerii, care erau cu desavarsire goi, cel putin de la Renastere incoace, dupa cum o dovedeau multe panze de mari maestri, existente in palat. Printesa si-a amintit cu placere ca Pauna Catargi chiar se si infatisase la Palat, cu prilejul Vicleimului de Craciun, travestita in inger, nu ca in Renastere, nici vorba, ci imbracata in alb, purtand pe umeri niste mari aripi imaculate. I-a si spus Paunei, la incheierea acestui subiect atat de fragil:

Vous êtes un adorable ange, madame

Adorabilul inger a ras, cu dintii lui frumosi. Apoi in salon au aparut printul si Anderson, printul palid si calm, americanul rosu la fata ca un rac fiert. Pauna si-a luat racul in primire si s-a retras cu el, fara nici o ceremonie.

In aceeasi seara, Anderson a si plecat din Bucuresti, spre Viena, iar de acolo spre America sau spre India, fara a duce cu sine nici un dram de lamurire in plus. Aceasta nu l-a impiedicat sa tipareasca, o data ajuns in Lumea Noua, o brosura despre tara pe care o vizitase. Asemenea brosuri, pe tema dunareana, inundau de la o vreme librariile. Ce adauga in plus americanul? Pauna a citit brosura, pe care o primise cu autograf, amuzandu-se la culme:

„Romania este o tara in care nu se afla nici un singur animal captiv; cu foarte multe animale domestice - milioane de oi, herghelii vijelioase de cai, turme interminabile de vite albe, cum si cu foarte multe animale salbatice, care fojgaiesc in ape, in paduri, in vazduh. Printre acestea circula si oamenii.”

— Ha, ha! a cenzurat Pauna aceasta fraza. Unde o fi vazut individul atatea animale? Ar fi putut sa vada altceva, manastiri, conace, palate sau, in sfarsit, lumea buna!

Mai departe, Pauna a citit:

„Nu se afla pe aici mari abatoare. Taierea animalelor se face discret, pe la casele consumatorilor, evitandu-se expunerea pieilor pe gardurile fabricilor - nici nu prea am vazut fabrici! - si evitandu-se de asemeni deversarea sangelui in rauri. Nu se stie ce se intampla aici cu sangele”.

— Individul este precis casap! a dedus Pauna. Sau vacar, sau negustor de piei crude. Sau ceva in genul asta. Nevazand pe-aici decat animale, numai animale, ca in Vestul Salbatec, acest fiu al Vestului inca salbatec chiuie de placere ca nu vede oameni, chiuie asemenea unei locomotive impotmolita in iarba.

La capatul acestei suite de privelisti anapoda, Anderson punea si o concluzie arbitrara, pe care Pauna a subliniat-o cu rosul de buze, pe care tocmai il avea in mana:

„Nu vad cum aceasta tara, Romania, ar putea face razboi!”

— Animalul! a pus concluzia Pauna, la randu-i.

Americanul mai adaugase si o lista de nedumeriri, pe puncte, despre aceeasi tara carpato-dunareana:

„— Seful statului roman este un german care, ca sef de stat este supus Imperiului Otoman.

— Imperiul Otoman domina, la nord de Dunare, o populatie romana, adica latina, desi romanii sunt daci.

— Intre daci si intre romani nu mai este actualmente nici un conflict, cum se presupunea!

— Conflicte exista numai intre romani si otomani, adica turcii care sunt, curios, mostenitorii Imperiului Bizantin, de care tin romanii, ca religie, desi

— otomanii sunt islamici si nu crestini!

— Romanii sunt cu mult mai aproape de rusi, care sunt tot crestini, dar cu care se afla in conflict pe o mica chestiune de pamant!

— Dar romanii par a fi dispusi sa mearga la razboi impreuna cu rusii, impotriva otomanilor!

— Cat priveste chestiunea insulei Dino (Dinu, Tino, Hino?), nimeni nu pricepe nimic.”

Nici Pauna nu pricepea nimic. Peste toate, in cursul intalnirii de la palat, printul nu-i aruncase nici o privire.

Schimbul de focuri de pe insula Dinu - o palma de pamant napadita de spini si salcii, aflata in apele Dunarii, nu departe de portul Giurgiu - a fost primul incident armat care a vestit cu trei luni mai devreme, in plina iarna, inceperea ostilitatilor. Un pluton de graniceri otomani s-a angajat cu barcile spre aceasta insula pustie, care tinea de teritoriul roman, protejand niste salahori cu topoare, veniti sa taie niste lemne. Granicerii de pe malul roman i-au avertizat pe intrusi cu focuri de arma, inainte ca acestia sa apuce a trece linia de frontiera, dar ei nu s-au oprit, au vaslit mai departe, salahorii s-au pitit pe fundul barcilor, in timp ce militarii cu semiluna la fes au ripostat cu focuri. La pichetul de pe malul roman s-a dat alarma si o intreaga unitate de soldati cu caciuli negre a sarit in barci, vaslind catre aceeasi insula. Pe insula se mai afla un post roman de observatie, adapostit intr-o coliba cu foisor, iar soldatii de aici si-au pus armele in bataie. Turcii n-au mai avut cand sa taie lemne, ei au fost siliti sa se bata si pe apa si pe uscat, prinsi intre doua focuri.

Incaierarea a fost scurta si dura. Granicerii romani i-au tratat pe intrusi ca pe lupi, si poate ca lucrurile s-ar fi ispravit rau pentru oaspeti - se ispraveau cu totul -, daca ofiterul roman care conducea operatia, un capitan, Dionis Leurdeanu, n-ar fi intervenit sa-si potoleasca oamenii, ordonandu-le sa-i crute pe otomanii ramasi vii. Acestia - cati mai erau - au fost facuti prizonieri si transportati pe malul roman. Cat de infierbantati au fost si unii si ceilalti s-a vazut dintr-o ciocnire laturalnica, o tavaleala dintre un turc voinic si carn si soldatul Vasile Malai, care nu l-a putut prinde pe „lupul lui” decat doborandu-l cu pumnul intre niste spini. L-a scos apoi cu greutate dintre crengile de catina, legandu-l cu cureaua de la pantaloni. Finalul incidentului a fost hazliu: Vasile Malai isi ducea spre barca prizonierul, tinandu-si cu o mana pusca si cu cealalta pantalonii.

Atmosfera era incarcata nu acolo, in acel loc obscur unde s-a produs incidentul, ci mai sus, deasupra, hat departe, fiindca ecourile focurilor de pusca trase pe Dunare, in insula Dinu, au raspuns rapid tocmai la Constantinopole, Paris, Viena si Londra. Ce se intamplase in fond? Niste turci venisera sa taie lemne. Cu drept sau fara, conflictul s-ar fi putut stinge; asemenea incidente ramaneau de obicei strict locale, se lichidau lesne prin buna intelegere intre comandantii celor doua parti, dar nu s-a intamplat asa, cum partile de la fata locului ar fi dorit-o poate.

Conflictul a izbucnit violent, abia peste o saptamana, in sferele cele mai inalte. Ministerul Afacerilor Straine din Bucuresti a cerut reprezentantului tarii catre Inalta Poarta, generalul print Iancu Ghica, sa protesteze printr-o nota incalcarea teritoriului roman de catre militarii otomani. Ministrul otoman de externe, Savfet-Pasa, a respins nota, protestand pe loc reprezentantului roman, printr-o nota verbala, la ceea ce el numea „agresiunea granicerilor romani”. Reprezentantul roman a respins nota, dupa care a cerut instructiuni la Bucuresti. La Bucuresti a fost imediat convocat Consiliul de Ministri. Savfet-Pasa a cerut la randu-i convocarea Marelui Divan, pentru a pune in discutie grava incalcare a pacii la frontiera de pe Dunare. Razboiul plutea in aer si peste tot se cauta un pretext care sa justifice cat mai plauzibil marele incendiu.

Era la nici o luna dupa esecul Conferintei de la Constantinopol, din ianuarie 1877, cand trimisii diplomatici ai marilor puteri se retrasesera fara nici o solutie in privinta viitorului pacii, lasand Inalta Poarta in deriva. O deriva expusa tuturor accidentelor, proba ciocnirea romano-otomana de pe insula Dinu, care, in situatia data, nu putea sa nu intereseze marile puteri. S-au trimis deci note circulare reprezentantilor diplomatici ai fiecareia dintre parti, catre marile puteri, cu dispozitia expresa de a se explica - obiectiv! - incidentul, fiecare parte varsand raspunderea in seama celeilalte si regretand viitoarele consecinte, care se si presimteau.

Cea mai prompta in reactie a fost Londra - de obicei cea mai inceata -, care s-a grabit sa secondeze protestul otoman. Unui trimis al guvernului moldo-valah in chestiunea insulei Dinu - se evita numele de guvern roman - i s-a respins demersul, indicandu-i-se ca singura adresa Constantinopolul, numai acolo se solutionau afacerile dintre „o tara tributara si puterea suzerana”! Viena a fost reticenta, supraveghind insa atent disputa dintre consulul roman Balaceanu si ambasadorul otoman Aleko-Pasa, care s-a desfasurat timp de mai multe zile in salonul contelui cancelar Andrassy. Balaceanu a fost neted: „S-a dus vremea, a spus el, cand otomanii taiau lemne in padurile Tarii Romanesti.” Ambasadorul Rusiei, domnul de Novicov, l-a aprobat, inclinand din cap. Balaceanu a telegrafiat la Bucuresti, cerand aprobare pentru conduita sa. El spuse chiar o fraza tare: „Vom respinge forta prin forta.” Aleko-Pasa a cerut la randu-i aprobare pentru amenintarile proferate in acel salon - „Va vom strivi!” - de fata fiind atat domnul de Novicov, ambasadorul Rusiei, care a iesit izbind usa, cat si domnul de Robilant, ambasadorul Italiei, „care a fost mai intelegator” fata de reactia tare a ambasadorului otoman.

Din acest punct razboiul diplomatic s-a aprins in saloanele de pe intregul continent. Nimeni nu s-a mai intrebat ce s-a petrecut de fapt acolo, la Dunare, pe insula Dinu, unde incaierarea fusese precedata de niste bune raporturi intre comandantii celor doua pichete, roman si otoman, care se cunosteau, cultivandu-se amical, cum se intampla adesea la frontiere. Astfel, de Anul nou crestin, capitanul Leurdeanu il poftise pe comandantul otoman de peste apa la o vanatoare de mistreti. Partida s-a desfasurat in imprejurimile insulei Dinu, pe Dunarea inghetata, iar amploarea expeditiei fusese cu mult mai mare - inclusiv focurile trase - decat in ultimul incident. O ciurda de mistreti mari, vreo patruzeci, patrunsese in rachitisul incalcit si in papura uscata de pe insula, iar Leurdeanu nu vroia sa-i scape. El l-a chemat prieteneste pe comandantul pichetului otoman sa se asocieze cu oamenii lui si la haituiala, si la prada, stiut fiind ca unii dintre godani ar fi scapat mai mult ca sigur dincolo, spre tarmul drept, fugind pe gheata. Asemenea partide se incheiau intotdeauna cu pahare, ciocnite pe malul roman, cu atat mai multe in acest caz, cand partida fusese o reusita: romanii au dat foc rachitisului si papurei de pe insula, mistretii au tasnit innebuniti, printre flacari, alergand pe gheata, intre cele doua maluri de unde bubuiau pustile. Tirul pe gheata, valvataile rosii de pe insula, care starnisera stoluri de pasari negre si albe, grohaiturile si tipetele porcilor, toate fusesera un spectacol apreciat cum se cuvine de cei doi comandanti. Despre aceasta vanatoare - de mistreti - nu s-a stiut insa nimic, nici la Bucuresti, nici la Constantinopole. S-a aflat in schimb, foarte iute, de cealalta vanatoare - de lupi - intr-un moment de acalmie pe fluviu, nu si de acalmie internationala.

Dincolo de insula, peste ea, deasupra ei, corespondenta crestea in maldare, revarsandu-se spre cele doua capitale, aflate la polii conflictului, Bucuresti si Constantinopole. De la Bucuresti corespondenta era deviata la Constantinopole, unde se afla in post generalul print Iancu Ghica, Inalta Poarta neavand un reprezentant in Romania, iar la Stambul aceeasi corespondenta, in varianta contrara, cadea pe umerii lui Savfet-Pasa, ministrul otoman de externe. Pana la urma, intreaga problema a revenit exclusiv celor doi, care se aflau de multi ani fata in fata. Deci din nou problema raporturilor romano-otomane, pe care Savfet-Pasa se incapatana sa le vada ca pe niste raporturi intre o tara tributara si un imperiu, pe care Iancu Ghica se trudea sa le impuna ca pe o simpla relatie de buna vecinatate intre doua tari. Dar ce vecinatate, spunea Savfet-Pasa, cand Moldo-Valahia facea parte integranta din imperiu, conform Constitutiei otomane, votata in decembrie? „Imperiul Otoman, a citat acesta din Constitutie, cuprinde regiunile si posesiunile actuale, precum si provinciile privilegiate. El formeaza un corp indivizibil, din care nici o parte nu poate fi desprinsa din nici un motiv.” Dar despre ce „corp indivizibil” poate fi vorba, a remarcat Iancu Ghica, cand intre Imperiul Otoman si „provincia privilegiata” exista o frontiera si inca bine pazita! Mai mult: „puterea suzerana” cersea „provinciei privilegiate” nu tributul, ci niste prizonieri - primii prizonieri!

Ecoul acestui schimb de replici a facut din nou inconjurul saloanelor diplomatice. S-a atras partii otomane atentia ca marile puteri n-au admis acea Constitutie, si, drept urmare, tactica otomanilor s-a schimbat: nu se mai punea in discutie frontiera intre cele doua state, ci dreptul romanilor asupra minusculei insule Dinu. De la militarii care se ciocnisera pe insula, afacerea trecuse la guverne, apoi la diplomati, apoi la geografii si hotarnicii celor doua tari. Savfet-Pasa si generalul Iancu Ghica incepusera sa fie depasiti de aspectul prea tehnic al problemei, ei stateau fata in fata, oficialmente ostili, dar cearta se ducea peste capul lor, prin interpusii tehnici, o puzderie de experti in afacerile dunarene, de care cei doi nu se puteau dispensa. Soarta insulei Dinu a fost intoarsa pe toate fetele, mai intai sub aspect geografic, al politicii fluviale, apoi al dreptului de acces al fiecarei parti la „lemnul de pe insula”, in functie de cum se mutau apele in fiecare an. S-a propus si o comisie de arbitri, dar Savfet-Pasa a refuzat, nevrand sa „internationalizeze” problema, care risca sa impinga Europa in razboi. Intre timp, presa din cele doua capitale clocotea, iar guvernele ii somau pe reprezentantii lor sa solutioneze cat mai urgent chestiunea „in spiritul dreptului”, „dupa normele justitiei internationale”.

Lucrurile ar fi riscat sa se infunde intr-o hartuiala pur gratuita - pe luni si ani, asa cum fusesera atatea in cursul timpului - daca noi incidente n-ar fi scos conflictul din amorteala: un slep cu sare fusese pradat de otomani la Gura Oltului, langa Bechet; niste ciobani ardeleni care iernasera cu turmele in Dobrogea, iar acum se intorceau acasa, fusesera jefuiti de niste bande de basbuzuci, la Vadul Oii, in fata vamesilor otomani; un vapor romanesc de pasageri fusese oprit din cursa de nave militare otomane si supus unor controale sicanatoare. Savfet-Pasa a respins incidentele, el a denuntat zarva pe care o facea presa romana in legatura cu asemenea acte, taxate drept „pure inventii”, dar noul combustibil a intetit ciocnirile, care au trecut de la chestiunile de mica geografie la cele cu mult mai mari, de drept.

Deci dreptul romanilor contrapus cu al otomanilor la Dunarea de Jos, dreptul unora de a fi stapani peste fluviu, dreptul celorlalti de a contesta aceasta stapanire, incepand cu zona cataractelor si ispravind cu Delta, incepand cu clipa cand otomanii sosisera la Dunare si ispravind cu acea zi de februarie a anului 1877, cand cei doi, Iancu Ghica si Savfet-Pasa, se aflau iarasi opusi, despartiti de o harta a Dunarii, pe care era insemnata - cu un punct - si insula Dinu. Au intrat in batalie istoricii si arhivarii celor doua parti, scotand la iveala dosare si mai vechi, inca si mai prafuite, pietrificate de timp, apoi micii eruditi - pe fractiuni - eruditii in peceti, sfori cu canaf si sigilii, specialistii in mici petice de hartie si in subiecte extrem de minore si de ingrate, in caz „specialistii” in insula Dinu! Dreptul se impiedica uneori intr-un fir de praf sau intr-un semn prost citit. Giurgiu era cand San Georgio, cand Djurdgis, cand Giurgevo, insula Dinu era: Dino, Tino, Hino, Hinu si chiar Hinub, fapt care pretindea consultul unor filologi. S-au convocat deci noi specialisti, iar acestia, spre mirarea celor doi diplomati - Savfet-Pasa si Iancu Ghica - au dat la iveala alte probe: nu numai harti arabe, germane si grecesti, care atestau situatia insulei Dinu inainte de 1400, sau harti otomane, genoveze, venetiene, dar si glosare, anale si cronici. Se perinda sub ochii celor doi diplomati un fel de Seherezada a dreptului acoperit de hartii, fiecare hartie deschizand un evantai de interpretari, sub alte evantaie care se ridicau si pogorau lent, ametitor. Lumea diplomatica se speriase probabil de proportiile eventualului conflict armat si atunci ii tinea pe parteneri cu de-a sila la masa tratativelor.

Printul Iancu Ghica era un negociator redutabil, imbatranit in tratative care tineau cu anii, perfect adaptat locului, rabdator si sagace, plin de tact si fantezie, contrapunand la acte-acte si la interpretari-interpretari. Intr-o vreme cand tara pe care o reprezenta nu avea alte mijloace de a-si sustine drepturile, zbatandu-se intre maldare de acte si tratate - care o legau de maini, singura libertate era a interpretarilor, incat la Stambul demnitarii otomani spuneau: „Tara asta n-are intindere, nici gologani, dar are interpretari.” La care Ghica ar fi raspuns: „— E tot ce ne-ati mai lasat.” „— Ei bine, i s-a spus, n-aveti atatea interpretari cate hartii avem noi in arhive!” „— Va inselati, interpretarile noastre ies deasupra, cu acte cu tot!” Cum se intamplase si acum, in clipa cand Iancu Ghica a produs o marturie vikinga despre insula Dinu, furnizata generalului de un domn Hasdeu, director al Arhivelor Statului de la Bucuresti, in care se dovedea stapanirea romana asupra tarmului, intr-o vreme cand nu era picior de otoman in Europa si nici chiar in Anatolia.

Noianul de informatii, marturii contradictorii, tratate, hatiserifuri si acte se descalcea „turceste”, adica in sedinte lungi, in cadrul catorva comisii de experti otomani si romani, care lucrau greu, textele in dezbatere urmand a fi traduse din romana si otomana in franceza - limba oficiala a convorbirilor -, iar textele din alte limbi - araba, latina, germana, italiana, slavona - in limbile romana si turca, limba actelor.

Iancu Ghica intrase din nou in moara otomana de macinat timp, cand ziua se lungea cat anul, cand clipa se lungea cat ziua, el traind niste clipe si niste zile ce se miscau in pas de paianjen, prin contributia micilor specialisti, paianjeni de hartoage, scosi la lumina numai in asemenea prilejuri. Supraveghind lucrarile, cei doi diplomati, Savfet-Pasa si Iancu Ghica, discutau intre timp despre altceva, inclusiv chestiuni de familie, din cand in cand erau siliti sa intepeneasca in poze oficiale, sa-si respinga reciproc cate o nota despre incidente la zi sau sa suspende cu ofensa convorbirile, pana capatau noi instructiuni. Care veneau uneori la modul cel mai rastit, fiindca la Dunare timpul fierbea. Sau erau transmise de unul celuilalt sub forma unor intrebari, ce ascundeau nelinistea.

— Sunt informat, excelenta, a inceput intr-o zi Savfet-Pasa, ca guvernul roman a creat inca patru regimente de artilerie. Este exact?

— N-am stire, s-a aparat generalul Iancu Ghica. Ma voi informa la Bucuresti.

Sau el, la randu-i.:

— Mi se spune, excelenta, ca s-ar fi pus in mars, spre vilaetul[8] Dunarii, trei divizii otomane. Guvernul meu e nelinistit.

— Nu cunosc planurile marelui stat major otoman. Dar situatia internationala se complica

Asemenea discutii pareau a spune ca partile au intr-un anume fel mana libera, una fata de cealalta, ca partea otomana nu poate sili partea romana sa nu se inarmeze, ca partea romana nu poate opri partea otomana sa se pregateasca pentru represalii pe toata linia Dunarii. Din acelasi motiv - probabil pentru a nu irita - in convorbiri n-a fost pusa nici chestiunea prizonierilor otomani de pe insula Dinu. Savfet-Pasa nu si-a revendicat oamenii, ca si cum acestia n-ar fi existat, Iancu Ghica n-a adus nici el vorba despre aceasta - prizonierii erau dovada materiala a agresiunii! -, dar discretia in jurul acestui subiect gingas i s-a parut generalului de rau augur. El a si telegrafiat cifrat la Bucuresti, cerand guvernului ca prizonierii sa fie eliberati, „cu discretie”, pentru a nu se crea un nou casus belii; Bucurestiul n-a raspuns, la depesa, dar a eliberat prizonierii.

A fost clipa cand la pichetul de pe malul Dunarii, din dreptul insulei Dinu, a sosit o comisie mixta romano-otomana, care s-a interesat de prizonieri. Acestia se intelegeau bine cu granicerii romani, care, dupa lupta, nu i-au mai privit dusmanos. Prizonierii stateau intr-un ocol de vite, dormeau intr-o poiata, ii adapa, ii hranea si ii pazea Vasile Malai, invatat se vede de mic cu meseria de paznic sau pandar de mosie. Uneori pandarul dormea printre ei. Morala lui era simpla: daca turcii nu-si cer inapoi oamenii, inseamna ca nu vor sa plateasca gloaba - si atunci dupa obiceiul pamantului, inseamna ca vita trebuie sa plateasca gloaba! Drept care, soldatul Vasile Malai a iesit la raport si a cerut ca prizonierii sa fie scosi sa taie lemne pe insula Dinu. Capitanul Leurdeanu a acceptat, dar din pacate in insula nu se putea intra, Dunarea se dezghetase, veneau ape mari. Apoi a aparut comisia mixta si i-a eliberat pe prizonieri. Dupa care la pichet s-a lasat linistea deplina, nimeni nu le-a spus granicerilor: da-te mai incolo.

In schimb, la Stambul, desi se parea ca Savfet-Pasa nu stie nimic de eliberarea prizonierilor, intrebarile acestuia despre unele chestiuni de politica interna romana au devenit tot mai insistente:

— Guvernul de la Bucuresti duce o politica ciudata. Credeti ca din cauza ca domnul Bratianu e liberal?

— Domnul Bratianu e roman, excelenta.

— Si ceilalti din fostul guvern nu erau romani? Guvernul actual, l-a informat Savfet-Pasa pe Iancu Ghica, a dresat un act de trimitere in judecata impotriva fostilor ministri conservatori. Asta va spune a bine?

— Frictiuni intre partide, excelenta. Asa-i la noi, in Romania.

— Dar asta?

— Ce-i cu asta?!

Savfet-Pasa i-a pus in fata lui Iancu Ghica un prim numar dintr-o revista noua - Revista Armatei - pe care generalul nu s-a sfiit s-o ia in palme, impurpurat de emotie si bucurie.

— Observ ca revista e patronata de printul Carol! a mai adaugat Savfet-Pasa.

— Ce vedeti rau in faptul ca printul domnitor patroneaza o revista a armatei? l-a intrebat generalul.

— Vad ce vede toata lumea. Romania practica o politica aventuroasa. Si tintindu-l pe general: Dar daca va rupeti de imperiu, va intreb, cine va mai apara?

— Cum vedeti, ne aparam singuri!

Era punctul cel mai incordat al partidei, moment in care unul dintre parteneri ar fi trebuit sa rastoarne tabla cu piese de sah. Generalul print Iancu Ghica si-a stapanit insa bine nervii si a zambit. Era in avantaj. A zambit rece si Savfet-Pasa, recunoscand avansul partenerului. Aceste tratative care tineau de saptamani se purtau intr-un cadru cu totul contrar uzantelor. In chip firesc el, generalul, nu putea sa-l aiba ca partener pe ministrul otoman de externe, ci pe un subordonat al acestuia, un functionar cu rang de consul general sau de ambasador. Acesta era, pentru el, avantajul. In ceea ce-l privea, ministrul otoman de externe nu-si putea pierde vremea cu o marunta afacere de frontiera, purtand tratative cu consulul unei tari mici si tributare, o „provincie privilegiata”. Ministrul otoman de externe se afla cert in dezavantaj.

Dar probabil ca Savfet-Pasa avea acum timp. La Stambul, dupa suspendarea conferintei marilor puteri, activitatea diplomatica era ca si moarta, iar demnitarii imperiului aveau acum ragaz sa se ocupe pana si de fleacuri. Cei doi erau la cea de a cincisprezecea intalnire in chestiunea conflictului de pe insula Dinu. Ei facusera impreuna un rond asupra tuturor chestiunilor spinoase care tineau in loc afacerea romano-otomana, de mai multi ani, de mai multe secole. Cineva, unul din doi, trebuia sa sparga oul care frigea in palme. Si atunci Savfet-Pasa i-a pus generalului ceea ce se putea numi chestiunea de incredere:

— Inalta Poarta e informata ca la granita romana din Rasarit Rusia a concentrat mari forte militare. Se stie impotriva cui. Isi va trada oare Romania indatorirea care o leaga fata de marele imperiu?

Generalul print Iancu Ghica a fost atent la faptul ca ministrul otoman de externe n-a mai folosit expresia „Principatele Unite” si nici „Moldo-Valahia”, ci Romania. A raspuns simplu:

— Fiti convins, excelenta, ca Romania nu-si va trada datoria care o leaga de sine.

Canalele diplomatice erau cu totul si cu totul infundate, ele nu mai puteau transporta absolut nimic. Dand din umeri a neputinta, diplomatii celor doua parti au lasat din maini intreaga chestiune, care a revenit astfel din nou in punctul de pornire, pe mana militarilor. Cand Iancu Ghica a primit sugestia - printr-o depesa secreta - sa se retraga de la Constantinopole, generalul a rasuflat usurat. A respirat mai usor si Savfet-Pasa. Cei doi nu mai aveau ce-si spune.

O pace de zile mari a domnit si la pichetul de pe Dunare, unde, dat fiind vremea proasta, nimeni nu i-a stingherit nici pe soldati, nici pe ofiteri. Ultimii s-au lansat in niste grozave partide de carti, singura salvare a ofiterului de granita la vreme rea, cand nici o musca, dar mi-te un om, nu trece frontiera. Mustele nu inviasera, era inca frig. Si soldatii mureau de urat. Vazandu-i cum casca, si cum se intind, si cum tanjesc ca de lingoare, un camarad de partida i-a spus lui Leurdeanu:

— Pune-i, frate, sa faca ceva! Pune-i sa taie lemne.

Dionis Leurdeanu a consimtit sa-si trimita oamenii la taiat lemne pe insula Dinu, cu topoarele ramase de la otomani. Vataf peste soldati, Vasile Malai. Dar cand soldatul Vasile Malai a privit spre Dunare, insula Dinu nu mai exista. O stersesera apele de primavara.

In casa Rascanu micul dejun ii aduna pe toti membrii familiei la aceeasi masa, avocatul netolerand abateri de la aceasta norma care silea neamul sa se reinfiinteze macar o data pe zi. La pranz veneau mai totdeauna musafiri, uneori enorm de multi, casa fiind deschisa tot timpul anului, nu numai de sarbatori - si acestea multe. Miscarea personalului, miscarea oaspetilor, discutiile zgomotoase zdruncinau casa, dandu-i un aspect de stabiliment public, cei din familie se miscau la randu-le aferat, simulandu-si rolurile ca familie, chiar cand o faceau spontan, foarte izbutit; seara casa devenea un spatiu al seratelor - muzicale sau nu - si al discutiilor patimase de club politic, iar copiii erau siliti sa se retraga mai de vreme, cinand cel mai adesea singuri, in sufrageria mica. Pentru copii - Hélène si Theo, pentru tante Clotilde - matusa consoartei, si chiar pentru ea, pentru Anne, Alec Rascanu rezerva diminetile, tocmai ragazul micului dejun, care deschidea o buna perspectiva asupra zilei, restabilind intimitatea familiala cu care fiecare pornea la treburi, inclusiv cei ramasi acasa: Anne si tante Clotilde. Intrunirea matinala nu-si pierdea prin aceasta caracterul de institutie, deci aerul solemn, fiindca nimeni nu se prezenta altfel decat in tinuta zilei, cu o prospetime pe care toti o afisau vestimentar si pe care urmau s-o piarda mai tarziu, cand revenea fiecare sa se schimbe - pentru pranz, pentru dupa-amiaza, pentru seara. Nu se reimprospata Theo, student in medicina, nepotul avocatului, adapostit si adoptat in casa de copil, care aparea la micul dejun - de cand era mic - neglijent si tulbure, cu aerul de a fi dormit in paie. Tinuta lui deocheata - fata de restul familiei, mai ales fata de Hélène, care era o cocheta - ii dadea fiori avocatului, care tinea deschis asupra intrusului un ochi circumspect, cenzurandu-i firimiturile de pe haine, gesturile bruste, vorbirea agitata, cu accente imprevizibile, ale unei voci in perpetua schimbare. O intamplare cu un ou, pe care copilul de cinci ani, abia adus in casa, il sparsese pe haine, manjindu-se tot, nu-i iesea tutorelui din cap. Avocatul nu-l putea vedea pe Theo decat manjit la gura cu albus semilichid si cu galbenus pe piept, el traind impulsul de a-i spune permanent nepotului: „Du-te, domnule, si te spala!” Drept pavaza impotriva aparitiilor nepotului la micul dejun, Rascanu tinea servetul de olanda, pe care il si mototolea in timpul conversatiilor, gata sa-l arunce, cum a facut si acum. Se discuta bine-nteles despre razboi, despre iminenta razboiului, prilej pentru Rascanu de a oferi o dizertatie despre incapacitatea guvernului, prilej pentru Theo de a mormai sau chiar de a protesta.

— Dumneata sa-ti vezi de medicina! l-a apostrofat avocatul, dandu-i o importanta mai mare decat Theo o avea in casa, fiindca pana atunci il tutuia pe nepot. Si aspru: Dumneata sa vezi, mai intai, cum stau oasele intr-un organism si apoi sa-ti spui opinia despre organismul statelor.

Tante Clotilde n-a inteles la ce facea aluzie avocatul - era cert o aluzie - si a intervenit:

— In fond, toti ne putem da cu parerea. Nu inteleg, Alec, de ce ne reprimi!

— Dar nu va reprim, doamna!

— Alec, ce ai cu el?! a intervenit Anne, dureros, ca si cum Theo ar fi fost un bolnav, un bolnav al familiei, care ar fi trebuit menajat.

— N-am nimic cu el, s-a explicat avocatul, ignorand infirmul, dar domnul ar trebui mai intai sa capete siguranta asupra argumentelor pe care le manuieste. Ar trebui mai intai sa inteleaga ce e un organism, sa invete adica medicina, stiintele naturii, si apoi sa se pronunte asupra ordinei sociale si a ordinei in stat.

— Nu m-am pronuntat asupra ordinei in stat, ci asupra raporturilor intre state!

— Si crezi ca un asemenea subiect iti este mai familiar? Nu cumva te depaseste?

— Cum te depaseste si pe dumneata!

— Theo!

— Ce, Theo!

— Alec!

— Dar de ce ma opriti?! s-a adresat avocatul doamnelor. Sau daca ma opriti, opriti-l mai intai pe el. In casa asta s-au inversat cu totul ierarhiile.

Avocatul spusese o enormitate, in casa ierarhiile fusesera rasturnate nu de Theo, ci chiar de avocat. Intre timp, Theo comisese si el o enormitate: se scobea mojiceste in dinti cu o scobitoare. Ingrozite, doamnele au privit spre avocat. Acesta ingaduise copiilor niste rasfaturi inadmisibile in ordinea traditionala, el ii trata pe copii ca pe niste majori, el le ingaduia participarea la conversatiile dintre adulti, punandu-i in vedeta - mai ales pe Hélène! - iar acum primea ceea ce merita. Partea feminina a casei a trecut peste momentul cu scobitoarea - doamnele se prefacusera ca nu-l vad pe Theo -, incercand sa se concentreze, pe cat se putea, asupra fondului. In fond, daca seful casei avea argumente redutabile in disputa cu Theo, nimic mai elegant decat sa le fructifice si sa nu recurga la arbitrajul lor. Avocatul culegea ceea ce semanase. Theo se scobea impasibil in dinti, iar supliciul celor de la masa se prelungea.

— Explica-te, Theo! l-a indemnat Hélène, evident complice cu tanarul si amuzata de incidentul cu scobitoarea.

Theo a comis inca o mojicie - s-a ridicat de la masa! -, iar avocatul a fost in drept sa intervina autoritar:

— Domnule, stai jos!

— Ei bine, nu vreau sa stau! a strigat imberbul, izbind scaunul.

— Asta e culmea! a urlat avocatul.

Si tanarul s-a asezat, sub ochii mustratori ai doamnelor, care nu admiteau din partea lui asemenea dezertiune. Acum nu mai era vorba despre un joc intre copii si parinti, ci despre o angajare intre barbati, iar Theo a primit aspra lectie de buna purtare, administrata de femei, consimtind sa se adune launtric, gata de riposta. Nimeni nu-i spusese „— Arunca, domnule, scobitoarea!”, totusi si acest repros se simtea. Dar pe tanar il biruia dispretul. Se vedea ca in el galgaia de mult o revolta gata sa debordeze, pe care abia o tinea in frau nu un rest de pudoare, ci constiinta de a nu avea partener pe masura. Cine sa-l priceapa, tante Anne sau tante Clotilde?! Hélène era scoasa din cursa - pe Hélène o iubise ca pe un camarad de joaca, iar avocatul nu exista. Cu cine sa se lupte! Theo si-a pus capul in piept si a reinceput sa manance, infulecand ostentativ. Apoi, din nou intre degete cu aceeasi scobitoare, a izbucnit ca la parlament:

— Domnilor, vorbiti de neutralitatea acestei tari, pe care n-o puteti obtine de la nimeni. Dar cine dracu v-a pus sa va asezati aici? Daca nu va convine locul acesta, de ce nu va mutati!

Replica tanarului i-a facut pe toti cei din casa sa se uite la el ca la un nebun. In expunerea domnului Rascanu fusese vorba despre neutralitatea tarii in conflictul militar international care sta sa inceapa. Domnul Rascanu, ca parlamentar ce era, acuza guvernul liberal, la putere, ca nu reusise sa obtina pentru tara un asemenea statut. Doamnele se aratasera ingrijorate la randu-le. Nici ele nu vedeau, aprobandu-l pe stapanul casei, pe unde va scoate Romania camasa. Singur Theo spusese grozavia aceea cu mutarea, singura Hélène a ras, prosteste, cum rad copiii care nu pricep nimic. Tante Clotilde a si admonestat-o:

— Tu de ce razi?

Hélène n-a mai ras, nu realiza ca facuse o gafa, n-a mai ras vazand figurile uluite ale celorlalti, pe care replica lui Theo ii zapacise probabil. Ea vedea lucrurile firesc, in sensul lui Theo - daca nu-ti place ceva faci altceva - si nu intelegea de ce oamenii mari, de azi sau mai de demult, nu facusera ceea ce trebuie cu casa sau cu tara lor. Avocatul, ca jurist, a simtit viciul rationamentului, dar nu in sensul sentimentelor fetei, ci in sensul „teoriilor” care asfixiau mintea rebelului. La acestea trebuia sa raspunda si a raspuns, imprevizibil pentru doamne:

— Dumneata, domnule, a inceput el, concepi statul ca pe un contract intre niste parteneri de productie. Acestia, la un anume moment, prin contractele pe care le stabilesc, hotarasc dupa o anume evolutiune istorica sa fie un stat. Ei bine, e fals. Sub fiecare stat e o tara!

— Adica acelasi lucru! a ripostat Theo, jucandu-se din nou cu scobitoarea.

— Adica altceva! a strigat avocatul, simtind scobitoarea in ochi. O tara e organica, un stat e o constructie efemera. Statele apar si dispar, sunt fructul conjuncturilor, pe cata vreme tarile raman, fiindca acestea se confunda cu natiile. Si dupa o pauza retorica: Astfel, tara noastra-i cu mult mai mare, domnule, decat statul. Noi avem pamant si oameni in toate statele vecine, cu care insa nu trebuie sa purtam razboi, ca sa nu sacrificam statul de azi pentru tara de maine. Iata de ce neutralitatea e obligatorie!

— Si pentru cine cereti neutralitatea, pentru stat sau pentru tara, ca sa pricep!

— Pentru stat, bine-nteles. Aceasta fragila constructiune care e Romania de azi, care n-a implinit inca douazeci de ani de cand e unita, trebuie aparata in ceea ce reprezinta ea, fara a o expune in nici un fel seismelor, care ar putea s-o destrame.

— Si cum veti face? a intrebat Theo, incrucisand bratele si asteptand.

— Chiar, Alec, cum veti face? au intrebat si doamnele.

Avocatul a tusit, oprit din avant - il iritau intreruperile -, iar acum il irita neputinta, in plin avant cum se afla, de a prinde in maini argumentul zdrobitor.

— Aici gresesc domnii de la putere, a strigat el, care nu au creditul necesar in fata marilor puteri, ca sa obtina statutul de neutralitate care ar prezerva Romania.

S-a lasat o clipa de liniste, dezumflata, ca in pauza unui discurs. Doamnele nu indrazneau sa miste cestile de ceai si paharele, iar bona in alb statea in asteptare, langa o consola. Doamna Rascanu i-a facut semn acestei auxiliare sa ramana acolo. Domnul Rascanu si-a suflat nasul. Theo simtea ca e momentul lui.

— Adevarul este, domnilor, a strigat el, aruncand in sfarsit si scobitoarea, adevarul e ca nu sunteti in stare sa miscati multimile. Si cu superioritate, catre tutore, caruia concedea sa-i recunoasca rudenia: — Dumneata, oncle Alec, respingi ideea de determinare sociala si respingi mecanismele care o pun in miscare. Dar, iata, eu n-am nevoie de guvern! Noi nu vrem sa cerem nimic guvernului, nici acestuia de azi, nici altora care vor fi. Daca multimea de producatori va vrea neutralitatea, ea va avea neutralitatea, impotriva guvernului. Fiindca nimeni n-o va putea sili sa ridice arma, daca nu va vrea arme.

— Dar aceasta e o incitatie la anarhie! a strigat avocatul.

— Refuzul de a urma politica unui anume guvern e anarhie? a intrebat calm Theo. Cand dumneavoastra, conservatorii, respingeti politica guvernului de azi, va inscrieti oare in anarhie? Dar cand rasturnati un guvern in alegeri?

— Acestea sunt caile legale, constitutionale, de a corecta politica unui stat.

— De ce n-ar avea atunci acest drept cei care poarta statul pe umeri! Acum vreti neutralitate, fara ei. Maine o sa vreti razboi, fara ei, si atunci ma intreb cine o sa se bata, in cazul in care ei nu vor! Toti liberalii din Romania nu numara un regiment; conservatorii abia daca pot improviza o companie. Si atunci?

— Theo! a strigat Anne, dar e oribil ce spui. In aceste partide politice e toata lumea buna.

— Lasa-l sa spuna! a convenit avocatul. El e cu nestiutorii de carte. Evanghelia beznei. Se anunta o noua era crestina, laica insa, al carei profet e unul Marx. Una din bisericile lor se afla la Medicina, o alta la anticariatul Weiss. Este exact?

— Dar ce se intampla in aceste locuri, Theo! a strigat tante Clotilde, pocnindu-si palmele.

— Deocamdata domnii fac adunari ca masonii, a informat domnul Rascanu. Aceasta deocamdata!

— Si mai apoi? a intrebat Anne, cu o scurta tresarire.

— Intrebati-l!

Theo tacea. Simtea cum in jurul lui se inchega o umbra de mister, care-i facea bine, il proteja. Hélène l-a atins cu piciorul pe sub masa, baieteste. Intuia ca se petrece ceva deosebit cu Theo, cei mari il tratau cu un respect ostil, iar fata ar fi vrut sa-l asigure ca, in ceea ce-o privea, ea il considera un barbat. Ar fi vrut chiar ca Theo sa respinga mustrarile, oricat de brutal, desi in surdina Hélène il seconda pe papa. Dar Theo tacea si misterul pe care il emana fiinta lui trimitea pe chipurile uimite ale celorlalti un fel de spaima. Anne pusese deoparte cutitul cu care taia cozonac, tante Clotilde ezita sa mai miste lingurita in ceasca de ceai, tinand-o cu o mana tremurata.

— Formuleaza-ti, domnule, pana la capat programul. Ia-ti acest curaj!

— Programul meu oricum nu va intereseaza, a raspuns Theo. Dar daca vreti sa stiti cate ceva, poftim: o societate sau o persoana din cadrul acesteia trebuie sa-si ia singura libertatea de a-si decide soarta.

— Este ceea ce-ai facut si dumneata acum! a strigat Rascanu, ridicandu-se si aruncand servetul.

— Exact! a confirmat Theo, iesind din sufragerie.

Domnul Rascanu a tasnit spre aceeasi usa, pe care Theo apucase s-o izbeasca. Avocatul s-a precipitat dupa nepot, probabil spre scara care ducea la mansarda, lasand in urma usa deschisa. A reaparut apoi, dupa o vreme, mai linistit - i se auzisera si pasii fermi pe scara - surprins sa le gaseasca pe doamne in aceeasi pozitie crispata, cu spaima pe chipuri. Numai Hélène disparuse, plecand probabil la scoala. Si bona, care s-a si intors, aducand o tava cu briosi fierbinti. Ca sa restabileasca normalitatea, sugerand ca nimic important nu se intamplase, domnul Rascanu a luat cu mana o prajitura direct de pe tava si a consumat-o in picioare. Doamnele l-au privit uimite, fara sa-l intrebe nimic. Ceva se intamplase totusi, dar important era ca seful casei restaurase echilibrul. Intr-un tarziu, Anne a ingaimat:

— Avem azi lume la pranz?

— Nu stiu, a raspuns el, s-ar putea. Se deschide azi si Senatul. Vine multa lume din provincie.

Pendula mare din colt a sunat apoi noua batai. Acest orologiu spectaculos, cu sunet grav si amplu, amintindu-l pe acela - la fel de grav - din turnul parlamentului englez, l-a facut pe domnul Rascanu sa se resimta drept ceea ce era: un parlamentar chemat la datorie. El si-a cautat cu o privire distrata ghiozdanul cu hartii, dar aceasta recuzita fusese dusa la trasura de secretarul sau Garussi. In lipsa de altceva, Alec Rascanu a sarutat-o pe frunte pe Anne, apoi a iesit.

La Parlament, Alec Rascanu a avut noroc: trecand mai intai pe la tribunal, unde avea afaceri presante, el a intrat in aula Camerei deputatilor cu intarziere, cand prima lista de vorbitori fusese aproape epuizata. Interpelarea pe care o pregatise urma a fi inscrisa abia dupa pauza. Aceasta ii dadea ragazul sa prizeze atmosfera - deja fierbinte! - si sa-si revizuiasca argumentatia, in functie de interventiile in curs si de eventualele reactii ale bancii guvernului.

Omul guvernarii, Bratianu, statea in capul bancii guvernamentale si se juca nervos cu creionul, ascultand un discurs al unui domn Deliu, tot un deputat din opozitie. Deliu era un mare mancator de argumente, toate „tezele Rascanu” privind neutralitatea fusesera suflate de acest domn, care le-a si trimis spre primul ministru intr-un tir fara gres. Dar Bratianu n-a raspuns, - n-avea ce raspunde -, iar dupa interpelarea lui Deliu, C.A. Rosetti, prezidentul Camerei, a dat pauza.

De la o Camera preponderent liberala, Rascanu nu se putea astepta la nimic bun. Noroc ca mai era si Senatul. Senatul reprezenta o instanta de echilibru, care intervenea intotdeauna la timp cu ponderea sa conservatoare, pentru ca balanta Corpului Legiuitor sa nu se rupa definitiv. Peste toate mai era si printul, care putea opune un veto actiunilor hazardate, oprind excesele „rosilor”. Catre print isi indreptase speranta Rascanu, in multe randuri, asteptand de-acolo, de la Palat, gestul care sa restituie tarii echilibrul salutar, acum atat de amenintat. Nu reprezenta oare printul simbolul insusi al echilibrului?

Rascanu avea ragazul sa traga o fuga la Senat, unde intentiona sa puna la punct anumite strategii de partid: in cazul in care Camera - unde guvernamentalii detineau majoritatea - ar fi aprobat bugetul tarii pe anul in curs, Senatul era in dreptul sau sa faca obstructie si sa-l respinga. Si asa guvernul intarziase cu aprobarea bugetului, pana la inadmisibil! Era in martie si discutiile la buget nu se incheiasera. Dar inainte de a ajunge la Senat, Rascanu trebuia sa-si inscrie interpelarea pe lista vorbitorilor. El dorea sa ia cuvantul pana la pranz, in cazul in care Rosetti ar fi avut bunavointa sa-i acorde cuvantul printre primii. Relatiile lui Alec Rascanu cu C.A. Rosetti erau reci, bine supravegheate, prezidentul Camerei refuzand sa se lase prins in mici vicii de procedura parlamentara cu oamenii din opozitie, si Rascanu a obtinut repede ceea ce dorea; el fu inscris la cuvant dupa Dimitrie Sturza, fostul ministru al finantelor, pana in urma cu o luna, si dupa P.P. Carp, care precis avea sa ridice chestiunea abuzurilor guvernului impotriva fostilor ministri conservatori. Alti deschizatori de drum ii largeau astfel calea, ii eliberau mainile, inlesnindu-i concentrarea asupra esentialului. Rascanu stia, dintr-o lunga experienta la bara, ca nu-i avantajos sa pledezi cu mainile incarcate, povara chestiunilor aduse in discutie - mai ales cand sunt prea multe - reducand din elanul vorbitorului si din eleganta expunerii.

La Senat Rascanu a gasit - cum se astepta - o atmosfera incarcata, ba chiar fum. Sobele scoteau fum. Peste cladire, peste intregul cartier se lasase o pacla grea, inecacioasa si sura, iar hornurile racorosului palat, asezat ceva mai jos decat Parlamentul, nu trageau. Prima reforma pe care ar fi trebuit s-o voteze senatorii, in ceea ce-i privea, ar fi fost introducerea unui nou sistem de incalzire - eventual cu abur, dupa moda englezeasca -, dar lipseau si fondurile, si initiativa, astfel incat in culmea unui discurs, debitat de un domn Sutzu, aproape de fraza cheie, sala a trebuit evacuata ca sa se scoata fumul. Rascanu a sosit tocmai cand se daduse pauza. Multi senatori au plecat acasa sau la club - sesiunea se putea tine foarte bine si la club! -, dar, din schimbul de vederi cu cativa amici, Rascanu a dedus ca rezistenta Senatului la toate masurile preconizate de guvern va fi ferma. In privinta fostilor ministri conservatori, pusi sub acuzare de „rosii”, Rascanu a aflat ca acestia refuzau sa se prezinte in fata comisiei parlamentare de ancheta, domnul Maiorescu si altii fiind adusi pe sus, cu dorobantul in trasura. Unul dintre acuzati, domnul Costaforu, murise intre timp. „— Ce-ar fi, domnule, sa le preiei apararea, inclusiv postmortem lui Costaforu! i-a propus un senator lui Rascanu. Dupa opiniunea mea, solutia unui proces public ar fi foarte nimerita, cata vreme banditii se rafuiesc, uite, pana si cu mortii! Guvernul s-ar compromite definitiv. Ar iesi lume, in strada!”

Rascanu a respins ideea, guvernul era si asa compromis, guvernului i se daduse lovitura la discutarea bugetului, iar in aer statea si „lovitura externa”. „— Sa nu-i dea omului Domnul pe cap cate poate duce!” a pus incheierea un batran senator din Moldova, referindu-se probabil la capul lui Bratianu, care ducea multe. Schimbul de opinii se desfasura la bufet, printre cutite, si pahare, printre tavi cu pateuri si cesti de cafea, replica a bufetului de la Camera, unde la aceeasi ora se luau gustari, prelungindu-se printre imbucaturi dezbaterile din aula.

Dar la Camera pauza fusese scurta, iar dupa pauza discursul lui Dimitrie Sturza se plasase direct in miez. In iarna, Sturza primise sa lucreze cu actuala echipa guvernamentala, el acceptase Finantele, asumandu-si imposibila sarcina de a concepe si propune executarea unui buget pe anul in curs - 1877. Dar cum? Deficitul imens, datoria publica exorbitanta - „— Mostenirea conservatoare!” a urlat cineva, un guvernamental - peste toata pretentia guvernului de a impune o politica de inarmare. Dar cu ce bani?!

Ascultandu-l pe Sturza, Rascanu vedea cum i se fura o alta serie de argumente, pe care le tinea in rezerva pentru clipa sa. Dar ascultand tiradele - in fond Sturza nu facea decat sa-si justifice demisia din guvern - si privind cu distanta etalarea argumentelor, Rascanu se obiectivase, capatase sentimentul deplin al linistei in misiunea care ii revenea. El nu trebuia sa mai puna pasiune - patima! cum facusera ceilalti. El nu trebuia sa mai cultive efectele de retorica - in gravitatea situatiei ar fi fost o impudoare. El trebuia sa exprime, simplu si drept, somatiunea tarii intregi: „— Catre ce ne indreapta guvernul? Ce viitor ne pregateste? Sau ne arunca, orbeste, in intunericul unei istorii imprevizibile?”

P.P. Carp a fost scurt, taios, total. Nu pot fi pedepsiti niste oameni pentru ca au guvernat, a spus el, in esenta. Acesta nu e un delict, oricat ar fi durat guvernarea conservatoare. El nu si-a aparat colegii amenintati cu traducerea in fata justitiei, ci a condamnat arbitrariul puterii, ilustrat prin acest caz. Intrebarea lui era daca se poate face orice cu puterea. Iar guvernul, producand dovada ca poate face orice, inseamna ca e pregatit pentru iresponsabilitatea ultima. Aplauzele au fost insa anemice, s-au inrosit doar palmele „albilor”, dar efectul a fost maxima incordare, vadita in atitudinea lui Bratianu, care statea ca un arc. Urma la cuvant domnul deputat Alec Rascanu, care avea intr-adevar cale libera.

Si care a fost surprinzator de simplu, fara nici o retorica, aproape fara voce. Se putea aprecia, in circumstanta data, cum marea retorica se obtine ades fara voce, prin simpla rostire a unei chestiuni - cand este esentiala.

— Si pe unde vor trece trupele ruse spre frontul sud-dunarean? a intrebat Rascanu, suprimand formula introductiva.

— Prin aer! a raspuns Bratianu simplu, direct, tot atat de spontan pe cat de spontane au fost si hohotele de ras care au urmat.

Au ras pana si „albii”. Apoi Bratianu a continuat, atragand asupra sa atentia intregii aule, care il asculta cu sufletul la gura:

— Garantati dumneavoastra neutralitatea acestei tari, daca aveti mijloace, si eu va las puterea.

Efectul de dus cu apa rece s-a resimtit in unda de frig care a strabatut aula. Primul-ministru a profitat de paralizarea auditoriului si a continuat, mucalit si mustrator:

— Pai pe unde sa treaca rusii, domnilor, ca sa se bata cu turcii, decat pe unde au trecut intotdeauna, adica pe la noi! A, vreti sa spuneti altceva, vreti sa intrebati guvernul daca nu are in vedere unele masuri, cum garanteaza el aceasta eventuala trecere. Asta-i altceva. Vom putea discuta chestiunea, cu actele pe masa, intr-o sesiune secreta. Dar asa cum puneti dumneavoastra problema, va plasati in absurd. Nu mai am cu cine vorbi. Faceti rost dumneavoastra de o alta asezare acestei tari si va aplaud!

N-a mai ras nimeni. Si nici n-a mai aplaudat. Fiindca retinuse prea mult atentia, Bratianu s-a intors spre vorbitorul de la tribuna, intr-un gest de scuza:

— Va rog sa continuati!, dupa care s-a asezat.

La tribuna, vorbitorul simtea ca n-are aer, iar mainile - grele pana atunci de argumente - ii erau acum moi si usoare, niste anexe jenante. Alec Rascanu n-avea macar in fata, la pupitru, niste hartii pe care sa le examineze, cu care sa umple pauza, ignorand rumoarea care a urmat. Marea aula intrase in trepidatie. La inceput confuz si lent, apoi tumultuos. Tumultul a inceput sa se desparta pe voci, voci atatate, vocea de la tribuna nu se mai auzea. Cineva a urlat: „— Vrem statutul de neutralitate al Belgiei!” Cineva a raspuns: „— Muta-te, domnule, in Belgia!”

Rascanu a tusit de cateva ori - se simtea inecat de fumul pe care il aspirase in sala Senatului, a dat sa-si scoata batista, dar ducand mana la piept, ca s-o extraga, a gasit langa batista, in buzunar, o hartie pe care a scos-o cu curiozitate, apoi cu bucurie. Era un proiect de rezolutie, in chestiunea inarmarii, pe care deputatul il pregatise in urma cu multe luni, in vara trecuta, cand conservatorii guvernau, cand conflictul oriental se dezvolta sangeros la sud de Dunare, in Bulgaria, Serbia si Muntenegru. Se punea atunci problema apararii frontierelor - sarcina a guvernului conservator aflat la putere -, dar problema se punea si acum, inca si mai acut. Rascanu n-a ezitat - ar fi fost altfel definitiv invins -, el si-a incordat puterile, a reusit sa capteze din nou atentia, a lansat vechiul proiect de rezolutie, apoi s-a retras de la tribuna.

L-au aprobat furtunos guvernamentalii, in schimb l-a huiduit Deliu; tumultul de aplauze a fost atat de intens incat sunetul clopotelului prezidential, scuturat de C.A. Rosetti, nu se mai auzea. In larma care s-a instaurat, banca guvernamentala a inceput un consult cap langa cap, apoi un consult de grupare, apoi, cu concursul prezidentului Camerei, s-a cerut pauza. Guvernul solicita ragazul de a raspunde pe loc la proiectul de rezolutie propus de onor domnul Rascanu. Aceasta scurta comunicare a dezlantuit un nou tumult: Deliu s-a repezit peste scaune spre Rascanu sa-i urle ca o asemenea tradare s-ar cuveni data pe mana unui tribunal al onoarei, Rascanu i-a raspuns ca el, Deliu, era un client de tribunale, un client ordinar!

In pauza, Rascanu s-a trezit aproape singur, inconjurat doar de cativa fideli, care afisau mai mult deruta decat adeziunea la discursul idolului lor. Guvernamentalii nu s-au apropiat de domnul Rascanu, desi dadeau semne de recunoastere respectuoasa, apreciind ceea ce presa „rosie” avea sa numeasca „un inalt gest patriotic”. Rascanu s-a simtit totusi dator sa potoleasca acest zel admirativ, care l-ar fi pus intr-o postura ingrata, si a spus catre fideli:

— Sa nu-si inchipuie domnii ca raspund singuri de tara! Chestiunea inarmarii ne priveste pe toti, nu numai pe ei!

Aprobarile fidelilor nu l-au linistit. Acel „— Asa e! Asa e!” ii facea rau. Simtea ca gestul lui nu fusese consolidat printr-o demonstratie, pe care o avusese pregatita, dar pentru un alt prilej, acel prilej fiind in consonanta cu o intreaga orientare politica, cea pentru care el milita. In nici un caz domnul Rascanu n-ar fi putut sa-si dea adeziunea la o politica „rosie”. S-a consumat apoi si un schimb de saluturi cu P.P. Carp. Il aproba, il dezaproba? Boyard von Karp, cum i se spunea, avea o mina indescifrabila, ceea ce l-a obligat pe Rascanu la compunerea unei masti asemanatoare, rece si putin ofensata. Il ofensa acum zarva gregara a parlamentului, plin de o lume de duzina pe care deputatul o detesta. Ultimele alegeri marisera procentul de figuri populare, facand aproape strigatoare diferenta dintre Camera si Senat. Ce cauta in fond el aici, la Camera! Ideea de a candida pentru Senat, intr-un viitor apropiat, dupa ce fierberile politice se vor linisti, il atragea tot mai insistent pe Rascanu, care nu se mai regasea in aceasta lume din jur. Pana si proiectul lui de rezolutie nu fusese bine inteles - proba aplauzele! - si, in consecinta, avea sa fie gresit apreciat, taxat drept un act de dezertiune, de catre unii, sau ca un act de adeziune, de catre altii, ceea ce era cu totul fals.

Tot in pauza s-a apropiat de el un deputat pe care-l cunostea, un vecin de mosie - mosia Ograda din campie -, un individ preocupat exclusiv de averile lui, cu totul in afara politicii. Insul, un Falcoianu, parea sa vina la parlament numai ca sa se intereseze de mersul afacerilor proprii, in raport cu afacerile celorlalti. In intrebari punea intotdeauna si pizma, o gelozie surda - i se parea ca altora le merge mai bine decat ii merge lui. Cu acest ton, Falcoianu l-a si intrebat pe Rascanu:

— Cu cat ai arendat hectarul de balta la Dunare?

— Ce balta, domnule, nu pricep nimic!

— Lasa-lasa, ai facut o afacere buna! Ai simtit din timp ca vine razboiul si-ai scapat de balti. Acum esti cu mainile libere. Daca vin otomanii, cu paguba se descurca arendasul.

— Ce paguba? Care arendas?!

Rascanu clocotea de manie, mania il facea sa nu-si aminteasca nimic, nu-l vedea in fata decat pe individul acela stupid si egoist, obsedat de nimicuri de avere, acum cand tara sta sa arda.

Cand a sunat clopotelul, dupa o pauza foarte lunga, domnul Rascanu a decis sa se retraga. Nu-l mai interesa destinul ulterior al proiectului sau de rezolutie, care, oricum, isi croia drum peste vointa sa. Isi croia drum obiectiv, ca toate ideile de bun simt, care se dispenseaza de persoane. Si atunci? Era poate mai bine sa se duca la club, sa cineze singur, singur sau impreuna cu cativa senatori prieteni, pe care acum, in conditiile date, s-ar fi sfiit sa-i invite acasa. Dar probabil si clubul clocotea. Rascanu a hotarat sa se intoarca acasa si sa cineze in familie. Sau singur, in biroul sau.

Acasa, Anne l-a intampinat cu o figura alarmata, nedumerita, vibrand de emotie:

— Alec, stii ca Theo ne-a parasit?

Alec Rascanu a trecut pe langa ea, fara sa-i raspunda, retragandu-se in birou unde pe masa il astepta inca un mesaj, inca si mai contrariant:

Senatul fusese dizolvat, printr-un decret princiar.

Parasind casa, Theo nu-si putea reprima replicile nespuse, dialogul lui cu tutorele a continuat violent abia pe drum, cu opriri in loc si cu impulsul de a se reintoarce, ca sa se faca mai bine inteles, sa precizeze - teoretic mai ales - ruptura. Ruptura nu era de ordin familial - cum se amagea avocatul, cum isi inchipuiau doamnele, tante Anne si tante Clotilde, tustrei ca sa se consoleze - ci o ruptura cu teorie, adica definitiva.

Carandu-si geamantanul, pe Theo il chinuiau tocmai acele lucruri nespuse - avocatul plecase grabit la Parlament - iar schimbul de focuri, desi dur, n-avusese efectul dorit de tanar, inclusiv ultima sa replica ar fi trebuit modificata:

„— La revedere, oncle Alec!” de fapt: „— Adio, domnule!”

Dar si replica anterioara, din clipa in care deputatul, stapan al casei, descoperise pe masa studentului, printre carti, gazeta aceea incendiara.

„— A! domnii comunarzi scot si gazete!”

„— Asa cum domnii conservatori scot gazete!” La care Theo ar fi trebuit sa mai adauge: „— Intre atatea gazete care apara proprietatea, vor fi avand drept si dezmostenitii la o gazeta a lor!”

Aruncand retrospectiv acest rest de replica, Theo nu-si stapanea placerea de a vedea efectul: figura perplexa a lui oncle Alec, chipul lui falcos, macru, patrulater, congestionat initial, apoi livid, ochii goi, de bovina solemna, rictusul din coltul gurii, care vestea congestia. Tocmai intr-o asemenea clipa ar fi trebuit sa nu-l crute pe avocat, acesta fiind incapabil de riposta, marcat si de lipsa de argument si de handicapul varstei. Lui Theo, Rascanu i se parea un batran. Dar tanarul ratase momentul, avocatul si-a revenit, cotrobaindu-i prin hartii si descoperind altceva. Lui Theo i se parea ca tutorele e omul fleacurilor, al amanuntelor care nu duc nicaieri, spre o perspectiva teoretica, desi Rascanu avea replica chiar à propos de amanunte. Astfel, descoperind printre carti o lucrare despre Comuna din Paris, el a tresarit cu satisfactie, apoi a agitat cartea in chip pilduitor:

„— Asta e medicina pe care o inveti dumneata?!”

„— Asta e medicina pe care nu voi ezita s-o aplic!” a strigat Theo.

Dar acum, recapituland momentul, el si-a dat seama ca gresise. La un gest, el ar fi trebuit sa raspunda nu cu o idee, ci tot cu un gest, in acest caz ar fi trebuit sa scoata de sub perna masivul Das Kapital si sa i-l puna avocatului sub nas, ca pe o bomba:

„— Dupa asta invat medicina!”

„— Ha, ha!”

Acest „Ha, ha!” de om invins lipsise insa. Cum lipsise si gestul care ar fi trebuit sa-l provoace, iar lui Theo ii venea acum sa zboare inapoi, pana sus la mansarda si sa-i puna avocatului sub nas celebra carte, care exaspera toata „lumea buna”. Scandalul ar fi luat o alta turnura. Si toata disputa un alt prestigiu. In viziunea lui Theo, avocatul ar fi putut sa spuna:

„— Astea sunt idei de subsol, domnule!”

„— Astea sunt idei de mansarda, domnule!, dar care vor pogori pana la urma in subsolul acestei societati, desteptandu-l”.

Ceva despre subsol si mansarda se spusese totusi, dar nu cu un sens social, chiar la sfarsitul intrevederii care a pus capat relatiei:

„— Pana una alta, vei parasi mansarda, a strigat avocatul, fara dreptul de a te instala la subsolul acestei case.”

„— Este ceea ce si vreau!” strigase Theo, drept raspuns La care ar mai fi trebuit sa adauge: „— Iata cum nu e cu putinta neutralitatea intre fiinte, clase sau state care se detesta!”

La care avocatul ar fi putut sa riposteze:

„— Imi datorezi iubirea!”

Si el:

„— Ca romanii Turciei!”

Dupa care avocatul se putea retrage sifonat, Theo urmand sa-si faca bagajele, cum si le-a facut de altfel imediat. Se schimbasera, e drept, si niste priviri ucigase, ca intre straini in razboi. Rupturii i se pusese totusi un punct, oricat de nesatisfacator. Ca sa-si ia pe deplin revansa, Theo lepadase tot ceea ce-l mai lega de familie: lenjeria - in afara de o singura pereche de schimburi, vesela - in afara de o ceasca si o lingurita pe care el si le cumparase, cartile - in afara de literatura socialista cumparata sau imprumutata de la prieteni, tratatele de medicina cu care il inzestrase tutorele revenind casei Rascanu. Ii apartinea si ceasornicul de buzunar, pe care urma sa-l puna amanet, pentru primele cheltuieli. In acea casa, ramasa cu mult in urma, nu-i mai apartinea nimic. Poate niste fotografii de pe cand era mic, din vremea cand fusese abia adus in casa Rascanu. Si inca ceva, un obiect - niste obiecte - despre care unchiul Alex ii spusese un lucru destul de confuz, la aniversarea varstei de optsprezece ani, cand inca nu se produsese ruptura: „— Cand vei fi major, am sa-ti incredintez ceva din partea tatalui tau.” Nu intrebase ce anume, dar aflase intre timp: era vorba despre o caseta de catifea neagra in care se aflau doua pistoale de duel. Acest obiect - caseta - nu apartinea casei Rascanu si ar fi trebuit sa-i revina. Dar Theo n-avusese timp sa regleze si acest ultim cont, el putea cere caseta prin cineva, printr-un cunoscut, eventual prin Garussi, secretarul avocatului, care-i si soptise tanarului cate ceva in legatura cu caseta. Oricum, reglarea acestei chestiuni nu urma sa se mai faca printr-un contact direct intre cele doua parti, eventual, daca avocatul refuza sa cedeze caseta, Theo putea s-o solicite printr-un alt avocat, in chipul cel mai oficial. I-ar fi putut notifica, prin acelasi mesager, domnului Rascanu ca nu intentioneaza sa mai revendice nimic din acea casa, inclusiv bunurile care i se cuveneau ca mostenire, dupa dreptul in curs. Tanarul respingea principiile acelui drept, deci si mostenirea, deci si dezmostenirea cu care il amenintase candva avocatul. El isi rezerva voluptatea de a trai starea de dezmostenire si incepuse promitator, incepuse prin a arunca tot.

Tanarul pornise la drum cu o tinta foarte precisa, dar pe care acum n-o mai regasea. Iesind din casa Rascanu parcurse o destul de lunga distanta, cu popasuri pentru replici, apoi cu un popas ceva mai lung, la o raspantie, cand desi inertia il impingea sa taie piata, ceva ii spunea ca drumul drept nu-l duce nicaieri. Nu mai recunostea acea parte a orasului catre care se indrepta si a stat in loc, multa vreme, nemultumit si incurcat. Ar fi trebuit sa ia o birja ca sa-si duca bagajul, dar intrebarea care i s-a ivit in minte, din gol, a fost derutanta ca un sughit: in ce directie?

A pornit inainte pe o stradela care l-a scos in spatele domeniului Paunei Catargi. S-a inviorat, amintindu-si ca acolo locuia si acel tip bizar, Rudi Catargi, catre care simtise candva o atractie, si din care isi facuse o vreme model. Din cativa pasi a ajuns in dreptul unei porti laterale, poarta care ducea la aripa rezervata lui Rudi Catargi, acel burlac care-l ocrotise catva timp pe Theo cu simpatie, cu tandrete speciala, in care intrau toleranta, franchete si umor. Rudi ii cumparase si ceasul, observand ca Theo n-are ceas, dar nu numai lui, ci si birjarului cu care Rudi circula, si tot el ii pusese in mana carti anarhiste, tot felul de carti, cu o recomandare inspirata: „— Elibereaza-ti mintea!” Dar Rudi era capricios si imprevizibil - cand cu barba, cand fara, cand imbracat ca un calugar budist, cand ca un dandy, cand disparut in strainatate, la cautatorii de aur din Alaska, cand la nuntile si botezurile mahalagiilor bucuresteni, unde cununa si boteza, aruncandu-se pe cat se pare in niste petreceri desuchiate. Ultima isprava a lui Rudi fusese convertirea la o practica de gimnastica indiana, care i-ar fi asigurat nemurirea. Theo insusi fusese invatat de Rudi cum sa-si suspende respiratia, urmand ca mai apoi sa invete cum sa se elibereze cu totul de trup: „— Redobandeste-ti libertatea!” Dar indemnul fusese fara folos. Theo a facut experienta „eliberarii mintii”, apoi a „suspendarii respiratiei”, a ratat experienta „eliberarii de trup”, s-a eliberat in schimb de Rudi Catargi si a nimerit, odata cu inscrierea la medicina, pe mana unui alt Rudi, Rudi Weiss, catre care urma sa se indrepte si acum.

A pornit mai departe, dar si-a franat indemnul amintindu-si de aluzia avocatului, care insinuase - in discutia de la micul dejun - ca unul dintre centrele miscarii ar fi la anticariatul Weiss. Domnul Rascanu nu putea concepe ca el, Theo, ajunsese de unul singur la anumite idei, avocatul socotind ca ideile nepotului sunt de imprumut, luate prin inductie, ceea ce era inacceptabil. Tocmai de aceea Theo a hotarat sa evite atat casa Weiss, cat si anticariatul Weiss, urmand sa se descurce cu totul altfel.

O salvare ar fi fost hotelul, un hotel ieftin sau o pensiune pentru oameni saraci, sau o gazda, mijloace la care recurgeau multi dintre colegii sai. Acestia practicau paralel si alte munci ca sa obtina bani, iar cativa se descurcau destul de bine si cu invatatura, dobandind chiar burse de studii pentru strainatate. Un prim lucru care trebuia facut ar fi fost deci obtinerea unei burse de studii in strainatate, in Franta - unde miscarea era puternica - sau in Germania - unde miscarea isi elaborase teoria. Davila, seful invatamantului medical, l-ar fi sprijinit, desigur, dar s-ar fi opus probabil Ministerul, ca reprezentant al „ordinei de stat”, intr-un caz similar, Ministerul facuse obstructie: „— Nu de apostoli ai unei noi religiuni avem nevoie, s-a scris pe cerere, ci de medici!” Rezolutia aceasta fusese scrisa parca de condeiul deputatului Alec Rascanu si Theo a renuntat la gandul bursei. A renuntat si la ideea altor munci - care?! Meditator la copii, prin casele de lume buna? Supraveghetor de copii intr-un internat particular, unde se oferea si masa? Contopist intr-o institutie publica? Sau vanzator intr-un magazin, cum era Rudi in timpul liber, cand il inlocuia pe tatal sau la tejgheaua anticariatului, dar nu ca sa vanda sau sa cumpere, ci ca sa citeasca! Ipostaza aceasta ar fi fost insa infamanta pentru familie, din unghiul lor de vedere, s-ar fi perindat lumea sa vada un Rascanu vanzand carti in anticariatul evreilor Weiss, si, din acest motiv, Theo a decis ca nu trebuie sa calce prin anticariat, unde ar fi fost rapid recunoscut. Mai inainte de toate cel mai urgent lucru era sa-si schimbe identitatea, sa-si dea deocamdata un pseudonim - Theofil Lumineanu i se parea cel mai potrivit, apoi sa-si schimbe si numele din acte.

Ideea l-a facut sa traiasca o clipa de exaltare - aceasta insemna de fapt ruptura definitiva! -, dupa care a urmat neputinta, apoi furia. Schimbarea numelui implica o anevoioasa procedura juridica. O procedura penibila, in care Theo ar fi trebuit sa se afle din nou fata in fata, la un tribunal, cu domnul avocat Rascanu, caruia ar fi trebuit sa-i urle: „— Domnule, dumneata nu-mi poti impune cu sila o identitate, pe motiv ca aceasta ar tine de o fatalitate organica. Identitatea e un act de constiinta!” Care avocat s-ar fi opus desigur sustinerilor nepotului, nu pentru a-l tine cu sila sub obrocul unui nume - i-ar fi fost simplu sa-l elibereze de sub aceasta povara! - ci ca sa-l sicaneze. S-ar fi dat noi termene de infatisare, tribunalul ar fi fost inundat de lume, Theo ar fi fost silit sa se sinucida - daca pierdea procesul, urmand ca numele sa ramana si postmortem legat de gatul lui, ca si streangul cu care s-ar fi sugrumat. „Sinuciderea unui tanar care n-a reusit sa-si schimbe numele!” ar fi scris presa. „— Redobandeste-ti libertatea!” il indemna Rudi Catargi, in surdina. Dar cum!

Theo dispunea acum de o relativa libertate, cu care nu avea ce face atunci, pe loc. Mai dispunea si de un capital: opt lei si cincizeci de parale. Cu acesti bani putea sa-si cumpere o libertate de miscare de cateva ceasuri, poate de o zi, urmand ca mai departe sa ramana un ocrotit al milei, oricum un prizonier al revoltei. Revolta ii facea bine, il explica, il silea sa se inteleaga, sa proiecteze asupra-si o prima lumina cruda. Aceeasi lumina iradianta si cruda, scoasa din carti, il facuse sa vada altfel lumea - nu si pe sine. Acum el si lumea erau una. Theo nu intelegea insa de ce lumea nu vede - cum vedea el! - imperioasa necesitate de a se randui pe sine insasi ca lume libera, sustrasa determinarilor de tot felul, incepand cu banii, acesta fiind inca un motiv de revolta. Cei opt lei si cincizeci de parale, pe care ii avea in buzunar, il stinghereau ca o povara de care vroia cu orice pret sa scape, si el a si scapat, la primul colt, cumparandu-si de intreaga suma tigari. Cu aceasta rezerva de tutun putea rezista, putea subzista, putea medita, putea invata si putea lupta. Mai ramanea sa doarma undeva - nu se putea sub cerul liber, inca nu se topisera zapezile - dar refuza ideea de a-i cere gazduire lui Rudi Weiss. Cu Rudi Catargi terminase mai de mult, cand a aflat ca traia cu vara lui buna, cu Pauna, nu fiindca le-ar fi facut placere, ci ca sa scandalizeze lumea. El nu vroia sa scandalizeze lumea, vroia s-o schimbe!

Dar, ca s-o schimbe, trebuia sa stea undeva - unde? - cerul liber fiind putin ospitalier, iar casele pe langa care trecea avand usile inchise. O camera de hotel ar fi fost cea mai buna solutie. Ar fi intrat si ar fi iesit cand vroia, platind totul pesin, scutindu-se de obligatia injositoare a unui multumesc. Theo cunoscuse ani de zile jena de a spune, in dreapta si in stanga, multumesc, autodenuntandu-si astfel infirmitatea de a nu fi liber.

Se vroia liber si libertatea, dupa tutun, i-o putea asigura, in conditia data, numai ceasornicul daruit de Rudi Catargi, care nu-i ceruse nici un multumesc. „— Te rog sa nu-mi spui multumesc! E o placere pe care eu mi-am acordat-o si nu-nteleg sa-mi porti recunostinta pentru ceva ce ma intereseaza strict pe mine.” Si Rudi Catargi i-a pus ceasul in buzunar, simplu, camaradereste, la fel de simplu cum Theo l-a scos din buzunar, depunandu-l in fata functionarului de la casa de amanet, un individ aproape orb, care a examinat obiectul cu nasul, incredintandu-se de existenta aceluiasi obiect cu urechea:

— Da, merge. Cat vreti pe el?

— Nu vreau sa-l vand, vreau sa-l amanetez.

— Daca-l amanetati puteti obtine cel mult zece lei; daca ni-l vindeti va putem oferi pana la treizeci.

— Dar ceasul face cel putin o suta.

— Asta nu ne intereseaza.

— Atunci nu-l vand.

— Ma rog. Dar il puteti amaneta. Va ofer zece lei.

— Ce sa fac cu zece lei! E absurd de putin

— Atunci il puteti vinde.

— Sa-l vand cu treizeci?!

— Aveti libertatea sa nu-l vindeti.

Tocmeala se desfasura dupa tipicul unei propozitii din Das Kapital. Theo avea libertatea sa nu-si vanda ceasul (forta de munca) sau sa moara de foame. Capitalistul avea la randu-i libertatea sa ofere cat poate sau cat vrea, iar intre cele doua parti intervenea un contract „liber”. Intre timp functionarul casei de amanet a ascultat inca o data ceasornicul, ca pe o inima, i-a rasucit rotita, l-a depus pe tejghea in fata tanarului, a incheiat cu el:

— Ceasul e al dumneavoastra, banii ai casei. Aveti libertatea sa nu-l vindeti.

— N-am nici o libertate! a urlat Theo. Te rog sa-mi dai banii!

Functionarul i-a numarat cei treizeci de lei in maruntis, Theo i-a pus in buzunar si a iesit.

Ajuns afara se simtea pradat. S-a uitat cu o privire neagra catre casa de amanet si si-a spus: „— Acestor sandramale trebuie sa le dea foc cineva intr-o buna zi. Sa se faca o curatenie generala!”

Si a plecat spre anticariatul Weiss.

Una dintre numeroasele prietene, aflata in strainatate, ii scrisese Paunei:

„Da, draga mea, la voi la Bucuresti anul a refuzat practic sa inceapa, fiindca, suspendandu-se balul de la Palat, n-a mai inceput nimic. Sunteti acum in post. Ce va faceti?”

Era adevarat. Se suspendase nu numai balul de An nou de la Palat - inlocuit, prin hotararea printului domnitor, cu o reuniune de militari -, dar la Bucuresti se suspendasera si balurile de Lasata-secului, deci n-avusese loc Carnavalul. Acum toata lumea era in postul Pastilor, si a fi in post insemna a trai intr-un sezon mort. Chiar Pauna Catargi, care tinea epistolar cronica mondena a orasului, corespondand cu prietene din peste douazeci de centre din cateva tari, chiar Pauna - a carei fantezie era bine cunoscuta - n-avea ce scrie si chinuia inutil condeiul intre degete, deasupra unei pagini albe. Ea era datoare acelei prietene cu o ampla relatare despre bal, care, suspendandu-se, atrasese fatal si amanarea scrisorii, apoi o alta amanare din vina suspendarii Carnavalului provocase acea replica a prietenei de departe: „Acum ce va faceti?” Practic, nu mai era nimic de facut. Lipsind balul - balurile! - sacul de evenimente era desert si epistoliera simtea pe buze gustul postului negru. In anii buni, doar cu un an inainte, evenimentele irumpeau, se pravaleau in cascade, iar a scrie, adica a putea cuprinde tot ceea ce se intampla, reprezenta un calvar: nu stiai ce sa pui mai intai pe hartie. Atat de multe se intamplau incat intre corespondentele despartite unele de altele prin mari departari, se nastea o foame, o lacomie, o gelozie dupa noutati. O epistoliera din Petersburg, sotia consulului Emil Ghica, trimitea stiri la Bucuresti despre balul de pe Neva, dar vroia stiri - via Bucuresti - despre carnavalul de la Constantinopole, unde se afla ca rezident diplomatic un alt Ghica, a carui doamna, tot o epistoliera, satisfacea in chip gratios foamea de stiri din Nord, asa cum alta doamna facea acelasi bun oficiu transmitand stiri din Vest, din Occident, cu conditia de a primi la randu-i stiri cat mai multe, cat mai ample, provenind din celelalte puncte cardinale ale continentului. Uneori epistolierele oboseau de prea mult scris - prea multe se intamplau! - si atunci purtau corespondenta prin delegatie, trecandu-si una alteia mandatul de a raspunde sau de a intretine fluxul epistolar: „Scrie-i tu lui cutare, ca-i scriu eu lui cutare”. Sau: „— Nu uita sa-i spui (lui cutare) ca n-am timp sa-i scriu. Traiesc intr-un infern. Alta data.” In asemenea situatii de criza de timp, Pauna Catargi folosea adesea condeiul unui barbat - un amic loial, tanarul Misu Vacarescu, cel care in unele ziare de limba franceza - editie locala - semna cu pseudonimul Claymoor. Proza epistolara a lui Misu, foarte apreciata, era un monopol al Paunei. Aceasta proza, foarte intinsa, se anexa de obicei unui bilet sumar pe care il semna Pauna, care delega secretarului adhoc prezentarea efectiva. Dar ce prezentare! Descrierea unui bal sub pana lui Claymoor era o feerie, cel putin in ceea ce priveste consemnarea toaletelor:

La jeune princesse Bibesco portait une magnifique toilette gris argent à reflets avec des biais de fourrure, des émeraudes et des brilliants aux doigts, au cou et sur la tête. Mme Simmone Lahovary en grande toilette second empire, traine immense en pointe de satin rouge vif, le devant recouvert bouillonnement d’un tissu très fin, garni de valencienne, gros œillets rouge en sautoire, collier de chien en ruban vermillon incrusté de topazes antiques au cou, sa jolie tête s’encadre dans des œillets posez à l’espagnole” etc. etc.[9]

Sau un bufet, prezentat in culori faraonice:

Le buffet pyramidal qui était dresse dans la salle à manger, débordant de toutes les merveilles, a été pris d'assaut et rasé comme une forteresse par les deux sexes, qui ont rivalise d’appétit. Partout des toilettes éblouissantes de couleurs et d’élégance, et, surtout, les épaules qui disparaissent sous les pierreries

In sfarsit, dansul:

On e dansé avec rage dans tous les salons, jusque dans l’antichambre

Anul acesta insa nu se dansase nicicum. La Palat, reuniunea de barbati se desfasurase „dans une atmosphère morne et stupide , dupa cum aflase Pauna printr-un amic, fara sa se simta datoare in a mai scrie si altora. Era, se pare, o atmosfera contaminata de mici nimicuri politice si de mari plictiseli militare. In jurul perechii princiare - printesa a stat doar cincisprezece minute - se invartisera numai barbatii, cunoscuti oameni politici, plus cateva figuri insolite: un negustor american de armament, Mr. Berdan, care vanduse „pusti Berdan” in Rusia si vroia probabil sa le vanda si pe aici, un bancher austriac, seful unei antreprize de drumuri de fier, cateva figuri comunarde din lumea balcanica, in sfarsit un print spaniol de coroana, Don Carlos, in trecere prin Bucuresti. Se retinuse nasul acestui Don Carlos de Bourbon - „un nez tipique Bourbon, qui reniflait l’air local -, dar mai mult nu se putea spune nici despre reuniune, nici despre lumea de acolo, care s-a si retras altminteri mai devreme, imediat dupa orele douasprezece noaptea. Inutil sa se recurga, pentru asa ceva, la pana lui Claymoor.

Sarind peste reuniunea de la curte - eveniment cu totul insignifiant -, Pauna n-ar fi avut nimic de scris daca Anul nou n-ar fi fost precedat de un spectacol intr-adevar feeric, fara a mai vorbi de rostul sau filantropic - Vicleimul. Acesta da, fusese intr-adevar un spectacol grandios, iesit exclusiv din fantezia Paunei, la care se gandea cu placere oricand, deci si acum, si despre care umpluse pogoane de hartie, desigur si prin pana lui Misu, care nota:

Le cortège du mystère du Vicleim a été splendide comprenant tout ce qui se trouvait de plus distingué dans le grand monde bucarestois. En tête du cortège les trois mages interprétés par messieurs: Michel Lakovary - manteau en velours bleu étoilé d’or, symbole de la profondeur céleste, Jean Treznea-Gretcheano - manteau rouge en velours étoilé d’argent symbolisant la terre, Elie Kalenderou - manteau vert semé de diamants et de topases, symbole de la richesse des eaux. A leur suite s’engageaient plus de 150 personnages, costumés d’une manière féerique. Pour cette féerie philanthropique on a dépensé des sommes exorbitantes à Paris, à Vienne et à Bucarest.

Nu costumatia fusese totul, pe aceasta Misu o prezenta cu lux de amanunte pentru fiecare personaj in parte, ci distributia si ideile de spectacol, care apartinusera in intregime Paunei. Astfel, atribuirile de roluri au fost de tot hazul, cele mai multe surprinzatoare, dupa cum rezulta si din programul tiparit:

Premier ange: Pauna Catargi

Second ange: Irène Mavrogheni

Troisieme ange: Catinca Bengesco

Apoi grupul taranilor:

Paysans du Danube: Michou Vacaresco, Mirtchea Kogalniceanu, Vintila C. A. Rosetti.

Bergers des Carpathes: Gregoire Philipesco, Georges Darvaris, prince M. I. Morruzi

In sfarsit, hazul hazurilor, pe rolul de „femei pierdute” (femmes perdues) trei nubile: „Hélène Rachcano, Anette Costaforu, Anitza Camarachesco”.

Ar fi trebuit sa i se dea un rol si lui Rudi, Pauna se gandise initial la rolul lui Irod, dar Rudi Catargi suferise un soc nervos in urma cu aproape un an, parcurgea o criza sufleteasca aparte, unii o numeau melancolie, altii pur si simplu nebunie, iar Pauna nu sufla o vorba despre starea acestui var ratacit. Absenta lui n-a compromis distributia principala si nici cortegiul. In cortegiul Vicleimului a intrat multa lume, distribuita in grupuri foarte pitoresti: saduchei, farisei, evrei, romani, dar si turci, ca ultimii prigonitori ai lui Hristos, ceea ce a pretins din nou o costumatie complicata si costisitoare. S-a muncit pe rupte, zile si nopti, repetitiile se faceau prin diverse case, prilej de farse si trasnai, dintre cele mai comice. Unele persoane nu stiau rolul si atunci li se suflau cuvinte aiurea, urmate de grindine de ras, alteori cuvintele romanesti se amestecau anapoda cu cuvinte franceze, rezultand contrasensuri si calambururi de toata frumusetea. Libretul Vicleimului - si acesta un cap de opera - fusese tradus in frantuzeste de Misu, dar nu in intregime, fiindca unele formule populare nu treceau in franceza. Astfel, niste interpelari de tipul: „Melchioare, dumneata/ nu ai nimic a-mi striga?” „Balthazare, dumneata/ nu ai nimic a-mi striga?”; - ramaneau a fi strigate ca atari, cu toata gura, ca la tara. Imposibil de tradus erau si alte formule, care au fost lasate telle-quelle:

„Si cand vantul a suflat

Pamantul s-a scuturat.

De sus cadea turturii,

De jos sarea iepurii.”

Ceea ce era amuzant, dar si absurd, cum se intampla cu multe din productiunile poetice taranesti. Ascultand aceste formule, printesa - care era amatoare de poezii populare - a ramas „bouche bée In asemenea cazuri se debita papagaliceste textul, in hohote de ras, pana la lacrimi. In libret s-au introdus totusi numeroase modificari. Astfel, cel prigonit de Irod, pruncul Iisus, parasea Iudeea scaldata in sange, evita Egiptul - ocupat intre timp de otomani -, trecand in peninsula balcanica, stapanita de popoare crestine, unde era ascuns si ocrotit de greci, bulgari, muntenegreni, sarbi, popoare care sufereau si in prezent prigonirea otomana, ca sa se salveze pana la urma la pastorii din Carpati. Aluziile la luptele recente dintre otomani si crestinii balcanici erau oportune intr-un Vicleim la Bucuresti. Rolul pruncului era nu interpretat - era trait! - chiar de un prunc, micul print X - cum era desemnat in program, desi persoanele din suita micutului, bona, doica, guvernanta erau mentionate in distributie cu numele intreg.

Primul spectacol s-a desfasurat chiar la palat, sub ochii printului domnitor si ai principesei, care au trait intens scenariul sacru. Printul a facut o mina solemna si concentrata, el era un bun client pentru asemenea misterii - fie si populare! -, printesa clipea ca de obicei, cu pleoape mereu umede, semnul inocent al participarii si al emotiei. Si emotia a fost mare, pana la un anume punct al dramei, cand au razbit in sala niste tipete atroce, tipete de fiinte ucise. Undeva, afara, se petrecea un carnagiu si toata lumea s-a ingrozit. Intr-adevar, la Bucuresti se taiau porcii de Craciun. Se praznuia adica Ignatul, acel sabat care desfata saracimea din mahalale si ale carui ecouri sinistre ajungeau pana in palat. Ideea de a programa Vicleimul de Ignat nu fusese fericita, dar lumea buna convenise s-o ia inaintea Vicleimurilor populare, cu care risca sa se incruciseze si chiar sa se incaiere pe uliti.

— Dar ce se petrece? a intrebat cineva, in urgia de tipete.

Le massacre des innocents - s-a raspuns si cei prezenti s-au infiorat.

S-au tras draperiile, s-au aprins lumanari, dar sinistrul spectacol sonor continua. Se injunghiau probabil nu patrusprezece mii, cum scria Cartea, ci de zece sau de o suta de ori pe atati inocenti, fiindca tipetele animalelor injunghiate fierastruiau peretii si plafoanele. Micul print a inceput sa scanceasca, apoi sa tipe, toata lumea a fost obligata sa se ocupe de el, inclusiv Irod, adica tatal copilului, care si-a luat progenitura in brate si a inceput s-o legene si s-o plimbe prin imensul salon. Cu acelasi prilej, printesa domnitoare s-a vadit sensibila si plina de instinct matern - ea insasi pierduse, cu cativa ani in urma, unicul copil. A cerut la sine pruncul, care intre timp se udase, si l-a strans gol la piept. Imaginea era miscatoare, printesa avea ceva de Mater Tremolosa, pruncul n-a mai plans, intre timp incetasera si tipetele porcilor, iar lumea din sala - participanti la Vicleim, asistenta, slugi, indivizi de la politie, - a cantat in cor in limba romana:

Steaua sus rasare,

Ca o taina mare.

Steaua straluceste

Si lumii vesteste

La iesirea din palat, Pauna s-a ales cu un cucui, a lunecat pe gheata, iar in cadere i s-a rupt si o aripa de inger. „Atentie, i-a spus Misu. Precis ai sa esuezi intr-o pasiune. Puritatea ta angelica se duce pe garla.” Ceea ce si astepta ea, de mai multa vreme. Astepta cu o disponibilitate totala, pe care n-o puteau istovi evenimentele mondene, oricat de multe, dar mi-te cand fusesera putine, practic nici nu fusesera.

Intre timp Pauna trebuia sa faca fata si altor indatoriri, mai putin mondene. Ea a lasat condeiul de epistoliera, cu gandul la altceva, la un lucru urgent de care - cum asta! - uitase. De cateva luni, Rudi se afla internat intr-un sanatoriu de boli psihice, la Viena. Starea lui era proasta, pretindeau medicii. Aceasta se vedea si din mesajele lui ciudate, nu scrisori ci desene. Pauna gasea insa foarte reusite aceste desene. Rudi desena predilect cai, cai in avant, cai in flacari, cai in zbor - ca in icoanele vechi, cai infrunzindu-se, cai desfrunziti. Poate ca acesti cai desfrunziti - cu cozile si coamele plutind pe langa schelete - sa-i fi ingrijorat pe medici.

Dar de ce?! Desenele erau pline de fantezie, iar textele scurte care le insoteau erau fermecatoare: „Calul Tonto in zbor”, „Rex in rut”; „Dragalasa iapa Isis, adica tu” sau un text in versuri franco-romane: „Hop-asa / Mon dada”. Ce gaseau medicii suspect sau maladiv in asemenea compozitii, amuzante la orice varsta! Mai curand era suspect, daca nu chiar maladiv, chestionarul pe care profesorul curant de la Viena il trimisese Paunei, cu obligatia ca aceasta sa raspunda urgent, punct cu punct, dupa cum urma:

„— A mai desenat cineva in familie (pe linie paterna sau materna?)

— exista in familie iubitori de cai?

„— a suferit pacientul, in copilarie, un accident cu cai (o cadere)?

Suferise accidente Pauna - si pentru Rudi -, intrebarile cadeau deci, toti cei din neamul Catargi iubeau caii, ca toata lumea; alte intrebari insa au pus-o pe ganduri:

„— exista in familie vreun impuls spre aventura?

Oho, cum inca! Sigur ca exista, ea insasi tanjea dupa o aventura, fara sa aiba pe planul acesta noroc. Si mai departe:

„— a se schita arborele genealogic al familiei, indicandu-se cu semnul plus (+) aventura!

Dar cine sa mai stie! Acel domn profesor de la Viena era mai curand un ins indiscret, un cronicar monden deghizat in medic. In sfarsit, ultima somatiune din chestionar o privea pe Pauna:

„— ca singura ruda apropiata a pacientului, va rugam sa descrieti ce va aseamana si ce va deosebeste de el (in preferinte si repulsii)

Pauna a reluat condeiul de epistoliera si i-a scris nu medicului ci lui Rudi:

Draga Rudi,

Explica, te rog, medicului tau curant ca nu vad nici o legatura intre cazul tau si cazul meu.

Mai trimite-mi cai.

Pauna

A revenit apoi la corespondenta mondena, cu gandul sa gaseasca altceva de povestit, in locul balului care lipsea. Dar ce?

Cu cateva zile in urma, Pauna se dusese la Iasi pentru o inmormantare - ce idee altfel sa mori iarna! - si se intorsese nu obosita, cat atatata de insatisfactia de a putea povesti ceva fie si legat de evenimentul funebru. Nimic, nici macar un schimb de vorbe cu cineva. Pauna calatorea totdeauna insotita de administrator, un ins tanar, foarte „chic”, care o proteja de indiscretia barbatilor si o scutea, in tren mai ales, de conversatia feminina agasanta. Tanarul domn era imbracat englezeste, pe gustul Paunei, el ii purta cartile de citit, revistele si sacul de voiaj, el cerea si oferea informatiile strict utile in timpul unei calatorii, consimtind a simula ca formeaza impreuna cu doamna un cuplu. La intoarcerea de la Iasi, acelasi personaj adusese in casa Paunei cateva geamantane cu acte vechi de familie, descoperite in biblioteca unchiului decedat si tot el primise porunca sa le sorteze si sa le randuiasca in biblioteca de la mezanin, in care doamna nu intra. Ar fi trebuit pusa si acolo un pic de ordine, dar Georges - cu toata bunavointa - nu se descurca si pe postul de bibliotecar.

Intr-un mic salon, aflat langa dormitorul rosu, Pauna chinuia de cateva ceasuri hartia, ispravind prin a intelege ca ceea ce nu puteau oferi Bucurestii in post nu putea la randu-i oferi lui tante Alexandrina, consoarta generalului print Iancu Ghica, aflata de mai multi ani la Stambul si parjolindu-se probabil si ea, din lipsa de noutati. Pauna a si incheiat epistola astfel:

Tout ce que je puis dire, chère tante, c'est que nous sommes en pleine carême (post negru), selon le „typique ortodocs”, et voilà tout! .

Lumea aflata in post se purta penibil, spre indignarea Paunei, mima cucernicia, isi insusea un rol care era al altcuiva - probabil al calugarilor si mucenicilor - lumea facea fata. Se dadeau ceaiuri, dar ceaiuri de post - cu halva, cu nuga, cu smochine, stafide si roscove, cu nuci si migdale, cu fructe zaharisite, cu zemuri de citrice, cu cafea - ceai cu cafea!, toate in regimul unor conversatii monotone, care excludeau orice parfum, orice piper, conversatii de doliu. In cazul Paunei era vorba chiar si de un doliu - pentru unchiul de la Iasi - si, zapacita cum era, uitase sa tipareasca faire-parts-uri si hartie de corespondenta cu chenar negru. De publicitatea decesului ar fi trebuit sa se ocupe administratorul, prin Misu Vacarescu - cum de uitase sa-l ia pe Misu la Iasi, el macar ar fi descris cum se cuvine inmormantarea! - dar treaba cea mai grea ii revenea totusi Paunei: cele cateva scrisori catre rude.

O inmormantare este desigur un subiect gras, dar nu in post - si nu la Iasi, unde nici decesul si nici ceremonia n-au atras atentia cuvenita si n-au adunat lumea buna, nu se stie de ce. Unei verisoare din Belgrad, Pauna n-avea pur si simplu ce sa-i scrie - ar fi fost penibil sa-i prezinte mortul, pe catafalc sau la groapa, si nu lumea. Cuvintele consolatoare erau salcii, ele se reduceau oricum la cateva formule, dar nu aceasta se astepta de la o epistola in legatura cu un deces. Pauna a evitat sa scrie aceasta scrisoare, avea sa trimita mai tarziu un faire-part, nu putea insa evita o alta, o scrisoare catre printul Milan Obrenovici al Serbiei, cu care Pauna era vara primara si fata de care avea obligatii stricte. Ea isi facuse oricum datoria de a poposi cateva clipe si la mormantul mamei printului Milan, matusa ei buna, care fusese depusa la Iasi, intr-o cripta de la Sfantul Spiridon, in urma cu nici un an, prin iulie. A inceput scrisoarea catre Milan Obrenovici cu graba si cu destula emotie:

Mon cher cousin,

Le triste événement de la mort de notre oncle Jean, pour le quel je ne trouve pas de mots de consolation, m'a aussi donne l’occasion de me recueillir sur la tombe de ton adorée mère qui se trouve à Jassy

Ei si! A scris aceste propozitii, foarte pioase, dar a bufnit-o rasul, un ras pe care si l-a reprimat iute, fiindca situatia pe care si-o evoca involuntar era absurd comica. Pauna fusese la inmormantarea printesei Maria Obrenovici, nascuta Catargi, care s-a desfasurat cu un an in urma, la Iasi, in iulie, pe niste calduri de delir, si de aici povestea aceea comic absurda. Caldura torida a provocat un delir care a contaminat probabil si muzicile, muzicile militare si corurile, dar si preotii. La gara, langa trenul funebru, popii - in odajdii grele, probabil sufocati de caldura - pierdusera sirul cetaniei si Paunei i s-a parut ca acei prelati in aur cantau aiurea. A pornit apoi convoiul, dar si fanfarele cu instrumente aurite cantau aiurea, si corurile cu glasuri aurite cantau aiurea, niste partituri divergente, executate in contratimp, aiurindu-ti urechea si risipindu-ti mintile. Senzatia era bizara si lugubra, Pauna nu si-ar fi dat crezare urechilor, daca o vecina din cortegiu n-ar fi tras-o de brat spunandu-i:

Dis-moi, ma chère, ne ressent-tu pas aussi des vertiges auditifs?

Amandoua s-au tinut de brat cu senzatia de rau de mare. Dar si administratorul i-a confirmat Paunei senzatia, aducand ca argument gazeta locala, Curierul de Iassi, in care un domn redactor scria negru pe alb despre acelasi vertij auditiv:

Cortegiul a pornit de la gara in sunetul muzicii, catre biserica Sf. Spiridon. De mirare a fost insa ca la gara si pe tot parcursul atat muzica instrumentala cat si corul au inceput sa cante deodata arii cu totul diferite, fara ca vreuna din aceste formatiuni, nici corul si nici fanfara, sa-si iasa din tact. Sa fie o dovada a talentului muzical al cuviosilor ieseni? Bine, domnilor, dar e totusi o necuviinta la o inmormantare princiara!

Necuviinta era alta, domnul de la Curierul de Iassi, n-o spunea, ca sa crute memoria fostului domnitor, dar toata lumea stia despre ce este vorba - si lumea de asta venise la inmormantare: printesa Maria Obrenovici-Catargi fusese amanta lui Voda Cuza. Superba matusa Maria il facuse pe Cuza sa-si piarda si capul, si tronul, fiindca toata lumea stia ca la detronare, in noaptea aceea de pomina, complotistii il gasisera pe voda cu frumoasa in pat. Nimeni n-o mai vazuse de atunci pe „divina curtezana”, care disparuse undeva in Apus, mentinandu-si rolul de umbra a ilustrului detronat, pana cand se stinsese si ea, in urma cu vreo patru ani, lasand vorba sa fie imbalsamata si adusa la bastina la ceas potrivit, cand ecoul aventurilor ei se va fi stins. Printesa Maria vrusese sa se intoarca la Iasi cu o figura pura. Si tocmai ca sa-i vada figura, lumea se tinea scai de cosciug, inca de la granita. Lumea vroia sa fie martora la clipa cand, dupa ritualul ortodox, se va descapaci racla, si faptasa va mai putea fi vazuta o data, inainte de pogorarea in groapa, ca familia sa-i dea sarutarea cea de pe urma. Fusese adus chiar si un fotograf, ca sa fixeze scena, domnul Heck din Iasi. Pauna era incantata, amintindu-si acest prim moment. Matusa Maria, „divina curtezana”, merita desigur semnul plus - dupa chestionarul de la Viena, dar, dupa ea, cine altcineva in neam! Pauna ?

Apoi urmase nebunia cu muzicile, care-i daduse nepoatei vertije. Apoi oprirea cortegiului la groapa si desfacerea capacului. Dar in golul care s-a cascat, dupa curmarea acordurilor muzicale si stingerea clopotelor, s-a curmat si respiratia multimii: Maria Obrenovici - in sicriu - a aparut frumoasa si tanara, ca in clipa in care, cu ani in urma, plecase din Iasi. Era splendida si in aceeasi toaleta de indragostita. A aparut - langa sicriu - si Rudi, fiul ei conceput cu un amant din Serbia, iar multimea a amutit cand cei doi s-au aflat fata in fata. Mama si fiu aveau aceeasi varsta, si semanau izbitor unul cu altul, ca doi frati, ca doi logodnici, ca doi iubiti. Cand Rudi s-a aplecat spre ea s-o recunoasca si s-o sarute, multimea a scos un tipat de uluire.

— N-o atingeti! a strigat o mahalagioaica. N-atingeti Irodita ca se dezgheata!

Rudi a fost tras la o parte, s-a suspendat ceremonia sarutarii, cei din familie au trecut pe langa moarta atingand-o doar pe mana sau pe frunte, slujba religioasa a continuat, dar lumea a observat cu fior ca printesa Maria incepuse sa-si schimbe trasaturile si sa devina o alta. Rudi tremura. Cand groparii au dat sa puna sicriului capacul, chiar si ei au fost cutremurati: aveau in fata o baba. Sa fi fost oare important un asemenea amanunt pentru chestionarul de la Viena?

Pauna n-a scris nimic prietenelor despre aceasta intamplare - sunt lucruri care se spun si care nu se spun! -, dar ea era sigura ca aceasta poveste - care facuse valva la Iasi - va ajunge oricum la destinatie, la adresele celor interesati. Unul dintre cei interesati de destinul printesei Maria era si printul Milan al Serbiei, care lipsise de la curioasa ceremonie. La intoarcerea spre Bucuresti, Pauna calatorise in acelasi vagon cu un grup de doamne ruse, din asociatia „Sœurs de charité de Moscou”, pornite spre frontul turco-sarbesc, impreuna cu care l-a evocat pe Milan si vitejia poporului sau. Tot atunci, prin printesa Sahovska, sefa grupului, Pauna i-a trimis varului Milan o scrisoare de consolare, in care n-a pomenit nici un cuvant despre curioasa ceremonie, mai ales despre ultimul episod. Acum Pauna ar fi trebuit sa evoce cea de a doua vizita la mormantul matusei, dar nu putea. Ii repugnau in aceasta clipa ambele subiecte funebre, si, dupa inca vreo cateva randuri conventionale - in unul l-a expediat si pe unchi - a trecut la tonul ei obisnuit, desi cu oarecare prudenta. Cu Milan Obrenovici nu se putea desfasura. A trebuit chiar sa gaseasca un ton compasional, Milan fusese invins in razboi, iar pentru un barbat, gandea Pauna, lucrul trebuie sa fie jenant. Concepand o propozitie, Pauna a mutat tocmai de aceea accentul de pe soarta lui Milan pe soarta tarii lui:

Nous sommes de cœur auprès de ton pays et nous t’assurons que tu peut compter sur nous tous.

Nous tous” insemnau toti ai nostri de lume buna, deci familia si prietenii, inclusiv toti cei de la Vicleim. Ispravind cu epistola catre Milan, Pauna incheiase si capitolul Iasi, inca un capitol funebru dintr-un sezon gol. A revenit cu gandul la bal, care reprezenta totusi o datorie. Peste asa ceva nu se putea sari. Ar fi insemnat ratarea unui an, eliminarea tineretului din competitia prezentarilor si, de ce nu, a petrecerilor, a petrecerii la care oricine are drept cu conditia de a fi introdus la timp, intr-un cadru adecvat - or, ce alt cadru la Bucuresti decat balul?

Oricum, Pauna n-a reusit sa-si domoleasca o pornire de revolta catre palatul de pe Calea Mogosoaiei si catre personajul de acolo: printul domnitor. Printul nu era totusi un om de lume, printul respingea in loc sa atraga, din cand in cand printul intervenea - deux ex machina - cum intervenise si la inceput de an, suprimand destinul unui bal. Fiindca un bal, pentru o fata - Hélène Rascanu era una din ele! - era o chestiune de destin. In destinul unei fete si chiar in destinul unei doamne totul incepe cu un bal.

Revenind cu gandul la una din scrisorile la care lucra - scrisoarea catre tante Alexandrina, de la Stambul - Pauna a decis ca totusi trebuia sa mai adauge un rand si despre inmormantarea unchiului, un rand in care sa explice de ce lipsise lumea de la funeralii. Ea a deschis usa salonului, a trecut pe scara interioara care ducea in biblioteca, a strigat de-acolo de sus catre Georges:

— Georges, tu ce crezi, de ce n-o fi venit lume la inmormantare?

— Pai au intrat rusii in Iasi, conita.

— Deci asta era!

Si Pauna a revenit in salon, s-a asezat la biroul Louis Philippe, a notat in post-scriptum:

On prétend que les Russes seraient entrés a Iassy

A scris, dar i s-a parut absurd. Cand sa se fi intamplat asta? Ea a strigat spre Georges:

— Georges, tu nu crezi ca lumea halucineaza?

Apoi a inchis scrisoarea care urma sa ajunga la Stambul.

Ultima intalnire intre generalul Iancu Ghica si Savfet-Pasa s-a desfasurat destins, fara incordarea unei vizite de ruptura, fara ghimpi, ca intre doi oameni de lume care se simt datori sa-si spuna la revedere, desi amandoi stiu ca intre ei s-a pronuntat un adio. Oficial, relatiile nici nu erau rupte; Iancu Ghica pretextase o intoarcere in tara pentru vacanta de Paste - de unde imbarcarea cu intreaga familie, cu bagaje si slugi - dar Savfet-Pasa astepta clipa cand generalul isi va cere pasaportul, probabil la sfarsitul conversatiei, ca semn al retragerii definitive. Dar pana atunci amandoi se simteau destinsi, desfacuti de orice indatoriri, niste persoane civile care-si purtau simpatie printr-o foarte veche relatie.

Aceasta i-a si facut sa abordeze, intr-un timp indefinit, care le statea la indemana, cele mai variate subiecte, scutiti de grija de a se mai supraveghea, vindecati de panda, purificati de nevoia de a afla de la celalalt amanunte revelatoare, care sa defineasca atitudini oficiale, ambii stand alaturi - nu fata in fata! - la aceleasi cesti de cafea, de mult racite.

— Si veti petrece sarbatorile Pastilor la Bucuresti? a intrebat Savfet-Pasa, initiat si in calendarul religiilor nemusulmane, dar si ca sa fixeze sensul acestei plecari.

— Dupa cum stiti n-am parasit de mult Stambulul. De ani!

Printul Iancu Ghica raspunsese printr-o politete, el spusese Stambul - si nu Constantinopol, cum procedau diplomatii din Apus, iar Savfet-Pasa a luat act de noutate, care putea insemna fie ca romanul recunoaste in chip delicat denumirea otomana a capitalei imperiului, fie ca el respinge imperiului calitatea de putere europeana, de unde folosirea numelui turcesc. Dar Iancu Ghica parea linistit si Savfet-Pasa a zambit atent, vrand totusi sa se asigure:

— S-ar putea spune ca v-ati simti bine la noi. Ca acasa! a mai adaugat.

— Casa mea e acolo! a precizat generalul. Imi marturisesc chiar niste ingrijorari; nu mai stiu ce se petrece la mine acasa.

Savfet-Pasa nu stia daca propozitia se refera la casa generalului sau la tara lui, dar a ales primul sens.

— Da, toti avem necazuri, a convenit excelenta sa. Si filozofic: Traim intr-o lume foarte urata.

Iancu Ghica n-a confirmat aceasta generalizare, dar nici n-a respins-o. Timpul vizitei se scursese, intre timp a mai fost adus un rand de cafele - cele reci fiind retrase -, generalul ar fi vrut sa se ridice, dar gazda nu dadea semn c-ar dori sa incheie intalnirea. Savfet-Pasa tragea de timp. Excelenta sa a comentat astfel, de unul singur, ideea emisa anterior, adancindu-se in ea:

— Nu se mai cunoaste linistea, a mai spus ministrul otoman, si aceasta e foarte rau. Lumea de azi traieste o nerabdare, o nervozitate si o incrancenare de foarte rau augur.

Iancu Ghica s-a tinut in rezerva, mai ales asupra ultimului termen, fiind convins ca Savfet-Pasa va pogori de la chestiunile generale pe pamant. Cum s-a si intamplat:

— Ati vazut cu prilejul Conferintei, cata patima!

Conferinta de la Constantinopole din decembrie-ianuarie se desfasurase intr-adevar intr-un climat de patima, la care cotizasera toti participantii. Otomanii se aparasera cu tenacitate si cu destul succes: conferinta esuase. Dar nu spre bucuria partii otomane, fiindca, dupa retragerea trimisilor marilor puteri europene la conferinta, la Constantinopole se intinsese golul, un gol amenintator, iar din marginea acestui gol Savfet-Pasa isi calma scandalizarea:

— Cum e cu putinta sa se intample ceea ce s-a intamplat! a strigat el, deschizand exclamativ palmele.

Scandalizarea inaltului demnitar sublinia un ultragiu, era strigatul unui adanc ultragiu pe care Savfet-Pasa il traia cu toata fiinta lui, ca om pur si simplu, nevenindu-i sa creada ca fusesera cu putinta cele ce se intamplasera. La Conferinta de la Constantinopole marile puteri incercasera sa impuna Turciei reforme, reforme in favoarea populatiilor crestine din imperiu, populatii care se rasculasera - e drept - in urma cu un an impotriva imperiului, dar care apartineau - de fapt si de drept - imperiului! Savfet-Pasa privise acele rascoale cu toata gravitatea, ca pe o mare nenorocire, ca pe o foamete, sa spunem, care ar fi bantuit o parte din imperiu sau ca pe un cutremur de pamant cu zeci de mii de morti. Dar acestea erau nenorocirile oricarui mare stat! Si Anglia, si Austro-Ungaria, si Rusia erau bantuite de asemenea nenorociri. Erau calamitati binecunoscute din lungul timpului si eterne ca timpul. Atunci?! Cui i-ar fi putut trece prin minte sa puna sub semnul intrebarii eternitatea unui imperiu, numai din cauza ca ici si colo pe intinderea lui aveau loc cand si cand rascoale? Cui i-ar fi putut trece prin minte sa impuna cu sila reforme unui mare imperiu?! Si totusi faptul inimaginabil si inadmisibil se petrecuse. Respingand cu demnitate si cu succes, la Conferinta, „grozavia unor asemenea interventii”, Savfet-Pasa ramanea inca incredul asupra celor ce se intamplasera, pastrandu-si scandalizarea intreaga. El si-a strans palmele cu un gest obosit, murmurand ca pentru sine, aproape fara glas, o mirare acum blajina:

— Cum e cu putinta sa incerci sa pui sub tutela o mare tara!

— Cum e cu putinta sa pui sub tutela oricare tara! l-a secondat generalul Ghica, fara nici un accent ascutit, fiindca vroia sa se ridice, era tarziu, iar a-l infrunta pe Savfet-Pasa, acum la plecare, in conditia neputintei, era lipsit si de eleganta, si de sens.

Savfet-Pasa a interpretat replica romanului drept o aprobare si a continuat:

— O tara trebuie sa decida singura, in deplina libertate de constiinta, cum sa-si conduca destinul si ce reforme trebuie sa initieze in interior, pentru supusii sai. Orice imixtiune in treburile ei interne, indiferent de pretext, este ofensatoare. Si trebuie respinsa!

Savfet-Pasa clocotea; Iancu Ghica zambea. Generalul a simtit ca tocmai acesta e momentul cand poate sa-l aprobe - si deschis - pe Savfet-Pasa si a facut-o sincer:

— Aveti dreptate, excelenta! Noi romanii am incercat sa impunem aceleasi principii in relatiile noastre cu lumea, inclusiv cu Inalta Poarta.

— Si n-ati reusit?

Intrebarea era cel putin curioasa in gura unui demnitar otoman.

— Nu pe deplin, a raspuns Iancu Ghica. Ne-a lipsit forta. Forta dreptului nu se poate dispensa, din pacate, de forta efectiva.

— Noi avem forta!

— O stim!

Savfet-Pasa spusese - „Noi avem forta!” - cu duritate.

— Si nu vom ceda nimanui din drepturile pe care Inalta Poarta le are pe Pamant, a mai adaugat el, ca sa se inteleaga. Marele vizir Midhat-Pasa a spus-o limpede la Conferinta si eu o repet: „Am intrat in Anatolia doar sase sute si nu vom parasi Anatolia decat cand vom ramane sase sute.”

Era chiar asa, Iancu Ghica avand bune cunostinte de istorie otomana, stia ca triburile turce patrunsesera in Anatolia prin foarte putini insi - poate sase sute, daca analele otomane nu minteau romantic - sase sute de insi din neamul lui Osman. Casa Osman isi impusese domnia stapanind la inceput doar Anatolia; aceeasi casa risca acum sa-si sfarseasca domnia - daca s-ar fi sfarsit! - marginindu-si stapanirea doar la Anatolia, dupa ce faurise cel mai mare imperiu al lumii. O intrebare ii statea lui Iancu Ghica pe buze: „Doriti sa parasiti si Anatolia? Dar daca Anatolia e tara voastra dreapta, ce cautati in restul lumii, de la izvoarele Nilului pana la Dunare, de la Atlantic si pana la Oceanul Indian!” Dar n-a rostit intrebarea, observand ca si Savfet-Pasa se calmase intre timp. El arata acum ca un batran stalp al imperiului, imbatranit in slujba, fara forta, doar cu reflexele acesteia, de unde, dupa accesul de furie, calmarea brusca. Iancu Ghica a observat ca batranul vorbea de fapt de unul singur, nu-l interesa partenerul, el se afla in prelungirea unui discurs de la masa Conferintei, intr-un moment de meditatie, cand descoperea retrospectiv argumente, acum inutile.

La randu-i, batranul a luat act de linistea celuilalt, intorcand spre generalul diplomat un ochi obosit si rece:

— De altfel, a precizat Savfet-Pasa, ca sa nu lase nici un dubiu, situatia unei tari mici este cu totul diferita de aceea a unui imperiu. Exista si in chestiunile de drept o ierarhie!

— Ierarhiile de care vorbiti viciaza universalitatea dreptului. Ori exista un drept universal valabil, ori nu exista drept. Noi credem in universalitatea dreptului.

Savfet-Pasa a oftat, sorbind din cafeaua care se racise. A poruncit ceva in turceste. S-a mai adus un rand de cafele. Probabil ca inaltul demnitar nu retinuse replica generalului, nici n-o auzise, cum procedeaza totdeauna cei mari, care nu dialogheaza, sunt intotdeauna in monolog. Monologul lui Savfet-Pasa era acela al unei singuratati depline si generalul l-a lasat pe batran sa-si soarba cafeaua si sa mediteze de unul singur.

— Anglia a revenit intre timp asupra pozitiei sale, si-a continuat gandul Savfet-Pasa, fara legatura cu gandul precedent. Nici nu se putea altfel. Excelenta sa domnul de Salisbury, care se dovedise destul de rigid aci, la Istanbul, a explicat corect pozitia noastra cand s-a intors la Londra. Lord Derby ne sustine astazi deschis.

Batranul se amagea cum se amagesc copiii sau muribunzii. Conferinta de la Londra daduse Rusiei mana libera, Ghica o stia, o stia si Savfet-Pasa; de unde atunci ideea ca Anglia mai secondeaza Imperiul!? Desigur, Anglia seconda tacit imperiul, dar era oare dispusa s-o faca si fatis, cu armele? Si acum, ca in toate momentele de criza, la Constantinopole bantuia un duh de opiomanie. Aceasta era grav, fiindca insemna ca se pun la cale masuri necumpatate. Iancu Ghica nu putea intreba daca Imperiul va trece Dunarea, ca sa-si apere integritatea - pregatirile de razboi erau evidente -, dar el astepta noi confidente care sa-l edifice. Savfet-Pasa a rasucit insa firul discutiei intr-o alta directie:

— De altfel si Rusia are nevoie de reforme. Daca Occidentul e preocupat de reforme, de ce nu incepe cu Rusia, care e o tara crestina! Occidentul e obsedat de soarta crestinilor din imperiul nostru, dar e indiferent la soarta mahomedanilor din imperiul rus.

— Ati comunicat contelui Ignatiev aceasta observatie?

— Cu domnul Ignatiev nu se poate discuta. Petersburgul ar fi putut trimite pe altcineva la Istanbul. Pe contele Suvalov, spre exemplu, care lucreaza la Londra.

Savfet-Pasa era, se vede, un initiat si in chestiunile rusesti. Si acolo, in Rusia, exista un curent al reformelor - occidentalizant - si un curent traditional, reprezentat prin miscarea slavofila. Contele Ignatiev era un slavofil, deci si un antiotoman, contele Suvalov de la Londra era un occidentalizant, pe care Savfet-Pasa l-ar fi dorit in post la Stambul. Dar acestea erau amanunte. Savfet-Pasa isi explica deci fals criza, prin amanunte. Daca Suvalov era la Istanbul, daca Ignatiev lucra la Londra, daca Un alt daca a fost introdus tot de Savfet-Pasa:

— Se da ca cert faptul ca printul Bismarck va demisiona. Ce pacat! Printul Bismarck e singurul care ar fi putut impune o politica de stabilitate. Acum totul fuge

Si acesta era un amanunt graitor: Savfet-Pasa plasa centrul stabilitatii in afara, undeva spre nordul sau vestul continentului, oricum nu inauntrul imperiului, ca odinioara. Nu mai credea oare batranul in puterea imperiului pe care il slujea de a ordona lumea? Savfet-Pasa s-a inchis in el. A gustat si un strop de apa. Fata lui livida s-a umbrit sub intunericul unui gand interior, iar pleoapele s-au inchis a cugetare sau a somn. Cand medita adanc, Savfet-Pasa parea ca doarme. El avea fata unui batran frumos, acum o fata foarte linistita, desi spre coltul buzelor incremenise un fior de suferinta. Iancu Ghica, cunoscandu-l bine, stia ca batranul isi va reveni. De obicei, cand isi revenea din acest somn, batranul avea rezolvata problema care il preocupa, cum s-a intamplat si ultima oara, in timpul Conferintei, cand romanii au cerut neutralitate pentru tara lor. Iesind din somn, Savfet-Pasa il intrebase atunci pe Iancu Ghica:

„— Nu cumva vreti sa va rupeti de imperiu?”

„— Ne leaga niste tratate, excelenta!” a spus Ghica cu multa parere de rau.

„— Vreti sa rupeti tratatele?”

„— Noi?! Si dupa o pauza vesela: Noi le respectam pana la litera! Dar respectandu-le pana la litera, observam ca imperiul le calca, asumandu-si niste prerogative care nu ne mai pot angaja.”

„— Cum asta, a strigat Savfet-Pasa, cand de fiecare data, cel putin in cei peste treizeci de ani de cand ma ocup de afacerile moldo-valahe, voi cereti mereu alte lucruri!”

Si fiindca Ghica parea a nu pricepe, Savfet-Pasa a enumerat:

„— Ati vrut intai domnii pamantene! Ati vrut apoi unire! Ati vrut apoi domn strain in tara unita!”

„— Toate acestea, a observat Ghica, se cuprind in notiunea de autonomie.”

„— Acum vreti autonomie si neutralitate!”

Suprapunand cei doi termeni, autonomie si neutralitate, batranul nu putea sa nu vada cum acestia, in filigran, dau altceva: independenta. El a intrebat:

„— Si ce relatii veti intretine, in acest caz, cu imperiul otoman?”

„— Relatii neutre, excelenta!” a raspuns Iancu Ghica.

Acum batranul picase din nou in meditatie, dar pe cu totul alta tema, cu mult mai grava si se parea ca somnul lui va dura. Ultimul cuvant, care facuse sa-i cada pleoapele, pogorandu-l in somn, fusese „Acum totul fuge”. Dar pleoapele batranului s-au redeschis:

— Sper ca ceea ce urmeaza sa se intample, a soptit Savfet-Pasa, sa nu se intample in generatia mea.

Savfet-Pasa arata in acea clipa ca un biet om sub vremi, iar generalul si-a retinut cu greu un impuls de ocrotire. Amandoi imbatranisera de fapt de cand se cunosteau. Iancu Ghica era si el tot un biet om sub vremi, vremuit nu acasa, ci acolo, pe tarmul Bosforului, langa acel blajin demnitar otoman. In oglinda din somptuosul cabinet, generalul s-a vazut si pe sine obosit si batran. Oglinda aceea il cunostea prea bine, cristalul argintat nu mintea, da, era - sau se simtea - batran.

Cum timpul vizitei de adio se epuizase de mult, generalul Iancu Ghica se caznea sa gaseasca in minte o vorba buna, o vorba oarecare, care sa nu angajeze, dar nici sa rupa, care sa nu puna punct relatiei intre doi oameni. Ar fi fost potrivit un subiect de familie, dar Savfet-Pasa acoperea cu discretie asemenea subiecte intime, singura lui familie era imperiul, si Iancu Ghica n-a gasit nimic mai nimerit pentru cuvantul de adio decat sa se intereseze - cu foarte multa politete - de sanatatea suveranului de la Stambul.

— O! dar majestatea sa se afla in cea mai buna forma! a spus Savfet-Pasa, oftand la acel o! introductiv, ca sa spulbere oaspetelui orice iluzie.

Se stia ca suveranul otoman Murad al V-lea are o sanatate volatila, mai stabila oricum decat a precedentului suveran Abdul-Azis, care fusese rasturnat in urma cu un an, printr-o lovitura de palat, o lovitura ai carei autori erau si inspiratorii noului curent de reforma care bantuia imperiul, oameni care incercau sa ia sub tutela un alt suveran bolnav. Inca un bolnav. Era un facut ca pe tronul etern al padisahului sa urce in ultima vreme numai bolnavi, mereu cate un bolnav, justificandu-se parca porecla de Marele Bolnav, data imperiului in intregime. Pe cine mai slujea, in acest caz, Savfet-Pasa, un padisah bolnav, un imperiu bolnav? Dupa detronare, Abdul-Azis trimise din temnita o scrisoare noului padisah Murad, din care Ghica retinuse: „Dupa ce m-am incredintat lui Alah, ma incredintez Maiestatii Voastre. Va felicit pentru suirea pe tron, in locul meu, si va exprim parerea de rau ca n-am izbutit sa slujesc imperiul dupa dorinta sa. Va urez voua sa obtineti acest rezultat!” Care intarzia sa apara. Savfet-Pasa se afla la poalele unui vulcan aproape stins.

Dar el a deschis ochii sai migdalati si frumosi, si a luat act ca Iancu Ghica se afla pe aceleasi perne, alaturi. I-a zambit din departe:

— Si dumneata, printule?

— Eu, buna pace.

— Asta e bine. Pace ne trebuie la toti.

Si Savfet-Pasa a trecut brusc la altceva, a devenit sentimental:

— Am tinut foarte mult la domnul Negri. Ne-am inteles foarte bine. Imi pare rau c-a murit.

Costache Negri, predecesorul lui Iancu Ghica, vechiul reprezentant al Tarilor Unite la Constantinopole, murise in urma cu un an, in retragere, cam in vremea cand Murad al V-lea suia pe tron, dar Savfet-Pasa uitase probabil ca se intelesese foarte prost cu domnul Negri, cati peri albi si-au scos unul altuia si amandoi impreuna. Acum generalul vedea cu surpriza ca Savfet-Pasa seamana in chip izbitor cu batranul Costache Negri - aceeasi vorba inceata si domoala, acelasi stil al curteniei, aceeasi franceza de secolul al XVIII-lea, marele secol al curtii si al diplomatiei, acelasi mod supravegheat de comportare, cu pasi fini printre bombe. Cei doi isi semanau ca doi soti care ispravesc prin a se confunda fizionomic, la capatul unui menaj infernal. Si Iancu Ghica a zambit din departe acestor amintiri.

— Si printul domnitor? a intrebat in incheierea convorbirii Savfet-Pasa.

Iancu Ghica a raspuns cu deplina satisfactie:

— Printul domnitor e tanar si pe deplin sanatos.

Dupa care s-a ridicat

Bagajele erau facute, depuse in cala vaporului cu cateva ore mai inainte. Pe chei astepta Alexandrina impreuna cu slugile si copiii. Tot acolo se afla si Grigore Ghica, insarcinatul cu afaceri, care urma sa ramana la Stambul pana la lichidarea definitiva a tuturor afacerilor romano-otomane. Un prolog al acestei lichidari se si consumase: generalului print Iancu Ghica i se restituise pasaportul.

A urmat apoi tevatura plecarii: ce nu fusese adus la bord, ce fusese uitat sau ratacit, ce disparuse fara urma in graba impachetarii, aceste griji revenind Alexandrinei, dar si generalului si chiar lui Grégoire, care, ramanand pe loc, trebuia sa aiba o mare luare-aminte fata de actele tarii, aflate in situatia cea mai incerta cu putinta. Cei doi, printul Iancu si nepotul sau, convenisera sa nu retraga toata arhiva, ca sa nu atraga atentia, alarmand in chip imprudent Ministerul otoman de Externe. Aceasta operatiune, inclusiv epurarea hartiilor, urma sa se faca mai tarziu. O facusera si rusii, dupa plecarea din post a contelui Ignatiev. Dar unele imprudente fusesera fatale. Se aflase astfel despre plecarea generalului, iar pe chei se adunasera mai multi romani - negustori, clerici, functionari ai unor institutii straine - care asteptau un cuvant de la reprezentantul tarii. Oscar, majordomul englez al consulatului roman, intransigent cu eticheta protocolara, improvizase tocmai de aceea acolo pe chei un colt de audienta, care parea hilar. Ghica l-a dat simplu la o parte, contrariindu-l pe majordom, si a trecut sa-si salute conationalii.

— Cui ne lasati?

— Dar stati, fratilor, a inceput Ghica, la modul cel mai democrat, ca la Bucuresti, incercand sa-i calmeze. Inca nu-i razboi!

— Dar va fi.

— Poate nu va fi, Dumnezeu e mare si ne apara.

— Excelenta, spuneti-ne un cuvant sigur! S-au rupt relatiile?

Discutia nu se putea prelungi. Un inalt functionar al Ministerului otoman de Externe fusese insarcinat cu rolul de insotitor al generalului, pana la urcarea la bord, iar o discutie in romana sub ochii acestuia era mai mult decat nepotrivita. Aceeasi gazda stanjenitoare ii indatora pe romani, prin prezenta sa, obligandu-i sa procedeze protocolar, sa vorbeasca exclusiv frantuzeste, chiar despre nimicuri. Monsieur Sadik era politicos, dar mereu prezent. El umplea mai ales pauzele, acele pauze cand vrei sa spui ceva, cuvantul iti sta pe limba, dar iei act de prezenta straina si te reprimi. Cei care se reprimau, romanii, debitau banalitati in franceza, ca si monsieur Sadik. Care insa nu mai zambea, isi uitase zambetul la minister, de unde avea sa-l reia dupa plecarea vaporului.

Dar vaporul nu pleca si asteptarea, normala la inceput, devenise o asteptare nervoasa, pe ghimpi, apoi o asteptare exasperanta. Cand nu pleci ti se pare ca esti tinut cu sila, starea aceasta o traia si generalul, dar mai ales doamna Alexandrina, care se simtea retinuta ostentativ, de unde intrebarea mereu repetata:

— Pourquoi ne part-il pas?

— Mais il partira, madame o asigura de fiecare data monsieur Sadik.

Acelasi monsieur Sadik urma sa se intoarca in cartierul Pera impreuna cu Gregoire si cine stie ce se mai putea intampla. Doamna Ghica se simtea datoare sa-i spuna ceva lui Gregoire, sa-l faca sa inteleaga pericolul care il paste, dar nu stia cum sa formuleze aceasta spaima si a spus intr-o doara:

Aie soin des roses s’il te plais. Pendant la floraison tu doit t’en occuper avec beaucoup d’attention

Doamna Alexandrina cultivase in gradina consulatului din Pera niste superbi trandafiri, ea era sincer ingrijorata, atunci pe loc, de soarta trandafirilor, dar monsieur Sadik a inteles altceva:

Madame ne rentrera-t-elle a Istamboul jusqu’a la floraison des roses a intrebat el.

Doamna facuse o gafa. Si Alexandrina a scos batista, gata s-o fluture spre chei, ca sa scape odata de aceasta lume de cosmar. Fiara cu aburi mugea inspaimantator, puntea fusese ridicata, vaporul pornea. Pe doamna Alexandrina a podidit-o plansul pentru soarta lui Gregoire, care urma sa se intoarca in Pera, impreuna cu monsieur Sadik, dar poate ca urma sa nu se mai intoarca niciodata acasa.

Pana la Varna vaporul a navigat pe ceata. Generalul n-a coborat in cabina, a ramas pe coverta, sondand cu ochii ceata compacta din fata, fara a mai privi inapoi. Dar nava parea ca sta pe loc. Nu se stia daca e noapte sau zi, nava plecase in plin soare de la cheiul ramas in urma, si era frig, desi magnolia din curtea consulatului statea sa infloreasca. Nava plutea intr-un frig ud si patrunzator, prin fumegarile de ceata care au incremenit la un anume moment, suspendand orice senzatie de miscare. Generalul si-a cercetat ceasornicul, sa se convinga daca nu cumva si limbile acestuia au stat. Apoi, cand a ridicat ochii, a vazut aproape de el, izbitor de aproape, pe marea limpezita de ceturi, mari nave cuirasate, cu tunuri grele la bord. Vaporul de pasageri a scos un muget. Nava militara din fruntea escadrei a raspuns. Au raspuns si ceilalti monstri de fier, iar hula marii a preluat aceste vaiere stranii. Parea ca nu se va putea evita o ciocnire si Ghica s-a infiorat. „— Dar cand au aparut?” s-a intrebat el, fara sa-si creada ochilor, inchizand pleoapele. Cand le-a redeschis a constatat cu uimire ca ceata reintrase din nou in drepturi, facand invizibili monstrii de fier, pe langa care se strecura tacuta nava de pasageri.

Ghica a coborat in cabina, unde il astepta Alexandrina, care, auzindu-i pasii, a si tresarit:

— Se intampla ceva?

— Nimic, draga mea.

Acest „Nimic, draga mea!” nu spunea nimic bun si Alexandrina astepta crispata, la fel ca si in multe alte clipe cand generalul intors acasa parea ca-i ascunde ceva. Aceleasi formule de intrebare si raspuns se reluasera prea des pentru ca ea sa se linisteasca. Si ea a intrebat:

— Crezi ca incepe?

— O! nu, draga mea. Si rugator: Spune, te rog, sa-mi aduca un ceai.

Aceste mici cereri de barbat intors acasa erau un mod de-a o calma. „— Doar vezi ca nu se intampla nimic, iata, doresc un ceai!” - si de obicei Alexandrina se conforma, insarcinand personalul cu cele de cuviinta, dar sub directa supraveghere, urmarindu-si intre timp si sotul. Cauta in ochii lui o asigurare, ca si acum, cand l-a intrebat cu aceeasi formula:

— Crezi, cher ami, ca totul e in ordine?

„Cher ami” n-a mai raspuns ca de obicei, „— Da, totul e in ordine!” -, dar s-a supus ritualului ceaiului, pe care la ora 5 p.m. cei doi il oficiau impreuna. Acum „Five o’clock”-ul se desfasura pe vapor, in cabina stramta, avandu-i pe copii alaturi, ultimul nascut fiind in scutece. Alexandrina isi iubea cu ardoare copiii - „Acesti nefericiti nascuti pe drumuri” - sortiti cine stie carui destin nesigur, ea fiind mereu silita sa-si poarte copiii dintr-un loc in altul, dupa capricioasele misiuni pe care diplomatul le primea. Acum din nou o mutare a cortului, cu tot calabalacul, Alexandrina nadajduind din adancul sufletului ca aceasta va fi ultima. L-a si intrebat pe sot:

— Crezi, cher ami, ca vom ramane acasa?

— Dar sunt convins, draga mea!

La o convingere atat de apasata, Alexandrina nu mai putea spune nimic. Ea s-a multumit sa stranga cestile si sa mature firimiturile, asteptand ca el sa-si aprinda tigara de foi, ca intotdeauna dupa ceai. Desi acum i-a atras atentia:

— Am sa te rog, cher ami, sa nu fumezi. N-am unde duce copiii. Suntem prea multi aici.

El si-a interzis aceasta placere, mai mult decat necesara acum, si a incercat sa motaie in balansoar.

La Varna au ajuns noaptea. Dar, din pacate, personalul n-a putut debarca bagajele din vapor, din acelasi vapor debordand in cascade, pe trei punti dintr-odata, multimi de soldati. Familia Ghica s-a trezit inconjurata de straini cu arme, care strigau, se indemnau, racneau, incarcatura de oameni pe care-o continea vaporul parand inepuizabila. Mica insula a romanilor s-a comprimat fiinta langa fiinta, stapani si slugi laolalta, toti traind abia acum surpriza de a fi calatorit pe capacul unui cazan. Precedat de Oscar, generalul a incercat totusi sa-si faca loc, nazuind sa ajunga la autoritatea portului, unde fusese anuntat. Pe Ghica il ajuta si uniforma. Chipiul, galoanele, fireturile, cordonul, sabia de ceremonie i-au croit drum, Oscar stiind sa-si puna in valoare stapanul, inclusiv prin felul in care l-a anuntat la capitania portului, obtinand pe loc efectul dorit. Cativa functionari s-au si infatisat cu plecaciuni, conducandu-l pe general la stapanul lor, un tanar ofiter otoman cu maniere europene.

Dar din nefericire, mai ales pentru Alexandrina si pentru copii, colonia romanilor nu putea calatori mai departe, trebuia sa intarzie cel putin pana la ziua, asteptand descarcarea vaporului si apoi formarea trenului care avea sa-i duca, peste raiaua bulgara, pana la Dunare. Ofiterul otoman a oferit biroul sau pentru doamna Ghica si pentru copii, urmand ca diplomatul sa se descurce cum o putea, eventual sa se plimbe pe tarm. Ceea ce Iancu Ghica a si facut, pana la ziua.

Il insotea Oscar, la o mica distanta. Majordomul englez era bun la toate, exact ce trebuie in asemenea ocazii, el stiind sa-si faca meseria prompt si sigur de sine - acum meseria de garde-corp, intr-un port care clocotea de trupe. Intre timp, vasul se desertase de oameni, dar bagajele casei Ghica n-au putut fi totusi extrase; din cala neagra ieseau acum niste mari bagaje, tunuri grele trase cu lanturile. Generalul a urmarit operatia din departare, ca sa nu atraga atentia, retinand amanunte despre calibrul pieselor si despre munitie, munitia aflandu-se in mari lazi de lemn de dimensiunea unor cutii de pian. O multime de salahori cu salvari si fesuri manuia incarcatura exploziva, care a fost depusa intr-un sir de care trase de bivoli. Coloana de care s-a pus in miscare, cu racnete si pocnet de bice, spre Dunare, dar incarcatura din nava nu s-a istovit: pe cele trei punti au aparut animale. Mai intai cai care se trageau inapoi sau sareau in doua picioare, refuzand sa coboare; apoi animale de sacrificiu - vaci, oi si capre, in sfarsit un stol de papagali care a tasnit speriat pe deasupra vitelor, imprastiindu-se in noapte. Lui Ghica i s-a parut ca vede si mari pasari cacatoes cu penaj paradisiac, el s-a frecat la ochi sa vada mai bine, apoi, fara sa le mai vada, le-a auzit tipatul straniu. Prin mugete sumbre, o alta nava, si aceasta incarcata probabil cu trupe, isi vestea intrarea in port. Generalul n-a mai putut urmari si aceasta noua arca a lui Noe, capitanul portului il cauta disperat ca sa-i aduca stirea ca familia Ghica isi putea continua calatoria.

— Bagajele vor veni pe urma, la gara, i-a spus functionarul. Sunteti asteptati la tren.

Drumul spre gara s-a facut cu trasura, in invalmaseala unei mari coloane militare care cuprindea arabi, persani, kurzi, duium de otomani. Strafundurile Asiei se desfundasera si se revarsau peste Balcani, spre Dunare, pe mare si pe uscat. Aspectul pestrit, de caravana, covarsea ordinea razboinica, dupa sirurile dese in uniforme urmand carduri de catari cu poveri, apoi care grele trase de bivoli, apoi palcuri de calareti in neoranduiala, bulucuri de basbuzuci si cerchezi, care se indepartau de coloane, explorand in galop orizonturile dinspre nord si vest. Veneau si mari furgoane cu furaje si munitii, si camile, si un imens tren regimentar cu traverse de cale ferata, cu stalpi pentru fire telegrafice, cu lemne pentru parapete si poduri. La coloanele de militari se adaugau puhoaie de salahori de diferite neamuri, printre care si multi tarani bulgari. Miscarea acestei omeniri pestrite era aceea a unui talaz de potop. Fete tuciurii, galbene sau negre, turbane si fesuri, dar si cusme mitoase de oaie neagra - cusmele de Caucaz si Ararat, si burnusurile[26] fiilor Desertului, miscarea oamenilor si animalelor, plus miscarea pieselor grele de otel si fier avand pana la urma ceva feeric. Ghica nu si-a putut opri un gand exclamativ, pe care nu l-a mai comunicat si Alexandrinei, care parea ingrozitor: „— Oare invazia lui Darius spre Dunare o fi fost la fel?”

In tren s-au trezit din nou inghesuiti intre militari. Familia Ghica n-a reusit sa mai obtina un compartiment - se ispravise cu politetea otomana! -, generalul, Alexandrina, copiii, plus Oscar si bona franceza s-au strans laolalta pe aceeasi banca, intr-un vagon comun, pentru trupa, in care s-a facut totusi o clipa de liniste cand generalul in uniforma lui aurita a aparut impreuna cu ai sai. Se afla in acelasi vagon si un corespondent englez de presa, de la „Daily-Mail”, dar Ghica i-a refuzat conversatia. I-a refuzat-o si Oscar, inca mai sec decat stapanul sau. Gazetarul nu se putea totusi intretine cu turcii, care nu stiau o boaba din nici o limba europeana. Aprinzandu-si o tigara, el a revenit la Oscar, dar acesta i-a atras atentia intr-un chip foarte sever:

Will the gentleman kindly notice that there are children in the compartment

Oh, I’m so sorry , a raspuns gazetarul.

Dar ca prin farmec si turcii au inteles formula lui Oscar si au incetat sa fumeze. Mai mult chiar, ei au deschis o fereastra, incercand sa evacueze fumul de tutun cu fesurile si cu basmalele. Acest gingas semn de atentie, venit din partea unor salbateci porniti sa ucida, l-a bine-dispus pe general. El a zambit o clipa liber, liber de zambetul oficial pe care il arbora adesea, acel zambet-recuzita pe care diplomatii il poarta cu ei, si, curios, a remarcat cu placere si zambetul unui militar aflat fata in fata cu el, un gradat care privea tandru spre copii. Si acesta, ca si englezul, ar fi vrut sa-i vorbeasca, astepta doar un semn. L-a oprit insa acelasi Oscar, cu masca lui impenetrabila.

Apoi un militar otoman a inceput sa cante. Canta de unul singur, apoi treptat ceilalti au inceput sa-i tina surdina. Nu se putea sti daca e cantec sau rugaciune, cantec de leagan sau ruga de seara - se inserase - si vagonul se legana in monotonia acelui cantec, care s-a cernut peste fetele oamenilor odata cu intunericul, pana cand fetele nu s-au mai vazut. Aflat in intuneric, lui Ghica i s-a parut ca acel cantec vine dintr-un adanc primar de viata.

Is the gentleman travelling to Romania

— The gentleman is listening a raspuns generalul, care asculta intr-adevar acel cantec.

Familia Ghica a coborat in plina noapte la o statie de deal, unde era asteptata de un reprezentant al pasei din Rusciuk, seful vilaietului Dunarii, care trimisese si o garda, plus cateva trasuri. Romanii au coborat in plina bezna, pe bajbaite, bagajele au fost culese anevoie dintre picioarele soldatilor, trenul s-a pus in miscare cu incarcatura lui de militari, dar generalul a observat ca rumoarea nu se potolise, noaptea fierbea, trasurile cu copii si bagaje inaintau printr-un intuneric clocotitor.

S-au strecurat pana la Dunare printre suvoaie invizibile de oameni, in zgomote de fierarii si arme, intr-o surdina de pasi, si pande, pana ce toti au auzit, spre vale, pocnete mari, bubuiturile sloiurilor de gheata de pe fluviu. Tarmul roman, catre care Ghica isi indrepta privirile, era pierdut in intuneric. Insotitorul otoman i-a spus ca traversarea va fi grea, intre cele doua maluri circulatia fiind suspendata din pricina dezghetului. Apoi Iancu Ghica s-a trezit in linistea de pe malul roman. Doua maini l-au primit in brate si l-au strans la piept:

— Coane Iancule!

Nu si-a dat seama cu cine se pupa - probabil cu cineva din partea ministerului, oricum il saruta cineva de acasa, s-a asigurat de aceasta si s-a linistit cand acelasi cineva, un glumet, i-a si spus ultima gluma de la Bucuresti:

— Hai sa-ti zic una buna. Spune-mi ce e mic, ghemuit si negru?

Ghica ar fi trebuit sa raspunda:

— Dracu! Dar a spus ce i-a venit pe limba: Viitorul!

Dupa o iarna grea, cu nameti cotropitori, musuroiul de furnici a avut de indurat inca o nenorocire: revarsarile din martie. Apele molcome au dibuit mai intai un drum subpamantean de patrundere in asezare, astfel incat furnicile s-au trezit prin intuneric cu umezeala sub nas. Ele n-au putut sa mai iasa deasupra, la lumina, impreuna cu toate fiintele, pentru muncile de primavara, fiind blestemate sa ramana sclave musuroiului si sa se lupte cu apele din adanc. Sleite de o foamete indelunga - foametea din iarna -, lipsite de aerul curat de sus, ele au ramas zidite in adanc, constranse la o infruntare nevazuta cu suvoaiele domoale. Nimeni n-ar fi banuit, privind movila musuroiului, pustie si cheala, ca inauntru furnicile lucreaza si se bat.

Ele au inceput prin a astupa sparturile si prin a intari peretii subreziti. Un instinct le-a spus ca nu pot parasi agoniseala lor foarte putina, aproape ispravita, dar mai ales asezarea, locul pe care populatia si-l alesese, si care pogora adanc sub pamant. In cel mai de jos strat din pamant se aflau randuite gropile cu morti. Pana acolo se strecurase insa umezeala, mucegaind si inundand pesterile si gropile cu stramosi, facand sa se intinda peste tot un miros greu de igrasie. Furnicile s-au repezit mai intai intr-acolo. Au scos pamant uscat de sus, din bagdadia musuroiului, l-au carat jos, apoi l-au legat cu un fel de clei intr-o pasta care se intarea iute, daca era zvantata cu aripile. Furnicile cu aripi s-au pus pe zvantat lutul, care s-a intarit, izoland gropnita de rest printr-o dusumea sticloasa prin care apa nu mai putea razbi. Odata dusa la capat aceasta isprava, musuroiul nu mai putea fi smuls din loc, nici clintit, decat impreuna cu pamantul in care era cladita tara - cat o palma - a furnicilor de sub Codrul de Pelin.

Dar apele de afara erau mari, ele lucrau si impotriva peretilor de sus, cu o putere vrajmasa. Se auzeau izbituri, se simtea o apasare strivitoare, o spaima ca de cutremur inclesta musuroiul din toate partile, fara ca nimeni sa cuteze a iesi deasupra sa vada cat de mare putea sa fie nenorocirea. Furnicile socoteau ca afara inca mai urla Crivatul, inca se mai vantura peste lume uraganele de omat. Drept dovada aveau un turture de gheata patruns prin acoperis, care nu se mai topea, sticlind taios si alb spre lumea furnicilor.

Dar, intr-o noapte, o suvita de apa patrunsa prin peretele de miazazi, a dezlantuit in incaperile din primul cat mai intai o bolboroseala, apoi o tasnire de cascada. Multe furnici, izbite de valul apelor, au fost inecate, cele mai multe insa au scapat. Populatia, zapacita la inceput, n-a mai dat mortilor ajutor, s-a aruncat grabnic sa-i apere pe cei vii, despartindu-se in doua trupe - spre spartura, unde trebuia neintarziat cladit un parapet, si spre restul galeriilor care puteau sa fie inundate, spre aceasta parte mai ales ridicandu-se puternice ziduri. Pentru noua constructie - parapetul si zidurile - s-au durat drumuri noi, prin noroaie. Niste jgheaburi lungi, din pai de orz, scoase dintr-un adapost al musuroiului, au fost potrivite la gurile cu ape clocotitoare, slujind la scurgere. Dar scurgerea ar fi trebuit sa fie spre afara, or, tocmai de-acolo veneau apele. O parte din incaperile de locuit, cuprinzand sute de spatii, a fost sacrificata, populatia refugiindu-se mai jos sau mai sus. A aparut insa si o alta spartura, aproape de acoperis, iar apele curgeau prin ea in torente de potop. A inceput sa se topeasca si turturele - tur, tur, tur! - ca o sabie a lui Damocles care nu taie, in schimb inunda. Furnicile nu mai puteau face fata nenorocirii decat prin parasirea musuroiului.

Primul impuls a fost scapa cine poate, cum s-a si facut, cateva furnici au si luat-o la sanatoasa, care unde s-a nimerit. Dar grosul furnicarului nu s-a retras - cele foarte putine care se razletisera au ramas izolate pe pereti sau au murit pe loc. Grosul neamului de furnici s-a inversunat sa faca fata primejdiei, desi nu mai avea cum, primejdia era coplesitoare. Lipseau si cele de trebuinta in asemenea ocazii. Ba una, ba alta lipsea. Pe apucate, prinzand in cangi orice, furnicile au apucat si mortii. Mortii nu erau altceva decat niste bucati de huma uscata, aspre si solzoase, niste armuri fara trupuri, dar tari, numai bune sa fie indesate in sparturi, la fel ca bolovanii. A inceput deci carabanirea mortilor spre sparturi. Chiar ranitii (ranitele) care inca se mai zbateau au fost busiti (busite) fara mila de ziduri, pana cand trupurile s-au facut una cu zidurile, ramanand lipite de ele. Aceasta cruzime n-a dus la o mare isprava, lupta a urmat iara cu inversunare oarba, dar si cu o imensa spaima: trebuia oare parasit musuroiul?

Din nou a hotarat statornicia care lega intr-un singur lant intreaga populatie, furnicile simtind pana la urma ca nu puteau pleca nicaieri, ele invartindu-se la roata destinului lor orizontal, un destin care le tinea pe loc. Lupta pentru stavilirea invaziei de ape - subterane si din acoperis - tinea totusi de zadarnicie. Furnicile s-au inversunat totusi din nou cu multe si mari pierderi. Ele s-au restrans pana la urma la un singur cat, lateral, zidindu-se acolo. Era cu neputinta sa faca fata cotropirii si atunci s-au bejenit in propria lor casa. S-au restrans, intr-o cumplita inghesuiala, intr-un ungher, fiindu-si singure prizoniere, fara ajutoare si fara hrana. Si cu foarte putin aer. Intr-un fel de lesin. O sfarseala cu atat mai grea cu cat afara razbise primavara, pe intinderi luminate de soarele bland al Floriilor.

Cei care se bucurau mai intai de minunea reinvierii erau copacii, aflati nu la mare departare de musuroi, care se simteau bine-statatori si teferi, teferi prin norocul ca se gaseau cu mult mai departe si cu mult mai sus decat vanturarea de ape, bine-statatori prin radacini si prin coroanele lor de crengi si muguri, alintate acum de vantul cald, de sus. Copacii, prin fiinta lor care tinea de vazduh, nu mai simteau suferinta radacinilor, ei pareau fericiti, indiferenti la partea subpamanteana a trupului lor, geamana totusi cu labirinturile de cartite si cu musuroaiele de furnici. Resimtind binefacator inundatia, prin navala tulbure de seve, care razbeau in crengi, copacii se aratau nestiutori la napasta de mai jos, care nu-i mai privea. Revarsarea de ape nu era totusi o furtuna, un vartej dintre acele care rup cracile si darama coroane, era o simpla inundatie, care nu urca nici macar pana la glezna trunchiurilor mari. Mai aproape de musuroi, mai jos, se aflau niste tufe de pelin - un codru pitic. Vara, aceste tufe puternic mirositoare umbreau musuroiul, iarna il fereau cu maturile lor umile de vanturile tari. Mai de folos pentru musuroi erau acele tufe de pelin, in care furnicile se bejeneau uneori, cand nu le ajungea puterea sa coboare pana in adapostul de sub pamant.

Dar furnicile incepusera a simti miscarea aerului si a caldurii de afara. Trecuse de mult zodia de intuneric a iernii si musuroiul traia imboldul intalnirii cu soarele. Aproape moarte, furnicile frematau. Urmau sa vina zilele de soare, timpul nesfarsit de calduros si de lung, cand poporul din adanc se revarsa in voie pe manoasele intinderi dimprejurul casei, luand aceste pamanturi in stapanire dreapta. Musuroiul avea pamanturi bune, lucrate cu harnicie an de an, pamanturi pe care pusese stapanire de cand asezarea de furnici se oranduise acolo unde se afla, cum o spuneau si mortii.

Ele n-au mai putut rabda, si nerabdarea, de fapt spaima de moarte, le-a silit sa trimita afara o iscoada. Era un barbatus cu ochii iuti si patrunzatori, care s-a retras insa inapoi cu frica in suflet. N-aducea vesti bune. Musuroiul era stramtorat de ape, de pe creasta acoperisului si pana hat departe nu se vedeau decat ape, numai ape. Nu se stia cat de departe duceau apele, pustii si tulburi, nici cand aveau sa dea inapoi. Barbatusul s-a retras cu spaima, pitindu-se in amortirea obsteasca de jos. A mai urmat o asteptare, foarte lunga, mai lunga decat cel mai lung post negru. Un al doilea trimis, o femeiusca sprintena, s-a intors in schimb cu o veste buna. Ea nu s-a mai uitat in zare, peste ape, ca trimisul dintai, ci aproape, pe acoperis, la un pas. Uitandu-se bine, ea a descoperit cu emotie un ou de cioara spart. Oul cazuse din cer, pe cate se vede, din vreun cuib, si furnica se mira nu cum cazuse, ci cum de n-auzise nimeni bufnitura. Ea a dat iute ocol movilei albe, ametitor de alba si desavarsita, desi ciobita la fund, intr-un loc. Zapacita de fericire, furnica n-a bagat de seama nici macar ca oul avea pete - pistrui vineti -, ca linia ametitor de pura a oului era franta jos, in punctul atingerii cu lutul. Punctul acela a si atras-o de fapt. Prin gaura se prelinsese un lichid dulce ca mierea si puternic atragator - albusul - care acum baltea in tarana. Un dumnezeu de sus daduse oului cep si femeiusca, fara voia ei, s-a infruptat. Ea a ramas mult langa balta de albus, nepasandu-i ca intre timp intarziase. A uitat si de ape, si de musuroi, desfatandu-se cu vedenia aceea dulce, spre deosebire de barbatus, care, pe acelasi loc, nelasandu-se ispitit, s-ar fi intrebat, poate, de unde picase fructul alb sau cum ar putea acelasi ou sa dispara inapoi in cer. Femeiusca n-a facut asa si a facut bine. Dupa ce s-a dumirit ca balta de albus e de folos, ea a intors spatele minunii albe, s-a repezit la gaura prin care iesise si a dat un strigat scurt. Furnicile au iesit randuri-randuri din musuroi, bete si de vedenia albusului, si de lumina. A inceput, pe clipa, ospatul si catastrofa a fost data uitarii.

Populatia valida s-a mutat deasupra, cu toate nadejdile tefere. Ea a haladuit o vreme langa coaja oului, la acest Paste timpuriu al furnicilor, pana cand o roata de tun a frant musuroiul in doua.

Dezastrul provocat de roata de tun, o roata care a calcat ca din cer musuroiul, n-a impresionat soldatul care mana caii, nici soldatul de pe afetul tunului, desi acest soldat de pe afet, Athanase Calin Zancu pe nume, era un om inclinat spre cugetare, care nu trecea usor peste lucrurile de sus si de jos. Athanase isi spunea numele cum scria in acte - cu h - si se supara cand cineva ii zicea Athanase sau Tanase, dar chiar el n-a simtit dambul in care se impiedicase roata. Tunul si chesonul au trecut mai departe, fara ca oamenii care adusesera nenorocirea, in lumea de jos, sa stie sau sa simta ceva.

Nici lumea de jos n-a inteles prea bine ce s-a petrecut. A fost intai o paraitura, un uruit inspaimantator si, imediat, a urmat un pustiitor cutremur, care a rupt in doua asezarea, de la acoperis si pana la temelii, naruind ziduri, caturi, canale, incaperi, intr-un haos de nisip, colb, starvuri si tarana. Apoi un al doilea cutremur - a doua roata - a varat si mai adanc in pamant sfaramaturile dintai si mortii. Populatia vie s-a zbatut sub daramaturi pana spre seara, iar noaptea a prins-o printre ruine. Din nou suna alarma mutarii musuroiului, strigatul bejeniei, dar a biruit din nou obisnuinta inradacinarii. Tulbure, nici macar intelegandu-se prin semne, furnicile au hotarat si de asta data sa ramana pe loc, ca si candva troienii, dupa dezastrele lor. De a doua zi incepand, ele aveau sa ridice asezarea cu o palma mai sus, peste temelia veche, peste zidurile risipite in ruina si moloz, peste noua stransoare de morti.

De altfel musuroiul era si foarte rau asezat. Revarsarile din primavara nu fusesera o intamplare. Nu cadeau la intamplare nici ninsorile, care ingropau asezarea in fiecare iarna. Era apoi si vecinatatea unor drumuri de care mari, cu coviltir. Acele care cu sine de fier, trase de cornute, zguduiau foarte des tara de jos a furnicilor, primejduind-o cu calcatura copitelor si cu rostogolirea rotilor, iar primejdia tinea toata primavara, toata vara si toata toamna, chiar daca din care, din cand in cand, cadeau stiuleti, picurau boabe de in si de canepa, uneori se scurgea si zeama de struguri, foarte dulce. Pe niste boabe de struguri, furnicile se incaierasera o data ca niste viespi venite in roiuri de pe alt taram. Alta data respinsesera asediile succesive ale unor puhoaie de furnici rosii. Le-au necajit si oamenii, desi intre oameni si furnici nu era decat o vecinatate intamplatoare. Cele doua neamuri de fiinte nu se bagau in seama sau se ciocneau cand si cand. Un singur eveniment memorabil in legatura cu oamenii: intrand o data, tot din intamplare, in traista unui om, furnicile au dibuit prin bezna din traista un darab de mamaliga. Aceasta hrana li s-a parut cu totul altfel decat ceea ce ele stiau - ele nu erau invatate cu fiertura! - si multe armii de furnici s-au stramutat pe mamaliga aurie, innegrind-o cu trupurile. A urmat un taifun. Un suflu nebunesc le-a scuturat de pe darab, imprastiindu-le prin vazduh la mari departari. Cateva zeci de furnici, ametite, au incaput atunci in gura capcaunului, care s-a si inchis pe loc. Capcaunul a adormit apoi, cu furnicile in pantece. Acum le despicase in doua asezarea o roata de tun.

Roata de tun, oarba si ea, taiase in doua musuroiul de furnici. Una singura din multime - doar una - nimerise pe roata. Ea s-a trezit ridicata la o mare inaltime, pe sina rotii, de unde, daca ar fi avut timp sau cugetare, ar fi vazut lumea altfel. Dar n-a avut timp - s-a trezit iar in jos, apoi iar in sus, pana cand mica fiinta s-a prins strans de lemnul butucului rotitor, rotindu-se cu acesta, pana cand a ametit. A nimerit pana la urma pe osie, iar de aici - nu se stie cum - a izbutit sa urce pana sus, pe tun, langa om.

Omul, un Goliat, parea nesimtitor, desi nu era oricine, ci Athanase Calin Zancu, un taran tunar care gandea cu capul lui. El isi spusese cu o clipa mai inainte: „— Uite, Zancule, unde te duse soarta!” Fiindca si el se simtea purtat de roata unui destin care inca nu-i apartinea.

Musuroiul nu se mai zarea, ramasese cu mult in urma, acolo unde se afla asezat, la poala unui damb mai mare, un fel de deal strajuit de niste tufe de pelin, dese ca un codru. Copacii de pelin fosneau uscat iarna, iar semintele de pe crengi se scuturau cu zgomot, bubuind pe acoperisul furnicilor ca niste fructe de boabab. Nu se mai zarea acum nici musuroiul si nici satul lui Athanase Calin Zancu.

Pelinul din acel an abia inmugurise. Tunul, furnica, soldatul pogorau spre Dunare.

Fulguia. Peste Manastirea dantuiau roiuri de fulgi mari si vazduhul scanteia. Apoi cernerea a stat. Pacea era deplina; timpul de sus si de jos era aici in munti senin statator, muscatele din fereastra deschisa a maicii Epifania inflorisera din nou, primind pe frunze podoabe curate de nea. Sub zapada proaspata, asezamantul mirosea a livada in mai. Crengile unui visin incarcat de floare s-au scuturat ca de la sine, petalele s-au risipit bogate peste zapada veche, cu un fosnet de aripi ceresti, cand au sunat clopotele de utrenie. Maica Epifania, care scosese muscatele afara, a fost covarsita de aceasta minune de inceput de zi si s-a crucit. Ea a suflat cu grija fulgii de nea de pe frunze, bagand de seama - cu parere de rau! - ca petalele ingeresti s-au topit pe clipita, lasand pe verdele muscatei stropi mari de roua. In aceasta, maica a vazut un semn - o aratare! Ea a dat fuga la maica Epiharia, sora mai mare si vecina ei de chilie, ca sa-i duca vestea:

— Soro, hai incoa’ sa vezi! Minune mare.

Maica Epiharia era satula de „minunile” maicii Epifania, ea se ostenea sa scoata o closca de pe oua, o closca pe care o tinea sub pat - pasarea nu vroia sa sara din cosarca si sa vina la ciugulit, desi maica o ispitea cu niste firimituri de azima, semanate pe dusumea. „— Pui, pui, pui!” tot striga ea, dar nici closca si nici ouale nu raspundeau.

Intre timp, nebuna a trecut mai departe, falfaindu-si poalele vesmantului pe acelasi culoar, spre maica Erminia, care a hustuit-o, apoi spre maica Eutalia, care n-a auzit-o - era surda -, nebuna cotcodacindu-si vestea din fereastra in fereastra, pana la pragul maicii Evlampia, stapana asezamantului:

— Stapana maica, hai incoa’ sa vezi! Minune mare.

Maica Evlampia - si ea acrita de minunile nebunei - n-a mai repezit-o, i-a strigat doar atat:

— Las’ ca vin eu! Da, da, asa e

Maica Epifania astepta de multi ani, in posturi si rugaciuni, sfarsitul lumii. Ea vedea acest sfarsit nu cum scria in Carte, ci in chip suav. In Carte scria ca sfarsitul va fi cu prapad de pucioasa si foc, maica Epifania il vedea, in schimb, ca pe o fericita izbavire - drept pilda acesti fulgi cazuti din cer, care se topeau cat ai clipi, prin voia Domnului.

— Sfarsitul lumii nu va aduce suferinta, proorocea ea seara maicilor copile, fetelor inca neintrate in cin, ci impacare si bucurie curata. E, maica draga, ca o boala care iese din trup. De ieri ma simtesc mai usoara. Asta e lumea.

Cand maica Epifania si-a rostit intaia oara profetia, in urma cu multi ani - intr-o tihnita vreme de pace - vestea a cutremurat. Maica Evlampia, stapana asezamantului, fiind cu veghe la neclintirea literei din Cartea Sfanta, a cerut un sfat duhovnicesc. Daca, Doamne Iisuse!, aceasta fiica slaba de minte „vede ceva”, daca - pe neasteptate - vine Sfarsitul, cum scria la Apocalipsa, si monahiile din asezamant nu sunt pregatite! Marii duhovnici, de la Valcea si de la Craiova, cativa dintre ei si buni teologi, au adus lamuririle de trebuinta pentru linistirea asezarii de monahii din munti. Sfarsitul lumii nu urma sa vina asa cum pretindea monahia slaba de minte, ci altfel, potrivit unor profetii cu mult mai vechi si mai sigure. Sigur, acest sfarsit urma a fi o usurare pentru lume si o izbavire, dar altfel!

Altminteri, locuitoarele lacasului au observat, la putin timp dupa aceasta deslusire, ca maica Epifania se simtea usoara din te miri ce: din scuturarea florilor, din caderea frunzelor, din vant, din gand, din atipit, din asfintit, acum din fulgii care-si zaticnisera cernerea si se topeau pe muscata ei.

— Soro, hai incoa’ sa vezi, a strigat ea, din balcon, catre maica portar. Hai, draga, s-a rugat maica Epifania.

Maica portar manuia un toroipan de nuiele prin curtea lacasului, curatind de fulgi cararea care ducea de la poarta mare la arhondaric. Portareasa a privit o clipa in sus, spre nebuna, si si-a vazut mai departe de maturat.

— Hai, ca iar ma simtesc usoara! a mai spus monahia din balcon.

Portareasa a ras, neluand-o in seama, ocupata cu munca ei umila. De fapt, toate maicile sfantului asezamant se simteau usoare, nici una nu cazuse grea cu vreun pacat. Cel putin maicile cu E - maica Epiharia, maica Erminia, maica Eutalia, maica Evlampia, maica Eufimia, maica Eufrosia, toate avand usile chiliilor spre miazazi, spre deosebire de maicile de la miazanoapte si de la asfintit - maica Antuza, maica Anisia, maica Ilaria, maica Fotinia, maica Teodosia, maica Teodula, maica Taisia, maica Raida, maica Tecla, acestea aflandu-se cu numele in amestec si din aceasta pricina poate ele priveau cu dusmanie la surorile blagoslovite cu nume in E. Asa i se parea maicii Epifania, care privea cerescul asezamant ca pe o harpa cu corzi de aur si de argint, corzile de aur fiind maicile de la miazazi, corzile de argint celelalte maici, sau, cand se supara - la ceasul cantarilor - acelasi asezamant aparandu-i ca un clavir cu clape albe si negre, cantand cu sunete incaierate. Dar uita iute, cum a uitat si acum, drept care, neprihanita de gand rau, nici de pizma, nici de zazanie, a dus vestea si dincolo, spre celelalte parti ale sfantului lacas, spre celelalte locuitoare, harnica intru aceasta bunavestire:

— Suratelor, surorilor, cuvioaselor, se arata semn! Ca maine ne mutam d-aci

Semnele se aratau aproape zilnic, dupa vestirile maicii, dar suratele se mutau - la tintirimul din deal - cand le venea vremea. „Sfarsitul lumii” era aici o lenta perindare, o trecere sau o petrecere, de la poarta mare care dadea spre lume, prin care se intra in manastire, unde „locuitoarele” salasluiau o vreme, la portita de la deal, care dadea in tintirim, pe unde se iesea. Perindarea aceasta tinea de mult, fiindca si manastirea dainuia de mult. Hrisovul de fundare se pierduse, era cunoscut doar unul dintre ctitori - un prim Basarab -, se uitase si numele prim al locului, lacasului si locului li se spunea simplu, printr-un singur nume: Manastirea.

La Manastirea se ajungea greu. Pelerinii razbeau rar pana aici, doar localnicii, desi in cateva randuri lacasul fusese calcat si de straini: in 1818, in timpul ocupatiei austriece, un corp de husari isi asezase bivuac la Manastirea; in acelasi veac, spre inceput, un corp turcesc de ieniceri pusese tabara in jurul zidurilor, asediindu-le cateva saptamani la vreme de iarna. Cand a sosit ordinul de retragere, turcii n-au mai gasit insa drumul inapoi, cararile erau troienite, iar calauzi nu se aflau. La Manastirea se ajungea greu fara calauz. Din drumul roman al Oltului, cum urci spre munti, se taie o cale stramta, spre miazazi, pe albia unui afluent tumultuos. Albia se stramteaza in sus, drumul de care ispraveste intr-o carare, cararea intr-o cararuie, la capatul careia, pe o pajiste, se afla Manastirea. Aceasta inchide cu zidurile ei uriase o alta vale ingusta, zidurile manastirii fiind durate din bolovanii adusi de torenti. Sub un zid ros de ape, iesea si coltul unei temelii mai vechi, sub care se banuiau a fi talpile lacasului de lemn. Inchisa din patru parti dinspre lume - poarta mare si poarta mica se deschideau rar - lacasul se deschidea numai spre cer. Foarte rar, cand era timp senin, clopotele de aici razbateau cu sunetul pana la Arnota, o alta manastire - de calugari -, ctitorita tot de un Basarab, Matei Voda, lacasul de acolo fiind asezat cu mult mai sus, pe un platou golas, de unde Carpatii se vedeau pana la Dunare, ca o succesiune de pridvoare. Closca maicii Erminia scapase in toamna, la deal, prin portita mica, spre Arnota, dar maicile au prins-o pe fugara - ar fi fost pacat mare!, ouale pe care le clocea pasarea fiind aduse de undeva din vale, din lumea larga. Sate prin preajma nu se pomeneau, doar un catun poreclit Cioaca, din care se pripasise la manastire o copila, pe nume Anuta. Anuta statea in chilie cu maica stareta, dar fugea din cand in cand in catun, trecea dealul, provocandu-i mari suparari stapanei asezamantului, care o tot cauta.

— Unde-i, draga, fata? a strigat ea si acum, in aceeasi dimineata in care maica Epifania vestea topirea fulgilor. Si uimita: Doar adineauri fu! La utrenie fuse langa mine! Si-a pornit s-o caute prin chilii, deschizand usi dupa usi.

— Nu-i p-aci Anuta?

In drum a intalnit-o si pe nebuna, a dat-o la o parte, a trecut spre chiliile de la asfintit - fata nu era - a trecut apoi si dincolo, la miazanoapte, cu vadita neplacere, fiindca acolo, in niste chilii cu sobe de faianta, salasluiau „boieroaicele”. Ades fata se oplosea pe aici, mai ales la o maica tanara - tot boieroaica - cetitoare de carti laice, Meropia Bengescu, pe care maica stareta n-o putea suferi.

— Nici n-a fost p-aici! a spus Bengeasca, ridicand ochii din „roman”.

Maica Meropia era tanara si frumoasa, maica stareta se arata cu veghe fata de ea, banuind-o ca-si ingrijea obrazul cu dresuri. Din cand in cand o amirosea luandu-i capul in palme si apropiindu-l de nari, ca pe un mar. Maica Meropia amirosea bine.

— O fi iesit pe poarta mare! a spus Bengeasca, lasand cartea din mana. Poarta mare e mereu deschisa. La mine n-a fost.

— N-a fost, da’ vine mereu pe aici! Si mai lasa ale carti frantuzesti, c-o sa te smintesti de cap.

Maica Evlampia ingaduia ca surorile sa ceteasca slavoneste si greceste, limbile dreptei credinte, nu si frantuzeste!, dar in asezamant se aflau si boieroaicele, care nu se dezvatasera de obiceiurile din lume. La alta maica, o Rascanca, Anisia Rascanu, dibuise chiar o cruciulita cu un Crist catolic.

— Asta ce-i! strigase ea, insfacand cruciulita atarnata la gat.

Mais c’est Christ

— Nici un me! i-a retezat-o stareta, pe romaneste. Asta nu-i Hristosul nostru!

Maica Evlampia s-a cutremurat. Acel Hristos avea trup de carne, inchipuit in fildes, ceea ce dreapta credinta rasariteana nu ingaduia si nu rabda nici instinctul staretei care nu-l putea vedea pe Crist in trup fizic - in trei dimensiuni - ci in trup mistic sau in simbol. Acest Hristos strain nu putea patrunde in asezamant decat adus de o mana straina si stareta si-a intarit o banuiala. Nu putea fi la mijloc decat mana Strainei, maica Ana Ghica - o catolica! - tot calugarita si ea, care-si luase prostul obicei de a vizita rudele si prietenele de la Manastirea. Maica Evlampia a sechestrat cruciulita si i-a zis Rascancei:

— Vezi ca azi vin la cuviosia ta oaspeti mari! Nu uita cum te porti! i-a mai spus, inainte de a iesi din chilie, tintind-o cu ochii, ca sa se vada bine ca stia de unde are cruciulita.

— J’oubli toujours les choses importantes[32], s-a scuzat maica Anisia, uitand ca staretei nu-i placea s-o auda vorbind frantuzeste.

— Pai cum sa nu uiti! Uiti tot de la mana pana la gura, i-a raspuns maica Evlampia trantind usa chiliei si iesind. Tot asa ti-ai uitat si zestrea.

A iesit bodoganind-o. Marele pacat al Rascancei - in afara de cel cu cruciulita! - era de a-si fi uitat „in lume” zestrea, zestrea pe care era datoare s-o aduca manastirii la intrarea in cin si care nu era un fleac, ci o mosie. Acea mosie, Bradet, aflata undeva peste munti, pe langa Sambata, se dusese pe apa sambetei, incapuse pe mana unui frate de la Bucuresti, boier si el - si inca mare! - si, daca Rascanca uitase, stareta nu putea uita. Ea era hotarata sa se lupte pentru acest drept rapit Domnului, adica manastirii, sa lupte mai departe cu rugaciunile - alte mijloace nu mai avea -, fiind incredintata ca „Cel de Sus nu bate cu ciomagul”. Dovada se si aratase: Anisia uita mereu, uita ca o nauca, doua surori mai mici, doua fete, o slujeau ca tiitoare de minte, ducand-o si aducand-o la ceremonii, tinandu-i socoteala rugaciunilor si posturilor. Inclusiv inaltul personaj care urma sa vina, sora catolica Ana Ghica, sosea la manastire si cu acest scop - sa se incredinteze ca prietena si protejata ei, maica ortodoxa Anisia, nu uita randuielile.

Trebaluind acum prin arhondaric in asteptarea oaspetilor, maica Evlampia n-a uitat de copila, dar s-a impacat cu gandul disparitiei, socotind nimerita aceasta plecare a fetei, tocmai in dimineata in care Straina sosea. „Cu atat mai bine, si-a spus. De-ar tine-o Domnul in catun pana pleaca Straina. De fapt ce vrea? Vrea ceva! Strainii nu sosesc decat cu gand rau. Cand n-au ceva mai bun de luat, strainii vor suflet.” Ajungand cu gandul pana aici, maica Evlampia a vazut-o pe copila in primejdie. Inca de la prima vizita a maicii Ana la Manastirea, maica stareta a observat cum Straina isi aruncase ochii spre Anuta. Apoi a mai bagat de seama ca intre maica in alb si copila s-a stabilit o spontana atractie, fara cuvinte. Maica Evlampia se gasea, tot aici, la arhondaric, si vorbea cu Straina, vorbeau amandoua - cat era politicos sa vorbeasca cu o monahie din „Oastea Papei”, fara a sti ca discutia era urmarita de Anuta, care se strecurase in salonul arhondaricului, trebaluind ceva sau jucandu-se. Straina a fost aceea care a observat-o mai intai pe copila si a strigat-o in frantuzeste:

Mais toi, que fais-tu là, polissonne

— Je polissonne mes pelotes , a raspuns spontan fetita desculta, intr-o franceza muzicala si fara gres.

Maica Evlampia a stupit uluita, apoi si-a facut cruce, cum ar fi facut si daca o veverita ar fi vorbit frantuzeste sau o iada ar fi dantuit. Maica Ana Ghica a ras incantata si a strigat-o pe copila.

Petit diablotin, viens à moi!

— Dar cand s-a intamplat blestematia asta! a strigat maica Evlampia si cuvantul de afurisire i s-a oprit in gat.

— Mi-o dai mie? a cerut Ana Ghica, tinand-o pe copila pe dupa umeri.

— Sa ti-o dau?! a strigat maica stareta, clocotind de manie. Doamne fereste, nici moarta n-o dau. Eu o tund calugarita!

— Va ramane calugarita, dar va fi secretara mea. Iti jur sa n-o convertesc.

Sora Ana Ghica n-a insistat, dar intr-o alta vizita a reluat discutia cu stareta. N-a mai adus vorba despre fata, a vorbit in schimb despre „misia credintei in lume”, asa cum o vedea ea, ca maica misionara. Straina a primit atunci din partea staretei un raspuns tot atat de ritos:

— Pai ce-avem noi cu lumea! Noi cu Cel-de-Sus.

— Dar, maica, lumea dainuie totusi, a observat maica Ana.

— Care lume, maica, a strigat stareta, cand lumea toata e-aici!

Maica Evlampia inchipuise o altfel de randuiala a lumii decat maica Ana. Sus, acolo la Manastirea, era toata lumea, acolo se aflau impacarea si seninatatea, si largimea si curatenia, in rest fiind nelumea, raul si stramtoarea, si cazanul Gheenei, care se gaseau toate undeva la margine.

— Bine, maica, dar de acolo, din lume vin si fetele, fecioarele noastre, maicile din sfintele asezaminte, a observat maica Ana.

— Ei da, a raspuns ea, deloc descumpanita. Cele ce sunt bune si placute Domnului urca sus, precum untul de lemn!

— Dar mai e lumea! a insistat si maica misionara. Lumea aflata in intuneric si suferinta!

— Pai, daca e in suferinta, sa se vindece, a raspuns senin maica Evlampia.

— Cum?

— Sa urce sus, la Hristos.

— O, ce usor e sa gandesti asa! i-a reprosat maica Ana Ghica, oftand.

— Nu-i deloc usor, i-a raspuns stareta, oftand si ea. Ca e anevoie sa ramai sus. Toate te trag inapoi, in tina, incepand cu carnea din tine. Si cu tristete:    Uita-te la fetele mele, crezi ca lor le este usor?

Au convenit impreuna ca ramanerea in slava e o Golgota de fiecare clipa, iar usurarea n-o dobandeste nimeni decat in ultima clipa, cand trece la El. Amandoua sporovaiau, cu pace, in aceste cucernicesti intalniri, privindu-se una pe alta ca niste straine, nu ca niste dusmance, desi totul le despartea, de la culoarea vesmintelor si pana la semnele simbolice de la gat. Maica Ana Ghica n-a ezitat sa-i puna maicii Evlampia inca o intrebare, care suna a ispitire, o ispitire crestineasca - ispitirea unei calatorii la Sfantul Mormant:

— Si n-ai vrea o data sa iesi in lume, macar ca sa te inchini la Mormantul Mantuitorului?

— La Sfantul Mormant?! si maica Evlampia a tresarit, luminata la chip. Pai Sfantul Mormant e aici, a raspuns ea. Si cu un glas de fericita: Aici se afla Ierusalimul ceresc.

Intre cele doua maici nu se putea afla intelegere, oricate zambiri cuvioase, vorbe dulci si plecaciuni se schimbau, cum nu era impacare nici intre cele doua feluri de a sluji: blajina si cuminte, maica Ana Ghica ramanea sa slujeasca in lume; indaratnica si patimasa, maica Evlampia inchidea poarta catre lume, deschizand-o rar, doar cand soseau oaspetii dinspre vale. Ca si acum. Ciocanind la usa arhondaricului, maica portar i-a adus vestea:

— A sosit Straina.

Maica Ana Ghica era insotita de subprefectul de Valcea si de inca un barbat, secretarul Episcopiei. Pe subprefect il stia bine, era un barbat frumos si elegant, reprezentantul puterii lumesti, omul lui Voda. Pe secretar il stia de asemenea, era trimisul parintelui episcop, cu care n-avea suparari. Maica Evlampia mentinea bune relatii cu oamenii puterii bisericesti si pamantene; ea s-a inchinat cu plecaciune mare spre subprefect, dupa care l-a salutat cu plecaciune mica pe trimisul parintelui episcop, cu mult mai mic in rang decat reprezentantul lui Voda. Urma apoi clipa cea mai grea: salutul intre cele doua calugarite.

Cele doua maici s-au salutat rece, cu plecaciuni mici, resimtind pe clipa retinerea de a-si acorda imbratisarea monahala, dupa ritual ortodox, pe care si-au dat-o totusi: maica in alb a sarutat mana maicii in negru, maica in negru a sarutat mana maicii in alb, apoi cu gesturi incrucisate, fiecare i-a dat celeilalte cate o sarutare pe umar. Cei doi barbati au urmarit scena cu capetele descoperite, dupa care, la randu-le, au sarutat mana maicii starete. Ce urma se stia: intrarea in biserica, inchinarea la altar, apoi vizitarea asezamantului, cu popasuri lungi la pensionarele de lume buna, mai ales popasul in chilia Anisiei Rascanu, unde urma de fiecare data acelasi dialog:

— Assistez-vous, ma sœur, régulièrement à la messe?

— Mais oui!

— Recevez-vous l’hostie?

— Mais oui!

— Observez-vous les jours maigres

Si de fiecare data raspunsul staretei, in romaneste:

— Pai cum altfel, surorilor! Pai nu se poate altfel la noi!

Se vizita cu acelasi prilej si bolnita - infirmeria maicilor batrane si bolnave - care era un fel de antecamera a gropnitei. Maica Ana Ghica, invatata cu spitalele, cu azilele de neputinciosi, cu leprozeriile, nu simtea nici o repulsie fata de suferindele de aici, nici fata de conditia in care ele vietuiau. Maica in alb isi prelungea aici vizita, peste orice program. Ea se interesa de fiecare suferinda in parte, spunea vorbe bune, mangaia, se oprea insistent mai ales la capataiul muribundelor.

Urma apoi masa, pentru barbati la arhondaric, pentru Straina la trapeza de obste, aceasta fiind poftita sa pranzeasca sau sa cineze laolalta cu celelalte maici, dupa tipicul monahal. Nici n-ar fi putut sa intre in trapeza subprefectul si parintele de la episcopie. Trapeza - o incapere boltita in hemicilindru - cu o singura masa lunga, de lemn, cu doua laite lungi, de-a dreapta si de-a stanga, cu doua jilturi la capete - mirosea a ranced, a varza acra si a fasole de post. Prelungindu-si trupul deasupra mesei, Hristosul care domina bolta parea el insusi suferind, el plutind fantomatic in aburii de fiertura saraca si in izul acru de muraturi. Peste postul pe care maicile il indurau, mai era si zgarcenia staretei. Ea vroia a spune, prin toate, ca Manastirea e nevoiasa - n-are mori, pive, hanuri, iazuri de peste, nici mosii. Avea mosii, dar pierdute - cum era Bradetul maicii Anisia Rascanu - si avea si odoare, dar risipite. Parte din cartile cu ferecaturi scumpe, din zestrea de carturar a Brancoveanului, se aflau la Viena, rapite „in timpul ocupatiei austriece”, parte din odoarele in aur si argint se aflau la Stambul. Un singur bocal se mai pastra, din care bause Voda Neagoe Basarab, cand era boier, bocal in care maica Evlampia vroia sa-l puna cu vin in fata printului domnitor - si un singur pahar de argint, ce se randuia de fiecare data in fata Strainei. In fata ei se puneau si doua tacamuri din argint aurit, pe care maica Ana Ghica le dadea la o parte, mancand cu mana din talger de lut ca si celelalte maici si band apa din cana de lut.

Acelasi program ar fi trebuit sa urmeze si acum, dar subprefectul a suspendat ceremoniile, spunandu-i maicii starete ca vesti importante ii vor fi comunicate in arhondaric. Au intrat toti in incaperea mare, vast salon cu mobile vechi - vieneze, turcesti, frantuzesti -, cu un perete acoperit in intregime cu icoane, la care maica Ana Ghica s-a inchinat.

— Dar poftiti, nu e graba! i-a invitat gazda pe musafiri.

— Ba-i graba, preacuvioasa maica, a raspuns secretarul de la Episcopie, care i-a inmanat staretei un plic cu pecete.

Ea a recunoscut pecetea si a sarutat-o. A deschis plicul si a recunoscut scrisul cu mana tremurata al episcopului de Craiova. A parcurs si primele randuri, dar a simtit in stanga pieptului un junghi si s-a oprit. S-a asezat fara suflu pe un scaun. A poftit sa i se aduca apa. S-au adus apa si dulceturi pentru toata lumea.

— Vesti rele? a intrebat maica Ana Ghica.

— Ia si citeste! si stareta i-a intins surorii in alb scrisoarea care suna asa:

Preacuvioasei Maice Evlampia Cernatescu,

Stareta de la Manastirea,

arhiereasca binecuvantare!

Vei lua cunostinta, Preacuvioasa Maica Evlampia, ca patria se afla in prag de rezbel si asezamantul pe care il priveghezi va trebui sa-si faca datoria de asemeni. Drept carele vei destina un numar de cinci-sapte maici care vor parasi asezamantul pentru toata durata campaniei militare, cu misia de a sluji spitalelor de raniti si ambulantelor de Cruce Rosie, urmand acele ambulante si pe campul de lupta. Vei elibera din asezamant, pentru acelasi period, si pe sora Anuta, care va trece sub ascultarea maicii Ana Ghica. Fiti ostasite intru Hristos.

Dupa care maica Evlampia s-a recules si si-a luat tamplele intre palme. Maica Ana Ghica a pus scrisoarea pe masa, ca semn despartitor intre ele doua.

— Si atunci pe cand plecarea? a intrebat omul lui Voda. Plecarea nu e grabnica, a mai adaugat el, dar trebuie pregatita bine. Cred ca plecarea n-ar putea avea totusi loc pana in Saptamana mare. Ce spune maica Ana?

Se stia ca maica Ana are misii importante in comitetele de doamne de la Bucuresti si ca e una dintre diriguitoarele de la Crucea Rosie. Ea sosea aici, intotdeauna, cu un statut semioficial. Dar maica Ana tacea. Ea vroia sa refaca o anume intimitate cu maica Evlampia si nu stia cum. A gasit din nou, in chip nepotrivit, calea limbii franceze:

Pensez-vous, ma sœur, que nous aurons des soucis à mettre au point ce départ

— Ce plecare! a izbucnit Evlampia taraneste. Ce, crezi ca nu pricep? Vrei sa-mi iei copila!

Copila intrase pe usa. Era desculta si alba la chip, alba de spaima. Ea s-a repezit la maica Evlampia, strigand:

— Stapana maica, vine sfarsitul lumii. Pe Dunare curg morti.

Si totusi printul era linistit. In sfarsitul de iarna care se arata urat si amenintator - asa cum sunt toate sfarsiturile, printul intorcea spre lume o fata calma, aproape abstracta.

Retragandu-se in biblioteca, unde de la o vreme lucra, el primea aici vestile, fara mirare, fara tresariri, fara spaima. Cand Bratianu i-a prezentat cu zgomot situatia bugetului de inarmare, pe care Senatul vroia sa-l respinga, nu s-a mirat - socotea probabil normal ca Senatul sa fie miop - si printul a semnat decretul de dizolvare a Senatului, fapt care a provocat un imens scandal. Cand ministrul de externe N. Ionescu a refuzat sa subscrie conventia romano-rusa, prezentandu-si demisia, printul n-a tresarit - socotea probabil normal ca un Ionescu oarecare sa vada prost -, a acceptat demisia, numindu-l ca ministru de externe pe Mihail Kogalniceanu, care a si semnat actul in numele statului roman - ceea ce a provocat un imens scandal international. Cand ministrul domeniilor i-a raportat despre tulburarile taranesti din judetele de ses, nu numai de pe mosiile boieresti, dar si de pe mosiile statului, el a primit vestea fara spaima, a ramas rece, cu priviri criptice, socotind probabil normale acele tulburari, care se reluau de altfel la fiecare sfarsit de iarna, ca si inundatiile, si n-a raspuns, restrangandu-se in biblioteca. El a ordonat infiintarea a inca patru regimente de artilerie - tunul fiind arma lui preferata, care-i consolida si porecla: Neamtul. El a ordonat pregatirea ambulantelor si a spitalelor de campanie. El a avansat din caseta princiara soldele pentru ofiteri pe luna martie - bugetul tarii fiind sleit. El tinea pe pupitru, la vedere - in coltul drept - decretul de mobilizare generala, dar de acel decret, aflat in stare de proiect, inca nu se atingea.

Intre timp, vestile rele se aglomerau deasupra-i, sub un cer jos, un cer care strivea palatul princiar din Bucuresti, pe care printul nu-l parasise in ultimele luni. Intre timp, in Marea Neagra intrase flota otomana de razboi. De-a lungul Prutului fusesera masate trupe ruse. Pe Dunare au inceput sa curga morti. Morti din razboaiele si rascoalele din anul trecut? Morti! El a ramas calm, cu un sange rece de animal marin si cu un ochi impenetrabil, de pasare de piscuri goale. Rapoartele nelinistitoare, care curgeau spre el si noaptea - cu mari bubuituri in presa de a doua zi - nu l-au descumpanit. De la o vreme incepuse a primi vestile noaptea, astfel incat presa de a doua zi nu-l mai interesa.

Tot noaptea se afla in reculegere, avusese chiar o saptamana intreaga de nopti ale reculegerii, Saptamana Patimilor, care cazuse in martie, dupa calendarul local. In Vinerea Neagra, praznuita de ortodocsi cu un fast sumbru, el participase in biserica din Dealul Mitropoliei, drapata in valuri de panza neagra, la misteriul Golgotei, care se celebra la miez de noapte, el insusi fiind imbracat in negru, aproape invizibil in multime. Langa el, intr-un al doilea sir, in fata catapetesmei cernite, se aflau consulul general al Rusiei, consulul regatului Greciei, consulul principatului Serbiei, un demnitar din indepartatul Muntenegru, demnitari ai Comitetului insurgent bulgar, toti reprezentand, impreuna cu poporul peste care el domnea, marea lume ortodoxa rasariteana, desi el era un apusean si peste toate un catolic.

Si in aceasta noapte a suferintei celeste el a ramas rece. Vaierele corurilor, lacrimile, mataniile - cand toata lumea se pravalea in genunchi -, strigarile prelatilor cutremurati de durere, toate acestea nu l-au clintit, incat nu se putea sti daca macar suferinta mistica il afecteaza. Credinta era la el o vointa, in acest caz credinta se impletea cu vointa ca Hristos sa invie. El stia ca Hristos va invia prin voia Tatalui, acelasi Tata care-l investise pe el eu titlul de domn la Dunarea de Jos. El avea si un tata fizic, printul Karl Anton de Hohenzollern de Sigmaringen, care se gasea atunci la Weinburg, locul in care printul domnitor se nascuse. Printul tata - aflat foarte departe de tara peste care fiul domnea - nu-l mai putea calauzi. Il calauzea acum alta mana. Inconjurand biserica, cu fruntea plecata sub baldachinul negru, purtat prin intuneric de mana mitropolitului tarii in strai de schivnic, printul astepta invierea ca pe un semn al Cerului, pentru sine si pentru cei ai sai, de aici.

El era domn „prin gratie divina”, abia al doilea termen al titlului fiind - „vointa nationala”. Printre ceilalti printi, regi si imparati din acelasi veac - care toti erau ceea ce erau exclusiv „prin gratia divina” - el era un stingher. Un print constitutional - „prin vointa nationala” - domnitor intr-o tara mica. Un print supus nu numai „gratiei divine”, dar si „vointei nationale”, ba chiar „vointei internationale”, tara insasi atarnand de niste tratate si de niste randuieli de supunere pe care un singur ins - fie si harazit cu gratia divina - nu le putea schimba. Cum nu putea schimba nici „vointa nationala”, care tindea cand sa-l doboare cand sa-l inalte, miscandu-se spre sine enigmatic si amenintator, asemenea puterilor telurice. El insusi parea un enigmatic - acum si prin calm. Nu se stia daca un calm al temperamentului sau al distantei. Un calm care incepuse sa irite lumea. Fiindca, in clipa in care toate se miscau, nemiscarea printului scotea din rabdari. Ce avea de gand? El parea enigmatic si prin raceala, care strecura in seva tulburenta a primaverii stropi mari de liniste - ba era calm chiar si printr-o neimplinire: reprezentand puterea pamanteana, el nu avea - in tara peste care domnea - o palma din pamantul ei, macar o mosie. Pamant avea la Umkirch, in Germania, in tara de bastina.

Acum, recapituland treburile care ramasesera in suspensie de la inceputul anului, constatase ca intr-un singur punct nu reusise nimic: sa-si cumpere o mosie aici. Acest gand intim il innegura, dar printul nu-l impartasea nimanui, tocmai fiindca gandul era intim. Toate gandurile lui erau publice, le vedea toata lumea, cum vedea - spre exemplu - armata. Printul reusise sa aiba o armata. Reusise sa inzestreze armata cu multe guri de foc - tunuri Krupp. Preocupandu-l doar armata, peste toate grijile, se regasise pe sine. El se adresase acestei armate, la inceput de an, chiar la 1 ianuarie, tot in limbaj public, printr-un ordin de zi. Acum, dupa cateva luni, intorcandu-se cu ochii inapoi, ar fi vrut sa stie daca miscarea tumultuoasa a timpului nu facea necesar inca un ordin de zi.

Biblioteca in care printul lucra era stramta, un fel de carcera-turn, in care pasii lui nu incapeau din zid in zid, Cinci dus, cinci intors, iar in sus peretii cu carti, plus o scara, o scara de lemn care suia pana la luminator. De acolo, vara, venea o unda de aer, uneori prea mult aer cald, aerul campiei. Capitala tarii era asezata in campie, in centrul orasului plat era palatul, iar in palat biblioteca. Iarna incaperea nu se incalzea; printul lucra aici, la pupitru, in picioare, cu mantaua intre umeri. Ramanand drept, la pupitru, in semiobscuritate, el parea una cu incaperea goala, singur monsieur Basset, bibliotecarul, tusea din cand in cand discret ca sa-si anunte apropierea. Ca si acum:

— Alteta Voastra doreste ceva?

Nici un raspuns. Alteta Sa dorea vizibil ceva, o spuneau pasii care masurau carcera-turn, desi omul de dincolo de usa tacea. Si bibliotecarul s-a retras. Au stat si pasii printului. Printul se oprise din nou in fata pupitrului. Acolo, pe coltul din stanga, fixate cu un presse-papiers din silex, se aflau hartiile de durata, actele cu bataie lunga, printre ele si acel ordin de zi. In dreapta, pe acelasi pupitru, se gaseau hartiile obisnuite, care zilnic se schimbau, printre ele si acel proiect de decret privind mobilizarea generala. El a luat in mana ordinul de zi, l-a privit - s-a lasat privit de literele documentului -, l-a pus la loc, fixandu-l cu greutatea de silex. S-a sprijinit cu mana pe acel silex, recitind ordinul in gand:

„Ostasi, in anul care inceteaza azi, prin disciplina voastra si prin deplinul rasunet ce a gasit in voi apelul tarii, ati meritat increderea Mea.

Va multumesc. Calmul vostru este cel mai bun garant ca veti fi totdeauna gata de a va face datoria, cand tara va va incredinta apararea drepturilor ei.

Fiti nestramutati in a practica, la fel ca si in trecut, aceleasi virtuti militare; fiti neinduplecati cu voi. Numai astfel veti binemerita inalta onoare de a fi scutul patriei.

Va urez un an bun si fericit.

Dat in Bucuresti, la 1 ianuarie 1877

Carol”

Printul a hotarat ca nu era necesar un nou ordin de zi.

II

In primavara, fiind in vacanta de Paste, nu cu mult inainte de evenimentele razboiului, Lucretiu Parva se afla in Schwartzwald, intr-o excursie la izvoarele Dunarii. Se rupsese de grupul vesel de tineri cu care urcase in munte, inclusiv de Helga, care purta un foarte cochet costum alpin, retragandu-se in izolare, pe niste stanci, chiar deasupra izvoarelor, ca sa-si adune gandurile. Se simtea atunci, in clipa, sigur de sine si senin. Traia chiar un sentiment de implinire, punct interior de reazim, pe care Helga il simtea, fata il privea cu admiratie pe tanar, ciripind fericita pe langa el. In ochii ei palid albastri, aproape albi, Parva citea o inocenta credinta care, lui unuia, nu-i spunea nimic bun. Il nelinistea si rasul ei exclamativ, niste triluri cu care Helga il gratula la fiecare replica, chiar cand el - cu intentie - debita prostii.

„Helga simte cu precizie ca ratez, si-a spus Parva, acum pe deplin dumirit de sensul acelui ras. Femeile au acest bun instinct al sfarsitului. Prostuta cum e, Helga nu poate formula ceea ce simte si atunci rade fericita.”

In optica domnisoarei cu ochi albastri, Parva era deja un „Herr Professor”, or ce-si putea dori mai mult un tanar, in ajunul doctoratului in stiinte filologice la Lipsca, un doctorat intr-o disciplina rara - celtistica! - decat sa fie un „Herr Professor”, sa i se recunoasca acest titlu cu anticipatie! Helga traia cu anticipatie bucuria recunoasterii lui publice, care echivala insa pentru Parva cu o statie terminus.

Nu-i displacea totusi acest punct. Era pe cale de a ispravi ceva, se afla mai aproape decat oricand de o tinta, de unde sentimentul de plenitudine, seninul launtric pe care Parva il proiecta acum si asupra lumii din jur, el privind lumea, dar si pe sine insusi, cu o proaspata uimire. O uimire in care recunostea insa si ceva de imprumut - ochii palid albastri ai Helgai, cu inocenta lor exasperanta. Albastrul ochilor fetei n-avea nici un cusur, ca si titlul pe care Parva urma sa-l obtina. „— Crezi ca-mi sta bine, Helga?” ii venea s-o intrebe, asa cum ea il intreba pe el de fiecare data cand se impodobea cu cate un fleac vestimentar, cautand asigurarea in ochii lui, topindu-se in ochii lui cu o incredere absoluta, ca intr-o oglinda „— Da, draga, o asigura Parva, n-are nici un cusur (fleacul acela)!” Acum el ar fi trebuit sa faca probabil la fel: „— Chiar crezi ca-mi sta bine?” „— Oo!” „— Ce-mi sta bine?” ar fi intrebat-o. „— Iti sta bine in roba de profesor.” Destinul lui ca barbat lua deci pentru Helga un aspect vestimentar - in acest caz roba de profesor, dar la fel de bine i-ar fi stat si in roba justitiei, in halatul de medic, in uniforma de ofiter, pentru ultima fata vadind o involuntara atractie. „— Si cat de bine imi sta, Helga?” Intrebarea ar fi derutat-o insa pe domnisoara cu ochii albastri. Ea ar fi trebuit sa lucreze cu o scara de comparatie, acrobatie mai dificila decat ascensiunea pe munte, drept care, in neputinta de a iesi din concret, Helga s-ar fi tras probabil un pas inapoi, ca sa-l vada din spate. „-Iti sta bine si din spate. Desi face o cuta.” Apoi l-ar fi prins fericita de brat, pornind inainte cu el, prin Leipzig, pe Wilhelmstrasse, in admiratia unei multimi de duminica. Ar mai fi trebuit sa se opreasca la fotograf si sa se proclame logodnici, sub portretul oficial al Kaiserului Wilhelm.

Parva se vedea acum din spate, brat la brat cu Helga, indepartandu-se pe bulevardul plat, plat ca si campia pe care e asezata Lipsca. Fiindca ce-ar fi urmat pe parcurs? In primul colt l-ar fi asteptat Universitatea, catedra de celtistica mostenita de la Sommert, care s-ar fi retras dupa o vreme, respectuos si cu onoruri, in cadrul unui banchet cu cor si fanfara. Apoi, in vacante, niste campanii de sapaturi arheologice „in cautare de celti”, prin Franta de nord, prin insulele britanice, poate si prin Elvetia, la Müstingen, unde se afla „cel mai mare depozit de celti”. Ar mai fi urmat si o scotocire prin muzee, dupa inscriptii atestand prezenta acelorasi celti in restul continentului, si cateva congrese internationale, cu „elita celtisticii din lume”, la care nu s-ar fi strans mai mult de opt sau unsprezece insi, inclusiv Sommert. Helga intre timp, dupa casatorie, ar fi urmat sa se ingrase, fara a fi geloasa pe el si fara a-l persecuta pentru aceste „disparitii stiintifice”; ea ar fi leganat in fiecare an cate un prunc - unu, doi, trei, treisprezece, dandu-le nume cu H pentru fete si cu L pentru baieti - doua siruri, absolut paralele, de Ludwigi si de Helge, avandu-i in punctul de interferenta pe ei doi. Lucrurile nu s-ar fi schimbat radical nici daca Parva s-ar fi mutat in tara cu celtistica lui cu tot, la Iasi sau la Bucuresti, lucrand sub auspiciile Societatii Academice Romane, tutelata de la distanta de printul domnitor. Ar fi stralucit probabil si mai tare, din lipsa de competitori in campul disciplinei. Singurul oponent - in indoeuropenistica, desigur! - ar fi fost probabil acel domn Hasdeu, pe care Parva nu-l cunostea direct.

— Parva, vino sa vezi cum curge Dunarea! E ceva foarte dragalas.

Helga il descoperise pe o stanca, stand posac, aproape sumbru, una cu stanca. Fata n-a inteles ce se petrece cu el, faptul ca el o vedea cu alti ochi, ca se vedea pe sine cu alti ochi. Privind-o, de acolo de unde se afla, Parva a vazut-o grasa si lasata. El insusi nu se putea ridica de pe piatra aceea, resimtea in sale un junghi reumatic - junghiul lui Sommert!, un junghi care il facea pe batran sa alicneasca de piciorul drept, acelasi picior care si lui Parva ii amortise acum.

— Ce faci, nu vii aici? l-a strigat tot ea, cu o voce de dadaca, o voce de matroana inconjurata de copii.

A auzit apoi cicaleala adresata copiilor, carora li se explica, pedagogic, ce sa inteleaga si ce nu - fetele erau brune - semanau cu el!, - baietii blonzi - semanau cu ea!, impreuna alcatuiau un trib ciudat care invata, cu gravitate germana, cum curge Dunarea:

Dies ist die Donau. Sie entspringt aus zwei Quellen. Helga, was tust du? Ludwig, sei folgsam! Merkt ihr, wie lieb diese Quelle ist

In pedagogia lumii in care se afla era obligatorie intoarcerea pe aceleasi locuri, acum revenirea la izvoarele Dunarii - unde Parva si Helga ar fi trebuit azi-maine sa se si logodeasca -, indicarea acelorasi pietre, repetarea acelorasi formule, toate formulele fiind dragalase.

Nicht wahr, alles hier ist hubsch

Ciripind fericita, Helga a devenit din nou „dragalasa”, confundandu-se cu lumea „dragalasa” din jur. Ea l-a ignorat pe Parva. Ii era de ajuns ca el se afla acolo, undeva in apropiere, singur, cu ciudateniile lui, ceea ce insemna ca totul era asa cum trebuie. „Cum sunt eu de fapt, Helga?” - o intrebase el candva. „— Tu esti asa cum esti tu!” i-a raspuns fata, putin derutata, inchizandu-l pe Parva in cea mai simpla formula si toata metafizica asupra lui a ramas suspendata in acel punct. „— Bine, dar tu ma accepti pe mine ca pe o fatalitate?” a revenit Parva asupra aceleiasi chestiuni, adaugand de data aceasta un accent de iritare. Ce-i putea raspunde Helga? Ea ar fi ramas cu ochii atintiti in ochii lui, ochii palid albastri, aproape albi, de o insuportabila inocenta, o inocenta aproape frivola. „Ei bine, voi curge inspre alta parte! a hotarat pe loc Parva. Voi curge anapoda, ca o Dunare care s-ar varsa nu in Marea Neagra, ci in Mediterana sau in Atlantic!”

Decizia aceasta privind propriul destin l-a linistit pe Parva si l-a facut sa priveasca cu interes Dunarea, o Dunare impropriu numita, un izvor oarecare, de fapt doua izvoare care se imperecheau sub ochii lui: Dunarea in Schwartzwald! Fenomenul nasterii nu se producea nici macar undeva in cer, la o inaltime himalaiana, ci sub privirea domestica a Helgai, care arunca cu pietricele in apa, si care, cu cateva clipe mai inainte, legase o panglica violet de placuta metalica ce indica pentru vizitatori evenimentul cosmic al nasterii unui fluviu. Dunarea aici nu era nici macar albastra, avea ochi albi aposi, asemanatori cu ochii fetei, ochi albastri albi. Parva a meditat la precaritatea unei nasteri fara mister si s-a ridicat in picioare, foarte indispus.

„La cativa pasi de izvor, si-a spus el, Dunarea nu poate umple mai mult de un caus de apa. Daca as vrea, as putea-o seca.” Parva a simtit impulsul de a-si dezbraca mantaua, de a prinde Dunarea in poala hainei, furand Europei cel mai mare fluviu al ei.

Isprava lui o facuse cu cateva zile mai inainte inghetul. „Cand sunt ierni foarte friguroase, Dunarea din Schartzwald dispare. Este ca si cand n-ar fi fost. Sub un inghet geologic, ea n-ar ramane nici in amintire”, a mai spus el.

Dar Dunarea exista, curgea. Infasurat in mantia-i, Parva a privit pe sub streasina tilindrului sau negru cum fuge la vale izvorul, inconstient de sine, lasand in urma placuta cu numele si cu panglica violet a Helgai, lasandu-l hat in urma si pe el, care il gandea. „Actul de nastere al unei ape sau al unui gand are totusi ceva de neinlaturat. Nimic nu i se poate opune.”

Pana aici gandise Parva despre gand, mai incolo gandul a gandit singur, iar tanarul s-a lasat dus, luand el insusi act de gand ca de ceva strain, ce nu-i mai apartine, cum nu-si mai apartinea nici fluviul, intr-o continua nastere.

„Daca Dunarea nu s-ar naste aici, s-ar naste in mod sigur mai la vale, pe vaile laterale, pe fel de fel de vai si creste de munti. Forta curgerii ar antrena de la sine izvoarele, indrumandu-le in aceeasi albie si dandu-le pana la urma acelasi nume. In chip fatal, Dunarea s-ar naste. Succesivele confluente capata, in cazul ei, sensul destinului.”

Prima confluenta se petrecea la picioarele lui, in punctul in care lua nastere Dunarea, iar peste „fluviu”, ca sa-l vrajeasca, sarise Helga, care-si lasase urmele botinelor in zapada. Helga sarise si peste trupul lui, in joaca, intr-o alta vacanta, in imprejurimile Lipscai, cand Parva, intins in iarba, privea cerul. Gandul de a ajunge un urias il bantuise de pe atunci. Acum realiza evidenta ca forta nu-i altceva decat un raport de opunere, masurat prin stavile sfaramate. „Un curs plat nu dezvolta forta, lucrurile cad in vid cu o viteza egala. Eu si Helga cadem la infinit, in acordurile unui mars nuptial, care poate fi chiar si un vals al Dunarii in Sehwartzwald”. I-a si sunat in auz acel vals, executat minor la piculina. Helga valsa incantata, cu umbra lui in brate, lasandu-si urmele botinelor pe zapada si invartind in juru-i, ca pe o trena, apele vaporoase ale fluviului.

Parva a incheiat subiectul muzical, ducandu-si palmele la urechi. Fiind meloman, muzica proasta il tortura; ca s-o evite, el se asigura mai intai de o buna executie, iar adesea refuza concertele citind partituri si fluierandu-si-le singur. Adesea fluiera metonimic, imitand vantul sau imitand gandul, acum imitand Dunarea, care n-avea nimic muzical pe masura.

„De fapt Dunarea e un fluviu paradoxal, si-a spus el, uimit sa constate cu atata intarziere un lucru evident pentru oricine. Cursul Dunarii ar fi natural daca fluviul s-ar varsa in Atlantic, in Mediterana sau in Marea Nordului. Dar Dunarea incearca nebunia de a curge impotriva directiei soarelui, sfidand miscarea de rotatie. Ea isi arunca apele spre rasarit, tocmai in Marea Neagra.” Apoi, consolator, pentru sine: „La un asemenea destin inceputul nu mai conteaza. A incerca sa-l intrerupi ar fi zadarnic. Dunarea se naste de fapt mereu, din etapa in etapa, ea renaste cu fiecare afluent, purtandu-si triumfal apele, peste siruri de munti, impotriva soarelui, luand ordinea lumii in raspar!”

In ceea ce-l privea, lui Parva nu-i era teama de starea de mediocritate - nici n-o concepea! - ci de o fundatura, de o groapa a destinului, ca o Dunare care s-ar fi varsat in Marea Nordului pe un drum scurt, drumul Rinului - chiar si presarat cu castele. Deci nu drumul scurt, ci frangerile, cataractele si revarsarile incununate toate cu marele spectacol al varsarii, echivaland geneza. O geneza plasata nu la capatul prim ci la sfarsit, o hula care atrage continuu fluviul, varsandu-l in mare sau in cer.

Parva a rasuflat usurat, ajunsese - in gand - cu fluviul la varsare si se simtea inundat de o caldura varateca, desi era frig. Acolo deci se implinea destinul Dunarii. In schimb, cele doua izvoare de langa el clipoceau „dragalas”.

I s-a parut „dragalas” si acel parc nemtesc din Alpi, din care izvora fluviul. Carari ordonate, cu sageti indicatoare, stanci cu aspect de butaforie de teatru, brazi aliniati dupa marimi, un elf de bronz ascuns dupa o scorbura probabil din carton, in sfarsit placuta metalica de care flutura panglicuta prinsa de Helga. Revenind langa el, transpirata de ascensiune, Helga a repetat propozitia exasperanta:

— Nu-i asa ca totu-i dragalas aici? Apoi aratand elful de bronz: - Vezi elful acela? Parca-i viu!

Au pornit spre iesirea din acel parc, brat la brat, lasand in urma Dunarea si elful de bronz. Helga era chiar mai sprintena decat de obicei - se simtea bine, iar el se lasa dus, aproape tarat pe un drum plat. La celalalt capat il astepta statuia lui, langa care lumea ar fi trebuit candva sa se opreasca. Dupa deces, Helga ar fi prezentat statuia copiilor sau vizitatorilor in trecere prin parc:

“— Acesta este profesorul Lucretiu Parva. Observati? Parca e viu!”

Era echivalentul replicii anterioare, pe care el o auzise bine:

— Siehst du jenen Elf dort? Als ob er leben würde

Elful pe care il lasase in urma era un mic demon al lumii imaginare germane. Parva se socotea cu mult mai mult. Daca Helga ar fi reusit sa invie elful, prin simpla rostire a numelui, Parva s-ar fi cununat cu ea pe loc, ar fi luat-o de sotie, acolo la izvoarele Dunarii. El avea nevoie de un elf viu sau de o femeie.

O vreme, mergand cu ea la brat - revenise cu gandul langa ea - Parva a avut senzatia ca elful se tine totusi dupa el, ca un caine. Daca era asa, Helga ar fi fost salvata. Dorind asta, Parva a dat sa se intoarca si sa-i strige elfului:

— Mars de-aici!

S-a si intors, a privit in urma, observand cu mahnire ca elful ramasese pe loc, incremenit in statuia lui, langa scorbura de carton. Dar aici a intervenit gafa ei. Fiindca si ea s-a intors, spunandu-i:

— Ce e, draga, s-a intamplat ceva?

— Nimic.

Se intamplase de fapt totul. Parva se despartise de Helga. Mai urma acum sa iasa in lume.

In urma cu un an, domnul Alois Franz, administratorul proprietatii Umkirch, apartinand unui print de Hohenzollern, aflat de multa vreme in strainatate, primise insarcinarea - din partea curtii de la Bucuresti - de a face demersuri in vederea achizitionarii unor piese de arta si documente de arhiva. Tranzactiile mergeau anevoios, cum merg toate in lume, domnul Alois Franz depunea staruinte pentru a satisface cererile stapanului sau de departe, dar fara un zel prea mare, profesiunea lui fiind cu totul alta - nu aceea de expert de arta si specialist in hartii de familie, ci de administrator de mosie. Profesiunea lui se incrucisa altminteri foarte rar cu persoana stapanului - printul - cu care nu comunica decat prin intermediar, in cazul dat cu administratorul curtii de la Bucuresti, omologul sau in scara ierarhica, un domn Kalinderu

Pe domnul Kalinderu, domnul Alois Franz il cunostea: verificau uneori impreuna conturile mosiei Umkirch; prin Kalinderu, domnul Alois Franz primea anume insarcinari, relatiile lor epistolare erau stranse si mai libere decat se presupunea, desi cei doi domni nu erau amici; ii lega insa un anume instinct al indatoririlor intelese aproape la fel. Tocmai indatoririle ii faceau sa se observe reciproc cu exactitate, iar in ceea ce-l priveste, domnul Alois Franz isi ingaduia libertatea de a-l examina exact - desi de la distanta - chiar pe stapan.

Aceasta distanta tinea si de ierarhie - printul era print, domnul Alois Franz un simplu administrator - dar si de spatiu si de timp: domnul Alois Franz era despartit de stapanul sau, proprietarul mosiei Umkirch, prin cateva mii de mile, cum si prin cei peste zece ani in care printul - stramutat intr-o alta lume - nu mai calcase decat intamplator pe la Umkirch, in vreo doua-trei vacante, cei zece ani impreuna cu distantele de tot felul ridicand un perete intre administrator si stapan. Erau mai directe deci si mai vii relatiile intre cei doi administratori, dintre care primul - domnul Kalinderu - se legase de stapan prin contact direct. Numai epistolar - prin Kalinderu - reactiile printului ajungeau la domnul Alois Franz, nu si invers, fiindca probabil Kalinderu nu transmitea printului toate reactiile si cugetarile administratorului sau de departe. Pentru domnul Alois Franz printul devenise intr-un fel Strainul - un domn care nu-si mai cerceteaza proprietatea decat prin intermediar! - dar si pentru domnul Kalinderu printul era, paradoxal, tot Strainul, fiindca printul n-avea in Romania nici o proprietate, in afara de acea de stapan abstract al statului peste care domnea, atribut care il ridica in ochii supusilor lui la rangul rece de simbol. Ce putea discuta domnul Kalinderu sau o alta persoana de acolo cu un simbol!

Era legitim, desigur, ca printul sa iasa din aceasta conditie, sa aiba o proprietate si in Romania, de vreme ce era print domnitor acolo. Dar, desi indreptatea o asemenea necesitate, domnul Alois Franz judeca practic si se intreba: de ce printul sa se mute cu totul acolo, cand avea o proprietate - testamentara - la Umkirch!

Telegrama pe care domnul Alois Franz o primise de la Kalinderu, in urma cu cateva zile, privind o posibila lichidare a mosiei Umkirch - ultima legatura a printului cu pamantul care il nascuse - l-a alarmat pe administratorul de aici. El n-a vrut sa puna insa pe primul plan alarma, in scrisoarea sa de raspuns catre Kalinderu, domnul Alois Franz a pornit metodic, recapituland mai intai indeplinirea sarcinilor precedente:

4 martie 1877

Umkirch, Marele Ducat de Baden

Mult Stimate Domnule Kalinderu,

Desi insarcinarile pe care mi le-ati dat depasesc cu mult atributiunile ce-mi revin, ca simplu administrator al Mosiei printului, de la Umkirch, desi nu ma pricep la documente de istorie si la arte, va raspund pe puncte, dupa cum urmeaza:

1. E greu de gasit in Europa de azi hartii emanand de la familia Bonaparte, cu atat mai rare fiind autografele de la Napoleon, asemenea documente aflandu-se de mult in posesiunea marilor arhive sau a unor persoane strict interesate. (Ramura germana a Bonapartilor - prin Beauharnais - ar fi trebuit sa fie mai cu grija fata de asemenea acte si sa nu le caute abia acum!) Asa stand lucrurile, ceea ce am reusit sa descopar, prin furnizorii mei, sunt niste documente destul de marunte, care nu cred ca pot imbogati o colectie, fie si din Romania. Iata ce-am gasit:

- o scrisoare de recomandare pentru un valet care a apartinut generalului Gourgaud, fost aghiotant al imparatului, exilat impreuna cu stapanul sau (Napoleon) si cu valetul (Jean) la Sf. Elena. Scrisoarea contine niste cuvinte banale de apreciere, despre acel Jean (din partea generalului) si nu vad ce anume l-ar putea interesa pe stapanul nostru, pe print, in aceasta hartie si foarte uzata;

- alte documente privind mici chestiuni legate de viata unei curti in exil: o lista de lengerie, o socoteala in grame a alimentelor pentru fostul imparat (care atunci tinea dieta), un bilet privind calul aceluiasi Napoleon, un tipar al piciorului sau (pentru ultimele cizme), un mulaj al chipiului de campanie, in sfarsit poate asa ceva sa intereseze: ciorna scrisorii de abdicare si de predare ca prizonier catre englezi, dupa batalia de la Waterloo. Textul acesta e cunoscut - nu si ciorna autografa!, dar ma intreb ce impresie poate sa faca asupra unui print domnitor de azi un act reamintind o imprejurare limita din viata unui suveran acum defunct. Oare atat ramane dupa expirarea (expierea) istoriei?

2. In chestiunea tablourilor nu s-a ivit nimic important. Sfatul meu este ca printul sa nu cumpere panze apartinand acelui Domenikos Theotokopulos (El Greco), pictor putin cunoscut, fara cota. De altfel chiar panza care s-a bucurat de atentie Altetei Sale - „Logodna fecioarei” - nu intruneste avizul expertilor. E o piesa comuna ca subiect si modesta ca dimensiuni (85/43 cm, cu rama cu tot), care nu are ce cauta intr-un palat. (Aici n-ar gasi amatori). Dar sunt oare potrivite asemenea vremuri pentru cumparaturi de arta?

Este in general admis ca o curte princiara isi masoara existenta - viata normala! - cultivand valorile moarte, obiecte de arta, hartii istorice etc. si dispretuind valorile vii, regii si principii fiind trezorierii popoarelor. Ei emit la randu-le, ca semn al existentei lor, tot niste asemenea valori: hartii, decoratii, medalii, ordine. (Eu insumi sunt fericit de a putea arbora rozeta ordinului casei de Hohenzollern). Altfel se pune insa chestiunea cand un principe, cazul stapanului nostru, risca sa puna in risipire valorile care produc valori!

3. Trec peste fleacuri la un lucru de capetenie: printr-o telegrama din urma cu cateva zile mi-ati cerut sa ma interesez ce pret ar putea obtine printul pe proprietatea sa de la Umkirch. Aceasta cerere m-a ingrijorat. Sunt la randu-mi dator sa va intreb: vrea printul sa lichideze proprietatea sa de aici - mosia Umkirch, de care ma ocup - si sa-i transfere valoarea acolo, la Dunarea-de-Jos, in tara peste care domneste? Dar, Stimate Domn, acolo este nesiguranta pura! Nesiguranta de acolo, zarva iscata de rascoalele si luptele din Imperiul Sultanilor, la granita cu tara voastra, au facut ca aici sa cada complet cursul actiunilor la Compania-orientala-a-drumurilor-de-fier. Multa lume vital interesata in aceasta afacere se zbate acum in incertitudini. Ce-i trebuie Altetei Sale pamant in Romania? Dupa opinia mea printul ar trebui sa tina un picior ferm aici, la Umkirch, pe pamantul german. (Ilustra familie de la Sigmaringen va impartasi, sper, punctul meu de vedere.)

Dar si altfel privind lucrurile: cine vrea sa cumpere azi pamant, cumpara cat mai departe, oriunde, numai in Europa nu. Dupa aventura napoleoniana, cu tot ceea ce a urmat, Europa nu mai ofera o garantie cel putin in chestiunile de proprietate funciara. Ce-ati spune insa despre o mosie - o hacienda - in Amercia de Sud? Acolo exista enorme intinderi de pamant, absolut libere, sustrase cu totul zguduirilor de ordin politic din Lumea Veche a noastra. Oricare ar fi decizia curtii de la Bucuresti, printul trebuie sa tina un picior aici. (In particular fie spus: nu credeti ca printul se angajeaza prea mult?)

In incheiere transcriu textul acelei ciorne datorate invinsului, in eventualitatea ca Alteta Sa va vroi sa mediteze asupra unei lectii care a ajuns, iata, o ciorna la vanzare:

En butte aux factions qui divisent mon pays et à l’inimitié des plus grandes puissances de l’Europe, j’ai terminé ma carrière politique, et je viens, comme Thémistocle, m’assoir sur le foyer du peuple britanique. Je me mets sous la protection de ses lois, que je réclame de V.A.R. comme du plus puissant, du plus constant, et du plus généreux de mes ennemis

Chiar in clipa cand ispravesc de transcris randurile Corsicanului, ziarele de pranz imi aduc stirea despre un atentat bulgar la München. Pe ce lume traim?

A. F.

P.S. Avizati telegrafic daca sa mai continui investigatiile privind vanzarea mosiei Umkirch.

Uciderea studentului bulgar Adil Basunov la München, in cartierul comercial al orasului, a avut cert caracterul unei demonstratii politice, menita sa atraga atentia lumii germane asupra „chestiunii orientale”. Trecand prin München, in drum spre Leipzig, Parva a luat act de acest caz prin niste manifeste gasite in vagon, pe care le-a cercetat intr-o doara. Manifestele aveau imprimate pe verso niste scene de supliciu, reproduse dupa vechi icoane bizantine, iar aceste scene - de o rara frumusete - i-au trezit interesul mai mult decat textul despre atentat.

Atentatorul, un alt bulgar, pe nume Stoian Spasov, n-a facut nici un secret din misiunea lui terorista, l-a impuscat pe Adil Basunov in plina zi, cu cinci gloante de revolver, apoi s-a lasat prins de politie. Lumea n-a priceput ce sens poate avea rafuiala intre doi insi de acelasi sange. Simultan cu asasinatul a luat foc si casa in care fusese adapostit Basunov, casa unui comerciant bulgar rezident la München, apoi s-au aprins si depozitele de marfuri din anexa casei, fapt care dovedea ca in „afacerea criminala” era amestecata o intreaga echipa. Intr-o prima depozitie, teroristul a declarat ca atentatul ar fi trebuit sa aiba loc la Opera, cand un membru al familiei imperiale germane s-ar fi aflat in loja. Era tocmai timpul cand pe scena müncheneza se repeta de zor „Ring der Nibelungen” si ecoul ar fi fost imens. Aceasta prima informatie a facut ca anchetei sa i se dea un curs secret. Semnalul tacerii l-a dat „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, organul printului Bismarck, care a trecut peste atentatul de la München, vrand a spune prin aceasta ca presa germana nu jertfeste spatiu in favoarea unui incident care ar dilata, poate in chip primejdios, conflictele diplomatice europene la ordinea zilei.

Era limpede ca omorul nu putea fi pus in categoria unor banale reglari de conturi intre niste confrerii rivale, ci in categoria actelor politice de rasunet. In clipa arestarii, asupra lui Stoian Spasov se gasisera niste manifeste, pe care teroristul n-apucase sa le imprastie, dar manifeste identice fusesera gasite la gara, in trenul de Leipzig, in trenul de Berlin, ceea ce insemna ca echipa lui Spasov avea misiunea sa le raspandeasca in principalele orase germane. Manifestele - in intentia organizatorilor - tineau loc unei conferinte de presa, ele reprezentau o uvertura la un viitor proces public, pe care organizatorii probabil il doreau. Ei aveau si un cantec, un fel de imn pe care il intonau la adunari, care deveneau astfel niste sumbre si solemne mitinguri: „O, padure, frumoasa padure verde,/ Tu toata te-ai intinerit,/ Tu toata, frumos, te-ai inveselit.” Atentatul fusese deci minutios pregatit, avandu-se in vedere toate etapele de desfasurare - inclusiv niste demonstratii ale studentilor bulgari, sarbi, muntenegreni de la universitatile germane, pentru cauza popoarelor lor, in favoarea lui Stoian Spasov, care era pe cat se pare un sef.

Acesta, un tanar cu alura de haiduc si cu barba de calugar, a primit linistit arestarea - punct dinainte prevazut, avand grija ca nici un element util anchetei sa nu se piarda. Astfel, chiar el a indicat politiei corpurile delicte, cele cinci cartuse goale risipite pe caldaram, al saselea - netras! - aflandu-se pe teava revolverului sau, tot el a cules de jos, desi se afla cu mainile in catusi, un manifest ratacit, predandu-l politistilor. In intreaga comportare a lui Spasov se vadea dorinta de a se indica pe sine ca singur autor al actului criminal, pe care si-l garanta printr-o prezenta calma. El a ramas de fata, langa cadavru, in timpul cat s-au facut masuratorile criminalistice, apoi a cerut sa fie transportat in acelasi vehicul cu mortul, in cupeul negru al politiei. Disparitia lui in cupeul negru, impreuna cu cadavrul, a creat valva. O fraza din acel imn s-a auzit limpede, cantata de atentator, dand asistentei inca un soc. Prima parte a anchetei se desfasurase la fata locului, in piata atentatului, pe fundalul magazinului in flacari, stanjenindu-se munca pompierilor, dar lumea - multimea speriata a münchenezilor - a comentat cu infrigurare scena, comentariile intetindu-se si crescand in valvataie cand s-a aflat ca scena atentatului ar fi trebuit sa aiba loc in fata lojei imperiale, la Opera, unde se repeta de zor „Ring der Nibelungen”.

Desi politia a incercat sa stinga rasunetul cazului - intre timp si pompierii isi facusera datoria, turnand tulumbe de apa peste taciuni, comentariile n-au incetat, atentia opiniei publice s-a concentrat asupra intregului cartier, preponderent oriental, locuit de greci, albanezi, turci, bulgari, o populatie eteroclita, careia nimeni nu-i acordase nici o privire pana atunci. Au tasnit la lumina zilei, din cenusa abia stinsa a magazinului bulgaresc, niste patimi despre care münchenezii habar n-aveau, peste noapte Stoian Spasov - atentatorul - a devenit idolul cartierului, peste noapte victima - Adil Basunov, un bulgar islamizat - a devenit un nume blestemat, negustorii turci din cartier, amici pana mai ieri cu bulgarii, cersind protectia politiei. „Conflictul oriental”, care preocupase presa in urma cu un an - dar la modul abstract, fiindca rascoalele si represiunile despre care se vorbise in gazete se desfasurasera undeva departe, in Balcani, cu luni in urma, acest conflict s-a mutat pe neasteptate in interiorul unui oras german, la München, münchenezii luand act cu surpriza ca si in orasul lor, atat de sustras politicii, palpita „chestiunea orientala”.

Chestiunea ar fi trebuit sa palpite la Londra, spunea lumea, nu la München. Nu Münchenul, ci Petersburgul sau Londra se aflau la capetele afacerii orientale, mai ales Londra, unde, recent, se si desfasurase o conferinta diplomatica a reprezentantilor marilor puteri, avand ca scop solutionarea acestei chestiuni, daca nu prin pace, atunci prin razboi. Chestiunea tulburase indeajuns lumea apuseana, in tot cursul anului precedent. De altfel, dupa cate s-a aflat de la orientalii din cartier, atentatul trebuia sa aiba loc in Anglia, nu in Germania - chiar cu prilejul acestei conferinte! Grupul bulgar urma sa-l suprime pe Adil Basunov chiar acolo, intr-un local din preajma Foreing Office-ului, dar Adil scapase, refugiindu-se la München ca sa-i indispuna pe germani cu o afacere care nu-i preocupa.

Fara a vrea catusi de putin sa se lase acaparati de aceasta poveste, münchenezii au fost siliti sa afle cate ceva, inclusiv despre persoanele care dadusera buzna pe scena orasului. Astfel, Stoian Spasov si Adil Basunov, atentator si victima, erau ambii bulgari si ambii studenti, dar primul bulgar-bulgar, deci crestin, afiliat miscarii slavofile, cel de al doilea fiind bulgar islamizat, deci un fanatic al politicii pro-otomane. La aceasta vina capitala, in seama lui Adil Basunov se punea si un alt pacat. El fusese translator pe langa o comisie internationala desemnata de marile puteri sa ancheteze atrocitatile comise de otomani impotriva populatiei bulgare din Balcani, rasculata in aprilie 1866, si, in aceasta calitate, se presupunea ca el ar fi dezinformat comisia. In raportul comisiei n-ar fi fost astfel consemnate toate ororile faptuite de otomani, desi in voluminosul document, asa-numitul raport Baring, se vorbea pe larg despre niste cruzimi inimaginabile: sate arse sau rase cu tunul, mii de oameni decapitati, spanzurati, ciopartiti, prunci scosi cu sabia din pantecele mamelor, inclusiv despre o sinucidere in masa a unor rasculati, la Perustita, un sat de langa Rodopi, unde taranii bulgari si-ar fi dat singuri o moarte atroce, intr-o biserica in flacari, ca sa nu ajunga vii in mainile otomanilor. Acest fapt era pus insa sub semnul intrebarii. Comisiei i se parea incredibil ca o masa de crestini sa se sinucida, sinuciderea fiind oprita de canoanele religioase crestine, iar bulgarii din Perustita fiind tarani crestini. De la acest fapt considerat pilduitor pentru tragedia bulgara, pornise la actiune grupul Spasov, care se mai numea si „Grupul Perustita”. Bulgarii indurasera, se spunea, niste scene de martiriu ca in primele epoci ale erei crestine, fapt la care facea trimitere si manifestul raspandit de oamenii lui Spasov, care reproducea pe verso-ul textului scene de supliciu reluate dupa vechi icoane bizantine. In manifest se scria, printre altele: „Poporul bulgar crestinat la anul 883, care a dezvoltat o mare civilizatie crestina, este silit azi sa se roage pentru mantuirea sa, in biserici fara turle si fara clopote sau in pesteri, ca in vremea primilor martiri crestini. Cum poate lumea Occidentului crestin sa ingaduie o asemenea tragedie, care se petrece sub ochii sai?”

Toate aceste grozavii ii fusesera spuse lui Parva - de ce lui? - de un individ limbut care asuprea cu vocea lui intregul compartiment, un ins prea volubil ca sa fie un neamt - era probabil un grec, oricum un levantin -, dar si prea fanatic ca sa fie un simplu levantin, un levantin oarecare, ipochimenul pretinzand ca e gazetar, un gazetar „international”. „Internationalul” facea si partizanat de opinie, el organizand o cheta adhoc pentru subiectul sau:

— Sunteti pro sau contra bulgarilor? Sunteti pro sau contra otomanilor?

Parva, care ajunsese la rand, a raspuns derutant:

— Eu nu sunt anti!

— Anti ce nu sunteti dumnevoastra?

— Pot fi pro sau contra, dar nu sunt anti!

— Cum adica, domnule?! La mijloc se afla o cauza mare! Trebuie sa fiti nu numai pro sau contra, dar chiar anti!

Parva a tacut, refuza dialogul, el refuza sa spuna ca vroia sa se mute dincolo de lumea de azi, cat mai departe, intr-un viitor al fel de indepartat ca si trecutul prin care el cutreiera. Parva observa, de multa vreme, un sentiment al echidistantei fata de prezent, dinspre trecut dar si dinspre viitor, ca orice ins care „face stiinta”. Pe loc, Parva a facut o grimasa catre gazetarul „international”, retragandu-se in sine, desi n-a fost lasat in pace:

— Dar dumneata ce vrei? a intrebat „Internationalul”.

— Vreau sa fiu lasat in pace! a urlat Parva.

— In care pace? a urlat acela. Unde vezi dumneata pace!

— In acest compartiment desigur nu! a strigat Parva, infasurandu-se in manta, ca sa nu mai participe la conversatie, simuland ca vrea sa doarma.

El era totusi prizonier compartimentului, iar discutia a continuat, Parva fiind obligat s-o auda chiar daca si-ar fi astupat urechile. In compartiment se aflau numai nemti, niste nemti care luau act cu stupoare ca „raul oriental” nu e chiar atat de departe de casa lor, ci aproape, se afla in interior, chiar in Münchenul pe care il parasisera, dar probabil si in alte orase germane. Sentimentul distantei fata de afacerea orientala se pulverizase printr-o simpla conversatie. Ceea ce ieri parea a se petrece intr-o alta lume - acolo, undeva in Orient, se producea aici si, culmea! era sa se petreaca la Opera din München, expunand riscului un membru al familiei imperiale germane, facand sa rateze peste toate un spectacol liric foarte asteptat de münchenezi si nu numai de ei. Intrebat ce crede despre aceasta afacere orientala, despre Orient in genere, un domn din compartiment a oferit un raspuns care l-a facut pe Parva sa tresara:

— Domnilor, dar acolo lucrurile se prezinta cu totul altfel!

— Bine-bine, altfel, dar dumneavoastra ce propuneti? Ce masuri credeti ca se impun?

— Ce masuri? a intrebat acela. Desigur, niste masuri de segregare. Ei sunt altfel, asta se vede!

— Segregare, cand Anglia duce o politica de agregare? Dar e absurd, domnilor! a strigat acelasi gazetar. Si intreband mai departe, pe altcineva: Si dumneavoastra?

Helga, ca femeie, nu participa la joc, ea rontaia alune, rasfoind o revista ilustrata. S-a sarit peste ea la altcineva.

— Eu cred in printul Bismarck! a raspuns cel chestionat, ca si cum ar fi spus,,Eu cred in Dumnezeu-Tatal” sau „Eu cred ca vine Pastele!”

Se apropia sarbatoarea invierii si lumea europeana occidentala fusese preocupata pana atunci exclusiv de acest subiect. Marea sarbatoare universala se prezenta desigur divizata, in cel putin cateva diviziuni, dar pana atunci nimeni nu le observase. Era astfel Pastele Occidental - Pastele catolic, dar iata ca acum aparuse si un Paste Oriental - Pastele bulgarilor, grecilor, sarbilor, rusilor, romanilor s.a.m.d., un alt Paste deci. Mai era, tot in Apus, si Pastele protestant. Mai era si Pastele evreilor, dar si sarbatorile de primavara ale mahomedanilor si budistilor, care se praznuiau dupa cronologii diferite, in interiorul aceleiasi lumi. Dintr-odata, chiar in interiorul acelei mici omeniri germane, Pastele a aparut foarte diferit, desi fiecare comunitate urma a-l celebra separat.

Inclusiv Parva a trait surpriza acestei diversitati. El auzise cate ceva despre agitatiile sud-dunarene, iar ultima poveste aflata in tren il pusese pe ganduri. N-a retinut totusi din toata povestea decat acele manifeste cu scene de supliciu, consemnandu-le admirativ. Erau frumoase si exprimau pilduitor ideea de sacrificiu. Un sacrificiu care se revela printr-o poza extatica: ochii sfintilor ce indurau supliciul tinteau catre cer. „La bizantini, a glosat Parva, extazul incepe de la ochi.” Si prelungindu-si gandul: „Cu totul altfel se prezinta lucrurile la vechii indieni, unde extazul incepe de la buze.” Apoi a coborat in gara Leipzig.

Cerul sub care calatorise era inchis si vanat.

La inceput de razboi, ca si la sfarsit de razboi, atmosfera e intotdeauna tulbure si incarcata.

La sfarsit, nu se stie niciodata sigur daca razboiul a incetat - oricate comunicate de pace s-ar da, oricate tratate de pace s-ar subscrie -, la inceput nu se stie daca razboiul - care sta in aer - nu s-a dezlantuit cumva in alta parte, fara avertismente si declaratii oficiale, ca un foc care ar mocni pretutindeni, dar n-ar fi inca socotit incendiu. In asemenea momente nimeni nu mai nutreste iluzia pacii, nimeni nu mai intreprinde nimic pentru evitarea razboiului, care devine un dat, chiar cand dezastrul se mai amana cu o saptamana sau doua. Se pronunta deci, prin consens, starea de razboi, contagioasa ca si o epidemie, iar chipurile savantilor in chestiuni militare se lumineaza sau se intuneca, edificate, cand se iveste primul caz care confirma alarma, prevederile infailibile. Desi prevederile sunt cel mai adesea anapoda. Nu si alarma.

Pana in deceniul al saptelea, din al XIX-lea secol al erei noastre, oamenii, oricate stiinte agonisisera, nu izbuteau totusi sa prevada cutremurele de pamant, eruptiile vulcanilor si razboaiele, desi aceste fenomene - toate trei telurice - erau foarte apropiate de om, de existenta sa imediata.

Oamenii erau in schimb priceputi in stiintele cerului, ei cunosteau bine miscarea lumilor mari - foarte departate -, asa cum peste putin timp aveau sa devina priceputi in stiintele subtile ale materiei, in lumea - foarte departata - a infinitului mic. Ei stiau insa destul de putine lucruri despre lumea imediata, despre sufletul lor, despre firea sau natura lor intima - individuala sau de obste - ca vietuitoare ce erau, desi inca de mult puteau sa domesticeasca, sa injuge, sa incalece, sa inhame, sa vaneze, sa distruga in masa celelalte vietuitoare. Indepartandu-se de lumea animala, oamenii se dovedeau deosebit de priceputi, de la o vreme, in stiintele mecanice, descoperind si folosind niste legi si niste puteri care uimeau. Mai demult, puterea caderii corpurilor, recent puterea aburului, puterea magnetismului, puterea electricitatii, toate mai mari si mai ravasitoare decat puterea umana, care crescuse la randu-i infinit prin puterea statelor si a imperiilor - formatiuni, durabile sau efemere, cu mult mai complicate decat familiile, gintile, cetatile de candva, care n-au cuprins niciodata uriase multimi. Multimi de specii de oameni, care se miscau divergent: clase, natii, state. Adesea miscarea oferea impresia haosului, o impresie foarte greu de corectat, nimeni neizbutind sa aiba taria si linistea de a urmari miscarile umane cu aceeasi precizie ca fenomenele ceresti.

Nici nu se putea. Societatile umane si omul insusi dureaza putin. Omul se neaga pe sine in timp. Observatiile se contrazic de la epoca la epoca, nu se pot lega in serii care sa conduca la legi, negate de un flux continuu al innoirii pe care il poarta chiar specia umana. Epocile nu seamana intre ele, cum nu seamana nici indivizii, nici clasele, nici societatile dainuitoare in aceeasi epoca. Indivizi, societati, epoci isi traiesc cu frenezie clipa, pe care cel mai adesea n-o cunosc bine si n-o pot stapani, inversunandu-se s-o schimbe, s-o lepede cat mai iute, sau, dimpotriva, s-o faca eterna.

In clipa, lumea europeana era preocupata de eternitatea Imperiului Otoman, caruia ii sosise scadenta. La fel se intampla lucrurile si la agonia unui ins. Cand insul e singur pe lume, cum sunt toti mizantropii, cum era cazul cu Imperiul Otoman, asistentii tragicului moment sunt cu ochii in patru, sa nu dispara ceva in folosul altcuiva, sa nu se iste ulterior procese de mostenire, cel mai simplu fiind ca pe lume sa ramana mereu niste dezmosteniti in folosul celor care pazesc mostenirea. Mereu cei cu drepturile erau pusi in afara Dreptului, cel putin pana la acel an, 1877, dupa cronologia crestina.

Aceasta, starea Dreptului, dintr-un colt al Europei, era una dintre cauzele razboiului care pornea. Dar mai erau desigur si altele. Cei neindreptatiti sa revendice mostenirea erau la randu-le supravegheati si tot in numele Dreptului. Si unii si altii, minus cei cu dreptatea, aveau putere. Puterea tine loc de lege in tot universul lumii naturale. De ce-ar fi fost altfel la oameni?

Un alt necaz: desi razboiul urma sa se desfasoare intr-un colt al Europei, el nu mai putea fi inghesuit intr-un colt. Razboiul risca sa capete amploare. Nu se rostea cuvantul conflagratie, dar nelinistile si chiar spaima aduceau cuvantul aproape pe buze. Imperiul Otoman se intindea pe trei continente. Se invecina strans cu alte mari imperii de pe planeta, aflandu-se mereu intr-o atingere periculoasa cu acestea, atingeri care expuneau lumea la zguduiri. Geografii nu descoperisera inca, la acel an, miscarea placilor continentale, dar oamenii politici simteau aceasta altfel de miscare - militaro-politica - pe care vroiau s-o previna. Cu orice pret. Cat timp? Pana cand? Lumea devenise mai mica si mai legata, prin niste lanturi sau conditionari care sunau acum zgomotos. Incendiile de la margini amenintau centrul, centrele. Razboiul din 1853, dintre otomani, aliatii acestora si rusi, izbutise a fi localizat pana la urma in Crimeea. Razboiul franco-prusian, din 1870, ii acaparase exclusiv pe francezi si prusieni. Dar mai departe? Un alt cuvant inmugurea pe buze - mondial - ca semn al noii lumi care se agrega si lega. Comertul, astfel, tindea sa devina mondial, politica de asemeni. Dar cuvantul, neimpus inca uzului, ascundea si o alarma. Trebuia oare ca un asemenea cuvant-noutate sa fie generalizat printr-o catastrofa?

Otomanii isi strigau de timpuriu catastrofa, confundand-o cu Sfarsitul Lumii. Diplomatii europeni, prezenti la Conferinta de la Constantinopole, se tineau in rezerva fata de turci, ba pareau chiar agasati „— Ce mai vor si otomanii! Cineva mai si moare pe lumea asta”. Se pregateau deci, cu zambetele de rigoare, coroanele funebre. Rusia primise mana libera, cineva trebuia sa joace si rolul de cioclu. Dar daca razboiul se extindea? Lumea devenise mai mica.

O alta cauza parea a fi inghesuiala din navele reprezentate de aceste mari imperii. Navigatia cu ele - chiar daca biruise puterea aburului - era tot mai dificila. Din calele acestor nave se auzeau tipete. Navele insele inaintau greu, cu accidente, cu tot felul de impotmoliri. Un istoric roman, Hasdeu, deplangand conflictul dintre francezi si prusieni, din 1870, indicase combatantilor, atunci, pe loc, in chiar vara ostilitatilor, o alta tinta: Imperiul Austro-Ungar. Sau, la nevoie, Imperiul Rus. Sau, in extremis, Imperiul Otoman, care parea sa cada de la sine. Sfaramarea acestor imperii, i se parea savantului, ar fi descongestionat apele internationale, ar fi domolit poate niste apetituri, ar fi adus destindere pentru niste popoare robite, care ar fi putut iesi dintre sfaramaturi, la propriile tarmuri libere.

Dar lumea politica europeana evita naufragiile. Facea totul ca sa le preintampine. Chiar si naufragiul Imperiului Otoman - ajuns la scadenta - indispunea. Nu se putea, oare, ca lucrurile sa ramana asa cum sunt? Nu se gasea si o alta cale?

O alta cale imaginasera indienii, supusi ai marelui imperiu britanic. Niste cugetatori de aici, foarte intelepti, nazuiau sa ofere lumii un nou echilibru pe cale pasnica. Ei socoteau ca raul din lume nu provine decat din necunoastere. Ca si grecii antici care se amageau ca vor imblanzi Roma prin intelepciune, cugetatorii indieni si-au propus, tot in preajma acelorasi ani - 1870-1880 -, sa-i invete pe stapanii lor britanici sanscrita, sa-i initieze in tainele culturii hinduse si budiste, cu speranta ca-i vor convinge pe asupritori sa le recunoasca neamul, identitatea deci. Consecinta a fost minima: dintre britanici putini au invatat sanscrita, in schimb imensa masa a indienilor a ramas in aceeasi stare. Un alt cugetator, un spaniol, de fapt un catalan, Pi de Mirdal, a atras atentia - in aceiasi ani - ca nu numai lumile mari asupresc, dar si lumile ceva mai mici sunt crude, acestea asuprind lumile si mai mici. Deci nu numai natiuni, dar si nationalitati sau, in fractiuni mai mici, populatii. Un alt european, Karl Marx, a vazut in lupta claselor motorul istoriei, scotand la lumina lupta dintre clase.

Intre timp istoria mergea cum putea, impreuna cu toate aceste realitati, explicatii, ipoteze. Lumea umana nu se misca nici dupa legile mecanicii, nici dupa legea lumii naturale. Ea isi disputa clipa - divergent si cu inversunare - dar si eternitatea spre care nazuia specia, o specie care se chinuia sa se invesniceasca prin truda insilor, a societatilor, a neamurilor.

Din pacate, invesnicirea omului ii opunea pe oameni, in loc sa-i adune. In ordinea naturii, omul nu actiona unitar, dupa legea speciei lui, ca celelalte specii, ci dupa legi care opuneau specii de oameni unor alte specii de oameni, societati la societati, ba chiar insi la insi. Efectul - aceasta lege a contradictiei sau a respingerii - actiona la specia umana in chip dezastruos. Societati, neamuri, indivizi nazuiau spre un nou echilibru doar prin razboi.

Acum razboiul se simtea. Era o prezenta. Intr-un chip asemanator, toate speciile vii simt apropierea eclipselor de soare si a cutremurelor de pamant. Sau eruptiile vulcanilor. Care se instaleaza in simtirea colectiva printr-o neliniste, printr-o umbra, uneori prin exasperari. Cum fusese atentatul de la München - care nu provocase incendiul razboiului. Cum fusese, cu un an in urma, rascoala bulgarilor, iar mai apoi razboiul turco-sarb si turco-muntenegrean, care totusi n-au impins lumea intr-un mare conflict sangeros. Cum fusesera multe ciocniri si conflicte la frontiera ruso-otomana din Asia, la frontiera chino-rusa din Manciuria, la frontiera anglo-rusa de pe Pamir, fara ca nici unul dintre aceste conflicte sa fi dus la un mare razboi.

Unde va izbucni totusi razboiul, mare sau mic? Cand va porni? Nu stia nimeni. O lume obosita de razboaie uita din nou ce este un razboi.

In urma cu o luna, Parva vizitase impreuna cu Helga, la dorinta ei, gradina zoologica din Berlin. Aici, printre vizitatori, ca un simplu cetatean, printul Bismarck. Lumea a tresarit, s-a iscat rumoare. Domnii si doamnele de pe alei, impreuna cu copiii adusi sa vada animalele captive, au intors privirile de la custile cu gratii de fier spre batranul cancelar. Care nu era atat de batran, cum i se spunea - Batranul -, dar era in retragere. Vestea retragerii a contrariat lumea germana. Nu el era acela care lichidase Imperiul Francez? Nu el il facuse prizonier pe Napoleon al III-lea, aducandu-l in cusca unui castel foarte elegant, de langa Berlin? Nu el proclamase la Versailles Imperiul German? Cum se putea retrage!

Cancelarul in retragere purta un copilas de mana, probabil un printisor din familia imperiala, caruia ii explica ordinea custilor si speciile de animale captive din parc. Proceda marunt-pisalog, aratandu-i copilasului ce sa vada si ce nu, practicand o pedagogie pe care Parva o cunostea prin Helga:

— Dieses ist der Elefant. Dieses ist das Känguruh. Hier das Krokodil. Und das ein Zebra. Die Tiere werden in Fleischfresser und Grasfresser unterteilt. Der Löwe hier ist der König der Tiere

— Und der Mensch?

— Der Mensch ist Allesfresser

Parva a intarziat o clipa pe aceeasi alee cu Batranul, ca sa-si fixeze in minte aceasta imagine a Istoriei in vacanta.

Grabindu-se sa-si rezolve treburile care il mai legau de Leipzig, Parva nu se putea opri sa nu mediteze asupra discutiei din tren. Cu stupoare, el vazuse dintr-odata, chiar acolo in tren, o lume mai larga decat aceea in care fusese pana atunci sechestrat. Si o lume tulburator de diversa. Totusi pulverizarea lumii in diversitate era recenta, o provocase ceva anume, un fapt, o idee, un eveniment care-i scapa. In lumea in care se misca toti erau germani, inclusiv el parea un german, Parva folosind indemanatec - fara nici un accent - limba germana. Dintr-odata insa aparusera bulgarii - grupul din München -, apoi acel „levantin” din tren, apoi si alti straini - orientali, in genere - de care germanii s-au simtit datori sa se separe. Sub lumea germana a inceput a clocoti o alta lume - studenti, mai ales, -, o lume pe care Parva n-o vazuse inainte si care acum se tragea spre obarsii. El si-a amintit astfel de un coleg de seminar, unul Milovan Gruici, care s-a prezentat intr-o zi la cursuri intr-o uniforma de ofiter strain.

— Canti la Opera? l-a intrebat Parva pe Milovan Gruici, surprins de aceasta costumatie.

— Nu, i-a raspuns colegul, plec la razboi, in Muntenegru. Ai mei au inceput lupta.

Nu putea intreba: care lupta!, ar fi trebuit sa stie. Un alt student, un aroman din Muntii Pindului, Zohi Caraian pe nume, isi facuse si el bagajele.

— Tu unde pleci? l-a intrebat Parva.

— In tara, la Bucuresti. Tu nu mergi la razboi?

— De cand si cu cine suntem in razboi? a intrebat Parva, mai inainte ca Zohi sa-i intoarca spatele, lasandu-l absolut nedumerit.

Cei care plecau vroiau sa-i traga dupa ei si pe altii, nu numai conationali, dar daca s-ar fi putut intreaga lume. „Probabil, si-a spus Parva, pana la urma vor pleca la razboi si nemtii, care atata asteapta. Germania va ramane pustie. Vom ramane pe loc eu si Sommert, poate si Helga, daca nu se va logodi intre timp cu vreun ofiter grabit sa plece la razboi. E anotimpul uniformelor”. Curios, frenezia plecarii o prinsese si pe Frau Herta, gazda lui, care afisase la strada un anunt cu litere mari: „CAMERA DE INCHIRIAT. Prefer student.” Cand i-a cerut socoteala, batrana l-a privit uimita: „— Dar, domnule Parva, i-a spus, toti studentii de la Dunarea de Jos pleaca la lupta. Dumneavoastra nu v-ati inrolat?” „— Am eu aer de militar?!” „— Nu, dumneata pari ce esti: un Herr Professor!” „— Atunci?!”

Si atunci Parva a inceput sa-si faca bagajele, pentru a nega imaginea pe care Frau Herta si-o facuse despre el. In fond, in aceasta primavara, Parva incepuse prin a nega: negase legatura cu Helga, negase celtistica, acum vroia sa nege imaginea de Herr Professor pe care Frau Herta i-o destinase. El a prins din nou in tinte, la strada, afisul cu camera de inchiriat, pe care singur il smulsese, provocand din nou deconcertarea batranei. „— Deci plecati!” „— Plec ca sa nu va dau dreptate!” „— Ba plecati fiindca sunteti tanar!” „— Nu sunt tanar, doamna, am peste doua mii de ani. Sunt mai vechi decat celtii profesorului Sommert!” Sub privirile aiurite ale doamnei Herta, Parva a inceput sa-si stranga cartile, ca sa le vanda la anticariat.

Parva n-a mai trecut pe la Universitate, vroia sa ajunga cat mai repede la primul anticariat, ca sa arunce cartile de prisos, ba chiar si cateva la care tinea. Avea nevoie de bani de tren pentru un drum lung. Si a pus sub haina, la piept, ca piesa de rezistenta, o carte rara pe care n-ar fi vrut s-o vanda: Lalitavistara, versiune tibetana a vietii lui Budha, un manuscris frumos legat, de care mai incercase sa se desparta o data, in urma cu ani, la Viena, ca sa-si plateasca gazda si abonamentul la birt. Intrand atunci intr-un anticariat si punandu-si comoara pe tejghea, o alta mana, cotrobaind dupa raritati, s-a repezit spre carte. Intorcandu-se, l-a vazut pe agresor, tot un roman si tot student, un domn cu preocupari de filosofie, ca si el.

— O vreau! a strigat tanarul domn.

— Dar eu n-o dau! a replicat Parva, retragandu-si cartea. N-o mai vand.

Era un manuscris de format mic, prins intre doua scoarte de lemn legate in piele, ajuns prin cine stie ce hazard in Europa si cazut in mana lui Parva, prin norocul cu care cad raritatile in mana pasionatilor. Pe coperta interioara, bogat ornamentata, o miniatura il infatisa pe Budha arborand un suras echivoc de femeie. Alte miniaturi, din corpul paginilor, urmareau succesiv scara prefacerilor profetului pana la rangul de simbol. Niste file goale, vreo douasprezece, pe care probabil urmau a fi scrise rugaciuni - sutre - incheiau manuscrisul. Una dintre aceste file goale era decupata, cu foarfecele, in forma de cal. Lui Parva ii placea acea silueta de cal in avant, care abia se mai sprijinea in cotor, gata sa zboare. Cineva - un calugar tibetan, desigur - se jucase probabil cu filele albe, decupand acel cal, dar prin aceasta manuscrisul era viu. In ultima instanta, daca manuscrisul ar fi fost jertfit, lui Parva ii mai ramanea calul, pe care l-ar fi rupt de la cotor, pastrandu-l ca pe un talisman. Daca anticarul ii oferea pe celelalte carti un pret bun, Lalitavistara era salvata. Daca nu, ii ramanea calul iluziei.

Dintre toti germanii care il admirau sau il iubeau pe printul Bismarck, Otto Karl-Kunckel era singurul care avea un proiect iesit din comun. Otto Karl-Kunckel, functionar la sectia cifru a Ministerului german de Externe, dorea din tot sufletul ca razboiul sa fie oprit. El nu ajunsese usor la acest punct de vedere. Dar prin pozitia pe care o avea in minister - ca manuitor de benzi cu semne la sectia cifru -, el putea ajunge mai lesne decat oricare alt german la acest punct de vedere, oricat de neobisnuit.

Otto Karl-Kunckel, poreclit si Uscativul, lupta zi si noapte de unul singur cu telegramele, mai numeroase in ultima vreme decat oricand. Sub degetele Uscativului evenimentele se concentrau electric, sub forma semnalelor, a unui tir sacadat de puncte si linii, asemanator cu bubuitul sinelor de fier dintr-o mare gara, cand se apropie trenul. Aparatul Morse la care lucra Otto Karl-Kunckel se afla intr-o foarte linistita cladire din Berlin, cladirea Ministerului afacerilor straine, dar senzatia de iminenta era aceeasi si functionarul - cu rang de mic consilier - o traia din plin. Inca o clipa si Kunckel, cu nervii in alarma, s-ar fi aruncat sa opreasca cu propriul trup trenul razboiului.

Dar clipa se amanase datorita faptului, nefericit desigur, ca printul cancelar lasase din maini puterea, amenintand iar cu demisia. De treburile ministerului se ocupa, ca si inainte, contele consilier Bülow. Era greu de stiut daca hartiile destinate printului cancelar trec mai departe de Bülow. Era greu de stiut, mai ales, daca ceea ce putea face alaltaieri Bismarck, fara sa intrebe pe nimeni, mai putea face Bülow. Otto Karl-Kunckel, care pregatise un amplu raport in chestiunea razboiului, traia o clipa de cumplita incertitudine. A-i inmana raportul lui Bülow, in care Kunckel nu avea incredere, insemna mai mult ca sigur ca documentul urma sa ajunga la cos. A sari peste Bülow nu se putea, toate hartiile ministerului, in mod special hartiile sectiei cifru, treceau mai intai pe la contele consilier. Bülow trebuia deci captat, trebuia silit sa citeasca raportul, care raport ar fi trebuit sa fie atat de convingator si de imperativ incat sa ajunga, fara intarziere, direct in mana printului cancelar. Care se afla insa, tocmai acum, in retragere.

Din pacate curgerea evenimentelor se accelera - Kunckel o simtea cu degetele. Si mai grav el insusi intarziase cu raportul, avand ambitia sa faca nu o lucrare oarecare - tocmai fiindca nu i-o ceruse nimeni! - ci o lucrare de o perfectiune pura. Ambitia perfectiunii era de altfel un semn distinctiv al familiei, tot un Kunckel, celebrul chimist Johannes Kunckel din Hütten, izbutise sa obtina in secolul precedent fosforul pur. Dar ambitia perfectiunii functiona altfel la succesor, miscata de un alt resort: Otto Karl-Kunckel nu vroia sa se lase descoperit de evenimente, el le urmarea tenace, sagace si obiectiv, pana la fleacurile de ultima ora, pentru ca lucrarea sa fie si exhaustiva si infailibila. Si scurta! fiindca printul cancelar n-avea timp. Strivit intre atatea exigente, Otto Karl-Kunckel intarziase. Mereu alte evenimente ii cereau un spor de atentie si studiu, mereu alte noi somatiuni il presau sa termine lucrarea, care risca sa ramana fara folos. Ultimul eveniment, absolut imprevizibil, retragerea printului cancelar, il consternase. Aceasta insemna ca Otto Karl-Kunckel muncise zadarnic, el nu mai avea pe cine convinge, oricat de perfecta ar fi fost lucrarea lui.

Apoi, in sfarsit, o gura de aer: printul Bismarck fusese vazut, cu o zi inainte, la gradina zoologica. Despre acest eveniment se scrisese si in presa. Batranului cancelar i se facuse, acolo pe loc, chiar si o manifestatie. Deci lucra inca, deci putea primi raportul. Deci putea interveni. Otto Karl-Kunckel credea cu toata fiinta ca razboiul poate fi oprit. El o si demonstra. Cu mijloace teoretice, in al doisprezecelea ceas, Otto Karl-Kunckel, mic consilier la sectia cifru, incerca sa impiedice un razboi, alegandu-si ca sediu al actiunii lui temerare si fanteziste nu alt loc decat Ministerul german de Externe, nu alt timp decat idele lui martie din anul 1877.

O singura neliniste mai avea Kunckel in dimineata in care si-a prezentat raportul: ca nu cumva, prin cine stie ce miracol, razboiul sa se fi oprit de la sine, fara aportul micului consilier. Dar ultimele telegrame sosite in cursul noptii i-au spulberat lui Kunckel nelinistea. Pe ultima a comentat-o chiar contele Bülow, cand l-a primit la prima ora cu lucrarile.

— Ai aflat sper, domnule Kunckel, ca imparatul Rusiei a pornit spre front!

— Am aflat, excelenta, chiar eu am descifrat telegrama.

Acestea fiind spuse, Otto Karl-Kunckel a depus cu liniste pe biroul contelui consilier mapa cu lucrari urgente, in care strecurase si capodopera sa purtand un titlu menit sa atraga atentia:

„NOTA LAMURITOARE ASUPRA RAZBOIULUI ORIENTAL”

El s-a retras imediat doi pasi inapoi si a asteptat efectul. Care n-a intarziat:

— Kunckel, ce e asta?!

Kunckel disparuse intre timp. Se presupunea ca el se retrasese ca sa aduca alte lucrari, dar ca revine. Scontase bine asupra efectului. Oricine si-ar fi aruncat ochii pe prima fraza nu putea sa nu fie captivat. Fiind captivat, acest oricine era obligat sa citeasca mai departe. Citind - se convingea. Convingandu-se - intervenea! Desigur, nu de interventia primului cititor avea nevoie Kunckel, ci de interventia printului cancelar, caruia ii revenea dreptul deciziei supreme.

Iesind in antecamera, iar de aici pe culoar, Kunckel si-a ingaduit placerea sa fumeze. Avea acum si timp. Lectura raportului dura cel putin o ora si jumatate, fara pauze, Kunckel presupunand o lectura dintr-o suflare. In eventualitatea unor nedumeriri, semne de exclamare, intrebari, raportorul statea la dispozitie, in apropiere. Dar textul era astfel conceput incat sa nu iste nedumeriri, prin faptul simplu ca Kunckel urmarise personal evenimentele despre care vorbea, din chiar anul in care intrase in minister, anul 1872, punandu-le sub girul observatiei directe. Kunckel nu-si dadea seama ca, odata pravalite pe o anume albie, evenimentele curg, ele nu mai pot fi intarziate si nici oprite, ele nu se mai pot intoarce in starea de latenta din care au tasnit - nu mai incap in acea stare! - mai ales cand aceste evenimente sunt razboaiele. Dar el n-a apucat sa-si consume tigara, cand contele l-a convocat in cabinet. Bülow a repetat intrebarea, acum iritat:

— Kunckel, ce e asta?!

— E un raport primit prin sectia noastra, excelenta. Eu nu-mi permit sa cenzurez asemenea hartii.

Avertisment util. Contele insusi nu trebuia sa-si ingaduie a cenzura un asemenea document. Altminteri Bülow fusese frapat chiar de la titlu, din chiar clipa cand pusese prima intrebare, ispravind a fi de-a dreptul uluit la citirea frazei concluzive din primul paragraf, cand a repetat intrebarea: „—    Kunckel, ce e asta?!”, dar Kunckel nefiind de fata, contele a citit mai departe. Incheierea primului paragraf din raport intriga, pe buna dreptate, pe orisicine:

In concluzie, sud-estul european este un ghem dracesc de chestiuni nesolutionate, etnice-religioase-lingvistice-politice-interne-internationale, care nu se poate taia cu sabia. Va curge din nou, inutil, mult sange, fara ca Germania sa aiba vreun profit.

Pe buna dreptate contele Bülow a si tresarit, dupa parcurgerea acestui pasaj. El a ridicat ochii, intrigat, spre Kunckel - care avea datoria sa astepte in picioare lectura notei de predare -, dar Kunckel disparuse intre timp. Contele a repetat intrebarea: „— Kunckel, ce-i cu asta?!”, dar nevazandu-l in fata sa pe subaltern, a fost silit sa se intoarca asupra textului, pentru a se dumiri de unul singur, incercand a pricepe, cat de cat, si fara ajutoare, despre ce e vorba. Citise in continuare:

E drept, in viitorul razboi va curge numai sange rusesc si otoman, ceea ce e bine. Aceasta va agrava anemia Turciei, impingand imperiul sultanilor la agonie si va provoca Rusiei o imensa hemoragie, cu urmari durabile. Cele doua forte sunt prea patimase si prea oarbe, ca sa nu striveasca, in ciocnirea lor, nuca balcanica aflata in disputa, acoperindu-i miezul si cojile cu sange. Ce va rezulta? In nici un caz un castig pentru Germania.

A fost punctul cand Bülow l-a convocat pe Kunckel in cabinet, i-a repetat intrebarea „— Kunckel, ce e asta?!”, a primit raspunsul, dar de fapt contele nici n-a mai auzit acel raspuns, problema din raport era prea importanta ca sa-l retina fleacurile, problema nu era de nasul lui Kunckel, si cititorul s-a cufundat mai departe in lectura, cu subalternul de fata, in picioare, nepasandu-i de el.

A urmat clipa de mare satisfactie a lui Kunckel, care citea acum direct, pe obrazul contelui, efectul frazelor la care el muncise zile si nopti. Efectul se putea vedea pasaj cu pasaj. Astfel contele se incruntase la pasajul care vorbea despre tendinta Rusiei de a controla gurile Dunarii si Bosforul, de a transforma, cum se spune, Marea Neagra intr-un „lac rusesc”, cum si de tendinta imperiului Romanovilor de a se extinde spre vest. Bülow a trecut in zbor la pasajul care cenzura aceasta tendinta, citind cu satisfactie:

Planul este prea delirant, pentru ca marile puteri sa-l admita. Miscarea slavofila, pe care Rusia o patroneaza, urmareste unirea tuturor slavilor din nord, din sud, din est si din vest intr-o singura familie si sub o singura coroana - a Romanovilor -, ceea ce impinge lucrurile prea departe. Intr-o asemenea perspectiva, Imperiul German s-ar afla nu peste mult timp la frontiera cu Rusia, in chiar centrul Europei.

Contele a tresarit indignat, fiindca, desi premisele judecatii erau juste, concluzia se infatisa sub o forma de monstru. El s-a intors asupra paginilor, dar a ramas la fel de derutat citind o noua fraza concluziva, pe care raportorul o subliniase:

Iata de ce razboiul in pregatire nu trebuie sa aiba loc.

Contele a lasat textul si a ramas pe ganduri. Ceva nu era clar. Fiindca daca partile nu obtineau avantaje, raportul o spunea limpede - „In Europa razboiul se va ispravi fara a se obtine nici un avantaj, din unghiul de vedere al marilor puteri” -, atunci si planul Rusiei de a ajunge la hotar cu imperiul german se amana sine die. Si atunci nu era clar de ce Germania sa nu sustina razboiul!

In pauza lunga care s-a cascat, Kunckel a dat sa se miste, ar fi vrut sa-i sopteasca contelui - „Cititi mai departe!”, dar nu putea, n-avea voie, il paraliza o neputinta ca in vis, peste toate era convins ca citind mai departe contele se convingea singur. Era la mijloc un pasaj cheie, tocmai pasajul care deschidea o inedita perspectiva asupra viitorului, in cazul in care Turcia ar fi fost invinsa si Kunckel se ruga in gand ca superiorul sau sa aiba puterea de a parcurge acest pasaj cu toata linistea. Dand ca posibila o infrangere a Turciei, in cazul in care razboiul n-ar fi fost oprit, pasajul cu pricina incepea printr-un „Si atunci”

Dar tocmai atunci contele a ridicat ochii si l-a vazut pe Kunckel. Probabil nu l-a vazut bine, el vedea altceva, vedea ideile din raport, fiindca surpriza de a-l avea pe subaltern in fata l-a derutat intai, apoi i-a adus pe buze un zambet binevoitor.

— Poti sa te retragi, domnule Kunckel! i-a spus contele. Raportul ramane la mine.

Nenorocit, Kunckel si-a pocnit calcaiele, s-a executat, iar contele, pogorandu-si privirea pe fila raportului, a citit in continuare:

„Si atunci” Dar propozitia nu era clara, dobitocul de Kunckel il facuse pe conte sa piarda sirul, Bülow a reluat fraza de mai sus, regasind sensul - „Si atunci ce se va intampla, dupa sfarsitul razboiului?” - dupa care textul continua normal:

Si atunci va ramane deschisa o adevarata cutie a Pandorei, adica viermuiala de popoare a sud-estului european. Aceste popoare, odata libere, nu vor consimti sa mai intre sub un alt capac, oricare ar fi, iar stabilitatea politica a continentului se va compromite pentru cel putin jumatate de secol. Cine o va garanta, nemaifiind un imperiu care sa-si puna sigiliul pe capac, fie si capacul unei tutele? Aceste popoare, care nu sunt inca natiuni - unele fiind ramase in stadiul de ginta sau trib, vor agita continuu pretentii, vor zangani armele, vor sapa impreuna o imensa groapa in care este exclus sa nu-si scape piciorul vreun alt mare stat sau imperiu. Pe fundul acestei cutii a Pandorei nu vom gasi vreun dram de speranta, ci din nou pulberea de tun.

Curioasa isprava si absolut nescontata! Contele Bülow a zambit, cu un inceput de incantare. Daca lucrurile se prezentau asa - si ipoteza era plauzibila! - cu atat mai mult razboiul trebuia facut. Razboiul deschidea, in perspectiva, o situatie promitatoare pentru angajarea unor alti parteneri, candva disponibili. Dar atunci, de ce acest veto al raportului pentru razboiul in curs? Acesta si scria:

Imperiul nu trebuie sa jertfeasca nici un dram de fosfor german pentru ca valvataia orientala sa se aprinda; ea se aprinde si singura, dar in chip periculos.

Tocmai de aceea era absurd raportul, inclusiv consumul de fosfor al raportorului pentru intreg acest caz. Contele Bülow a apreciat caracterul cu totul extravagant al textului, totusi n-a rupt documentul. El a scos raportul din mapa hartiilor urgente, la zi, careia i-l destinase initial, trecandu-l intr-o alta mapa, mapa hartiilor de noapte, pe care printul cancelar o deschidea la ore tarzii cand, eliberat de presiunea chestiunilor curente, isi ingaduia linistea de a examina „ipoteze, conjecturi teoretice, perspective”.

Aceasta fusese procedura curenta, pana in clipa in care printul cancelar a hotarat sa se retraga, refuzand sa mai calce prin sediile publice. Refuzul lui nu insemna totusi un dezinteres fata de treburile statului, Bismarck nu-si spala mainile ca Pilat din Pont, intorcand cu totul spatele chestiunilor care priveau imperiul, el continua sa cerceteze unele hartii, dar fara a mai indica solutii, afisand un aer de contemplatie, nu de autoritate. Printul cancelar parea sa cerceteze hartiile de stat ca un simplu particular, care le-ar rasfoi detasat, in vederea pregatirii memoriilor. Contele Bülow nu se arata afectat, dimpotriva, stimula dispozitia contemplativa a batranului, intretinand-o dupa posibilitati cu materia pe care ministerul i-o oferea. Acum acest raport, care se potrivea fericit cu dosarul in care erau stranse hartii sub eticheta de „ipoteze, conjecturi teoretice, perspective”.

Desi, intarziind inca o clipa asupra raportului, contele Bülow a ezitat daca facuse bine destinandu-l acelui dosar. Expresia „pulbere de tun in cutia Pandorei” i s-a parut lui Bülow, in circumstantele date, de un irezistibil efect umoristic. In fond, aceasta „cutie a Pandorei” functionase si pana acum, aruncand flacari si scantei in obrazul prost fardat al Turciei. Acum Rusia candida la deschiderea pudrierei. Ei si! Razboiul pornise! Cu aceasta constatare vesela, contele a scos raportul din a doua mapa, introducandu-l in a treia, mapa cu hartii expirate - presa din ziua precedenta, curiozitati - texte pe care printul cancelar le rasfoia in zori, pentru a-si limpezi spiritul si pentru a-si stimula buna dispozitie tocmai in aceasta perioada de retragere. Gluma cu „cutia Pandorei” i se parea contelui de un foarte fericit efect.

Care n-a functionat insa in cazul cancelarului, cand acesta a primit hartiile. Fiindca, deschizand cea de a treia mapa, in zori, cand de obicei stranuta, si parcurgand primele pagini ale raportului, printul Bismarck a stranutat, dupa obicei, stropind cu saliva tocmai ultima propozitie a pasajului cuprinzand „pulberea de tun”, iar cuvantul care il amuzase pe contele consilier a devenit ilizibil, un amestec de secretie nazala si cerneala sub care orice umor disparea. Batranul n-a putut gusta propozitia, el a mormait cu nemultumire, a cautat sub perna batista, a sters pagina, dar „pulberea de tun”, acum inmuiata, s-a latit, impiedicandu-l sa poata urmari inca doua randuri, fapt care l-a suparat. Printul Bismarck nu intelegea ce gasise amuzant Bülow intr-un asemenea document si, pentru a se controla, de fapt pentru a-l controla pe conte, el a privit scoarta dosarului in care se afla textul - poate dosarul fusese incurcat!, dar nu era asa, si printul a continuat lectura, pentru a se dumiri mai departe. Dar nedumeririle se aglomerau. Astfel, desi razboiul nici nu fusese declarat oficial, raportorul dadea ca sigure consecintele lui de peste timp, printre acestea fiind si deschiderea unei „a doua cutii a Pandorei”, dupa Balcani!, „in Europa centrala”, punand sub semnul intrebarii inca un imperiu: imperiul austro-ungar. In raport se spunea:

De pe acum problema sud-estului a facut sa se agite, prin contagiune, problema natiunilor de sub coroana habsburgica. Foarte sensibili la stabilitatea imperiului dualist, maghiarii au inteles mai devreme pericolul descompunerii marelui stat imperial, la care participa ca vioara prima, si dau vehement strigate de alarma. Ei s-au trezit peste noapte turanici, frati de sange cu otomanii, uitand subit de convertirea lor catolica, de titlul european pe care si-l arogau pana mai deunazi, manifestand o solidaritate semnificativa cu Turcia sultanilor. Urmarind ce se intampla la sud de Dunare, contele cancelar Andrassy - ca paznic al coroanei - invata pe rupte turceste. Are si de ce: Imperiul Habsburgilor este la randu-i un sac de popoare si etnii - croati, slovaci, sloveni, cehi, ruteni, mai ales romani, sac peste care apasa coroana Sfantului Stefan, care va deveni insa usoara ca un fulg atunci cand apele de la Dunarea de Jos se vor umfla.

Cancelarul nu se simtea bine, avusese din nou o noapte proasta. Nici ziua precedenta nu-l odihnise, desi nu se angajase in activitati epuizante - citise, scosese note, triase corespondenta, cu o zi inainte se plimbase prin oras, ba chiar se aventurase ca un simplu civil pana la gradina zoologica, intarziase pe alei, daduse explicatii savante micutului print imperial Fritz, un copil cu o natura foarte netemperata si voluntara. Copilul il retinuse astfel pe cancelar - mai mult decat el ar fi dorit - la custile cu animale, unde, oricata igiena ar fi domnit, era insuportabil mirosul. Iesind din izul de grajd al menajeriei, cancelarul se retrasese in pat. Acum, deschizand raportul, el regasea acelasi miros de menajerie.

Era imaginea pe care i-o sugera imperiul vecin cu care Germania se confruntase nu numai diplomatic, dar si militar. Cine examina obiectiv harta natiunilor si etniilor din acest imperiu capata, ca si acum cancelarul, nu imaginea „sacului de popoare si etnii”, ci, mai exact poate, „imaginea menajeriei”. Modelul menajeriei venea probabil din Orient, contele Andrassy invata pe rupte turceste, cancelarul l-a si vazut pe Andrassy in aceasta ipostaza si a ras. Hotarat lucru, raportorul avea umor.

Printul Bismarck citea in fiecare dimineata, inainte de a cobori din pat, hartii distractive. Printre acestea se includeau si gazetele politice, presa din ziua precedenta - franceza, engleza, germana, inclusiv revistele cu caricaturi. Formulele gazetaresti si caricaturile il binedispuneau. Erau oricum mai libere, mai putin neroade decat rapoartele diplomatice de la oficiile germane, care il faceau sa mormaie. Pe acestea batranul cancelar le examina uneori cu uimire. Miopia politica a domnilor plenipotentiari care le redactau era atat de minutios pedanta si atat de incurcat obtuza incat printul cancelar avea senzatia ca randurile insele si semnele grafice se micsorau, el fiind silit sa-si dilate privirea, prin lentile, ca sa le urmareasca, impunandu-le un sens. Nu era cazul si cu acest raport care, iata, nu-l ostenea, ba chiar il captiva prin unele formule. Era de aceea legitim ca printul cancelar sa se intrebe: „Raportorul era oare un diplomat german?” Nu parea cu putinta. Curios, Bülow nu scrisese nici o indicatie privind provenienta raportului. Bülow scria insemnari doar pe marginea rapoartelor „serioase”, acele rapoarte care-i cereau cancelarului o imensa cazna pentru a le rumega, o truda suprem ostenitoare. O rezerva tocmai de aceea orelor de zi. Dimpotriva, umorul, mai ales cel frantuzesc si englezesc, il stimula, avand asupra printului Bismarck un efect diuretic. Efectul a aparut si acum, desi raportul nu-l amuzase suficient, mai curand il atatase. Acum ar fi vrut sa vada, din pura curiozitate, ce urmeaza mai departe, dar efectul il presa. Aceasta insemna ca Bülow avea totusi spirit, de vreme ce contele pusese documentul in mapa cu hartii umoristice. Insemna deci ca Bülow era mai mobil decat aparenta, ceea ce printului cancelar i s-a parut totusi curios. Ce urma in fond mai departe? Dar efectul diuretic matinal s-a accentuat, drept care printul, iesind din asternut, a prelungit in chip benefic intimitatea cu recipientul de portelan de sub pat, aflat la indemana. S-a usurat, dar s-a si grabit. S-a asezat mai bine in pat pentru a relua lectura, convocat de placerea ce i se promitea. Intre timp, mana dreapta, care il supara de la o vreme, isi redobandise mobilitatea. A citit deci:

Mai exista o solutie de evitare a razboiului: strategia engleza, subminarea Imperiului Otoman prin comert.

Cancelarul s-a oprit din lectura si si-a spus uimit: „Asta ce mai e!” Apoi s-a ridicat in sezut, apropiind de ochi hartia in care se scria:

In Imperiul Otoman s-a cuibarit si opereaza de multa vreme tenia engleza.

De la „sacul cu popoare si etnii” si de la „menajerie” se trecea acum la boli si la paraziti intestinali. Desi isi controla riguros sanatatea, cancelarul era sensibil la maladii, imaginatia lui fiind lesne disponibila pentru acest subiect. Nu-si ingaduise insa niciodata, din rigoare, aplicarea unor asemenea imagini la organismul statelor si al imperiilor. Acum insa, imaginea sugerata de raport parea sa frapeze. Cancelarul nu mai citea, ci de asta data vedea.

Vedea astfel organismul otoman ofilindu-se si tanjind sub ventuzele teniei engleze, vedea lumea musulmana paralizata sub aceleasi ventuze. Nu si-a reprimat repulsia si a citit mai departe:

In vazul lumii intregi, Marea Britanie scoate cel mai mare imperiu al lumii din postura agresiva, transformandu-l intr-un mort. In vazul lumii, englezii fac din razboinicii otomani niste blajini clienti ai manufacturilor din Manchester si Birmingham, aplicand asupra lor o tactica similara celei folosite tot de ei cu succes, in India si China.

Lasand hartiile, printul Bismarck a prelungit repulsia in interiorul cugetului sau. Imaginea pe care raportul o sugera era teribila! - desi in repulsie se amesteca acum si o unda involuntara de placere uimita, placere pentru spectacolul caderii in sine. Dar si ura, ura pentru tenia engleza - Tenia! Printul cancelar a oprit lectura si a dat sa se ridice din pat. Simtea nevoia sa ia pe loc unele masuri. Ceea ce pretindea raportorul era cu neputinta: Turcia nu putea apartine numai Marii Britanii! Turcia, de fapt problema otomana, era de multa vreme o problema universala, inclusiv germana! Aceste lucruri, odata gandite, l-au facut pe printul cancelar sa vada Tenia drept ceea ce era: o tenie. Era fals prezentata si capacitatea de reactie a Turciei, care, iata, se pregatea totusi de razboi. Ideea ca Turcia va riposta militar cu toata energia - aceasta o stia bine! - l-a linistit pe cancelar si i-a dat siguranta. Aceasta insemna ca si Rusia, primind riposta otomana, isi va modera pretentiile. Intr-un punct raportorul avea totusi dreptate, razboiul ar fi urmat sa deschida, poate nu instantaneu, acea „cutie a Pandorei” pe care o ascundea sud-estul european, dar ce mai conta! Ar fi urmat, neindoielnic, niste surprize. Dar ce surprize putea rezerva, pentru sud-estul european, „strategia engleza”, pe care raportorul o prezenta amanuntit? Acesta consemna:

Din unghiul strategiei engleze, problema sud-estului european se va rezolva ca de la sine, fara ca nimeni sa traga spada. Este sensul actiunii de subminare prin bani, industrie si comert, pe care o practica Anglia. Insidioasa, persistenta, contaminata, actiunea va avea ca ultima consecinta, o clatinare a randuielilor anacronice din imperiul otoman, dezlantuind un impuls spre reforme. Nu va fi necesar deci ca vreo putere anume, Franta, Germania sau Rusia, sa impuna Turciei reforme, acestea vor veni singure, ca rezultat al anemiei. Turcia nu se va putea apara de reforme, cum nu se poate apara un cadavru de muste.

Cancelarul a ras din nou, cu placere, gratulandu-l in gand pe Bülow, care-i pusese la dispozitie acest document. A ras, dar a ramas pe ganduri. Multe idei si expresii din raport erau judicioase. Cuvantul „reforma”, in asociere cu „cadavru” i se parea astfel foarte bine potrivit. Constitutia otomana, acea hazlie constitutie votata la Constantinopole in urma cu cateva luni, aparuse ca o matreata pe capul batran si chel al imperiului, dar in perspectiva raportului asemenea simptome aveau sa se inmulteasca si sa se extinda. A citit:

Reformele vor veni fatal, pe calea liberalizarii prin comert, si vor antrena chiar si regiunile cele mai departate. Pe otomani i-ar speria mai mult niste tratate comerciale - tarife vamale avantajoase intre tarile tributare si marile puteri decat neplata tributului.

Aici insa raportorul gresea. Raportorul, probabil vreun diplomat german in post la Belgrad, Bucuresti sau Atena, devenea - fara sa-si dea seama - purtatorul de cuvant al unor cercuri balcanice interesate in extinderea comertului, peste considerente de ordin politic. Aceasta era insa o miopie. Solutia statu quo ante era convenabila pentru Anglia, numai Anglia putea profita de pe urma mentinerii vechiului statut in Imperiul Otoman. Iata de ce orice statu quo ante trebuia respins, pentru a nu se da satisfactie Angliei. Razboiul trebuia facut! Chiar daca cele doua imperii, austro-ungar si rus, sustinand miscarea centrifugala a tarilor tributare, intindeau de fapt mainile spre zona Dunarii de Jos! Procesul era ireversibil. Acelasi raportor observa tendinta de emancipare nu numai in tarile tributare, aflate la margine, dar chiar in interiorul imperiului:

Si in interior de altfel au loc prefaceri accentuate. Asa stand lucrurile, se vor atenua si resorbi cu vremea si disensiunile religioase, se vor dizolva deci pana la disparitie atat ferventa ortodoxa slava, cat si fanatismul islamic, comertul fiind un panaceu universal, parghia care scoate la lumina o lume cosmopolita, indiferenta religios, etnic, etic.

Cancelarul a aruncat hartiile. Ultima propozitie din raport a fost punctul suprem al silei lui fata de intregul subiect. Apoi sila s-a transformat in manie, care a capatat o forma retorica: „Dar bine, ce vor acesti domni de pe Tamisa? Vor sa faca din provinciile otomane proprietatea lor?! Dar aceasta se va intoarce pana la urma impotriva Angliei!” Si clocotind: „Cine le garanteaza englezilor ca acest razboi nu va zgudui, prin consecintele lui, si Imperiul Britanic!”

Privind mai calm lucrurile, cancelarul a convenit ca el insusi daduse intregii chestiuni o anvergura nemotivata. El se amuzase citind raportul, apoi ii daduse credit, apoi se lasase captivat, ispravind prin a da ocol lumii. Intregul ocol i se parea acum absurd. Nu era de conceput ca toata lumea sa se invarteasca in jurul unui singur conflict, fie si armat, desfasurat nu in centrul continentului, ci undeva la margine, la Dunarea de Jos. Era vorba totusi despre un conflict local, un simplu conflict, cum fusesera atatea in cursul timpului, fara ca vreunul dintre acestea sa capete amploare uriasa. In fond de cand pornea analiza, de la ce data reper? El s-a intors la primele pagini, chiar la prima, observand cu nedumerire anul 1872!

Printul a rascolit in memorie si n-a gasit nimic, nici un eveniment politic, militar, diplomatic legat de anul 1872. „De ce anul 1872!, s-a intrebat. Ce semnifica acest an? De ce nu anul 1683 - ultimul asediu otoman asupra Vienei, de ce nu 1453 - anul caderii Constantinopolului!” Mergand din an in an inapoi, el s-a intors departe in timp, observand la inceput cu nedumerire, apoi cu stupoare, ca evenimentele legate de actualul conflict de la Dunarea de Jos se inlantuiau nu numai pe un spatiu vast, dar si pe un timp vast, in care oricine ar fi riscat sa se piarda. „In fond, si-a spus, de ce nu anul cand osmanlaii au pus intaia oara piciorul in Europa! Dar atunci de ce nu anul si mai vechi! - cand triburile turce au invadat Anatolia!” Cronologia ducea prea departe si printul cancelar s-a oprit. „Dar daca e asa, a tresarit el iar, de ce nu si miscarile militare dinspre vest spre est - cruciadele! - care si-au luat ca punct terminus acelasi spatiu dominat de Bizant!” Printul cancelar a trebuit sa puna stop acestei caderi prapastioase prin secole, intr-un inapoi fara fund, revenind la anul 1872. „De ce totusi anul 1872!” Insemna ceva acest an sau el, cancelarul, il uitase, nemaistiind cand si cum s-a facut istoria in Europa! Oricum, foarte intrigat, el a luat un creion de pe noptiera, subliniind cu rosu acest an 1872.

Batranul avea nu numai o mana de fier, dar si o memorie de fier, iar neputinta de a gasi o singura justificare pentru invocarea acelui an - 1872 - il invinsese. Era cu neputinta un lapsus calami. Cu neputinta! Printul cancelar si-a framantat cu neputinta mainile, in imposibilitate de a gasi un singur punct de sprijin. Apoi brusc s-a luminat la chip, dar brusc s-a si intunecat: 1871 era data proclamarii Imperiului German, iar proclamarea de la Versailles, ca act, ii apartinea, era o data de referinta universala. Dar 1871 nu era totusi totuna cu 1872! Ce semnifica 1872? Era cu siguranta o data importanta - poate o data de referinta secreta - dar care? Ce-i scapase?!

Printul cancelar citea presa expirata, cum si asemenea documente bizare, si dintr-un alt motiv: el se confrunta cu imaginea caricaturala pe care o capatau evenimentele ajunse pe mana gazetarilor. Acesti domni, gazetarii!, stiau cate ceva, dar putin si prost. Ei se aflau cel mai adesea in afara lucrurilor sau la margine, placerea omului politic fiind aceea de a privi cum se vad - de la margine! - acele lucruri la care gazetarii n-au acces. O alta placere, tot a omului politic, era aceea „de a se juca cu indiscretia”, in sfarsit, o alta placere era de a lansa prin mijlocirea presei stiri care fac dara, iar adesea chiar valva, dirijand astfel o anume temperatura a opiniei publice. Dar raportul, prea bine informat, nu venea - cert! - de la un om de presa. Raportul era scris de un diplomat. Un german? Raportul era prea plin de haz, chiar inteligent. Si apoi, ce german si-ar fi permis eroarea de a scrie anul 1872, in loc de anul 1871? Daca nu orgoliul, macar grija pedanta pentru amanunte l-ar fi facut sa nu greseasca, fiindca cert era vorba de o eroare.

Cancelarul a rasuflat cu usurare. Cert, raportul nu putea proveni de la un diplomat german - german ca gandire si spirit. Inclusiv faptul ca raportorul insistase atata pe tema opririi razboiului sau a amanarii razboiului devenea curios de suspect. Cine, ce om cu minte sanatoasa se opunea unui razboi? In Prusia desigur nimeni si nici in restul Germaniei! Poate niste secte religioase pacifiste, care se opusesera si razboiului din 1870 - razboi din care rezultase Imperiul! -, niste liberali fanfaroni, niste masoni legati prin cluburile lor secrete de lojile din Franta si din Anglia. O fraza din raport sugera ceva tocmai in acest sens: comertul era vazut ca un „panaceu universal” si, mai departe, tot comertul era „parghia care scoate la lumina o lume cosmopolita, indiferenta religios, etnic, etic.”

Printul Bismarck a cautat pe masuta de noapte un creion, a nimerit unul verde, a reluat hartiile, a facut in dreptul ultimului paragraf un semn, subliniind expresia „panaceu universal” si „lumea cosmopolita”. A dat sa lase creionul, dar cateva alte expresii din raport - „scara universala”, „pace universala” - ii consolidau banuiala. Printul cancelar s-a intors inapoi, fila dupa fila, subliniind toate aceste expresii cu verde. El n-a ezitat apoi sa scrie pe margine: „Raportorul nu este cumva mason?”

A lasat apoi iar din mana hartiile, foarte iritat. Cand era iritat, printul cancelar obisnuia sa framante in mana o mica bila de fildes. Bila se gasea la indemana, pe aceeasi masuta de noapte. A luat bila si a inceput s-o framante in palma cu energie. Efectul calmant n-a aparut insa. Un pasaj din raport peste care trecuse in graba i-a revenit in minte. L-a recitit acum atent:

Strategia engleza are in vedere nu numai Imperiul Otoman, ci si alte imperii. O tinta imediata: Imperiul Rus!” Cancelarul a convenit sa acorde interes acestei tinte, Imperiul Rus, proiectand si asupra ei imaginea decrepitudinii pe care raportul o aruncase asupra Imperiului Otoman. Nimic neconvenabil in fond! Cum lucrurile urmau sa se petreaca intr-un viitor indepartat, printul cancelar ar fi putut trimite raportul - gest gratios! - printului cancelar Gorceakov, cu care era prieten, ca sa se bucure si el. Perspectiva l-ar fi consternat mai mult ca sigur pe cancelarul Rusiei, lamurindu-l inca o data - daca mai era cazul! - cum stau lucrurile cu „tenia engleza”, devenita acum din nou Tenia. Da, Tenia - o fiara atroce, dar invizibila! Ea actioneaza din interior, sub regimul parazitului, dar cu efectele maximei agresiuni. Un organism atacat launtric de Tenie arata mai rau decat un imperiu invins din exterior, prin forta militara. „Imperiul German, si-a spus cancelarul, nu putea juca in istorie rolul Teniei - chiar daca raportorul prescria aceasta strategie! - ci rolul unei forte la vedere, singura prin care Germania se justifica.”

Bombanind, scrasnind, amenintand, batranul si-a redobandit puterea. Uitase intre timp de raport. Redescoperise intre timp acel imbold la actiune si acel resort interior - destins in ultimele saptamani - care facea oricand cu putinta actiunea. Actiunea, in imediat, a fost iesirea din pat, cu un plus de vigoare pe care in sfarsit il regasise, intre niste lumi bolnave - fiindca si Anglia era bolnava, chiar daca Anglia era sediul Teniei! -, cancelarul se simtea valid si in buna forma. O singura neplacere il constrangea, o surda neliniste in abdomen, pe care a incercat sa si-o astampere prin apasare cu mana. Dar nelinistea s-a accentuat, insidios, si printul cancelar s-a grabit sa caute recipientul de portelan. Dupa descarcare s-a linistit. Medicul urma sa cerceteze ceea ce printul cancelar lasase in urma, consemnandu-si in scris observatiile care aveau sa treaca, alaturi de alte acte - mici si mari - la arhiva de stat a imperiului. Se simtea acum pe deplin eliberat. Uitandu-se la penduleta de bronz aurit de la capul patului, printul cancelar a constatat ca intarziase prea mult. Lumina alba din incapere concura globul lampii cu gaz aerian, si batranul a stins lumina artificiala. Apoi a pus raportul pe birou. In lumina puternica a zilei, el s-a intrebat cine este de fapt autorul acelui curios document. S-a reintors asupra hartiilor si la sfarsit a descoperit doar trei initiale: O.K.K. Daca raportorul ar fi fost important, Bülow i-ar fi prezentat in mod sigur o fisa sau o nota cu date despre el. Dar probabil nu era cazul. Atunci de ce pierduse atata timp? Printul cancelar a scris totusi pe marginea raportului, cu raceala de ordin: „A se vedea daca raportorul nu lucreaza pentru Intelligence Service!”

Printul Bismarck a deschis apoi fereastra si a ascultat linistea diminetii. Crengile stejarilor din parc se desenau mineral pe un cer geros. Aerul era limpede si bun, si batranul a respirat satisfacut. Trecand apoi in sala de baie, unde-si facea toaleta - fara ajutorul valetului - cancelarul a incercat sa elimine cu totul din minte mizeriile noptii. Dar inca nu putea pe deplin. Lucrarea pe care o citise vadea o buna articulatie, impresionant de buna, indiciu sigur ca alcatuirea era opera unui nebun - orice putandu-i-se imputa unui nebun, minus logica. Raportul nu putea fi deci atacat pe o cale logica - buna ordine a gandirii era impecabila, dar hybrisul se strecura in alta parte, in fantezia draceasca a intregii constructii. Cancelarul retinuse din prima fraza a raportului chiar si termenul care o denunta: „ghem dracesc de probleme”. Bülow n-avusese spirit, introducandu-i raportul in mapa cu hartii pentru zori, fiindca lucrarea era departe de a fi umoristica. Printul cancelar ar fi trebuit sa se imbrace - abia acum urma a fi chemat valetul -, dar un ultim indemn l-a readus in dormitor din nou langa acele hartii. El a scris pe marginea raportului, tot cu verde, inca o propozitie: „A se vedea daca raportorul este un prusian pur!” Apoi a sunat si a cerut sa i se pregateasca trasura. Revenise la vechiul program de lucru, trasura trebuia sa-l astepte la peron. In drumul spre sala de baie, batranul a lovit involuntar cu piciorul mica bila de fildes. A simtit atingerea, s-a uita in jur, pe jos, dar mica jucarie disparuse. N-avea timp s-o caute. A trecut sa se spele, dar cu gandul la bila. Cand a revenit, valetul il astepta cu uniforma pregatita. I-a cerut sa caute bila. Apoi, imbracat senin si sigur de sine, a urcat in trasura care-l readucea la datoria lui. Razboiul mergea ca de la sine; printul Bismarck se simtea arbitru.

Razboiul pornise si in Gornita - un sat din Muntenegru, mai de mult insa, in urma cu aproape trei secole. Gornita era un sat de crescatori de vite din principatul Muntenegru si satul fusese ars in mai multe randuri, de cate doua-trei ori la o generatie. Parva aflase aceasta poveste de la Milovan Gruici, acel coleg care se prezentase la facultate, intr-o buna zi, in uniforma de ofiter strain. Acel Milovan Gruici era un barbat cu mult mai matur decat oricare dintre studenti - parea ca de patruzeci de ani -, masiv si puternic, arata ca un urs, desi se vadea sprinten in miscari si iute la minte. Parva il privea cu invidie. Milovan se uita insa la Parva cu ingaduinta, aproape cu mila, ca la o ganganie. Intr-o zi Milovan Gruici l-a si intrebat: „— Asculta, tu esti de la tara?” „— Dar de unde altfel!” a replicat Parva, foarte intrigat. „Pai asa arata pe la voi oamenii de la tara?” Intrebarea l-a uimit pe Parva. Oricat de proasta era parerea lui despre sine, parerea lui Milovan Gruici il anula cu totul. „— Se vede ca la voi se traieste bine, i-a mai spus Gruici. La noi, unul ca de-alde tine se curata de la nastere.” „— Unde la voi?” a intrebat Parva. „— La noi, la Gornita, in Muntenegru.”

Intr-adevar, acolo, la Gornita, in Muntenegru, nu numai indivizii debili se curatau - la nastere sau dupa nastere -, dar si satul in intregime se curata din cand in cand, de doua-trei ori la o generatie. Ca sa se apere de nepoftiti, gornitenii intemeiasera un sat mai la deal, in munte, Gornita de Sus, de unde valea Raului Mare se vede ca dintr-un balcon. De-acolo se vedea bine cum arde satul vechi.

— Iar arde Gornita

Apoi gornitenii coborau la vale, stingeau taciunii si o luau de la capat, razboiul cu otomanii fiind in Muntenegru un razboi necontenit, fara ragazuri sau cu ragazuri prea scurte - cat se ridica in satele din munti un nou leat de barbati, barbati care se deprindeau de mici cu armele. In ultimul secol, printii din familia domnitoare de la Cetinje, stapanitoare a muntilor, decretasera mobilizarea intregii populatii barbatesti, pana la varsta de cincizeci de ani, dar muntenii au ras de o asemenea porunca, fiindca in luptele lor putin conta varsta, se bateau toti - copiii de cand se tineau pe picioare, batranii cat se tineau pe picioare, si se bateau cu folos: razboinicii din Muntenegru dobandisera pentru tara lor un statut de invidiat, statutul de principat tributar. Ei plateau inaltei Porti tribut, ca sa fie lasati in pace, cu respect pentru printul domnitor de la Cetinje si pentru bisericile din sate. Acest statut il mai avea intre vecini doar Serbia, iar dincolo de Dunare mai aveau acelasi statut doar Principatele Romane, mai recent Romania Unita. Un statut care le daruia muntenegrenilor niste mici avantaje: ei nu erau cotropiti cu totul, ca bulgarii, ci cotropiti din cand in cand, de cate ori Poarta trimitea in Muntenegru expeditii de represiune sau prada. Ei aveau deci o capitala - Cetinje, un print - Nicolae, aveau si niste biserici - cand nu ardeau. Aveau si arme, ceva mai bune de la o vreme; ei nu se mai luptau cu topoarele si cu tunurile de cires, ca odinioara - sau ca bulgarii in rascoala din urma cu un an - ci cu carabine cu repetitie, si chiar cu cateva baterii de tunuri de otel, date sub comanda unor tineri ofiteri cu studii in Austria, Germania si Rusia. Milovan Gruici, care facuse o scoala de poduri si sosele la Viena, invatase si istoria la Leipzig, dar paralel si manuirea tunului. Preotii si ofiterii erau printre putinii stiutori de carte din principat, primii ii invatau pe muntenegreni credinta, ultimii ii invatau manuirea armelor. Le-ar fi trebuit muntenegrenilor si niste medici, ca sa-si duca lupta la un bun capat, niste medici militari, fiindca pierderile, dupa fiecare campanie, erau grele, mai ales prin inmultirea armelor de foc cu bataie lunga. Sansele de supravietuire ar fi sporit, fata de vremea veche, cand in urma luptelor nu ramaneau nici prizonieri, nici raniti, muntenegrenii practicand razboiul total si suportand la randu-le razboiul total.

In urma cu un an, muntenegrenii iar facusera Portii Otomane razboi. Ei se ridicasera la lupta la putina vreme dupa rascoala din aprilie a bulgarilor, fara insa a avea intelegere cu capeteniile acestora, muntenegrenii fiind niste izolati de lume, niste ramasi in afara timpului, in muntii lor. O intelegere de lupta facusera totusi cu sarbii de la nord, intre printul Nicolae si printul Milan al sarbilor punandu-se la cale chiar si un plan comun de lupta. Dar sarbii fusesera batuti, mai inainte ca planul sa capete chip. Muntenegrenilor le ramanea sa-si poarte singuri crucea. La ei n-ajungeau ajutoare, iar sprijinul diplomatic era fara folos. Puterile care simpatizau cu Muntenegru, inclusiv Rusia, nu puteau sustine acest principat care era mult prea stingher, o pata neagra pe harta Peninsulei Balcanice. Asa stand lucrurile, soarta Muntenegrului revenea in intregime muntenegrenilor si otomanilor, care si-o disputau cu armele.

In urma cu un an, armele nu putusera hotari nimic. Cele cateva batalii de decimare, date in vara, nu izbutisera a aduce otomanilor o victorie hotarata, dar nici muntenegrenilor, care s-au retras si mai sus, in munti. S-au retras si gornitenii in Gornita de Sus, unde au iernat si si-au lins ranile. Acum venea primavara. Primavara pe Raul Mare vine mai tarziu. Cand primavara intarzie prea mult, oamenii sunt cu un ochi la vale pe apa raului, care dezgheata pajistile, si cu un ochi la deal, la nutretul vechi din clai. Cand nutretul pentru vite se ispraveste, gornitenii stiu ca nu mai pot ramane in barlog, ca trebuie sa iasa la vale, ca toate fiarele, fie ce-o fi. Ei au si trimis iscoada la vale, pe malul raului in jos, sa vada daca otomanii s-au retras. Otomanii facusera lagar in vale, inchizand intrarea si iernand acolo. Dar un baietan aducea veste buna:

— Neica Panko, au sters-o!

— Ce spui, ma, chiar au sters-o?

— Si-au luat catrafusele si s-au dus. Nu mai e nimeni.

Panko Gruici si-a ascultat nepotul si s-a scarpinat sub caciula. Vestea nu era rea. In curand ar fi trebuit sa plece cu totii la vale, cu vitele. Batranul a dat ocol catunului, din gospodarie in gospodarie; il luase pe baiat dupa el, ca pe un dulau, ca sa latre vestea. Baietanul a latrat-o la fiecare prispa, in timp ce batranul incredinta spusa, dand din cap. Dar satul nu s-a miscat. Satul era ca un bolnav care nu se putea urni din asternut orice i-ai fi facut. Satul nu-si adunase inca puterea, n-avea cum se urni, desi Panko Gruici vedea cu ochii cum se topesc claile de nutret si cum se clatina pe picioare vitele.

Panko Gruici nu statea rau cu nutretul, mai ales in cazul cand - la nevoie! - ar fi rarit niste oi. In vremile bune, cand nu era razboi, oile haladuiau la vale, se hraneau singure, in locurile de varatec, spre Adriatica. Fanul si boabele erau pastrate pentru cai, catari si vaci. Acum nutret era putin, fiindca razboiul din vara se prelungise. Nu fusesera nici brate la stransul nutretului; grija nutretului cazuse pe umerii muierilor, iar vreo treizeci de barbati din sat cazusera, inclusiv fiul lui cel mare, Mihailo. Ca barbati in gospodarie mai ramasese el, Panko, si Mihailo cel Mic, baietanul pe care-l trimisese iscoada. Batranul avea si un fiu, trimis la scoli in Germania, dar pe cei plecati nu se conta. Acestia puteau muri sau puteau trada, se conta doar pe cei care ramaneau. In familia lui Panko ramasese deci ca barbat numai Mihailo cel Mic. Batranul i-a spus lui Mihailo cel Mic cand l-a trimis devale:

— Vezi, ma Mihailo cel Mic, sa nu mori p-acolo.

Mihailo nu murise, se intorsese teafar si razand, aducand vestea cea buna, care insa nu slujea la nimic, fiindca satul nu se urnea din loc. „Astia sunt mai caposi decat catarii, si-a zis batranul. Pe astia nu-i misti la vale nici cu parul. Astia or sa crape aici, in munte, cu vitele lor cu tot.”

Batranul stia ca multe vorbe n-are rost sa schimbe cu gornitenii. Gornitenii, ca oricare munteni, erau surzi la vorbe, purtatul vorbelor si cicaleala erau treaba muierilor. Din aceasta pricina, trecand din casa in casa, batranul n-a scos nici o vorba, vorba a dus-o baiatul, el Panko a tacut. S-a interesat din ochi cum stau oamenii cu nutretul si a inteles ca o vreme destul de lunga gornitenii vor ramane surzi. Mintea-i spunea batranului ca trebuie sa faca ceva ca sa miste oamenii, dar tot mintea-i spunea ca gornitenii nu se vor misca pana nu le ajunge cutitul la os, ca mai intelept este sa faca el insusi ceva - pentru el si pentru sat - decat sa latre in pustiu pe ulita.

Si el s-a pus pe treaba, si-a pus mainile la treaba, facandu-si astfel treaba incat sa-l vada si altii.

— Ce faci, Gruici?

— Fac ce vezi!

Se vedeau niste piei sangerande, intinse la uscat. Panko Gruici taiase niste oi sterpe, treaba inteleapta - fiindca oaia stearpa n-aduce folos, in schimb mananca. Fiind in postul mare, Panko Gruici nu s-a atins de carne, a facut carnea pastrama, sarand-o si ardeind-o tare, ca pentru vara. S-au luat si altii dupa el, ca tot n-aveau ce face. Apoi s-a intors peste Gornita viscolul si treburile lui Panko Gruici au ramas balta. O saptamana n-a putut iesi nimeni dincolo de gard. Ca sa-si adape vitele, gornitenii spargeau gheata cismelelor cu toporul. Dar cand s-a linistit vremea, Gruici s-a dus la padure impreuna cu Mihailo cel Mic, aducand de-acolo talpi de casa, stalpi, grinzi si capriori.

— Ce faci, Gruici, n-ai casa?

Intrebarea era neroada si Gruici s-a uitat la nerod asa cum trebuie sa se uite cineva la un nerod. Nerodul ar fi trebuit sa stie ca Panko are un nepot, pe Mihailo cel Mic, care ca maine avea sa se insoare si sa-si intemeieze casa. Avea si un fiu, despre care nu mai stia nimic, drept care nu vorbea de el. Vorbea atat doar, despre lemnul de casa. Or lemnul de casa nu se taie atunci cand faci casa, ci cu mult inainte. Un lemn bun de casa trebuie sa se usuce cel putin trei ani. Intre timp poti pregati locul de casa. Unde? Acolo unde ai largime. Nerodul trebuia sa mai stie ca mai era pe lume o Gornita, Gornita de Jos, ca si acolo trebuie durate case, dupa ce ard casele. Daca Gruici, care era cel mai capos, se pornise sa faca o asemenea treaba - pregatire de casa -, aceasta insemna ca Gruici simte ceva sau stie ceva, ca are semn ca vor veni vremuri mai bune, desi nimeni nu credea ca pentru muntenegreni pot veni si vremuri mai bune. De Sfintii Mucenici, in plin martie, cand incepusera fatarile de oi, cand nimeni nu dadea geana pe geana, nici ziua nici noaptea, stand cu dobitoacele in ocoale, Panko Gruici - nesimtitor la aceasta indatorire, pe care a lasat-o in seama nurorii - a inceput a se foi de plecare. Noru-sa l-a privit la inceput chioras, apoi cu dusmanie. Ar mai fi fost doar timp, mai era nutret, in munte nu se topise zapada, mieii abia fatati erau moi. Chiar primavara fiind, gornitenii nu se dadeau dusi cu una cu doua, ei nu coborau cu bucurie la vale, coboratul la vale insemna pentru ei o tranta cu soarta. Acum ei o amanau.

— Vrei sa pleci singur? i-a spus pana la urma nora, intinzandu-i de mancare pe masa.

Erau la cina. Mihailo cel Mic il ajuta pe batran la curatatul pustilor. Batranul nu i-a dat pas la vorba muierii. El tinea pusca in maini, privind cu un ochi prin catare, dar cu celalalt tintind inlauntrul lui, in negura din suflet

— Si cu cine vrei sa pleci? a mai intrebat muierea. Ca satul nu vine.

Batranul si-a rupt privirea din catarea pustii, tintind-o acum cu amandoi ochii pe muiere.

— Plec cu Mihailo cel Mic, a raspuns el. Apoi vii si tu.

Ceea ce spusese el era porunca. Pustile erau pregatite, samarele puse pe catari, cainii erau hraniti. Acum batranului nu-i mai ramanea decat sa manance. El a mancat linistit, dupa care si-a facut sfanta cruce si s-a culcat. In zori a pornit la vale, impreuna cu Mihailo cel Mic, punandu-se in fruntea caravanei de catari si cai, care purtau in samare desagi si saci cu toate cele de trebuinta muntenilor, cum si scule de fier - fierastraie, dalti, tesle, ciocane, topoare - pentru o noua intemeiere.

Cand Milovan Gruici, tanarul ofiter tunar scolit la Leipzig, a sosit in Gornita de Sus, in sat nu mai era nimeni. Satul se mutase intre timp, ca sa-si joace din nou soarta, in vale.

Domnul Alois Franz, administratorul de la Umkirch, a primit din Bucuresti o telegrama care i-a spulberat iluzia oricarui contact rational cu stapanul sau de departe, in text se spunea:

Grabiti demersurile in chestiunea Umkirch. Vi se cere o licitatie urgenta pentru evaluare. Evitati publicitatea si consultarile cu terti. Comunicati telegrafic rezultatul. Kalinderu.

Textul era un cumul de contradictii si confuzii. Domnul Alois Franz nu pricepea: cum sa se organizeze o licitatie, fara publicitatea de rigoare! Cum sa se evite consulturile cu terti! Pe ce alta cale se putea evalua mosia?

Domnul Alois Franz a mai citit o data telegrama, apoi inca o data, dar stupoarea nu i s-a domolit. Ce i se propunea de fapt? Desigur o vanzare. Deocamdata o evaluare. O evaluare discreta, fara licitatie publica. Un sondaj deci. S-ar fi putut in acest caz ca totul sa se opreasca aici. Dar atunci, de ce urgenta? Imposibilitatea de a comunica direct cu printul, intr-o afacere atat de importanta, i s-a parut administratorului inadmisibila. Domnul Alois Franz avea deasupra capului, undeva foarte departe si foarte sus, un personaj pe care nu-l mai putea intelege. Si de aici neputinta. O asemenea neputinta, ca aceea pe care el o incerca, era insa greu de admis in cazul domnului Kalinderu, care comunica direct cu printul. In acest caz, cum de admitea domnul Kalinderu - care putea comunica direct cu printul! - niste cereri absurde! Dar oare domnul Kalinderu comunica? Sau primea si el niste simple dispozitii, de undeva de sus, pe care la randu-i le transmitea mai departe, in jos, pana la Umkirch!

Domnul Alois Franz s-a trezit dintr-odata in fata cu doua personaje de neinteles, dintre care unul, cel cu care comunica direct - chiar domnul Kalinderu! - devenea absurd. Fiindca daca printul putea fi un personaj de neinteles - avea acest drept! - domnul Kalinderu, in schimb, avea indatorirea de a proceda cu chibzuinta si logic. Dar ce logica si ce chibzuinta in niste dispozitii contradictorii si confuze? Care, chiar daca emanau de la print, s-ar fi cuvenit sa capete macar o aparenta logica sub pana domnului Kalinderu.

Domnul Alois Franz a luat pana, a muiat-o in calimara si a incercat sa formuleze un raspuns. Logic procedand, el ar fi trebuit sa ceara un supliment de explicatii, fara a comenta dispozitia de la Bucuresti. Prin locul ierarhic pe care il avea domnul Alois Franz nu putea comenta, intr-o telegrama de raspuns, ordinele stapanului sau, dar putea cere explicatii. Desigur, pana la un punct. Pana la punctul in care, solicitand lamuriri in plus, domnul Alois Franz nu s-ar fi pus pe sine intr-o postura proasta, umbrind astfel propria sa pozitie de administrator. Ce fel de administrator este acela, i s-ar fi spus, care nu pricepe cum se poate evalua o mosie fara o licitatie publica, printr-un sondaj discret! Ori nu-ti pricepi meseria - si atunci nu esti bun administrator!-, ori pricepi despre ce este vorba, dar faci tot ce se poate - amani vanzarea proprietatii - ca sa nu-ti pierzi postul. In acest caz, domnul Alois Franz risca sa apara ca un slujitor infidel, ceea ce el nu era.

Cel mai simplu era ca domnul Alois Franz sa-si faca perfect datoria, conformandu-se dispozitiilor printului pe cel putin doua directii: dispozitii vechi: mosia sa mearga perfect, ca si cum printul ar fi fost prezent (deci, curatenia castelului, reamenajarea parcului, grabirea muncilor de primavara!); dispozitii noi: sa se intereseze discret cat se putea obtine pe o mosie care mergea perfect, asa cum mergea mosia Umkirch sub mana domnului Alois Franz.

Aceasta minima ordine in ganduri l-a linistit. A putut deschide pana si ziarele, rasfoind mai intai „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, gazeta preferata. Nu i-a fost greu sa vada ca lumea innebunise. Nu i-a fost greu sa vada, mai departe, la pagina tranzactiilor imobiliare si funciare, ca afacerile merg prost. A scris apoi cu liniste:

Cursul actiunilor imobiliare stagnant. Cursul afacerilor funciare in descrestere catastrofala.

A poruncit sa fie expediata telegrama la Bucuresti, apoi si-a luat cafeaua. Sorbind din cafea, domnul Alois Franz s-a intrebat daca el si domnul Kalinderu nu citesc totusi acelasi ziar, chiar si la cinci zile distanta unul de celalalt. Daca era asa, domnul Kalinderu ar fi putut vedea si singur, citind pagina tranzactiilor imobiliare si funciare din „Norddeutsche Allgemeine Zeitung” ca afacerile merg prost, ca acesta nu este un timp nici pentru vandut, nici pentru cumparat pamant. Ar mai fi putut citi la stirile de ultima ora ca trupele imperiale ruse pornisera spre Dunare, ca si trupele otomane. Dupa cunostintele de geografie pe care domnul Alois Franz le avea, el a apreciat ca cele doua forte militare ar fi urmat sa se ciocneasca chiar in tara peste care domnea printul. Dar mai bine decat domnul Alois Franz, lucrul acesta ar fi trebuit sa-l stie domnul Kalinderu - chiar si necitind „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”. Si atunci de unde nebunia printului cu pamantul?!

Domnul Alois Franz a tras firesc concluzia ca intre meseria de administrator si meseria de print nu-i nici o legatura.

Profesorul Sommert, pe care Parva il avea in fata, a luat act de renuntarea tanarului la examenele pentru ultimul an cu un zambet jignit si iritat. Vroia sa-l urmareasca atent pe Parva pana la doctorat, asociindu-l tacit la unele lucrari, asigurandu-i pentru vacante o bursa de cercetare in una din zonele celtice putin explorate, apoi, dupa obtinerea titlului, ar fi dorit sa-l retina ca asistent, in cazul cand tanarul ar fi perseverat. Dar tanarul abandonase. Sommert stia acum ca-i revenea misiunea de a duce de unul singur mai departe, nu oricand, ci la sfarsit de cariera, aceasta disciplina a solitarilor, pe care el o renovase. Parva, care daduse pana atunci probe stralucite, desemnandu-se ca succesor, ispravise prin a rata precoce, ca sa dispara in neant. Nici nu-si motivase macar abandonul.

Sommert l-a examinat pe tanar cu curiozitate, intrigat intr-un fel de solemnitatea pe care doctorandul o aducea cu sine, de fermitatea rigida cu care isi inaintase cererea, printr-un simplu bilet, de modul in care se prezentase la intalnire. Era in redingota proaspat curatata si afisa ostentativ, pe banca, tilindrul negru.

— Si ce studii aveti de gand sa intreprindeti in continuare, domnule doctorand? l-a intrebat Sommert cu raceala, dupa pauza lunga in care Parva, inchis in tacere, nu astepta de fapt nimic de la profesor.

— Probabil ca voi renunta temporar la studii, a spus el intr-o doara. Oricum, la mine in tara, celtistica este o disciplina extravaganta.

Sommert a schitat un gest de renuntare la discutie, in care se cuprindeau mahnire, stupoare si dispret. Nu stia nimic despre tara lui Parva, iar replica tanarului i s-a parut imposibila. „Cum adica, dar cine il obliga sa paraseasca Lipsca si sa se intoarca intr-o tara unde celtistica era extravaganta!” Apoi acelasi Sommert, evaluand inca o data cunostintele tanarului si apreciindu-le ca eminente, l-a scuzat pe Parva pentru ceea ce putea sa para, in gestul acestuia, drept un refuz fata de disciplina, intelegand in sfarsit ratiunea abandonului:

— A! a exclamat Sommert, de fapt mai mult a mormait. Te referi, probabil, la razboiul acela

Undeva, in Europa de sud-est izbucnise un razboi. Parva stia ca Sommert nu intelege nimic in afara istoriei antice, era deci inutil sa se explice. Nu conflictul militar care incepuse la Dunarea de Jos il facea pe tanar sa abandoneze, ci altceva, celtistica in sine. „Domnule profesor, ar fi vrut sa strige Parva, dar disciplina in sine este pentru mine un drum inchis! Nu vreau sa fiu celtist!” Concluzia aceasta, comunicata dur, l-ar fi ucis pe Sommert. Parva a preferat sa taca, lasandu-l pe batran sa-si inchipuie, precara consolare, ca el, stralucitul succesor, se intorcea in tara de obarsie convocat de razboi.

— Dar e un obscur conflict militar, a reluat Sommert, inchipuindu-si ca Parva e obsedat de teama razboiului. Si incurcat: Iarta-ma, in cazul ca spun prostii. Pur si simplu nu ma pricep. Am aflat ca razboiul ar fi fost precedat de niste revolte confesionale sau asa ceva. Mahomedanii de acolo, din peninsula balcanica, i-ar fi macelarit pe crestini. Asta anul trecut sau acum doi ani. Rusia ar fi intervenit in favoarea crestinilor. Este exact?

Sommert era nesigur pe materia despre care vorbea si-l privea pe Parva cu ochi intrebatori, constient ca in orice clipa poate comite o gafa. Poate de aceea restul monologului sau a avut un caracter interogativ, fiind mai mult o incercare de a se lamuri pe sine cu ajutorul studentului si de a-l intelege astfel mai bine.

— E vorba de populatiile slavofone din peninsula, nu? a intrebat Sommert, care sunt in numar mare, dupa cum scrie presa! Si fiindca Parva tacea, Sommert si-a luat riscul de a glosa pe cont propriu: Chestiunea are, bine-nteles, un aspect umanitar. Si, desigur, si un aspect de drept. Dupa razboaiele Reformei, chestiunea dreptului de a opta pentru o religie sau alta parea definitiv solutionata Se pare insa ca la voi, in Orient, asemenea castiguri parvin cu intarziere!

— Dar nu e vorba de un razboi religios, domnule profesor. Iar Romania, tara mea, se afla nu la sud, ci la nord de Dunare! Nu crestinii si mahomedanii se bat intre ei!

— Dar cine?

— Este vorba de un razboi politic pentru drepturile natiunilor!

— A! s-a mirat Sommert, consemnand cu indexul. Si retragandu-si bunavointa: in primul caz te aprobam, Parva. Acum insa, afland ce se petrece de fapt, nu te mai inteleg. Si in consecinta nu te aprob! Razboaiele politice sunt de competenta oamenilor politici sau a militarilor. Dumneata esti om de stiinta! Stiinta, ca si credinta, ca si filosofia, este deasupra natiunilor Apoi imperativ: N-ai ce cauta acolo!

Parva tacea indarjit sau opac. Batranul simtea ca intre el si student se desfacuse orice legatura. I-a aruncat o punte, pe tonul marturisirii celei mai intime:

— In conflictul de acum sase ani, intre Prusia si Franta, chiar daca as fi fost la varsta serviciului militar, ca dumneata, nu m-as fi amestecat. Chestiunea ii privea pe Bismarck si pe Napoleon al III-lea. In consecinta, putin mi-a pasat mie, ca ins, de solutia acestui razboi. Putin mi-a pasat mie, mai ales ca celtist. In clipa in care parasesti un punct pur de contemplare esti pierdut. Si, privindu-l pe Parva cu o convingere pe care vroia sa i-o transmita integral: Parva, esti celtist!

A spus cuvintele cu aprindere, cu vointa de a-l hipnotiza. El nu gandea lumea decat prin celti, chiar Parva in ochii lui era probabil un celt adult sau aproape adult, oricum un celt care se ocupa de celti. De altfel, cursul lui incepea apodictic printr-o sentinta: „Nu se poate pricepe nimic din istoria Europei antice fara celti, acest popor care a ravasit fata continentului vreme de sase veacuri, printr-o gigantica expansiune ale carei capete ating la vest insulele britanice, la sud Sicilia si la nord-est, peste Helespont, Asia Minora.”

Revenindu-i in minte aceasta sentinta, Parva a ras interior, rasturnand-o in mod polemic: „Nu se poate intelege nimic din istoria Europei antice fara elini, romani, germani, traco-geti, fara toate aceste popoare care au durat infinit mai mult decat celtii”. Apoi simuland inocenta fata de profesorul care l-ar fi ascultat cu stupoare: „Domnule profesor, la un anume moment, celtii dumneavoastra dispar din istorie. Din intreaga problema nu mai ramane decat celtistica si cateva idiomuri moderne - bretona, welsha, irlandeza, care azi, pe mine unul, nu ma mai intereseaza”. Cu voce tare Parva n-a spus insa decat atat:

— Nu ma mai intereseaza celtistica!

— Asta e imposibil! a urlat Sommert. Si clocotind: Fa-ti linistit serviciul militar, daca un anume scrupul te cheama acolo, dar nu renunta la celtistica.

— Asta e imposibil! a raspuns tanarul.

— Ha, ha!

De la acest ha, ha! tasnit spontan, Parva a luat act ca batranul si-a pierdut masura, oferindu-i nu o scena profesor-student, ci o scena crasa de gelozie. Cand se infuria, Sommert pierdea ortoepia academica si redevenea dialectal, un taran saxon necioplit si dur. Distinctia intre B moale si tare se stingea, labialele deveneau nesigure, unele accente silabice se inversau, iar Parva se amuza sa observe acest cusur al profesorului, greu perceptibil pentru urechea unui negerman. Era micul lui joc, atunci cand subiectul unei expuneri sau un anume subiect vorbitor nu-l mai interesa, cand nu mai retinea coerenta sensului, dupa glosar si sintaxa, ci magia sunetelor in sine. In asemenea clipe, Parva evada in limba ca in muzica. El nu mai retinea cuvantul ci partile lui, nici partile ci sunetele pure, intr-o disociere greu de inchipuit auditiv, pe care totusi o realiza. Acum, pe buzele profesorului mai ramasese un v terminal, pe care Sommert l-a sters cu batista, odata cu o picatura de saliva, tasnita dintr-o ultima si aspra enervare.

Batranul se asezase istovit la catedra, asa cum Parva prevazuse. N-avea putere sa-si mai linga rana. Astepta. El a mai facut totusi un efort de a-l intoarce pe tanar din drum:

— Parva, dumneata nu te simti bine?

— Sunt perfect sanatos, domnule profesor.

— Fiindca vezi, dragul meu - ii spunea pentru intaia oara asa - dumneata dispui de un capital rar. N-ai voie sa renunti.

— Dar nu renunt la stiinta!

— Atunci?

— Parasesc doar celtistica!

Sommert a dat din cap cu amaraciune. Se dumirise:

— Da, a murmurat el, cazul dumitale mi-a devenit acum foarte clar: vagabondaj stiintific! Inzestrarea dumitale iesita din comun iti joaca festa. Inveti prea iute pentru ca lucrurile sa te retina, dobandesti totul prea usor. Detest asta! Asta nu putea sa nu te impinga la o anume frivolitate in abordarea stiintei. In stiinta n-au ce cauta cei posedati de demonul erotic sau frivolii cunoasterii.

Fara a-si da seama, Sommert atinsese un punct fragil in constitutia lui Parva si tanarul simtea nevoia sa se apere, desi nu stia cum. Sommert era din nou in ofensiva:

— Te vei rata!

— E dreptul meu!

— Te vei rata nu prin abandon, asa cum imi inchipuisem, ci mai grav, prin dispersiune, prin hemoragie de preocupari.

— Poate ca tipul meu sufletesc nu se poate injuga la carul unei singure discipline. Oarbe!

Sommert a sarit in picioare, cu energie. Clocotea:

— Si care este, ma rog, disciplina ne-oarba careia vrei sa te dedici?

— Aceasta e limba mea materna, daco-moesiana sau daco-romana.

Sommert a inghetat intr-o poza a uimirii. A intrebat cu glas stins:

— Ce este aceasta limba, vrei sa-mi explici?

— Cum as putea sa va explic, a raspuns Parva superior ironic. Aceasta ar pretinde vaste cunostinte de istorie antica, intr-un capitol din pacate obscur pentru dumneavoastra.

Era o culme a insolentei, Sommert n-a spus decat atat:

— Dar Parva, aceasta limba exista?

— Exista de vreme ce eu insumi exist.

— Parva, dar celtistica e o stiinta in sine!

— N-am ce face cu o stiinta in sine, peste tema care ma obsedeaza acum. Eu speram ca celtistica va fi pentru mine o cheie.

— Si nu e?

— Din pacate nu. Va restitui cheia.

Totul fusese spus navalnic, dur, totul i se parea lui Sommert monstruos. Parva avea cruzimea tineretii, neiertatoare in clipe decisive. Curios, tocmai in aceste clipe de tensiune, studentul s-a surprins gandindu-se la Helga. Deci celtiscica era definitiv moarta pentru el.

— Si atunci? l-a intrerupt Sommert, dupa ce-i acordase lui Parva inca un ragaz in care toate argumentele sa-l lucreze si sa-l intoarca din drum. Nu vrei sa-ti sustii doctoratul?

— Nu.

— Asta e culmea! a urlat profesorul punand punct.

Era culmea, intr-adevar. Era culmea pentru profesor, care avea pe catedra proiectul tezei lui Parva, era culmea si pentru student, care renunta la o munca de cercetare aproape ispravita. Titlul lucrarii il incantase pe Sommert, care o cunostea indeaproape: Lateinischer Endungen der Keltischen Antroponyma aus der Provinz Gallien, spezieller Bericksichtigung Lugdunensis, auf grund lateinischer und epigraphischer Quellen

Sommert, ca si Parva la inceput, vedea lucrarea tiparita, op masiv, cu plansele de epigrafie reproduse in gravura, cu un aparat de note gigant. Din acest op se alesese acum praful, Sommert il avea in fata doar pe Parva, un ins oarecare, iar in jur un vid imens. Profesorul s-a simtit brusc istovit, singur si inutil. S-a ridicat, si-a purtat mecanic jignirea, prin inertie, pana la coltul amfiteatrului unde se afla cuierul, cautandu-si cu mana, pe bajbaite, haina. Parva a ramas la locul lui. Apoi tanarul a tresarit, printr-o desteptare oportuna a reflexului, s-a ridicat si a venit langa profesor, ajutandu-l sa-si scoata roba si sa-si imbrace paltonul. A asteptat ca Sommert sa-si puna palaria, pentru ca la randu-i sa-si puna hornul tilindrului.

— Iesi si dumneata? l-a intrebat batranul.

— Ies.

Au iesit in tacere, s-au angajat pe culoarele lungi si intunecoase, apoi, aflati in strada, sub portalul batranei universitati, au ramas alaturi ca doi straini surprinsi de ploaie. Peste Leipzig ploua. Batranul a deschis cortelul cu maner de fildes, dupa ce mai intai a aruncat un ochi spre cerul sur.

— Sa va caut o trasura? a intrebat Parva.

— Nu. Insoteste-ma! Vom bea impreuna ceva! a propus el, pornind inainte, urmat de tanarul care acum mergea docil.

Parva a preluat cortelul, stia ca profesorul are un scurt ragaz pentru un aperitiv, inainte de a se indrepta spre Quersstrasse, spre celalalt sediu universitar, unde tinea saptamanal o conferinta despre alfabetele runice, tema minora in preocuparile lui. Au pornit amandoi prin ploaie, cu pas egal, pasul plimbarilor obisnuite, apoi au intrat intr-o berarie. Si-au consumat in tacere halbele, apoi fiecare a pus pe coltul mesei cate optsprezece pfenigi.

— Vrei sa-mi asculti ultima prelegere? l-a intrebat profesorul pe Parva.

— Cu incantare, domnule profesor! a raspuns acesta si impreuna au iesit, pornind spre Quersstrasse.

Aici, in amfiteatrul cu putini studenti, in care Parva a consimtit sa intre, ca pentru un adio, Sommert a vorbit de fapt numai pentru el, fostul student. Lectia a ramas aceeasi, arida si anosta, dar Sommert a incalzit-o traind pentru intaia oara senzatia unei libertati de expunere, gustul de a se adresa unui auditoriu initiat. Bruscarea la care il supusese Parva ii provocase batranului o ciudata reactie de recompunere interioara. Conferentiind de fapt numai pentru Parva, Sommert avea sentimentul ca se adresase dialogic unui coleg din strainatate.

La iesire, cand Parva l-a asteptat din nou, batranul celtist parea mai linistit, vindecat de emotiile precedente, chiar senin, cu bucuria unui succes stiintific nesperat. El l-a privit pe tanar cu placere, dar si cu suferinta, ca pe un om apropiat care se si afla departe. I-a spus cu regret:

— Ce pacat ca acest razboi ne desparte poate definitiv.

Dar razboiul nu pornise inca. Stirea despre plecarea tarului Alexandru al II-lea spre front nu se confirma. Generalul conte Ignatiev facuse tot ceea ce-i era cu putinta ca tarul sa urce in trenul razboiului, dar incidente de tot felul impiedicau gestul suveranului, intarziau plecarea luxosului vehicul imperial, acum intervenise si zapada - zapezile care din nou troieneau nordul tesit al continentului european.

Trenul imperial pornise, dar se impotmolise in zapezi. Zapezile aruncasera din nou peste miazanoaptea Europei suava lor paralizie. Era de presupus ca focile, ursii albi, lupii suri, vulpile fumurii, imparatii nordici se retrag inapoi in vizuini, sub palpairea aurorelor boreale. Alexandru al II-lea insa nu s-a intors pe Neva, la Sanct-Petersburg, el si-a urmat drumul, dar trenul s-a impotmolit undeva prin pustiul Rusiei Albe, intr-o zona in care liniile subtiri de fier s-au sters sub haurile clocotitoare de nea, cu vagoane si pasageri cu tot, si, cum viscolul a rupt si firele telegrafice, o clipa nu s-a stiut unde a disparut suveranul, pe ce intindere fara zari sau sub care troian.

Generalul conte Ignatiev astepta sa urce in acelasi tren, undeva cu mult mai spre sud, intr-o alta geografie, intr-o zona cu zapezi in topire, de fapt intr-o mica statie de langa Kiev, care se lega cu mosia unor prieteni, printr-un drum desfundat. Venise la gara cu sania si urma sa se intoarca inapoi la conac cu trasura daca trenul intarzia. Si trenul intarzia. Pe la mijlocul lunii martie toate scanteile - incidentele - care puteau aprinde razboiul fusesera consumate, fara ca razboiul sa porneasca. Acum un ultim accident, zapada, risca sa stinga focul sau sa amane valvataia, exasperand nerabdarea contelui Ignatiev, care se gasea la randu-i impotmolit. Acest drum, de ici pana colo, de la Kiev la Chisinau, locul de unde urma a fi lansata declaratia de razboi, parea mai lung decat intreaga cale a pregatirilor pe care o parcursese generalul conte, pana in acea clipa cand trenul razboiului, impins vreme de ani cu umerii lui, se urnise in sfarsit, ramanand sa-l culeaga si pe el, ca pe cel mai modest pasager, ca sa-l depuna acolo unde trebuie.

Pasagerul a stat cat a putut in gara pustie, care intre timp fusese inconjurata de noroaie, el nu mai putea circula cu sania, drept care acel prieten, Afanas Arcadievici, i-a trimis contelui o trasura ca sa-l readuca la conac. Daca razboiul tot nu pornise, macar ospetia locala sa-si spuna cuvantul. Vizitiul de pe capra habar n-avea despre razboi. Nici gazda, catre care Contele se intorcea. Razboiul clocotea numai in capul contelui Nikolai Pavlovici, un mai-mare care calatorea din placere, drept care vizitiul a inteles ca trebuie sa aduca la conac inapoi nu numai musafirul, ci si bagajele acestuia - vremea era proasta, gazda se plictisea - dar generalul a protestat. El a cerut ca bagajele sa fie lasate la gara, urma doar sa se reintoarca in curand, trenul imperial trebuia sa soseasca totusi, cel mult intr-o zi-doua!, dupa cum il asigura slugarnic seful de statie pe inaltul calator, care l-a si repezit pe acel umil functionar. Contele astepta o telegrama de la Moscova, telegrama era iminenta! Inaltul calator a pornit deci inapoi spre Siminovka, dupa ce a primit asigurari ca orice mesaj telegrafic ii va fi imediat transmis, si el a facut drumul in trancaneala lui Miska vizitiul:

— Anul asta orz n-o sa iasa, a inceput acel Miska. Mai va cu orzul, tot hrisca sireaca. Pamantul e rece, nu primeste samanta. Mare lucru sa nu cada zapada de Paste. Cand ciocnesti oua rosii pe zapada e semn rau, e semn ca Hristos s-a suparat pe lume si nu vrea sa-i arate omului fata pamantului, o tine ascunsa.

Nicolai Pavlovici Ignatiev era preocupat nu de orz sau hrisca, ci de razboi, de ceea ce-ar fi urmat sa rasara pe pamant dupa razboi, dar din pacate nu numai fata pamantului se tinea ascunsa catre lume, ci si fata suveranului, care parea intoarsa dinspre acelasi razboi. Eforturile contelui de a orandui astfel lucrurile incat necesitatea razboiului sa se vada ca de la sine, ca razboiul sa apara singur in calea imparatului, silindu-l pe Alexandru al II-lea sa sara pe cal, sa ia in maini sulita dreptatii si sa loveasca, acest efort depus de generalul conte vreme de ani s-a izbit nu atat de refuzul suveranului de a porni la lupta, cat de impotrivirea cercurilor de curte, acele cercuri care impiedicau cu o fanatica incapatanare un fericit contact intre Nicolai Pavlovici si tar.

Inclusiv acum, in primavara, dupa ruperea relatiilor cu Inalta Poarta, care era opera lui Nicolai Pavlovici, dupa Conferinta de la Londra, unde punctul lui de vedere - razboi! - biruise, generalul nu fusese ingaduit decat o singura clipa langa imparat - cat sa-si depuna raportul - cercurile curtii indepartandu-l apoi imediat. Razboiul lui cu Constantinopolul era peste toate razboiul lui cu cercurile curtii de la Petersburg, care-l impiedicau pe tar sa-si faca datoria, sa iasa in fruntea armatelor cu sabia dreptatii in mana si sa strige „Vperiod!”

Situatia era cu atat mai ingrata cu cat omul caruia Rusia ii datora totul in privinta dezlantuirii acestui razboi era tocmai el, contele. Nimeni nu s-ar fi cuvenit sa stea de-a dreapta tarului, in aceasta clipa a satisfactiei, decat el. Fiindca inainte de a fi un razboi sangeros - lupta inca nu incepuse! - razboiul era o partida diplomatica victorioasa in care, datorita contelui, Turcia ajunsese in pozitia de sah-mat. Aceasta satisfactie nu i-o putea rapi nimeni lui Nikolai Pavlovici, oricine ar fi atentat la ea, dar tocmai ea desteptase uricioasele invidii de curte si intrigile care-l impiedicau sa se afle acum alaturi de suveran.

Miska trancanea vrute si nevrute, trasura inainta anevoie prin noroi, caii erau osteniti, pana la urma vizitiul a oprit echipajul in dreptul unui gorgan acoperit cu omat. In omat Miska ascunsese ceva, o scandura cazuta dintr-un car, el vazuse scandura cand se ducea la gara, a cules-o si a ascuns-o in troian, promitandu-si s-o ia la intoarcere, ceea ce facea acum. Dar scandura era prea lunga si Miska n-avea unde-o pune. Pe conte l-a amuzat aceasta situatie si a intervenit razand:

— De ce te lacomesti? Vezi ca n-ai unde-o pune?!

Miska a rupt scandura in doua si a indesat-o la coada trasurii, sub scaunul pe care statea contele, desi-i parea rau, ar fi vrut scandura intreaga. Pornind mai departe, spre conacul de la Siminovka, generalul s-a gandit ca mica scena cu scandura se potrivea de minune imperiului otoman, care la randu-i se lacomise, iar acum scandura posesiunilor nebunesti - mai ales scandura balcanica - ii statea in gat. Redusa, printr-un razboi ca acela care pornea, la intinderea Anatoliei, Turcia ramanea o tara mijlocie, de cateva zeci de ori mai mica decat Rusia cu imensii ei codri de mesteceni si brazi, atat de intinsi si atat de bogati incat Miska era silit sa fure o scandura si s-o ascunda intr-un troian de omat, cu cainta in suflet ca deposedeaza pe un alt supus al tarului. Pe conte l-a strabatut atunci pe clipa o unda de mandrie suferinda in care se amestecau si tarul si Rusia si Miska. El l-a intrebat pe Miska, cu speranta ca totusi in sufletul acestuia trebuia sa se afle macar o bruma de cainta in legatura cu acea scandura:

— Si nu-ti pare rau c-ai luat scandura care apartinea altcuiva?

— De ce sa-mi para rau? a raspuns Miska. Doar am gasit-o!

Raspunsul lui Miska l-a scarbit pe conte. Cu sufletul primitivilor nu era nimic de facut. Si otomanii erau niste primitivi. Tot asa gandeau probabil si ei. La fel ca Miska gasisera si ei, vorba vine, acele scanduri ale posesiunilor lor, le „gasisera” cu o identica lacomie, care, iata, risca sa reduca acum imperiul lor la patru scanduri - Anatolia -, daca razboiul ar fi fost norocos. Si de ce n-ar fi fost norocos! Contele Nicolai Pavlovici nu-si putea opri o constatare filosofica privind ideea de lacomie, care, din nou iata!, putea pune in paralela un mujic cu o mare imparatie, un blestemat de hotoman precum Miska - desigur si betiv! - cu sultanul otomanilor. Acest aspect al existentei umane, aceasta coincidenta a mizeriilor omenesti l-a indispus pe conte. Razboiul era necesar si pentru ca lumea sa se purifice de poftele nesabuite, un individ ca Miska ar fi putut mai lesne achizitiona nu o scandura - ca pe pamant - ci fericirea cerului, iar lacomia otomana ar fi fost pedepsita pentru totdeauna.

Contrar aparentelor, Nicolai Pavlovici era un sentimental - iubea copiii si animalele - si un om larg in vederi, atat de larg incat in vederea sa se cuprindea intreaga lume. El avea si o privire inalta, vedea lumea si de sus in jos: de la Dumnezeu la tar, de la tar pana la Miska, de la Miska pana la cai si caini. De Dumnezeu se legase prin educatia din familie, capatand de mic credinta ca tot ceea ce intareste Rusia il intareste pe Dumnezeu; de tar se legase prin traditia militara a familiei, fiecare barbat din neamul Ignatiev fiind dator sa-l slujeasca pe suveran. A intrat deci prin traditie in Corpul pajilor, a absolvit stralucit aceasta scoala militara si tot prin traditie a fost repartizat, ca tanar ofiter, intr-unul din regimentele majestatii sale, in care se cultiva morala sacrificiului pentru suveran, la primul semn. Nu s-a ivit imediat un prilej pentru acest prim semn, cea dintai slujba mai insemnata pe care contele a primit-o a fost aceea de ober-cvartirmeister al corpului baltic, un corp de armata care pazea Rusia la granita de nord. Apoi a avut prilejul de a apara Rusia la granita de sud, dar nu ca militar, ci ca diplomat, in timpul Conferintei de la Paris din 1856, cand Petersburgul si-a disputat cu Constantinopolul o farama de pamant de la gurile Dunarii, trei judete de pe bratul nordic al fluviului.

Contelui i-a devenit limpede, din acel moment - Paris 1856 - ca Rusia trebuie sa se extinda, ca Rusia nu se putea lega launtric decat prin extindere. Cu atat mai mult contele credea in acest ideal cu cat alte forte, contrare, vroiau sa scada Rusia sau s-o lege launtric altfel, nu prin pamant, nu prin credinta pravoslavnica, ci prin libertate. Dar o Rusie libera era o idee care il revolta pe conte. Fata de cine trebuia sa fie Rusia libera, fata de Dumnezeu? Liber trebuia sa fie doar tarul, ca si Dumnezeu. Nemarginit ca si acesta. Si singur.

Dar tocmai o asemenea idee, simpla ca si evidenta, ca si lumina, destepta suspiciunea cercurilor asa-zis democrate, care - era limpede - nu-l iubeau nici pe tar, nici pe Nicolai Pavlovici, nici Rusia. Un aliat impotriva acestei urzeli ticaloase l-a aflat contele in miscarea slavofila. El insusi s-a intarit in credinta, a capatat constiinta drumului bun pe care merge, imprietenindu-se la Viena cu sefii miscarii, cu Palatki, Brauner si Dobreanski, luand apoi sub aripa toate cercurile slavofile din interiorul si din exteriorul Rusiei, mai ales cercurile din tarile slave robite Portii, dar nu numai, fiindca in afara de slavii sud-dunareni care traiau in umbra Semilunii, erau si slavii apuseni, care traiau in umbra Papei. Cauza panslava a devenit cauza sa. El a adaugat insa idealului panslav un accent personal. Daca Petru pusese capitala Rusiei pe Neva, la Baltica, un alt tar, la fel de mare, ar fi trebuit sa mute capitala la Constantinopole, in cetatea lui Constantin cel Mare, pentru ca visul biruintei celei de a treia Rome sa se implineasca definitiv. Pe bazilica lui Constantin s-ar fi inaltat din nou crucea. Sfanta Sofia ar fi stralucit intr-o noua lumina, iar evul care ar fi inceput ar fi fost intr-adevar un ev de fericire si pace, o era sofianica.

In lupta pentru acest vis, contele a sacrificat osteneala, minte, averi. In toate posturile diplomatice prin care a trecut, dar mai ales in postul de ambasador la Constantinopol, contele n-a luptat decat sa apropie cu inca un pas implinirea visului, pasii mici sau mari antrenand adesea primejdii si riscuri - primejdia de a se expune degradarii civile si exilului, in cazul in care ar fi lucrat imprudent, primejdie la care se adauga riscul ruinarii materiale, al falimentului financiar total. In cateva randuri, datoriile lui Nicolai Pavlovici au ajuns atat de extravagante, incat chiar a si trecut la un pas de ruina. Mosiile nu-i mai ajungeau, intr-o clipa de ananghie i-au fost de ajutor rubedeniile din clanul mamei, au pus atunci mana de la mana toti industriasii din marea familie Maltov, ca sa-l scape pe „nebunul de Nicolka”, dar odata trecut acest hop, contele a cazut intr-o alta groapa cand n-a mai fost nimic de facut, si, fapt fara precedent in Rusia, lui Nicolai Pavlovici - la cererea creditorilor - i-a fost „arestat salariul”. Povestea cu „arestarea salariului” s-a conjugat in chip nefericit si cu un alt incident: aflat intr-o misiune diplomatica la Londra, contele fusese expulzat de englezi pentru faptul inocent ca, intr-o vizita protocolara la Arsenalul Marinei, el uitase in buzunar un cartus de pusca de un tip nou, in curs de experimentare pe atunci. Cartusul a ajuns cu bine in Rusia, experimentarile s-au reluat pe Neva, la Arsenalul Marinei de aici, dar rezultatele nu erau promitatoare, englezii mai ascundeau probabil un secret, acel cartus avea sa detoneze pana la urma, in serii mari, abia peste ani, in razboiul ruso-japonez din 1905.

Dar din esecuri Nicolai Pavlovici a invatat, el a inteles ca un nenoroc poate fi provizoriu, ca o infrangere intr-un moment si intr-un loc anume poate fi compensata printr-o victorie intr-alt loc si in alt moment. A inceput sa lucreze in perspective foarte largi, avand in fata nu doar harta unei actiuni sau a unui singur continent, ci mai multe harti simultan. Perspectivele vaste i-au dat un fel de ameteala, primejdioasa pentru un diplomat, dar si un infailibil instinct al previziunii politice care uimea. Fara sa calce dincolo de Himalaia, ramanand la studiile de cabinet, el a prevazut astfel o rascoala antibritanica in India, care s-a si dezlantuit, din pacate fara vreun folos pentru Rusia, care ducea o politica inchisa. A recomandat apoi Petersburgului sa-si modifice atitudinea fata de Persia, in conflictul acesteia cu Anglia, a mai recomandat sustinerea provinciilor arabe in conflictul lor surd cu Poarta, dar propunerile si ideile contelui s-au lovit de ziduri oarbe.

Actiunile lui trezeau firesc gelozia si provocau impotriva-i intriga. Intr-o lume care gandea incet si greoi, lumea curtii de pe Neva, inteligenta lui patrunzatoare si luciditatea lui taioasa pareau diavolesti, ca si pasiunea lui pentru cauza, care aparea ca o patima. Se si spune ca Ignatiev e un impatimit. Patima, se pretindea, exclude caldura omeneasca, patima are ceva impur, malefic, patima este imorala. Inca un pas si contele Ignatiev s-ar fi putut trezi in conflict si cu Sfantul Sinod. Cei care judecau astfel au inteles pana la urma cat de inalta e patima contelui si ce ardere pura presupune. Nu insa si anturajul curtii, care nu-l suporta deloc pe conte la Petersburg, in preajma imparatului, Nicolai Pavlovici fiind mereu trimis in misiuni cat mai indepartate. La intoarcere i se ingaduia timpul strict al raportului - ca si acum -, dupa care, in incaperile prin care el trecuse, se facea sfestanie. Se spunea ca pe unde calca Ignatiev ia pamantul foc.

Din pacate, Alexandru al II-lea nu era asemeni lui Petru cel Mare, care deschisese imperiul spre lume si nici asemeni lui Alexandru intaiul, care-i dusese pe rusi la Paris. Ultimul suveran pierduse din ceea ce castigasera predecesorii, el rabdase astfel neagra infrangere din razboiul Crimeii, acesta de acum, Alexandru al II-lea pierdea insa si in interior, lasandu-se acoperit de cercurile de tamaie ale guvernarii, fiind impiedicat sa-si asume destinul care ii revenea - destinul unui tar liber si eliberator. Un tar care sa refaca destinul mare al imperiului. Un destin care nu trebuia sa se opreasca doar la actul umanitar al eliberarii lui Miska din iobagie - aceasta reforma o infaptuise cu succes actualul imparat - ci trebuia sa treaca mai departe, la un act cu mult mai temerar. Revansa pe care soarta i-o putea darui lui Alexandru al II-lea, ca sa-i salveze numele pentru gloria vesnica, era intrarea in Sfanta Sofia si reincoronarea in bazilica lui Constantin.

Intre timp Miska fluiera nesimtitor la gandurile contelui, manandu-si caii pe un drum ceva mai bun. Un drum care, candva, in viitor, s-ar fi putut pietrui, contele fiind si un adept al progresului. Asupra acestui punct - progresul - contele avea importante deosebiri de vederi fata de slavofilii intransigenti, care se speriau de masina cu aburi, de telegraf si de balonul zburator, socotind ca asemenea inventii - generalizate - ar perverti lumea, intinand si sufletul pur al Rusiei. Dimpotriva, Nicolai Pavlovici credea in progres, progresul aducand dupa sine puterea, deci intarirea Rusiei. Daca Napoleon fusese invins intr-o Rusie fara drumuri, el vedea o Rusie victorioasa prin mari sosele pietruite si prin drumuri de fier. N-avea nici o temere ca dezvoltarea drumurilor si manufacturilor ar trezi un impuls intern spre reforme. Explozii, desigur, tulburari nici vorba, poate chiar o revolutie-doua, dar de ce reforme? Se putea concepe un stat al progresului si fara reforme! Importanta era puterea, tot ceea ce facea mai puternica puterea, deci si progresul! Contele era revoltat tocmai pe aceasta rezistenta la progres care se confunda cu indolenta rusului de rand, o indolenta pe care el o identifica insa si mai sus, in cercurile nobilimii. Poate in acest sens ar fi trebuit o reforma, una singura. Ceea ce Petru infaptuise prin raderea barbilor, trebuia sa infaptuiasca Alexandru al II-lea prin renovarea moravurilor, prin desteptarea acelui instinct dinamic al multimii care sa se reverse liber in flacarile unui mare razboi, care ar fi purificat si eliberat lumea.

Pe Nikolai Pavlovici l-a trezit din ganduri un chiot de vizitiu, un zgomot de copite si un glas mare, care i se adresa:

— Inaltimea voastra, opriti! Sunt Timotei Vasilievici Cuzminski, general in retragere. Am aflat ca sunteti poposit la Afanas Arcadievici si am venit sa va salut. Am un nepot care a luptat ca voluntar in razboiul de anul trecut al sarbilor cu turcii. Dar acest copil este un nenorocit, excelenta, inchipuiti-va, din cauza ca Serbia a fost invinsa, el a fost degradat si sters din controalele armatei. E posibil oare asa ceva?

— E posibil, a raspuns contele.

— Dar situatia nu poate ramane asa si va rog din adancul inimii sa interveniti. Am aici un memoriu. Nu uitati, este vorba de capitanul Piotr adica Pierre Cuzminski. Daca maiestatea sa imparatul il iarta, as dori sa-l admiteti ca ofiter de ordonanta pe langa inaltimea voastra.

— Dar nu pot, a incercat sa protesteze contele.

— Spuneti-mi pe nume, spuneti-mi Timotei Vasilievici, si nu ma refuzati. Intrand ca ofiter de ordonanta pe langa inaltimea voastra, baiatul se va afla mai aproape de maiestatea sa, pe care o iubeste ca pe ochii din cap.

Iata deci inca un nobil care credea in suveran, care nu ezitase sa-si trimita nepotul la razboi, care dorea un destin eroic pentru nepotul sau, cazut in mod absurd in dizgratie. Din pacate contele n-avea nici o posibilitate sa satisfaca asemenea cereri, el n-avea decat titlul de consilier de curte, dar generalul in retragere insista, acum i se umezisera si ochii, trasura batranului trasa de-a curmezisul inchidea drumul, si diplomatul, ca sa curme discutia, a consimtit sa raspunda:

— Bine, dati-mi numele tanarului si regimentul din care a facut parte. Si acum va rog sa ma lasati, sunt foarte grabit.

— Aveti aici in memoriu toate datele, si-a continuat batranul milogeala, intinzandu-i o hartie.

Contele a luat hartia si a strecurat-o in buzunar. I-a facut apoi semn lui Miska sa mane caii, lasandu-l pe batran in urma, in pozitia de salut, desi pozitia de salut era caraghioasa intr-o trasura, acolo in mijlocul stepei pustii si dezghetate. Dar contactul acesta intamplator cu un om oarecare, un biet provincial in fond, i-a dat contelui un sentiment mai bun despre sine. Iata, el contele era cunoscut. Insemna totusi ca numele lui era notoriu nu numai in afara Rusiei, dar si in Rusia, unde paianjenii de curte tesusera o plasa de umbra in jurul sau. Lumea il considera deci puternic, el insusi a inceput sa se considere din nou puternic, iar ca o dovada contele a hotarat sa faca tot ce se cuvenea pentru ca cererea batranului Cuzminski, pe care o pusese in buzunar, intr-o doara, sa se rezolve.

La conac contele a ajuns spre seara si a fost intampinat din nou cu toate rasfaturile, ca si cum atunci ar fi sosit intai. Afanas Arcadievici i-a povestit cu lux de amanunte vizita lui Timotei Vasilievici si drama pe care o traieste batranul din pricina faptului ca nepotul sau, un tanar eminent, cazuse in dizgratie. Apoi din nou masa, o masa incarcata cu toate bunatatile, iar la sfarsit, din nou intrebarea lui Afanas Arcadievici, care-l tintea pe conte cu ochi mirati si increduli.

— Si cum, Nicolai Pavlovici, adica Rusia face razboi?!

Ce intrebare neroada! Dar imparatul pornise spre front! Dar o mare armata se si afla concentrata in Basarabia, pe Prut, la frontiera romana si o alta mare armata astepta ordinul suveranului, concentrata in Caucaz, la granita Armeniei cu Imperiul Otoman. Intrebarea, repetata cu insistenta de gazda, era penibila prin chiar gura celui ce-o rostea - un nobil! Oare Rusia nu-si dadea seama ca se afla pe picior de razboi?

Cand era sfasiat de mai multe intrebari contrare, ca acum, contele parea absent. El era prezent, dar in alta parte, in acea clipa el oferea chipul unui om obosit si opac. Cand fortele contrare din el isi regaseau insa echilibrul, persoana contelui devenea stralucitoare, nimeni nu-i rezista nici ca farmec, nici ca inteligenta, nici ca vointa. Dar gazdele au simtit ca Nicolae Pavlovici e obosit si macinat de ganduri, si toti cei prezenti au consimtit sa-l lase sa se culce. Nu inainte ca Afanas Arcadievici, conducandu-l in dormitor, sa-l mai intrebe:

— Si credeti ca Rusia e pregatita de razboi?

Inca o dovada de cata inertie sceptica, cata imobilitate a spiritului, cat tembelism se puteau ascunde intr-un conac care era plasat nu foarte departe de viitorul front. Contele n-a socotit necesar sa raspunda, gazda facea parte, iata, desigur inconstient, din cercul oamenilor cu care el se tot rafuia.

Era cercul care il impingea pe Ignatiev la margine, dincolo de centrul puterii. Dar el nu se resemna. In situatia de a fi mereu la margine, contelui nu-i ramanea altceva de facut decat sa-si puna in valoare situatia, sa puna Rusia in situatie, impotriva anturajului curtii, chiar acolo in zonele de margine in care lucra. Si a lucrat. Uneori insa chiar departarea ii nelinistea pe adversari. In 1858, aflandu-se in post la Cairo, Ignatiev e rechemat acasa, ca sa fie trimis intr-o misiune extrem de periculoasa, spre Hiva si Buhara. Scapa cu bine din mainile hanilor turcmeni, spre uimirea tuturor, dar ca sa se invete minte e trimis in misiune diplomatica tocmai in China, de unde contele scapa iarasi cu bine, aducand in ghiozdan un tratat solemn obtinut dupa unsprezece luni de tratative, prin care Rusiei i se confirma frontiera pe Amur si Ussuri, inclusiv dreptul de a instala consulate in Imperiul Cerului. Faima contelui atinge culmea cand se afla ca tot atunci, trecand prin liniile armatelor chineze si anglo-franceze, care se aflau in conflict, el reuseste sa intre in legatura cu flota rusa din Pacific, pe care o pune in stare de alarma. Acum pusese sud-estul Europei in stare de alarma.

In noapte, tabla de pe acoperisul conacului bubuia ca sub copite si gemea izbita de vant. Era cumplit de iute vantul stepei, care stergea zapezile, care pusese in galop milioane de cai de aer, dar se putea la fel de bine ca acelasi vant sa aduca zapezi, daca gura nordica a continentului ar fi suflat mai rece. Contele s-a foit multa vreme in asternut, incercand sa adoarma, n-a izbutit, vantul ravasea iadul noptii, apoi brusc a venit linistea, o liniste atat de linsa si goala incat nimeni, nici o fiinta, n-ar fi putut sa dea geana pe geana. Ar fi fost absurd ca trenul in care se afla imparatul sa ramana impotmolit in zapezi. Ca un mic accident, imprevizibila miscare a curentilor de aer din nordul planetei sa impiedice un razboi! Ca acest accident sa ridice din nou capacul de pe ceainicul intrigilor de curte, care, pana atunci, isi trimiteau vaporii fierbinti doar prin ciocul lung prin care curge apa clocotita in cesti - cestile de la Constantinopole, Viena, Berlin, Paris si Londra. In post la Londra se afla de altfel unul dintre principalii sai adversari, contele Suvalov, pe care Ignatiev nu-l putea suferi.

Prin toate aceste capitale, chiar in cursul acestui inceput de primavara, trecuse contele, asigurandu-i pe toti mai-marii lumii ca razboiul va porni. Nimeni nu se mai putea opune razboiului, nici macar Turcia. Ceaiul intrigilor de pace se ispravise deci, urma a fi acum gustata o alta bautura, in aceleasi cesti sau in altele. Din punctul de vedere al marii diplomatii, erau excluse cestile marunte, canile de lut si tabla, desi contele stia ca, odata pornit, razboiul va pune la bataie toata vasaria. Tabla de pe acoperis suna in noapte din nou. Pornise iar vantul. Acum un vant rece cu spic de zapada. Contele a simtit sfichiuirile vantului pleznind sticla ferestrelor.

El a hotarat, atunci pe loc, ca chiar daca s-ar dezlantui apocalipsul, sa plece in zori la Kiev, iar de acolo sa ia drumul spre Chisinau, unde se afla cartierul general al trupelor de pe frontul european. Il putea astepta pe tar si acolo. Nu mai putea in schimb rabda tensiunea. Toate piedicile din calea acestui razboi fusesera indepartate - le scosese el cu mana lui, toate pantele de rostogolire ale marelui incendiu fusesera netezite si curatate - le curatase el, tot el avusese prevederea sa se gandeasca si la viitor, la cele ce-ar fi fost de sperat de pe urma razboiului, astfel incat se putea spune ca razboiul ii apartinea.

Lumina zilei l-a prins in statie, in biroul de miscare, langa aparatul telegrafic care tacanea. Soldatii de ordonanta, pe care contele ii lasase in statie, l-au primit pe stapan cu ochi buimaci de somn, neintelegand ce se petrece. Nici seful de statie nu pricepea de ce inaltimea sa daduse buzna in biroul de miscare, cu noaptea-n cap, cand ramasese ordin ca orice mesaj ar sosi pentru Nicolai Pavlovici sa fie imediat transmis la Siminovka. Or, pana atunci nu sosise nici un mesaj.

— Dar asta ce-i? a urlat contele, tragand din aparat sarpele de hartie.

Intr-adevar, banda cu semne confirma ca trenul imperial pornise din Moscova. Dar contele nu se linistea. Puteau interveni noi accidente, inclusiv o ramanere a imparatului la Moscova. Contele a cerut sa se transmita la Moscova o intrebare precisa catre prietenul care-i trimitea mesajul: „I-ai vazut cizma urcand ultima treapta si disparand in vagon?” Raspunsul era clar: „Da!”

Deci trenul pornise. Aceeasi cizma a marelui imparat, vazuta ultima oara la Moscova, urma sa pogoare pe pamant si sa-l atinga la Iasi, in alta tara, pe teritoriul roman.

III

Iasii, sub debordarea trupelor ruse, arata ca un oras sub ape. Navala armatelor imperiale spre ceea ce avea sa fie frontul balcanic de mai tarziu, din vara, s-a petrecut brusc, la ceas de noapte, cam la vremea cand se petreceau - tot brusc si tot noaptea - revarsarile Jijiei, Bahluiului si Prutului, rauri surprinzatoare, ale caror valuri invrajmasite si tulburi aveau sa ajunga pana la urma, mult domolite, in Dunare. Saracimea din mlastina larga a Bahluiului, care luase apa, care fusese luata pe sus de ape, cu boarfe cu tot, n-apucase sa-si scoata la deal boarfele, spre Rapa Galbena si spre Trei Ierarhi, cand in lumina confuza a zorilor s-a trezit pe exact locurile uscate spre care nazuia sa ajunga - cu raurile de ulani, cazaci, grenadieri, tunari, puscasi ale marii armate care clocotea si-si cauta astampar pretutindenea in Iasi. Boierimea si negustorimea din casele mari si din palate nu se trezise inca, nici slugile, nici slujbasii publici, nici popii, nici tarcovnicii, nici macar clopotarii de la cele cateva zeci de turle de biserici, cand armata randuise deja bivuacuri in piete, la rascruci de ulite, in curti de hanuri, pe maidane, in ograzi omenesti, astfel incat atunci cand primul clopotar s-a aruncat in franghii sa sune de utrenie, limba clopotului pe care il tragea i-a ramas muta, in gat. Omul s-a leganat de cateva ori in franghii, a privit iar in jos, apoi si-a dat drumul pe lespezi, aiurit. Auia singura doar arama clopotului.

Aiuriti au fost si cainii mahalagiilor, care n-au mai apucat sa latre. Si javrelor, care de obicei latrau din senin sau maraiau din te miri ce, le-a stat latratul in gat, si ele cumintindu-se brusc, retragandu-se sub praguri, prin cotloane, prin colturi de pivnite, incolacindu-se acolo, cu coada intre picioare. Tacerea cainilor din marele oras a fost mai graitoare decat spaima care a urmat. Ea a precedat reactia stapanilor care, trezindu-se, n-au mai avut nici ei glas, au stat pe loc amutiti, la ferestre si in balcoane, socotind ca s-au desteptat intr-o alta lume. Cui sa-i mai pese, in acea dimineata, de altceva, de o nastere sau de o inmormantare sau de o conferinta pentru lumea buna, cum intentiona sa tina Parva, care sosise la Iasi.

Lumea in care se desteptasera iesenii, lumea nou venita isi lua de-acum ceaiul, era ceasul ceaiului si al casei calde. In piete, la raspantii, in ograzi, pe strazi, clocoteau cazanele bucatariilor de regiment, iar soldatii, impacati cu gandul c-au ajuns la un adapost, chiar daca stateau sub cerul liber, asteptau destinsi, savurand amagirea pe care o desteapta in stomacul gol actul domestic al fierberii apei.

Cei mai nauciti au fost vataseii de noapte si sergentii de ulita, care s-au comportat ca niste insi prinsi in flagrantul delict de patrulare, pe un teritoriu care nu le mai apartinea. Orasul n-avea puternice garzi armate, era un blajin oras civil. Cetatenii se aparau mai mult singuri - si de hoti si de foc - strigand singuri hotii! sau strigand foc!, acum insa nu era cazul, cetatenii dormeau, iar gardistii de ulita s-au vazut expropriati de exercitiul lor, prin insusi faptul ca in locul lor s-au instalat, preluand patrularea, garzile ruse inarmate. Rusii au stins chiar si un inceput de foc, undeva in mahalaua Ticaului, unde locuia intr-o bojdeuca un institutor matahalos, care dormea tun. Printre flacari, in sperietura focului, mahalagiii i-au vazut atunci intaia oara pe ostasii tarului, minus institutorul acela care dormea.

Hazul cel mare l-au adus incredulii, acei insi care exista in orice societate, nu cei ce nu cred pana nu vad, ci cei ce nu cred ceea ce vad pana in clipa in care nu vad si ceva scris. Acestia, plimbandu-se ca funambulii prin Iasi, printre trupe, desi vedeau ce se intampla, nu s-au dumirit defel asupra situatiei pana n-au citit „afiptul” lipit pe stalpi si pe pereti, Proclamatia marelui duce Nicolae, fratele suveranului Rusiei si comandantul suprem al trupelor, catre „populatia romana”. Proclamatia suna asa:

Chisinau, 12 aprilie, 1877

Locuitori romani!

Din porunca Majestatii Sale imparatul a tuturor Rusiilor, armata ce sub a mea comanda este insarcinata a combate incontra Turciei, intra astazi in tara voastra, care, nu pentru intaia data a intampinat cu bucurie ostirile rusesti. Vestindu-va aceasta, va declar ca venim la voi ca vechi prieteni si voitori de bine. Nadajduiesc a gasi la voi aceeasi sufleteasca primire pe care au aratat-o strabunii vostri ostirilor noastre in trecutele razboaie pe care le-am avut cu turcii. Din partea mea, conformandu-ma poruncilor imparatesti ale maririi sale prea inaltatul meu frate, socot de a mea datorie, a face cunoscut, voua romanilor, ca trecerea ostirilor noastre prin tara aceasta, unde vor sta numai vremelnic, nu trebuie nici de cum sa va turbure, guvernul vostru fiind considerat de noi un guvern amic.

Oprindu-se in dreptul unui stalp si citind un afipt, Parva a constatat mai intai ca proclamatia era redactata intr-o buna limba romana. Trecand cu privirea alaturi, el a constatat ca acelasi text era reluat si in franceza, ba si in rusa, remarcand ca si franceza proclamatiei era fara cusur. Ce-i mai ramanea de facut? Chiar textul i-o indica:

Va invit dar prin aceasta a urma in pace indeletnicirile voastre si a usura armatei chipul de a satisface nevoile si trebuintele sale. Ostirile noastre nu va vor turbura linistea ci vor respecta legile, persoanele si averile pasnicilor cetateni.

Parva devenise dintr-o data un pasnic cetatean, un cetatean dezarmat, in mijlocul unei multimi sub arme. Dar el a tresarit, Proclamatia i se adresa mai departe printr-un plural:

Romani!

Stramosii nostri si-au varsat sangele pentru libertatea voastra. Ma socot in drept a va cere concursul, pentru armata care trece prin tara aceasta, spre a da mana de ajutor chinuitilor crestini de peste Dunare a caror nenorocire a atras nu numai compatimirea Rusiei, ci chiar a Europei intregi.

Urma apoi o semnatura: Nicolae! Cine-o fi fost Nicolae, s-a intrebat Parva, pornind derutat mai departe, uitand atunci pe loc ca mai-marii natiilor nu-si folosesc numele intreg, ci doar patronimicul, in acest caz Nicolae. Deci Nicolae, nu Petru, nu Pavel, nu Vasile. Ca un Nicolae sa se adreseze unui intreg popor trebuia ca el sa fie un cineva. Parva a observat ca lumea din Iasi se imbulzea la stalpi si la ziduri, citind Proclamatia cu ochi uimiti, tresarind ca si el in fata acelui nume propriu cu care textul se incheia: Nicolae! Primarul Iasilor, in clipa cand a coborat din trasura, a luat la randu-i cunostinta de acelasi document, lipit pe usa primariei.

Ajungand in zori de zi la Iasi, Parva picase in aceasta atmosfera de deruta si paralizie. Nimeni nu-i putea lamuri nimic din ce se petrece, fiindca nimeni nu pricepea nimic. Nici din document, pe care Parva l-a parcurs in ambele variante, n-a inteles mare lucru, ba cateva elemente i-au starnit surprinderea, pornind chiar de la acel „Locuitori romani!” cu care proclamatia incepea. Romanii erau deci „locuitori”, „habitans”, deci o populatie, nu un popor si un stat, desi in randurile urmatoare se vorbea si despre „tara aceasta” si chiar de „un guvern” al ei, considerat „amic”. Stergandu-si ochelarii, lentilele pareau recalcitrante, Parva a mai citit o data documentul, apoi a pornit fara tinta precisa pe strazi.

Lumea din Iasi se comporta intr-adevar ca o populatie. Ca populatia unui buduroi de albine, zapacita si umila, ramasa fara matca si aruncata pe apa. Nu ploua, nimeni nu da atentie apelor demente din valea Bahluiului, dar inundatie era si pe Lapusneanu, si la Golia, si la Copou - o inundatie de uniforme straine. Trupele tarului navalisera noaptea, prin surprindere, ca pentru infrangerea unei rezistente, cand de fapt nu se opusese nimeni. Si atunci? Pe de alta parte, lumea stia de conventia romano-rusa, pe care guvernul n-o tinuse secreta nici pentru diplomatia europeana si nici pentru popor, nedisimulandu-si participarea morala la razboiul care se pregatea. Si atunci cum? Demonstratia parea cu atat mai de neinteles cu cat in conventie, despre care Parva citise, se prevedea clar liberul acces al trupelor tarului, prin teritoriul roman, spre viitorul teatru de razboi. Si atunci de ce aceasta directa adresare catre „locuitorii romani”, care, formalmente, erau reprezentati in conventie de un guvern? De ce graba de a trece frontiera, cand conventia nu fusese inca ratificata de corpurile romane legiuitoare?

Parva a stat locului, examinand perindarea fantomatica a oamenilor pe strazi, incercand s-o aseze intr-un rost, dar perindarea n-avea rost. Iesenii citeau proclamatiile, se uitau unii la altii, se grabeau spre casa sau veneau grabiti de acasa, se grabeau lent cum se grabesc ei, intrau si ieseau din pravalii fara sa cumpere ceva, ii priveau pe soldatii care mergeau de obicei in grupuri sau stationau. Stationarea era la fel de curioasa ca si miscarea, adica fara sens. Foarte multe pravalii erau inchise, ca si scolile, desi era zi lucratoare. Nu daduse probabil nimeni o asemenea dispozitie - n-avea cine, dar miscarea Iasilor nu era cea diurna, ci una de spectacol straniu. Pe strazi, trupele imperiale evoluau in liniste, intr-o ordine prudenta, accentuand astfel starea bizara in care si miscarea si nemiscarea pareau un joc de umbre. Nu era negura, nici ceata, nici soare.

Spre pranz soarele a iesit totusi, facand si mai real un spectacol care nu apartinea locului. Undeva aproape s-au auzit alamurile unei fanfare. Eruptia de sunete l-a facut pe Parva sa se rasuceasca spre sursa, dar nimeni nu s-a grabit spre locul unde era fanfara, care intona un vals trist de pe Neva. Cineva langa Parva spunea:

— Dar trebuia sa bata clopotele. Sa fi batut mai intai clopotele Dumneata ai auzit clopotele?

Persoana chestionata n-a raspuns, a dat probabil negativ din cap, tanarul nu s-a intors sa vada. Parva trebuia sa ajunga la familia Pogor, avea in buzunar o scrisoare din Lipsca pentru cel ce era gazda junimistilor si s-a gandit ca ora era potrivita pentru a-si anunta vizita. A urcat intr-o birja si i-a cerut birjarului sa-l duca la „domnul Pogor”, ceea ce in Iasi era o adresa notorie.

— Io va duc, da’ nu-i nimeni acasa.

— Dumneata du-ma si-om vedea noi.

La Pogor, casa pustie. Nici caini, nici slugi. Parva a batut mult la poarta, il sacaia ideea de a nu putea depune scrisoarea, pana la urma a revenit nedumerit la trasura.

— V-am spus io ca nu-i nimeni acasa. Acu unde va duc?

Parva a cautat in minte. In Iasi, ar fi putut lasa scrisoarea pentru Pogor lui Nicu Gane, desi nu-l cunostea, dar si-a adus aminte de mult mai tanarul Lambrior, aproape un coleg.

— Il cunosti pe domnul Lambrior?

— Nu.

— Pai ce fel de birjar esti dumneata, daca nu cunosti boierii din Ies!

— Domnu’ Lambrior nu-i boier, trebuie sa fie vreun fel de profesor, a raspuns neintimidat birjarul. Si hazliu: Va duc la cafeneaua unde beau domnii profesori.

Parva cunostea prea bine localul, aici se slujeau cafele cu caimac la felegean, dar si lichioruri si mai ales excelente coniacuri frantuzesti. Conversatiile de la Max se prelungeau uneori pana la ziua, capatand o turnura bahica de toata frumusetea. Dar si la Max era oblonul tras. Se bause pana la ziua? Disparuse Max din Iasi? Oricum, nici urma de Lambrior.

— Du-ma la posta, a cerut Parva.

— Da, domnule, va duc la posta.

Si birjarul a lovit calul cu furie, ca si cum animalul ar fi avut vreo vina de cele ce se petreceau la Iasi. La o raspantie i-a oprit un cordon de cazaci calare. Un polcovnic sau un alt grad i-a cerut birjarului sa opreasca, ceea ce omul a si facut, fara protest. Parva s-a adresat in frantuzeste ofiterului. I s-a raspuns ceva in ruseste. Parva a reluat intrebarea in germana. Acelasi raspuns, in rusa, dar cu un gest spre o roata a trasurii, pe care rusul o tot arata birjarului, parand ca-l cearta. Birjarul nu-l pricepea pe strain si se uita neputincios la Parva, acesta se uita la rus, privindu-se tustrei in circuit inchis. Cei trei nu se puteau intelege, erau ca trei fiinte de specii sau regnuri diferite. Parva simtea ca ceva il depaseste si a coborat din trasura. El vroia o bruma de lumina, o dumirire, un capat de sens de care sa se agate, iar daca nu, vroia macar sa simta pamantul sub talpi.

— Si io ce fac, conasule! l-a intrebat birjarul.

— Ma astepti la posta! i-a aruncat Parva, punandu-i in palma un gologan. Intoarce si du-te la posta.

Trasura a pornit, iar Parva a vazut abia acum sina rotii care statea sa cada, ceea ce insemna ca rusul ii oprise ca sa le arate sina. „Nici binele nu se poate vedea, cand este exprimat intr-o forma incomprehensibila” a gandit Parva, plecand de unul singur mai departe. A trecut simplu printre sirurile de militari, fara sa fie stanjenit. Circula ca printre umbre. „Probabil, a gandit el, si umbrele in uniforma ma vad pe mine ca pe o umbra, vad prin mine. Populatia ieseana nu mai are pondere fizica, e o masa de umbre.” In fata Tipografiei Nationale, Parva s-a oprit. Stia ca aici, in tipografia Junimii, se imprima si „Curierul de Iassi”. „E totusi o gazeta!” si-a spus Parva. Si a intrat.

Era intr-o marti. „Curierul de Iassi”, dupa stirea lui, ar fi urmat sa apara la raspantiile orasului a doua zi, la ora deschiderii pravaliilor si gimnaziilor. Normal ar fi fost ca la gazeta sa se lucreze intens sau, in conditiile anormale pe care Parva le constata, ar fi urmat ca si aici sa fie incuiata usa. El venea aici si cu o treaba, intentiona sa publice in „Curierul de Iassi” anuntul unei conferinte, prima sa conferinta sustinuta in tara, nu orice conferinta, ci o expunere docta despre proiectul sau. Titlul suna bine: „O noua metoda stiintifica pentru studiul limbii romane”. Dar si titlul si conferinta deveneau vane. Cine, la Iasi, mai putea fi preocupat de subiectul lui!

A hotarat totusi sa intre si a impins usa, care s-a deschis fara zgomot. In prima incapere, nimeni. I-au atras atentia niste saci de mucava, un dulap cu usile vraiste, un scaun schiop, o matura, iar deasupra celeilalte usi, spre care Parva s-a indreptat, portretul domnitorului tarii, in cromolitografie. Portretul - simpla foaie de carton, fara rama - era batut in tinte, ca un „afipt”.

A batut la cealalta usa - o data, de doua ori, - a dat sa se intoarca spre iesire, dar dintr-un impuls obscur a apasat clanta. Clanta a cazut jos, pe dusumea.

— Va rog! s-a auzit o voce, dar incetati cu zgomotul!

Vocea aceea dureros de somativa sau rugatoare ii cerea intrusului fie sa se retraga, fie sa curme acel zgomot. Parva a patruns in interior, dupa ce mai intai s-a aplecat si a cules clanta. A stat apoi neputincios, cu clanta in mana, in fata unei mese lungi la care lucra un tanar domn, imbracat in negru, cu lavaliera bogata la gat. Acesta nu i-a dat atentie, probabil n-a luat act nici de zgomot si nici de prezenta noului venit. Vocea aceea dureros de somativa sau rugatoare apartinuse deci altcuiva si Parva a inceput sa-l caute pe posesorul ei.

Dar nu mai era nimeni in incapere. Parva s-a reintors cu ochii la claia de felurimi de gazete desfacute pe masa, intre care trona cu pieptul domnul cel tanar in negru. Parea ca ies aburi de pe hartiile lui. Insul tinea tigara in mana stanga, absenta, care ii sprijinea fruntea larga, boltita, incadrata in plete negre, lungi, curgand deasupra hartiilor. Fruntea aceea i s-a parut lui Parva cu totul desprinsa de restul alcatuirii trupesti, plutind de una singura, deasupra mesei, deasupra paclei de fum scoasa din tigara uitata intre degetele lungi, care nu-i apartineau. Langa cot, ca un rest mineral, o ceasca de cafea. Intr-un harb alte trei tigarete fumau singure. „Bine totusi ca cineva se afla aici, si-a spus Parva, bine ca totusi cineva lucreaza, citeste, scrie.”

— As putea vorbi cu domnul administrator al gazetei? a inceput Parva dialogul, dar domnul de la masa nu i-a raspuns, el a schitat doar un gest vag cu mana, nu se stie daca pentru sine insusi sau pentru oaspete.

Parva s-a asezat pe singurul scaun disponibil, chiar in fata domnului in negru, fara a mai astepta sa fie invitat. Clanta pe care o tot rasucea in maini a depus-o ironic pe blatul mesei, nu departe de calimara individului pletos. Muind condeiul in cerneala, domnul ar fi vazut-o si implicit ar fi luat act de el, fie si cu revolta. Pentru a dezarma eventuala iesire intempestiva, Parva a depus langa clanta cartea lui de vizita, minus hartia cu acel anunt privind conferinta. Se pregatea, in preliminarii, pentru o scena muta.

Dar intre timp se edificase. Cu acelasi domn, pe care l-a recunoscut, Parva mai avusese o scena, tot in tensiune, intr-un anticariat, la Viena. Acelasi domn se repezise spre Lalitavistara, intinsese lacom mainile spre cartea lui - Parva n-a vazut niciodata maini mai posesive!, dupa care momentul mut s-a spart, cand acelasi domn a strigat:

„— O vreau!”

„— Dar eu n-o dau! N-o mai vand!”

Avea Lalitavistara cu el, undeva prin bagaje, si surpriza pe care i-ar fi putut-o oferi aceluiasi domn ar fi fost sa-i puna in fata, fara cuvinte, cartea ravnita si tot atunci refuzata. Ce ochi ar fi facut?

Dar scena muta, pe care nou-venitul o astepta, chiar o dorea, n-a avut loc, si Parva, uitand impulsul agresiv, s-a apucat sa-l observe pe omul de la masa, care lucra concentrat. El parcurgea cu ochii gazetele romanesti si straine, ca o masina hipnotica de citit. Ochii nu fugeau pe pagina, ci acopereau suprafata. Parva insusi folosea procedeul, acoperind global cu privirea campul unei pagini, detasand cu precizie, aproape instinctiv, pasajul demn de interes, pe care tot instinctiv, automatic, mana il transcria pe foaia alba. Tanarul domn de la „Curierul de Iassi” lucra intr-un mod asemanator. Acum mana lui, cu degete foarte lungi, transcria. Cu stanga, lasand tigarea, a presarat cenusa, si tot cu stanga a aruncat gazeta epuizata, „Neue Freie Presse”, pe care Parva a cules-o de pe jos. Individul in negru redacta probabil o cronica a evenimentelor externe.

„— Dar bine, domnule, i-a venit lui Parva sa intrebe, dumneata cauti evenimente externe in presa, cand ele au loc afara, pe strada?! Ba mai mult, chiar aceste evenimente externe sunt deja interne de cel putin cateva ore!” Dar Parva a tacut, urmarindu-l in continuare pe tanarul domn, care acum examina alte gazete. Deutsche Zeitung, apoi Pester Lloyd, apoi Memorial diplomatique, apoi Journal de Saint-Petersbourg, toate vechi, ajunse la Iasi cu cel putin trei sau cinci zile intarziere. Lui Parva i-a venit sa strige:

„— Domnule, dar aceste evenimente in care dumneata cotrobaiesti nu mai fac doi bani! Asculta-ma pe mine, arunca-le pe toate pe fereastra! Tot ceea te e important in clipa de fata se petrece nu in Europa, ci la Iasi, dincolo de aceste hartii, in strada! Uita-te in strada!”

Tanarul in negru nu l-a auzit insa, nu l-a simtit macar. Parea ca un horn inert de vulcan din care ies aburi. Temperaturile din adanc nu se simteau, nu se vedeau nici scanteile aruncate dincolo de orizontul privirii, undeva peste nori sau peste timp. Tanarul avea in toate un fel de absenta amenintatoare. Pe cine ameninta de fapt, cand el, tanarul, nu lua act de nimeni? Apoi mana stanga a tanarului domn a cautat, pe bajbaite, chibriturile de pe masa. Nu le-a gasit si Parva i-a oferit chibriturile lui. „Ar fi culmea sa-i aprind si tigara!” si Parva a ras. „In fond asemenea gesturi intre oameni aflati in abstragere se fac curent. Si nu se spune nici macar multumesc.” Cum domnul nici n-a spus. Apoi inca o pagina intoarsa, de asta data in enervarea vizitatorului. Parva si-a ingaduit gestul crud de a se juca cu clanta, ciocanind cu fierul in masa. Batea in masa, ca intr-o usa, chiar sub nasul tanarului cu lavaliera, fara sa reuseasca sa-l sustraga, fara a reusi sa-l scoata din minti. „Am sa sparg calimara! si-a propus Parva, ma va privi sigur cu niste ochi de fiara.” Domnul de la masa a strigat:

— Dar intra o data! si si-a vazut de scris mai departe.

Probabil ca abia acum auzise bataia in usa sau ultima intrebare a lui Parva. De fapt nici literele nu le vedea, le primea probabil inlauntrul sau, prin ochii imensi, intunecati, fara iradieri spre lume. In toate, s-ar fi putut spune ca e frumos, iar Parva nu si-a putut stapani un fior intens de gelozie masculina. Apreciindu-se lucid, el nu pierduse niciodata din vedere cusururile proprii, pe care le etala cu suferinta, dar si cu orgoliu, ostentativ, mai ales in fata femeilor. Oricum, intr-o situatie similara, Parva nu si-ar fi ingaduit luxul de a se lasa observat. „Frumusetea, si-a spus el, ca sa se lase calm observata, trebuie sa fie ori inconstienta de sine, adica placida, ori pur si simplu imbecila.”

Tanarul din fata, a observat Parva, risca prea mult, fiindca el avea totusi si cateva cusururi. Gura puternica si mare, in echilibru cu deschiderile ochilor, avea in arcul buzelor carnoase ceva agresiv. Taietura fina a nasului destainuia, la intalnirea cu narile, o urma de vulgaritate. Ii placeau, se vedea, gusturile tari. Toate aceste cusururi erau insa atenuate de fruntea vasta, abstrasa, marcant semetita datorita pletelor acelea negre si lungi. „Este, desigur, si in abstragere o poza”, a conchis Parva, satisfacut de a-l putea nega. Renuntase intre timp sa mai bata cu clanta in masa. Parva cunostea poza abstragerii, el insusi o fructifica pana la abuz. „Psihologic, si-a mai spus el, individul intelectual, cand e normal dotat, este un distribuitiv, un atent la tot ce-i in jur. Sa nu-mi spuna mie domnul acesta ca nu ma vede! Da, domnule, ma vezi, ma urmaresti chiar, asa cum m-ai vazut si atunci, la Viena!” Domnul a tusit, ceea ce insemna ca pricepuse.

La Viena, Parva si tanarul din fata lui se ciocnisera la sfarsitul unei conferinte, in marginea unei propozitii despre timp, apartinand lui Kant. Parva facuse atunci elogiul clipei. Tanarul domn il contrazisese, fara a i se adresa direct. Procedase suveran rece, abia schitand un zambet de mila pentru ascultatori, un zambet inuman de distant, de care numai Parva ar fi fost in stare sau poate, la Iasi, domnul Maiorescu. Zambetul acela spunea in fond ca intre el, domnul student, si intre Kant s-a stabilit o familiaritate pe care n-o putea desface nimeni. Apoi a urmat scena cu Lalitavistara, in sfarsit acum sansa lui Parva de a-si lua revansa. I-ar fi putut da cartea „— Iata revansa mea!” Dar de ce cartea si nu simbolul cartii - calul! „Poftim, domnule, nu-ti dau cartea, dar iti dau calul!” Desi mai bine ar fi retinut calul, daruindu-i cartea, eventual si cu o scurta dedicatie: „Domnului M. E., aceasta Viata a lui Budha, ca punte intre doua posibile inaltimi himalaiene. L.P.” Ar fi respins tipul cartea? Atunci probabil si calul: „— Ia-ti calul tau si umbla!”

Parva s-a ridicat in picioare, pregatindu-se sa iasa, cand domnul cu lavaliera a aruncat o fila de pe masa, cocolosind-o mai intai, enervat de a nu fi nimerit cosul de hartii. Parva a cules ghemotocul de hartie si l-a desfacut. Era curios sa vada ce resturi sau aschii de idei arunca individul de sub penita si a citit:

Cand timpul calca-n lume el nici un pas nu face.

„Pe naiba! a strigat Parva in gand. Cum nu face nici un pas cand Timpul ne calca cu ciubotele!” Tot atunci a dat buzna in incapere un baiat de tipografie, care a impins usa, a dat s-o inchida, a parut uimit de absenta clantei. „Fantastic, si-a spus Parva razand interior, toti folosesc usa, toti ii recunosc deci necesitatea, dar nimeni nu bate in gaura clantei un cui, un simplu cui!” Parva i-a aratat baietanului clanta, acesta a luat-o, a potrivit-o la loc - fara s-o fixeze cu vreun cui! - apoi s-a apropiat de masa domnului tanar. Acesta i-a impins masinal manuscriptul. „Deci vede!” a exclamat Parva, primind confirmarea. Apoi a constatat ca si vorbeste, fiindca inainte ca pustiul sa dispara, domnul tanar i s-a adresat:

— Mai intoarce-te peste vreun ceas!

Pustiul a iesit, clanta a cazut din nou pe podea. Parva nu facuse niciodata jurnalistica, n-avea de gand sa faca, iar stupoarea lui era sa-l afle aici tocmai pe domnul cel mai inapt sa faca meseria aceasta. „Ei bine, domnule logodnic al ideilor pure, i-a spus Parva tot in gand, esti in sfarsit in clipa!” Si privindu-l din usa: „Sa te vad, maine! Voi citi «Curierul de Iassi» si te voi adnota.”

Luase de pe masa cartea de vizita si o pusese inapoi in buzunar. Nu mai avea de ce ramane aici. Si-a luat si chibriturile. Iesind, n-a mai pus clanta in usa. N-a auzit nici cand tanarul de la birou, ridicand ochii din hartii, a intrebat adresandu-se cine stie cui:

— Cautati pe cineva?

Parva se afla in strada si il cauta acum pe Lambrior. Pe acesta, cu care avusese raporturi reci, nu-l putea totusi vizita fara sa-l previna, tocmai de aceea si ceruse birjarului sa-l duca la posta, ca sa-i expedieze mai intai un bilet.

Posta functiona, deci un rest de autoritate civila mai dainuia inca la Iasi. Parva s-a asezat la masa lunga, a conceput mai intai cateva depese prin care isi anunta sosirea la Bucuresti, apoi a scris o scurta scrisoare catre Nicu Gane. Stia ca literatul junimist colectioneaza orice rand si s-a chinuit sa scrie citet, perfect caligrafic, desi continutul biletului era anodin: „Recurg la bunatatea Dvs., negasindu-l pe onor dl. Pogor la Iasi”. Apoi „asigurarea sentimentelor de perfecta stima.”

Parva s-a intrebat, inchizand plicul, daca „perfecta stima” pentru Gane nu-i cumva exagerata. Aceeasi formula oferita domnului de la Curierul din Iassi l-ar fi turbat: acela se inchipuia geniu! A scris apoi si an bilet pentru Lambrior, dupa care s-a adresat functionarului de la ghiseu:

— Pot trimite niste scrisori in oras?

— Bine-nteles, domnule.

— Pot astepta raspunsul aici?

— Bine-nteles, domnule.

Inca o dovada ca posta functiona bine, ba chiar cu promptitudine, solicitudinea personalului fiind perfecta. Peste mai putin de un ceas il avea in fata pe Lambrior, care parea picat din luna.

— Ce se intampla aici, in tara, domnule Lambrior?

— Cum ce se intampla!

— Dumneata nu vezi?

Parea ca Lambrior nu vede nimic, desi era limpede ca il vedea macar pe Parva, care se afla stupefiat in fata lui.

— Ce se intampla la Iasi?

— La Es’?

— Dar, domnule Lambrior, observ ca sunteti sub ocupatie.

— Cum asta?!

Lambrior parea speriat de constatarea lui Parva mai mult decat de realitate. Sau nu vedea?

— Dar ce face guvernul?

— Guvernul?!

— Da, guvernul!

Lambrior a parut in sfarsit a pricepe, el i-a dat lui Parva explicatii largi despre guvern - cine facea parte din noul cabinet, caindu-l pe Maiorescu - „Bietul domnu’ Maiorescu”, care „chicase anu’ trecut di la guvern”, iar acu „canalia liberala” il pusese sub o ancheta parlamentara. Si intrebarea, catre Parva:

— Vai di mini si di mini, nu stiti di aiasta nimic?

Nici despre alte noutati, debitate de Lambrior, Parva nu stia nimic. „Chicase de la primaria Esului si domnu’ Nicu Gane”, „Domnii Xenopol si Burla o fost saracii dati afari di la Universitate, ca niste slugi proaste”, „Domnu Pogor o dimisionat, n-o mai putut rabda!”, „Cat priveste domnu’ Eminescu” Lambrior a dat din umeri si a facut o grimasa amara, menita a tine loc de orice alta explicatie privind situatia lui Eminescu, pe care Parva il vazuse la „Curierul de Iassi”, fara ca domnul in negru sa-i faca vreo impresie. In fond de ce „bietul”, cand conducea o gazeta! „Si astea toate, a incheiat Lambrior, din cauza canaliei liberale!” Pe Parva il scandaliza si moldovenizarea lui Lambrior - inadmisibila la un intelectual, ca orice vorbire dialectica, dar il scandaliza si afonia aceluiasi ins in materie de politica - acesta ii debita cancanuri in loc sa-l informeze. El i-a strigat lui Lambrior intrebarea, tipand-o aproape, ca sa-l dezmeticeasca:

— Bine, domnule, dar guvern mai exista?

Ochii nauci ai lui Lambrior au clipit de cateva ori. Se dezmeticise, in fine:

— Exista. Nu v-am spus ca-s la putere liberalii?

— Nu te intreb daca guvernul e alb, rosu, galben sau albastru, te intreb daca sta cineva la carma. Si ceva mai calm: Ma gandesc la sensul actiunii guvernului, in cazul cand noul guvern nu s-a prabusit. Si privindu-l piezis: S-a prabusit?

— Pai nu s-a prabusit! l-a asigurat senin Lambrior.

„Una din doua, si-a spus Parva, dandu-si capul pe spate si ramanand multa vreme intr-o stare de inghet - ori acest om are o liniste sublima, pe care n-o clinteste nimic, ori eu sunt un halucinant in contact cu realul.” A hotarat ca e stupid sa prelungeasca poza meditativa - Lambrior il si privea ca pe un apucat - si a trecut la altceva, la filologie, domeniu oricum mai familiar lui Lambrior. Parva ar fi trebuit sa-i spuna ca dorise sa tina o conferinta la Iasi. Dar si discutia aceasta a fost o ratare. Facandu-i niste observatii, care minimalizau proiectul si care l-au scandalizat pe Parva, Lambrior devenea in ochii tanarului un ins pierdut, Parva i-a refuzat pana si oferta de a pranzi impreuna.

— Dar mai ieste timp pana plecati din Es’, insista Lambrior. De ce si nu mancat’ intai?

A inceput acea vaicareala provinciala, moldoveneasca, legata de actul ospetiei - „Da, cum si nu mancat’, da’ di ci si nu mancat’, macar oleaca, olecuta, si punit macar ceva in guri” - pe care Parva o detesta.

— Fiindca n-am timp, domnule! i-a strigat el lui Lambrior, intorcandu-i spatele.

S-a decis sa plece pe loc la Bucuresti. Intre tanarul in negru de la „Curierul de Iassi” si Lambrior era hotarat o distanta respectabila. Intre el, Parva, si Lambrior era hotarat o prapastie - Parva o credea cu toata fiinta. El si-a promis sa rupa cu Junimea, care si asa nu mai exista, intorcand spatele tuturor acestor domni care se dovedeau a nu mai fi buni de nimic. Ceea ce-l preocupa acum pe Parva, urcand in tren, era ideea de abstragere. „Abstragerea trebuie opusa haosului, cu haosul nu se poate lupta”. Si mai tarziu: „Haosului nu-i poti opune decat puterea echivalenta a detasarii.”

Orasul ramasese in urma, inecat in ape tulburi si trupe straine. In Iasi un singur ins n-a stiut de intrarea ostilor tarului, de pornirea razboiului, de bombardamentele, de incendiile, de mortii si ranitii care au urmat: acel institutor din Ticau, care sforaia in bojdeuca lui ca ursul in barlog. Institutorul avea somnul greu, pe el nu l-au trezit nici macar tunurile care au bubuit mai apoi la Dunare. El scria in acel timp un basm lung, poate cel mai lung din literatura romana, un basm cu desfasurare de epopee, cu un titlu simplu: Povestea lui Harap Alb. Afland de la Lambrior ca Creanga scrie un basm cu titlul Povestea lui Harap Alb, Parva si-a spus: „Ce absurd lucru, tradus in oricare alta limba decat romana, harap devine negru, deci un Negru-Alb. Deci eroul lui Creanga este un Negru-Alb sau un Alb-Negru, ceea ce este o culme a imposibilului.”

Si Parva a inchis usa vagonului care-l ducea spre Bucuresti.

Razboiul fusese declarat oficial in 12 aprilie, la miezul noptii si tot in miez de noapte vestea a ajuns la print, adusa de Bratianu.

S-a hotarat atunci pe loc convocarea cabinetului de ministri, in sesiune de urgenta, iar mai-marii statului, treziti brusc din somn, adusi cu trasurile si depusi la palat, au facut mutrele cele mai speriate. Docan de la Lucrarile Publice, un om greoi si ticait, nu izbutea nicicum sa iasa din somn, odata desteptat el se misca somnambulic, nu stia ce face, acum adusese pe chip si un abur de spaima, o spaima care se lupta cu resturile somnului, cu un cosmar care venea mai curand din el, dupa ochii goi cu care ministrul privea in afara, la cei din jur, fara a pricepe unde se afla. In schimb Campineanu, de la Justitie, pe deplin treaz, fuma continuu, aprinzand tigara de la tigara. Panica lui parea a fi ca sedinta de consiliu va incepe foarte curand, mai inainte de a trage o ultima gura de fum care sa-i limpezeasca un gand. Chitu de la Culte, cel mai speriat dintre toti, parea zguduit de frig. Intrand in palat, el a descoperit aici un frig de ghetarie, care l-ar fi obligat sa ramana imbracat cu suba, daca se putea, dar nu se putea. El era gata la orice surpriza, iar acest gata se vedea, Chitu nu-si putea stapani frisoanele. In timpul zbuciumatei sedinte pe care a urmarit-o cu o tremurata incordare, Chitu tragea mereu cu coada ochiului spre coltul unde se afla un semineu de marmura, probabil rece. Ministrul simtea nevoia sa-si incalzeasca macar mainile - degetele macar! - pe care si le freca fara astampar, dand sa si le smulga. S-au strans pana la urma in jurul mesei de consiliu, destul de grabnic, vreo cincisprezece persoane - ministri, consilieri, secretari - Bratianu aflandu-se mai de mult la print, in biblioteca, intr-un colocviu prelungit cu seful statului.

O figura ceva mai linistita a facut generalul Cernat, ministrul de razboi, el fiind obisnuit cu alarmele, cu goarna si cazarma. Auzind vestea, Cernat a sarit din pat de-a dreptul in cizme, cu cizmele a sarit pe capra trasurii, langa soldat; s-a dus insa nu la palatul din centru, unde era convocat, ci mai intai la ministerul de care raspundea, ordonand cu de la sine putere alarmarea trupelor, de pe intregul teritoriu. Cernat a si sosit la sedinta de la palat cu intarziere, dar cu treaba facuta, in clipa in care dezbaterea depasise preliminariile. Le depasise e un fel de a spune, fiindca la ordinea de zi - de noapte! - se afla un singur punct: patrunderea unor trupe straine in tara, fara nici o prevenire.

Dezbaterea nu se putea urni din acest punct sau se-nvartea in jurul lui, punctul avea o putere magica de atractie, toti, inclusiv Docan si Chitu, se ciocneau de tinta fierbinte, iar acel punct crestea, se inalta, devenise un stalp amenintator in centrul micului cerc de ministri, impiedicandu-i sa se vada si sa se auda unii pe altii. Campineanu, ministrul Justitiei, care se afla cel mai aproape de print, la stanga lui Docan, facea astfel eforturi sa vada macar fata printului, vrand parca sa se incredinteze ca ceea ce aude si vede - incredibilul - e real, real ca si - sa spunem - printul.

Dar nici printului nu i se parea real tot ceea ce se intampla. El primise vestea adusa de Bratianu, in biblioteca, si prima lui reactie a fost un „Cum asta!”, dupa care a urmat un recul interior, apoi intrebarea daca „Asa ceva e cu putinta”. Acum el a repetat in fata ministrilor, cu voce alba, intrebarea privind faptul - trecerea frontierei, la ceas de noapte, de catre trupe straine -, iar Bratianu a repetat confirmarea, aratand telegrama prefectului de Iasi, pe care o si pusese pe masa, in fata tuturor. Printul a ascultat raspunsul repetat al primului ministru, cu o fata impietrita. Apoi, retraind acel recul, el s-a intrebat cu voce tare, din nou, pe sine, dar acum si pe cei din jur, daca „Asa ceva e cu putinta!”. Intrebarea ar fi trebuit sa se adreseze ministrului de externe, care era dator sa confirme neverosimila stire prin niste acte oficiale. Dar Kogalniceanul lipsea. Ca si Cernat, Kogalniceanu n-a mai facut drumul spre palatul princiar, cand a aflat vestea despre intrarea trupelor straine in tara, ci s-a abatut intai pe la consulatul rus, l-a trezit din somn pe baronul Dimitrie Stuart, l-a rugat sa-i confirme stirea, l-a somat sa i-o notifice oficial, chiar in starea in care consulul se gasea, in camasa de noapte. Se astepta deci sosirea lui Kogalniceanu. Un raspuns la intrebarea printului putea fi adus doar de ministrul de externe, care era dator sa cunoasca miscarea evenimentelor internationale si sa tina la curent guvernul. Dar la departamentul pe care il conducea de cateva zile, Kogalniceanu nu primise oficial nici o notificare despre intentia partii ruse de a trece cu trupe frontiera, nici prin consulatul rus de la Bucuresti si nici direct prin Petersburg. Daca n-ar fi fost real, buimacitor de real, faptul ar fi putut fi lesne dezmintit, lipsindu-i suportul oficial, acel suport de declaratii, note, informari diplomatice, care toate au menirea de a legiui un act stiut de toata lumea, transformandu-l intr-un act de stat. Asemenea confirmare lipsea insa si printul a ramas intr-o stare fara reactie, vecina cu catalepsia.

Intre timp, in asteptarea ministrului de externe, adunarea s-a miscat si s-a rasucit, dar nu s-a destramat, cum nu se poate destrama un bolovan de zapada prins in stransoarea frigului, iar frig in incapere era destul. Nimeni nu se putea ridica de la masa, fiecare se afla tintuit pe scaunul lui de supliciu, in golul lui, un gol pe care trebuia sa-l umple singur, simtind in preajma - precara consolare - golul celuilalt, al omului de alaturi, tot un biet ins care nu reusea sa apuce din intamplarea data macar un sens. Lui Chitu ii era acum cald, ministrul de la Culte si Instructiune se rasucea pe loc ca intr-o frigare, acum simtea ca-l trece transpiratia, care ii invadase camasa, ii muia gulerul si mansetele. Neputinta de a se misca, de a se agita, ii dadea o dureroasa suferinta; ii curgea apa si din maini. In mintea lui speriata, acum libera prin spaima, tiuia inca o grija, poate marunta, poate absurda, dar grija: trebuia oare sa dea ordin sa se inchida scolile? „— Domnilor, ii venea lui Chitu sa strige, dar nu va dati seama, existenta noastra normala se va da peste cap! Elevii nu vor mai trece in vara aceasta examenele de sfarsit de an.” „— Ei si! ar fi raspuns probabil Bratianu, de examene ne arde? Dar poate ca vara asta nici graul nu-l vom culege!” Era de fata si ministrul Domeniilor, care tacea. Drept care Chitu a tacut, la randu-i, reprimandu-se. Grijile pe departamente cadeau balta, cui ii mai ardea de grau, de scoli, de justitie, cand totul se surpa! Campineanu de la Justitie fixa cu ochi tulburi scrumiera de bronz de pe masa, ca si cum solutia dilemei care-l framanta se afla acolo. El s-a ridicat o clipa in picioare, simuland a-si stinge in scrumiera de bronz tigara consumata, dupa care s-a asezat la loc, neputincios.

Printul ramanea inchis in mutenie. In fata lui era Bratianu, omul care negociase conventia romano-rusa, in urma cu doar cateva luni, in Crimeea, la Livadia. Un scaun gol era destinat celuilalt sfetnic, ministrului de externe Kogalniceanu, care semnase conventia la 4 aprilie in numele tarii, deci in numele printului. Cei trei barbati, dintre care unul lipsea, erau legati in acea clipa printr-un act, care, daca era real, actul diplomatic la care subscrisesera tustrei ar fi devenit un simplu petic de hartie. Nu se putea totusi ca actul sa fie real, a nu fi cu putinta era o sansa. Sansa care s-a spulberat la sosirea lui Kogalniceanu:

— Consulul rus, baronul Dimitrie Stuart, a inceput ministrul de externe, confirma stirea, i s-a comunicat telegrafic si lui. Trupele imperiale au intrat la Iasi. In schimb, consulatul nostru din Petersburg nu stie nimic. Culmea!

— Ce e culmea! a sarit primul ministru clocotind. Ce nevoie mai am de confirmarea consulatului din Petersburg! Si tot el: - Nici primarul de Iasi n-a stiut nimic pana n-a vazut soldatii tarului cu ochii lui. Intre timp a citit si Proclamatia. Poftim! si Bratianu a pus pe masa textul telegrafiat al Proclamatiei. Si tot el: Trupele au intrat, tot acum, si pe la Cahul. Poftim!

Descarcarea aceasta nervoasa a fost ca inca un soc. Socul l-a provocat nu atat iesirea premierului, cat documentul pe care acesta l-a aruncat pe masa, cu nervi. S-a intamplat atunci un lucru de mirare, ca si la Iasi. Cei prezenti au luat act uimiti nu de ceea ce auzisera - faptul neindoielnic al intrarii trupelor - ci de ceea ce citeau, abia proba scrisa convingandu-i intr-adevar, pana la stupoare. Docan s-a trezit pe deplin si a inceput sa strige. El nu mai intreba ca adineauri, cand repeta prosteste intrebarea printului — Cum e cu putinta?! - ci acum urla:

— Ce facem? adica pe care fereastra sarim afara. Si din nou: Ce facem?

Acolo unde se aflau si cati erau, in trenul evenimentului, nu se stia care sunt pasagerii intamplatori si care cei adevarati - clipa nu limpezise inca nimic. Dar acel „— Ce facem?” - a formulat somatia. Probabil trebuia ceva facut, fiecare o resimtea, sentimentul a devenit insa acut abia dupa strigatul lui Docan. Un minim instinct de conservare ii soptea acestuia ca, plecand de acasa, uitase descuiate usile, desi cheile le avea in buzunar. El si-a dat seama de asta in clipa cand, strigand, a nimerit cu mana in buzunar si a atins cheile, care au si sunat. Acum precis toti cei din casa, si-a spus Docan, afland vestea invaziei or sa fuga, in lipsa lui, care cu ce apuca, mai ales slugile, lasand usile vraiste. Vedea spectrul casei goale apoi spectacolul bejeniei bucurestenilor spre munti, dupa legea veche: intra rusii, intra si turcii, tara se destrama! Intrebarea lui — „Ce facem?”, adresata siesi si tuturor, a ramas insa suspendata in aer. Aruncand intrebarea si aflandu-se sub ea, ca sub un plafon, Docan se simtea acum ceva mai bine. Spusese totusi ceva, inaltase acel plafon. Mai urma ca si ceilalti sa faca ceva, dar ceilalti taceau paralizati, inclusiv Bratianu.

Generalul Cernat a tusit, miscandu-se in scaun. Generalul nu cuteza inca sa se bage in vorba, mai ales acum intr-un moment de cumpana, dar stia ca trebuie, simtind ca lucrurile se rastoarna. Bratianu a prins privirea generalului si l-a indemnat cu un „Hai!”. I-a si zis:

— Hai, generale, spune!

— Trupele sunt alarmate pe intregul teritoriu, a spus Cernat dintr-o suflare, cu un glas ragusit, apoi a tacut.

— Aceasta e bine! a aprobat printul, traind o clipa de destindere.

Comunicarea aceasta a generalului, ragusita si parca latrata, cu glasul unui dulau de curte, a adus un prim respiro, un moment de siguranta pentru toti. Oricat ar fi fost de mica, armata exista. Armata era la frontiere - de fapt in bivuacuri, dar pusa in stare de alarma! - deci armata era la datorie. Printul ceruse calm armatei, printr-un ordin de zi. Acum generalul Cernat, ministrul de razboi, pusese in alarma trupele, iar vestea alarmei a adus pe fata printului calmul. Calmul s-a raspandit si pe alte cateva fete, un inceput de calm, chiar Docan, care facea figura de inecat, a apucat cu nadejde in maini acest pai - armata -, ca sa-si dea apoi seama, imediat, ca paiul nu-l tine deasupra apei si sa strige:

— Domnilor, dar armata noastra e mica si slaba. Nu ne poate salva armata!

— Cum asta! a intervenit printul. Dar armata asteapta ordinul meu.

Interventia printului, tasnita brusc, dintr-un adanc ultragiu, a provocat o stanjenire. Deci nu toti cei prezenti aveau incredere in armata. Mai mult chiar, strigatul lui Docan a aruncat indoiala asupra solutiei militare - cine se putea opune unor forte uriase, pe care toti le cunosteau!

Dupa ce adusese o clipa de siguranta, armata era acum scoasa din joc, tacit, ea devenea un obiect inutil, un obiect de care se legau prin raspunderi printul si Cernat, ambii inutili.

— Domnilor, a intervenit si Campineanu, cu fortele care se pun in joc nu e de glumit.

Toti stiau la ce se refera Campineanu. Toti cunosteau, suficient de bine, uneori pe propria lor piele - minus printul - istoria razboaielor dintre rusi si turci, fiecare in parte putand evoca amintirea unor ravasiri, distrugeri, catastrofe. In preliminariile razboiului Crimeei, tarile romane fusesera strivite sub o tripla invazie - rusa, turca si austriaca - iar cei doi printi domnitori isi facusera bagajele, pornind in bejenie. Acest spectacol, retrait de toti cei prezenti - minus printul - l-a facut pe Campineanu sa avanseze o prima propunere, pe care el o socotea singura:

— Ar fi poate potrivit, tocmai de aceea, a spus el, ca alteta sa printul sa se retraga din Bucuresti, undeva la munte.

— De ce sa se retraga? a ripostat primul-ministru.

— Fiindca aceasta ar fi o prima forma de protest. Guvernul e cu mainile legate, printr-o conventie, o conventie prin care s-a admis trecerea trupelor straine prin tara.

— Dar care nu e ratificata de corpurile legiuitoare romane! a precizat ministrul de externe. Conventia intra in vigoare abia cand Parlamentul o aproba, or n-a aprobat-o. Peste toate, seful trupelor straine se adreseaza direct populatiei, printr-o proclamatie, peste capul sefului de stat. Ca odinioara!

— Tocmai de aceea retragerea printului e cel mai adecvat raspuns, a insistat Campineanu.

— Seful statului nu poate parasi Capitala, nici statul! a strigat Bratianu. Vom gasi o alta forma de raspuns. Si racnind aproape la Campineanu: Domnule, dumneata nu intelegi ca noi trebuie sa existam?

Toti s-au intors catre Bratianu, inclusiv printul, simtind ca in acel om mic si uscat clocoteste o indarjire care va exploda. Desigur, toti vroiau sa existe. Docan ar fi fost dispus sa existe oricum. Dar cum! Despre felul cum s-ar putea exista, primul-ministru nu spusese nimic. Nici printul. Mai putin incordat decat ceilalti, seful statului parea totusi surprins. Se discuta despre el ca si cum n-ar fi fost de fata, ca si cum persoana lui era cumva absenta. Cei prezenti il priveau la randu-le pe print ca pe un obiect, un obiect desigur scump, de vreme ce trebuia salvat cu orice pret. Se parea chiar ca din toate lucrurile care trebuiau salvate - scoli, palate, stat, drumuri de fier - cel mai important obiect era el, persoana lui ii preocupa pe toti. Chiar Chitu s-a simtit dator sa intervina si sa intareasca propunerea lui Campineanu:

— Dar alteta sa trebuie sa se salveze in primul rand!

— Seful statului nu poate parasi Capitala! a raspuns printul, aratandu-si astfel vointa de a iesi din conditia de obiect pe care i-o impuneau ceilalti. Si cu decizie definitiva: Voi ramane aici.

Decizia aceasta, definitiva, le-a dat celor prezenti un nou inceput de liniste. Nelinistit parea acum Kogalniceanu; pe masura ce lucrurile tindeau sa se limpezeasca, ministrul de externe isi sporea framantarea.

— Totusi n-avem nici o posibilitate normala de protest, a spus el, traind vizibil neputinta. Si aceasta fiindca situatia este cu totul anormala!

— Exact ce spuneam si eu! a intarit Docan.

Omul acesta, facut pentru timpuri normale, n-avea in fond nici o vina. El era un bun ministru - fusese si ministrul Postelor in Moldova de dinaintea Unirii - si ar fi urmat a mai fi un bun ministru dac-ar fi fost timpuri normale. Dar timpurile erau anormale, nu numai de la sine, ci si prin contributia unor oameni ca Bratianu, cel care mosise Conventia. Toti se intorceau acum cu gandul la Conventie. Chitu a si spus-o:

— Poate ca n-ar fi trebuit sa semnam Conventia.

— Si daca nu semnam Conventia, crezi ca armatele nu intrau peste noi? a strigat Bratianu.

Acum furtuna se mutase de-acolo de unde bantuia, de la frontiera, direct in micul cerc al ministrilor. Replica lui Chitu il punea in cauza pe Bratianu, el fusese cu Conventia, si priviri acuzatoare il tinteau pe primul-ministru.

— Intrau, a replicat Campineanu, dar intrau altfel, fara a le mai pune in situatia de a calca in picioare si un tratat!

— Domnilor, a ripostat Bratianu, ridicandu-se in picioare, dar noi am vrut prin aceasta Conventie sa normalizam relatiile acestui stat cu lumea. Conventia este un prim act intre doua state suverane. Prin Conventie admitem trecerea trupelor, in schimb ni se respecta frontierele, ni se respecta institutiile si forma de stat.

— Cum ni se respecta, cand iata ne-au nesocotit! a strigat Chitu. Si atunci de ce era nevoie de Conventie?

— Vrei sa spui ca ne nesocoteau oricum! a raspuns Bratianu. Ei bine, eu am vrut sa se vada asta si din acte. Cu actele in mana.

— Si cu actele astea unde ne ducem, la Dumnezeu? a urlat Campineanu, batand cu pumnul in masa, ceea ce era excesiv.

— Da, ne ducem daca e nevoie chiar la Dumnezeu, a raspuns Bratianu, acum cu un glas stins.

— Situatia este cu totul anormala, s-a vaitat Chitu.

Situatia anormala se simtea acum si in vecinatatea salii de consiliu, unde incepuse o miscare surda. Palatul se trezise si fremata. Linistea pe care personalul si-o impusese - linistea stapanului - linistea cu care erau firesc ocrotite asemenea reuniuni, se transformase brusc intr-o surda neliniste, cu accentul unei usi trantite, o clanta care scapase din mana cuiva, care a raspuns in bufnitura unei ferestre. A inceput si vantul, un vant care juca draceste pe acoperis.

— Mai exista o sansa, a inceput Kogalniceanu, care cauta cu orice pret o solutie cat mai cuminte. Exista sansa ca despre intrarea trupelor in tara majestatea sa imparatul sa nu stie nimic.

Inca un respiro. Exista intr-adevar posibilitatea ca suveranul rus sa nu fie amestecat in aceasta situatie confuza, ceea ce deschidea o perspectiva - raporturile dintre cei doi sefi de state puteau ramane in acest caz normale. La o asemenea sansa gandea si printul, si ceilalti, din chiar clipa in care ministrul de externe a schitat-o.

— Dar exista declaratia oficiala de razboi! a ripostat Bratianu, provocand inca un soc. Or, prin procedarea aceasta se ignora persoana unui stat care a subscris o conventie, care e favorabil razboiului, mai mult chiar, care s-a angajat sa-l sustina. Si cu calm glacial: Domnilor, sa nu ne inselam, trupele straine se afla in tara si se indreapta acum spre Bucuresti. Tot ce putem face este sa aratam ca suntem un stat.

Un indemn care a inghetat gesturile, privirile, gandul. In pauza care a urmat, un secretar al curtii a introdus in sala un curier guvernamental care a depus in mana lui Bratianu inca o depesa. Primul ministru a citit-o si a transmis-o mut printului. Acesta, la randu-i, a trecut-o ministrului de externe. In fond chiar pe el il privea. El, Kogalniceanu, schitase acea sansa. Si el a rezumat continutul telegramei pentru ceilalti, reducandu-l la cinci cuvinte:

— Tarul se afla la Chisinau.

Deci tarul stia. Aceasta veste a pus punct adunarii; toti au simtit impulsul de a se ridica in picioare, ceea ce au si facut, mai intai ridicandu-se printul. Era limpede totusi ca adunarea nu poate fi incheiata aici, ca se presimte o decizie, toate se pravalisera catre clipa deciziei, dar spaima primului ministru, ca si a ministrului de externe - in timp ce printul se plimba concentrat - era ca nu cumva aceasta decizie sa fie o eroare. Cu graba de a evita o eroare, Bratianu a preintampinat initiativa printului, aruncand primul solutia:

— Domnilor, vom folosi armata. Vom retrage armata de pe linia Dunarii, in interior. Deocamdata armata de la Calafat. Apoi armata de la Giurgiu.

Prima parte a propunerii - „Vom folosi armata!” - a linistit, cea de a doua a speriat. Printul s-a oprit din preumblare, s-a asezat, a cerut un ragaz de meditatie. Kogalniceanu a propus ca acest ragaz sa fie prelungit pana la ziua. El a cerut ca ministrii sa se readune la palat in plina zi, la orele noua, dupa ce fiecare in parte ar fi obtinut informatii in plus. Ministrul de externe intentiona ca in acest rastimp sa se consulte si cu ceilalti reprezentanti diplomatici ai marilor puteri, cu consulii straini din Capitala. Era imperios necesar acest consult, i se parea lui, cu atat mai mult cu cat Conventia nu fusese incheiata cu consimtamantul marilor puteri, care girau statutul Romaniei. Conventia era un act unilateral, un prim simptom de independenta. Ministrul de externe a si spus, in incheiere la propunerea lui, care amana:

— Va trebui sa vedem si care este atitudinea marilor puteri!

— Ce sa caute a se amesteca in treburile noastre marile puteri? a intrebat primul-ministru, care vroia sa curme amanarea. Nu le-am intrebat cand am subscris Conventia, n-avem a le intreba nimic nici acum. Chestiunea aceasta ne priveste pe noi si pe rusi. Cel mult si pe turci. Iar daca-i p-asa, deschidem usa dinspre turci. Acum, pe loc! Retragem trupele de la Calafat.

Cernat, care stia ce-i revine, a sarit ca ars spre Bratianu, rasturnand scaunul:

— Cum adica, a strigat generalul, sa incepem un razboi printr-o retragere? Si inca dinspre turci?! Deschidem usa dinspre turci?!

— O deschidem, ca s-aratam c-avem usi, ca tara asta nu-i cu usile vraiste! a raspuns intratabil Bratianu, silindu-l pe Cernat sa se intoarca spre print.

— Maria ta, s-a adresat generalul catre seful statului, va cer sa nu ne grabim. Hotararile intelepte nu se iau noaptea.

— Dar noaptea ne-am trezit cu musafirii! a strigat Bratianu.

— Si noi, ca raspuns, ii poftim acum si pe ceilalti? a replicat Docan. Mutam razboiul pe teritoriul tarii? Domnilor, razboiul va distruge tara. Ceea ce ne propune domnul Bratianu este o sinucidere.

Tipatul lui Docan, fiindca ministrul tipase, a ascutit linistea, acum goala, din sala de consiliu. Se parea ca si celelalte fiinte vii din palat isi tin respiratia, ascultand pe la usi. Oricum parea ca toti cei prezenti isi tin respiratia, inclusiv printul care statea cu barbia in piept si cu ochii inchisi. El trebuia sa iasa din conditia pe care soarta i-o impusese, conditia de obiect fie si scump, cel mai scump obiect al unui stat - sigiliul - si sa intre in conditia fiintei care exista printr-un act viu. Toti cei din jur au tacut si l-au lasat sa intre in act sau sa-l refuze. Oricare ar fi fost atunci decizia lui, aceasta trebuia acceptata. Si el a acceptat decizia primului ministru. Care a devenit si a lui.

— Vom retrage trupele de la Calafat, a hotarat el. Chiar acum.

A scos apoi din buzunar ceasornicul si a privit cadranul. Cernat s-a conformat la randu-i, cercetandu-si ceasornicul. Erau orele cinci fara un sfert.

— Ceea ce am auzit este oare un ordin, alteta? a intrebat generalul cu un glas inca si mai ragusit.

— Desigur, a raspuns printul.

— Pot sa ma retrag? a mai intrebat ministrul de razboi.

— Desigur, a aprobat printul, in timp ce generalul s-a ridicat in picioare, gata sa iasa.

Iesea din scena, cu un ordin pe care trebuia sa-l execute, urmand sa intre pe scena razboiului. Il priveau toti. Si printul. In emotia care il covarsise, Cernat a inteles atunci, pe loc, ca razboiul l-a scos din functia pe care el o visa - functia de facator al razboiului - ca el devine din aceeasi clipa un simplu factor de executie, ca de fapt razboiul il face altcineva: Bratianu, Printul, Absurdul sau Istoria. El si-a pocnit calcaiele si a iesit.

La Calafat, ordinul de retragere a cazut ca trasnetul, surprinzandu-i pe ofiteri in bivuacuri, pe cei mai multi la cateva clipe dupa ce abia atipisera. Ei nu stiau nimic din ceea ce se intamplase cu cateva ore mai devreme la granita de est a tarii, la Iasi, in schimb stiau ce trebuie sa se petreaca la Dunare: sa se bata cu otomanii si sa se ajute frateste, cand o fi sa fie, cu rusii.

Chemat la telegraf, colonelul Mihai Cristodulo Cerchez a stat multe minute in mana cu ordinul abia transcris, fara sa priceapa ce se petrece, banuind la inceput o proasta descifrare, daca nu chiar o cifrare absurda la locul de transmitere. Primul lucru pe care a inteles sa-l faca a fost sa ceara, la locul de transmitere, sa se repete ordinul. Si ordinul a fost repetat, cifra cu cifra, adica cuvant cu cuvant. Recitind textul, acelasi text, colonelul chiar n-a mai inteles nimic, el a ramas in deruta, lasand sa se scurga o pauza lunga, fara sa confirme receptia mesajului. A fost somat s-o confirme. Cineva la celalalt capat al firului, un superior, a priceput ca ofiterul de la Calafat se afla in deruta si l-a pus sa retransmita ordinul primit, ca sa se asigure ca mesajul a fost receptionat exact. Colonelul Cerchez s-a conformat, a retransmis textul ordinului, dupa care a cerut telegrafistului sa bata o propozitie absolut nemilitara, in afara uzului intre superiori si subordonati, expresie a unui om cu mintile oprite in loc:

— Si acum ce facem?

— Executati ordinul!

— Cum adica?

— Cum scrie!

A urmat o pauza, dupa care in banda au aparut alte cifre, fiindca si acest dialog era cifrat. Cerchez a ordonat ca mesajul sa fie descifrat atent, dupa care a citit:

— Colonele, executarea!

Colonelul Cerchez a rupt banda care se tot scurgea din aparat si a pus-o in buzunar. Vroia s-o pastreze ca document. Sa nu se spuna candva ca el a procedat arbitrar. De fapt, arbitrar si absurd, fiindca decizia de a parasi pozitia Calafat era cert arbitrara si cert absurda. Cum sa deschizi frontul dinspre turci? Calafatul, pe care divizia lui il apara, reprezenta o pozitie strategica cheie in stapanirea fluviului. In razboaiele dintre rusi si turci Calafatul era o pozitie cheie. Si tocmai de asta, ideea de a intari Calafatul cu baterii de tunuri, cu santuri de aparare si cu mari efective i se parea colonelului cea mai buna. Pentru aceasta idee buna, Cerchez muncise ca putini altii, in cursul primaverii, pentru fortificarea Calafatului si pentru apararea acestui punct. Acum ce se intampla - li se cedau otomanilor niste pozitii de lupta gata pregatite? Dar era absurd, arbitrar si absurd.

Cerchez n-a trecut la executarea ordinului, a trimis un ofiter de ordonanta la comandantul corpului de armata, de care tinea, cu dispozitia de a obtine o deslusire, confirmarea sau infirmarea ordinului. Intre timp, colonelul a ramas singur in noapte, langa bordeiul in care locuia, pe dambul care domina apele fluviului. Dincolo de fluviu, in noapte, se inalta sumbra fortareata Vidinului. Si acolo, peste apa, pe malul bulgar, se presimteau miscari. Otomanii adusesera forte, ei stiau valoarea Calafatului. Cerchez tinea sub stricta observare malul, neascunzandu-si miscarile in ceea ce-l privea. Trebuia ca adversarii sa vada si sa stie ca tarmul romanesc e aparat, ca spre pamanturile de la nord, peste apa, nu poate trece nici pasarea. El ceruse in cateva randuri, prin rapoarte bine argumentate, o mai buna dotare cu guri de foc a pozitiei - tunuri Krupp cu bataia lunga - si cererea se aprobase. Ceruse apoi, prin alte rapoarte, ca la Calafat sa se organizeze si o a doua linie de aparare, in adancime, idee cu care Statul Major fusese de acord. Cerchez era satisfacut ca superiorii gandesc identic cu el, cu un acelasi spirit de prevedere si raspundere. Cand spre Calafat s-au pus in miscare noi unitati de infanterie, colonelul a trait un moment de jubilatie: insemna ca superiorii - Statul Major, Ministerul de Razboi, Printul - fac exact ceea ce trebuie, miscare cu miscare, pas cu pas. Era nu numai satisfactia militarului care se bucura de increderea superiorilor sai, dar si satisfactia de a le conferi superiorilor increderea, cu constiinta ca la toate esaloanele armata face un singur corp, simte, gandeste si se misca la fel. El si spusese camarazilor, in culmea acelui moment de jubilatie: „— Daca vreodata as simti ca intervine o deosebire de vederi, oricat de mica, intre mine si superiori, mi-as prezenta demisia.”

Nu fusese cazul. Intre Cerchez si superiorii sai fiinta cel mai deplin acord, un acord pe care urmarea sa-l intareasca razboiul, oricum sa nu-l dezminta. Acum Cerchez se legana in amagirea ca ciudatul ordin era plasmuirea unui cosmar de noapte, desi textul era limpede, textul avea claritate si precizie absurda de ordin. Precizie care s-a confirmat, peste putin, cand ofiterul de ordonanta s-a intors de la generalul comandant al corpului, cu un al doilea ordin, scris si semnat de general: „Cerchez, retrage-te!”

Cerchez s-a retras mai intai in bordei, convocandu-i la sine pe ofiteri. Mai inainte ca ravasirea si deruta din el sa se reverse in afara, asupra celorlalti, el trebuia sa actioneze. Si inca rapid. Abia apoi, dupa ce ordinul ar fi fost indeplinit, punct cu punct, ar fi urmat sa-si prezinte demisia. Fiindca sigur, dupa executarea ordinului, ar fi urmat sa-si prezinte demisia. Pentru a se intari in hotarare, el si-a repetat o sentinta de la scoala militara, la care ofiterul era dator sa recurga totdeauna in clipe de cumpana: „Executi si apoi te impusti, daca n-ai avut puterea sa te-mpusti inainte.” N-avusese puterea sa se-mpuste inainte, cand primise ordinul, iar acum il executa. Asa facuse probabil si generalul Cernat, cel ce daduse ordinul, reprimandu-si cu duritate dubiile din el. Cerchez, la randu-i, era acum hotarat sa reprime cu duritate dubiile subordonatilor, asigurand executarea ordinului fara cracnire, cel putin in clipa cat mai ramanea comandant.

Dar colonelul nu-si putea stapani nici emotia si nici impotrivirea interioara. In fond, pentru a-i convinge pe subordonati, ar fi putut recurge la o viclenie, prezentand retragerea drept o abilitate strategica - un mod de a-i atrage pe otomani in capcana - dar nu putea, iar cuvintele ordinului au ajuns la ofiteri stropsite, scurte, dure.

— Ati inteles?

— Nu! au raspuns pe diferite voci ofiterii.

— Ei bine, nici eu. Si va cer, domnilor, tocmai de aceea, sa va conformati imediat ordinului. Executarea!

A urmat rapaitul cizmelor, apoi o surda miscare in noapte, din ce in ce mai ampla, in care zgomotele de roti si copite, de oameni si vehicule, de arme si unelte grele nu se mai distingeau. Valea fluviului - neagra - inca nu se trezise din somn. Campania incepuse absurd. Cerchez strajuia singur movila goala de la Calafat, golit de ganduri, ramas pe loc in chip absurd. El trebuia sa-si urmeze trupele, dar nu putea, muncind in cap o singura intrebare: De ce razboiul trebuia sa inceapa absurd?

Austrul sufla puternic, vanturandu-i colonelului mantaua. Si Cerchez a pornit dupa trupe.

Atitudinea printului fata de razboiul care se declarase, care incepuse de cateva ore, care formal se dezlantuise, prin decizia uneia dintre parti, cum si prin actul patrunderii unor trupe in aria unui alt stat, chiar statul reprezentat de print, parea cel putin curioasa.

La consiliu, ceruse un ragaz si pentru limpezirea unei chestiuni intime, de familie. Printul avea raporturi stranse, de familie, cu familia imperiala rusa, iar de marele duce Nicolae, in intimitate Nicolas, inclusiv pentru print, il lega o speciala simpatie. Nicolas nu putea intra fara sa bata la usa. Daca Nicolas intrase fara sa bata, aceasta insemna ca are ceva nu cu el, printul - varul august - ci cu ei, cu supusii lui. Nicolas era dator sa-i trimita un semn, asa cum el ar fi trebuit poate sa-i acorde lui Nicolas un ragaz, ragazul de a-i propune niste explicatii. Erau absolut necesare aceste explicatii pentru a nu compromite iremediabil niste raporturi bune de familie. Acestea il implicau atat pe el, cat si pe principesa, pe ambii in chipul cel mai direct. Fiindca, daca in cazul lui, gestul privea raporturile unor barbati - raporturi tari, ca intre barbati - acelasi gest ar fi consternat-o pe ea: nu se poate sa dai navala, intr-un parc princiar - care este o tara - in fruntea unor hoarde de cazaci. Trebuia crutata, la limita, macar iarba bunelor relatii. In planul raporturilor de familie, la un asemenea gest cum se putea raspunde? Cum a raspuns Bratianu, cum el insusi a consimtit a raspunde, desi nu era sigur ca acest raspuns al printului ajunsese - la acea ora - pana la Chisinau, la Nicolas.

Printul s-a prezentat la micul dejun in tinuta lui zilnica, cu aerul cel mai obisnuit. S-au schimbat aceleasi civilitati si aceleasi gesturi. Era greu de presupus ca printesa stie ceva despre cele intamplate in cursul noptii, dupa calmul ei anodin-grijuliu, confundat cu mica agitatie matinala din timpul micului dejun. Cu acelasi calm anodin-agitat cu care vorbea, misca cesti, manuia ustensile scumpe de sufragerie, ea il intrebase in cateva randuri, in zilele din urma, daca are stiri de la Nicolas. L-a intrebat si acum, iar printul i-a pus in fata, fara nici un cuvant, textul „Proclamatiei catre locuitorii romani”, pe care il primise intre timp si in franceza. Ea a parcurs manifestul, cu un aer inmarmurit, dupa care a ridicat ochii albi spre el:

— Si ce raspunde la asta altetea voastra? a intrebat.

— Deocamdata cumpar o mosie, a raspuns el, iar raspunsul i s-a parut principesei absolut aberant.

Apoi el s-a ridicat de la masa si a trecut in birou, unde il asteptau dosarele cu oferte privind mai multe mosii. Il astepta acolo si Kalinderu, care s-a ridicat in picioare in clipa cand printul a intrat.

— De la Umkirch ni se comunica, a inceput Kalinderu, ca tranzactiile funciare merg prost. Mosia Umkirch nu se poate vinde, cel putin deocamdata. Alteta sa va trebui sa recurga la un credit, in eventualitatea ca nu renunta la cumparatura.

— De ce-as renunta?

Kalinderu l-a privit pe stapan cu ochi uluiti. „— Cum de ce! ii statea pe limba sa spuna. Dar bucurestenii o iau la sanatoasa. Nimeni nu mai are chef sa cumpere un covrig.” Privirea lui Kalinderu, care totusi nu spusese nimic, i s-a parut printului aberanta. Aberanta ca si reactia lumii peste care el domnea. Daca lumea politica traia alarma, incepuse sa traiasca alarma, inclusiv palatul se agita, lumea populara parea a nu avea nici o reactie. Intrarea rusilor nu mira probabil pe nimeni, asa cum n-ar fi mirat, probabil, intrarea turcilor - si aceasta iminenta! - sau intrarea austriecilor, intrari si iesiri foarte curente pe aici. Asa stand lucrurile, de ce el n-ar fi procedat aberant fata de cei din jur! Si printul s-a asezat sa lucreze, reluand lectura dosarelor. Atunci, in clipa, el se afla intr-un raport de necomunicare cu tara, cu sine si cu ai sai. El era ca un obiect ciudat - un silex - prins intre falii geologice straine, iar asemenea piesa muzeala - un varf de lance din silex - o si avea pe pupitrul la care lucra, folosind-o ca greutate pentru hartii.

Nu putea comunica nici cu cei din imediata apropiere, cu oamenii din personalul curtii. Cei cativa functionari germani din preajma - un valet, un secretar intim, un secretar pe post de consilier juridic, un bucatar, bibliotecarul, elvetian de origine - erau de asemeni reci si muti, ca niste silexuri. Acestia erau de fapt niste anonimi, niste obiecte pentru uzul imediat al printului. Ei, acesti functionari, vorbeau romaneste mai prost decat printul, iar cand vorbeau intre ei germana, oamenii curtii - care stiau nemteste - nu intelegeau de la ei nimic, nu pricepeau si nu deduceau nimic despre lumea interioara a printului, desi „nemtii” il observau pe print in intimitate, desi el, printul, nu ascundea nimic, el fiind in raporturile cu toata lumea transparent si impersonal. La intrebarea „Ce-a facut” sau „Ce-a zis” nu se putea raspunde. Printul „zicea”, „facea” ceea ce toata lumea vedea, ceea ce el insusi consemna in decrete, scrisori, ordine de zi, chiar in jurnalul sau intim, acte care erau sau urmau sa devina - cum au si devenit - accesibile oricui, toate fiind acte publice. Peste toate, printul n-avea viata intima si aceasta scandaliza. Era in el o transparenta care scotea din sarite mintea intortocheata a oamenilor locului, oameni care nu puteau sa nu atribuie unui gest, unui gand, unui cuvant un anume dublu, o umbra sau o aura bine ascunsa de purtator. Purtand numai insemnele vizibile, cele lui direct atribuite si direct acceptate de el, printul nu putea sa nu ascunda ceva - un invizibil -, iar refuzul lui de a ascunde ceva contraria insasi ideea de vizibil, ofensa lumea prin chiar persoana sa. El si plictisea, prin lipsa de surpriza - in ganduri, gesturi, acte. Odata intelese resorturile firii lui, micile ticuri de comportament, preferintele si repulsiile - aproape elementare -, incapatanarile si tolerantele, totul in fiinta lui a parut anost, iremediabil anost, pana la exasperare. Nici stropselile de limba, dificultatile de pronuntie, care la inceput amuzau sau erau obiect de sarja in presa, n-au mai interesat, devenind limpezi formulele verbale, acele formule care traduc inteligibil un gand chiar si prost rostit. Strain in relieful uman al locului, printul era pana la urma acceptat, in masura in care precipitarea evenimentelor nu-l faceau vizibil, si refuzat, numit ca atare - un strain, un neamt, un Hohenzollern - cand aceleasi evenimente isi trimiteau fulgerul direct asupra lui, ca acum.

Acum se anuntase din nou Kogalniceanu. Era semn ca evenimentele se precipitau, nemailasandu-i printului ragazuri minime de reculegere. Ministrul de externe trecuse peste uzul protocolar - solicitarea audientei, urmata de comunicarea orei de primire - el daduse buzna. Avea sa dea buzna din nou si Bratianu, ceva mai tarziu.

Printul a aparut in salonul de primire, unde s-a jucat o piesa stranie, cu aceleasi stiri, puse la o noua cheie:

— Baronul Stuart mi-a notificat oficial declararea razboiului.

Eveniment perimat.

— I-am notificat la randu-mi retragerea de la Calafat, ca protest la actiunea partii ruse.

Eveniment perimat. Printul a formulat totusi o intrebare:

— A avut vreo reactie?

— Nici una.

Reactia ar fi urmat sa vina foarte iute, de la Chisinau.

— In schimb baronul, a mai adaugat Kogalniceanu, s-a aratat foarte sensibil la decretul de mobilizare generala. Mi-a si spus: Veti intra in razboi? De partea cui? I-am raspuns: De va fi sa ne batem, ne vom bate, excelenta, pentru independenta noastra. Impotriva oricui. Si dupa o pauza: Aproba printul aceasta conduita a mea?

Printul a inclinat din cap. Bratianu a intrat pe neanuntate, vestindu-i pe cei doi ca in cursul diminetii va convoca inca o sesiune de urgenta a cabinetului de ministri. L-a intrebat pe print daca doreste sa participe. Printul a refuzat, iar Bratianu s-a retras. Intre print si celalalt sfetnic, ramas pe loc, s-a strecurat o clipa de apasare si stanjenire, pe care Kogalniceanu a accentuat-o:

— Bucurestenii au inceput sa-si faca bagajele. In mod cert vor intra si turcii.

La care printul a avut, in loc de orice alt raspuns, o reactie paradoxala, care, l-a uimit pe conul Mihalache.

— Vreau sa cumpar o mosie! a spus printul.

Stupoarea era absoluta. Stupefianta a fost si replica pe care conu Mihalache, in chip incredibil, a ingaimat-o:

— Si cu cat hectarul, maria ta?

Intrebarea aceasta brusca si absurda l-a dezamagit pe print. Intrebarea fireasca ar fi fost: „— Pai acum?!”, dar la un raspuns absurd conu Mihalache a ripostat cu o intrebare absurda, iar printul era acum dezamagit. In conu Mihalache se trezise deci proprietarul. El intrebase prompt: „— Si cu cat hectarul, maria ta?”

Chestiunea cadea deci la aspectul jos al unei banale tranzactii funciare. Nu asta il interesa pe print, el vroia sa faca din cumparatura un act politic, acum, tocmai acum. Dar conu Mihalache nu pricepea, il trata ca pe un localnic care ar vrea sa cumpere pamant intr-un moment anapoda. Printul l-a privit cu surprindere pe ministrul sau de externe, autor principal al reformei de improprietarire initiata de Cuza, fara sa inteleaga ce doreste, care-i sensul logic al intrebarii. Mare, mult in umeri, in piept si in pantece, Kogalniceanu, cu chelia lui solara, cu pince-nez-ul care iradia scantei, i-a aparut printului opac si pedestru, un oarecare boier de tara, stapan traditional de pamant. Kogalniceanu era totusi un om subtil. Ce sens avea atunci acel „Si cu cat hectarul, maria ta?” Ce vroia sa spuna? Aceasta insemna oare ca ministrul de externe nu-l mai considera pe el, ca sef al statului, un strain? Sau insemna ca el, printul, se socotea inca un strain, de vreme ce dorea fierbinte sa-si confirme impamantenirea prin inca un act public?

Intre cei doi staruia stanjenirea. Print si sfetnic simteau instinctiv ca n-au la indemana nici un drum pentru a mai prelungi discutia. Kogalniceanu n-a cerut detalii printului privind pretul pamantului, acesta din urma n-a socotit oportun sa formuleze vreo intrebare pentru sfetnic. Jena s-a prelungit. Printul insusi obosise tinandu-l in picioare pe omul lui Cuza.

Acum audienta trebuia curmata oricum, din mai multe pricini, care se reduceau la una: obosisera si sfetnicul, si printul. Printul a si curmat audienta, prin reciproca consimtire, amandoi aflandu-se sub somatia aspra a zilei, amandoi nemultumiti unul de celalalt. Printul a vazut pe fereastra, dupa iesire, cum conu Mihalache s-a lasat epuizat in pernele trasurii, izbindu-si apasat fesele, fara sa-i pese ca nu si-a mai ferit inlaturi aripile fracului. El venise la palat, in goana mare, fara palton, desi era frig.

In dimineata aceleiasi zile, printul primise inca o veste proasta: o scrisoare din departe, de la tatal sau. In aceasta ultima epistola, pe care o lasase deschisa pe pupitrul din biblioteca, printul Karl Anton de Hohenzollern ii scria fiului sau intr-un mod pe cat de eliptic pe atat de ciudat:

Nu mai pricep nimic din ce se petrece la tine acolo, in tara ta. Datele politice de care dispun aici imi sunt cu totul insuficiente. Se pare ca vei trece prin mari incercari. De aici inainte, ca sa nu te tulbur, iti voi scrie doar despre ecoul faptelor tale la noi.

Printul Karl Anton refuza deci sa-i mai dea sfaturi. Sfaturile nu mai ajungeau la fiu. Tatal era si foarte departe. In acele zile de primavara printul Karl se afla la castelul Weinburg, din Alpii Elvetiei, unde familia dispunea de o intinsa proprietate pe malul lacului Constanza. Ce putea sa-i spuna printul Karl Anton fiului sau decat atat:

Von hier aus der Fernee fällt es mir sehr schwer, für Dich zu urteilen. Dort, am Ort der Handlung, aber, weisst du besser, welche Massnahmen zu treffen sind, dass alles normal verlaufe. Möge Dich Gott wohl behüten.

Dumnezeu il avea, era incredintat, in buna lui paza. Tatal fizic, printul Karl-Anton, il parasise deci. Acelasi print Karl-Anton ii scrisese la inceput de an o scurta scrisoare de bune urari, in care ultima fraza parea nelinistitor profetica. O retinea:

Criza cea mare care va hotari asupra intregului tau viitor se apropie.”

Criza sosise de fapt. Criza era acum un fapt consumat. Un fapt despre care printul Karl-Anton nu mai stia nimic. Printul ramanea singur si liber, cu libertatea de a decide, de aici inainte, absolut singur, pentru intreg destinul lui.

Dar in incapere a intrat din nou Kalinderu, cu o alarma pe chip inadmisibila la el ca sfetnic al palatului, inadmisibila si prin modul interventiei - cu suspendarea formulei protocolare - cu trecerea brusca la subiect:

— Alteta, printesa nu v-a spus. A observat insa ca lumea buna din Bucuresti isi face bagajele. Chiar si populatia a iesit pe strazi. Va intreb daca nu e cazul ca macar alteta sa sa plece la Sinaia.

— A cerut printesa sa plece?

— Nu! a recunoscut Kalinderu, dupa care s-a retras.

Agitatia din cursul noptii se prelungea, se dilata, acum ravasea si palatul. Printul a decis sa ramana in biblioteca, ignorand valurile care-i asaltau usa. Si-a impus sa lucreze cu calm, toata ziua, printre altele hotarand sa raspunda si la scrisoarea printului Karl-Anton. Desi scrisoarea se scutea de raspuns. El a deschis usa chiliei abia spre seara, a decis sa iasa in spatiul liber al campiei, ca sa se reculeaga acolo.

Si-a imbracat mantaua neagra si a iesit pe culoarele palatului, trecand in curte, spre grajduri. Maiorul Theodor Vacarescu, maresalul curtii, l-a observat la timp si a dat fuga pe un culoar lateral, sa-i iasa inainte. Nu putea ghici ce anume doreste printul - trasura sau cal de calarie - desi maiorul putea observa ca printul avea asupra lui cravasa. Printul a si ocolit remiza cu trasuri si a intrat in grajdul cailor de calarie, deschizandu-si singur poarta. Singur a dezlegat apoi un cal de la iesle, desi in acelasi timp cu el spre acelasi cal s-au repezit vreo trei grajdari. A aparut si maiorul, urmat de doi sergenti garde-corps.

— Sa va insotesc, alteta? a intrebat maiorul.

— Nu, a raspuns printul, care a si incalecat.

A iesit pe poarta dosnica a palatului, pornind pe strada Bisericii Luterane, la deal, urmat de numai cei doi sergenti calari. Theodor Vacarescu a ordonat totusi unui ofiter de suita sa incalece in graba si sa porneasca in urmarirea printului, poate chiar sa-l preceada. Era un ceas de cumpana peste oras si maresalul curtii nu-si ascundea niste ingrijorari. Din nou ningea.

Fulguia. Parva resimtise apropierea de Bucuresti ca pe o patrundere intr-un cuptor. In compartiment nu era cald, dar tanarului ii venea sa-si dezbrace hainele. El a deschis fereastra si a vazut ca ninge. Parva ar fi vrut sa se desparta de anotimpul alb - si repede!, dar inca mai ningea. Ningea cu fulgi dezordonati si moi, bucati de iarna in lichidare, care nu izbuteau sa mai tina intreaga iarna de jos. Pe campia pe care trenul fugea, dealurile troienelor se surpau, se topeau vertiginos, devorate de o caldura pripita, negrul lutului respingea zapada, n-o mai primea, mai ales zapada noua, de sus. Ningea dar si ploua, ploua cald. In lumina de sfarsit de zi, fulgii se topeau in aer - fluturi in atingere cu vapaia fierbinte a asfintitului. Ploua, ploua cald si bogat - de obicei ploile de primavara sunt reci pe aici -, acum ploua ca sub o respiratie dogoritoare, emanata din pamant.

„Daca mai tine asa, si-a spus Parva, intr-o noapte totul se va schimba. Calmatuiul si Vedele vor halucina sub navala apelor de sus si de jos, aratand ca Mississippi si Amazoanele, desigur o clipa. Nici Dumnezeu n-o sa mai poata opri topirea zapezilor, asa cum n-a putut-o opri la ultimele glaciatiuni, cand de fapt El nici nu era facut. Si atunci, peste noapte, intr-o singura noapte, s-au retras spre Pol muntii gheturilor, impreuna cu turmele de reni, elani, ursi bruni, cu vanatorii lor cu tot. Campia a aparut atunci intaia oara la lumina, buna de semanat.”

Cand s-a strigat „Bucuresti!”, pe Parva l-a cuprins o scuturatura de bucurie, cu neputinta de pus in frau si el nu i-a pus frau. S-a repezit la bagaje, gata sa le arunce spre peron din mersul trenului. Dar pe peron nu-l astepta nimeni.

Tanarul nu se putea misca din loc, devenise prizonier bagajelor - si nimeni nu venea sa i le duca. A ramas surazator o vreme, in atmosfera de salon a peronului, cu sentimentul de a participa la o primire, care-l avea ca centru, pana cand centrul s-a mutat de langa el, spre iesire. Lumea buna a garii, nou-veniti si gazde, a inceput sa se risipeasca spre echipajele care ii asteptau pe boieri.

L-a trezit din ganduri vocea unui tip maruntel, care i s-a adresat cu foarte mult respect:

— Domnul Horowitz?

Parva a tresarit surprins, l-a masurat pe individ din crestet pana-n talpi, apoi, profund jignit, i-a aruncat printre dinti:

— Eroare! Si racnind spre individ: Domnule, eu sunt inconfundabil!

— Cum adica sunteti inconfundabil? a ingaimat individul.

Parva i-a intors spatele, apoi s-a trezit singur in gara pustie. La fel de singur ca si la Iasi, dar acolo nu era punctul terminus al drumului sau. Se simtea de fapt nu atat singur cat strain, brusc instrainat intr-o realitate care-i era familiara doar cu o clipa inainte. Au aparut, in sfarsit, si niste hamali, iar Parva s-a vazut scos cu bagaje cu tot afara, in spatele garii. Avea in fata orasul, orasul spre care nazuia, pentru care pregatise si o replica, in raspuns la intrebarea birjarului: „— Unde sa va duc?” „— Du-ma, ar fi trebuit sa spuna, la cel mai scump hotel din Bucuresti!” S-a instalat intr-o sanie - pe aici inca mai circulau sanii - si a fost multumit ca birjarul nu l-a intrebat nimic. El a inteles ca trebuie sa-l duca pe tanarul pasager spre centru si il ducea acum cu sania spre centru. Unde? Desigur in centru! Desi, dupa o vreme, birjarul s-a intors spre Parva si i-a pus inca o intrebare:

— In centru, dar unde?

A raspuns intr-o doara:

— Du-ma la Hotel Iancu! si s-a strans in fundul saniei, strivindu-se intre bagaje.

In drumul spre centru, sania lui Parva s-a impotmolit in noroi.

Inca fulguia. Campia pe care printul galopa acum insemna golul unor intinderi fara zare si golul intunecos al cerului, un cer strabatut de fire sticloase de ploaie, izbind obrazul printului cu niste picuri meteoritici. Copitele calului aruncau in laturi si in urma stropi de apa maloasa si bulgari de pamant. Din loc in loc inca se mai vedeau uriase maldare de zapada, troiene povarnite, rapi de gheata. Cand faldurii ceresti ai zapezilor se retrageau, campia arata urat, ea lasa la vedere fata reala a pamantului, lacaria, resturile vegetale, noroaiele. In totul campia din jurul Capitalei respingea.

Calul printului inaintase la inceput in galop, prin zapada, dar de sub zapada copitele scoteau noroi. Apoi calul a calcat prudent pe o partie de gheata, fost drum de sanie. Si mai incolo animalul s-a oprit, nestiind incotro s-o ia. Printul l-a indemnat usor, din frau si din pinteni, silindu-l sa inainteze, iar animalul si-a continuat drumul pe pamantul desfundat, opintindu-se greu cu calaret cu tot, smulgandu-si rand pe rand copitele din lutul clisos, ca pe niste ventuze. Orice idee de drum, de cale sigura disparea pe aici.

Din Baneasa, unde ajunsese iute, pe drum bun, printul o luase spre Balotesti, pe langa hambarele mosiei Bibescu, apoi printre salasele de tigani de pe aceeasi mosie; el iesise in cele din urma la albia unui rau obscur, cautase loc de trecere prin raul dezghetat, trecuse dincolo, ezitase daca sa-si continue drumul spre Caldarusani, pana la urma a pornit intr-acolo.

Dar s-a oprit, dupa inca un galop. Ratacise drumul spre tinta pe care si-o propusese la plecare - mosia Manastirea - si acum statea in loc nemultumit. Si calul ezitase. Amandoi - printul si calul - ar fi trebuit s-o ia mai spre sud - cat mai spre sud, in acest tinut fara drumuri si fara repere! Mai era insa si alt drum, mai scurt, pe malul unei alte ape. Printul uitase insa care apa. Toate apele veneau din munti si curgeau spre sud, tandalind in aceasta campie, ele insele uitandu-si drumul sau croindu-si niste drumuri arbitrare la vremea dezghetului. Printul stia ca mosia Manastirea e disponibila - la vanzare! - si era probabil disponibila - la vanzare! - tocmai din lipsa de drumuri, de repere, de semne indicand o asezare stabila. La Manastirea se putea probabil ajunge pe oriunde - luand-o spre nord, spre sud, spre est, spre vest - stupefiant era si faptul ca nimic nu indica acolo statutul de proprietate, nu exista conac, nu existau semne de hotar, nu existau sate. Manastirea era nimic altceva decat o intindere goala de pamant apartinand unui proprietar abstract. Desi printul detinea niste hartii, primise o oferta de vanzare a acestei proprietati, cu un dosar cuprinzand niste harti in anexa.

— Dar de ce se cheama Manastirea? intrebase printul, nedumerit, cand cineva care il insotise altcandva, un localnic, il informase ca pamantul acela e „disponibil”.

— Cine stie de ce se cheama Manastirea! a raspuns acela.

La Manastirea nu era urma de asezare monastica, nici macar o cruce de piatra marcand un drum de ciobani, cum erau nu putine cruci anonime prin Baraganul nimanui. Nimic decat pamantul gol, iar intr-un mal de garla, taiat de ape, niste resturi de olarie straveche cuprinse intre dungi negre de cenusa. Nici gand sa fi fost pe-acolo - ieri, azi, alaltaieri - urma de manastire, mai mult chiar, in acel mal ruinat, printre cioburi de oale, printul a gasit - ca singura piesa intacta - un phalus din lut ars. A rasucit mica piesa intre degetele mainii inmanusate, era ca un index in culoarea aramei, apoi a aruncat-o in tarana, printre harburile arhaice. Piesa era ciudata, ca si fertilitatea debordanta a acelei campii, o fertilitate chaldeeana. In afara de acel phalus de lut ars, nimic solid, nimic durabil pe acea campie, nimic decat numele unor mii sau miriade de straturi vegetale transformate in tarana, peste care se depusesera mii de straturi de zapezi, acum alte zapezi - zapezile care se retrageau.

Peste toate ce toponimie ciudata! Manastirea nu exista ca loc si nici ca urma de loc, exista doar un nume fara sprijin in nimic. Ce suport putea oferi acelui nume sacru - Manastirea - un phalus de lut ars! Dar si alte nume - fara sprijin, dar si alte locuri - fara nume, pe aceeasi campie! Intr-un loc, de asta data fara nume, la poalele unui gorgan, printul gasise un varf de lance din silex, pe care il si examinase - de asta data cu mult interes -, retinandu-l pentru colectia sa si folosindu-l ca presse-papiers pe pupitrul sau din biblioteca. El a cercetat cu minutie piesa de silex, a curatat-o si a lustruit-o, si-a propus chiar s-o inventarieze printre piesele arheologice si geologice din colectia sa, s-o treaca intr-un catalog, dar in dreptul obiectului - varf de lance, al materialului - silex! - n-ar fi putut pune nici o explicatie, fiindca locul din care colectionase piesa n-avea nici un nume.

Tot acolo, la poalele aceluiasi gorgan, descoperise si niste margele de ambra. Le descoperise de fapt calul, care scurma cu copita in tarana arheologica. El a observat cu placere boabele, care pareau atunci desirate dintr-un colier. Acestea apartinusera cert unui colier, un colier arhaic, care impodobise probabil gatul unei printese barbare din noaptea timpului, si printul, stand intr-un genunchi, a cules boabele de ambra cat boabele de strugure, punandu-le apoi in buzunar. S-a gandit tot atunci, la intoarcerea spre Bucuresti, sunandu-le in buzunar, daca n-ar putea sa redea acelor boabe functia initiala de podoaba, insirandu-le pe un fir de matase si daruindu-le printesei de ziua ei. Printesa sosise de putin timp in tara si era atenta la micile daruri care-i spuneau cate ceva despre noua lume: un costum taranesc, o icoana, niste blide de lemn, niste vase de lut ars ii facusera placere. Acum un alt dar modest, recoltat chiar de print de pe acest pamant si purtand cifrul lui. Printul a si chemat la el pe un cunoscut argintar sas din Bucuresti, unul Arnold Gang, cerandu-i sa-i fabrice o cheutoare in argint, pentru acel colier, cu cifrul imprimat discret, pe una dintre gheare, dar cand argintarul a adus mica piesa de incheiat la gat, printul s-a razgandit. Era mai potrivita o cheutoare in bronz, mai potrivita - a gandit el - cu vechimea piesei si cu culoarea ambrei. Apoi i-a cerut argintarului sa fabrice si o caseta pentru acel colier, o caseta mica in piele de culoarea ambrei, cu cheutori in bronz. Efectul, la deschiderea cutiei, era splendid - sarpele de ambra arata somptuos in culcusul lui de matase alba - dar deschizand cutia, printesa s-a speriat:

— Ce e asta! a strigat ea.

— Un colier de ambra!

Sarpele se umflase parca pe zapada de matase, debordand din culcusul alb.

— De unde?! a mai intrebat.

Desigur, nu era o piesa obisnuita, dar intrebarea — „De unde!” - parea stranie. Cum de unde!, doar piesa nu era furata, si printul a raspuns simplu:

— Din pamant. Apoi a adaugat: — Dintr-un mormant sarmatic, sau scitic, sau getic. A apartinut probabil unei printese barbare.

Explicatia era elementara, dar explicatia parea ca misca sarpele, care statea imobil, si printesa a inchis cutia. A inchis si discutia, ramanand cu mana pe cutie si prelungind un scurt fior. Deci si ei ii repugna aceasta campie - prin acel sarpe de ambra - asa cum lui ii repugnase, prin acea piesa bizara din lut ars, pe care o aruncase. Inclusiv taranii, taranii din asezarile noi de pe aceeasi campie, aruncau asemenea piese sau, atunci cand le foloseau, le sfinteau. Oricum, amandoua aceste piese, provenind din campie, au fost aruncate.

Acum, sub imperiul dezghetului, campia ii aparea calaretului de-a dreptul urata, desi printul, ca geograf, n-avea repulsii fata de obiectele disciplinei care-l preocupa, tratandu-le pe toate cu un ochi egal si rece. Rece mai ales acum in clipa dezghetului. In urma cu un deceniu, insa, cand sosise intaia oara aici, campia facuse asupra lui o mai buna impresie. Era in plinul primaverii, campia se afla la ceasul exuberantei vegetale talazuri de verde tumultuos cat cuprindeai cu ochii, iar unul dintre insotitori, preluand sentimentul de plenitudine si desfasurandu-l retoric, a spus:

— Maria ta, aceasta e Campia Romana!

Inainte de aceasta intalnire, cineva ii aratase - tot cu un gest retoric - orasul peste care avea sa domneasca:

— Maria ta, acesta este Bucurestiul!

Erau si niste prime propozitii in limba tarii peste care urma a domni, iar printul le retinuse, le repeta in gand, le descifra etimologic, le confrunta cu obiectele de care vocabulele se legau. Cuvantul Bucuresti nu raspundea astfel ideii de oras si nici de capitala. Pentru a putea crede intr-un asemenea cuvant cineva trebuia sa faca pe acelasi loc un oras, o Capitala. Printul a observat dupa o vreme, cu surprindere, ca pe aici numai cuvintele instituie realitati, niste realitati care in fond lipsesc de sub cuvinte, cum lipsea Manastirea de sub cuvantul manastire, cum lipsea de sub cuvantul oras realitatea orasului, in intelesul lumii din care el venea.

De altfel campia si orasul erau doua nume contrare, care se subminau reciproc. Campia nu oferea nici o siguranta orasului, asezat pe o suprafata plana, deschis spre toate zarile, orasul nu oferea nimic campiei, nici macar cateva verticale ca reper, in afara de Turnul Coltii, Turnul Pompierilor, Turla Mitropoliei. Printul nu-si dadea bine seama daca nu cumva campia inghite orasul, cum il si inghitea, la vremea noroaielor, sau daca, in timp, orasul nu va inghiti campia. Oricum, el a fost pus intr-o trista dilema atunci cand, in clipa sosirii printesei, in aceasta tara, dupa casatorie, a trebuit sa-i prezinte cele doua elemente

— Orasul si Campia -, introducand-o in acest nou univers, atat de ciudat. Dar il putea numi oare asa? Acum acest univers ii si apartinea, el il luase oarecum in stapanire, si printul i-a prezentat printesei cele doua elemente - Orasul si Campia - cu exactitudine, in limbaj stiintific, ca geograf ce era, lectia convingandu-l pe el insusi de obiectivitatea materiei. Nu trisase, a prezentat materia - mai ales campia - cu convingere, asa cum fac savantii care sunt convinsi de obiectul disciplinei lor, pana la identificarea cu obiectul. Desi ea, printesa, il privea cu ochi mirati.

— Aceasta este Campia Romana! a declarat el, adaugand de la prima propozitie si cateva elemente de filologie, cate erau accesibile pentru printesa, care s-a speriat initial, atunci cand a aflat ca aceasta campie face parte din uriasa stepa euro-asiatica, e ultimul culoar al Asiei.

Desigur asa era. Crivatul asiatic se zbenguia liber pe aceasta campie, care trecea prin inima Rusiei, se prelungea pe toata latimea Ucrainei, strabatea sudul Basarabiei, ingustandu-se brusc sub strivirea Carpatilor si ispravindu-se in varf stirb de lance la Portile de Fier. Localnicii nu-i spuneau stepa, ci campie, cu un cuvant latin. Ei ii spuneau Campia Romana, deci Campia Romana, indicandu-ti cu mandrie pe aceste intinderi goale si niste valuri tesite de pamant, construite in primul mileniu al acestei ere de cezarii romani.

— Si de cine s-au aparat acesti cezari romani? a intrebat printesa incantata de a fi in chipul cel mai direct succesoarea cezarilor Romei in aceasta parte de lume.

— O, de cine nu s-au aparat! a raspuns el. Dar e o lista foarte lunga.

Lista i-o alcatuise un istoric local si printul o tinuse multa vreme pe pupitru, fixand-o cu acel obiect de silex, folosit ca presse-papiers.

Lista cuprindea o cascada de nume, o revarsare de nume care fosneau geologic cu sclipete si sunete stranii, vanturate parca de iernile colosale ale campiei sau de dezgheturile colosale. El a citit lista incredibila, parcurgand insiruirea cu lupa, scotand prin lentila lupei la lumina cate un nume: cimerieni, sciti, celti, buri, boiii, taurisci, roxolani, bastarni, persani, macedoneni, greci, romani, bizantini, goti, vizigoti, ostrogoti, huni, slavi, avari, vandali, bulgari, pecenegi, cumani, maghiari, tatari, otomani, istoricul acela spunandu-i ca lista ramanea deschisa, desi printul pusese lupa pe pupitru.

— Dar pamantenii? a intrebat printul, cu mirare, spre acel om cu barba in vartejuri.

— Pamantenii, a raspuns savantul, s-au retras la munte, apoi au revenit la ses, ca si apele, pe campia care le apartinea.

— Si din acestia, din navalitori, ce s-a ales? a intrebat printul, indicand cu lupa insiruirea de nume. Ce-a ramas de la ei?

— A ramas cate ceva, i s-a raspuns. Cate un nume, cate un obiect, alteori nimic.

— Cum nimic?!

— Nimic.

Multe din acele nume recoltate din chronografiile antice existau doar acolo, aceleasi nume neinsemnand nimic in acele manuscrise pentru memoria campiei. Altele - lucruri, nu nume! insemnau totusi ceva.

Reamintindu-si acest dialog, acum cand calarea, printul si-a spus ca chiar acel colier de ambra, pe care-l oferise printesei, trebuia sa fie de provenienta straina. Nu era, cert, ambra de Buzau - pe care o stia!, nici ambra de Baltica - desi pe aici trecea unul dintre drumurile ambrei de Baltica - nu era nici ambra caucaziana. O ambra persana, poate? Cumva o ambra de Ural? Cumva o ambra de Mongolia? Sau de Manciuria?! Sau, cine stie, era oare cu putinta sa fie o ambra tibetana? Un specialist in geologie ar fi putut lamuri chestiunea, cu ajutorul unui chimist. La societatea geografica pe care-o conducea, printul ar fi putut lamuri pana la urma apartenenta geografica a ambrei, nu si drumul ei istoric. Cum ajunsese aici? Asa cum cad, probabil, si pietrele din cer! si-a raspuns. Primul fier pe care omul l-a folosit, chiar si pe aceste locuri, a fost fierul meteoritic, un fier venit din adancul Universului, ca sa-si implineasca destinul pe Pamant, uneori pe un pamant obscur, ca acesta. El insusi, ca stapan al locului, cazuse aici ca din cer, pe aici chiar exista expresia „cazut din cer”, pentru cineva fara aderenta cu locul si timpul, cazut peste loc, peste timp, ca piatra din Cabba, la care se inchinau mahomedanii.

Se abatuse de la drumul care ducea spre Manastirea, dar intre timp se departase si de drumul Caldarusanilor - un loc care exista, o manastire care exista, aici existand si un lac cu acelasi nume, care inconjura manastirea cu brate moi de apa. O manastire de campie, ca si Cernica, Pasarea, manastiri aflate pe maluri de lacuri, cu temeliile in namol, smarc, gunoi arheologic, gunoi vegetal rascolit de vanturi si zapezi.

„— Ca Bucurestiul sa reziste, si-a spus printul, si reziste navalirilor de tot felul, orasul trebuie inconjurat cu forturi. Nu cu ziduri de incinta, ca cetatile din evul de mijloc, ci cu forturi puternice de piatra, dispuse din loc in loc, la distanta de o bataie de tun si dotate cu artilerie.” Dar piatra pe aici nu era, proiectul trebuia modificat in functie de materialul existent - lutul. Deci forturi din caramida, ceea ce ar fi dat orasului, vazut de departe, un aspect chaldeean, fiindca forturile ar fi trebuit sa aiba zidurile extrem de groase, compensand fragilitatea materialului prin inaltime si volum. Ar fi fost insa necesare, pentru asemenea constructii, milioane si milioane de caramizi, dar cine sa le fabrice? - disponibili erau doar tiganii! - si Bucurestiul, inconjurat de caramidarii si cuptoare gigantice de ars caramizi, i-a aparut printului din nou fantasmagoric, ca un oras chaldeean.

— Bine, dar cum se apara un asemenea oras, neaparat prin nimic?

Intrebarea i-o pusese lui Bratianu, in anul cand sosise aici si cand i se prezentase amanuntit orasul.

— Traditional, orasul se apara prin retragere! i s-a raspuns. In vechime orasenii il paraseau dandu-i foc. Dar orasul se apara si prin strategie politica.

Deci din nou vorbe, o alta vorba fiind „strategia politica”, din nou cuvinte care proclama realitati. Daca retragerea insemna efectiv ceva, „strategia politica” tinea de cuvinte, manuia cuvinte, precum cuvantul Manastirea sub care nu se afla nimic. Cerandu-i unui localnic din anturaj sa-i prezinte si niste jocuri de cuvinte in limba romana, acesta i-a prezentat o adevarata colectie, iar o anume ghicitoare l-a intrigat initial, apoi l-a binedispus pe print:

Manastire-ntr-un picior,

Ghici, ciuperca, ce-i?

— Dar unde-i obiectul care se ascunde? a intrebat printul, care stia totusi ce este o ghicitoare.

— Iata-l, e la vedere! i s-a raspuns. E ciuperca.

Ghicitoarea era abila, folosind - la vedere - si obiectul care ascundea si obiectul menit a fi ascuns. Era gratioasa si Manastirea inchipuita ca o ciuperca - o manastire de cuvinte, deci ireala. El vroia insa in aceasta lume a jocurilor de cuvinte si ceva real.

Parva n-a izbutit sa gaseasca adapost la Hotel Iancu si nici la alte hoteluri, care incepusera sa fie invadate de refugiati. La putine clipe dupa sosirea lui, atmosfera din oras se schimbase, acum domina panica. Nu paralizie sau apatie, ca la Iasi, unde intrasera rusii, ci panica, pe care o provoca intotdeauna aici, in sud, navalirea turcilor. Cetateni din orasele de la Dunare dadusera buzna in Capitala, care cu ce apucase sa ia, ocupand pana una alta, casele rudelor, prietenilor si hotelurile. Mai ales in hoteluri nu puteai sa arunci un ac, si, dupa cateva incercari neizbutite, birjarul isi privea clientul, pe Parva, cu aceeasi perplexitate ca si birjarul de la Iasi:

— Acum ce facem, unde va duc? N-aveti in Bucuresti rude, prieteni, un acoperis? Va duc atunci la mine acasa!

— Asta nu! s-a aparat Parva. Ma duci la un restaurant, pe care-l stiu eu, langa Curtea Veche. Ma lasi acolo si-mi cauti un hotel.

— Bine, domnule!

La restaurant, pe malul Dambovitei, inghesuiala, fum de tutun, aceeasi atmosfera de neliniste, dar altfel decat la Iasi, aici domina o lume agitata si guraliva, panica imprastia scantei, flacari si valvatai de vorbe, printre vorbe si peste vorbe miscandu-se strategii institutiilor bahice, acei bucuresteni buni la toate, mai ales la „planuri de salvare nationala”. Parva a fost pe loc inclus unui asemenea „plan de salvare nationala”, indicat ca un exemplu prost pentru ceilalti clienti, cu degetul unui „teoretician” artagos:

— Fiindca daca domnul n-ar sta asa cum sta, ca un mofluz, dand pe gat tuica dupa tuica, ci ar face ceva, ar iesi in strada, ar pune mana pe ceva, pe un par, situatia s-ar schimba. Or el sta aici, si bea tuica, in fata dumneavoastra, ca un caraghios si nu-i pasa de nimic.

Lui Parva ii statea tuica in gat, eforturile lui de a iesi din situatie prin detasare sau prin umor n-au dus la nici un rezultat. Din fericire, cineva i-a luat apararea:

— Ce ai, domnule, cu domnul! Domnul e un cetatean cinstit, ca si dumneata. Alegator. Dupa cat e de curatel s-ar putea sa voteze la Colegiul doi.

— Colegiul doi ne-a adus la aceasta situatiune, de-am ajuns de ne sfasiem acum cu fiarele.

Parva isi dadea seama ca ipochimenii sunt precis niste impatimiti de politica, probabil alegatori, dar nu-i vedea totusi sfasiindu-se ca fiarele. Ei se ciocneau infocat, se insultau cu fanatism, in niste dezlantuiri verbale care ramaneau pur verbale, oricata temperatura intra in ele. Era si cald in carciuma.

— Domnilor, a incheiat acel strateg al clipei, vreti sa stiti de ce sufera Romania? Apoi dupa asteptarea raspunsului: De foame, credeti? Ei as’! De sete? Iaca na! Sa va spun eu, domnilor: de prea multa democratie!

— Da, si pe aici realitatea halucineaza! si-a spus Parva, ridicandu-se si vrand sa iasa.

Tot atunci s-a intors si birjarul, fara nici un rezultat. Vrand sa se culce oriunde-o fi, Parva il astepta ca pe Mesia. Dar birjarul, fara a-l mai intreba pe tanar, s-a apropiat de tejghea si s-a adresat carciumarului:

— Nea Spirache, n-ai talica o chilie pentru domnu’? Numai o noapte.

— Cum sa nu, nene, poftim! Daca nu ne ia apa sau focul.

Galopand prin amurgul campiei, negasind drumul spre Manastirea, printul se apropiase intre timp si de un loc real, pe care il cunostea bine, un loc cu un nume frumos, Malu Rosu, aflat langa un catun numit tot Malu Rosu, in marginea unei paduri de stejari pitici, artari si carpeni, acoperita acum de o pacla sura. Acolo, intr-o alta iarna, vazuse intr-o poiana singurateca un card de ciute avand in frunte un cerb. Cerbul, un animal voinic, cu o cununa puternica de raze, nu-l bagase in seama pe print, pastea linistit, culegand din zapada fire de iarba uscata. In schimb, apropierea printului a fost semnalata de strajile cerbului, doua ciute zvelte, cu urechile brusc inflorite. Suveranului incununat cu raze nu i-a pasat insa. El a ridicat doar o clipa capul, privind in directia strainului, apoi si-a vazut de pascut mai departe, ca si cum ar fi fost absolut singur in poiana aceea. Nici printul n-a inaintat spre cerb, l-a examinat prin binoclu, apoi s-a retras. El a ramas la distanta, exact distanta la care animalele simt prin miros un strain, iar cerbul pastea mai departe, fara sa tresara, vazandu-l, asa cum tresarisera acele ciute care, strajuindu-l pe stapanul lor, au ramas incremenite, in zapada, ca doua semne fixe.

— Maria ta, daca vrei, poti sa-l si pusti! E o salbataciune de la munte, care coboara iarna la ses, dupa mancare. Sunt multe p-aici.

Omul care i-a soptit acest indemn, un om cu respiratia fierbinte, era padurarul locului. Dar printul n-a raspuns acestui indemn, lui nu-i placea vanatoarea. S-a interesat apoi, tot atunci, la acelasi padurar, daca animalelor li se ofera sare, dar intrebarea sa a nedumerit.

— Pai sare au la munte, au acolo sare cata poftesc. Sa se duca inapoi la munte, de unde au venit!

Sa se duca inapoi la munte - sau in cer - daca ar fi venit din cer! Aici, in uriasul gol al campiei, unde animalele erau rare, unde cerbul dibuise o poiana, iata, nu era loc! Printul a pus in palma padurarului un banut de argint pentru sare, pe care bastinasul l-a si ascuns cat ai clipi in chimir. Nimeni n-auzise probabil pe-aici, prin campie, de sare oferita la salbataciuni. Cum nu se auzise, probabil, nici de refuzul de a vana un cerb, care si astepta sa fie vanat, fara sa-i pese, pascand linistit.

Ofiterul din antegarda, care il insotise si atunci pe print, s-a oprit in marginea padurii, asteptandu-i porunca. A intrebat:

— Doreste alteta sa sa intre in poiana, la cerbi? Si fiindca printul tacea: Ma tem ca-i tarziu, vom ajunge noaptea la Bucuresti.

Era tarziu, intr-adevar, lumina cazuse dincolo de orizont si cerul se innegura. Printul a descalecat totusi, incredintand calul unuia dintre sergentii garde-corps intrand fara a raspunde in padure. Il urma ofiterul, iar siluetele celor doi se detasau pe zapada, itindu-se ca umbre negre, miscatoare, printre copacii rari. Uniformele militare inaintau si se opreau, ramanand din cand in cand neclintite ca si copacii. Apoi copacii s-au tras la o parte, lasand poiana goala. Dar nu goala - intr-o lature a poienii se zarea o invalmaseala de trupuri, peste un trup mare, negru, care semana a starv sau a trunchi de copac doborat, atunci doborat sau atunci tras cu dintii din padure, la marginea poienei. Ofiterul l-a prins pe print de brat, oprindu-l sa mai inainteze. Printul s-ar fi oprit si singur, si s-a oprit, a cautat in buzunar binoclul, l-a scos, l-a potrivit la ochi, dar a renuntat si binoclul i-a cazut peste piept. Se intunecase.

Printul si-a incordat in schimb ochii, dar si auzul, incercand sa inteleaga ce se petrece. Se auzeau maraituri, hamaituri, schelalaieli. Niste fiare lacome sfasiau un animal ranit sau un hoit si festinul era in toi. Un animal puternic si rau ameninta un alt animal mai mic, care nu se vedea, amandoua fiind incordate, in panda. Ofiterul a scos revolverul si a ridicat piedica. Animalul mic ameninta cu colti ranjiti, apoi a dat sa muste, a muscat - el sau celalalt? - apoi s-a auzit un icnet scurt, urmat de un zgomot infundat, zgomotul dintilor care rup din carne. Din ce carne? Printul l-a oprit pe ofiter sa traga, desi el insusi era cu mana pe pistolul din buzunar.

— Sunt lupi? l-a intrebat pe ofiter.

— Sunt caini, a raspuns ofiterul, cainii de la Malu Rosu.

Cainii de la Malu Rosu atacasera probabil un animal bolnav sau ranit, sau devorau un hoit descoperit in padure.

— Trage! a poruncit printul.

Si ofiterul a descarcat in haita neagra toate gloantele. Apoi, dupa o pauza, au inceput latraturile, chelalaiturile, urletele. Haita a inceput a scheuna si a urla, apoi cand s-au intors inapoi si ecourile, padurea s-a umplut de larma. Cei doi sergenti au prins a suiera strident, incercand sa sperie jivinele cu suieraturi. Ofiterul incarcase intre timp butoiul revolverului cu gloante, dar printul a socotit gestul de prisos si s-a retras spre cai.

Ce-a urmat a fost revolta salbatecilor, nu a salbataciunilor padurii, ci a salbatecilor din catun, care s-au desteptat si au pornit la lupta. Printul stia ce inseamna sa trezesti dusmania cainilor salbaticiti ai campiei si a incalecat in graba. A pornit in galop, dar haita l-a ajuns din urma. A inceput intrecerea intre cainii salbateci si cai, o goana dezordonata in care cailor li s-a cerut sa-si intreaca masura, sa zboare, sa fulgere in noapte, galopul intetind si salbaticia din caini, care pareau acum mai mari, ei cresteau alergand si crescand capatau curaj. Ei si-au unit puterea, in marginea unui alt catun, cu o alta haita de salbateci, impreuna cu care si-au infratit atacul. Era zadarnic sa se traga cu pistoalele, impuscaturile ar fi zadarat. Nici nu era cand - goana devenise dementa, caii prinsesera naluc. Cai si oameni au trecut in fulger prin marginea unei alte asezari - o asezare de bordeie - apoi de-a dreptul peste asezare, bubuind cu copitele pe acoperisuri. Un nou buluc de fiare a speriat caii, care au sarit in doua picioare, acum asaltul unor fiare tasnite parca din pamant. Apoi din nou fuga, mai naprasnica, in intrecere cu niste animale din ce in ce mai mari - lupi, apoi sacali, apoi tigri, apoi niste camile latratoare, una cu intunericul care latra.

Apoi, brusc, s-a lasat linistea si un singur animal, un animal schilod, a inceput sa urle, undeva inaintea calaretilor, care goneau acum spre el, dar s-au oprit. Calaretii se aflau pe undeva prin preajma mosiei Garbovi, iar urletul ii intampina. Printul a oprit calul - alb de spume -, lasandu-l sa rasufle. A intrebat intr-o pauza a urletelor:

— Pe unde suntem?

— Pe la Garbovi?

— La Garbovi, cum asta?!

I se parea curios sa ajunga intr-un loc care nu raspundea nicicum directiei spre care galopase - nu spre Bucuresti, ci undeva mai spre sud - de fapt in aceeasi noapte fara hotar, care il invartea in loc. N-a putut ramane mult acolo, langa poarta conacului de la Garbovi, a lasat calul sa rasufle, apoi i-a dat pinteni. Urletele s-au reluat. Acel animal urla acum undeva aproape, urla lung, fara pauza sau cu pauze lungi si scurte ce sfasiau urechea.

— Ispraveste cu el! a urlat ofiterul, care ramasese in urma, catre unul din sergenti. Si racnit: Lichideaza-l, ce mai astepti!

Printul a dat pinteni calului, fara a mai astepta impuscatura, care a si urmat.

Intrand pe bariera Bucurestilor, el a potolit galopul, apoi a lasat calul la pas, in pas de plimbare. Cal si om respirau acum normal. Campia ramasese in urma, campia respingea. Printul dorea sa cumpere o mosie de munte.

In aceeasi noapte, dupa orele unu, avea sa soseasca la palat si primul emisar cu o scrisoare din Chisinau.

Nicolas reactionase.

IV

Intr-o singura dimineata, casa Rascanu s-a trezit inundata de refugiati - rude, prieteni si cunostinte din judetele moldovene de sud, din judetele muntene de la Dunare, din orasele vecine Capitalei - o lume care cauta o vatra si o streasina de adapost. Micul dejun, ca punct intim de reunire a familiei, a fost inlocuit cu un dejun in lege, pentru toata aceasta lume, in sufrageria mare. Se fierbeau acum cazane de ceai si cafea, se coceau cozonaci ca la Paste, se deschideau butoaie de magiun, se intindeau foi de placinta ca pentru o trupa, se desertau scrumiere ca dupa o sesiune la parlament. O grija in plus o aduceau copiii, fiindca erau si foarte multi copii, de toate varstele, tarati de oaspeti in refugiu, impreuna cu bonele, guvernantele si profesorii lor. In sfarsit, o alta bataie de cap o reprezentau slugile oaspetilor - feciori, cameriste, vizitii, carutasi, randasi - care se amestecau si se ciocneau cu personalul casei, iscand tot soiul de incurcaturi.

Gazdele au facut tot ceea ce era omeneste cu putinta pentru ocrotirea acestor necajiti de lume buna, au inversat destinatia spatiilor, au inventat alte spatii de locuire, au dat casa peste cap. Cu chiu cu vai a fost salvat si declarat tabu spatiul biroului avocatial, unde domnul Rascanu continua a ramane singur si unde se retragea foarte des, pentru a medita si a primi. In schimb, dormitoare, holuri, oficii, culoare, scari devenisera neincapatoare, asfixiate de bagaje si de tot soiul de obiecte absurde, apucate in graba mare, ca la foc. Caraghios parea un leagan de gradina, adus de nu se stie care familie si plantat in holul mare al casei, ca sa incurce pe toata lumea. Se aglomerau, pe unde nu te asteptai, jucariile copiilor in adevarate cimitire.

Ca sa faca fata acestei invazii, domnul Rascanu a dispus si recuperarea „casei vechi”, casa batraneasca pe langa parc o modesta constructie din secolul precedent, folosita pana atunci ca depozit de vechituri. Aici, in Casa Veche, au fost ingramadite slugile oaspetilor si personalul auxiliar de a doua mana. S-au pus in functiune si bucatariile de acolo, inclusiv sufrageria batraneasca, in care nu mai intrase nimeni de un secol si care arata ca un muzeu. Unele slugi au fost cazate in podurile grajdurilor - si acestea neincapatoare - oaspetii pornind in refugiu cu caravane de trasuri si carute, la grija pentru oameni adaugandu-se, colac peste pupaza, si grija pentru animale, adapostirea, hranirea si adaparea animalelor cazute in ospetie.

Si asa cum se intampla intotdeauna in asemenea imprejurari, in apele exodului au fost antrenate - fatal - si figuri necunoscute, una dintre acestea fiind un anume domn Zagudis, un cherhanagiu din baltile Brailei, nimerit cu familia si cu tot calabalacul in casa Rascanilor. Aici portile erau perpetuu deschise, oricine putea intra si iesi, ca la han, totusi, acest domn Zagudis, care aparea zilnic cu nevasta si copii in sufragerie, nu-i spunea nimic domnului Rascanu, care s-a vazut silit, in repetate randuri, s-o intrebe pe Anne:

— Draga mea; te-am tot intrebat, cine este acest domn?

— Dar ti-am spus, e domnul Zagudis.

Probabil ca Anne, care stia cine e domnul Zagudis, se scutea de o alta explicatie, iar enervarea avocatului sporea. Neputinta de a-si lamuri misterul prezentei acestui individ in casa - si ce individ! il chinuia pe Rascanu, care nu izbutea sa asocieze cu acea mutra profund antipatica, nici o amintire, nici macar un singur amanunt edificator. Peste toate, domnul Zagudis mirosea a peste, in camerele in care el se instalase mirosul de peste facea irespirabil aerul, pana si lenjeria familiei Zagudis - altminteri curata - duhnea a peste. In schimb, toata lumea din casa - gazde si oaspeti - se desfatau cu pestele adus de domnul Zagudis, apreciindu-l ca pe o suprema atentie. Domnul Zagudis devenise util, instaland in casa Rascanu dictatul pestelui: icre negre - care se slujeau cu polonicul, uriase sunci de batog - care se taiau in late si interminabile felii, pana de somn marinata, afumatura de morun si nisetru, chefali uscati si scrumbii murate, plus tot felul de preparate pescaresti in ulei de masline si in mirodenii, foarte atatatoare si bune la gust, care scaldau sufrageria in tot soiul de arome exotice, de fapt intr-un miros persistent si comun de bacanie. Domnul Zagudis, fara a intreba pe cineva, introdusese la micul dejun si tuica, asigurandu-i pe cei din casa ca numai asa se consuma pestele in Balta Brailei - cu tuica!

— Cine e, draga, domnul acesta? a strigat scandalizat Rascanu, care nu suporta alcool la micul dejun.

— Dar ti-am spus doar, e domnul Zagudis!

Dar si curtea si atenansele duhneau a tuica, a peste sarat si afumat, a icre si chiar a peste crud. Pestele crud, cand incepe a se descompune, emana un miros de starv, or casa domnului Rascanu prindea a mirosi a starv, in combinatie cu alcool ordinar. Ducandu-se catre grajduri, sa se imbarce in trasura care intarzia sa apara la peron, avocatul a observat ca si aceasta parte a gospodariei - de unde veneau emanatiile - era ocupata tot de marfurile domnului Zagudis, peste si tuica. Impreuna cu oamenii lui, niste indivizi barbosi, cu figuri de salbateci, domnul Zagudis transformase curtea intr-un depozit de pescarie semiconservata, ba chiar de peste viu, langa grajduri aflandu-se, pe langa lazi si butoaie, si niste mari sicrie de lemn, in care se zbateau ca sinucigasii tot soiul de pesti. Culmea, pe langa aceste cazi cu peste foiau si niste negustori - greci, evrei, romani - care se certau cu stapanul marfii, cu domnul Zagudis, ca la hala. Toti acesti ipochimeni suspecti s-au oprit din cearta la aparitia avocatului, salutandu-l cu plecaciuni. Domnul Zagudis, pe care Rascanu l-a tintit cu priviri asasine, a iesit in fata clanului de negustori si i-a spus avocatului:

— Mai avem de lichidat doar marfa vie si va prezint conturile. Mi-am dat seama ca sunteti foarte ocupat, numai de socoteli nu va arde. Dar oricand va stau la dispozitie!

Domnul Rascanu a ascultat cu o mina posomorata aceasta explicatie bizara, dupa care s-a rasucit si a tasnit glont la Anne, ca sa-i ceara socoteala:

— Draga mea, ce conturi avem noi cu acest domn Zagudis?

— Dar e vorba, Alec, despre contul baltilor tale de la Dunare. Doar tu le-ai dat in arenda domnului Zagudis, ca sa nu stea nefolosite.

— Dar cand? a intrebat el, foarte derutat.

— Cum cand! Acum patru ani, cand ai fost in campania de alegeri la Braila. Domnul Zagudis, mi-ai spus-o chiar tu, ti-a asigurat mandatul in parlament, impreuna cu oamenii lui. El s-a scuzat, cum a sosit, ca nu ti-a prezentat pana acum socotelile, dar e si vina ta.

— Vina mea?

— Desigur. Uite-asa ni se scurg printre degete toate.

Domnul Rascanu n-a prelungit lamuririle, s-a grabit sa plece spre Parlament, dar surpriza neplacuta adusa de prezenta lui Zagudis in casa s-a adancit si s-a accentuat prin noi amanunte. Scena cu pestii vii, vanduti in curtea casei Rascanu, scenele cu pestii morti, afumati, sarati, marinati - care invadasera bucatariile si sufrageriile, i-au dat avocatului o stare de maxima scandalizare. „— Bine draga, ar fi trebuit sa-i spuna lui Anne, dar noi nu suntem negustori! Ceea ce se petrece acum in casa noastra tine de penibil. Neam de neam, cei din familia noastra n-au vandut nimic, au daruit, au facut cadouri, dar nu s-au ocupat cu negotul, care are, te rog sa ma crezi, ceva imund si infamant. Uita-te la mutra domnului Zagudis!”

Domnul Zagudis n-avea totusi nimic infamant, nici pe figura si nici in tinuta. Era un tip oarecare, la prima vedere chiar sters, singurul semn distinctiv era gura carnoasa, cu dinti sanatosi pe care si-o punea in valoare cand manca si cand radea, facand sa se vada - cand era cazul si cand nu - niste masele imbracate in aur. Inca si mai imbracata in aur era dantura consoartei domnului Zagudis, o matroana care manca cu zgomot, clefaind, pocnind oasele puilor fripti in masele, ca sa le suga maduva, lingand oasele, aschie cu aschie, scotandu-le din gura cu degetele si depunandu-le cuviincios pe marginea farfuriei. Doamna Zagudis, o giamala de femeie, era inca si mai respingatoare in timpul mesei, cu cotcodacelile ei de closca, prin care isi aduna, mustra, administra progenitura. „— Iorgule, casca gurita, mama!” Sau: „— Petrache, sterge-te la nas, vrei sa-ti cada mucu-n farfurie?!” Acel Petrache, praslea familiei, s-a-necat o data cu un os, tusind, scuipand, dandu-si ochii peste cap, doamna Zagudis a inceput sa tipe, dar n-a lasat pe nimeni sa se apropie de plod, tot ea i-a scos osul din gat, aratandu-l apoi victorioasa la toti musafirii. Probabil ca nimeni dintre musafiri nu-si explica - nici nu puteau sa-si explice! - prezenta familiei Zagudis in casa, fie si acum, la vreme de razboi, cand orice calamitate putea fi admisa. Domnul Zagudis, la randu-i, se baga in vorba, emitea opinii, discuta politica, nimerind, cel mai adesea cu oistea-n gard, individul fiind probabil expert in afacerile lui, dar cu totul primitiv ca gandire, dispus sa se intoarca mereu si mereu asupra ispravilor lui din balta. Oricate concesii ar fi fost inclinat Rascanu sa faca spiritului popular, nu-l putea admite pe Zagudis cu nici un chip. Acesta nici nu pricepea nimic din cele ce se intamplau in lume, nimic decat pescarie si pesti. Chiar invazia armatelor ruse, care incepuse, a fost tradusa de Zagudis in altceva, dupa capul lui, in invazia de primavara a pestilor, singurul lucru care il obseda.

— Domnilor, a inceput el, tot la micul dejun, anul asta cel putin e de speriat cu pestii. Nu stiu ce ne facem. Dunarea debordeaza icre, daca-mi permiteti sa ma exprim asa. Rog doamnele sa ma ierte, c-acum spun una si mai si. Cat priveste laptii, va rog sa ma iertati, doamnelor, Dunarea e alba, clocoteste de lapti, parca s-ar bate smantana pe ape, ori s-ar scutura flori sau stele. E ceva aproape gretos, va rog sa credeti, nu se stie de unde dracu scot din ei somnii, nisetrii, morunii si crapii atatia lapti. Si e o fierbere si un clocot! Put baltile ca hergheliile cand da strechea-n armasari si-n iepe, ba chiar mai abitir, ca bataia pestilor e inca mai naprasnica, te sperii cand vezi pestii intrati in calduri, pana sar ca apucatii afara din apa, de mor pe maluri. Peste pesti vin pasarile, care se reped sa-i sfasie. Pasarile vin taman la clipa asta, cu sutele de mii. E o fierbere si-n vazduh, o vanzoleala si-o bataie de aripi de ia foc aerul, daca pot sa ma exprim asa.

Apoi covarsit de cate stia sau vazuse, Zagudis s-a intors spre Anne - de ce spre ea?! - tintind-o pe doamna Rascanu, ca sa-i smulga parca o confirmare:

— Doamna, stiti ce e un barbat, nu? Stiti si ce este o femeie! Ei bine, Dunarea e si barbat si femeie deodata, cand intra-n revarsari. Inchipuiti-va Dunarea!

Anne s-a oripilat, ramanand fara glas. Ea nu putea vedea Dunarea astfel. Zagudis s-a oprit si el, sleit, manjit cu icre pe la gura, negasind mijloace cu care sa mai dea seama de ceea ce vazuse. De fapt ceea ce povestea Zagudis tinea de nebunie. Un asemenea subiect ca rutul pestilor, din primavara razboiului, facea tandari spiritul pudibond al mesenilor si Rascanu a incercat sa-l intrerupa pe cherhangiu. Dar ceilalti oaspeti erau curiosi, ba chiar exaltati.

— Chiar, domnule, a intervenit un domn, nu mi-as fi inchipuit ca pestii, la dragoste

— Pai stati sa va spun! s-a dezlantuit din nou cherhangiul. E culmea ce fac

Acest „e culmea!” a ridicat temperatura micului dejun la suprem! Anne a sarit la timp, foarte prompt.

— Domnule Zagudis, va rog! a cerut ea. Aici sunt si copii!

— Da, da, aveti dreptate, a convenit Zagudis sa intrerupa povestea, care devenea din ce mai scandaloasa. Totusi el a continuat, dar la alta cheie: Tocmai de aia am si cerut pardon, fiindca va spun, pe cuvant de onoare, ce se petrecea anul asta la Dunare e nemaipomenit. Si dupa o pauza, cu ton filosofic: Se zicea intr-o vreme, parca la Biblie, ca pestii, pe cat sunt de multi, or sa manance oamenii. Un chit l-ar fi si mancat, cica, pe cineva, pe un sfant. Ei bine, domnilor, va spun eu, a sosit vremea cand pestii or sa ne-nghita pe toti. Eu unul nu ma tem nici de rusi, nici de turci, ma tem de pesti. Daca nu-i pescuim, daca nu-i culegem cu navoadele, daca nu-i lovim cu maciucile, din cauza evenimentelor, o sa fie prapad, sfarsitul lumii.

In sfarsit si un sfarsit al lumii, oferit tot de cherhangiu, care devenise si profet. Rascanu nu-si inchipuia un asemenea sfarsit absurd al lumii - omenirea devorata de pesti -, el a ras de povestea cherhangiului, care a pus capac, evocand si niste revarsari de ape, cu mari distrugeri, „ca pe vremea potopului”, amanunt care a infiorat adunarea.

— Domnilor, a mai spus Zagudis, cu Dunarea nu-i de joaca!

Avocatul a ispravit micul dejun cu o foarte pronuntata sila, mai intai fata de produsele pescaresti etalate pe masa familiei, apoi pentru cel care le livrase, Zagudis, care tocmai se scutura de firimituri. La fel de urat mai manca doar Theo, care, din fericire, lipsea.

Dupa masa, domnul Rascanu i-a cerut doamnei eliminarea definitiva a pestelui din meniu si descotorosirea de toate produsele aduse din balti, mai ales de icre, lucru care s-a si facut cu ajutorul lui Garussi, secretarul avocatului, mare amator de pescarii de orice fel, lacom de peste ca o pisica, amestecat precis in socoteli necurate cu oamenii cherhangiului.

Zagudis mai avea insa inca un cusur: de la o vreme isi dadea ifose de intim al casei, de om cu care stapanul locului avea afaceri importante, financiare dar si politice, cherhangiul instalandu-se cu de la sine putere, mai ales seara, in biroul avocatului si latindu-se la taifas cu acesta. Intr-o seara l-a intrebat pe Rascanu:

— Cetiti „Romanul”?!

„Romanul” era jurnalul domnului C. A. Rosetti, o foaie liberala imunda, in viziunea domnului Rascanu, pe care acesta o ignora, cu patron cu tot. Cum ar fi putut el sa citeasca „Romanul”, sa-i vada macar si literele?! Domnul Zagudis incurcase precis adresele, el ar fi fost bun la liberali, de vreme ce citea „Romanul”. Primul impuls al lui Rascanu a fost sa-l dea pe Zagudis afara, dar individul nici macar nu realiza ca facuse o gafa, el insista:

— Ehei, ce se scrie in „Romanul” ne unge la inima!

Da, avocatul trebuia sa curme cu acest ins. Pentru chestiunile financiare, pendinte intre cei doi, Rascanu il delegase pe Garussi - impreuna cu acesta s-au si lichidat conturile -, dar individul vroia conversatie, in curand el ar fi urmat sa-si intinda si rufele pe gardurile casei Rascanu, camasile de noapte, atat de impudice la mahala: camasa lui - cu prohab inchenarat in albastru, camasa ei - cu despicatura inchenarata in rosu, amandoua umflate de vant si dansand prin aer ca doua steaguri liberale. Era cert ca individul se prezenta, peste toate, si drept un client politic al deputatului, lucru si imposibil si inadmisibil - imposibil fiindca deputatul nu cultiva asemenea insi, inadmisibil prin faptul ca dintr-o asemenea tagma se recrutau de obicei liberalii, numai oamenii lui C. A. Rosetti si Bratianu. Inclusiv niste hartii, niste jalbe, pe care cherhangiul i le-a trecut avocatului, in aceeasi seara, aveau ton si stil liberal. Intr-una dintre aceste jalbe, care i se adresa lui Rascanu - si ca deputat si ca avocat - se scria:

Domnule Deputat,

Ca cetatean, comerciante si proprietar, domiciliat in comuna Stirbeiu, din judetul Ialomita, sunt silit a pune la cunostinta Dvoastra actele barbare ce s-au facut de turci in averea mea de cand ei s-au inversunat si vazura ca rezbelul ce li s-a declarat de Rusia este cu adevarat o realitate contra lor

Ceea ce urma era demn de a figura in „Romanul”, nicicum intr-o jalba:

Auzeam pe parinti si am cetit chiar in istorie de cruzimile si grozaviile ce facea aceasta natiune in timpii vechi, dar totusi uitandu-ma la civilizatiunea ce s’a estins la toate popoarele, paream a fi pus in dubiu crezand ca nu o sa fie capabila a-si permite sa faca jafuri si cruzimi, chiar si la noi, sa ne calce adicatelea fruntariile, contra dreptului gintilor si al resbelului, cata vreme Romanii nu aveau resbel cu ei (bunaoara cum s’a intamplat in judetul nostru, la comuna Piua Pietri, situata pe malul Dunarii, cand un monitor turcesc a distrus pichetul unde se gasea niste soldati graniceri omorand pe unii din ei), caci Romania poate ca nici nu vrea a raspunde cu tunul in apararea dreptului si existentei sale, si poate ca inca s-ar abtine, daca, in incapatanarea lor turcii n‘ar fi comis acte ca bombardarile in diferite localitati, orase si sate, care nu le mai tin minte, si cu drept cuvant uit cand vaz ca o natiune ca otomanii imi pradeaza averea ne-maitinand socoteala ca Dunarea este inca deschisa pentru noi, Romanii, conform drepturilor internationale, si cine se astepta ca ei sa captureze atatea vase cu producte si alte materialuri incarcate din scumpa si glorioasa noastra Romanie, cand se zice ca au proclamatara si ei o Constitutie care acum inteleg ca la ei se scrie numai pe hartie, iar nici de cum sa devie o realitate.”

O! dar autorul jalbei era bun nu numai de redactor la „Romanul”, ci chiar de deputat!

— Dar ce vrea acest domn? a intrebat Rascanu, iritat.

— Cetiti mai departe! l-a indemnat Zagudis.

Rascanu nu mai putea parcurge compozitia imposibila, in care se vorbea de „capitalul de care dispun din mica mea copilarie”, de „spolieri arbitrare si ilegale”, dar Zagudis insista. Se parea ca cherhangiul pricepe stilul jalbei, ca chiar gusta acest stil, neintelegand cum de Rascanu ramanea indiferent. Avocatul a mai citit:

Nu cred ca ruina vreunui roman, asa cum sunt eu, sa fie indiferenta patriei de care apartin, ca insultele si aroganta unei asemenea abominabile natiuni sa lase indiferinte populul roman. Iata de ce, Domnule Deputat, voiesc a ma plange cu suspinare

— Dar de ce-mi adreseaza mie aceasta „suspinare”? a intrebat Rascanu, aruncand hartiile.

— Ca deputat!

— Pai, asemenea „suspinari” trebuie adresate parlamentului sau guvernului. Aici este implicat statul, a precizat Rascanu. Statul, si nu un particular, este dator sa riposteze, sa faca otomanilor razboi!

— Pai asta cere si suspinantul! Sa li se faca, domnilor, otomanilor razboi.

— Vad aici si o lista, de daune. Asta pentru ce?

— Pentru dumneavoastra, ca avocat. Cand o fi si-o fi, de-o fi pace, proprietarul le pretinde otomanilor, prin avocat, sa-i achite daunele!

— Domnule Zagudis, a sarit Rascanu, cu o profunda jignire. Dar tara sufera, in curand poate Romania va fi in situatia de a varsa sange. Omul acesta, bun cetatean roman, domnu - si Rascanu a cautat numele petitionarului printre hartiile de pe birou - acest domn doar la atata se gandeste, la niste daune?!

Era clar, in viziunea lui Zagudis, ca deputatul nu pricepea ce se petrece pe pamant si asta poate fiindca nu citea „Romanul”. El i-a intins totusi lui Rascanu si o alta hartie, un proces-verbal de constatari de daune, intr-un alt caz, in care se spunea, in limbajul cel mai oficial cu putinta:

Noi, Pricop Custura, ajutorul de primar al comunei Gura Garlei, plasa Balta, judetul Ialomita, consecinte apostilei Dlui Primar al acestii comune, pusa pe suplica Dlui Nae Sandu Urlui, arendasul acestei mosii, prin care arata ca de la curtea ce are in balta de vis-à-vis de cetatea Harsovei, dupe teritoriul turc, i s-au luat patru mii oca peste proaspat

— Iar peste? a strigat Rascanu oprindu-se din citit, cu oroarea pestelui in nari.

— Stati ca sunt si oi! a raspuns Zagudis. Cetiti mai departe!

Urma mai departe si o poveste cu oi. Din comuna Piua Petri si din comuna Giurgeni, in dosul pichetului Cetatuia, pornisera inapoi spre munte niste mari talazuri de ovine, alungate de razboi, vreo doua sute de mii de capete, dintre care cateva mii fusesera rapite de otomani, chiar la Vadul Oii. Economii de vite, niste mocani transilvaneni, insirati cu numele in procesul-verbal, depuneau plangere la stapanirea romana, din nou „contra turcilor”, cerand aparare si daune. Povestea era cu mult mai grava, oile nu mai erau un produs spontan al naturii dunarene, ci un produs al muncii si al chiverniselii, care se cuvenea aparat. Pe Rascanu nu plangerea - foarte sobra - il impresiona, nu atat furtul, cum fusesera multe in cursul timpului, ci namolul de ovine, uriasele talazuri de oi puse in miscare pe toata Campia Romana. Dar unde se pitisera, pana atunci, asemenea averi, de care nu stia nimeni - el unul nu stia! - pe care doar razboiul le ridicase la vedere, intr-un spectacol ce covarsea inchipuirea.



— Bine, a mormait el, dar unde au stat, domnule, oilea astea pana acum?

— Pe pamanturile dumneavoastra! a raspuns cherhangiul. Pai nu stiti c-ati arendat pamantul din balta, ca imas, la ardeleni?

Dupa baltile de peste, de care Rascanu uitase, aparusera acum si niste imasuri, cu sute de mii de oi, despre care avocatul din nou nu-si amintea. Era oare un om bogat? Erau probabil bogati cherhangiii si economii de vite de pe pamanturile lui, aceasta lume primitiva si lacoma, tot acum iesita la vedere! Ar fi urmat acum, dupa toate, sa se trezeasca pe cap si cu turmele de oi - care nu-i apartineau, desigur, dar care ar fi umplut Bucurestii cu sunete de talangi, cu hamait de caini si cu namoluri interminabile de balega. Dupa pesti, oile!

— Domnule Zagudis, a inceput Rascanu, chestiunea dezastrelor de la Dunare va trebui ridicata in Parlament.

— Asta spunem si noi!

— E o chestiune care depaseste un ins, dupa cum ti-am spus-o, chestiunea priveste statul.

— Da, dar va priveste si pe dumneavoastra! Noi vrem sa va arvunim din timp, pentru cand o fi!

— Cum sa ma arvuniti?

— Adica sa va tocmim pentru proces.

— Proces?

— Procesul de daune de dupa razboi!

— Pai nici n-a inceput bine razboiul.

— Ba a-nceput. Si privindu-l pe Rascanu cu ochi de geambas, asa, ca intre oameni de aceeasi conditie: Onorariul ar fi destul de bun. Il socotim dupa averile puse in joc

Rascanu s-a ridicat, concediindu-l pe cherhangiu. Ramas singur, retragandu-se apoi in dormitor, n-a putut atipi. S-a muncit sa adoarma - a deranjat-o si pe Anne -, da; n-a dat geana pe geana pana la ziua. Pe avocat il cuprinsese ingrijorarea nu atat de razboi - razboaie mai fusesera pe lume! - cat de aceasta lume pe care evenimentele o scoteau la lumina. Domnul Zagudis reprezenta o putere care nu era de dispretuit. Cherhangiul avea si o mosie in zona de deal, la Buiesti in Arges, pusa sub titlul unor surori ale lui, domnisoarele Zagudis, avea probabil si bani in banci, ceea ce Rascanu nici nu putea visa. Avocatul imprumuta, cu dobanzi grele, ca sa faca fata cheltuielilor casei, o casa in care patrunsese - ca oaspete nechemat - chiar domnul Zagudis. Situatia era complexa si confuza, jenanta si ciudata pentru el. Oameni ca Zagudis, in fond alegatorii lui din zona Brailei, nu numai ca-i veneau pe cap, dar acum il impingeau si intr-o pozitie politica radicala, incercand sa faca din Rascanu omul lor, „sa-l arvuneasca”. Pentru asa ceva era mai potrivit Garussi, secretarul lui de tribunal sau oricare alta lichea de club politic, gravitand in jurul gazetei „Romanul”. Sau de ce nu, patronul gazetei!

A doua zi la Parlament, intr-o atmosfera de furtuna, Rascanu avea sa afle despre decretul de mobilizare generala. Se facuse inca un pas spre razboi. Avea apoi sa voteze legea rechizitiilor, avea sa subscrie la un fond pentru spitalele de raniti, avea sa consimta la mobilizarea Guardei Nationale. Evenimentele se rostogoleau, in sensul dorit de cherhangiii, oierii, cherestegiii si orzarii de la Dunare, de zarafii si bacanii din Bucuresti, de toata caracuda liberala, inclusiv de acest Zagudis, un ratacit la conservatori. Acolo, la parlament, lui Rascanu ii venea sa strige: „— Domnilor, dar opriti-va o clipa, luati-va macar o clipa de ragaz! Ne aruncam intr-un joc care ne va depasi! Asteptati, macar o clipa, sa se precizeze atitudinea poporului!” Rascanu avea incredere in popor, ii placea chiar si s-o afirme. Popor insemna, pentru el, prudenta, cumintenie, echilibru. Doua clase i se pareau lui Rascanu a fi prudente si echilibrate: aristocratia si taranimea - nu „talpa tarii”, cum spuneau liberalii, care agitau in vazul lumii „laba desculta” ci taranimea, ca forta fundamentala a statului, deci ca o forta care, fiind fundamentala, nu putea fi decat conservatoare. Numai aristocratia si taranimea reprezentau statul, in viziunea lui Rascanu, un stat care n-avea nevoie de democratie - statul functionand dupa principiile unei „democratii naturale”, al carei model il dadeau stupii de albine si musuroaiele de furnici sau, la scara umanitatii, Republica Romana, in primul stadiu al acesteia, cand nu aparuse inca „cezarismul”. Asa stand lucrurile, Rascanu era, desigur, un „democrat”, nu si un liberal, el detesta absolutismul monarhic, deci tarismul, papalitatea, Imperiul Otoman asa cum detesta insa si Revolutia Franceza, Comuna din Paris, liberalismul, orice forma de „anarhie”. Dar era oare timpul ca la Parlament sa se faca teorii, avea cineva timp de asta, mai ales intr-o adunare dominata de liberali! Culmea, pe Zagudis il avea si in casa. Singura salvare a lui Rascanu era sa scape de Zagudis, macar de el, de clanul lui! Ramanand pana noaptea la Parlament, la intoarcerea acasa, el i-a cerut lui Anne sa se pregateasca de mutare.

Impachetarea a inceput in cursul noptii, supravegheata, cu priviri speriate, de Anne, comentata de tante Clotilde cu multe siruri de cruci si matanii, dusa la capat cu ajutorul personalului, care muncea orbeste, spargand, stricand, imprastiind, furand. S-au trezit si oaspetii, care si-au dat seama ca evenimentele devin catastrofale, de vreme ce si gazdele se pregatesc de drum. S-a ivit in capul unei scari chiar si domnul Zagudis, buimac, in camasa lui de noapte cu prohab inchenarat cu albastru, luand act de noul pericol care se contura; a aparut apoi si doamna Zagudis, si intreg clanul lor.

— Iorgule, Petrache, veniti la mama!

Alec Rascanu, cu cea mai sobra voce, i-a notificat lui Zagudis ca va trebui sa plece din casa.

Inca un fior de neliniste l-a strabatut pe Rascanu in zori, cand si-a amintit ca, la Parlament, in intreaga zi cat statuse la dezbateri, Kogalniceanu - omul cel mai cumpanit din echipa liberala - lipsise de la banca guvernului. Demisionase oare?

Ministrul de externe lipsise intr-adevar toata ziua de la Parlament, unde ar fi trebuit sa se afle, fiind reclamat din nou la ministerul pe care-l conducea. De cateva zile, conu Mihalache nu mai putea parasi ministerul decat foarte rar, atunci cand era convocat la palat sau la reuniunile de urgenta ale guvernului. Intre timp, fusese silit sa acorde si o conferinta de presa pentru jurnalistii straini, care tineau sub ocupatie saloanele de la Externe, pandind toate miscarile ministrului si recurgand la cele mai neasteptate mijloace ca sa patrunda la el. Conferinta de presa fusese necesara pentru a se lamuri sensul retragerii de la Calafat, de fapt navigatia guvernului, in imprejurarea data, printre Scylla si Caribda.

Conferinta de presa - singurul mijloc pe care il avea guvernul pentru a informa opinia publica - fusese cu atat mai curioasa cu cat ministrul de externe nu credea in solutia aleasa de primul-ministru in noaptea de 12 aprilie. Solutia lui Bratianu punea totul sub semnul riscului, or intrebarea lui conu Mihalache, ca istoric mai ales, era aceea daca tara trebuia sa riste totul! Odata pusa aceasta intrebare, ministrul de externe si-a si definit rezerva fata de primul-ministru. Acesta lucra indraznet, ca in tinerete, cand nimic nu era de pierdut, cand nici macar nu era facuta unirea celor doua tari romanesti. Ce putea risca pe atunci Romania, care era doar o nalucire, un tablou mirific, stralucind doar in mintile insurgentilor si pe panzele unor pictori care o imaginau ca pe o zeita cu o flamura in mana? Actiunea de la ’48, in care se avantase si el, nu punea totusi in joc mai nimic. Pe atunci se putea lucra temerar, dupa legea insurgentei, adica fara chibzuinta. Cine risca intr-o actiune de insurgenta? Doar insurgentii. Sunt singurii care ajung cu capul sub ghilotina, in franghia spanzuratorii sau in exil, cum ajunsese si el. Dar insurgentul devenit om de stat gireaza un stat si il garanteaza. Persoana lui Cuza gira Unirea si garanta Unirea. Pentru Unire tanarul Kogalniceanu luptase temerar, fiindca nici atunci nu se punea in joc totul, neizbandirea Unirii - prin absurd - nu anula existenta celor doua tari romanesti, care tindeau sa fie una singura. Cel mult visul unirii se amana.

Cu totul altfel insa au aparut lucrurile dupa Unire, cand existenta noului stat trebuia aparata, ferita de primejdii, de ravasiri interne, de capcana conflictelor dintre marile puteri. Noul stat s-a creat abia de atunci inainte, prin forme noi si prin reforme, pe care el, ca sfetnic al lui Cuza, le si initiase, impreuna cu o intreaga echipa. Dupa Unire, Kogalniceanu si-a dat primul seama ca nu poate exista un stat fara cetateni. Or, cum majoritatea locuitorilor - taranii - nu erau cetateni fiindca nu aveau pamant, Kogalniceanu, ca sfetnic al lui Cuza, a impus boierimii reforma agrara, infaptuind improprietarirea. Un stat s-a intarit atunci printr-o reforma, izbandita printr-o lovitura de stat. Au urmat si alte reforme care au intarit statul si l-au facut puternic asa cum era - cu drumuri de fier, cu porturi la Dunare, cu comert si manufacturi, cu scoli, spitale si armata. Era putin in perspectiva timpului, era mult pentru numai optsprezece ani. Acest mult-putin cat era se cuvenea oare a fi pus sub semnul anularii?

Iesind de la Palat si intorcandu-se acasa, ca sa se schimbe, pentru conferinta de presa, conu Mihalache a meditat la ideea de risc. El insusi nu-si refuzase riscul persoanei si riscul averii. Chiar colectia de tablouri, manuscrise, obiecte de arta, la care tinea ca la ochii din cap, statuse in mai multe randuri sub primejdie. Era oare acum prea batran ca sa incerce riscul sau lucrurile din jur, de care se legase, il opreau de la aceasta? Fiindca daca turcii intrau, prin poarta deschisa de Cernat la Calafat, razboiul se muta fatal pe teritoriul roman, razboiul se putea prelungi pana la sfarsitul secolului, nu Balcanii, ci acum si Carpatii urmau a deveni un mausoleu de oase. Conu Mihalache, in locul in care se afla - colectia de tablouri si obiecte scumpe, din anexa casei - vedea acest mausoleu.

Cateva panze, ascunse in penumbra, printre care si un Cranach pe un subiect de apocalips, de curand achizitionat, ii intareau acest sentiment, il faceau sa-l vada. Pe el, pe conu Mihalache il exaspera in acea clipa lipsa de imaginatie a lui Bratianu - lipsa de imaginatie in genere a omului politic - care nu vede dincolo de lungimea nasului si se lasa dominat de impulsul clipei. Ce era dincolo de clipa?

O indelunga experienta a vietii il invatase pe conu Mihalache nu numai cu ideea de risc, dar si cu prudenta. Toti barbatii din generatia sa stiau a calari pe mai multi cai si a-i schimba din mers. Stiau si a descaleca, a sari din caruta cand da sa se rastoarne, asa cum stiau a pune umarul la roata cand carul se-nfunda, procedand nu boiereste, ci taraneste. Boieri sau tarani, toti isi faceau casa cu doua iesiri si toti aveau pe aproape caruta cu doua oisti. Mai stiau si s-o ia din nou de la capat cand toate se-ncurcau, sa scoata rod din piatra seaca, sa renasca din cenusa, detestand falimentul, strecurandu-se haiduceste printre dezastre. Dar acum clipa nu oferea nici o iesire, iar dincolo de clipa urmatoare, dezastrele se aglomerau intr-un singur dezastru, cum spusese Docan, un om prost, dar cu instinctul sigur al nenorocirii.

Totusi Docan nu demisionase. Nici Campineanu. Nici Chitu. Nici macar Cernat, caruia ii revenea executarea ordinului. Bratianu sau ei insisi se convinsesera ca trebuiau sa existe ca stat, in frunte cu printul, cel mai inocent in istorie dintre toti.

Un junghi in zona renala il sacaise, inca din timpul sedintei de la palat. Acum junghiul se accentuase, conu Mihalache simtea nevoia sa scoale slugile si sa le ceara niste caramizi fierbinti. In vastul salon cu tablouri era frig, chiar el interzisese personalului sa aprinda foc, pentru a nu schimba temperatura naturala, aceeasi ca si in bazilicile si pinacotecile in care se pastrau picturi vechi, masura de conservare totusi nefericita, fiindca panzele se scorojeau, iar mobilele se uscau, crapau, pocneau. Aceleasi obiecte scumpe sufereau si primavara, la umezeala. Ca sa diminueze stricaciunile, stapanul odoarelor inventase niste remedii farmaceutice pe care le aplica cu mana lui: el ungea din cand in cand panzele cu ulei de in subtiat cu spirt, astupa crapaturile din mobile cu rasini si cleiuri, ingrasa cu unsori cotoarele cartilor vechi si scoartele incunabulelor, chituia vasele cu aluaturi de ipsos, sacaz si sidef, dupa care lustruia suprafetele cu carpe si perii. Cu asemenea carpeli, chituieli, lustruieli, ca sa pastreze aparentele, se indeletnicea conu Mihalache si in munca de ministru, unde totul de la o vreme pocnea, crapa, se sfarama, mai ales in materie de buget si de politica externa. Ar fi trebuit un nou suflu, un vant de reforma, un avant pe care nu le puteau asigura decat o noua epoca de renastere. Sa fi fost obligatoriu ca o asemenea epoca sa debuteze printr-un risc? Era fatal ca acest risc sa-l implice pe el?

In ceea ce privea ingrijirea colectiei, conu Mihalache facea tot ce trebuia cu mainile lui. Slugile n-aveau voie sa se atinga de obiecte, conu Mihalache era poate singurul boier din Romania care presta munca fizica si inca o munca ingrata, munca de fata-n casa printre lucruri gingase. Spatiul colectiei arata ca un atelier de pictor combinat cu un magazin de anticariat in care s-ar face si reparatii, iar mirosurile de chimicale, aromele ingredientelor, izul de lucruri vechi displaceau oricarui vizitator, nu si stapanului care se inviora in aceasta atmosfera. Departe de a fi un maniac al anticariilor, conu Mihalache cultiva obiectele vechi - tablourile, mobilele, vasariile, cartile, armele - nu cu bigotism, ci cu sentimentul ca salveaza, ca e custodele unor tezaure care altfel s-ar pierde, mai ales intr-o tara in care toate bunurile se faceau praf macar o data la o generatie. El insusi isi risipise colectiile in cateva randuri, avand senzatia ca-si pierde memoria, ca devine amnezic. Dupa revolutia de la ’48, dupa persecutie si exil, tanarul Kogalniceanu a fost silit sa-si puna singur la mezat colectia de manuscrise, chiar corpusul de cronici si acte privind tarile romane. Nu s-au ivit amatori, cu toata publicitatea ostentativa pe care a facut-o prin gazete. Primind intre timp o mostenire, s-a prezentat singur la licitatie si si-a autoachizitionat comorile, aducandu-le din nou in casa. Ar fi urmat acum sa sacrifice iar colectia la care slujise un amar de ani?

Conu Mihalache a sunat feciorul, a cerut un ceai fierbinte, a trecut din colectie in birou. Junghiul din sale nu ceda, dandu-i un rau presentiment. Era limpede ca va trebui sa suspende in anul ’77 cura la bai, in strainatate, multumindu-se a-si aplica un tratament intre casa si minister, daca intre timp Bucurestii ar mai fi existat. Oricum, in eventualitatea mutarii conflictului armat la nord de Dunare, cum se prevedea, tablourile trebuiau stramutate - unde? -, probabil peste munti, la Sibiu. Conu Mihalache intretinea niste bune legaturi cu sasii de la Brasov si Sibiu - unii anticari de acolo ii furnizau obiecte de arta - in caz de dubla invazie, ruso-otomana, alta scapare pentru colectie nu era decat in depozitele de peste munti, aflate sub protectia coroanei habsburgice. Dar putea sa faca un asemenea gest, tocmai el, acum cand toata boierimea se pregatea de fuga?

Lui conu Mihalache nu-i mai ramanea decat sa-si puna in ordine hartiile - cataloagele colectiei, actele de proprietate, manuscrisele - ultimele hartii, cele care il asigura pe orice om in fata eternitatii. Dar acestea erau puse intotdeauna in ordine in cazul lui, iar ideea ca eternitatea il respinge, ca pentru eternitate nu mai putea face nimic - totul fusese facut! l-a indispus pe conu Mihalache, care trebuia sa se intoarca in clipa, oricum s-ar fi infatisat aceasta.

S-a si grabit apoi spre minister, unde antecamera sa era asediata de jurnalisti. Tirul acestora a inceput de la intrare:

— E adevarat ca guvernul se muta intr-un oras de munte?

— Domnilor, guvernul ramane pe loc.

— E adevarat ca printul paraseste capitala?

— Domnilor, printul ramane in capitala.

— Chiar si in caz de invazie?

— Chiar si in caz de invazie.

— Ce va asigura?

— Armata.

Conu Mihalache si-a jucat rolul cu barbatie, desi spaimele il gatuiau. Pentru o asemenea confruntare ar fi fost poate mai bun un C. A. Rosetti, care ar fi jucat inca si mai dezinvolt, uluind prin replici prompte si prin formule. Una dintre „formulele” lui C.A.R., debitata in timpul consiliului de coroana din martie, a fost repetata de conu Mihalache, in timpul conferintei de presa, cu indicarea autorului: „Nu ma-ntrebati ce sper, pentru ca stiu ca trebuie sa luptam, chiar cand suntem siguri de neizbanda”. Intrebarea care a fost pusa imediat ministrului de externe, de un gazetar italian, a fost:

— Si sunteti siguri de neizbanda?

— Ba suntem siguri de izbanda.

Jocul de la conferinta de presa n-avea nici o acoperire. Prin actiunea de la Calafat se fortase riscul absolut - turcii puteau sa intre din clipa in clipa - fara ca rusii sa trimita vreun raspuns, iar dupa conferinta de presa a urmat golul, asteptarea dinspre ambele parti, disperarea. In sfarsit noaptea, tarziu, raspunsul de la Chisinau, emisarul trimis de marele duce. Scuzele! Pe aceasta baza, intr-un deplin respect al Conventiei, pe care ministrul de externe o semnase, se putea pune problema intrarii Romaniei in razboi si a cooperarii cu rusii. Se putea acum inchide poarta dinspre turci.

Conu Mihalache n-a avut insa cand sa respire, fiindca in aceeasi noapte, paralel cu mesajul de la Chisinau, a sosit si o depesa, de la Constantinopole, semnata de ministrul otoman de externe. Acesta notifica insolent Bucurestiului starea de razboi cu Rusia, cerand domnitorului tarii sa ia masuri de aparare impotriva rusilor, impreuna cu pasa din Rusciuk. Ca si odinioara, cand un print domnitor roman era tratat ca un subordonat, pus la cheremul unui pasa. Ca si odinioara, dar cu spaima fata de reactia romanilor, fata de surprizele pe care spatiul locuit de ei le putea oferi. Acest spatiu juca spre ambele parti.

Abia acum conu Mihalache a respirat. El a respins nota otomana cu satisfactie, simtind ca stapaneste haturile politicii. Poarta de la Calafat s-a inchis, printr-un nou ordin. Bratianu jucase tare. Si izbutise.

La Chisinau, reactia prompta a marelui duce Nicolae fata cu retragerea de la Calafat n-a fost straina de interventia generalului conte Ignatiev, de priceperea acestuia in a descalci chestiuni imposibile. „Chestiunile imposibile” erau domeniul lui, mai mult decat atat, contele se afla si pe teritoriul lui predilect, el lucrand ani in sir in spatiul balcanic si dunarean, cunoscand bine popoarele din aceasta zona si pe reprezentantii lor, cu unii dintre acestia colaborand in diverse ocazii, mai ales la Constantinopole, unde Ignatiev fusese ambasador pana in februarie. Contele stia ca in paienjenisul afacerilor dunarene nu se intra cu cizma - oricat ai fi de tentat - ci cu mainile sau si mai bine intai cu rasuflarea. Afland despre „isprava de la Calafat”, contele era cu rasuflarea taiata.

Prin Hitrovo, seful cancelariei marelui duce, el a patruns la Nicolai Nicolaevici, in aceeasi noapte, la putine clipe dupa vestea despre retragerea romana de la Dunare, cand telegrama despre isprava ajunsese deja la comandamentul suprem, care o si rupsese in bucati. Nicolai Nicolaevici s-a si dezlantuit, spre Nicolai Pavlovici, intr-un acces de furie, imediat ce l-a vazut intrand pe usa. Primele schije ale exploziei nervoase le-a primit deci in obraz contele Ignatiev, si pe merit, fiindca el era „moasa razboiului”, el facuse tot ceea ce putea ca marea oaste imparateasca sa se puna in miscare, sa atinga Prutul si sa-l treaca. Ostile trecusera Prutul, la miez de noapte. Si iata reactia! La o sublima gratitudine - declaratia de razboi si intrarea in razboi - guvernul de la Bucuresti raspunsese printr-o ingratitudine, cel putin pana la acea ora!, pana la aceeasi ora necunoscandu-se atitudinea populatiei, daca si populatia se manifesta sau nu intr-un mod ingrat. Autorul proclamatiei, care se afla depusa in trei teancuri pe birou - in romana, franceza si rusa, - era scandalizat, poate ca ar fi fost mai bine, i-a spus el lui Ignatiev, ca trupele sa fi intrat in Romania fara nici o proclamatie.

— Asta in nici un caz! a replicat contele, care nu reusea sa-si vina in fire. Ducem un razboi de eliberare, un razboi sacru, iar cei care vor beneficia de sacrificiul maiestatii sale trebuie s-o stie, incepand cu romanii. Candva si ei vor raspunde prin recunostinta lor deplina, va asigur!

— Ce recunostinta, cand iata raspunsul lor! si marele comandant a indicat firimiturile telegramei.

— Acesta este raspunsul guvernului, nu al populatiei! a raspuns contele, destul de satisfacut de faptul ca un asemenea raspuns fusese facut firimituri.

— Dar populatia cum rabda un asemenea guvern! a mai spus marele duce, revoltat,

Contele nu-i putea raspunde marelui duce ca randuielile politice din spatiul in care trupele intrasera erau altele decat cele pe care fratele suveranului Rusiei le-ar fi visat, ca aceste randuieli erau cum erau, ca deci nimic nu se putea intreprinde - deocamdata - pentru a schimba ceva, ca singurul lucru care se putea face era sa ignori randuielile si sa lucrezi cu oamenii, asa cum sunt. Contele vroia sa spuna ca razboiul trebuie facut cu orice pret, chiar cu acesti oameni care sunt asa cum sunt, dar marele duce nu l-a lasat sa-si dezvolte consideratiile, nici macar ultima propozitie din acest sir n-a putut-o contele arunca, fiindca Nicolai Nicolaevici i-a spus:

— Cu romanii tai nu se poate lucra!

— Romanii mei?! a ingaimat contele jignit.

Marele duce ar fi putut insira mai departe: „— Cu sarbii tai, cu grecii tai, cu muntenegrenii tai, cu bosniacii tai etc. etc.”, cu toti acesti dunareni sau balcanici cu care contele lucrase intr-adevar, iar acum urma sa lucreze si Nicolai Nicolaevici, comandantul suprem al trupelor de pe frontul dunarean. Contele a spus doar atat:

— Dar ce vina am eu, Nicolai Nicolaevici, ca s-a creat aceasta situatie intr-adevar imposibila!

— Da, tu. Inca de la Livadia!

Ceea ce era adevarat. In anul precedent, prin septembrie, in Crimeea, la Livadia, se initiasera tratative cu guvernul roman privind trecerea trupelor spre Dunare, prin Romania, convorbiri fructificate intr-o conventie, care intre timp fusese si incheiata, si incalcata. Ignatiev venise atunci special de la Constantinopole ca sa participe la aceste tratative, el secondase cu tot zelul negocierile dintre Bratianu si marele cancelar Gorceakov, sarind cand pe un portativ cand pe celalalt, cu grija ca afacerea sa se incheie cat mai iute si cat mai bine. El stia de pe atunci ce pericole se ascund, in cazul ca lucrurile nu sunt bine limpezite cu romanii, si contele i-a atras din timp atentia marelui cancelar Gorceakov:

— Romanii sunt infimi ca putere, dar sunt periculosi. E mai bine sa ne intelegem cu ei pe o baza onorabila.

— Pe ce baza? l-a intrebat cancelarul, care nu avea in ochi decat baze foarte mari. N-au ei baza ca sa se inteleaga cu noi!

— Ba au.

— Ce baza?

— Spatiul lor.

— Pai ce, asta e o baza?

— Este, daca n-o luam in seama.

Interesul contelui era ca razboiul sa porneasca, evitandu-se orice fel de intarzieri si incidente. Tocmai ceea ce nu putea intelege marele kneaz Gorceakov, partenerul lui Bratianu la masa tratativelor, care, cu orgoliu senil, l-a si apostrofat pe conte, intr-o pauza, dupa prima runda a convorbirilor:

— Cine e, draguta, acest Bratianu?!

Gorceakov era darnic in diminutive, cand vorbea despre chestiuni mici, infime. Un infim, chiar si ca statura, era Bratianu. Dar contele a precizat:

— Bratianu este primul ministru al guvernului princiar de la Bucuresti.

— Si cine este acum, draguta, print domnitor la Bucuresti? a intrebat marele cancelar, care parea si uituc.

— Print domnitor la Bucuresti este Carol de Hohenzollern.

— Si de ce nu vine el la Livadia, draguta, ca sa trateze cu noi?

— Fiindca el n-are nimic de cerut, inaltimea ta. Noi cerem drept de trecere de la ei, nu invers.

— Pai de ce sa cerem, draguta, drept de trecere de la ei? Am mai facut noi vreodata asa ceva? I-am si spus micutului Bratianu: Un tratat cu voi?! La urma urmei nici nu puteti sa incheiati tratat, fiindca nu sunteti un stat independent.

— Si?

— Si culmea, fara o clipa de sovaire, Micutul mi-a raspuns: Noi, daca nu faceti tratat, ne vom opune la trecerea dumneavoastra! Auzi, colo!

— Si ce i-ati raspuns Micutului? a intrebat contele.

— Pai ce sa-i spun, draguta?! I-am spus ce merita: Daca va veti opune, va vom strivi.

Ignatiev ingalbenise. Auzita numai, in relatarea marelui kneaz, scena il ingrozea, fiindca generalul conte ii cunostea pe ambii parteneri si ii vedea capabili de a se tine de cuvant. Nu-l ingrozea in schimb pe marele senil, care povestea in continuare, senin:

— Nu ma indoiesc ca ne veti strivi, mi-a raspuns Micutul. Si tot el, Micutul: Dar totusi ne vom opune! Si vom vedea daca va conveni Rusiei, care merge sa libereze crestinatatea din Orient, sa zdrobeasca primii crestini intalniti in cale Auzi, draguta? Drept carele am si suspendat convorbirile.

Relatarea aceasta avea loc la masa. Restul mesenilor se amuzau, marele cancelar manca friptura, radea si isi lingea degetele. Intre timp, contele Ignatiev isi frangea mainile cu nervi, disperare, neputinta. Parea ca nu mai e nimic de facut. Marele kneaz era un pietroi aruncat in carca Rusiei, pe care nimic nu-l putea urni. Ce se putea face? Mic, mobil, dinamic, cu Bratianu se putea totusi discuta. Dar ca sa mai poti discuta cu Bratianu trebuia imblanzit Gorceakov. Tot contelui i-a revenit acest calvar, pe care l-a infruntat dupa masa cu rabdare, o rabdare de inger, pe masura neintelegerii ingeresti a marelui cancelar, incapabil sa priceapa realitatile noi ale lumii in care se afla. Discutiile cu Gorceakov, care parea un copil incapatanat, - intre timp manca inghetata - nu se urneau din acelasi punct, un punct rezistent ca si lingurita pe care cancelarul o tinea intre degete:

— Nu inteleg de ce trebuie sa facem tratat cu ei!

— Fiindca trecem pe la ei. Alta cale spre Constantinopole nu exista.

— Dar cum am trecut alta data? a intrebat el, mestecand in cupa de cristal cu lingurita.

— Alta data era alta data. Acum ei pretind tratat.

— Si daca nu vreau sa-l fac? a punctat marele kneaz, aruncand lingurita.

— Atunci ne expunem la tot felul de incidente Mutam razboiul la nord de Dunare, in Carpati, in loc sa-l facem dincolo de Dunare, in Balcani. Avem oare acest interes?

Ochii stinsi ai marelui kneaz pareau sa nu priceapa nimic. Cu Bratianu, in schimb, partitura lui Ignatiev a trebuit sa fie alta, cu alte note:

— Batranul trebuie luat asa cum e, te rog sa ma intelegi. E un om vechi. Rusia e alta, n-o mai reprezinta el. El o impiedica. El, cand vrea sa fie amabil, e condescendent, dupa cum ai vazut, iar cand vrea sa fie mandru e teapan. Ce vrei, e un om de pe vremea lui Metternich si Taleyrand.

— Dar eu sunt silit sa tratez cu el! a raspuns Bratianu.

— Dar tratezi nu numai cu el. Omul asta n-are de fapt puterea, desi apasa asupra puterii cu toata senilitatea lui.

— In acest caz nu mai vad nici o solutie!

— Cum sa nu fie? Tratezi doar si cu alti membri ai guvernului. Iar deasupra e persoana imparatului. Sper ca nimeni nu se poate indoi de bunavointa si generozitatea majestatii sale!

In urma acestei garantii, Bratianu a telegrafiat cifrat printului, care se afla la Sinaia, asigurandu-l ca tratativele merg bine. A cerut inca o data depline puteri. Care i-au fost date. Ignatiev a luat act de aceasta asigurare si si-a intetit eforturile. „— Cu Bratianu se poate discuta!” i-a spus el lui Gorceakov. Desi Ignatiev se indoia de o reusita deplina si imediata. Invocandu-l pe tar, care se afla la Livadia, contele stia ca nici acesta nu are puterea, desi era titularul puterii. Tarul oricand putea amana sau anula orice hotarare. Cand Ignatiev se afla langa tar, suveranul rus vroia razboi. Cand Suvalov, de la Londra, se afla langa suveran, tarul vroia pace. Din fericire, Suvalov nu se afla la Livadia, in preajma tarului, si vointa contelui Ignatiev a pus pe roate conventia.

Primul incident din calea razboiului fusese inlaturat, romanii aveau tratatul pe care il dorisera. Ce vroiau mai departe? Era lucrul pe care nu-l mai intelegea acum marele duce, din clipa in care a primit telegrama din Bucuresti, privind retragerea de la Dunare, telegrama care l-a umplut de stupoare si manie pe comandantul suprem. Care a si facut-o farame.

— Dar ce vor? a strigat el. Ce mai vor?!

— Vor acum sa se respecte conventia! a raspuns Ignatiev. Conventia abia s-a semnat, la 4 aprilie!

— Dar n-am timp de fleacuri, a urlat marele duce. Suntem angajati intr-un mare razboi, de la Caspica si Caucaz pana la Dunare. Cine are timp de nimicuri de eticheta, cine are maini sa bata la tot felul de usi! In razboi pui tunul pe usi.

— Il pui cand ai usi ostile. Dar acum nu e cazul.

— Ba pe dracu! Cine i-a pus sa deschida poarta dinspre turci?

— Dar n-au incotro. Vor sa ne sileasca sa respectam conventia!

— Si daca n-o respect?

Se relua dialogul cu Gorceakov intr-o alta forma.

— Atunci mutam razboiul dincoace de Dunare!

— Dar sa inchida dracului usa! a strigat marele duce, invins.

— Tocmai, l-a secondat contele, simtind ca descarcarea nervoasa a marelui comandant se consumase. S-ar putea explica gestul intrarii trupelor noastre prin considerente de ordin strategic.

— Dar sunt limpezi aceste considerente. Printul Carol le-ar fi putut pricepe.

— Printul Carol domneste, nu guverneaza, a explicat Ignatiev. Mai importanta decat explicarea actului catre print, printr-o scrisoare, este o lamurire directa cu Bratianu. Cu el am tratat conventia!

— Dar nu vreau sa aud de Bratianu! a strigat marele duce.

— Tocmai, l-a secondat contele. Poate c-ar fi mai nimerit sa se duca Nelidov la Bucuresti. E un om priceput.

— Nelidov?!

Contele Nelidov era prieten cu Ignatiev, el mai fusese la Bucuresti, special pentru conventie, si era in bune raporturi cu Bratianu. Marele duce a consimtit:

— Sa se duca Nelidov la Bucuresti. Maine sau poimaine.

Ignatiev a avansat:

— Sa-l invitam atunci si pe Bratianu la Chisinau. Maine sau poimaine.

— Exclus. Aici sa vina Carol. El e dator sa-l salute pe imparat.

— E cu mult mai pretios Bratianu la Chisinau. Si aruncand o alta idee: Asa cum foarte pretios ar fi daca in postul de consul la Petersburg ar lucra generalul print Iancu Ghica. Asa cum n-ar fi rau dac-am alcatui de pe acum un comitet ruso-roman de cooperare. Stiu la Bucuresti un boier foarte bun, unul Plagino, care-ar putea reprezenta partea romana.

Marele duce se domolise intre timp. Era si foarte obosit. L-a privit pe Ignatiev cu ochi reci si tulburi, ca ceata zorilor:

— Cine sunt toti acesti romani de care-mi vorbesti?

— Sunt oamenii impreuna cu care vom face razboiul.

Descalcind si aceasta afacere, generalul conte avea totusi senzatia, acum la plecarea spre cantonament, ca razboiul ii scapase din maini.

In aceeasi noapte, apele dintre Nistru, Tisa si Dunare au inceput sa se umfle si sa se reverse din albii. S-au pornit si ploile de primavara.

V

Doamna Alexandrina Ghica n-apucase inca sa desfaca toate bagajele, nici sa randuiasca lucrurile prin odaile casei, prin camari, poduri si magazii, cand generalul - poftit intre timp la minister si apoi la Palat - s-a intors cu o veste uluitoare pentru ea:

— Draga mea, plecam. Va trebui sa impachetam din nou. Si fiindca ea parea ingrozita: Stai, nu te speria, plec numai eu. La Petersburg!

— Dar cand?

— Acum, imediat. Preiau misiunea diplomatica de la Petersburg. Pana ne vom aranja definitiv pe Neva, tu vei ramane aici, cu copiii.

— Si cand pleci?

— Imediat.

— Dar de ce graba asta, Dumnezeule!

Nici generalul nu pricepea de ce graba aceasta, de ce precipitarea de a-l vedea pe el plecat - acum, imediat! - somatie care i s-a pus in fata si la minister, prin Kogalniceanu, si la Palat, prin alteta-sa. I s-a dat ragazul cat sa-si faca bagajele. „— Dar de ce sa ti le mai faci, i-a spus ministrul de externe, cand nici n-ai apucat sa le desfaci!” - Ghica urma sa se intoarca repede la minister, pentru a primi scrisorile de acreditare, si la Palat, pentru a primi mesajul printului catre tar. Restul hartiilor oficiale, care pretindeau un spor de exigenta in redactare, urmau a-i parveni prin curier diplomatic, iar indicatiile privind contactele cu persoane oficiale si institutii urmau a-i fi expediate prin depese cifrate, dar in graba Ghica era sa uite codul - dictionarul de cifru - pe masa ministrului, riscand sa compromita viitoarea corespondenta secreta dintre Petersburg si Bucuresti. Cand si-au dat seama ca dictionarul se afla intre ei, uitat pe birou, ca aceasta ar fi antrenat fatal niste mari pericole, cei doi s-au cutremurat, iar ministrul de externe i-a spus generalului:

— Vezi, coane Iancule, cum graba strica treaba! Apoi cu ton de indicatie: Mai ales in imprejurari exceptionale trebuie sa ne ferim sa comitem mici prostii.

Kogalniceanu, din nou, reprezenta prudenta. Iancu Ghica era si el un om al prudentei, el masura intotdeauna de cateva ori inainte de a taia, cum a facut si acum:

— Dar de ce eu, la Petersburg?!

— N-am pe cine altcineva trimite, intelegi? Te doreste si curtea rusa.

— Dar am lucrat la Constantinopole!

— Cu atat mai bine. La Constantinopole a lucrat si generalul conte Ignatiev. Si contele Nelidov, cu care Bratianu a negociat conventia. Nelidov va sosi zilele acestea la Bucuresti.

Totusi intrebarea „— De ce eu!” ii staruia in minte, avea multe rude in Rusia, dar nu lucrase cu lumea rusa, el era specialistul guvernului in „afaceri otomane”, mai bun decat el era George Filipescu, cumnatul sau, care condusese pana deunazi consulatul roman de la Petersburg, iar acum era disponibil. E drept, la Petersburg se afla Emil Ghica, girantul cu afaceri, un nepot al lui, dar de ce inca un Ghica pe Neva, cand generalul ar fi fost mai potrivit in alta parte, la Paris sau la Londra, unde si Alexandrina s-ar fi descurcat mai usor, chiar cu brio. El i-a si spus lui Kogalniceanu ca ezita sa primeasca misiunea, acesta insa nici nu l-a auzit, l-a trimis pe Iancu Ghica la Palat, unde avea ora fixata, printul il astepta.

Acel „— De ce eu!” a fost inlaturat abia acasa, la intoarcere, cand in capul scarii a aparut mama Alexandrinei, doamna soacra, coana Pulcheria - cum i se spunea - care a scos un tril de fericire cand a aflat ca ginerele pleaca la Petersburg.

— Dar, mon ami, acolo te vei simti ca acasa. Cu mult mai bine decat la Constantinopole sau Bucuresti. Tu uiti ca noi avem rude la Petersburg si Moscova, plus o droaie de cunoscuti.

Cum de uitase, intr-adevar! Prin Pulcheria, Ghiculestii de pe linia consoartei aveau mari rubedenii in Rusia, or aceste rubedenii coborau genealogic pana in vremea lui Serban Cantacuzino si a lui Voda Brancoveanu, si a lui Petru cel Mare. Cineva, in Rusia, din cercurile Ministerului de Externe, cunostea acest dosar genealogic, scotandu-l acum prompt la lumina. Luand act de bucuria coanei Pulcheria, Iancu Ghica s-a simtit dintr-odata prins intr-un lant, care-l determina. Avea sa lucreze mai usor sau mai greu, din aceasta pricina? Oricum, acest lant din care si el era o veriga - devenise o veriga - prindea acum sa sune. Suna bine la Ministerul de Externe si la Palat. Suna si in casa. Cu putine zile in urma, coana Pulcheria primise niste scrisori din Petersburg, Moscova si Chisinau. N-avusese ragaz sa raspunda, coplesita de grijile sosirii copiilor, dar acum se punea pe lucru, nimic mai simplu decat sa raspunda acelor scrisori direct prin ginere, care devenea astfel si un chargé d’affairs al clanului Ghica-Blaramberg-Mavroœ, cu increngaturi din Baltica pana pe Volga si de aici pana la Caucaz si pana in Crimeea imperiala.

Mai importanta decat pregatirea acestor scrisori era insa pregatirea bagajelor, pentru aceasta se repezise generalul acasa, el a rugat-o pe Alexandrina sa se ocupe numai si numai de pregatirea bagajelor, folosindu-l la nevoie si pe Oscar.

— Oscar va merge cu tine, a decis Alexandrina.

— Oscar va ramane acasa, cu tine! a hotarat el. Nu uita ca va trebui sa pregatesti mutarea intregii case la Petersburg. Cine vrei sa te-ajute, daca te lipsesti de Oscar!

Oscar era un personaj indispensabil pentru amandoi. Casa Ghica nu putea fi conceputa fara Oscar, drept care Alexandrina a si spus:

— Dar cum o sa te descurci fara Oscar! Ai primiri, dai receptii.

— Dar la Petersburg exista deja un personal bine pregatit. Ti-l las pe Oscar.

Si a iesit, uitand s-o roage pe Alexandrina sa-i dea dispozitie lui Oscar sa se ocupe de uniforma lui de gala, uniforma cu care generalul print ar fi urmat sa se prezinte in audienta la tar. Un asemenea amanunt era mai important decat chiar scrisoarea de acreditare, pe care se grabea s-o ia de la minister, la fel de important ca si - sa spunem - mesajul printului catre tar, amandoua recuzitele fiind pur formale si absolut indispensabile. Printul Iancu Ghica nu uita ca se misca, traieste, exista intr-o lume a etichetei, cu rigori de o severitate mai dura decat la Judecata de Apoi. El cunostea rigorile de la curtea sultanului, avea acum sa infrunte rigorile de la curtea tarului, din fericire nu si rigorile iernii ruse - noroc ca era primavara, pana in toamna ar fi avut timp sa-si pregateasca vestimentatia pentru Petersburg, unde clima era rece, greu suportabila - deci peste toate si grija toaletelor de iarna.

La minister, Kogalniceanu il astepta cu o agenda doldora de probleme - probleme urgente, probleme de perspectiva, probleme de cea mai indepartata perspectiva - una fiind mai importanta decat alta, cand una cand cealalta cerandu-i diplomatului, care pleca la drum, cand tact, cand curaj, cand maxima prudenta, nici o clipa de indiferenta, peste toate sagacitate si curaj.

— Vezi ca Petersburgul e mai departe decat Constantinopolul, de aici n-am cum te ajuta, i-a atras atentia Kogalniceanu. Te descurci singur. Lucrezi pe absoluta raspundere. De la minister iti vor sosi doar niste indrumari generale, in cadrul carora esti dator sa te misti, observandu-le cat mai exact.

— Bine, dar diplomatia se face acum aici, nu acolo! Rusia s-a mutat la Chisinau, iar in curand va sosi la Bucuresti!

— La Bucuresti, la Chisinau sau la Petersburg vei lucra cu acelasi cap. Te rog sa nu-mi dai dureri de cap!

— Depinde cum veti lucra voi aici. Si prevenitor: Sa nu intindeti coarda!

— Raspunzi de celalalt capat al coardei!

Si ministrul de externe i-a trecut consulului scrisoarea de acreditare. Dupa care, sarind brusc la altceva - la o problema de perspectiva - l-a intrebat pe general:

— Crezi ca Beiul de Samos ar fi disponibil pentru o misiune la Londra?

„Beiul de Samos” era scriitorul Ion Ghica, ruda cu generalul si de la un timp incoace rezervat fata de viata politica. Ca si generalul, Beiul de Samos era un bun specialist in afaceri otomane, si, prin extindere, un priceput si in chestiunile englezesti.

— Nu stiu, a raspuns Iancu Ghica. Habar n-am ce mai face. Ai de gand sa-l trimiti la Londra? a intrebat el cu nemultumire, socotind ca Londra i s-ar fi cuvenit, dupa un adagiu curent in cercurile diplomatice, care spunea ca „Cine lucreaza la Constantinopole lucreaza mai tarziu obligatoriu la Londra”. Beiul de Samos era bun pentru Londra, dar de ce nu el!

— Londra refuza contactele cu noi, a spus Kogalniceanu. Deci chestiunea nu se pune in imediat. Si incheind conversatia: Grabeste-te, te asteapta alteta-sa.

L-a scos pe usa cu mare graba, conducandu-l pana in antecamera - care din nou gemea de jurnalisti -, iar la despartire l-a avertizat:

— Nu uita de imprumut! N-avem nici un sfant in visterie. Mai urgent decat orice e imprumutul! Un imprumut cat mai mare. Baronul Reutern te asteapta la Petersburg!

Kogalniceanu si-a strigat cuvintele, fara sa-i pese ca-l mai aude cineva, ca cineva noteaza si tine minte. Baronul Reutern era ministrul de finante al Rusiei, iar Romania n-avea bani. N-avea bani si gata. Sa se stie. Kogalniceanu juca acum deschis.

Tot la iesire, Mitilineu, secretarul departamentului, l-a oprit pe Iancu Ghica si i-a soptit, cu o mina ingrijorata:

— Si cu Alexandrina ce faci? Unde-o muti?

— Cum unde-o mut? La Petersburg!

— Bine, dar pana atunci? Bucurestenii fug la munte, pe capete.

Cu aceasta alarma in suflet, generalul a plecat spre Palat, urmarind in drum miscarea agitata a strazii, catastrofa care se simtea in aer. Conversatia cu printul - scurta, precisa, eficienta - a stat sub semnul acestei alarme. Ce avea sa se intample cu ai lui? La plecare, Iancu Ghica i-a si spus printului, cu un ton in care vibra nelinistea:

— Indraznesc sa sper ca alteta-sa principesa domnitoare va arunca o privire si spre familia mea. O pun sub inalta sa protectie.

Asigurare de protectie care s-a si dat, a dat-o chiar printul, Ghica intrebandu-se totusi sub a cui protectie urma sa ramana, de aici inainte, familia domnitoare! Ca un vechi boier bastinas ce era, Iancu Ghica credea in Providenta, iar la iesire, in ultimul cuvant de bun ramas, el a invocat Providenta pentru tara, pentru perechea domnitoare, pentru ai sai.

Acasa, trasura il astepta la peron. Si carutele cu bagaje. Si trei-patru slugi, care urmau sa plece cu el. Si coana Pulcheria, care-i remitea un sac de corespondenta pentru rubedeniile din Rusia. In drum spre gara, a sarit ca ars:

— Uniforma!

— Sir, uniforma se afla la locul ei! l-a asigurat Oscar, care il insotea pe general pana la tren.

I se rezervase un vagon. Pana la Buzau urma sa mearga cu trenul, apoi sa debarce si sa-si transbordeze bagajele in carute, ducandu-le in caravana pana la Marasesti, unde iarasi il astepta un vagon. Intre cele doua puncte nu exista inca drum de fier, Ghica ar fi trebuit sa discute cu rusii, printre altele, si problema constructiei acestui fragment de linie, atat de necesar acum. O alta linie ferata, linia Ungheni-Iasi-Barlad-Tecuci, se lega cu Bucurestii prin Galati, dupa un mare ocol. Generalul n-avea drum pe-acolo. El trebuia sa urce drumul Siretului pe directia Pascani-Cernauti-Cracovia, urmand sa ajunga la Petersburg peste o saptamana. Ce s-ar fi intamplat intre timp acasa?

In tren s-a apucat imediat de scris, redactand o prima scrisoare catre Alexandrina, in care o sfatuia:

Si les Turcs passent le Danube et font mine de se diriger sur Bucarest, je te conjure de filer, aussitôt sur Brachow en voiture, si le chemin de fer est encombré. Ainsi, chère amie, tiens-toi sur tes gardes, tache d’être bien informée de ce que méditent les Turcs, soit par Mitilineo, soit par Princesse. Consulte-toi avec ton frère, Niki, Georges Philippesco ou Alec Rachcano et tache de partir, s’il y a nécessité en caravane avec eux.

Lasand-o pe Alexandrina in grija Providentei, generalul nu uita sa-i repete si in scris ceea ce-i spusese oral, la plecare, notand toate solutiile si toate numele utile. Scrisoarea avea sa fie expediata de la Ploiesti sau chiar din Buzau, unde generalul trebuia sa coboare, Alexandrina urmand s-o primeasca in aceeasi zi, daca toate s-ar fi desfasurat normal. Dar toate mergeau anapoda, uneori intentiile cele mai bune se destramau sau se intorceau in contrariul lor, datorita unor accidente din cele mai absurde.

Generalul isi amintea astfel ca scrisoarea de raspuns a printului la mesajul adresat de marele duce n-a putut ajunge la Chisinau prin acelasi curier, datorita faptului ca trenul in care curierul se instalase a plecat din gara Bucurestilor mai devreme cu trei minute. Cand ofiterul de la Palat a sosit pe peron, cu punctualitate nemteasca, trenul se indeparta de-acum, disparea la orizont, cu curier rusesc cu tot. Accidentul se putea transforma in incident, printul a inteles cu acest prilej ca si punctualitatea are un revers, el a fost silit sa trimita la Chisinau un curier special, cu o scrisoare mai ampla, in care se inserau si niste nedorite scuze. Scuze care l-au obligat pe Nicolas la un raspuns ameliorat. Marele duce a fost la randu-i silit sa trimita la Bucuresti un nou curier, de rang mai inalt, nu un Popov oarecare, capitan de ordonanta, ci pe generalul print Dolgoruki din Statul Major. Se pusesera astfel premisele unei vizite a premierului roman la Chisinau, eveniment nescontat de cele doua parti, dupa noaptea de cosmar din 12 aprilie. Dar accidente contrarii puteau rasturna acest curs, intr-o lume si intr-o primavara care stateau sub semnul de foc al hazardului.

La Peris trenul a fost oprit din drum de o coloana romana de trupe. Ofiteri si soldati au dat buzna in vagoane, ocupand compartimentele cu pustile si cu ranitele lor, ignorand protestele pasagerilor, nepasandu-le de tipetele personalului cailor ferate, care s-a lasat covarsit. Cativa ofiteri au incercat sa patrunda si in vagonul lui Ghica, generalul fiind silit sa parlamenteze, sa le lamureasca militarilor misiunea extrem de importanta care il silea sa calatoreasca.

— Dar, excelenta, trebuie sa ajungem la Dunare!

— Domnilor, dar acest vagon trebuie sa ajunga la Petersburg.

Coloana in cauza venea pe jos tocmai de la Cahul, din Basarabia de sud si se indrepta spre Oltenia. Dorobantii erau striviti de oboseala si manjiti pana in ochi de noroi. Facusera drumul in mars fortat, dormind pe drum in scurte popasuri de noapte, cu visul de a intalni undeva un tren care sa-i duca mai iute peste Olt, la Dunare, unde-i astepta lupta. Din urma veneau trupele ruse, care preluau apararea, si acestea grabindu-se spre Dunare.

Ofiterii au consimtit pana la urma sa lase pe loc vagonul lui Ghica, dar sa rechizitioneze restul trenului. A urmat o complicata manevra, vagonul generalului a fost decuplat si tras pe o linie moarta, celelalte vagoane - cu pasageri si trupe - reordonandu-se si pornind inapoi spre Bucuresti, impinse din coada de locomotiva care chiuia neintrerupt.

— Toate merg de-andoaselea! si-a spus Ghica, privind trenul care se departa cu locomotiva la coada.

La Buzau, unde a ajuns peste o zi, cu mari dificultati, remorcat de o locomotiva, Ghica a avut prima intalnire cu trupele ruse. Valul de la Iasi ajunsese pana aici, multiplicandu-se in valuri, iar navala de militari straini, in uniforme de iarna, se amestecase cu talazurile tulburi ale Buzaului care-si iesise din matca. Copaci smulsi din radacini, bolovani, sfaramaturi de case, vite moarte, tunuri purtate-n barci, carute, pe platforme si mii de oameni care innegrisera cu trupurile lor de furnici albia Buzaului, impingandu-se spre buza tarmului pe care se oprise Iancu Ghica. El primea acum din fata navala, o privea de pe un promontoriu, spre deosebire de cealalta navala, a otomanilor, care se revarsase spre Dunare odata cu sosirea lui, urmandu-l din spate. Intorsese spatele Stambulului, si se indrepta spre Petersburg sau Moscova, dar valurile starnite din Petersburg si Moscova ajunsesera, iata, pana la Buzau, se amestecau cu valurile acestui rau vijelios, care, primavara, la ceasul revarsarilor, provoaca ravagii.

Pana si intalnirea armatelor cu valurile era un ravagiu. Un pod de cale ferata, aflat in constructie, fusese distrus de talazuri si bolovani, un alt pod, pentru carute, se rupsese in zorii zilei, lasand sa se pravaleasca in ape o cascada de oameni, carute, cai. Caii si oamenii inotau prin valuri spre tarm. Era musai, a gandit generalul, ca podurile sa fie reconstruite, iar linia ferata sa se prelungeasca urgent pana la Marasesti.

El insusi a trecut cu mari emotii apa Buzaului, ajungand dincolo - unde il astepta un convoi de carute - la miez de noapte. A nimerit cu greu locul de intalnire, intinderea pe care inainta, prin intuneric, fiind ravasita de miscarea unor mari herghelii de cai. Cai cat vedeai cu ochii, cai pe care generalul ii simtea de fapt cu auzul, cai liberi, care se izbeau, nechezau, fornaiau, in pocnete de harapnice.

— Ce-e cu caii astia? a intrebat generalul.

— Sunt cai de rechizitie, omule. Cai care merg la razboi.

Deci si caii pornisera la razboi.

„Grande mère Grandichteano”, vaduva colonelului Gradisteanu - care candva fusese aghiotant princiar al lui Cuza, apoi si al noului domnitor, bunica, cum i se spunea, s-a dezlantuit ca o furtuna, vazand claile de bagaje din casa. Ea a inceput sa strige, agitand bastonul cu cap de fildes in toate directiile:

— Ce se intampla aici, oameni buni! Ce-s boarfele astea?! Apoi imperativ: Despachetarea! Ce, voi sunteti nebuni? Daca s-a smintit lumea, va smintiti si voi?!

— Draga mea, dar nu vezi ce se intampla?! a sarit tante Clotilde, sora mai mica si fecioara familiei.

— Nici un dar! Despachetarea! Randuiti casa asa cum a fost! Si asa, o sa dati bataie de cap slugilor.

— Bine, grand-mère, s-a aparat Anne, dar lumea pleaca

— Care lume?! Pleaca ai care-au plecat dintotdeauna, pleaca pleava, gunoaiele, fanariotii, veneticii, saltatorii! In schimb romanimea sta pe loc. Unde-i Rascanu?

Alec Rascanu se gasea in biroul lui, inca din zori, de unde nici nu mai iesise, dupa ce daduse porunca de impachetare. „Saltatorii” erau in schimb in ulita, cu bagajele facute sau erau catarati pe munti, in Carpati, in cei mai inalti copaci. „Saltatorii”, dupa expresia bunicii Gradisteanu, nu reprezentau altceva decat insii care ies deasupra, in orice situatie - nu untdelemnul, adica aristocratia, care firesc statea deasupra apei, ci „cataratii” sau „cataratorii”, cei care tulburau apa, inlocuind untul-de-lemn, lasat de Dumnezeu. „Saltatorii” erau cea mai mare pacoste pe capul tarii.

Dand dispozitiile de despachetare, bunica Gradisteanu s-a retras ceva mai linistita in biroul avocatului, care parea ca lucreaza. Batrana doamna a cerut si o cafea.

— Ce faci tu aici? l-a intrebat ea pe avocat.

— Ma ocup cu un proces.

— Foarte bine, in sfarsit un om serios!

— Dar tu, bunica? Ce ti-a venit sa dai buzna cu noaptea-n cap!

— Cum asta! Pai auzii ca-n Bucuresti e fuga ca la zavera. Or la mine la tara-i pace. Oamenii mei au iesit la arat! a mintit ea.

A fost randul lui Rascanu sa se mire:

— Mai ara cineva in Romania?!

— Nu arati voi, la Parlament, nefericitilor, dar tara ara. Io am spus o data, dupa cuvantul comitelui d’Hauterive, care a cunoscut bine toate randuielile din tarile romanesti, si din Valahia si din Moldova, iar acu o repet!

Si bunica a citat o fraza dintr-un memoriu al comitelui de Hauterive, secretarul lui voda Alexandru Mavrocordat-Firariul, o fraza care-i mergea la inima:

— „Dea Dumnezeu ca sa nu para de ras parerea ca boierii sa seaza la Divan pe snopi de grau, iar dimpreuna cu stema lor, Bourul sau Corbul, sa simta si sa vaza ce mijloace pot fi puse in lucrare si ajutate, pentru folosul patriei lor. Dumnealor ar trebui sa saza pe snopi de grau, cum sed membrii parlamentului britanic pe baloturi de lana, care amintesc carmuitorilor din Tara Brit, capataiul bogatiei acelui pamant dintre ape si randuiala negotului ce se face acolo, subt regii cei mai vechi si intelepti.”

Bunica Gradisteanu a recitat aceasta fraza, in chiar talmacirea ei - sau a colonelului -, dupa care a asteptat efectul. Care, in cazul lui Rascanu, a fost minim:

— Cum oare, la mosie la tine se ara?!

— Pai cum altfel, domnule? Rumanii au iesit la arat.

— Pe vremea asta? Eu stiam c-au iesit la razboi.

— Pai ce vreme e?! Oameni buni, dezmeticiti-va!

Rascanu disimula. El era cu un gand la mutare si cu altul la mutarea lui Zagudis. Daca acesta s-ar fi mutat, el ramanea pe loc - nici n-ar fi avut unde sa plece la munte, mosia Bradet fiind amanetata. Sosirea bunicii Gradisteanu si diatribele ei impotriva „saltatorilor” l-au gasit in cea mai disponibila forma pentru ramanerea pe loc.

— Deci lucrezi! a luat act bunica, intarindu-i ramanerea pe loc.

— Ce pot sa fac altceva?!

Bunica Gradisteanu cunostea mai mult ca sigur situatia mosiei de la munte - baba stia tot! - si Rascanu s-a consolat cu situatia nenorocita in care se afla, consimtind la ramanerea pe loc, ba chiar asteptand indemnul. Il intarea si prezenta batranei. Aceasta cucoana de moda veche, mai mult barbat decat femeie, isi purta singura de grija, iar acum isi extindea protectia si asupra casei lui. „— Este rostul femeii pe lume!” spunea adesea femeia-barbat, care le dispretuia pe toate celelalte femei, incepand cu Anne si ispravind cu Clotilde.

— De ce, dragii mei, nebunia asta?! a strigat bunica, pocnind la fiecare cuvant din baston. Si luand-o metodic: inteleg Clotilde sa fuga, ea se teme de viol. Dar voi, voi ceilalti! Si sever: Si-acum hai la ceai, in orice casa e ora ceaiului.

Bunica s-a ridicat impetuos, l-a scos din birou pe avocat, a trecut pe culoare si scari, a batut cu bastonul in usi, a impins lumea in sufragerie, ca s-o mustre, incriminand toate persoanele de fata. Cineva a dat sa schiteze o justificare:

— Bine, dar vin rusii!

— Si ce daca vin? Vin si trec. Toti vin si trec. Oameni buni, mai bine scoateti-va nadragii si treceti inapoi in paturi. Ce, asta-i ceas la care sa se scoale boierii?

— Dar tu de ce te-ai sculat?

Vorbise Hélène. Bunica s-a infuriat:

— Tu sa taci, mucoaso! Auzi colo, de ce m-am sculat eu! Ca sa te miri. Am sa pun eu o randuiala, cum scrie la carte si aici, si in politica. Tu de ce te-ai sculat?

— Eu ma duc la scoala, la Pitar Mos.

Atmosfera se dezghetase. Dupa panica a venit destinderea. Chiar si batrana parea mai concesiva. Ea s-a asezat pe scaunul care obisnuit ii revenea, a cerut ceva de mancare - altceva! -, dupa care a examinat masa.

— N-aveti nimic de post?

Familia Rascanu manca frupt in post - sacrilegiu! - si bunicii, ca s-o impace, i s-au adus nuci, prune afumate, miere si magiun. Ea a mancat numai nuci, pocnindu-le intre degetele osoase, molfaind paine calda - simpla paine - ca adaos la miezul de nuca ales dintre coji. A baut apa. Apoi nu s-a lasat pana n-a lamurit situatia fiecarei persoane din casa, incepand cu domnul Zagudis, pe care l-a tratat cu toata consideratia. Spre deosebire de Rascanu, se parea ca batrana il accepta pe acest om activ, care pusese in valoare baltile avocatului de la Dunare. Avea si ea niste balti si i-ar fi trebuit un om sa le administreze - dar nu un grec! -, iar discutia, sustrasa participarii celorlalti meseni, s-a concentrat asupra arenzilor la balti si a pretului la peste. Batrana nu era o ageamie, doar din cateva replici, Rascanu, care urmarea discutia, si-a dat seama ca ignorase partea practica a raporturilor lui cu Zagudis, lasandu-se probabil frustrat de o suma importanta. Zagudis, simtindu-se urmarit, a inteles ca nu putea sa mai faca multi pureci in casa Rascanu.

— Iorgule, Petrache, veniti la mama! s-a auzit si glasul doamnei Zagudis, la randu-i atenta, gata sa-si stranga puii si sa plece cu ei.

Bunica s-a interesat apoi, pe rand, si de ceilalti musafiri. O familie, Costescu, care avea mosia undeva spre Galati, a fost convinsa sa se intoarca acasa, o alta, Zorleanu, a fost invitata de bunica la conacul ei, la Cotul Argesului, „ca sa stea copiii la aer”. De o atentie mai mare s-a bucurat familia Rascanu-Dorojinski din Basarabia, care se afla intr-un scurt popas la Bucuresti, in drum spre Viena. Aceste rubedenii de peste Prut au facut-o pe batrana sa treaca la alt subiect, curtea rusa si tarul, grande mère vorbind de suveranul rus cu foarte mult respect.

— Si tarul ce face? Voi trebuie sa stiti!

— In gazete se spunea ca majestatea sa e la Chisinau. Ca e sanatos.

— Si ce daca n-ar fi sanatos! Razboi tot s-ar face. Ca doar nu el da cu sabia.

— Leanta, dar tu crezi ca razboiul e o facere de bine?

Cea care deschisese gura era Clotilde, iar sora mai mare, Lenuta, a si fulgerat-o cu ochii:

— Pai ce, e vreun rau? Se ridica natiile, soro!

S-a ridicat si batrana, a dat chiar ea semnalul plecarii, trimitandu-l pe fiecare la treburile lui, nu inainte de a-i convoca la intalnirea de pranz. Se mutase in Bucuresti, redeschisese casa de pe Clopotarii Vechi, isi pusese gospodaria in ordine, acum punea ordine si in casa Rascanu, preluand comanda, inainte de a iesi din sufragerie, ea a observat si absenta lui Theo.

— Si doctorul? Unde-i doctorul?!

Ii spunea lui Theo „Doctorul”, dupa cum nepoatei ii spunea „Manza”. Dar se vede ca doctorul nu-i prea placea, fiindca, auzind de plecarea lui, bunica a procedat rezolut:

— Paguba-n ciuperci. Sa-si puna pofta-n cui.

Si a poruncit sa nu i se mai puna tacam la masa.

— Cat de simplu e totul pentru dumneata, bunica! a remarcat Rascanu, amuzandu-se de jocul ei de-a autoritatea, dar si cu suferinta. Daca toate s-ar putea rezolva asa

— Dar cum altfel! Si hotarata: Afla, dragul meu, ca eu ii scoteam domnului doctor gargaunii din cap, cum ma vezi si te vad. L-ai carpit vreodata?

— Eu?!

— Dar cine, eu? Si cu dispret: Cum se cunoaste bastardul.

— Te rog sa nu-mi vorbesti de asta! i-a cerut Rascanu, care s-a si retras in birou, hotarat sa nu mai revina la chestiunea Theo, pe care o inchisese odata pentru totdeauna.

El o avea pe Hélène, care-i ajungea. Paternitatea lui izbandise norocos in aceasta singura progenitura care il justifica in ochii proprii si in ochii lumii, cresterea fetei fiind totuna cu un sir de fericite surprize si bucurii, pe ambele - si bucuriile, si surprizele - impartindu-le cu Anne. Nu le impartea de fapt decat formal, bucuriile si surprizele ii reveneau in intregime. Chiar acum, dupa ceai, Hélène se anuntase la el, intrase in birou, iar avocatul a constatat cu placere cum crescuse fata, intr-o singura primavara Hélène capatase contururi de femeie.

— Papa, ai ceva impotriva daca as face parte din Societatea Romana de Cruce Rosie? a inceput ea.

— Hélène, cum ma mai intrebi!

Aceeasi propunere venita de la Theo l-ar fi infuriat. Acum avocatul s-a grabit s-o intrebe pe fata:

— Ai cumva nevoie de bani?

— Deocamdata nu.

— Chiar nu?

— Cand iti spun ca nu. Ba mai bine da-mi. Va trebui sa inzestram o ambulanta. Si grabita, dupa ce-a luat banii: Atunci pot sa dispar cu bunica Gradisteanu?

— Desigur, draga mea. Poti sa te si mariti.

— Sa ma marit?

— Va veni vremea. Hai fugi.

Si fata a iesit, lasand in incapere o unda de parfum. Hélène crescuse vijelios si Rascanu se bucura. De la un anume prag, Hélène a inceput sa capete nu numai contururi feminine, dar si viclenii de domnisoara. Ca tata norocos, Rascanu cultiva aceasta noua stare a fiicei, inconjurand-o cu deosebite griji. El stia ca tinerii, baieti sau fete, parcurg cu dificultati starea aceasta noua, saltul de la copilarie la adolescenta, care inseamna intoarcerea tanarului cu fata spre lume, intrarea in lume. Hélène era la pragul intrarii in lume si Alec Rascanu o veghea.

Curios era ca Hélène avea constiinta acestor transformari - absenta la Theo. Theo n-a realizat ca are vocea in schimbare - stare excesiv prelungita, nici ca i-au dat tuleiele. Parul lui, rasarit intr-o vegetatie incerta in barba si sub nari, ii murdarea vizibil obrazul si indemnul lui Rascanu: „Du-te, domnule, si te spala!” a fost corectat, transformat in altceva: „— Domnule, decide-te daca te barbieresti sau iti lasi barba!” intre timp, Theo s-a si decis, hotarase sa calce intr-o directie imprevizibila, probabil fara constiinta hotararii, se hotarase pur si simplu, deciziunea lui teoretica tasnind rebarbativ in el, ca sa se manifeste mai apoi si public.

Ceea ce nu era cazul cu Hélène, care stia ca devine femeie - ea traia aceasta bucurie! - totul pregatind-o sa devina o doamna. Mai intai o logodnica, tatal fiind acela care se angajase in rolul de martor atent, rol care nu-i displacea ca joc. Il si juca. Intai prin felul grav in care o privea si o asculta disimulandu-si tandretea, dar sorbindu-i cuvintele. Contrar cu felul in care nu-l putea nici privi si nici asculta pe Theo. Gravitatea lui Rascanu in audierile pe care i le acorda fiicei avea ceva de tata robit, prin prea multa disponibilitate, prin lipsa de putere in a o contrazice, prin felul in care el o punea in valoare, ca partenera de discutie, fie cand se aflau in tête-à-tête, fie in lume. In lume mai ales, Rascanu isi prezenta copila ceremonios si cu mandrie: „— Domnisoara Hélène Rascanu, fiica mea!” - subtextual „o viitoare doamna”, simtind ca asa trebuia sa procedeze, nu altfel. Asa ar fi trebuit sa procedeze si fratele adoptiv - Theo! - femeile, prin firea lucrurilor, trebuind aparate si protejate, ceea ce rebelul nu stia, el privea femeile in chip abstract, nici nu le vedea, cum nu vedea probabil nici familia - „tot o fictiune” - din punctul lui de vedere.

Ramas in birou, unde astepta niste clienti - lumea inca se tinea de procese, in aceste vremuri de restriste - Rascanu nu putea sa nu se gandeasca la copii, mai ales la Hélène. Ar fi vrut pentru ea o cariera de barbat, desi menirea ei era sa fie o doamna. Dar ce lucru grozav ar fi fost o femeie jurist - Hélène Rascanu jurista! - lucru unic in Bucuresti si chiar la Paris. Daca razboiul s-ar fi ispravit repede, nimic mai usor decat s-o trimita pe Hélène nu in Elvetia, la un pension de domnisoare, cum hotarase initial, ci in Franta, la Sorbona, unde fata ar fi urmat Dreptul, ca el odinioara. E drept, Rascanu nu facuse inca nimic pentru indrumarea fiicei in aceasta directie, dar avea de gand ca macar de aici inainte s-o faca. O prima discutie n-ar fi fost de prisos, Hélène era destul de mare ca sa se gandeasca si altfel la viitorul ei, altfel decat matrimonial. Daca Theo disparuse, rolul acestuia, ca barbat, il putea prelua Hélène.

Rascanu a iesit din birou, cu gandul ca Hélène inca nu iesise, dar fata plecase impreuna cu bunica Gradisteanu, intr-o vizita la Balaceni. Se colportau acolo stiri politice importante, tot soiul de noutati de la Viena, dupa cum l-a informat Anne.

— Dar de cand o intereseaza pe Hélène politica! s-a mirat avocatul. Ce sa caute ea la Balaceni?!

— Balacenii au copii mari. Fiul consulului a sosit chiar acum de la Viena, impreuna cu vara-sa, Ilinca, buna prietena cu Hélène.

— Doamna Rascanu, a observat avocatul, inversezi rolurile in distributie! Hélène s-a dus s-o viziteze pe Ilinca, nu pe fiul lui Balaceanu!

— Se poate, dar baiatul consulului a venit pentru razboi!

— Toti faceti razboi?! s-a zburlit avocatul. Dar calmati-va!

— Ne calmam, Alec, dupa cum vezi, i-a raspuns ea. Vezi ca te cauta cineva din partea lui Theo!

Iesind din birou, Rascanu observase in antecamera, printre clienti, si un tanar cu par rosu, care s-a ridicat in picioare, dand sa-i iasa in cale. La intoarcere jocul s-a repetat, dar avocatul l-a ignorat pe individ, care, dupa infatisare, nu putea fi altcineva decat mesagerul lui Theo. Ce mai vroia Theo! In privinta raporturilor cu Theo nu mai era nimic de pus la punct. Nu disputa de idei il separase de nepot - ce disputa se putea angaja cu un imatur! - cat stilul. Tanarul n-avea stil, acesta neinsemnand obligatoriu un anume echilibru in cugetare, el n-avea stil in dezechilibru, rebeliunea lui Theo fusese fara norma - sau el, Rascanu - n-o vedea. Desi el o vedea, el vedea norma varstei, o traise si chiar o si observase in ceea ce-l privea. Ruptura lui Rascanu cu parintii apartinuse insa altui stil, pe care avocatul nu-l regasea in comportarea nepotului, in intreaga atitudine a acestuia fata de casa si fata de neam. Aceasta insemna probabil ca ruptura e mai profunda, Theo nu introducea doar simpla ruptura de generatie, ci o ruptura inca si mai adanca, de sange. Sa fi tinut aceasta de blestemata conditie de bastard a copilului?

In birou a intrat Garussi, care l-a anuntat pe stapan ca un tanar domn, un student, doreste sa-i vorbeasca din partea lui Theo. Avocatul a tipat:

— Dar s-astepte!

Si aceasta impacienta a nepoftitului era dovada unei lipse de stil, care, iata, afecta nu un ins, ci o generatie. Indivizii cu care Theo se inhaitase erau probabil la fel. Nu altfel, ci la fel, un la fel din care Rascanu nu putea izola decat niste respingatoare amanunte. Intreaga fizionomie a nepotului ii revenea acum in minte sub forma unor amanunte, care, din pacate, nu puteau lamuri mai nimic. Abia adus in casa, copilul avea evident imprimata pe chip o anume pecete a mizeriei, prelevata din mediul in care se nascuse. Pe Rascanu nu-l interesa de unde provine copilul - unde ouase cucul! - el a si interzis contactul bastardului cu mama lui adevarata, mama baietasului devenise Anne, care l-a si imbratisat cu dragoste, dar provenienta persista, se stramutase si in cuibul adoptiv, unde nimic nu parea sa se potriveasca cu Theo, incepand cu hainutele. „— De ce oare nu-i vin bine?” se intrebase Anne, care il iubea. Da, nu-i veneau bine. In casa Rascanu, Theo gasise un trusou de baiat gata pregatit. Era trusoul primului nascut, dorit a fi baiat, dar in locul „baiatului” se ivise Hélène, iar acum baiatul real nu se potrivea cu hainutele - era mai mic sau mai mare, n-avea importanta, dar el era altfel, corporal altfel, desi trusoul cuprindea hainute pentru un copil pana la cinci ani. Un prim divort nevinovat se pronuntase chiar atunci divortul dintre hainute si Theo. I-or fi fost mici? Copilul le rupea, puiul de cuc arunca penele din cuib si isi smulgea cu ciocul propriile pene.

Apoi a fost intamplarea cu covrigul, tot in primul an, la serata pomului de Craciun, in casa unor prieteni, unde cei doi copii - Hélène si Theo - au fost dusi ca sa fie aratati si adoptati de societatea celorlalti copii de lume buna. Aici, la pomul incarcat cu daruri, s-a intamplat „catastrofa”, in clipa cand Theo a refuzat jucariile si dulciurile sclipitoare, care atarnau in crengi, si a cerut - culmea! - un covrig. „— Vleau covlig!” a scancit el. Daca absurda cerere ar fi venit de la Hélène totul ar fi fost in ordine, era chiar amuzant, capriciile sunt privilegiul fetelor, dar in cazul lui era penibil: prin aceasta cerere copilul spunea singur din ce mediu provine. Gazdele s-au amuzat, desigur, parea sic sa ceri covrigi intr-un salon cu minunatii, s-a poruncit sa-i fie adusi copilului niste covrigi, slugile au iesit afara si au cules de pe strada un batran trentaros cu covrigi. „— Vleau un covlig!” a pretins acum copilul, refuzand siragul cu zeci de covrigi si oprindu-se la unul.

Apoi copilul se hranea prost, nu se dezvolta conform asteptarilor. Anne era de parere ca ar fi trebuit trimis la un sanatoriu in strainatate, domnul Rascanu in schimb era convins ca bastardul s-ar fi dezvoltat „normal” la bucatarie, catre care simtea o atractie spontana. Maica Anica, bucatareasa de la slugi, il topea pe copil in sarutari, iar bastardul nu le refuza, el refuza in schimb atingerile tutorelui, cel care avea menirea sa-l creasca si sa-i faca o educatie. Dar acelasi copil nu se arata a fi un intarziat mintal - acest lucru l-a mai consolat pe avocat, astfel incat n-a fost nevoie de meditatori, nici la limbi straine si nici la stiintele naturii. Doar la caligrafie, Theo dovedindu-se un neindemanatec, se manjea mereu cu cerneala, pe haine, pe maini, pe obraz - „— Du-te, domnule, si te spala!” - motiv pentru care Rascanu a inscris inca un punct pe lista cusururilor lui Theo.

Si apoi, in sfarsit, asimetria! Stand si gandindu-se care este cusurul cel mai detestabil al nepotului, vizibil odata cu adolescenta, Rascanu a ajuns la incheierea ca nimic altceva nu-l supara mai mult la Theo decat fata sa asimetrica, aproape stramba - cand tanarul se infuria.

„ — Spune-mi, draga mea, a intrebat-o intr-o zi pe Anne, eu sunt fizionomic monstruos?” „ — Alec, dar tu esti splendid, o stii doar. Ce ti-a venit!” „ — Bine, m-am uitat si la mine, in oglinda, ma uit si la pozele ramase de la fratele meu Teofil. Theo nu ne seamana”. „ — Dar mai sunt pe lume si mamele!” a observat Anne. „ — Tocmai. Asta era!” Intr-un tipar Rascanu - fiindca Theo avea totusi si unele din trasaturile Rascanilor - intervenise o diformare, o strambare a axului, ca la lentile, iar strambarea facea ca tanarul sa arate in unele clipe altfel, detestabil. Liniile figurii lui, armonioase cand era calm, se denaturau si se fixau intr-un rictus, mai ales in momentele de furie. Aparea asimetria. Avocatului ii venea atunci sa-i spuna nepotului nu „ — Du-te, domnule, si te spala!”, ci „ — Schimba-ti, domnule, figura!” Ceea ce era imposibil, fiindca asupra lui Theo apasa ceva ca un stigmat.

Era ceea ce nu stia Radu Mihail, prefectul politiei Capitalei, care-i atrasese amical atentia lui Rascanu asupra proastelor frecventatiuni ale tanarului, suspectat a difuza o anume literatura politica, „nu de cel mai bun gust”, dupa cum se exprimase Radu Mihail, intr-o confidenta, chiar in biroul de la prefectura politiei. In asemenea prilejuri parintii de obicei protesteaza - „— Cum asta, dar copilul meu are o perfecta educatie!” -, n-a fost cazul cu Rascanu, care a primit stirea cu calm, chiar cu blazare. Rascanu n-a protestat si atunci Radu Mihail s-a simtit dator sa explice cazul, in locul lui: „ — Stii, ma gandesc ca poate intr-un fel e de inteles. Toti am fost la o anume varsta niste zurlii!” „— Ce zurlii” si-a spus interior Rascanu, fara a articula un cuvant macar pentru Radu Mihail. Dar din zurliii sau zavergiii sau nebunii de atunci, din epoca la care se referea prefectul politiei, iesise totusi o generatie, chiar daca sfasiata, chiar daca opusa si invrajmasita. Iesise generatia care facuse Romania. Pe cand in cazul lui Theo ce putea iesi! „— Dar dumneata te intelegi cu el?” l-a mai intrebat atunci Radu Mihail. Ce-i putea raspunde! Ii venise in minte, drept raspuns, intamplarea cu covrigul. A spus doar atat: „Avem, se pare, gusturi diferite.” Tanarul avea gustul saraciei, deci repulsia fata de tot ceea ce era bun, trainic si stabil. El azvarlea cozonacul - numele, familia, mostenirea - si prefera covrigul. Deocamdata un covrig teoretic.

Rascanu l-a poftit totusi in birou pe mesagerul lui Theo, care afisa un aer distant, chiar obraznic.

— Sunt Rudi Weiss.

— Perfect, dar unde-i cartea dumitale de vizita?!

— Noi respingem, domnule, asemenea fleacuri de eticheta, a raspuns mesagerul.

— Dar aceste fleacuri, domnule, fac lumea, a strigat Rascanu. De ce nu te prezinti atunci in pielea goala!

— Noua nu ne repugna culoarea pielii, a raspuns mesagerul. In schimb noi uram ierarhiile sociale.

— Veti ramane atunci in pielea goala, in afara ierarhiilor sociale! Si altceva?

— Colegul meu Theo Rascanu are in aceasta casa o caseta cu pistoale, care a apartinut tatalui sau. Si-o revendica.

— Aceasta casa poarta un nume si imi apartine. Ei bine, nu satisfac asemenea revendicari. Sa i-o spui. Nu dau pistoale pe mana unor imberbi.

— Sa intelegem ca vi-e teama? a intrebat mesagerul. Apoi solemn emfatic: Dar nu cu pistolul vom rasturna aceasta lume, domnule! Fiti fara grija.

— N-am nici o grija, fii linistit. Existenta voastra nu-mi da insomnii. Nu-i dau lui Theo pistoalele, ca sa nu cumva sa se raneasca, din imprudenta. Cat priveste rasturnarea lumii, aceasta e o misiune grea. Sunteti prea cruzi pentru asta. Sunteti niste imberbi.

Si l-a concediat pe imberb - tot un imberb. In intalnirea cu Radu Mihail, acesta ii mai spusese avocatului: „ — Si nu crezi ca te poti opune destinului pe care Theo si l-a ales?” Rascanu l-a corectat atunci, pe loc: „ — Dar, dragul meu, gresesti, e invers. Destinul l-a ales pe el!” Inchisese deci problema cu Theo inca de atunci. Acum pusese punct definitiv.

Dand sa iasa din birou, in intampinarea unui client important, avocatul s-a ciocnit din nou cu bunica Gradisteanu, care da sa intre la el, in fruntea unui convoi de slugi purtand arme.

— Grande mère, ce e cu armele astea?!

— Bucurestenii au pus mana pe arme. S-a ridicat Guarda civica, dragii mei. Ce stati? Ai slugi berechet, ai si arme. Ti-am mai adus si eu. Pana diseara sa faci bine sa-mi organizezi o companie. Si s-o comanzi.

— Eu?!

— Dar cine?

— Poate Garussi.

— Fugi, mon cher, d-aici. Ala comandant? Daca-i p-asa o fac comandant pe Hélène.

Si Rascanu a ras cu placere, un ras care i-a luminat toata ziua.

Mergand de la hotel catre Arhivele Statului, unde primise de curand o slujba meschina, Parva era mai descumpanit decat oricand. Nimic nu-i iesise din tot ceea ce-si propusese pana atunci. Incercarea de a-si prezenta proiectul stiintific esuase. Lumea academica bucuresteana n-avea timp de marile aventuri, toti domnii pe care ii vizitase nu vedeau dincolo de clipa, toti erau speriati de evenimente, mai ales de iminenta invaziei. In replica, Parva facuse gestul retoric de a cere sa fie trimis pe frontul dunarean, ca voluntar. Si acest proiect esuase, lui Parva oferindu-i-se o compensatie jignitoare: „— Vreti sa slujiti patria? Intrati in Guarda Nationala!”

Acum, in drumul spre Arhive, Parva avea in fata Guarda Nationala, o unitate din guarda, probabil un batalion care marsaluia eroic pe Podul Mogosoaiei. Marsaluia cu larma mare si muzica, obligand trasurile sa se traga la o parte, oprind pietonii in loc, silind ferestrele sa se deschida. Aceasta simili-demonstratie militara atragea atentia prin bulucul de uniforme si prin armamentul desperecheat, prin mutrele solemn casnice ale participantilor la mars, care se indreptau parca spre o sarbatoare hazlie. Privind perindarea de bravi bucuresteni sub arme, Parva a inteles si mai bine ironia care-l tintea pe el: oameni de toata mana, ca la orisicare adunatura de ocazie, desigur si infirmi - un cocosat, un schiop folosind arma drept toiag, un afon la tactul muzicii, printre acestia n-ar fi prisosit un miop, el sau altul. Defilarea era deocheata si prin harababura: unii razboinici sporovaiau sau se certau intre ei in timpul marsului, unul a trecut altuia arma, iesind din rand sa-si cumpere ceva, altul citea in mars gazeta, un pitic, salutand cu mana la chipiu, i-a cerut foc lui Parva. Cea mai comica situatie o avea un individ desirat si cam tuciuriu la obraz, urmarit de pe trotuar de o satra de puradei care il arata fericita cu degetul. „ — La ce-o fi buna aceasta hoarda?” s-a intrebat Parva. Si tot el si-a raspuns: „— Probabil la stins incendii sau la spargeri.” Absenta gravitatii era subliniata prin prea multa gravitate, in dezordinea lor ipochimenii inarmati traind totusi sentimentul de a avea ceva important de facut, si Parva s-a intrebat, in continuare, daca o banda identica acesteia aparase intr-adevar Republica Franceza la Valmy. „— Precis da, si-a raspuns el, dar fara mine. In moarte macar, sublimul trebuie sa se separe de ridicol. Desi, la drept vorbind, poza unei armate interventioniste batute cu parii de mahalagii ar fi de tot hazul.”

Parva a incheiat subiectul legat de guarda, continuandu-si drumul spre Arhive, dar picioarele refuzau sa-l poarte. El era scos practic din corpul valid al ostirii, care se afla la frontiere, si scos si din micul corp al stiintei, care nu-l primea. Destinul il impingea, iata, spre depozitul de hartoage de la Arhive, spre umilul post de copist-paleograf, obtinut si acesta printr-o complicata interventie. „Cine dracu m-a pus sa ma nasc azi!” si-a strigat el, oprindu-se din drum, gata s-o ia inapoi spre hotel. „— Stiu ce mi-ar trebui acum! Daca as fi femeie, un dram de soricioaica - sau prostitutia. Daca as fi barbat, un dram de politica - sau o casatorie.” Si zambindu-si: „— E bine totusi ca pot concepe aceasta alternativa. E la fel de usor ca si o alunecare pe o coaja de pepene. Cat iti trebuie in fond ca sa devii un mic casatorit cu o mare avere sau o mica lichea de club sub protectia unui mare potentat!” Parva s-a oprit in dreptul unei vitrine, s-a examinat si a constatat ca arata chipes. Era oricum imbracat la Lipsca si avea acele elegante carti de vizita in buzunar, cu solemnul titlu de doctor in stiinte. Si-a continuat drumul spre Arhive, abatandu-se prin gradina Cismigiului, unde inca mai dainuiau troiene mari de omat murdar, desi crengile inmugurisera. Inocenta mugurilor, carora nu le pasa de razboi, i-a facut bine. Acestia nu se intrebau de ce aparusera azi, atunci, ei pur si simplu dadusera buzna. Si probabil ca aveau de gand sa infloreasca - cu nerusinare. „— Cum in fond ar trebui sa fac si eu, peste sau dincolo de timp. Dar cum?” Din nou il macina neputinta interioara, din nou il indignau acei ochi uluiti pe care ii revedea, care il privisera pe Parva ca pe un nebun: „— Pai azi?!, „— Azi exist eu!”, „— Ei si?” Cum ei si! Nu putea sa strige cum ei si!” dar traia revolta. Traia mai ales impulsul de a razbi peste oricare obstacole. „— Daca aceasta primavara incerta ma refuza, eu n-o refuz. Eu n-am alta!”

Totusi Parva n-avusese alegere, acel ei si a invins. Acel ei si il impinsese intr-o slujba penibila, slujba de la Arhiva, buna doar de castigat o paine. Isi si imagina acum replica celui ce intervenise pentru el, o persoana influenta, care se adresase lui Hasdeu: „— Tanarul trebuie sa castige o paine!” Situatie de o extrema umilinta pentru un ins ca Parva, care suferea atroce de gigantism. De gigantism suferea, spre consolarea lui Parva, si Hasdeu. Dar acesta avea opera! Ce-i putea opune Parva Monstrului, ca argument, decat un proiect, fie si fantastic? Dar cum sa-si desfasoare Parva proiectul, cand Monstrul nu consimtise macar sa-l vada la chip pe solicitator? Singurele persoane prin care Parva venise indirect in contact cu fulgerele Monstrului fusesera, acasa la Hasdeu, un oarecare domn Tocilescu, iar la Arhive o secretara ciudata, o domnisoara cu un nume interminabil: Petra-Petronia-Cristina-Zulnia-Bogdana Procopiu Hasdeu. Se spunea ca bizara aratare ar fi nepoata lui Hasdeu sau o nepoata prin adoptiune, sau o ruda saraca din neamul doamnei Hasdeu, ceva de genul acesta. Oricum, fiinta avea un gen, poate si geniu, ea era oricum lacat si cheie la Arhive si cerberita la usa Monstrului. Dupa refuzul de a fi primit de Hasdeu, Parva fusese trimis direct la ea: „— Te prezinti cu acest plic domnisoarei Bogdana Procopiu si totul se aranjeaza.” Cum Parva a si facut, adresandu-se cu politete domnisoarei cu ochelari, care, auzindu-si numele, a protestat cu o voce aspra, baritonala: „— Azi sunt Petronia, nu Bogdana!”

Parva a fost atat de surprins incat si-a scos ochelarii. Si i-a sters, apoi cand i-a repus la loc, a fost pe deplin edificat: fiinta cu ochelari din fata lui nu putea fi decat un sever Petroniu sau o severa Petronia. Acelasi ins sau aceeasi insa l-a chestionat pe Parva asupra cunostintelor sale de filologie latina, punandu-i pana la urma in brate un vraf de diplome in latina medievala, pe care urma sa le traduca si copieze. Era din aceeasi clipa angajat, urmand sa se lupte cu mormanul de acte, inclusiv cu un act incurcat de danie de la Basarab Intaiul, document la care tinea nespus de mult domnul Hasdeu. Rigiditatea persoanei cu ochelari i-a dat trac lui Parva, care a ingaimat: „— Si pana cand lucrarea?” „— Pana maine!” i s-a raspuns.

A doua zi Parva s-a prezentat domnisoarei Petronia cu o parte din lucrari - nu putuse istovi maldarul!, dar a gasit in fata, pe acelasi scaun de secretara, o alta persoana, fara ochelari, cu coafura modificata si cu glas ferm de tenor. La protestul lui Parva privind dificultatea lucrarilor, tenorul a replicat cu intransigenta, indicandu-i copistului si cateva greseli: „— Astea nu sunt greseli, sunt pete de cerneala!” s-a aparat Parva. Si explicandu-se: „— Eu sunt paleograf, domnisoara Petronia, nu copist.” La care ea a replicat: „— Azi sunt Petra, nu Petronia!” Ar fi trebuit la randu-i sa observe - persoana de la birou arata cu totul altfel! - si Parva a iesit razand. Despre Petra-Petronia se debitau legende - stia carte cu carul, era capricioasa si tiranica, dar fara noroc, Hasdeu nu reusise s-o marite, Monstrul o oplosise aici la Arhive, ca sa scape de ea, dar si ca sa faca din ea un substitut al sau. Intelegand cum stau lucrurile, Parva se retrasese tiptil in sala de la subsol unde lucrau copistii, incercand o vreme sa evite contactele cu cerberita, trimitandu-si lucrarile prin seful de masa. Sub aceste auspicii s-a produs cea de a treia intalnire cu ea, cand Petra, convocandu-l in cabinet, i-a cerut tanarului sa copieze si niste acte in germana veche: „— Dar, domnisoara Petra!” a articulat el. „— O, dar dumneata n-ai umor. Azi sunt Cristina!” Parva a ras de asta data, fara pic de rautate, iar domnisoarei Cristina i-a facut placere. A ras si ea, usor, cu voce de soprana. Era in buna masura schimbata, o alta, vesela, chiar sprintara, era din nou fara ochelari, ba nu, avea totusi un pince-nez legat cu snur, cu rama fina de aur, pe care il folosea din cand in cand. Ea a intors lentilele si spre Parva, privindu-l cu interes, chiar cu un inceput de freamat: „— Parva! Ce nume ciudat! E un nume latinizant, stramosii dumitale trebuie sa fi primit precis o diploma de noblete pe undeva prin Polonia, prin Prusia sau prin Lituania.” „— Posibil, domnisoara Cristina!” a consimtit politicos Parva, desi radea interior, socotind ipoteza hazardata. Ea a fost din nou incantata, i-a si spus: „— Voi fi Cristina toata saptamana aceasta. Numai pentru dumneata!” Se intrevedea un risc si Parva l-a intuit prompt. In relatiile lui cu domnisoara Petronia-Petra-Cristina intervenise o noutate, ea era decisa sa mentina o anume identitate onomastica numai pentru el, nu si pentru ceilalti slujbasi, el era hotarat sa parcurga mai departe celelalte identitati, fara nici o angajare. Dar Cristina insista. In zilele urmatoare ea si-a mentinut identitatea, cum si alura, ba chiar si parfumul. Isi schimba parfumul odata cu numele, parfumul ei de atunci ii amintea lui Parva de Helga, o Helga jucausa ca un elf. Si obrajii ii erau impurpurati - se fardase extrem de puternic - iar timbrul de soprana emana auditiv o anume tulburare, in schimb modul ei de a curteni era „stiintific”, un schimb de argumente si ipoteze, ceea ce-i dadea tanarului sansa de a se apara, fara bruscari. „M-am gandit bine, i-a spus Cristina la aceasta noua intalnire, numele dumitale este precis latinizat. Initial cei din neamul dumitale se vor fi numit Parvu - si tintindu-l. „— Esti de fapt un Parvu!, dar in diploma lituaniana sau leseasca de noblete numele a fost transcris prin Parva.” „— Este excesiv! a protestat Parva. Ai mei sunt tarani, de fapt neam de razesi moldoveni de pe valea Elanului.” „— A! deci din tinutul lui voda Cantemir. Cantemirestii au o ascendenta tatara, voi Parvii, in schimb, sunteti get-beget bastinasi, diploma lituaniana doar va confirma nobletea.” “— Care diploma lituaniana?” „— Cum care! Dar ati fost precis reinnobilati in Lituania, sub primul Vitold, si tot acolo veti fi avut probabil mari proprietati”! „— Glumiti frumos, domnisoara Cristina!” „— Nu glumesc deloc. Asta rezulta pana si din blazonul vostru.” „— Blazon?” „— Blazonul casei Parva!” Si Cristina a scos dintr-un sertar un cartonas alb pe care mana ei trasase, cu multa siguranta si fantezie, liniile unui blazon nobiliar, deasupra fiind scrisa si deviza: Multum in parvo . I-a intins lui Parva cu convingere si incantare aceasta creatie a ei, alaturand pentru intarire un catalog voluminos de heraldica ce cuprindea sute de steme de pe cuprinsul intregii Europe centrale si de nord. „— Un Parva, a mai spus ea, e atestat si intr-o diploma maghiara de pe la 1303. Un alt Parva, la Constantinopole, apare ca sol al domnului Moldovei” Era absurd, dar si captivant. Ca probe heraldista aducea texte, genealogii si steme, toate extrase din acel catalog de specialitate pe care ea il trata ca pe o carte sacra. „— Iata, vezi?” i-a mai spus. Si domnisoara Cristina s-a cufundat cu frenezie in perindarea stemelor, incercand sa-l asocieze si pe Parva, etalandu-i acestuia - ca argumente - niste arbori genealogici care tineau de vis. Desi minutia analizelor, sagacitatea observatiei, ingeniozitatea fina si eruditia inspaimantatoare - in heraldica, diplomatica si genealogie - intimidau si copleseau. Cristina era si ea un Monstrum. Se si spunea de altfel ca micile ei contributii, note si articole pe subiecte de acest gen, publicate in reviste extrem de snoabe si de savante, facusera din domnisoara B. P. - semna numai cu doua initiale! - un nume in disciplinele minore ale istoriei. Ea se infierbantase acum - pentru el, pentru blazonul inventat al neamului Parva, pentru heraldica in sine? - greu de spus, fiindca temperatura pe care Cristina o degaja avea anume puritati de smalt, anume lambrechini gratiosi, anume scartelari discrete, pe care le-ar fi putut aprecia un heraldist, nu si Parva care s-a speriat. Ceea ce stia fata era uluitor - ea era acum intr-adevar o fata, avea gratie si farmec, un „farmec stiintific”, daca asa ceva putea exista. El si-a sters ochelarii, ca in fata unei vedenii - vedenia blazoanelor nobiliare ce exprimau desigur realitati genealogice, ducand pana in ontologicul pur - dar a ramas incredul, incredul si fata de ea, si fata de vedenie - Ea si Vedenia faceau un singur trup, dupa care el s-a retras la subsol, la masa copistilor.

A stat multa vreme cu capul in palme, istovit, mai mult ametit, apoi, cand si-a venit in fire, a tras prima incheiere:

„— Probabil asa face istorie si domnul Hasdeu!”, si-a spus gandul cu neliniste, destul de intrigat de aceasta descoperire, care putea clinti un idol. „Istoria la el e basm, si-a mai spus. Domnul Hasdeu basneste, dupa propriile fantezii, iar expresia lui in caricatura e Nebuna. Dar in fond de ce e nebuna? Domnisoara B.P. e probabil singura femeie din Europa care publica lucrari in buletine de heraldica, speriindu-i pe eruditi. Tot ea, in mod sigur, ii face si notele lui Hasdeu. El arunca navalnic idei, dar cineva trebuie sa le consolideze pe dedesubt, sa faca aparatul - infernala truda a aparatului, mai cumplita decat munca propriu-zisa! Si atunci, El se lasa pe mana Ei. Dar de ce, cand Nebuna poate comite cu seninatate cele mai incredibile falsuri!” O numea acum pe cerberita Nebuna, feminizare a numelui directorului, porecla cu care lucrau curent si ceilalti slujbasi, care chiar ii si spuneau: „— Domnul director a dat Arhivele pe mana unei nebune.” Parva a retinut propozitia si a scris-o, pe versoul unui document:

„Domnul Director lasa Arhivele pe mana unei nebune/

Domnul director e nebun /

Nebunia Domnisoarei Cristina e intermitenta /

Nebunia Domnului Director e permanenta /

Nebunia mea e permanenta.”

Era satisfacut de acest diagnostic care reducea la esenta triunghiul nebuniei de la Arhive. El, Ea, Hasdeu. Parva traia macar satisfactia de a nu se exclude pe sine din triunghi, nebunia lui fiind ipotenuza, chiar daca ceilalti doi o excludeau. Dar unde putea sa mai incapa si nebunia lui sub plafonul Arhivelor? Parva a scris in continuare:

„Doua nebunii nu pot incapea in aceeasi teaca /

Doua nebunii jumatate /

O imensa nebunie!”

La plecarea de la Arhive, domnisoara Cristina i-a pus in palma un plic violet continand cartonasul cu blazonul „casei Parva”. Mica jucarie l-a incantat totusi pe tanar. Trebuia sa-si recunoasca: era o prima meditatie asupra numelui sau, incifrata intr-un simbol. Oricat de arbitrar adunate, elementele din acest herb minuscul il tulburau, iar pe drum Parva a scos mereu din buzunar cartonasul, privindu-l sau privindu-se pe sine ca intr-o oglinda. Era o oglinda falsa, desigur, Cristina insasi strecurase in stema un element care denunta falsul, pentru initiati -, dar simbolul i se fixase tanarului in minte, astfel incat, ajuns la hotel, Parva a revazut ecusonul proiectat pe tavanul camerei lui murdare si fojgaind de plosnite. Nu-si mai putea scoate stema din cap, de vreme ce o putea proiecta pe tavan. Inventia avea putere de sugestie. De-a dreapta si de-a stanga micului scut triunghiular, cu cununa si cu deviza Multum in parvo, stateau alte doua steme, in disc, stema lui Bogdan Petriceicu Hasdeu si stema lui Dimitrie Cantemir, cei doi parinti ai stiintei la romani. Pe amandoua i le aratase domnisoara Cristina, explicandu-i-le amanuntit. Si amandoua discurile heraldice se dilatau ca doua discuri solare, strivind micul scut triunghiular, incat cerneala rosie cu care era scrisa deviza a prins a picura. Pielea pleoapelor il ustura dureros pe Parva si tanarul, frecandu-se cu mana, a simtit pe degete umezeala sangelui.

A evitat o reintalnire cu domnisoara - cel putin cat dura ciclul Cristina! - in schimb, ceilalti slujbasi au avut grav a patimi cu Petronia si Petra, si chiar cu Bogdana, fiindca intre timp domnisoara Procopiu intrase si in aceasta faza. Fazele onomastice alternau de la o vreme rapid, ele erau mai multe si mai surprinzatoare decat fazele Lunei; seful de masa cu care Parva lucra pretindea ca domnisoara Procopiu parcurgea in fiecare an asemenea crize, care tineau de primavara. „— Sa vedeti ce linistita e prin mai, dupa ce trec florile. Atunci e un om ca noi toti, te poti intelege simplu cu ea. E domnisoara Procopiu” „— De ce nu se marita?” „— Pai, n-ar fi pacat?” „— Nu pricep ce pacat ar fi!” „— Pai cum sa-si schimbe numele? Ar fi mare pacat!” „— Pai nu si le schimba in fiecare zi?” „— Da, dar ati observat ce bine i se potrivesc?” Intr-adevar, a observat si Parva, fiecare nume patronimic al domnisoarei se potrivea fericit cu numele de familie; cel care o botezase pe bizara fiinta avusese fantezie onomastica. Si Parva a randuit numele cerberitei in perechi, pe zile:

Luni : Petra Procopiu

Marti: Petronia Procopiu

Miercuri: Cristina Procopiu

Joi: Zulnia Procopiu

Vineri: Bogdana Procopiu

Dar saptamana nu iesea completa. Parva l-a intrebat pe seful de masa: „— Dar sambata?” „— Sambata e Procopiu, pur si simplu. Asa o striga de altfel si domnul Hasdeu: Procopiule!” „— Si duminica?” „— Duminica dispare de la Arhive, Dumnezeu stie cum o mai cheama. S-ar putea ca duminica, in casa, sa i se spuna chiar domnisoara Hasdeu!” Trecand de la gluma la tonul serios, seful de masa a mai spus, in incheiere: „Ehei, daca s-ar marita, ar fi o mare salvare pentru noi toti!” Apoi facandu-i cu ochiul lui Parva: „— Ia-o la brat si spune-i draga mea. Iar domnului director zi-i tata socrule si gata!” Parva a tasnit furios in picioare, insfacand calimara: „— Domnule, drept cine ma iei?!” Individul a intuit directia de zbor a calimarii si s-a tras la o parte. „— Afla de la mine, i-a strigat slujbasul, ca si dumneata esti nebun!” „— Ba inca cum!” i-a raspuns Parva, acum descarcat, dupa care s-a asezat la masa, reluand transcrierea acelei diplome latine emisa de cancelaria lui Basarab Intaiul.

Domnisoara Cristina i-a aparut apoi intamplator in cale, tot la Arhive, in ziua in care devenise Zulnia. Arbora un malakof de toata frumusetea, cu volane largi si cu un decolteu aproape scandalos. Fata ei fabulos sulemenita era intr-un multiplu acord cu salul si cu culorile intregului vesmant. Nu era un vesmant de zi, pentru o institutie, ci o tinuta de bal, parea ca domnisoara Zulnia s-a intors in zori de la un bal, coborand dintr-o caleasca si intrand sa-l viziteze pe tatal domnului Hasdeu. Avea si coafura nitel ravasita de vartejurile unui dans imaginar. Cand l-a vazut pe Parva i-a zambit gales, intinzandu-i mana inmanusata, de fapt bratul cu totul. S-a mirat „— Dumneata aici? Ce surpriza!” „— Nu-i nici o surpriza, domnisoara Cristina, eu lucrez aici, la Arhive.” „— O, uitasem sa-ti spun, sunt Zulnia. Dar numai pentru dumneata!” Domnisoara Zulnia, de fapt duduca Zulnia, a facut sa-i cada batista si Parva i-a ridicat-o, restituindu-i-o cu o emotie din celalalt veac. Jocul il amuza. Fiinta aceasta era in fond atat de inofensiva. Dar ceva a intrigat-o pe fecioara - trecerea unui functionar care n-a salutat cuviincios - fiindca duduca Zulnia a inceput sa tipe, ca o boieroaica de moda veche la slugi: „— Sa lipsesti din fata mea, mojicule!” Si catre Parva: „— Iar dumneata sa poftesti la mine. Sa te prezantezi neintarziat cu lucrarile!”

Prezentandu-i lucrarile, Parva si-a dat seama ca duduca Zulnia le-a incurcat chiar sub ochii lui cu lucrarile unui alt copist-caligraf, el fiind silit sa rabde niste mustrari necuvenite si cu atat mai absurde. „— Duduca Zulnia, a protestat el, dar eu n-am copiat un document slavon, ci unul latin!” „— Recunoaste ca nu stii slavona!” „— Recunosc, dar” „— Recunoaste ca nu asa se scrie un iati.” „— Recunosc, dar” Dar duduca Zulnia a tinut-o inainte cu furie, ispravind prin a-l concedia din birou pe Parva, prin a rupe demonstrativ lucrarea si prin a o zvarli dupa el. La iesire, pitit langa usa, se afla copistul care ar fi meritat papara si care rasufla usurat. Acesta s-a si inchinat catre Parva, multumindu-i cu plecaciuni: „— Multumesc, domnule Parva, ati incasat-o in locul meu. Sa va dea Dumnezeu sanatate!” Ar fi urmat - fireasca incheiere - ca Zulnia sa-i faca acestui copist o declaratie de dragoste, pentru ca lucrurile sa ia un cu totul alt curs. Coborand scarile catre subsol, Parva s-a mai uitat o data in urma, dar nimeni nu-l striga, usa ramanea inchisa, deasupra usii, pe frontonul de lemn, aceeasi deviza scrisa pe o panglica de bronz: Honor et Patria.

Era deviza sub care isi desfasura activitatea domnul director, savant fara cusur, om plin de infinite cusururi, autor al unei Istorii critice a romanilor care iscase fulminante polemici, generos cu inaintasii - vroia sa faca din Tocilescu editorul lui Cantemir! - dar imposibil cu contemporanii, Parva insusi fiind constrans sa-i fie contemporan! Razbunarea cea mai crunta fata de acea usa inchisa de Hasdeu ar fi fost intrarea pe fereastra, la brat cu Zulnia - sau cu Bogdana, avand pe buze replica soptita de seful de masa acel apelativ colosal: „— Tata socrule!” Era in fond coaja de pepene pe care Parva putea luneca, esuand definitiv nu intr-o cariera, ci in ridicol. Dar de ce nu, in fond?

Asezandu-se la masa, Parva a notat cu creionul pe un colt de hartie un prim vers in latina, pe care l-a compus sub un impuls de cinism:

Omnes fluctus qui navem meam movent

sunt mihi boni

Apoi a meditat asupra versului si asupra sensului. A simtit nevoia sa nege primul sens si a scris un al doilea vers:

Non omnes fluctus navem qui propellunt

sunt mihi boni

Apoi a scris mai departe, dintr-o suflare:

Non mea navis; verum qui propellunt

Fluctus sunt boni

Non mei fluctus; verum si propellunt

Fluctus sunt boni

Quisne sim licet scire? Quis propellit?

Ventus, navis, aequora? Sed non mea

Haec in aeternum

At semper versuri, Lucreti Parva,

Tempestatibus, idemst et, amice,

Sub si immotis sideribus vesanos

Mulgeas hircos

Versurile erau destul de schioape, era cert ca Parva n-avea talent literar - el si resimtea aceasta suferinta!, compozitia reprezenta un sir de propozitii logice, fara nici un sentiment. Dar mica insailare prozodica l-a limpezit, i-a redat calmul, l-a facut apt sa-si continue munca de copist paleograf.

Acum, intorcandu-se spre Arhive, Parva intarziase in Cismigiu. Povestea cu versurile si chiar povestea cu stema aproape o eliminase din minte, in schimb nu-si putea scoate din cap spectacolul guardei nationale - din care ar fi urmat sa faca parte. „Probabil, si-a spus el, intrand in miezul unui lucru devii una cu acel lucru. Intrand in guarda nationala as fi ispravit prin a ma confunda cu ea, fara sa-mi pese de ridicol.” Si atatat de acest gand: „— Oare ce imagine are despre sine guarda nationala? Precis, daca nu ma insel, bravii guardisti care trag la tinta si fac exercitii de impuns cu spanga au credinta ca Patria si-a pus destinul in mainile lor. Ei au honor ca si domnul Hasdeu. Ei marsaluiesc impreuna cu el sub aceeasi deviza Honor et Patria.”

Iesind din gradina Cismigiului, Parva s-a intalnit in strada cu niste gloate de refugiati. Veneau dinspre Dambovita, care incepuse sa inunde. Nu se stia inca daca aceste gloate de disperati - purtand in brate boccele cu boarfe, ducand plapumi in cap, carandu-si cu ei copiii si cainii - vin de la Dunare, de sub exploziile otomane, sau de pe Dambovita, de la doi pasi. Incepuse si aici haosul, haosul primaverii - cu sinistrele inundatii de la Bucuresti - si haosul razboiului. Guarda nationala urma probabil a fi folosita la salvarea acestor nenorociti de sub ape, la pescuirea unor mizerabile boarfe din latura si mocirla. Intrand ca voluntar in guarda, lui Parva i-ar fi revenit in mod sigur misia de a cara in carca batrani betegi si copii rahitici. „— Bine, dar razboiul? Sub imperiul unui asemenea accident, cum sunt inundatiile de primavara la Bucuresti, lumea uita de razboi pana acolo incat ne-am putea trezi dintr-odata cu otomanii sub nas.”

Uitand de misia sa la Arhive, pe Parva l-a cuprins revolta pentru iresponsabilitatea stapanirii, a administratiei statului, incapabila sa faca fata la doua lucruri dintr-odata, amestecand actiunile intr-o alandala fara seaman. „— Daca stiau ca au primavara inundatii de ce-au ales pentru razboi acest anotimp absurd! De ce n-au canalizat Dambovita din timp? De ce se lasa surprinsi, ca idiotii?” Era probabil mostenirea administratiei conservatoare, o lunga si deplorabila administratie, cu care erau desigur solidari si domnii de la „Junimea”. Acestia se pricepeau, bine-nteles, la metafizica, logica si poezie, nu si la poduri, sosele, canalizari, inarmare, securitate publica. Un impuls anticonservator, inca nu proliberal, l-a miscat pe Parva, care se simtea pe loc convocat sa ia in maini biciul condeiului si sa scrie un pamflet. Un pamflet pentru „Romanul”, gazeta lui C.A. Rosetti, la care ar fi urmat sa-l introduca cineva. Dar chibzuind asupra acestei actiuni si ducandu-si mai departe gandul, Parva a realizat inutilitatea. „— Domnul C.A. Rosetti e azi la putere. «Romanul» face politica proguvernamentala. Cine sa-mi publice pamfletul? Ar trebui sa-l duc la «Timpul», gazeta conservatorilor, care azi sunt in opozitie. Dar si-ar pune conservatorii cenusa in cap?” Parva si-a repetat un vers din propria compozitie, indreptatindu-se:

Non omnes fluctus navem qui propellunt

Sunt mihi boni

Ajunsese intre timp in dreptul cladirii Arhivelor, dar ezita sa intre. Avea ghetele pline de noroi si pantalonii uzi pana la genunchi. Mergand prin aparia de pe ulita Arhivelor nu putea sa nu se ude. Se simtea insa noroit sufleteste, caine pribeag si ud. „— De fapt, cine cu cine se bate? s-a intrebat. Clipa e mizerabila, tara - asa cum e - arata oribil. Daca n-ai avea in minte imaginea ei ideala, te-ai lasa covarsit.”

Parva statea la peronul cladirii fara sa intre. Nu putea. „— Dar si ceilalti, si-a continuat el gandul, lumea contrara, are probabil in minte o imagine ideala despre sine: otomanii imaginea imperiului lor absolut, rusii imaginea imperiului lor, dusa dincolo de absolut. Ca sa supravietuiesc imi trebuie o imagine despre mine insumi impinsa pana la imposibil, pana la supraabsolut. Altfel ma striveste clipa, ma inghit zapezile si noroaiele care inunda lumea.”

Aruncandu-si privirile inapoi, spre oras, si acesta i se parea acum urat, murdar, meschin, o improvizatie a clipei, gata de a fi sters de pe harta sub explozia acelei primaveri haotice. . „— A cauta o imagine absoluta a unui asemenea oras e cu neputinta. E un nonsens si a incerca sa-l reconstruiesti, altfel decat printr-o proiectie interioara. Exteriorul nu ofera nimic durabil, nici un material arhitectonic pe care sa te poti bizui. Totul va trebui recladit cu niste materiale care se afla numai in interior. Deci proiectul!” Si Parva a intrat, decis sa-si reia munca.

— Fugi, domnule, fugi cat poti mai iute! Azi e Bogdana!

Strigatul de alarma i se adresa lui Parva, cel ce strigase era seful de masa. Intreg acel ministerium scribarum se afla in panica. Se parea ca cerberita intrase in ziua ei cea mai nefasta. Toti scribii se agitau neputinciosi, ca niste soareci pe o corabie care luase apa. Peste toate, la Arhive, intr-o parte a depozitelor, navalise si apa, apele de infiltratie care legau subteran cladirea cu albia Dambovitei. Drept care scribii, zapaciti, nu stiau ce sa faca - sa se alinieze in sir indian ca sa primeasca mustrarile si flagelarile domnisoarei Bogdana sau sa salveze hartoagele.

— Domnilor, e prapadul lumii!

Dar Parva n-auzea. El isi reluase linistit lucrul, semn ca-i facea bine dezastrul din jur. El auzea harsaitul mobilelor - mese, lazi, dulapuri grele, rafturi cu manuscrise, toata tevatura unei mutari, hurducaturile de corabie ale cladirii Arhivelor, dar nu-i pasa, el copia cu deliciu, o clipa a trait chiar placerea pura a caligrafiei. N-auzea decat scartaitul penitei, un scartait fin, ba nu! a auzit chiar si un scartait de lanturi, care l-a sustras de la lucru. „— Ce dracu fac! a tresarit el. Au adus ocnasi sa care carti?!” Nu erau lanturi de ocnasi, erau lanturi de carti - colectia medievala de carti cu lanturi, pe care niste copisti-ocnasi se chinuiau s-o stramute de la un etaj la altul. Spectacolul era fantastic, dar Parva n-avea timp sa-l vada. A ras cand un slujbas a scapat din brate un tom in lanturi, care s-a facut praf, imprastiind peste tot filele. S-a auzit si o voce:

— Ce ne facem daca apare domnul Hasdeu?

Asta mai lipsea, sa apara si domnul Hasdeu, acum in toiul nenorocirii! „— Si ce daca apare si domnul director Hasdeu!” si-a spus Parva, fara a se intrerupe din scris, dar promitandu-si sa faca fata cataclismului. In fond, cat mai putea dainui tirania de la Arhive? Candva Parva ar fi trebuit sa se dezrobeasca si de sub duhul asiatic, probabil turc, al domnului Hasdeu. Un alt slujbas, venind de sus, de la ea, a strigat cu spaima:

— A apucat-o strechea! Fratilor, faceti ceva si cu aia!

Cine si ce sa faca! Cineva a avut totusi ideea draceasca de a ticlui astfel lucrurile incat si Parva sa fie poftit sus, la ea. O farsa de care tanarului nu i-a pasat, el prezentandu-se simplu, absent sau distrat, imediat dupa convocare. Domnisoara Bogdana arata izbitor de diferit, parea o calugarita batrana - intru atat era de neagra si posomorata, sau si mai bine, parea o sultana sumbra, mama a unui imperiu de umbre, infricosator. Si in aceasta ipostaza ea il reprezenta desavarsit pe director. L-a tinut pe Parva in picioare, multa vreme, asa cum fac de obicei inchizitorii. Corectand intre timp o alta lucrare, i-a aruncat si o privire, care nu promitea nimic bun. Apoi brusc:

— Dumneata?

— M-am prezentat la porunca, domnisoara Bogdana.

— Bogdania! l-a corectat ea, incisiv. Bogdana e un nume de femeie obisnuita. Eu sunt Bogdania.

— Stiu, domnisoara Bogdania.

— Atunci cum de mi-ai spus Bogdana? Dumneata ai un auz fin. Pentru dumneata sunt Bogdania!

— Ati fost asa de la inceput? i-a raspuns el, jucand reprosul.

— Nu, fiindca nu meritai. Dar azi ti-am daruit un i! Esti lingvist, stii ce inseamna un i.

— Stiu. In schimb eu n-am ce va darui!

— Cum n-ai? Mi-ai daruit acest poem! si Bogdania a fluturat spre Parva hartia cu acele versuri in latina. Apoi a incepu sa scandeze: „Omnes fluctus qui navem meam movent / Sunt mihi boni.”

Parva era incurcat. Ar fi trebuit sa protesteze - cineva ii scotocise printre hartii!, dar recitarea era magulitoare, de unde neputinta lui de a reactiona. Cand domnisoara Bogdania a ajuns la versul: „Quisne sim licet scire? Quis propellit? / Ventus, navis, aequora?” - fecioara s-a oprit. Parea satisfacuta.

— Da, a spus ea, curge bine, desi nu-ti reuseste perfect strofa safica. Asta n-ar avea importanta daca ultimul vers n-ar friza vulgaritatea. Si tintindu-l: Ce inseamna mulgere hircos?

— A mulge tapi inseamna a fi, dupa cum stiti, in neputinta absoluta de a gasi o solutie. Cei vechi mulgeau adesea tapi. Eu, azi, mulg tapi capiati.

— Tapii au ugere, domnule Parva?

Parva incepuse a clocoti. Nu putea stabili daca Bogdania e o bestiala sau e o candida. Ea il privea cu ochi curati si insistenti. Parea chiar ca sufera pentru faptul de a nu pricepe despre ce era vorba. In ea zvacnea probabil o curiozitate de naturalista.

— Te rog sa-mi spui! a cerut ea.

Si Parva a racnit:

— Domnisoara, tapii au

— Porcule! a izbucnit domnisoara Bogdania, dand tipatul violului.

Parva iesise intre timp, izbind usa. Tocmai atunci urca scarile si domnul director Hasdeu.

Incepusera ploile. Ape tulburi, cernute din cerul paclos, se amestecau cu apele tulburi ale zapezilor si cu noroaiele. Prin noroaie si prin paclele ploii, in cernere neintrerupta, continua forfota trupelor care izvorau din adaposturi, se revarsau din cazarmi, naboiau din campamente si bivuacuri, scurgandu-se in lungi convoaie spre Dunare. Miscarea era trudnica, inceata, prizoniera pamantului moale din care cizmele si copitele cailor se smulgeau anevoie, o miscare care se infunda in pamant, luptand cu pamantul. Drumurile nu se mai vedeau, se vedea doar ploaia, apele si noroaiele, un noroi chiftitor, care inghitea oameni, cai si tunuri.

Intr-un smarc din valea Siretului, peste care pontonierii intinsesera in graba un pod de barne, s-au rasturnat niste tunuri grele, de asediu, cu cai cu tot. Dupa tunuri au sarit tunarii, iar lupta oamenilor si animalelor cu namolul a tinut o jumatate de zi, oprind in loc intreaga coloana. In opintirile lor caii au rupt hamurile si au iesit inot, la mal, oamenii le-au luat locul, s-au adus franghii, lanturi, parghii, s-a facut rost si de cateva perechi de boi, tragatorii si-au incovoiat spinarile, si-au incordat muschii, si-au frant grumazurile, la toti le iesisera ochii din cap; cand au scos tunurile la mal doar ochii li se mai vedeau, ochii cailor, boilor si oamenilor,- ofiteri si soldati - aratau la fel, scursi de putere, dar curati, numai ochii ii mai aveau curati.

Regimentul care daduse navala in trenul lui Iancu Ghica, ocupandu-l si intorcandu-l inapoi din drum, nu mai avea o alta iesire. Oamenii erau la capatul puterilor. Regimentul venea de departe, din noroaiele de dincolo de Prut, din Basarabia de sud, unde ploaia se amesteca si cu o ceata sura si deasa, cotropitoare, care inainta odata cu coloana. Zile in sir ceata s-a tinut dupa oameni, cu frontul ei miscator si tulbure, ba uneori i-a si depasit, acoperindu-le drumul, un drum care si asa nu se mai vedea.

Din intregul regiment situatia cea mai grea ii revenea capitanului Lupascu, comandantul sectiei tunuri. El avea misiunea sa se retraga ultimul din fata trupelor ruse care trecusera frontiera in noaptea de 12 aprilie, sa pastreze atingerea cu aceste trupe pana la Prut, apoi sa-si conduca unitatea de-a latul tarii, pana in Valahia Mica, in zona Calafat. Capitanul n-a inteles ratiunea unui asemenea ordin si a protestat dispozitia de mars superiorului sau, cerandu-i explicatii:

— Domnule general, miscarea nu e rationala, va rog sa ma     credeti. Ce rost are sa ma deplasez cu tunurile in celalalt capat al tarii, la mama dracului, la Calafat, cand am Dunare de aparat si aici, mai la vale-un pic, la varsarea Prutului!

— Draga, ordinele azi nu se mai discuta, i-a raspuns generalul. A trecut vremea aia. E razboi.

— Dar e absurd!

— Mie-mi spui?

— Nu era mai rational, a reluat Lupascu, sa organizam apararea Dunarii impreuna cu rusii, incepand de aici? Pe de alta parte, am aflat de o retragere, la Calafat. Ce facem, ne retragem si din fata turcilor, si din fata rusilor? Cu cine ne batem?

— Capitane, gura! In razboi tot ce nu e ordin scris e zvon! Sa nu-mi colportezi mie zvonuri, auzi? Te supui ordinului scris. Te retragi ultimul. Pentru ultimele dispozitii tii legatura cu prefectul de Cahul.

Cu prefectul de Cahul, capitanul Lupascu a angajat o discutie inca si mai confuza:

— Domnule prefect, dar era normal ca armata sa ramana pe loc. Organizam impreuna cu rusii apararea la Dunare, avem doar in fata trupe amice.

— S-a dorit probabil sa se evite ciocniri cu trupele amice.

— Si atunci sunt trimis la mama dracului, tocmai in Oltenia?

— Ca sa luati pozitie de lupta in fata trupelor inamice.

— din fata carora armata s-a retras. Ceva e absurd!

— Mie-mi spui!

La despartire, cei doi si-au strans mainile cu raceala si amaraciune, resimtind clipa de ceata care urma. Lumea din Cahul se afla intr-o stare de nedumerire si zapaceala. Nu se stia sub ce autoritate va ramane orasul. Prefectul primise ordin sa intretina legatura cu noii sositi nu in numele guvernului, ci ca reprezentant al administratiei locale. O telegrama de la ministrul de interne, Bratianu, avertiza: „Nu reprezentati guvernul, ci judetul”. O alta telegrama, de la ministrul de externe, preciza: „Organele vamale sa-si faca prompt datoria.” In schimb armata se retragea.

Capitanul Lupascu nu se putea retrage decat ramanand in atingere, conform ordinului, cu trupele amice care inaintau. Acestea inaintau odata cu ceata. Lupascu avea ca incheietor de coloana o companie de rosiori, formatiune mobila, pusa sub comanda locotenentului Arghir, un ofiter harnic si tenace, nascut parca pe cal. Lupascu i-a spus lui Arghir:

— Domnule locotenent, te rog sa fii cu grija. Ramai tot timpul in atingere cu oaspetii.

— Dar unde-s, domnule capitan, ca nu-i vad! In spate numai ceata.

— Ramai, te rog, in atingere cu ceata.

Alta solutie nu mai era. Prin ceata se simtea totusi miscarea marei armate, care la randu-i lupta cu ploaia si noroaiele. Se auzeau clefaitul copitelor, zgomotul chesoanelor, scartaitul de osii al carelor trenurilor regimentare, dar uneori nu se auzea nimic - facusera popas, ii inghitise ceata, disparusera? - si coloana de rosiori oprea, ramanand in asteptare.

Odata insa, intr-un revarsat de ziua, ploaia a stat si ceata s-a tras inlaturi. Cele doua trupe s-au trezit dintr-o data foarte aproape una de alta, nu in atingere ci in amestec, iar surpriza i-a uimit si i-a buimacit pe toti, romani si rusi. Erau – si unii si ceilalti - manjiti de noroi, amestecati in culoarea neagra a noroiului framantat in cizme si copite, una cu noroiul care desfiintase uniforme, grade, neamuri. Uimirea i-a facut pe oameni sa rada, poate silnic, oricum le-au sticlit dintii. Apoi ploaia a inceput din nou, ceata si-a reluat curgerea, locotenentul Arghir si-a pus calaretii in miscare, nelamurindu-se daca ceea ce vazuse cu ochii lui cu o clipa mai inainte era sau nu aevea.

Pentru noapte, coloana romana s-a regrupat la un conac de curand parasit, apartinand unei bogate familii de boieri, Rascanu-Dorojinski. Capitanul Lupascu a dat porunca slugilor sa aprinda focurile in odai si sa incinga cuptoarele de paine. Dar mai inainte de orice - baia ! Stapanul locului avea o baie ruseasca de aburi, iar Lupascu se gandea cu deliciu la atingerea cu aburii fierbinti, la clabucul de sapun, la bataia pe piele cu maturile de crengi de visin. Auzind de initiativa capitanului, ceilalti ofiteri au facut coada la baia de aburi.

Cand a sosit Arghir, cu rosiorii lui, ofiterii se aflau de mult in sufragerie, la masa mare, ospatandu-se in lege, iar unii, care mancasera, fumau si beau in salon, de unde s-auzea pianul. Cineva zdranganea la pian o mazurca, in odai era cald, se simtea aroma de paine fierbinte, paini mari cat roata carului, paini basarabene, plus mirosul de fripturi, plus izul acrisor de visinata - se pusese pe masa o damigeana -, peste toate descarcarea sentimentala a unor oameni striviti de truda, in sfarsit curati, atat de curati incat Arghir nu si-a recunoscut camarazii.

— Ce te uiti, Arghir frate, ce, nu stii pe ce lume te afli?

Mutra lui Arghir spunea ca nu stie pe ce lume se afla, ca zau nu stie, pe parola lui de onoare!

— Trage-un scaun si stai!

— Lasati baiatul sa se spele mai intai. Arghir, treci si te spala!

Arghir ar fi vrut sa intre in baia de aburi cu cal cu tot, intr-atat era de murdar, manjit de noroi pana-n suflet. Avea si-un necaz cu calul, armasarul lui alicnea de piciorul stang din spate. Calcase-n ceva, intr-o tepusa, dar ofiterul n-avusese timp de cal, a calarit cum a putut pana aici, la conac. Dupa baie, ar fi vrut sa vada de cal, sa-i scoata potcoava, sa-i cerceteze unghia, apoi sa se culce. Dac-ar mai fi avut timp, fiindca-n sufragerie se incinsese chef. Inainte de a intra in baie, Arghir a dat de dusca un pahar de visinata, apoi a adormit cu paharul in mana.

S-a trezit, ca dintr-un cosmar, dupa miezul noptii, transpirat, ud de noroi, ametit, intre niste fantome care purtau lumanari, culegand pahare, furculite si cesti, dintre trupurile rasturnate pe podele. Arghir stia ca avea ordin sa se mentina cu cineva in atingere. Nu mai stia cu cine. Dar simtea taria ordinului si imperativul disciplinei. A dat buimac din maini, atingand fel de fel de trupuri - romani, rusi? - nestiind unde se afla, infiorat de acele fantome cu lumanari in mana. Arghir a adormit din nou, simtindu-se perchezitionat de fantome.

In zori, coloana a pornit la drum din nou. Slugile conacului scosesera din cuptoare, in cursul noptii, alte randuri de paini, soldati si ofiteri si-au umplut ranitele, dar unde sa mai pui atatea paini!

— Pai ce facem cu ele? se vaitau slugile Rascanilor. Luati-le!

— Las’ ca vin din urma si alti flamanzi, a raspuns Lupascu. Las’ sa aiba si ei. Apoi catre Arghir: Arghir frate, ramai in atingere!

La gura Prutului, in golful pe care apele il sapa, in atingere cu apele Dunarii, o canoniera romana, cu pavilionul ridicat, mugea disperata, in ceata.

— Ce are, o doare ceva?!

— Simte ca se scufunda si tipa! a spus cineva, un soldat.

Canoniera parea o fiara acvatica bolnava, prizoniera golfului, si nimeni nu-i putea veni in ajutor. Se impotmolise sau era ranita. Tunurile de pe cuirasatele otomane urmau s-o trimita la fund. In aer mirosea a dezastru.

Coloana romana a trecut Prutul intr-un amurg de sfarsit de lume. Capitanul Lupascu nadajduia ca macar la Galati sa gaseasca un tren in care sa-si imbarce tunurile. N-a gasit. N-a gasit nici loc de bivuac. A pornit mai departe, cu tunarii lui, spre Campia Romana, in noapte. Si-a fixat ca loc de popas comuna Faurei, dar n-a mai gasit Faureii, prin intuneric. Inca ploua.

In zorile celei de a cincea zile de mars, undeva spre Vintileanca, tunarii capitanului Lupascu au intalnit primele convoaie de recruti. Plus puhoaie de cai. Plus puhoaie de trenuri regimentare, curgand din Carpati.

— Oameni buni, a strigat Lupascu, de-aici inainte n-or sa ne mai ajunga drumurile. Trebuie sa rechizitionam un tren.

Si regimentul din care facea parte capitanul Lupascu a rechizitionat primul tren intalnit in cale.

La miscarea armatei, in desfasurare pe toata linia campiei, se adauga miscarea recrutilor si voluntarilor care se repezisera sa apuce armele. Acestia pornisera spre cazarmi cu miile, iar miscarea lor era libera - traista-n bat, picioarele-n opinci, caciula pe ceafa, sumanul intr-un umar -, o rostogolire de puhoi, de puhoaie care se tot ingrosau cu noi randuri de oameni, oameni intrati in randuri care cum ii apucase strigarea la oaste, care unde se afla, la oi, la boi, la arat, la taiat lemn, la tras navodul, la tras cu rindeaua, la ciocan sau la dalta, toate uneltele pacii fiind aruncate, ca sa se prinda-n maini armele.

Flacaii stiau ce-i asteapta si nu prea. Cine-a spus, in aceeasi primavara, ca flacaii plecau la razboi ca la nunta, nu gresise prea tare; nu gresise fiindca ei plecau intr-adevar de-acasa cu voie buna, cu nepasarea tineretii care se dezleaga iute de tot ce-o leaga, aruncandu-se in altceva - acum lupta - cu nepasare si veselie. Cu aceeasi nepasare, fara veselie, inaintau caii neinseuati, care si ei zburdau, adusi in randuri cu harapnicul, cand se razleteau, loviti de oamenii calari care indrumau puhoaiele de patrupede spre grajdurile regimentelor de cavalerie, unde animalele urmau sa indure calvarul dresajului si al instructiei de lupta. Caii simteau ce-o sa li se intample si pareau tristi, tinerii nu, ei pareau a nu sti ca vor deveni soldati, calareti ai cailor impreuna cu care se scurgeau spre cazarmi in puhoaie. Puhoaiele inca nu se ciocnisera unele cu altele, patrunzand prin poarta cu steag si stema, care transforma cele doua elemente, om si cal, intr-un singur element, calaretul inarmat cu lance, carabina si sabie. Se si tiparisera carti postale care aveau pe fata imaginea - in litografie - a unui asemenea razboinic, in tinuta reglementara, iar imaginea fascina multimea, nimeni nu vedea calaretul real, infruntand noroaiele, si nici recrutul in opinci, marsaluind cu traista-n bat spre cazarmi.

Nici recrutii nu se vedeau pe ei ca insi in parte, ci ca masa. Cand palcul de flacai dintr-un sat se intalnea cu un alt palc, din alt sat, la o raspantie de drumuri, izbucneau chiuituri. Palcurile porneau mai departe, insiruindu-se in convoaie, insul se trezea cuprins intr-o multime, multimea in multimi, nu mai era larma de oameni ci tumult, pana si cantecele, desi ale insilor, sunau altfel, erau cantece de multime, cantecele multimilor. Peste o zi sau doua, aceiasi insi, pierduti in multimea navalnica si libera, aveau sa se trezeasca in fata cu o multime noua, necunoscuta pana atunci, tacuta si ordonata, multimea sub arme.

In mersul lor, fara sa-si dea seama cand s-a petrecut asta, flacaii desfiintasera si singularul in vorbire. Nimeni nu mai spunea „— De unde esti?”, ci „— De unde sunteti?”

— De unde sunteti, ma?

— Din Vaslui.

— Si voi?

— Din Pucna.

— Adica Putna.

— Ba Pucna. Asa se zice pe la noi.

Dac-ar fi fost de fata, Parva ar fi notat rapid toponimicul putin cunoscut, derivandu-l din latinul pugna = lupta, dar vocabula s-a pierdut luata de vant, cum se pierdeau si alte urme ale vechimii, odata cu ultimii purtatori, pierduti la randu-le pe drumurile ravasite de pasi si de care ale razboiului.

Intre timp flacaii cantau. Cantau cantece de pe la ei de-acasa, cantece care se-ntalneau si se ciocneau cu alte cantece, de pe la alte case, din alte tinuturi si zari. Printre recrutii porniti la vale pe malul Putnei (Pucnei), spre Focsani, se-nghesuia si un gradat, un sergent voluntar cu carnet in mana, atent la cantece. Tanarul reprezenta „Gazeta sateanului” - „Publicatiune enciclopedica ilustrata” - cu aparitia la Ramnicu-Sarat, gazeta care dadea sfaturi taranilor analfabeti de felul cum sa are si sa semene, ca sa obtina mari productiuni, editand in compensatiune producte folclorice taranesti. Tocmai productele pe care le vana sergentul voluntar, cu carnetelul in mana. El nota la popasuri cuvintele cantecelor, cu indemanare de amploaiat, dar si cu necaz. Productele lirice taranesti il derutau, versurile n-aveau o buna prozodie, nici rime perfecte; culegatorul era stanjenit si de incapacitatea cantaretului de a spune cuvintele fara cantec, oricat ar fi insistat voluntarul. Astfel, intr-un vers:

Foicica d-alioor

plecai, muica, sa ma-nsooor, mai

Interjectia finala, mai, incurca si culegatorul a incercat s-o omita.

— Fara mai! a propus el.

— Cum fara mai?! a protestat cantaretul. Pai eu cant cu mai.

— Pai cu mai nu mai iese poezia.

— Si ce daca nu iese?

— Bine, hai sa vedem si mai departe.

Cantaretul a cantat mai departe:

„— Si iar verde samulastra,

Sa ma-nsor sa-mi iau nevaaastaa, maai

— Ce e samulastra?

— Pai cine mai stie?

— Cine stie ce e samulastra, domnilor? a strigat voluntarul. Ca alior stiu ce e, este Euphorbia amigdaloides, adica Laptele cainelui. Oare samulastra e tot o planta?

Un ofiter stiutor de lucruri taranesti s-a milostivit si i-a explicat culegatorului:

— Samulastra-i spic de grau, rasarit din graul scuturat pe miriste sau pe arie in urma cu un an. Din samulastra nu te poti hrani. Rimand samulastra cu nevasta, flacaul vrea sa spuna, in cantecul lui, ca nu-i prea convins de fericirea conjugala.

— Extraordinar! Imi dati voie sa notez?

— Noteaza, domnule, cat poftesti. Si catre baieti: Mai baieti, ia ziceti-mi voi una mai piparata.

Baietii s-au pus in miscare dand drumul unui cantec mai piparat, dintre acelea pe care le aduceau prin sate cei intorsi de la cazarma, ca semn de buna scolire. Ei au intrat in cantec la inceput cu sfiala, apoi cu tot curajul. Ei trebuiau sa devina - si pe aceasta cale - soldati. „Productul” pe care il cantau amesteca doina cu marsul si cu vocabule orasenesti. Tanarul culegator, mergand in pas fortat pe langa recruti, nu-si credea urechilor. Intr-un vers se rima caraula cu sula. Tanarul a strigat, clocotind de revolta:

— Domnule, nu mi-as fi putut inchipui ca poporul canta si porcarii!

— Ba bine ca nu!

— Pacat. Noroc ca Bardul de la Mircesti nu le-a cules, le-a lasat acolo unde se aflau, in noroi. Apoi mandru, catre acelasi ofiter: imi dati voie sa va spun si eu o poezie de-a mea? E autentic personala!

N-a mai asteptat raspuns, i-a dat drumul:

Sus pe dealul de pe coasta

plugurile ara,

intorcand sub brazda neagra

Atmosfera de la tara

Instructia continua totusi si la popasuri, cand recrutii, care se raspandeau o clipa liberi, nu erau totusi lasati in pace, primeau din nou ordin de adunare, ca sa ia parte la fel de fel de „jocuri ostasesti”. Unul dintre acestea se numea „Jocul de-a carabusul” - sau „de-a lacusta”, „de-a puricele”, s.a.m.d. Pe-atunci, in primavara, incepusera sa bazaie carabusii.

— Ma, care-mi aduce mie un carabus? striga un gradat. Ia sa vaz, care-i mai destept!

„Desteptul”, al care se simtea asa, dadea fuga sa prinza gandacul, aducandu-l in palma stransa, ca sa-l arate domnului gradat.

— Sa vaz!

Cand „desteptul” deschidea palma, gandacul zbura.

— Pai unde-i, ma, carabusul? si jap. Du-te si prinde altul, sa-l vaz!

Prinzand altul, „desteptul” se invata minte, strangea carabusul in palma pana-l strivea.

— Sa vaz! Pai asta-i carabus?! si jap iar.

Jocul se repeta cu alti „destepti” si cu alti carabusi. Pana la cazarma, recrutii trebuiau sa se invete cu bataia si cu ordinea. Si cu toate capriciile superiorilor, legea militara poruncindu-ti sa te supui orbeste superiorului tau, „care numai el stie sa te conduca la moarte”. „Ati inteles?” „— Inteles, sa traiti!” „— Nu asa, se raspunde in cor! Hai, toti odata!” La cazarma urmau a fi deprinse si alte jocuri - masurarea dormitorului cu batul de chibrit pana cand iesea cifra pe care numai gradatul o stia, lingerea cizmelor cu limba, cand din greseala gradatul ti le murdarea, iar tu recrut nu erai atent, si altele - toate jocuri de grupa, de pluton sau companie, ca sa le-nvete toata lumea, sa le povesteasca si la nepoti pan-or muri.

Fiind martor la scena cu carabusul, sergentul voluntar, culegator de producte folclorice, a fost indignat si a protestat violent, mai ales cand a vazut efectul: rasul recrutilor.

— E inuman, domnilor! a strigat el. Asa ceva nu se petrece nicaieri in lume. E o barbarie.

— Vezi, voluntarule, sa nu-ti culegi maselele de jos!

Si voluntarul a batut in retragere, cu respect fata de pumnul care-l tintea. Nu se stia daca posesorul pumnului avea de gand sa puna-n practica amenintarea, fiindca acelasi gradat a mai spus:

— Auzi colo, barbarie! Pai in alte armate sa vezi bataie! La noi se bate-n gluma.

Acelasi gradat s-a simtit dator sa explice, cu gravitate, „jocul de-a carabusul” unor camarazi mai tineri, care ar fi trebuit sa-l perpetueze.

— Domnilor, jocul nu se poate face cu orice fel de insecte. Cel mai crud e cu pureci, care sar cat ai clipi. Normal e cu lacuste si carabusi. Stupid e cu paduchi.

Si catre recruti:

— Si-acum hai sa-i tragem un cantec, baieti!

Cu mult mai grea era miscarea trenurilor regimentare pe drumurile desfundate ale campiei dunarene. Aceste lungi coloane cu munitii, echipament tehnic, echipament sanitar, arme, bagaje soldatesti si ofiteresti, parcurgeau anevoie etapele, cu opriri dese, cu poticniri, cu accidente de tot felul, mai ales la rascruci, la traversarea raurilor umflate, cand convoaiele de care se impotmoleau, ramanand in nemiscare zile in sir. Legaturile intre regimente si trenurile regimentare se rupeau ca panza de paianjen, fara a se mai reface, de unde incurcaturile, injuraturile si anatemele:

— Fir’ar a dracului de tara, te misti pan ea ca pin tara straina. Nimic nu merge.

Nimic nici nu mergea. Toate pareau a sta pe loc sub ploi si noroaie, toate se miscau anevoie, doar prin vointa trupelor, prin incapatanarea acestora de a parcurge etape, de a escalada etape, de a infrunta imposibilul.

— Domnule prefect, dati-mi cinci sute de care sa transbordez materialele care s-au impotmolit pe Ialomita.

— De unde, domnule!

— De unde, de neunde, te somez sa-mi dai. E razboi.

— Daca acu nu merge, cum dracu o sa mearga cand o sa facem de-adevaratelea razboiul!

— Te somez sa-ti dai demisia. Telegrafiaza, te rog, domnului Bratianu.

— I-am telegrafiat demisia.

— Si?

— A zis sa ma-mpusc.

— Atunci impusca-te. Poftim pistolul!

— Bine, domnule, iti dau carele.

Si carele se puneau din nou in miscare, cu pocnete de harapnice si sudalmi. Si cu pocnete de harapnice pe spinari de animale si oameni, si animalele si oamenii fiind de rechizitie. Razboiul se anunta de pe acum ca un blestem.

Peste toate, cazusera si rusii. Ei sosisera cu trenurile lor regimentare, incurcand drumurile si asa impotmolite, tot ei ocupand si drumurile de fier, toate trenurile care curgeau din rasarit, de peste Prut, fiind incarcate cu trupe ruse. Musafirilor li s-au cedat garnituri intregi, sute de vagoane de calatori si marfa, autohtonilor rezervandu-li-se drumurile traditionale, acum inexistente ca drumuri. Si inca ploua. Nu se stia unde o sa mai incapa atata ploaie.

— Anul ’77 o sa fie an cu recolta mare! se spunea.

— Cu recolta mare de morti.

Nu se vestea nimic bun pentru recolta de grau, orz, ovaz, campiile chifteau de apa; nu se arata nadejde de porumb, nefiind cine sa mai semene. Flacaii, dar si rezervistii din sate plecau la oaste. Plecau la oaste si caii, si boii - cu care cu tot. Se miscau spre oaste si claile de fin, desfacute cu furcile, puse-n risipire, isi deschideau usile hambarele de grau, depozitele de faina, pivnitele cu butoaie de vin. Miscarea materialelor de tot felul, miscarea apelor, miscarea oamenilor ispraveau prin a te face sa crezi ca pamantul nu mai sta pe loc, ca tara insasi, pusa in miscare, pleaca incotrova, undeva mai sus, dincolo.

Pe la Balcesti pe raul Argesului, unei coloane de calarasi care curgea la vale i s-a alaturat, o clipa doar, o coloana de cerbi. Cerbii n-au intrat in coloana militarilor, au mers o vreme alaturi de ea, dar un soldat, uimit de vedenie, i-a aratat cu degetul. Au intors capetele spre salbataciuni si ceilalti soldati. Cerbul din fruntea sirului sarea in copci scurte, iar femeile lui, ciutele, il urmau in pasi maruntei. Nu se stia ce anume o fi silit salbataciunile sa iasa la drumul mare, printre oameni - revarsarea apelor, lupii sau poate chiar oamenii cu revarsarea lor -, dar cerbii nu s-au sfiit de oameni, si-au vazut mai departe de drumul lor, saltat, pana s-au stins, ca o vedenie ce si erau.

Pentru print, miscarea trupelor pe care le comanda, combinata cu miscarea unor trupe straine, in aceeasi tara, miscari amestecate cu multe alte miscari, unele la vedere, altele secrete, a ispravit prin a-i insinua in suflet o stare de nesiguranta. A inceput era insomniei.

In palat nu se mai putea dormi, toata lumea dadea navala, zi si noapte - ministri, militari, diplomati, curieri, lumea buna, adica aristocratia intrata in alarma. Pe multi dintre acesti oameni printul nici nu-i cunostea.

Ca sa se descurce in ierarhiile de noblete locale, printul ar fi trebuit sa dispuna de un intreg serviciu arhondologic, varianta romana a „Almanahului de Gotha” - in care almanah nu intrase totusi decat o singura familie: Basarab-Brancoveanu. Titlurile nobiliare fusesera abolite in principatele dunarene, dupa 1828, dar ele aveau inca un anume curs, resuscitat acum, odata cu patrunderea trupelor tarului, prin masiva aluviune a nobletei ruse. Marele numar de printi, conti, marchizi, baroni rusi - dar si polonezi, georgieni, baltici, cum si germani aflati in slujba imperiului - a adus in tara un ametitor frison heraldic. Urmare: marile familii si-au reamintit genealogiile ignorate oficial, punandu-le stralucit in valoare, oricat ar fi fost de costisitor. Se ofereau dineuri extravagant de scumpe, se inmultisera seratele cu sute de invitati, crescuse inspaimantator consumul de marfuri de lux - echipaje, toalete, bijuterii. Examinand la sfarsitul aceluiasi an cifra importurilor de articole inutile, printul - care era un sobru - avea sa fie siderat.

Noul ifos al acestei lumi n-a scapat deci printului. El a observat astfel, prin rumoare, dar si consultand cronica mondena din gazete, ca titlul sau curent „Le Prince”, singurul cu circulatie pretutindeni, devenise intre timp „le prince-régnant”, print domnitor, fel de a sublinia ca in tara se aflau si alti printi, chiar multi, desi ignorati pana atunci. Erau descendentii ultimilor domni-gospodari ai celor doua tari - Ghiculesti, Bibesti, Sutulesti, Moruzesti, Calimachesti, Sturzesti, Cantacuzinesti, Brancoveni s.a.m.d., intre care printul distingea veritabile tulpini aristocratice, de admis public - in optica lui - doar in doua cazuri: „Le prince” Dimitrie Ghica, un barbat venerabil, eforul spitalelor si presedinte al Crucii Rosii Romane, si „Le beizadé”, adica generalul print Iancu Ghica, fiul domnitorului moldovean Grigore Ghica Voda, un abil diplomat, initiat in afacerile otomane, si, de curand, expert in afacerile ruse, trimis din acest motiv la Petersburg.

Aluviunea nobilimii ruse a determinat si o anume schimbare, de natura politica, a climatului din inalta societate. Multe familii romane - de fapt doar cateva! - si-au regasit rudeniile, dupa secole, in aristocratia marelui imperiu de la nord-est. Faptul nu tinea de un accident oarecare, ci de un accident al secolelor. Dupa caderea lui Dimitrie Cantemir - in 1711, si a Brancoveanului - in 1714, cateva mari familii boieresti moldo-valahe isi gasisera refugiu in Rusia, sub pavaza tarilor. Acum descendentii se reintorceau.

Sub indemnul contelui Ignatiev si al cancelariei marelui duce, de la Chisinau au inceput sa migreze in stoluri spre Iasi, Bucuresti si alte orase tot felul de rubedenii care abia acum, dupa veacuri, isi regaseau vechiul cuib. Un colonel Cantacuzino, print desigur, vizitase Bucurestii, insotindu-l pe contele Nelidov, in calitate de expert militar, in problema Conventiei, desi acel print Cantacuzino nu mai stia boaba romaneste. Un alt print se intitula kneaz, kneaz Dimitrie Moruzi, era tanar, destept, initiat in toate afacerile ruse, initiat si in afacerile romane, de vreme ce un unchi al sau, tot un Moruzi, participase la cedarea Basarabiei catre Rusia, in urma pacii de la Bucuresti, din 1812, pace prezidata de pumnul lui Kutuzov. Otomanii, care inghitisera acel hap, nu pe seama lor, desigur, l-au ucis pe acel Moruzi, dar nepotul, kneaz Dimitrie, ca sa stearga acea amintire, afisa la Bucuresti sentimente anti-rusesti. El se-nhaitase cu Niki Blaramberg, alt descendent - local - de familie rusa, impreuna cu care alcatuise un curent conservator de opozitie fata de imperiul de la nord. Acest curent ii dadea nelinisti printului, nu atat prin ponderea lui efectiva, cat prin semnificatie: se putea presupune ca in aristocratia romana ar fierbe unele rezerve fata de vecini. Or, printul cultiva fata de vecini si fata de familia imperiala rusa sentimentele cele mai loiale. Asupra acestui aspect a atras atentia si Bratianu, care gira departamentul internelor, dar din alt punct de vedere: din asemenea medii, la vedere antiruse, se puteau recruta partizanii unor lovituri de palat. Deci prudenta! Dar fata de cine sa fi fost printul prudent mai intai?

In aceasta lume care navalise prin orasele romanesti se aflau si figuri dintre cele mai pacifice, mai decorative, mai pitoresti. Printului i s-a spus astfel ca printre noii sositi se numara si un kneaz Kantemir, descendent al lui Voda Cantemir - cel care incheiase primul tratat cu Rusia lui Petru cel Mare - un Kantemir discutabil, el insusi semna carti de vizita scrise in latina cu K nu cu C. Acest stranepot al Cantemirestilor, prin Antioh probabil, era vedeta a seratelor literare romanesti, unde se producea, citind ode in latina si rusa, in maniera lui Karamzin, care cultivase si el modele latine. Printul Kantemir citea deci ode adresate lui Alexandru al II-lea Liberatorul, arborand niste plete negre si un suras stins, care amintea vag surasul lui Voda Cantemir. Peste toate, acest print Kantemir era slavofil convins, partizan al contelui Ignatiev.

Mai sosisera in tara, chiar inainte de patrunderea trupelor ruse, numerosi socialisti, anarhisti, revolutionari, evadati din temnitele Rusiei si din Siberia, cu totii urmariti de politia secreta rusa. Multi dintre acestia erau nobili, gasind usor azil in familiile nobiliare locale, cei mai multi insa apartineau altor clase, drept care s-au si pierdut in popor, fara nici o identitate. Bratianu ii atrasese atentia ca si din aceste cercuri, ostile Rusiei, se puteau recruta oameni buni pentru orice. Cum printre acestia se aflau numerosi specialisti in manifeste, pistoale, bombe - din acest motiv ii si urmarea politia rusa - nimic mai simplu ca tocmai din asemenea cercuri sa se iveasca amatori de lovituri de palat sau de rasturnari de guvern, fie si in alta parte decat in Rusia.

Ca ministru de interne, Bratianu era cu veghe, pe el preocupandu-l nu atat miscarea la vedere a acestei lumi, cat miscarea invizibila, pe care el unul - de fapt nimeni - n-o putea stapani. Ca sa domine cat de cat aceasta miscare de oameni si de tendinte contradictorii, impanzind de sus pana jos orasele, dar si satele romanesti, Bratianu a incercat sa puna o oarecare ordine, straduindu-se sa limpezeasca lucrurile - oficial! - inca din vizita sa la Chisinau.

Cu acest prilej, Ignatiev s-a facut a nu avea nici o stire despre o asemenea problema. Dar l-a trimis la Hitrovo, care l-a indrumat spre un general ce raspundea de politia secreta a trupelor, constituita in sectiune a Ministerului de Interne de la Petersburg. S-a facut atunci un prim schimb de liste de persoane suspecte, din punctul de vedere al fiecarei parti. S-a pus la punct si un inceput de colaborare, schitat inca de la Livadia. De vreme ce armatele straine tot intrau - intrasera deja - trebuia ca intrarea sa se petreaca in ordine, ordine pe care ambele parti o supravegheau tacit, pentru a nu se crea noi incidente. Mai mult, Bratianu a ridicat pretentia ca toate aceste chestiuni confidentiale sa treaca prin mana sa, care va trebui sa se intalneasca - oficial! - cu cealalta mana. Bratianu stia astfel ca in spatiul pe care il controla, ca prim-ministru, era firesc sa actioneze un grup imperial de informatii. „— E normal, sa fie asa, i-a spus el lui Hitrovo, probabil ca si eu as face la fel, dac-as fi in aceeasi situatie. Dar sa stiu si eu! Sa nu fiu luat, asa, prin surprindere!” „— Dar de ce prin surprindere? i s-a spus. Il cunoasteti doar pe contele Nelidov!” Fusese desemnat deci pentru aceasta fatala colaborare, contele Nelidov, prieten bun cu Ignatiev. Tot Bratianu a mijlocit un contact direct al printului cu un inalt personaj imperial - chiar seful sectiei sud-est-europene -, care ar fi urmat sa se prezinte incognito la Bucuresti, pentru a conveni impreuna cu printul o agenda a contactelor si a schimburilor de servicii, la care ar fi consimtit partea romana. Printul ii atrasese atentia lui Bratianu, inca din timpul convorbirilor de la Livadia, ca orice grup de informatii ar patrunde in tara va trebui sa aiba aprobarea sa. Bratianu i-a spus deci acelui inalt personaj ca toate chestiunile privind activitatea grupului si siguranta statului roman il privesc direct pe print, raspunderea efectiva pentru orice incidente revenindu-i sefului roman de guvern, care era si ministru de interne.

Personajul cu care a discutat Bratianu s-a si prezentat la Bucuresti, fara stirea primului-ministru, dar si fara stirea lui Theodor Vacarescu, maresalul palatului, care avea datoria sa-l informeze pe seful guvernului despre toate contactele printului. Se si constituisera deci mai multe filiere de contact - una Bratianu si Nelidov, alta Radu Mihail si un general in civil, desemnat pentru chestiunile secrete din orasul Bucuresti, alta, probabila, intre Theodor Vacarescu si un membru al maresalatului curtii ruse, pentru miscarile secrete din cele doua case conducatoare.

Oricum, toata lumea misca, iar printul resimtea miscarea. El si uitase de chestiunea mosiei pe care vroia s-o cumpere, mai presanta pana atunci decat toate. Timpul se prezenta acum pentru print ca un navod cu gauri tot mai mici si mai dese, care nu-i mai lasa nici un inel, nici unul singur prin care sa se strecoare spre spatiul ce-l chema: o mosie de munte. Gasise in sfarsit un loc in care sa puna piciorul - piciorul ca bastinas -, dar n-avea timp.

Intre timp s-a si vazut cu inaltul personaj imperial, care s-a prezentat ca un simplu domn, intr-o casa de pe strada Luterana. Si printul juca rolul unui domn in civil - manta neagra, tilindru negru, baston negru, sac de piele in care se ascundeau, probabil, materialele de o secreta valoare. Inaltul personaj culegea informatii din zona Dunarii, despre miscarile otomane de dincolo si dincoace de fluviu. Reteaua de agenti pe care oaspetele o folosea era alcatuita mai ales din sarbi, bulgari si greci. In reteaua romana intrau toti acestia, plus romani, plus otomani. Schimbul de informatii se facea zgarcit, in sedinte lungi in care fiecare parte vroia sa-si confirme, prin cealalta, informatiile pe care le detine. Printul proceda ca si Cuza - si casa de intalnire era aceeasi -, el mostenise de la predecesor, prin oamenii acestuia, reteaua sud-dunareana si transilvana de informatii, vitala pentru siguranta statului. Printul participa la aceasta delicata munca cu sentimentul unei datorii si al unui drept al sau, conferit voievozilor acestui pamant de cand se stia. Ca sef al unui ordin militar si ca sef al statului, el era pe drept depozitarul unor secrete. Nu era conspiratie, ci drept regal sau princiar. In consecinta, s-a si interesat daca imparatul Rusiei se foloseste de acest drept.

— Cine stie? i s-a raspuns. Rusia e prea mare ca sa stie cineva ceva despre Imparat.

Atunci cu cine discuta? Si nelinistile printului s-au accentuat. Insomniile s-au tinut lant, pe masura ce contactele se inteteau. Printul simtea ca ceva ii scapa, cu cat precizia temelor in discutie devenea mai limpede, cu cat datele de care dispunea se clarificau. La atata precizie era fatal ca neclaritatea sa se instaleze. El a intrebat, la ultima intalnire cu onorabilul domn, inca o data:

— Tarul se foloseste oare de acest drept al sau?

— Cine stie.

Aceasta necunoscuta il exaspera pe print. Atunci cu cine discuta? Trebuia introdus elementul de siguranta si preciziune. Pe de alta parte, fierberea si fojgaiala de spioni la Dunare, de indivizi care treceau de pe un mal pe altul, sub protectia trupelor ostile - romane si otomane - il nelinistea. Trebuia inchisa toata linia Dunarii, pentru mai multa siguranta. Trebuia declarat razboiul. La necunoscutul din fata, la necunoscutul din spate trebuia ripostat intr-un fel. Cum? Prin foc in fata.

Printul n-a mai urmarit convorbirea cu oaspetele sau, fiind obsedat de un singur gand. El avea pregatit, in biblioteca, pe pupitru, inca un ordin de zi. Il obseda acum acel ordin de zi. Vroia sa incheie cat mai repede convorbirea, sa se intoarca la palat si sa semneze acel ordin de zi. Ca sa iasa la zi. Si printul s-a grabit, consultandu-si ceasornicul.

Nimeni n-a stiut continutul concret al convorbirilor din acea noapte, nici motivul pentru care printul s-a ridicat din scaun, suspendand audienta. Nici chiar maiorul Vacarescu, maresalul curtii, care supraveghea discret deplasarile nocturne ale printului n-a stiut nimic. Vacarescu banuia ca in casa de pe Luterana se petrece de fapt o mica aventura, dupa legea locului. Mai ales ca la ziua, in 29 aprilie, din casa de pe Luterana a iesit o prea frumoasa doamna, care a si pornit cu trasura intr-o directie necunoscuta.

Intors la palat, printul a semnat cel de al doilea ordin de zi:

Ostasi,

Va ordon sa ripostati inamicului secular al patriei, lovitura contra lovitura

A fost cel mai scurt ordin de zi pe care l-a semnat in viata.

Pe toata linia Dunarii, de la Portile de Fier pana aproape de varsare, a inceput canonada romana.

Dupa care printul s-a dus la Cotroceni si s-a culcat.

VI

Incepusera, e drept, bombardamentele de artilerie la Dunare, dar lumea Capitalei n-a dat atentie ripostei romane - doar gazetele guvernamentale au exaltat evenimentul! -, lumea populara era preocupata de cu totul altceva, de confruntarea cu o banda de hoti, banda lui Pantiru, care de la o vreme cutreiera mahalalele bucurestene.

Dintr-o indelunga experienta, hotii stiau cand sa atace, nu oricand, ci la marile sarbatori, la nunti, inmormantari si botezuri, cand lumea se afla stransa in anume locuri, casele fiind nepazite, sau la vreme de foc, de inundatie, de razboi. Acum era razboi, deci hop si hotii. Dar nu hoti, talhari! Avedik armeanul, din mahalaua Caimatei, zaraf cinstit, fusese pradat in plina zi - si nici macar acasa - ci la ghiseu, la ghiseul pe care-l tinea deschis langa biserica Dintr-o-zi, in plin centrul orasului. Politia l-a gasit pe Avedik cu calusu-n gura, legat talhareste, cu coatele la genunchi, impuns de cutite. Ipistatul din culoarea galbena, in care cadea ghiseul lui Avedik, n-a izbutit sa scoata nimic de la armean in cursul anchetei. Reclamantul se balbaia, era inca sub puterea spaimei, dar la insistentele politiei, care a recurs si la o amanuntita reconstituire, lucrurile au iesit la iveala. Avedik nu fusese de fapt pradat cat executat intr-o afacere cu hotul. Hotul depusese niste bani la ghiseul armeanului si, in dupa amiaza cu pricina, cand cartierul foia de lume, hotul s-a prezentat sa-si retraga depunerea asemenea unui client oarecare. Avedik i-ar fi numarat banii pesin, dar hotul a protestat:

— Astia nu-s banii mei!

— Cum nu-s banii dumitale! ar fi raspuns bancherul. Nu-s de aur, n-au toti zimtii, nu-i toata suma?

— Ba da, dar nu pentru astia am omorat eu oameni.

Si hotul s-a repezit la armean ca sa-si scoata banii lui adevarati.

La Arnold Gang, argintarul sas din cartierul Lipscanilor, hotul a patruns tot ziua. L-a ajutat si forfota multimii de pe ulitele comerciale, unde borfasii operau fara sfiala, desi politia indesise strajile si strecurase ici si colo anume oameni travestiti. Cu Arnold Gang hotul avusese tot o afacere - ii daduse niste vase scumpe de argint ca sa i le topeasca si sa le prefaca in lingouri, argintarul refuzase, marfa era prea pretioasa, el i-a propus clientului un schimb, acum clientul se prezentase sa ceara nu barele ci piesele initiale, pe care sasul le si vanduse intre timp.

— Da-mi vasele!

— Dar mi-ai cerut sa-ti fac din ele lingouri! Iti dau lingouri.

— Vreau vasele, ca daca nu

Hotul n-a mai apucat sa-l insface pe sas de gat, acesta a apasat o parghie care a facut sa cada un grilaj de fier intre el si intrus.

— Iesi sau chem politia! a strigat Arnold Gang de dincolo de grilaj.

Sasul s-a tinut de cuvant, a pus in miscare alte parghii si manete, dezlantuind niste sirene cu urlet de vapor, care au ingrozit Lipscanii.

Hotul disparuse insa cat ai clipi, fara ca politia sa-i dea de urma sau macar sa-l identifice, sa-i ia semnalmentele. La cercetarile ce s-au desfasurat, Arnold Gang - care nu protestase agresiunea - n-a putut da prea multe amanunte despre hot. Ca si Avedik, sasul nu-l vazuse bine, nu-l stia, hotul era in fond un client.

— Dar clientii nu sunt trecuti in registre, nu prezinta mai intai niste acte? Cum ai avut incredere in el!

— Clientii sunt clienti, ei trebuie sa aiba incredere in mine, nu eu in ei.

Ceea ce era adevarat pana la un punct, depozitarii de metale pretioase sau bancherii nu puteau fi siliti sa-si impuna anume criterii de selectie in afacerile cu clientii de orice stare ar fi fost. La un bancher sau la un bijutier putea intra oricine, daca avea incredere, daca respectivele case prezentau garantii, si cele doua case prezentau garantii. De la Arnold Gang nu s-a scos pana la urma decat atat ca pe client il chema Panzer, desi nu era neamt, de unde politia a dedus numele lui autohton: Pantiru. S-a mai dedus ceva: hotul isi lichida probabil afacerile. El incercase sa-si retraga depunerile de la ghiseul lui Avedik, si sa-si recupereze piesele de argint - intacte - de la atelierul lui Arnold Gang. Aceasta insemna ca la mijloc era si o chestiune de impartire, de distributie in anume parti a averii agonisite prin talharie; partasii dorind sa obtina chiar piesele si monezile initiale, ca sa nu fie trasi pe sfoara. Politia urma a stabili daca Pantiru e capetenia bandei sau altcineva.

Intre timp politia a tiparit afise cu numele lui Pantiru. Nu mai conta amenintarea otomana, faptul ca azi-maine turcii puteau descinde in Bucuresti, ci amenintarea lui Pantiru, negustorimea si chiar cetatenii onorabili tragand mai de vreme obloanele - chiar de la pranz - de frica talharului. Care nu cruta. O ultima calcare avusese ca victima o baba din mahalaua Orzari, poreclita Chirigioaca, o sarmana, o sfrijita si o cucernica, de sub lesul careia politia a scos saci intregi de metalic de aur, baba dand bani cu camata. Hotul isi alesese doar partea lui, lasand neatins restul aurului. Se presupunea ca Pantiru ar fi si cucernic, un talhar cu frica lui Dumnezeu.

Dar atacul din mahalaua Orzari a desteptat mahalalele. Cu mahalalele nu era de joaca. Daca Centrul lucra cu politia, fiind ocrotit de ipistati, agenti secreti, dorobanti cu spanga, mahalalele isi faceau dreptate singure - si in privinta hotilor si in toate afacerile. Mahalalele erau niste asociatii libere de oraseni, puse sub o strasnica ordine - nu insa ordinea statului sau a primariei ci ordinea breslelor sau a neamurilor partase, cu care primaria si statul cadeau din cand in cand la invoiala, cu toate formele in regula. Politaiul trecea prin mahalaua de care raspundea, ca in vizita, cand si cand. Se saluta simandicos cu apropitarii - meseriasi, amploaiati sau negustori - saruta mana popei, mai chelfanea vreun copil sau mai mustra pe cate-un betivan sau, pur si simplu, venea ca tot omul de-n enteres. „— Nea Nita, am niste pielcele de biber, n-ai vrea sa le pui talica la argasit?” Bine-nteles, tabacarul argasea pielcelele gratis, iar ipistatul trecea mai departe, la blanar: „— Nea Sile, vreau sa-i fac consoartei un guler de biber, dar cum croiesti dumneata un guler mai rar!” - si blanarul croia gulerul, dupa care acelasi personaj batea la usa argintarului: „— Niste cheutori mici din argint sau din ce-ai vrea dumneata, metal sa fie!”, - „Fii linistit, onorabile, se face!”, ajungand pana la urma si la parfumierul evreu, care se si infatisa cu flaconul de esenta, si asa mai departe, pe la alte case, pe la alte bresle, ca tot omul cu enteresul lui, dar rar, fiindca domnul ipistat nu vroia sa faca deranj.

Si mai rar calcau prin mahalale oamenii politiei secrete, acestia chiar ca n-aveau ce cauta pe-aici. Nimic nu intra si nimic nu iesea prin bariera oricarei mahalale, fara stirea starostelui, a popii si a eforilor scolii si bisericii. Acestia toti dadeau seama de oamenii peste care domneau - pe care ii nasteau, ii cununau, ii ingropau - avandu-i pe toti sub veghe, pana la schilozi, tonti, copii. Ei acestia imparteau pe cap de mahalagiu si poverile de obste, angaralele cu stapanirea, ei raspundeau de trimiterea tinerilor la oaste, de nunti si inmormantari, de alegerile la Parlament, care se faceau cu tevatura mare. La mahalale nu conta cine candideaza - conservatori, liberali, in fond tot ai nostri - conta intelegerea cu puterea locului, peste care nu putea sa treaca nimeni, nici Bratianu, cat ar fi fost el de Bratianu.

Cu aceasta putere se confrunta acum hotul. Lucru de mirare, fiindca pana atunci nimeni, nici un talhar - poate gainari oarecare - nu cutezase sa infrunte mahalalele. Acestea descoperisera armele de aparare mai inainte de constituirea armatei nationale si a politiei - Guarda Civica si apoi Guarda Nationala fiind in ultima instanta inventia lor. Cand la 1821 Domnul Tudor chemase poporul la arme, mahalalele au sarit ca un singur om; cand la 1848 „guvernul provizoriu” a chemat la lupta aceleasi mahalale, acestea au raspuns cu mic cu mare la apel, pe bresle si pe neamuri, cum s-a intamplat si acum, in primavara, cand guvernul a strigat alarma, desi otomanii nu se aratasera in zarea Bucurestilor, zarva fiind de pomana.

Cu atat mai greu de priceput era indrazneala hotului, acum cand tot mahalagiul se afla cu arma la picior, care cu ce putea, dar raspunzand fiecare, dupa obicei, apelului de zi si de noapte. „— Cum, domnule, cum e cu putinta!” Nu era cu putinta ca unul ca Pantiru sa se miste nepedepsit din Delea Veche pana la Baneasa, din Orzari pana in Cotroceni, de la Campul Belvedere pana la Cutitul de Argint, ca si cum tara ar fi fost in prada. Unele din ispravile hotului iscasera manie. Pantiru se purta ca un rege neincoronat al Bucurestilor, peste Voda. Asemenea fapte au scos pana la urma mahalagiii din rabdari, cu atat mai mult cu cat politia nu putea sa apere nici macar Centrul. La argumentul ca nu-i nimic de facut, ca nici politia nu poate nimic, ca nici Centrul nu poate nimic, nea Pandele Tabacu a raspuns simplu:

— Pai ce-avem noi cu Centrul! Noi sa-i venim de hac aici!

Nea Pandele era rotund si chel, chel ca si Socrate, chel de cat gandea, pana-l manca pielea. Era si staroste in mahalaua Tabacii Noi, el insusi tabacar cu zece calfe si vreo douazeci si cinci de ucenici, toti inscrisi la Guarda Nationala dar facand de caraula cu randul. Cu acesti tabacari - calfe si ucenici - pe care nu-i socotea argati, nea Pandele intretinea raporturi de familie. El avea si slugi - randasi la grajdurile de cai, bucatar si spalatorese, cu care tinea alte raporturi, dar cu calfele si ucenicii nea Pandele lucra si pranzea de-a valma, ba iesea impreuna cu ei si la biserica, duminica si de sarbatori, ca sa vaza lumea ce putere are starostele.

Intr-o duminica, dupa slujba, cand nea Pandele se intorcea cu consoarta spre casa, urmat de calfe, ucenici si slugi, s-a petrecut si acel afront, pe care apropitarul n-avea sa-l uite multa vreme. La iesire, domnul ipistat Maruntelu, care in timpul liturghiei isi tot sucea mustata si-i facea semn ca are-o vorba-n particolar cu el, l-a tras pe nea Pandele la o parte si i-a spus soptit:

— Iti cunosti oamenii?

— Mai vorba, onorabile! Sunt toti ca si copiii mei.

— Atunci trebuie sa-l stii si pe Pantiru. Ti-a fost doar calfa. Aibi grija!

Nea Pandele a simtit ca l-a fript un junghi, si-a bulbucat ochii spre ipistat, a dat sa ingaime ceva, n-a putut, s-a despartit de omul politiei fara a-l mai pofti la masa - cum facea de obicei; in timpul mesei a simtit o usturime la lingurica si o sila de toate incat n-a mai atins bucatele. Nici somnul de dupa amiaza nu i-a tihnit, s-a parjolit in pat, pana cand, intr-un tarziu, spre seara, cand trebuia sa se pregateasca de rond, framantarea i s-a domolit.

Ipistatul avusese dreptate, Pantiru figurase intr-adevar printre lucratorii de la tabacarie, dar aceasta foarte de mult, in urma cu ani, aceasta era o poveste veche, repede curmata, cu mana energica a lui nea Pandele. Nea Pandele s-a pregatit de rond cu toata grija, curatindu-si bine revolverul si incercand in vant sabia, prin cateva miscari. Consoarta i-a periat mundirul si i-a cusut un nasture, dar lui nu i-a placut cusatura, a dat sa-i ia femeii acul din mana, sa coase el.

— Aoleo, neica, nu pune mana pe ac! a strigat coana Saveta. Vrei sa ne certam? Poftim, daca nu-ti place, coase-l dumneata, dar nu-mi lua acul din mana.

Si coana a infipt acul in stofa mundirului, retragandu-se ofensata. Cand dumnealui avea vreo suparare, mustra in acest fel, luandu-i lucrurile din mana, facand el ce trebuia facut, ca si acum, cu acul. Era semn ca nea Pandele n-avea rabdare - ceva il muncea - si atunci se razbuna pe dumneaei dandu-i cu tifla ca nu-si cunoaste bine indatoririle. Nea Pandele a rupt nasturele cusut de ea si l-a cusut el din nou, cu satisfactie. Acum tinea.

— Daca mai vine p-aci ipistatul, a spus el imbracandu-si mundirul, spune-i ca nu-s acasa.

— Pai ce, ala nu stie ca esti de rond? Ce sa mai caute pe-aici?

— Poate sa vina asa, intr-o cercetare. Doar asta-i misia politiei.

— Pai ce sa caute la noi, noaptea, politia!

— Cucoana, s-a zburlit nea Pandele, dumneata uiti pe ce lume traiesti? Pai cutreiera banditii prin mahalale, oamenii cinstiti incuie portile cu drugi. Ai auzit de Pantiru?

Si nea Pandele a iesit din casa, coborand cu zgomot scara de lemn care ducea in curte. Guarda il astepta in ulita, cu arma la picior. Starostele nu s-a grabit insa, a dezlegat mai intai cainii, a incercat drugii de la poarta, a proptit cu un stalp portita dinspre tabacarie, apoi l-a strigat pe Omer. Omer era un arvanit, angajat de multa vreme la tabacarie, dandu-i porunca sa ramana acasa, inarmat cum era, ca sa pazeasca gospodaria. Dintre toti lucratorii numai in Omer avea incredere nea Pandele, pe el il si pusese in fruntea Guardei ca ajutor de comandant, acum insa comandantul l-a slobozit pe arvanit de raspundere, lasandu-l paznic acasa. Omer era mai credincios si mai ager decat un caine.

Inaintand in fruntea companiei, prin intuneric, nea Pandele se gandea acum la oamenii sai, care-l urmau credincios si-l ascultau ca pe un tata. Era un tata aspru, nu-i vorba, dar cu dreptate. Doar el ii invata meseria, ii hranea, ii imbraca, ii capatuia, ii facea oameni pe la casele lor, care se alegeau oameni, ba-i si cununa, impreuna cu Saveta, botezandu-le si copiii. Dupa cununie sau botez, nea Pandele schimba raporturile cu lucratorii-fini, patronul inceta a mai fi pentru ei „Jupanul” si devenea „Nasul” sau „Nas’mare”, lucratorii-fini la randu-le atingeau treapta cea mai de sus in afectiunea patronului - rudenia -, care le deschidea accesul in casa mare, le rezerva loc la masa mare de sarbatori, langa stapani, subordonarea sporind, dar si libertatea - nea Pandele nu-si batea finii -, iar acestia raspundeau pretuirii cum se cuvine, salutandu-i pe mai-mari cu „Saru’mana, nasule! Saru’mana nasa”. Ierarhia sluga-ucenic-calfa-fin, desi nu toti urcau scara pana sus, unii imbatranind pe treptele intermediare, era supravegheata sever de patronul-nas, care era cu bagare de seama la oameni, alegandu-i cu multa grija.

Angajarea lui Pantiru fusese un accident, nea Pandele isi amintea bine momentul: i se prezentase in fata, intr-o buna zi, un flacaiandru, nu voinic dar nici pirpiriu, bine legat in spate, unul din aia care duc boul pe umeri. Deloc vorbaret - asta i-a placut, ba chiar posac, uitandu-se chioras si cam in pizma la calfele care-si luau simbria la capat de saptamana. La intaiul capat de saptamana de cand muncea, tanarul a si intins laba la parale, pretinzand simbria, dar patronul l-a si pleznit.

— Pai simbria mea?

— Asta e, care ti-am dat-o acu. Dar asta-i numai arvuna. Simbrie o sa primesti, hotomane, dupa trei ani.

— Si pana atunci?

— Pana atunci, na! si nea Pandele i-a mai croit un dos de palma, ca sa-l invete minte.

— Bine, jupane! a spus flacaul, intorcandu-se la treaba.

N-a cracnit, dar nu l-a privit pe jupan cu ochi buni. Si jupanul l-a luat la ochi pe flacau. Ca sa-l invete minte, de fapt ca sa-l invete cu sudoarea fruntii, nea Pandele l-a pus pe noul angajat la munca cea mai grea, nu grea cat scarboasa: manuitor de prajini la haznalele cu acizi din fundul curtii. Nu osteneala era importanta, nu era mare lucru sa treci niste piei dintr-o hazna in alta, cu prajina, cat socoteala si rabdarea. Socoteala pieilor care trebuiau trecute la un anume soroc dintr-o hazna intr-alta, si, peste toate, puterea de a rabda duhorile. Aici, la haznale, duhorile te doborau. Trebuia sa ai plamani tari, sa n-ai nari ca sa aspiri mirosurile, sa ai si piele de bivol ca sa poti suferi atingerea stropilor de lesie imputita care ardea carnea. Pantiru a rabdat. Ba se parea ca munca aceasta ii convine. Noptile cam lipsea de la tabacarie, dupa cum i-a soptit Omer jupanului, dar ziua flacaul isi vedea de treaba, cam mocait, cam cu ochii carpiti de nesomn si cu gura duhnind a rachiu. Rachiu beau toti tabacarii, mai ales cei care lucrau la haznale, nu cu rachiul era belea!

Beleaua a intervenit cand nea Pandele a descoperit, la un sfarsit de luna, ca in haznaua mare se aflau piei in plus. Toate pieile erau cu semn, clientii care dadeau piei la tabacit aveau semnele lor, proprietarul tabacariei avea alte semne, pentru pieile cumparate, dar pieile in prisos gasite in hazna n-aveau nici un semn.

— Ce-s cu pieile astea?

— Sunt ale mele.

Si nea Pandele, fara vorba, l-a doborat pe Pantiru cu un pumn, cat sa-l rastoarne in hazna. Dar s-a ridicat:

— Bine, jupane! a spus Pantiru, clatinandu-se pe picioare, manjit cu sange la gura.

O calfa in uniforma Guardei s-a apropiat de nea Pandele si l-a smuls din ganduri. Baietanul aducea o veste: in Vacaresti, in mahalaua jidoveasca vecina cu mahalaua tabacilor, lovisera hotii. Nea Pandele a poruncit pas alergator spre mahalaua jidoveasca. A alergat si el cum a putut, comandantul Guardei era greoi la trup. Dar aici nimic. Doar o spaima. Nea Pandele si-a tras sufletul si a ras:

— Ce ti-e dom’le si cu jidanii, din nimic se sperie.

A ras si s-a intors cu gandul la ale lui, reluand caraula spre biserica lui popa Tache. Isi amintea bine:

— De unde ai, ma, pieile?

— Sunt piei de vite cuser, de la jidani. Io tai noaptea vite pe la jidani, pentru praznicele lor.

— Ce spui, ma! Care va sa zica jidanii taie vite cuser cu mana unui crestin. Tu crezi ca sunt tampit? si jap iar.

Dar ca sa nu intre in pacat cu hotul - era limpede vorba de o hotie -, nea Pandele si-a facut de vorba, a doua zi, cu hahamul din Vacaresti, care i-a raspicat ceea ce si el stia: acele piei de vite cuser nu erau cuser. Intorcandu-se de la haham, nea Pandele si-a propus sa-i aplice hotului pedeapsa meritata, nu singur ci cu ajutorul slugilor, ca sa nu se mai iste vorbe. Nu trebuia anuntata politia, ce face omul cu mana lui e bun facut, poate ca tanarului - indreptat cu o sfanta bataie - ii vine mintea la cap, dar ajuns acasa, jupanul a constatat ca Pantiru isi luase talpasita. Nu fara a-i lasa o vorba: „— Jupane, ai o fata. Pazea!” Intorcandu-se acum acasa, nea Pandele l-a gasit in poarta pe Omer.

— Jupane, i-a spus Omer, cainii nu e bun. Cainili tale ticalos!

Arvanitul nu putea lamuri prin vorbe ce se petrece cu cainii, dar nea Pandele a priceput repede. Dupa plecarea lui in rond, cainii au prins a latra spre fundul curtii, unde erau haznalele, apoi n-au mai latrat, desi sarisera intr-acolo ca fiarele. Omer i-a gasit linistiti, langa haznaua mare, dand din cozi. Unul se lingea pe bot. Inainte de a urca in casa, nu era timp de pierdut! - nea Pandele a hotarat sa schimbe cainii - dar cand sa cresti alti caini; aproprietarul a cugetat ca e mai intelept sa dubleze paza gospodariei, nu un singur paznic ci sapte-opt. Dupa care s-a culcat linistit, fara a se mai gandi la Pantiru, care tot avea sa-i cada o data in mana, cat de repede.

S-a culcat, dar cum a pus capul pe perna l-a si muscat Scorpia - un vis urat, ce mai, urat de tot! Nea Pandele a urlat prin intuneric, a sarit din asternut impiedecandu-se in camesoi, dar nimerind cu mana revolverul. Ce vazuse in somn era cumplit: Pantiru gramadind-o pe Filica, fetita lui firava si cuminte, caz de moarte de om. Apropitarul a deschis ferestrele si a strigat ca la foc spre oastea lui de slugi si calfe care dormeau ca dusii, apoi a dat buzna in odaia cucoanelor, care si ele dormeau ca moarte, dar singure si neturburate de nimeni, nu cum visase el.

— Unde-i Filica? Unde-i talharul?

A mica, numita si Cocoana Mica, a inceput a smiorcai. Coana Saveta l-a prohozit cum se cuvine pe dumnealui, care nu lasa lumea sa doarma, are vedenii. Ce vedenii, cand lui nea Pandele nu-i venea sa-si creaza ochilor de ceea ce vedea - slugile-n par, calfele cu mana pe arme, cele doua cocoane, Saveta si Filica, tefere in fundul patului, acoperindu-si sanii cu plapuma, toate la locul lor, numai talharul lipsa.

— Ei bine, sa pofteasca dumnealui! a strigat nea Pandele, inversunat impotriva-i pentru aceasta pacaleala de noapte, dupa care a iesit in cerdac si-a tras focuri cu revolverul spre cele patru puncte cardinale.

N-a mai dormit nimeni pana la ziua, ziua urmatoare s-au miscat toti ca umbrele, nea Pandele nu s-a clintit de-acasa, astepta sa pice iar noaptea, sa-l poata prinde pe talhar, fie in vis fie aeve. In miezul zilei, la masa de pranz, el a avut cuvinte bune catre Filica, fetita s-a mirat de caldura tatalui care a dat s-o mangaie, dar fata l-a respins, tabacarul mirosea a caine murat, nu numai el, toata casa.

— Daca nu ne mutam d-aici, geaba mai traim! a spus coana Saveta, scarbita de viata pe care o ducea.

Pe nea Pandele a prins din nou a-l manca chelia. A inceput sa se scarpine.

— Ispraveste, nene! s-a rugat de el consoarta. Nu vezi ca nu mai ai par?

— Si ce daca n-am? Toti din neamul nostru n-am avut par, da’am avut cap. Am facut avere, am dat natiei oameni.

Nea Pandele facea aluzie nu numai la tabacarii sau tabacii iesiti din neamul lui, dar si la negustorii de marochinarie, la fabricantii de incaltaminte, care tineau de acelasi neam, iar in ultima generatie la un personaj de vaza, capitanul de marina Nae Maican, scolit in Franta, cutreierand marile sub pavilion francez, marea lui mandrie. Avertismentul „— O sa vina el Nae!” insemna „— O sa vada Nae ce se petrece p-aici, cand o veni, o sa puna el ordine!”, desi capitanul nu venea decat rar prin Bucuresti, o data la doi sau trei ani, in cate-o scurta permisie. Fiindca avertismentul cu intoarcerea lui Nae nu se mai putea repeta, nea Pandele a recurs la o alta formula, foarte nimerita in aceasta clipa:

— Asculta la mine, cocoana, in Bucuresti o sa mai auzi de neamul Maican!

Nea Pandele isi folosea rar numele de familie - Maican -, lasand sa-i circule porecla - Tabacu -, asa cum faceau mai toti meseriasii. Cand spunea insa Maican era in joc onoarea sa, ca si acum: „— Cum adicatelea?!”, restul vorbelor se presupunea de la sine. Ca sa suprime restul, nea Pandele s-a ridicat de la masa si s-a apucat sa-si pregateasca singur echipamentul de noapte, pentru rond. Coana Saveta si-a dat seama ca sotul nu-i intr-ale lui, l-a lasat in pace, nu fara a o indemna pe Filica sa-l ajute:

— Treci si fa-i lui tac-tu cizmele!

— Eu?!

Pentru acest „Eu!”, domnisoara Filica, adica Filomela, s-a trezit cu o palma, trasa cu zgomot de maica-sa: poc! Domnisoara a sarit ca arsa, n-a plans, a amenintat:

— Asta am s-o tin minte. Daca-i p’asa, o sa vedeti voi. Praful o sa se-aleaga de onoarea Jupanului!

A iesit glont, incuindu-se in dormitor, fara a mai raspunde, desi coana Saveta batea cu pumnii in usa.

— Spune, dracoaico, ce vrei sa spui cu onoarea, ca sparg usa!

Nea Pandele nu si-a batut capul cu asemenea nevricale - cand fata, cand consoarta isi ieseau din fire -, pentru el chestiunea apararii domiciliului si a prestigiului casei se punea altfel, nu tinea de vorbe ci de masuri si actiuni hotarate. Cocoanele puteau spune una si alta cat pofteau - asa-s femeile! -, ele insa n-aveau cum iesi din ascultarea lui si din veghea lui. De cand cu hotii, ele nici nu mai ieseau in targ fara insotire, iar cand pofteau promenada in Centru sau la Sosea, patru haidamaci cu pusti privegheau cele doua doamne, ca sa le treaca cheful derbedeilor de vreun caz. Nici nu fusesera „cazuri”, n-avea cum!

N-avea cum sa fie nici acum, cand nea Pandele a iesit la rond, in fruntea Guardei, foarte sigur pe sine. El si-a pornit rondul ca de obicei, lasand in dreapta biserica lui popa Tache - pe care nu-l putea suferi -, urmand pe ulita Diocletian, cotind apoi pe la Enache Simingierul, la care inca nu se stinsese lumina, iesind in celalalt capat al mahalalei, la Cismeaua Mica, de unde tabacii luau apa curata impreuna cu ovreii din mahalaua Vacaresti. Ajuns aici, nea Pandele le-a zis subordonatilor din companie:

— Hai ma, sa trecem si pan’ Vacaresti. Sa nu se iste f’un caz ceva si pe la ovrei.

— Ce caz sa se iste la ovrei, jupane!

— De furt sau talharie. Hotii nu cruta.

Parca i-a fost gura aurita, Doamne fereste! Cum a pus pasu-n Vacaresti, compania a si auzit strigate la Moise Hahamu, care avea casa nu departe de Cismeaua Mica, chiar la raspantie. Nea Pandele a luat-o la fuga, cu toata greutatea lui corporala, spre casa hahamului, cu Guarda dupa el. A ajuns prea tarziu. Auzind larma, plus focurile de pusca, hotii se lasasera pagubasi, dupa ce bagasera spaima in bietii gospodari. Dar dupa hoti s-au luat cainii, latraturile haitelor aratau limpede drumul bandei, care putea scapa de mahalagii dar nu se putea scapa de caini.

Oprindu-se-n loc sa-si traga rasuflarea, nea Pandele a ascultat bataia cainilor si a inteles ca banda se-ndeparta spre Mecet, catre cimitirul turcesc, unde va s-o mai prinza careva. De-acolo unde se afla, venea un vant cu duhori dinspre mahalaua tabacilor de te punea la pamant. Era vantul dinspre Dambovita, care purta duhorile din Tabacii Noi peste Vacaresti, asa cum vantul de la deal aducea peste mahalaua tabacilor mirosul de mere murate, de cvas, de bors si de hidromel, principalele produse ale mahalalei ovreiesti. Schimbul de mirosuri se potolea cand infloreau ciresii, visinii, liliacul, teii, cele doua mahalale fiind inundate de pomi si copaci binemirositori. Oricat ar fi fost de invatat cu mirosurile, nea Pandele si-a dus totusi basmaua la nari, dupa care a scuipat, mirosul de mere murate parandu-i-se de nesuferit.

El n-a stat totusi mult la ganduri, si-a impartit compania in doua, o ceata a pus-o sub comanda lui Olos, un secui foarte indraznet, trimitand-o spre Mecet in urmarirea hotilor, cealalta a oprit-o la sine, cu gand s-o intoarca spre casa: „— Daca s-o petrece ceva si p-acasa!”

Gand aurit, Doamne fereste!, cine i-o fi soptit lui nea Pandele acest gand nu se stie, dar el a pornit in fruntea cetei a doua spre casa, ca sa vaza daca nu se ivise vreun caz in lipsa. N-a mers mult, poate vreun sfert de ceas, nu mai mult - cat faci de la Cismeaua Mica pana la biserica lui popa Tache! - cand, in dreptul bisericii, i-a sarit in cale un ucenic, care venea in goana de-acasa, aducand veste:

— Jupane, sari, hotii sunt la noi!

— Cum asta ma! Si catre ceata: Companie, inainte!

Nea Pandele uitase ca nu mai avea sub comanda intreaga companie, a poruncit inainte, in goana, dar n-a alergat mult ca l-au ajuns din urma tipete, urlau chiriasii lui popa Tache, din chiliile bisericii:

— Sariti, hotii!

Nea Pandele s-a oprit. Cineva, un nu stiu cine - poate chiar popa - apucase sa se urce-n turla bisericii si sa puna mana pe franghiile clopotelor. A sunat arama, s-a trezit mahalaua, au iesit mahalagiii in ulite cu masalale-n maini, latraturile haitelor de caini si racnetele oamenilor si focurile de pusca au dezgardinat noaptea, care a devenit o noapte de pomina. Atin’te, drace, pe unde poti! Unde sa imparti ceata mai intai - ca nea Pandele era inversunat la datorie!, noroc ca nici mahalagiii nu s-au lasat mai prejos, au iesit toti la bataie, impreuna cu toti cainii. Auzind tipete, baba Anica Vaduva - care-si muiase tocmai parul in uncrop - a iesit despuiata-n prag, aruncand albia cu zoaie clocotita in ochii a doi flacai din Guarda, care vazusera o umbra pe la fereastra ei, urmarea fiind ca cei doi s-au calicit la ochi, iar baba s-a ales cu batai de inima. Popa Tache a ramas suspandat in clopotnita, cu mainile pe franghii.

— Hai, popo, jos, ca s-a ispravitara!

Popa se facea ca n-aude sau chiar n-auzea, el mancase o sfanta papara intr-o incaierare la alegerile din anul trecut, iar de-atunci isi jurase sa nu se mai bage in politica.

A doua zi, cand s-a stins tevatura, nimeni n-a mai izbutit sa-l induplece pe popa sa coboare. De acolo, de unde se afla, el a ascultat sfarsitul intamplarii, care nu parea de crezare: lumea se speriase cand vazuse ca hotii incercasera nu doar intr-un loc ci in mai multe, in aceeasi noapte. Asa ceva nu se mai pomenise si oamenii au prepus ca in mahala lucreaza fie niste scapati de la ocna, fie niste dezertori - armatele miscandu-se pe-aproape de oras. Dar zarva a fost si mai mare, cand s-a vazut ca hotii bat de fapt la casa lui nea Pandele Tabacu, comandantul Guardei Nationale. Pantiru - fiindca el era in cauza - se prefacuse ca loveste alte case, pe el enteresandu-l tocmai casa lui nea Pandele. Si nu casa cat haznaua mare, langa care hotul ascunsese ceva de care avea trebuinta grabnica. El ticluise bine cum sa-l scoata pe jupan din casa, sa-l impinga intr-alte colturi ale mahalalei, impreuna cu Guarda, pentru ca intre timp sa poata lucra in voie. Si-a cumparat cainii pe care-i cunostea si care nu l-au latrat. Dar un caine - cu mult mai cinstit - era Omer. Omer pazea strasnic gospodaria. Omer l-a trimis pe acel ucenic dupa ajutoare, iar norocul a fost ca nici jupan Pandele n-a intarziat. Bataia s-a angajat langa haznale. S-au tras focuri si s-au rupt oase cu parii. Cineva, un hot, deschisese haznaua mare. Il silisera ceilalti hoti sa se apropie de hazna, ca sa ia ce-ascunsese acolo, dar argatii si calfele au si sarit. De la fereastra deschisa, o cucoana a scos un tipat, chiar domnisoara Filica. Si, baldabac, hotul a cazut in hazna, in zacatoarea cu lesie si zeama de var, din care abia se scosese un rand de piei curatate de par, ucise inca o data dupa roaderea cu acizi.

Hotul a dat un racnet groaznic, a incercat sa se prinda cu mainile de pereti, nu putea, doagele de stejar erau pline de mazga, s-a tinut inot cat a putut, band zeama baloasa si urland, pana cand malul acru l-a tras la fund. Filica lesinase.

— Pune capacul! a urlat nea Pandele, iar tabacii au pus capacul peste hot.

Popa a coborat din clopotnita, facandu-si cruce. Apoi si-a venit in fire si-a spus catre cei de jos:

— Ce-i si soarta, nene. Daca lui ii fu dat sa moara-n hazna

Si mahalaua a cugetat toate zilele urmatoare la Soarta.

Capitanul Nae Maican nu credea in soarta. El avea chiar si o vorba pe care o tot repeta camarazilor: „— Soarta? Fiti, domnilor, seriosi! Ati vazut cum sar pestii din apa? Ati vazut cum zboara pasarile? De ce doar omul sa ramana un terian, un pamantean adica!” Dar primul drum pe care Nae l-a facut, intors la Bucuresti, a fost la o ghicitoare, o femeie mare si grasa. Acum Balena sau Balonul sau Aerostatul il privea pe Nae de sus. Chiar Nae, privind in fundul cestii negre de cafea, isi contempla destinul de sus. Desi cu frica. Ceea ce vedea in ceasca, raurile albe si negre, meandrele, lianele, arabescurile, aratarile - care mai de care mai curioase, - ii dadeau capitanului de marina, pentru intaia oara, neliniste si frica. Femeia avea totusi o mana mica si frumoasa. Ceasca plutea parca intre degetele ei.

— Asculta-ma pe mine, i-a zis Balena, privind adanc in ceasca, de muierea de verde nu scapi. Chiar daca te-arunci pe fereastra. Vine la rand una de rosu, apoi iti iese-n drum una de galben si-apoi alta de negru. Astea-s colorile tale. De ele nu scapi.

Nae s-a-ntrebat cu mirare care-ar fi fost sa fie femeile de galben, de rosu si de negru de care n-ar fi putut sa mai scape. El indeobste scapa lesne de femei. Dar ce-i spunea ghicitoarea ii dadea fiori. Cum adica, chiar sa nu scape de toate astea, pana la urma? Apoi Balena a strigat:

— Nae, iti cade moarte! Uite, asta-i mormantul tau! Un mormant miscator. Tu nu mori ca toti oamenii.

Nae a ras. L-a nabusit un val de caldura. Fara sa stie cum s-a descheiat la veston, la gat. A sorbit si o picatura de apa din paharul care era alaturi de ceasca, iar un picur i s-a prelins de pe coltul gurii pe tabla.

— Care mormant? a intrebat el, razand. Unde-l vezi tu, Hoato?

Balenei, Nae ii spunea Hoata, dar cu alintare; ghicitoarea era o paine de femeie, moale si mare - si rumena -, ea nu-ntindea cartile si nu ghicea-n cafea decat cand avea chef, mai mult dintr-o placere a ei si numai pentru amici. Pentru Nae, Balena avea si-un pic de slabiciune, la care capitanul de marina consimtise. Ii placeau ochii copilaresti ai acestei femei uriase.

— Aici e mormantul tau, a mai spus ea, aratandu-i-l in ceasca cu un bat de chibrit. Si e miscator. N-ai mormant ca tot omul.

Aplecandu-se sa-i arate mormantul, iar el aplecandu-se sa-l vada, s-au atins fara voie. Ea s-a retras, simtind un scurt cutremur, si l-a privit pe barbat. Arata mandru. Ochii ei copilaresti s-au umezit. A aruncat chibritul, nu mai era de nici un folos. A privit-o si Nae, a ras acum cu buna dispozitie:

— Si pe asta o stii? s-a veselit el Pai doar n-o sa aiba mormant statator un marinar! Eu sunt marinar, Hoato. Te faci ca nu stii, ai? Te uiti la mine, ma vezi in uniforma de marina si juri ca mi-e dat sa mor pe apa. Mai, mai, ce mai ghicit. Pai cum altfel sa mor, fir-ar sa fie?!

Nae a prins-o de mana, dar femeia s-a aparat. Vroia sa spuna ca ce face si ce spune ea nu-i joaca.

— Ba n-ai sa mori pe apa! a mai spus, foarte hotarat.

— Ba am sa mor pe apa.

— Ba ai sa mori pe uscat. Vorba-i ca tot pe apa te duci. Pe Apa Sambetei. Apoi cu gandul dus departe: Nae, o sa te risipesti ca un fum.

— Atata paguba.

— Nu zi vorba asta, ca paguba o sa fie. Or sa suspine multe dupa tine.

— Atata paguba.

— Nu zi vorba asta, ca si tu o sa suspini dupa ele. Dincolo.

— Care dincolo?

— In lumea mortilor.

Si Nae a tresarit din nou, innegurandu-se:

— Hoato, tu ma dai mort, ai?

— Nae, asta mi-e sfanta cruce daca nu-ti cade moarte! Uite, colea, te si petrec dincolo trei crai.

Nae a ras iar, unele lucruri de credinta sau de magie le stia si el, cat de cat:

— Cei trei crai, a spus marinarul corectand-o, sunt la nastere, nu la moarte.

— Alea sunt ursitoarele. Vezi cum le-ncurci? Tie-ti cad trei crai, la moarte. Ei te petrec dincolo.

— Aiurea.

— Aiurea o fi, n-o fi aiurea, asta iti da tie. Daca crezi bine, daca nu, nu.

— Daca nu, ce?

— Daca nu crezi, nu s-alege nimic. Eu as vrea ca tu, Nae, sa nu crezi nimic din ce-ti spun. Lasa, razi, e mai bine-asa.

El chiar a ras cu pofta, cum rad barbatii tineri cand le place ceva.

— Si daca crez? a intrebat el, oprindu-se din ras.

— Atunci e rau. Ca ti se-mplineste. Uite, nu s-alege nimic din viata ta. O risipire pe ape. Fara liman. Fara ajuns la un meleag.

— N-am meleag eu?! Pai de ce m-oi fi intors acasa!

— Ca sa-ti gasesti moartea.

— Fugi, Hoato.

Se lasa o tacere stingherita, in care cei doi nu mai aveau ce-si spune. Femeia i-a turnat lui Nae intr-un paharut, dintr-o carafa, un strop de bautura. Ii tremura mana. Dand sa apuce paharutul, Nae i-a prins mana, dar ea si-a ferit-o. Vroia sa spuna ca nu e joaca, desi nici el nu se mai juca. Nae a baut, a tusit, a asteptat. Balena si-a coborat privirile copilaresti in ceasca.

— Iti mai cade si-o cumpana, a mai spus ea.

— Dupa moarte sau inainte? a glumit Nae. Ca de moarte mi-ai spus.

— Lasa moartea. Iti cade mai intai o cumpana. O cumpana mai grea ca moartea. Tii, ce de animale!

— E razboiul. Oameni, cai, morti.

— Lasa mortii, lasa si caii. Nu-ti cade, Nae, nici un cal. In schimb, uite Elefantul!

— Elefantul?!

— Apoi Taurul. Apoi Sarpele. Si uimita, pocnindu-si palmele: Nae, tu cazi intr-o jungla. Hai sa-ti arat! si Balena a cautat de jur-imprejur batul de chibrit care se ratacise.

— Ce sa mai vaz! a refuzat Nae, de-acum satul de vedenii. Prin jungle am tot fost. Poate ca-i moartea, cum zici tu.

— Moartea ta arata altfel, ti-am aratat-o doar. Dar asta-i altceva si nu pricep ce-i Stai, nu te grabi sa pleci. Las-o pustiului de ceasca. Uneori si cestile mint. Stai sa-ti intind cartile.

Nae se ridicase de plecare. S-a ridicat si Balena, cu sanii ei de uriasa. Respira des, speriat; transpirase. Un fel de roua ii acoperise obrajii. Nu vroia ca barbatul sa plece din casa ei innegurat, rasucit launtric, poate surpat, mai ales ca ofiterul venise de peste tari si mari nu pentru una ca ea, ci pentru razboi.

— Doamne, cate se mai intampla pe lume, a soptit ea. Nu stai? Nu, nu, sa nu-mi dai nimic, nici un dar, nimic, ca sa nu-ti iasa ce ti-am spus.

— Bine, nu-ti dau.

Erau foarte aproape unul de altul, respirau acum impreuna. Si era cald. Ofiterul simtea ca femeii ii bate tare inima, mai tare decat ii batea lui, desi inima lui, nu inima ei, fusese pusa la incercare prin aratarile si precizarile Hoatei.

— Te superi, Nae? a intrebat ea gales.

Avea acum si glasul de copil, nu numai ochii.

— Tu ai venit, a mai spus ea.

— Dar tu m-ai chemat, a spus el.

— Te-am chemat ca te vazui cu framantare. Daca stiam ce-ti cade nu te mai chemam. Te superi?

— Cum sa ma supar, fato? a linistit-o Nae, privind-o el acum cu ochi copilaresti.

I-a prins mana si ea nu s-a mai impotrivit. Desi tot se apara, spunea „— Nu, nu, nu” - si in acel „nu” s-au topit amandoi.

Apoi intr-un tarziu, tot ea, mai linistita:

— Hai sa-ti intind si cartile.

Si s-a ridicat, asa cum se gasea, sa intinda cartile. Cautandu-si capotul, s-a intors spre Nae, care statea intins intre perne si i-a spus prevenitor:

— Te-am rugat sa nu-mi dai nimic. Si a inceput sa planga: Te-am rugat, Nae, sa nu-mi dai nimic. Sa stii, eu una nu vreau sa ti se-ntample ce-ti cade. Si de asta te-am rugat, ca pe Hristos, sa nu-mi dai nimic, nici sa nu ma atingi.

— Pai ti-am dat ceva?

— Cum te joci tu cu viata! a spus ea cu asprime, rupandu-se de langa el.

Balena s-a retras in cealalta odaie, lasase in aer urma formelor ei uriase, apoi dupa o vreme s-a intors; se schimbase, se pieptanase, se fardase, arata altfel, parea acum rece si indiferenta, un animal al gheturilor. Inainte de a intra, batuse la usa, avertizandu-l pe barbat cu o voce ragusita, straina:

— Pot sa intru?

Imbracandu-si intre timp camasa, pantalonii, mundirul, Nae devenise la randu-i grav, rece, posomorat. Nu credea in ghicitul in cesti si nici in carti. Dar acum era altceva.

— Asculta, i-a cerut Balenei, te rog sa-mi intinzi si cartile. Daca-i p-asa, macar sa vaz tot, pana la capat.

— Fara suparare?

— Macar sa stiu.

— Nae, atunci uite ce, iti mai cer si eu inca una. Da-ti parola de onoare ca nu te mai atingi de mine. Ori Iubire, ori Destin. Amandoua nu se poate.

— Mai bine iubire decat destin, a raspuns Nae.

— Asta zici acum. Dar Destinul tau zice altfel. Te legi ca te tii de ce te-am rugat? Jura.

— Bine. Jur. Intinde cartile.

— Si-ti mai cer ceva. Plecand d-aici sa nu cumva sa calci pe la Culbeci.

— Pe la Culbeci?

— Asculta, ce-ti cer acu e lucru sfant. P-acolo sa nu calci. Lasa Soarta sa faca ce-o vrea ea, tu sa nu incurci lucrurile. Blestematele alea de la Culbeci lucreaza cu Duca-se-pe-pustii. Sa nu te pui contra Soartei, zau, ca, uite, tie-ti cad si lucruri bune.

— Ce?

— Lucruri mici, da bune. Un barbat te are-n rasfat.

— Generalul!

Nae se gandea la generalul Cernat, la care trebuia musai sa ajunga, ca sa-si rezolve situatia militara.

— Iti mai cade si-o ridicare-n grad. Ce mai, ca maine te vaz maior. Si-ti mai cade si-o chestie de onoare.

— Ce chestie de onoare?

— Ei, o chestie de onoare, ca intre barbati. Ce te miri?

— Pai astea-s lucruri mici?

Si Nae s-a inveselit. Si-a turnat un strop de bautura, nu mult, ca sa se pastreze limpede la minte si sa asculte atent mai departe.

— Cat priveste dragostea, a mai spus Hoata, de asta sa nu te plangi. Dar daca poti da-o la o parte.

— Pai ce, Destinului te poti opune?

Nae spunea acum Destin altfel, nu ca inainte, nu-si dadea seama cand se petrecuse schimbarea, dar a simtit-o si femeia, care a mai adaugat:

— Destinului nu i te poti opune, e drept, a spus si ea. Dar tu ca barbat mai poti alege. Ce Dumnezeu, Nae, dumneata esti barbat.

Ii spusese „dumneata”, deci relatia lor se racise, era acum oficiala, simpla relatie intre o ghicitoare si un client.

— Taie cartea!

— Adicatelea cum s-o tai?

— Te joci iar! Desparte teancu-n doua. Asa In rest, iti cad numai lucruri mici, de azi pana maine. Si in incheiere. Sa fii dom’ Nae, sanatos.

Era seara. Cartile nu se mai vedeau. Un riga de caro, cartea lui Nae, isi stralucea totusi coroana aurita intr-un palc de dame de pica, de verde, de rosu - dame flancate de valeti. Ghicitoarea a strans cartile, facand sa dispara acel riga de caro intre valeti posomorati si dame planse. Cartile nu se mai vedeau.

— Sunteti cu trasura, domnule Nae?

— Da, doamna Theodorescu, sunt cu trasura.

— Vai ce cald o sa fie vara asta! si doamna Theodorescu a pus in miscare evantaiul, in timp ce capitanul Nae Maican s-a ridicat, incremenind intr-o pozitie protocolara.

Cei doi isi erau acum straini. Ea parea o doamna destul de matura, cu ochi tristi. A zambit spre el si i-a intins mana, mana goala. N-avusese timp sa-si traga manusile. I-a zambit cu placere si consideratie, asa cum se petrec lucrurile dupa o vizita, la despartirea in veranda.

— La revedere, domnule capitan. Si drum bun.

Capitanul Nae Maican a urcat in trasura, a salutat inca o data cu mana la chipiu, trasura a pornit.

Dar in usa verandei a aparut din nou doamna Theodorescu, foarte ingrijorata:

— Nae! a strigat. Ai uitat asta!

Doamna a fluturat spre trasura care se-ndeparta o amuleta chinezeasca de fildes, pe care capitanul o uitase sau, cine stie, o lasase pe pat cu intentie. Doamna Theodorescu a privit amuleta, apoi a privit cu spaima spre casele vecine. Il strigase pe Nae cu toata gura, ba chiar din adancul inimii. Dupa care a ascuns iute amuleta, in buzunarul capotului, de parc-ar fi furat-o.

Si doamna Theodorescu s-a retras, cu prudenta, inapoi in casa, incuind bine usa verandei.

Despre moartea lui Pantiru presa n-a scris un cuvant, putin ii pasa presei - chiar liberale - de necazurile mahalagiilor. Si fiindca presa n-a scris, nimeni n-a crezut in moartea talharului. Chiar domnul ipistat Maruntelu, care cetea „Romanul” ca evanghelia, se indoia de aceasta moarte.

— Asculta-ma pe mine, onorabile, i-a spus el lui nea Pandele, Pantiru n-a murit. Ai vazut dumneata talhar mort? Eu unul nu, desi lucrez la politie. De unde stii ca-i el si nu altul?

— Dar putrezeste in hazna! a strigat nea Pandele.

— Ei as! a raspuns ipistatul.

In schimb presa a scris pe larg despre o „comedie” petrecuta la Dunare, din care reiesea ca guvernul nu-i capabil sa apere tara: Un brav jurnalist roman, in misie de presa pe frontul de la Dunare, a descoperit o bresa in sistemul de aparare de la Oltenita. Pe-aici turcii puteau patrunde ca-n tara nimanui. Pe mal, nici picior de soldat. Ba nu, era totusi unul, unul care pazea un stalp cu un somoiog de paie in varf. Un strateg local imaginase un ingenios sistem de alarma, constand din acel stalp prevazut cu un somoiog de paie, muiat in petroleu, care trebuia aprins in cazul in care turcii ar fi navalit cu barcile spre tarmul patriei. Un alt stalp, dotat cu un clopot, era infipt in centrul orasului. Clopotul, manevrat de un alt soldat, ar fi trebuit sa sune in clipa in care somoiogul de la tarm se aprindea. In sfarsit, un al treilea stalp - stalpul propriu-zis de alarma - era infipt la poarta cazarmii din spatele orasului. Vestea despre invazie ar fi ajuns la trupe in mai putin de trei minute, mai greu ajungea trupa la tarm, in nu mai putin de o ora. Si presa a ras, prin articole cu totul neloiale, iar Bratianu s-a infuriat.

— Nu admit sa am indivizi tampiti in armata! i-a strigat el lui Cernat.

— Tampitii din armata provin din civili! i-a replicat generalul, care a denuntat la randu-i ideea acelui „sistem de alarma”, apartinand primarului.

Acelasi jurnalist a conchis consolator:

— Las’ ca nici turcii nu-s mai breji!

VII

Bombardamentele romane de artilerie, de la Dunare, au provocat totusi adunarea launtrica a lumii bucurestene. Populatia orasului se dublase intre timp, prin familiile boieresti in refugiu, prin negustorii de la Dunare cu averile-n risipa, prin deputatii si senatorii convocati in sesiuni neintrerupte, prin lumea de toata mana care, sub napasta, cu aglomerarea si agitatia ei, transformase urbea de pe Dambovita intr-o Capitala. Nu mai erau locuri la hoteluri si hanuri, nici camere de inchiriat. Noii veniti se asezau claie peste gramada pe unde puteau, intr-o vraiste de musafiri, gazde, rude, straini, bastinasi, venetici, amestec care impestrita casele, strazile, orasul. Si inca nu intrase armata in Bucuresti. Printr-un ordin al printului, armata trebuia sa ocoleasca orasul, la fel si trupele straine care se apropiau. Sosisera in Capitala corespondenti straini de presa, furnizori, turisti de razboi, chiar si cateva companii vieneze si italiene de opereta, dar aspectul orasului nu se schimbase. Orasul era exclusiv al tarii - nu inca un oras international -, iar tara se strangea in el cu disperare si nadejde.

Curios, aglomerarea de oameni - cunoscuti si necunoscuti - nu stanjenea pe nimeni, bucurestenii devenisera o multime, inghesuiala de pietoni si echipaje invita la recunoastere, toti se recunosteau intre ei cu surpriza si bucurie. Uneori noii veniti erau intampinati cu explozii de simpatie, cu sentimentul ca impreuna, toti, impartaseau nenorocirea sau fericirea care urma sa vie. Exclamatii, imbratisari, cunostinte la colt de ulita, navala in carciumi, berarii si birturi, case deschise. Temperatura s-a ridicat cu inca vreo cateva grade cand pe strazile Bucurestilor au aparut ofiterii romani aflati pana atunci in strainatate, unii in uniformele armatelor in care slujisera, sositi acasa nu in concediu, ci ca voluntari.

— A sosit Salisteanu de la Viena!

— Cine-i Salisteanu?

N-avea importanta. Salisteanu, care studiase ingineria la Viena si se angajase ca ofiter de pontonieri acolo, se intorsese la Bucuresti impreuna cu niste transilvaneni, care si ei isi prezentasera demisiile din armata austro-ungara, ajungand la Bucuresti pe cai ocolite. Toti venisera „acasa”, ca sa slujeasca sub drapelul tarii. Deci uniforme austro-ungare, dar si uniforme franceze, belgiene, italiene - de toate armele, inclusiv o uniforma albastra de marina, uniforma capitanului Nae Maican.

Omul in albastru, absolvent al Scolii navale din Brest, acostase cu nava lui sub pavilion francez, in apropiere de tara, la Trieste, acolo isi prezentase demisia, se imbarcase in primul tren spre casa, dupa ce daduse ocolul lumii pe apa. Sosirea lui Maican a facut valva in cercurile militare, dar si civile, prezenta marinarului la Bucuresti - unde nu prea se aflau marinari - a deschis o noua perspectiva in evolutia conflictului: razboiul naval. Se spunea ca Nae Maican e var cu comandorul Dimitrescu-Maican, comandantul flotei romane, ca din acest motiv ofiterul voluntar s-ar afla sub o inalta protectie, ca va conduce o nava sau mai multe, ca situatia razboiului pe apa se va schimba odata cu sosirea lui.

Dar Nae nu era ruda cu Dimitrescu-Maican, acela era de fapt un simplu Dimitrescu, nici prieten nu era cu comandorul, situatia lui, de la sosire chiar, era neclara, impreuna cu alti cativa marinari, care n-aveau ce face, capitanul Maican s-a prezentat intr-o audienta la comandorul Dimitrescu, ca sa se puna la dispozitia flotilei romane, cerand sa lupte.

— O, dar asta e o problema foarte complicata, a inceput comandorul. Atat de complicata incat nici nu stiu cu ce sa incep.

Comandorul a fost sincer cu camarazii de uniforma; a inceput cu ceea ce trebuia, cu problema strategica. Statul Major al armatei romane raspundea de strategia apararii pe cei peste o mie de kilometri de frontiera pe apa, care desparteau tara de vilaietele otomane de la sud. Statul Major era condus de domnul colonel Slaniceanu, un militar capabil, scolit in Franta, care sustinea cauza marinei romane. Dar, din pacate, ministru de Razboi era domnul general Cernat, militar remarcabil - desigur! - dar fara scoala in strainatate, un simplu pedestras, fie vorba intre noi. Dovada: in Ministerul de Razboi nu exista un departament al marinei, flotila tinea direct de Statul Major, ea slujea doar ca pretext de combinatii teoretice pentru colonelul Slaniceanu si ca obiect de dispret pentru generalul Cernat, care era un om de uscat, un terian! Cei doi nu se iubeau, poate si din acest motiv. Oricum, Cernat pretindea ca tara n-avea flota, doar o modesta flotila, compusa din cateva nave prost armate, nu bastimente cuirasate, dotate cu artilerie grea de bord, ci niste biete canoniere, numai bune de dat la fund. Pentru general, care se pregatea pentru marile angajari terestre, Dunarea si marea reprezentau o spaima.

— Cum, chiar si Marea?! a strigat Maican, plin de revolta.

— Da, domnilor, chiar si Marea! a confirmat Dumitrescu-Maican la randu-i revoltat.

In consecinta, a mai spus comandorul, pentru domnul general Cernat problema era nu de a folosi flotila - cat era si cum era - ci de a scapa cat mai iute de ea, ca de o pacoste. Pe uscat stia el sa se bata. Generalul ii si spusese lui Dimitrescu: „— Ia-mi de pe cap flotila, fa cu ea ce stii!”, adica sa nu-i stea-n cale, sa nu-l incurce pe el ca pedestras, mai cu seama ca flotila - prin pavilioanele si panzele ei - atragea atentia asupra miscarii de pe tarm a armatei, riscand sa-i expuna pe terieni prin cine stie ce angajari imprudente. In incheierea conversatiei pe acest subiect, Cernat ii aruncase comandorului: „— Domnule, n-am nevoie de vitejiile voastre navale, ma-ntelegi? Faceti-va vitejiile pe uscat si basta! Vitejiile navale lasati-le pe alta data, peste o suta de ani.”

— Si noi cand ne vom bate? a strigat Maican.

— Peste o suta de ani! a raspuns Dimitrescu, repetand vorbele generalului Cernat.

Camarazii, in frunte cu Nae, au protestat, nici vorba. Erau un grup de ofiteri capabili, sositi anume pentru razboi, toti ardeau sa se ilustreze acasa. Din grup lipsea doar maiorul Murgescu, sosit mai de multa vreme in tara, scolit si el la Brest, in Franta, care „se aranjase”, reusise sa se imbarce pe salupa „Randunica”, armand-o cu torpile. Treaba se putea deci face. Capitanul Nae Maican avea chiar si un plan de lupta, el cunostea situatia precara a flotilei romane, dar nimic nu-i impiedica pe marinari sa armeze navele cu torpile, pentru a evita angajarile directe, sa treaca deci la tactica atacurilor prin surprindere, Nae era un expert in torpile, el folosea pana si pe uscat, in amor, stilul torpila.

— Aceasta fiind situatia, domnilor, a mai spus Dimitrescu, nu va ramane decat sa lucrati in artilerie, pe tarm, la pontonieri sau la manutanta.

— Cum?! si ofiterii de marina au sarit in picioare, jigniti, cum numai un ofiter de marina poate fi jignit.

Dimitrescu procedase cinic pomenind de manutanta, Cernat nu spusese nimic despre repartizarea marinarilor la manutanta, dar cuvantul avu efect, marinarii au tasnit ca o torpila pe usa comandorului, zburand pana la cabinetul lui Cernat, unde urma sa se produca explozia. Care s-a amanat doar pentru scurtul ragaz cat capitanul Nae Maican, seful grupului, a facut un expozeu dens si concis despre apararea Dunarii pe apa, in care a folosit si toate argumentele culese din discutia cu Dimitrescu. Parea ca Cernat nu-l asculta, ca se gandeste la altceva, la cine stie ce batalii terestre. Capitanul Maican a repetat deci, in incheierea expozeului, argumentul suprem:

— Avem de aparat o mie de kilometri de frontiera pe apa! Am venit sa aparam cu pieptul nostru aceasta frontiera.

Abia atunci generalul s-a trezit si a luat act de prezenta lui Maican.

— Ce spui, musiu! a aruncat el, scurt. Pai asta-i cea mai mare belea pe capul meu.

Nu se stia care belea era mai mare pentru el - frontiera sau marinarii care venisera s-o apere. Generalul si-a precizat insa gandul, fara a mai lasa nici un dubiu:

— Si ca sa scap de belea, a spus el, am dat ordin ca flotila sa fie retrasa de pe Dunare, din calea monitoarelor otomane, si ancorata la Gura Prutului. O s-o aparam acolo, cum vom putea, de pe mal, cu tunurile.

S-a produs pe loc explozia. Ofiterii de marina au urlat, au scrasnit, au strans pumnii, rupand chingile disciplinei la care erau datori si fata de un mai mare in grad, si fata de un ministru, chiar ministrul de Razboi. Cernat nu se mai putea intelege cu nebunii care-l asediasera si care dezlantuisera acolo, in cabinet, un adevarat razboi naval.

— Dati ordin, a strigat cineva, sa scufundam chiar noi flota. De ce s-o mai scufunde turcii!

— Care flota, domnilor?!

— Dati ordin sa fim impuscati!

— Asta pe front, nu aici la mine, in cabinet. Mars acolo, pe campul de onoare.

— Dar, domnule general, a strigat Maican peste vocile celorlalti, ne-ati pus in cauza onoarea. Ati insultat prin acest ordin onoarea pavilionului si a fiecaruia dintre noi.

Generalul i-a oprit din riposta, stia bine sa riposteze, a ramas pe ganduri, se simtea ca acest aspect al chestiunii il indispune, ba chiar il amaraste. Ca militar, Cernat era sensibil la onoare.

— O fi, a convenit el, nu zic ca n-aveti dreptate si voi. Apoi din nou aspru: Ei bine, domnilor, eu nu-s nebun sa va fac cadou un Trafalgar. N-am cu ce, adica nu-mi da mana. Ma-ntelegeti?

Si i-a concediat. Solutionase conflictul cu o lovitura de pumn. La iesire, in antecamera, marinarii aveau sa afle o alta veste rea: Hobbart-Pasa, un englez trecut la islamism, preluase comanda razboiului naval pe Marea Neagra si la Dunarea de Jos. Nelson aparuse deci la Dunare. Prim semn, vasul cuirasat „Rethymo” intrase nestanjenit pana la rada portului Galati, deschizand un foc ucigator asupra tarmului, incendiind depozite si case. Un alt vas, monitorul „Resid”, se indrepta spre Braila.

In strada, vanzatorii de gazete urlau:

— Dunarea a fost inchisa de nave otomane. Romania se sufoca.

Lovitura pe care capitanul Nae Maican o primise s-a combinat cu o alta, de mai mici proportii, dar inclusa la capitolul mizerii: intors la hotel si-a gasit camera ocupata si bagajele scoase in fata usii, pe culoar. Hotelul la care trasese fusese in intregime rechizitionat pentru niste furnizori ai armatei ruse, deci negustori, oameni de afaceri, nu militari, care-si sacrificau la nevoie sangele, acum cand totul ardea si cand

— Cum adicatelea? a strigat Nae, ultragiat, adica se poate una ca asta?!

— Domnule capitan, n-am nici o vina! se apara proprietarul. Au venitara cu ordin de la politie, ordin scris sa-i culc.

— Adicatelea eu sa n-am unde sa ma culc in tara mea, pentru ca vin niste straini, care nici macar pentru razboi, ca sa-si verse sangele, ci pentru afaceri scarboase, ca-i stiu eu, cunosc eu bine manutantele la toate armatele din Europa, care nu s-a mai pomenit asemenea pot sa-i zic escrocherie.

In culmea furiei cum era, Nae devenise incoerent. Proprietarul nu putea sa-l impace, tot da sa-l intrerupa cu cate un „— Domnule capitan, sa vedeti!”, „— Onorabile domn”, dar capitanul ii dadea inainte, situatia era si imposibila. Maican venise cu un vagon de bagaje - valize, lazi, cosuri, boccele, toata agoniseala lui de pe marile lumii si nu lucruri oarecare, nimicuri, ci un adevarat bazar de marfuri exotice si amintiri. Cand scandalul clocotea mai tare, au deschis usile de la odaile lor si acei domni furnizori, care au ramas incantati la vederea marfurilor, drept care n-au mai pierdut timp, au incercat sa intre in tratative cu capitanul, propunandu-i o desfacere, fie en gros, fie en detail. Suficient ca furia lui Nae sa dea peste margine.

— Dar ce-si inchipuie dumnealor, ca totu-i de vanzare pe lumea asta, tari, mari, continente, onoare! Si catre proprietar: Adu-mi, domnule, niste trasuri. Sa-mi aduci imediat trei-patru trasuri, acu pe loc, cat ai clipi. Sa urci aici cu trasurile, ma-ntelegi? Aici, sus, la etaj!

Proprietarul si-a dat seama ca acum e momentul sa scape de clientul buclucas, peste putin slugile hotelului au urcat la etaj, impreuna cu birjarii, apucandu-se de carabanit bagajele capitanului. Nae a achitat nota fara bacsis, a urcat in prima trasura, a cerut birjarului din fruntea caravanei sa-l duca in mahalaua Tabacii Noi, unde sosirea marinarului avea sa provoace bucurie mare.

— Onorabile, chiar dumneata?! si nea Pandele Tabacu, unchiul capitanului Nae Maican, a lacrimat de emotie.

S-a deschis odaia de oaspeti, ce mai, toate odaile!, ucenicii lui nea Pandele, calfele si slugile de la tabacarie s-au repezit la bagaje si le-au dus cu alai pana sus, lasand in urma-le o duhoare de piei crude si de piei acrite. Stia Nae de ce nu calca pe-aici. A aparut, in sfarsit, si tata Saveta, care l-a strans la piept pe capitan. Ea a poruncit sa se aeriseasca odaile, sa se aprinda camfor, smirna, vanilie, tot ea vanturand mirosurile afara cu un prosop, dupa care a inchis ferestrele, l-a privit din nou pe Nae, a inceput sa planga:

— Uite, pe noi tot asa ne gasesti, Nae, cum ne stii. Tot aici, in Tabaci. Ca ne-am rugat de dumnealui ca de-o icoana: Nene, muta-ne d-aci. Toata lumea se muta din Tabaci, ca miroase, lumea-si face case-n alte parti, aici lasa numai zahanalele si pravaliile, da’ dumnealui nu si nu, ca el sta aici, ca daca vrem, sa ne mutam noi unde-om pofti, adica singure, ca acum e si Filica mare, ce mai, e musai ca s-o maritam. Or cine sa-ti mai intre-n casa, Nae, spune si dumneata. Cand vezi situatia care

Nae n-a ascultat toata aceasta sporovaiala, vedea si singur situatia, s-a retras la el in odaie, a pus un ucenic sa-i scoata cizmele si s-a culcat. Desi nu putea dormi, prea multe il copleseau. Oricat ar fi vrut sa uite de vizita la Balena, scena ghicitului ii ramasese in minte, nu putea sari peste ea cum nu poti sa-ti sari umbra. Totusi Nae isi sarise peste umbra, crapase un drac, prima proorocire a Hoatei nu se implinise, Cernat nu-l luase sub protectie.

Bine era ca proorocirea sa se-mplineasca si Cernat sa-i dea o misiune. Situatia ar fi fost alta, el Maican, nu maiorul Murgescu, ar fi devenit comandantul navei „Randunica”, sau, daca „Randunica” era data, capitanul putea prelua o alta nava, oricare, canoniera „Stefan cel Mare”, ori, de ce nu, nava „Romania”. Si poate ca lucrurile s-ar fi petrecut tocmai asa, bob cu bob asa, daca Nae n-ar fi ras in timpul ghicitului. Cand razi inseamna ca nu crezi, ca trisezi. El nu credea si totusi i-a daruit amuleta, ca sa se-ntample tot ce-i proorocise ea, oricum ar fi. Nelinistea, care-l scurma acum, a inceput de-atunci.

„— In fond nimic altceva decat superstitii! si-a spus Nae, incercand sa se linisteasca. Superstitii muieresti!” Nae n-avea superstitia cartilor de ghicit, nu credea-n carti, nici in bobi, nici in cafea, cum credeau femeile de pretutindeni, de oriunde in lume. Capitanul se mandrea cu faptul de a fi un om liber, un barbat curajos si tare. Pentru un barbat conteaza in primul rand cariera. Pe el nimeni nu-l putuse impiedica sa-si faca o cariera. Era, dintr-un anume punct de vedere, un barbat victorios, un om in culmea vietii: se vrusese marinar, ajunsese marinar, capitan in marina franceza, avand la activ stagii pe toate tipurile de nave militare si iesiri in mai toate marile lumii. Daduse ocol lumii pe apa si nu vroia, in apogeul carierei, sa moara pe uscat. De ce sa moara? Si inca pe uscat!

Pe Balena o cunoscuse in urma cu trei ani, cand sosise intr-o scurta permisie la Bucuresti, lasandu-si nava la Pireu. Nimerise atunci intr-un cerc de cucoane care isi ghiceau. Printre ele era si Didina; Balena tocmai ii dadea in carti. Didina era nebuna dupa ghicit, dar jura ca nu crede in ce-i spunea atunci Balena. „— Draga, eu nu cred. Nu cred sa mi se-ntample una ca asta.” „— Nu crezi in carti?” „— Ba cred in carti, dar nu cred sa-mi iasa mie asa ceva!” Si, explicand celorlalte doamne: „— In primul rand eu nu divortez. Nu se poate, dumnealui ar fi contra.” „— Dar iti cade divort. Didino draga, cartile nu mint.” “— O fi, draga, dar eu nu pot pentru ca sa dau divort. Nu vrea dumnealui.” Si a oftat. Apoi revoltata: „— Si mie nu-mi pica nimeni de la drum lung!” Atat parea de manioasa Didina, manioasa pe Soarta, incat frumosii ei ochi verzi sclipeau, sclipeau in lacrimi scumpe si stralucitoare. Asemenea lacrimi capitanul nu mai vazuse. A simtit atunci indemnul sa intinda palmele in intampinarea acelor siraguri de lacrimi, dar Didina l-a tintit cu ochi de pisica salbateca, facandu-l sa priceapa ca nu e libera si nici nu poate fi vreodata libera. „— Nu, nu, i-a spus ea apoi Balenei, cu glas trist, nimeni nu vine pentru mine de la drum lung.” Si a oftat. A oftat si capitanul. Involuntar. Poate ca asta a si facut ca Balena sa se intoarca spre el: „— Domnule capitan, dumneavoastra nu vreti sa va ghicesc?” „— O, nu, doamna, a raspuns capitanul, zambind. Pentru ce sa-mi ghiciti? Eu nu cred in carti.” „— Nu credeti in carti? Dar cum se poate, domnule capitan?! a sarit Didina. Apoi catre Balena: „— Soro draga, te rog sa-i ghicesti domnului capitan!” Si catre el: „— Domnule capitan, vreau sa vaz ce va iese.” Didina era curioasa ca un copil, dar Nae a refuzat.

Cu atat mai surprinsa a fost Balena, cand Nae, abia debarcat la Bucuresti, a batut la usa ei. „— Ai venit sa-ti ghicesc, capitane?” l-a intrebat. „— Am venit sa beau la tine o cafea.” “— De ce nu la Didina? E libera.” „— Nu vreau la Didina, vreau la tine.” Si a urmat ghicitul.

„— Deci Didina e libera!” si-a spus Nae, intinzandu-se in pat. Si el era liber. Dupa ghicit devenise si mai liber. In fond, a-ti cunoaste Destinul pana la capat e bine. Nae nu crezuse pana atunci in Destin, dar daca era sa creada, atunci fie. A iesit de la ghicitoare eliberat, simtindu-si trupul usor, mai stapan pe sine decat atunci cand intrase, cu senzatia ca-si poarta Moartea-n buzunar. Ca pe-un chibrit. Nu Moartea il avea in grija pe Nae, ci el avea in grija Moartea, era stapan pe moartea lui cum se simtea stapan pe revolver sau pe stiletul de la sold. Ba mai mult, simtea ca Moartea e un lucru mic si scump, daruit omului intr-un moment norocos, obiect pe care nu-l poti schimba si nici instraina, pe care nu-l vezi, nu stiai ca-l ai, pana nu-ti atrage cineva atentia asupra lui. „Domnu’, aveti ceva in buzunarul stang de sus, de la piept.” In buzunarul stang de la piept, dar in interior, Nae purta ceasornicul.

A scos ceasornicul din buzunar, cand a sosit timpul de masa - masa de seara -, a vazut ce ora e si a iesit la masa de familie, care se intinsese in ceardac, ca sa vada toata mahalaua ca nea Pandele Tabac are oaspeti mari, din lume. Nae s-a simtit atunci, la masa familiei, cel mai liber om din Anul Domnului 1877, care, ce-i drept, nu-ncepuse bine.

O simtise si nea Pandele, care stia pentru ce sosise Nae la Bucuresti. Tabacarul isi punea mari nadejdi in capitan, in rangul acestuia, in rostul lui in lume. Opiniunile lui Nae erau ascultate cu religiune, ca apoi sa fie talmacite vecinilor, bine-nteles numai persoanelor de vaza, eforilor scolii, epitropilor de la biserica, negustorilor si meseriasilor cu patenta.

— Si zici ca Englitera nu-i de partea noastra? a intrebat tabacarul, inca o data, ca sa inteleaga mai bine afacerea razboiului.

— Pai nu-ti spuse? a intervenit consoarta. Nu-i de partea noastra si gata.

Capitanul nu era totusi in apele lui, manca si nu prea, bea dar nu cu spor. Il rodea ceva. A intrebat intr-o doara de afacerile unchiului, n-a fost atent la povestea cu hotul care putrezea in hazna, n-a intrebat nimic despre mostenirea pe care o lasase in administrarea tabacarului, de mai multi ani. Inca o data se dovedea ca militarul era barbat galant si filotim cu banii, la el altceva conta, navigatiunea, lupta, eroismul. Nea Pandele Tabacu era mandru de nepot. Un singur cuvant, nelinistitor - dar pentru Saveta - a spus Nae, la incheierea mesei, cand a intrebat despre tarafu lui Ciolac.

— Ciolac ce mai face?

— Alde Ciolac? a repetat intrebarea tabacarul, iar consoarta s-a speriat.

— Nae, iar incepi? a strigat ea.

Alde Ciolac era de fapt Aldo Ciolac, fiu al lui Matache Ciolac, lautar de pe vremea Regulamentului Organic, botezat cu acest nume bizar - Aldo - de un conte italian, in trecere prin Bucuresti, care, innebunind dupa strunele lui Matache, i-a botezat copilul, daruindu-i propriul nume, urandu-i lui Aldo sa ajunga mare cantaret, ca si taica-su. Aldo Ciolac ajunsese Al-de Ciolac, dar foarte sus, dupa cum spunea si nea Pandele.

— Pai Ciolac nu mai calca p-aci pan mahala, a precizat el. Tiganul s-a ajuns, canta numai pe la case mari. Ehei, Ciolac e cineva acu, domnule!

— Sa mi-l gasesti pe Ciolac! a cerut Nae.

— Nae, astampara-te, Dumnezeule! l-a rugat tata.

— Ce vrei, madam? a repezit-o tabacarul. Lasa-l pe Nae-n pace. O data vine omul la Bucuresti, o data-i razboi.

— Nae

Tabacarul a repezit-o din nou:

— Nae e tanar, potinte si prezinte. Si spre Nae: Cand sa ti-l aduc pe Ciolac?

— Acum, ca-i seara.

— Pai ti-l trimit, ca ies si eu la Guarda. Ti-l aduc pe tigan cu Guarda, mama lui.

A inceput nebunia noptilor lui Nae, nopti care-au smintit mahalalele. Si inca nu-nflorise liliacul. Si inca nu era luna plina. Erau nopti de catran, cand nu se vedeau nici tiganii din taraful lui Ciolac, nici chipiul lui Nae, care statea rasturnat pe pernele trasurii, tragand in cate-un colt de mahala, unde-avea el chef, la cate-o casa cu geamlac unde se si aprindea lumina. Se aprindeau lumini in toata-mprejurimea, la toate casele, toata lumea cu mic cu mare iesea s-asculte, nu era de ici de colo sa-l asculti pe Ciolac, sa-ti cante langa fereastra al mai dat naibii scripcar din Bucuresti, pe care nimeni nu-l mai putea plati nici la nunta, nici la botez. Dar, iata, Ciolac aparuse din nou, semn ca se-ntorsese de peste mari capitanul. Cand s-au auzit strunele lui Ciolac in Delea-Veche, s-a si spus: „— A venit dom’ Nae”.

Domn’ Nae venise, intr-adevar. Dom’ Nae era un ahotnic de amor dupa moda veche, dupa tabietul boierimii de odinioara, din celalalt regim, desi capitanul era si-n simtaminte, si-n maniere un liberal. Nu se stie totusi ce oh il rodea, ce jaratec il frigea la inima, ce naduf il ineca, de nu-l putea astampara nimic decat iubirea cu lautari, la ceas de noapte, la mahala, la vreme de razboi. Cand taraful lui Ciolac s-a oprit mai aproape de mahalaua Tabacii Noi, s-a stiut ca-i foc mare la fereastra Didinei. Ciolac canta de rupea inimile:

Oh, ce foc, ce dor, ce jale,

Pe la poarta dumitale

Li se taiase tuturora rasuflarea, amutisera si cainii. Coana Saveta insa tremura la fereastra. A mica, Filica, nu se stie de ce, plangea de udase camasa:

— Muica, urla ea, cu Nae e de rau.

Dar nea Pandele, mandru de Nae, le-a repezit pe-amandoua.

— Ce-i de rau? a strigat el. Sunteti nebune?!

Si ca sa nu sa-ntample ceva, doamne fereste, vreun caz de primejdie - cum era si vreme de razboi -, nea Pandele l-a pus pe Nae, cu Ciolac cu tot, sub protectia Guardei Nationale, care tot n-avea ce face noaptea, casca gura pe la garduri.

La Dunare bubuiau tunurile. Razboiul nu antrenase deocamdata decat gurile de foc de pe cele doua maluri, dar exploziile tineau pamantul sub cutremur. Tineau treze si trupele. Si la fluviu a inceput era insomniei. Intr-o noapte, desi nu se foloseau bombardamentele de noapte, pe malul bulgar a izbucnit un incendiu, urmat de explozii, fara a fi provocate de vreun bombardament. Dar bombardamentele s-au si dezlantuit. Au fost puse imediat la lucru artileriile celor doua parti, iar noaptea fu sfasiata de srapnele, fulgere si tunete. Cununi de flacari s-au aprins peste fluviu. Oraselul bulgar Nicopole, asezat in terase, la varsarea raului Osma, se vedea ca in lumina zilei, ba mai bine decat ziua - puteai intinde mana peste Dunare, ca sa culegi un nasture, din fata geamiei din centru, pe care-l pierduse cineva, un copil musulman - dar se vedea bine si malul roman, se vedeau ambarcatiunile de la gura Oltului, sutele de ostasi cu mana pe pusti si vasle. In acea noapte de foc, s-a lansat si ideea de camuflaj, necunoscuta pana atunci, cele ale razboiului fiind la vedere, nimanui netrecandu-i prin cap sa-si ascunda puterea, care de obicei intimida. „— Domnilor, prea ne vad ca-n oala, a spus un tanar ofiter, ar trebui sa camuflam bivuacurile si chiar bateriile”. Ceea ce nu s-a facut, a fost o idee care a pierit in aer intr-o noapte de insomnie.

Nesomnul l-au trait mai intai granicerii, pusi in alarma inca din iarna, dupa incidentul sangeros de pe insula Dinu, cand in fiecare noapte se astepta debarcarea otomana; nesomnul s-a ascutit dupa retragerea de la Calafat, care suna a invitatie - „— Poftiti, debarcati!”, turcii atunci n-au debarcat, desi puteau s-o faca -, dar starea s-a intins peste toate trupele de la Dunare si a devenit endemica dupa cel de al doilea ordin de zi al printului, care chema la riposta continua, zi si noapte.

Noptile colonelului Cerchez erau cele mai albe de pe intregul front, incepand cu noaptea revoltei - retragerii -, continuand cu noaptea bucuriei - revenirea la tarm - si cu celelalte care au urmat. A venit la timp ordinul de foc, riposta cu tunurile, care a pecetluit declaratia de razboi din 29 aprilie, dimineata. Cerchez simtea ca nu mai rabda, era hotarat sa inceapa razboiul de unul singur, daca cei mari nu-l faceau. In razboiul lui cu cei mari, Cerchez - caruia nu-i placea sa scrie, desi inainte de campanie tinuse conferinte pe teme de literatura, - s-a apucat de scris, a compus cateva lungi rapoarte catre ministrul de Razboi si, cum n-a primit raspuns, a dezlantuit spre Bucuresti tirul telegramelor. In una dintre telegrame, Cerchez scria: „Mor oameni neinarmati la Dunare, femei si copii. Se comit jafuri si incendii. A nu riposta e lasitate, inseamna a intinde turcilor si celalalt obraz.” Cernat, care s-a prezentat cu telegrama la primul ministru, a primit un raspuns sever: „— Domnule general, resping insinuarea de lasitate. Cabinetul pe care il conduc isi va prezenta demisia daca nu va fi la inaltimea raspunderii pe care clipa o cere.” Raspuns, care n-a ajuns la Cerchez decat mai tarziu, dupa declararea razboiului. O alta telegrama de la Cerchez, prezentata de generalul Cernat lui Kogalniceanu, infatisa un sir de daune provocate de otomani pe tarmul roman, o lista ca multe altele care se aglomerau pe biroul ministrului de externe, drept care acesta l-a intampinat pe general cu formula: „— Ce-au mai furat?” „— Nu e vorba de furturi, i s-a raspuns, dar trebuie sa ripostam!” „— Cum? Am mainile legate, nu pot iesi din blestemata de neutralitate la care m-au silit, prin conventii, marile puteri.” „— Da-le naibii de mari puteri, ar fi strigat Cernat, amanarea razboiului e o crima!” Vorbe la fel de tari se rostisera si in Parlament, unde mai ales deputatii si senatorii din judetele de la Dunare cerusera razboi. La fel de tare ar fi jucat cartea razboiului Kogalniceanu, intr-o intalnire cu consulii straini, in ajunul zilei de 29 aprilie, nu inainte ca ministrul sa fi epuizat cartea neutralitatii: „— Noi am cerut energic, inca din 5 aprilie, a spus ministrul, ca marile puteri sa intervina spre a opri represiunile dezlantuite impotriva-ne de Poarta Otomana. Ne-am rugat sa fim ajutati pentru ca Romania sa nu se transforme in teatru de razboi. N-am primit nici un raspuns. Sa-l mai asteptam?” Cei prezenti n-au avut nici o reactie si atunci Kogalniceanu a declarat: „— In acest caz, in disperarea noastra, cand marile puteri ne parasesc in clipele cele mai critice, vom fi siliti sa luam masuri pe propria raspundere.” Cum s-a si facut. Din toata aceasta tevatura politica si diplomatica, despre care s-a aflat mai tarziu, la Calafat n-a ajuns decat un singur cuvant: „Foc!” si Cerchez, fericit, a deschis focul, cu toate bateriile:

— Bateria Mircea, foc!

— Bateria Stefan cel Mare, foc!

— Bateria Carol, foc!

Nu se aflau la Calafat atatea baterii cati eroi ar fi trebuit pomeniti, toti au fost numiti, cu lovituri de tun. Tinerii ofiteri de la Calafat doreau ca o baterie romana de tunuri Krupp sa poarte si numele printesei. Ar fi fost un gest delicat fata de prima doamna a tarii si o ironie fata de otomani. Oricum, din dimineata zilei de 29 aprilie s-a pravalit peste Dunare urgia focului, culminand cu un tir de noapte, incununat cu mari incendii.

Entuziasmul tunarilor a sporit cand s-a aflat despre incendiul de la Nicopole. Nu se vedea pana acolo; de la Calafat peste apa nu se vede decat Vidinul, dar ofiterii jurau ca vad focul, strigau „Una”! si beau sampanie. Si nu fara motiv: Nicopole fusese prima cetate pe care otomanii inaltasera steagul verde la Dunare, intemeindu-si stapanirea asupra fluviului. Nicopole fusese si locul celei mai amare infrangeri, crestine, infrangerea din 1396, cand cruciati din toata Europa cazusera striviti. Luptasera atunci, la Nicopole, impreuna, un stramos al printului, cavalerul Friedrich de Hohenzollern si Mircea, domnul Tarii Romanesti, al carui nume botezase, acum, o baterie de la Calafat. Acum Nicopole ardea. Si pentru ca bucuria sa fie mai mare, Cerchez a ordonat o canonada de cateva ore asupra pozitiei din fata - Vidinul -, bombardament fantastic, care i-a exaltat pe tunari, pana cand un ordin de mai sus a dispus suspendarea tirului.

— De ce? Pentru ce? se intrebau ofiterii. De ce, domnule!

— A nu se gaspila munitiunile! a venit raspunsul.

Adica o prima porcarie: sa faci razboi fara risipa de munitie!

— Dar cine-a putut spune o gogomanie ca asta!

Ei bine, s-a primit ordin scris, in care se sublinia negru pe alb: A nu se gaspila munitiunile. Pe Cerchez l-au trecut naduselile, asupra celorlalti ofiteri ordinul a avut efectul unui dus rece.

— Pai atunci de ce facem razboi?

— Facem razboi, dar cu socoteala! adica facem razboi, dar cand si cum trebuie, nu cum ii taie capul pe fiecare, la tunul lui.

Cerchez a dat dispozitie ca sus-zisul ordin sa fie adus la cunostinta comandantilor de baterii si a tunarilor, fara participarea lui. Macar sa nu fie de fata la o meschinarie ca asta. Curat meschinarie! Tunarilor de la baterii li s-a spus:

— Ma, voi stiti cat costa o ghiulea?

Guri cascate. Superiorul a continuat:

— Costa pretul a un car de grau. Care car pleaca pe apa, pana la Bristol, in Englitera sau pana la nemti, la Hamburg. De acolo vin ghiulelele.

Tunarii ascultau uluiti. Nu le venea a crede cat costa moartea si ce materiale scumpe se ascund in maruntaiele unei ghiulele, nu mai mare decat un dovleac.

— Dom’capitan, a ingaimat unul, un Tandala, pai daca-i p-asa, de ce sa-i batem, vere, cu grau? Mai bine-i batem cu ciomegele.

Lui Cerchez totusi i s-a explicat ordinul - odata executat - in alti termeni. Partea de demonstratie, care a pecetluit actul din 29 aprilie, se faptuise. Tunurile au bubuit. De aici incolo se urmarea si efectul. Tunarii n-aveau totusi nici un control asupra efectului, care se petrecea dincolo, peste apa, unde nu se vedea cu ochiul liber. Se asteptau informatii, rapoarte asupra ravagiilor pe care bombardamentele le-au provocat si in functie de care sa se regleze tirul tunurilor, mai tarziu.

— Ce vrei, e primul razboi pe care-l facem, dupa secole, in conditii de tehnica moderna. Sa asteptam datele despre efect.

— Pai efectul s-a vazut la Nicopole.

— Nu e sigur ca incendiul de la Nicopole l-au provocat bateriile noastre.

— Cum nu e sigur? E certaminte! Domnule General, nu suspendati bombardamentele ca se produce un alt efect: se demoralizeaza trupa.

— Ei as’!

Trupa nu se demoralizase, se atatase. Trupele traiau starea de atatare din preziua angajarii corp la corp. Se stia ca angajarea corp la corp o sa se petreaca azi-maine - doar se declarase razboiul! - tunurile o vesteau. Fulgerele exploziilor si bubuitul s-au amestecat cu fulgerele si trasnetele ploilor de aprilie, cu niste ruperi de nori deasupra Dunarii, care vesteau an bun. Din nou se vestea an bun.

Flacaii din corturi nu se speriau nici de tunete si nici de ploi. La tunete ei raspundeau cu chiuituri. Si la tunuri. Ba cand a picat o data o ghiulea turceasca, ca un ou din cer - un ou de cioara -, taman in mijlocul unui lagar de dorobanti, cativa s-au repezit asupra ei cu mainile, ca la o minge. Unul, mai iute de mana, i-a smuls fitilul si l-a stins apoi sub cizma. Ghiuleaua n-a mai explodat. Flacaul a aruncat-o in sus, altul a prins-o, a inceput jocul din mana-n mana cu aceasta minge de fier, pana cand un gradat a sarit ca ars, le-a luat dorobantilor jucaria, sechestrand-o. Au aparut mai multi ofiteri, cu figuri ingrozite.

— Ati innebunit? Vreti sa eclateze in mainile voastre?

— Pai ce sa eclateze?

— Ghiuleaua, prostilor!

Cu bomba s-au jucat mai apoi ofiterii, dar stiintific, ei stiau despre ce e vorba, au examinat cu atentie corpul exploziv, dandu-si fiecare cu parerea, cantarind-o admirativ, cu destul fior. Acolo, in camasa metalica, se ascundea totusi moartea.

— Domnilor, a propus cineva, ce-ar fi sa le-o trimitem inapoi? E de acelasi calibru cu ale noastre.

Jocul s-ar fi putut prelungi, aceeasi ghiulea urma a fi jucata de la un tarm la altul, dar pe locul unde cazuse ghiuleaua, au cazut la minuta si altele, care de data aceasta au eclatat, cu zgomot mare si cu fum. Tandarile de schija au improscat mai multi oameni si au ucis un cal. Au aparut si niste raniti, dar n-a fost spaima mare. Sau nu mai mare decat la o arie vara, cand s-ar sparge cazanul vaporului de treierat, vapor sau locomobila care sa strica adesea, face explozie, ranind oamenii. Oamenii insa si la arie, ca si aici, isi vad de treaba mai departe. Cei loviti se oblojesc, apoi fumeaza, apoi mananca, apoi stau tolaniti pe cate-un maldar de paie si se mira de rana. O arata cu fala, ca pe cine stie ce minune. Cum s-a-ntamplat si-acum.

— Uite, ma, saracia aia de aschie ce-mi facu! Ptiu ! Acu ustura da’ nu prea.

— Ce sa te usture, n-are ce. N-au aia ghiulele bune. Nu simti nimic. Ei, dac-ar fi una sa simti, as intelege. Sa simti ceva cand trage-n tine. Da’ asa.

Primii „eroi” erau deci foarte nemultumiti si nu dadeau multe parale pe isprava lor. Unul din ei, razletindu-se de grup ca sa se usureze, inainte de somn - era de-acum seara - a intalnit la marginea santului sanitar pe dorobantul de caraula, care-si lasase alaturi arma si se ocupa linistit cu treaba lui.

— Ma, i-a spus „eroului” omul de caraula, v-auzii vorbind, da’ nu-i asa. Ce spuserati voi acolo e prostie. Ca daca era sa muriti mureati. N-ati murit din alta pricina, sa stiti de la mine.

Tanarul ranit si omul de caraula s-au intors in lagar, unde cel din urma a aprins tigara si a prins a povesti:

— N-ati murit, ma, fiindca Moartea nu-i deprinsa inca cu carnea de barbat. Nu-i place. Barbatii n-au carne buna, zice Moartea. Carnea lor e tare, ca de lup si pute-a rachiu. E atoasa si cu zgarciuri, ce mai, carnea barbatilor e de nemancat, orice-ai spune. E mai buna carnea de muiere, zice ea. E dulce. Si are miros bun. Dar p-aici muieri nu-s, iar Moartea-i tot muiere. O muiere batrana, o harca.

Soldatii au ras, iar unii si-au facut cruce.

— Nu radeti, ma, c-asa-i. Clantaneste harca mai ales noaptea si se uita lacom la om. Uite, sta colo si clantaneste. Az-noapte, stand de straja, am vazut-o iar. De trei nopti in sir tot da tarcoale p-aici. E neagra si goala la trup. Am tras cu pusca-n ea.

Se auzise-ntr-adevar un foc de pusca, in ailalta noapte, dar soldatii dormeau in corturile ude, pe paiele care acopereau noroiul. Rafuiala cu Moartea o avusese numai omul de caraula, un dorobant batran, care si-a mai aprins o tigara. Dar se vede ca-si simtea gura amara, era scarbit de fumat, a mai tras un fum, a scuipat, apoi a ucis scuipatul sub talpa cizmei.

Sub cizma era tot Moartea, acum sub forma unei rame.

Tarana chiftea de apa. Sub talpa cizmei soldatului rama n-a simtit apasarea prea tare si nici prea dureros. Rama se simtea o fiinta pe deplin, stapana pe puterea ei, pe vrerea ei, iar acum vroia sa iasa din stransoare si sa-si urmeze drumul, dand sa se prelinga prin lutul moale, ud, afanat. Apasarea de sus n-a strivit-o, a facut-o sa se simta mai puternica. In calea ei se intarise insa un perete - acolo unde cizma soldatului apasase cu calcaiul - si ca sa treaca dincolo de acel perete, rama trebuia sa se incordeze. Ea si-a adunat toata puterea in bot si a impins. Prin spartura si-a scos trupul, inel cu inel, apoi iar s-a incordat, croindu-si drum mai departe, adunandu-si si desirandu-si inelele, ocolind un cui - care nu se clintea din loc - printr-o miscare de prelingere atat de izbutita incat si ea singura s-a mirat. Pana la urma a scos capul afara. Avea un trup foarte subtiratec, suplu si robace, iar acum, iesind din pamantul ud si moale, rama traia bucuria de a fi. Era tare, puternica, fericita. Ea nu-si banuia vreun cusur, cusururi aveau numai lucrurile printre care se misca.

La fel de fericit tesea aerul un lastun, iute, alb, care ochise rama.

Spre deosebire de alti soldati, tunarul Athanase Calin Zancu - omul cu furnica - privea razboiul cu ochi posomorati si tristi. El stia ce e tunul si se cutremura la gandul celor ce-aveau sa fie mai tarziu. Lucrand cu tunul si fiind un bun tunar, Athanase simtea tunul ca pe o arma dincolo de fire, o scula draceasca sau dumnezeiasca - oricum neomeneasca -, poate o arma a regilor. Il intimida si sigiliul printului, in otel, un C cu coroana - prins pe culasa tunului, un semn pe care pustile nu-l aveau, si care il incredinta pe tunar ca arma aceea uriasa, cu puterea ei, apartinea mariei sale.

Un sentiment asemanator aveau si soldatii din cavalerie - nu rosiorii, care venisera la oaste cu caii lor - ci calarasii, flacai care lucrau cu caii statului. La inceputul instructiei de lupta, calarasii recruti se uitau la acesti cai, atunci dati in seama, cu un fel de religiozitate. Caii erau nazurosi, unii naravasi, rai, adusi din hergheliile libere. Soldatii ii luau anevoie, in stapanire, trudnic, cu tranteli, si sudalmi. Inca multa vreme, vreo luna-doua, caii aveau sa-i tina pe calareti in stapanire, ca niste zei pe supusii lor. La fel tunurile pe recrutii tunari.

Athanase isi stapanea insa tunul, facuse stagiul militar cu doi ani mai inainte, chemarea lui la oaste picase cand le-a venit randul concentratilor din leaturile mai vechi si primii dintre primii concentrati au raspuns tunarii. El s-a reintalnit cu tunul, acelasi tun, pe care l-a luat in primire cu toata chibzuinta si raspunderea. Trebuiau amandoua, si chibzuinta si raspundere, nu era lucru de nimic un tun. Pe Athanase il uimea puterea tunului, care lucra singura, desprinsa de tunar. O forta pe care acesta o punea doar in miscare, iscand intai scanteia exploziei din teava, apoi fulgerul ghiulelei, vajaitul vazduhului, apoi explozia la tinta, peste marginea vederii, dincolo. Se stia ce se intampla dincolo. Un tunar stia. Athanase vazuse ce se intampla, pe campul de tir, la poligon, cand trasese cu tunul in tintele de zid, in parapetele de lemn si-n manechinele de carpa in care se tot incercau tunarii. Vazuse si se cutremura. Ce urma sa se intample acum era iadul, un iad de foc, moloz si scrum, pe care dorobantii aveau sa-l vada cu ochii lor mai tarziu, abia in clipa cand ei ar fi ajuns acolo, dincolo, dupa atac, daca mai ajungea cineva. Athanase stia de pe acum ce-o sa fie dincolo.

Povestind acasa, la intoarcerea in sat, dupa stagiul militar, ce se intampla cu tunul si cum e tunul, Athanase i-a desteptat pe curiosi, i-a uimit, i-a pus pe ganduri. S-a tras incheierea ca tunul e o grozavie, cea mai rea dintre arme, dar Athanase - ca tunar ce era - i-a contrazis pe oameni.

— Nu-i asa, tunul e bun. Tunul te apara mai bine decat omul sau calul. Cu tunul ii tii la departare pe toti. Ma, noi dac-am avea tunuri, aici in comuna, macar unu, nici picior de drac nu s-ar mai apropia de noi.

— Si daca dracii ar veni peste noi cu tunurile?

— Aici e necazul, a consimtit Athanase. Ca si dracii au tun. Tunul e arma statului.

Athanase lucra cu arma suprema a statului, un tun Krupp, de calibru mare, intrat in dotarea armatei romane prin grija printului, el insusi un print tunar.

Vestonul lui Athanase era negru, ca si vestonul printului. La fel si cizmele, si centura. Si chiar o anume mandrie era la fel, cumpatata si muta, mandria unor militari care stiau ce e puterea; unul stapanind puterea tunului, celalalt puterea statului. Athanase era oricum mandru de arma pe care o stapanea. Aceasta mandrie, care-l singulariza, a purtat-o cu el de la cazarma si pana la Dunare, unde tunarul s-a trezit dintr-odata aruncat si inghitit intr-o multime care l-a sters, in furnicarul infanteriei. Nimeni nu-i mai vedea si nici deosebea pe tunari intre miile de soldati de pe tarmul Dunarii.

Declaratia de razboi l-a prins pe Athanase Calin Zancu in repaus, cu vestonul pe genunchi, puricand niste fiinte miscatoare. Nu se stie cand puisera atatea, poate in timpul drumului, prin noroaie, din neprimenire, din nespalare si nesomn. In 29 aprilie, la ora noua dimineata, el vana tocmai cu unghia o ganganie balana care se pitise in captuseala vestonului, cand goarna l-a facut sa sara-n sus si sa alerge la tun. N-a mai apucat sa-si imbrace vestonul. S-a aruncat spre namila de otel, asa cum era, in camasa. Si a tras.

Replica otomana n-a intarziat. Artileriile de pe tarmul drept au bubuit, incepand de la Ada-Kaleh si din fortareata Vidinului pe toata lungimea fluviului, pana dincolo de Cernavoda. Un alt val de refugiati, din orasele de la Dunare, s-a indreptat spre Craiova, Pitesti, Ploiesti, Bucuresti, Focsani, carele cu copii si boccele incrucisandu-se si incurcandu-se cu coloanele militare. Acestea se scurgeau rapid la vale, in lungul raurilor carpatice. Pe Prut, pe Siret, pe Ramnic, pe Buzau, acum si pe Ialomita curgeau spre Dunare coloane ruse. In semn de atentie fata de marele duce, printul insusi a primit defilarea unei brigazi de cazaci care, ocolind Bucurestii, se indrepta spre Giurgiu. Generalul Adler, comandantul Diviziei a 32-a, din care facea parte brigada de cazaci, i-a prezentat printului raportul intr-un chip foarte magulitor, dandu-i onorul ca sef de stat. Se presimtea ca relatiile intre cele doua curti vor fi bune.

Erau bune si raporturile printului cu propria armata care functiona ca un ceasornic. Principalele miscari de regrupare fusesera incheiate. Coloanele care intarziasera prin noroaie n-au mai fost trimise in Oltenia, ci impinse la vale spre gura Dambovitei, a Argesului si a Oltului. De ziua printesei, ofiterii de la Calafat au trimis in dar nu flori, nu o bijuterie, ci o ghiulea, prima ghiulea otomana cazuta pe teritoriul roman, pe care fusese gravata o deviza foarte inspirata:

Saevis tranquilla in undis

adica

Linistita sub valuri

Mai bine spus „Fii linistita sub bombe”, fiindca bombele, adica ghiulelele, cadeau peste tot, si de la otomani la romani, si viceversa. Dar intors la Bucuresti, printul avea sa gaseasca pe pupitrul din biblioteca un raport nemultumitor. Bombardamentele de la Calafat asupra Vidinului, din prima zi, avusesera un efect minim.

„Tirul, se scria in raport, desi angajat cu toata energia, nu fusese bine dirigeat.” Tunarii printului trasesera fie prea lung, peste Vidin, fie prea scurt, dincoace de Vidin, in apa Dunarii. In Vidin, adica in fortareata, spre care tintea tirul, bombele romane nu reusisera altceva decat - conform raportului - „sa ucida o evreica de rit spaniol si sa raneasca cinci turci si un copil bulgar.”

Asta in prima zi, desigur.

VIII

Raportul despre efectul bombardamentului roman la Vidin n-a sosit prin filiera armatei, nici prin filiera secreta a printului, ci prin fir diplomatic - prin Viena -, telegrama cifrata care sintetiza acest prim rezultat militar a fost semnata de Balaceanu, consulul roman in Capitala imperiului de pe Dunarea Mijlocie. Balaceanu intrase in legatura, nu se stie cum, cu un corespondent englez de presa, capitanul Strage, care tocmai se afla la Vidin „cand au tras romanii”, englezul urmarind tirul cu sange rece si umor. Consulul roman a facut un substantial efort ca sa-si asigure tacerea corespondentului - era jenant sa apara in presa o stire despre „esecul artileriei romane”, in prima zi de razboi, dar cum pe jurnalisti nu se putea conta, stirea despre bombardamentul roman de la Vidin a aparut intai in presa britanica si apoi, prin reluare, si in presa austriaca.

Fapt curios, nimeni n-a ras. Nu „esecul artileriei romane” s-a comentat in presa, ci altceva, „uciderea unei evreice de rit spaniol”. La Londra, Times, Morning Post, Standard si Daily News s-au abtinut de la comentarii, au dat stirea pur si simplu, dar alte cateva gazete au facut scandal. Se pretindea ca rabinul sef al Londrei, dr. Adler, ar fi facut o interventie in chestiunea „asasinatului de la Vidin”, iar aceasta stire - neconfirmata - a fost reluata la Viena in Neue Freie Presse. Tot la Londra, la inceputul anului, apoi si la Viena, se scrisese despre niste „agitatii antisemite la Dorohoi”, mai tarziu despre „expulzarea unor evrei din Vaslui”, acum interesul pentru „chestiunea evreiasca” din Romania se mutase la Dunare, culminand cu „asasinatul de la Vidin”. Distanta deforma lucrurile si le dadea o turnura neasteptata si neplacuta pentru toata lumea. In cursul atat de precipitat al evenimentelor, nimeni n-avea timp de dezmintiri, precum in iarna, cand un diplomat roman, domnul Stefan Sendrea, publicase niste precizari in presa britanica in privinta „chestiunilor de la Vaslui si Dorohoi”. Bratianu a aruncat la cos mormanul de gazete adus de Kogalniceanu, expediindu-l si pe colegul de guvern cu o formula arhicunoscuta: „Descurca-te cum poti.”

Un alt om lucid, rabi Josuah din Bucuresti, l-a expediat cu o formula asemanatoare pe Katz-Voiajorul, care i-a pus pe masa aceleasi ziare aduse chiar atunci de la Viena.

— O evreica de rit spaniol a fost ucisa de romani! a strigat Katz, pe nerasuflate.

— Katz, tu trebuia sa te faci jurnalist, nu voiajor, a raspuns rabi. Ca jurnalist pierdeai insa, aduci numai stiri rasuflate.

— Dar nu stii ce s-a intamplat la Vidin!

— Ba stiu foarte bine ce s-a intamplat la Vidin.

— Ba nu stii, toata presa austriaca urla: uciderea unei evreice de rit spaniol!

Katz n-a spus nimic despre ranirea celor cinci turci si a copilului bulgar, nu spusese nimic nici presa austriaca, dar rabi a introdus corectura necesara. Katz s-a calmat. Totusi a mai adaugat cu un rest de alarma:

— A inceput urgia.

— Urgia abia incepe, fii linistit! i-a spus rabi, aruncandu-l din nou pe Katz in panica.

— Si de ce esti linistit, vorbindu-mi de urgia care urmeaza? a intrebat Katz.

— Ce-as putea face? Crezi ca pot sa fac ceva?

— Atunci de ce-mi ceri mie sa fiu linistit sub urgie? Crezi ca pot?

— Atunci du-te la teatru. Trupa lui Goldfaden da piese-n cartier. Asta calmeaza nervii. O sa razi de ce vezi, te asigur. O sa razi chiar de tine. Goldfaden te-a pus pe scena. E un personaj care se cheama Katz Voiajorul. Esti leit tu.

— E o infamie.

— Infamie? Ce ti-a facut tie Goldfaden? Ti-a cerut vreun ban?

— El ia bani pe numele meu. Asta nu-i o infamie?

— Cum infamie, cand ai urcat pe scena primului teatru idis din lume?

— Rabi, sa nu glumim.

— Asa gluma as dori sa vad si-n alte tari. Teatrul lui Goldfaden a emigrat din Galitia, unde erau persecutii, la Botosani, unde s-a simtit ca acasa, de la Botosani s-a mutat la Iasi, unde a avut o foarte buna primire, iar acum se afla la Bucuresti si da piese aici. Ce alt lucru mai bun ai vrea? Deocamdata.

— Sa nu ma puna pe mine pe scena!

— Goldfaden a pus prin tine pe scena ideea de panica. Si panica e buna la ceva. Goldfaden a facut un cantecel despre panica. Fii linistit, Goldfaden nu de tine a ras, ci de panica.

— Dar a murit o evreica de rit spaniol! si-a reluat Katz partitura.

— O sa moara si alti evrei, mai mult ca sigur, a spus rabi cu tristete. Sigur, asta nu-i un subiect de ras. Comunitatea noastra e trista.

— Atunci cum stai linistit?

— Crezi ca stau linistit? Dar daca eu nu sunt linistit, crezi ca n-o sa moara evrei? Nu ne putem da la o parte din calea razboiului. Aici e o raspantie de razboaie.

— Atunci sa ne mutam de aici.

— Unde? a intrebat rabi, cu neputinta! Oriunde ne-am duce se aprinde un razboi. Razboaiele se sparg totdeauna in capul evreilor. Ei pierd. Ei au intotdeauna coreligionari in toate taberele. Acum si la rusi, si la turci, si la romani. De asta noi vrem pace.

— Si ce facem pentru asta?

— Facem tot ce putem. Un domn de la Alianta Israelita a venit special la Bucuresti sa discute cu domnul Bratianu despre problema pacii.

— Pace, acum in plin razboi? Rabi, esti nebun!

— De ce-as fi nebun? Cand sa discutam despre pace, daca nu in timp de razboi? Tu nu stii ca-n timp de pace se pregateste razboiul?! Tu esti nebun!

— Dac-ai sti ce Pesah trist am avut anul asta! a mai spus Katz Voiajorul, inainte de a iesi. Si tot el: Pesahul e sarbatoarea iesirii din robie. Cand iesim?

— O sa iesim, a raspuns rabi. Hai, du-te la teatru!

Si Katz Voiajorul s-a dus la teatrul lui Goldfaden, unde l-a trimis rabi Josuah, primul teatru in limba idis din lume, deschis la Bucuresti, in mahalaua Vacarestilor, odata cu primele lovituri de tun de la Dunare.

Sarbatorile evreiesti sunt triste; rememorarea istoriei sacre nu este un prilej de veselie la acest neam vechi. Pesahul la Bucuresti, in anul 5637 (1877) s-a praznuit in luna Adar, dar in toate cele opt zile de sarbatoare a plouat si a fost frig - ploua si cu vesti rele - asa incat comunitatea israelita a orasului s-a retras in temple si in case cu suferinta si tristete.

Prin osteneala rabinului Josuah, toata lumea a avut matzoc-azima rituala - si vin ritual, si tot ce trebuie, inclusiv domnul ipistat Radu Maruntelu, care si-a primit tainul cuvenit, in vin si azima. Saracimea n-a dus lipsa, oricate carteli s-au auzit impotriva mai-marilor de la templu, cum se-ntampla totdeauna cand sunt mai mult de doi evrei intr-un loc; in Vacaresti erau insa multi, cateva mii de familii inghesuite pe cateva uliti.

In seara de Seder, cand se praznuieste „Iesirea din Farao”, Rudi Weiss a lipsit de-acasa, fapt inadmisibil. Acasa a ramas sora lui, Esthera, parintii si, bine-nteles, bunicul Froim, care a implinit si rolul de mesader ca si in alti ani. Rudi si-a petrecut noaptea la teatru, impreuna cu un student crestin, Theo Rascanu, pe care familia nu-l putea retine la Seder - Sederul e o sarbatoare strict intima - si atunci Rudi a plecat cu Theo, in semn de protest. N-a fost o grozavie mai mare. Toate zilele de Pesah au fost innegrite de aceasta nenorocire. Stiind bine ce sacrilegiu faptuieste, Rudi n-a mai dat pe-acasa toate cele opt zile, tinandu-se de intruniri cu socialistii. Afland si de aceasta blestematie, bunicul Froim a spus, la masa de seara, in cea de a treia zi:

— Inteleg sa fie socialist, dar de ce sa inceteze a fi evreu!

In a cincea zi s-a imbolnavit mama lui Rudi, care a cazut la pat. Bunicul a spus:

— Cand cineva isi leapada mama, nu mai e om.

In a saptea zi a batut la usa domnu ipistat Maruntelu, care era de altfel un politist de treaba. Bea vin jidovesc si manca azima, fara sa-i pese ce spun crestinii, cum manca si bea si pe la crestini de toate confesiunile, fara sa-i pese de ce spun evreii. Ipistatul pretindea a fi „liberpansisist”. Intrand in casa, el a baut, apoi a intrebat de Theo. Nu de Rudi, ci de Theo, ca si cum ar fi fost o crima sa gazduiesti pe cineva. Cum in casa se mai afla si un tanar din Galitia, de curand sosit, care n-avea hartiile in ordine, familia a trecut prin mari spaime. Ipistatul n-a intrebat nimic nici de acel tanar, s-a interesat doar de Theo. De ce? O fi fost ceva la mijloc. Ce? S-a aratat agitata si Esthera. Era cat p-aici sa plece din casa, probabil nu in cautarea lui Rudi, ci a lui Theo. Dupa plecarea ipistatului bunicul Froim a spus:

— Primejdia cea mare nu vine de la Haman, dusmanul la vedere, ci din „Focul strain”. Si privind-o pe fata: Ce foc strain te arde?

Esthera s-a ridicat de la masa, cu manie, rasturnand farfuria. Prilej sa se schimbe, sa se gateasca, sa revina la masa intr-un alt vesmant, un vesmant usor, de vara. Avea febra si tremura.

— Ce se intampla cu tine, de te-ai incalzit asa? a strigat si tatal. In casa e frig.

Noroc ca in casa sosise acel strain, care batuse la usa chiar in seara de Seder. In fata acestei rude indepartate, un tanar care fugise de razboi, nu se puteau discuta chestiuni de familie. Dar se impunea o discutie si cu Esthera. De la o vreme fata era nervoasa si cu gandurile aiurea. Se arata lipsita de atentie si fata de Muchi, varul din Galitia. Nici el, ce-i drept, nu era atent la discutii. Era flamand, ostenit, avea un singur gand - sa ajunga in Australia -, i se si spunea Muchi Australianul.

Muchi Australianul avea ochi melancolici si maini lungi de pianist. Fara parinti de mic, incercase tot felul de meserii, pe la tot felul de stapani. Meseriile incercate nu erau insa pentru mainile lui, nici stapanii nu-i fusesera cu priinta. Despre aceste experiente Muchi nu vorbea, de fapt vorbea foarte putin, mai mult visa. Un alt vis al lui, in afara de Australia, era sa atinga o data cu degetele clapele unui pian. El a si intrebat, in seara de Seder, dupa prima imbucatura amara - o radacina de hrean, cum se mananca la Seder:

— Spuneti-mi, va rog, aveti pian in casa?

— Pian? Unde sa gasesti in mahalaua Vacarestilor un pian?!

Tanarul parea si putin scrantit, tot timpul cand vorbea cu cineva sau cand nu vorbea, lucra cu degetele la pian, la pianul pe care-l avea el in cap.

— Muchi ar fi bun in trupa lui Goldfaden, si-a dat cu parerea Esthera.

— De cand va spuneti pe nume? a strigat batranul. Si catre fiu: Elias, ia masuri. Casa ta incepe sa paraie. Apoi catre toti cei din casa: Cat despre teatrul lui Goldfaden, n-aveti ce cauta acolo. E un teatru laic, ca toate teatrele din lume.

— Dar e in idis!

— Ar fi fost ceva daca era in ebraica. In idis trancanesc toti golanii. Acum golanii au urcat si pe scena, a mai spus bunicul, afisand cel mai direct dispret pentru antrepriza lui Goldfaden.

Intr-a noua zi s-a intors in sfarsit si Rudi, impreuna cu Theo. Rudi trebuia sa treaca prin trei incercari, mai intai mama, care n-a putut vorbi - era bolnava, apoi tatal, care era un om mai intelegator, apoi batranul, un intransigent. Rudi mostenise intransigenta de la bunic. Stocul de reprosuri era mare, batranul nici n-a vrut sa-l vada in ochi. In cele din urma i-a spus:

— Tu vrei sa-ti nenorocesti familia? Mama ta o sa moara, o sa mor si eu. Si pe taica-tu, oricat ar fi el de prost, o sa-l dai gata.

— O sa murim toti, asta se stie, a raspuns obraznicul. Pana la urma o sa mor si eu. Nu inainte insa de a face dreptate pe lume.

Deci rebelul facea pe socialistul si-n casa.

— Dreptate impotriva familiei tale si a neamului tau? a strigat bunicul.

— N-am nimic cu familia si nici cu neamul. Vreau sa fiu lasat in pace.

— Asta dac-ai fi de capul tau, singur pe lume, ca Muchi. Dar cand ai o familie, pe care-o poti nenoroci, cu smintelile tale, esti un monstru!

Monstrul n-a ezitat sa ramana in fata batranului cu ostentatie, ca un monstru adevarat ce era, iar bunicul Froim a strigat:

— Piei din fata mea. Ai lipsit de la Seder. Cand un evreu lipseste de la Seder, el nu mai exista. Tu nu mai existi.

Rudi se incapatana sa existe, iar strigatul disperat al batranului l-a facut sa zambeasca. Tineretea lui n-avea mila.

— Eu sunt om! a strigat el.

— Om? Tu nu mai esti nimic. O sa-ti aduca ei acusi aminte ca esti evreu!

— Asta n-o sa se mai intample niciodata. Miscarea noastra e deasupra religiilor si natiilor. Ai citit si tu. Ti-am dat sa citesti. Nu ti-am ascuns nimic.

Era adevarat, Rudi procedase cinstit, nu-si ascunsese ideile, cartile socialiste aduse in casa trecusera si pe la tata, si pe la batran, care era legator de carti - chiar si legase cateva volume pentru nepot - nu ideile insusite de tanar il speriasera pe bunicul Froim, ci efectul acestora: absenta nepotului de la masa de Seder. Si ca sa-i confirme parca o spaima, Rudi a mai spus:

— Tata mare, dar Pesahul e Sarbatoarea Eliberarii, nu? E semnul iesirii noastre din robia lui Farao. Vezi ca stiu tot? Da-mi voie si mie sa ma eliberez de Pesah. Sunt socialist.

— Ti-a bagat in cap domnul de alaturi aceste idei, ca sa te piarda! Nici el n-a fost probabil acasa la Pastele crestin. Si el s-a eliberat!

— S-a eliberat, a strigat Rudi. Noi nu mai vrem sa stim despre deosebiri de religii si neamuri. Nici el, nici eu, nici noi toti. Si visul nostru va birui in lume, aici, pe pamant.

— Adica voi o sa aduceti Gad-Eden-ul pe pamant!

— N-o sa-l numim Gad-Eden, ci asa cum i-a spus Marx.

— Care e ultimul profet, dupa capul tau. Ei bine, domnule, vorbesti ca un nebun, altii vorbesc prin tine. Recunosc in glasul tau si o voce straina. E vocea unei femei, nu? Te-ai indragostit?

Lui Rudi i-a navalit sangele in obraz de indignare. Nu concepea ca s-ar putea indragosti, dar n-a negat, dimpotriva, l-a atatat pe batran:

— Si ce-ar fi rau in asta?

— Te-ai incurcat precis cu o crestina!

— Ruth n-a fost evreica, a fost moabita, si totusi ea, neevreica, l-a nascut pe David. Vezi ca stiu?

— Sa nu-mi aduci un asemenea David in casa, ateule, ca te omor!

— Sa nu ucizi! l-a avertizat Rudi pe batran, amintindu-i cea de a sasea porunca, dupa care a iesit.

Rudi aruncase toate aceste grozavii, ca sa-si dovedeasca siesi libertatea de gandire si sa-l contrazica pe batran cu orice pret. Chiar si cu pretul unei rupturi. El semana cu Theo, amandoi erau copiii aceluiasi timp, suferinta din casa Weiss, era aceeasi cu suferinta din casa Rascanu. Mai apasata in casa Weiss, unde dezertarea baiatului insemna cu mult mai mult. Rudi nu era un „bastard”, ca Theo in ochii lui Rascanu, ci un fiu adevarat - pana ieri -, un copil precoce, inteligent si harnic, care daduse mari satisfactii familiei, majoratul lui ritual - Bar-Mitzva - fusese o sarbatoare. Sub instructia batranului, Rudi trecuse stralucit acest examen, invataturile nu se stersesera cu totul din mintea lui, desi tanarul le folosea acum ironic.

Era un sacrilegiu, pe care batranul Weiss l-a pus in vedere fiului sau, anticarul:

— Pe tine nu te preocupa destinul baiatului? E socialist.

— Ei si? Sunt foarte multi oameni invatati printre socialisti. De ce m-as opune sa fie socialist?

— Da, a consimtit batranul. Asta stiu si eu. Socialismul e bun cand lupta pentru drepturi, dar nu e bun cand iti sminteste copilul. Vrei sa-l dai pe mana politiei?

— Cu spaima de politie n-ai sa-l convingi. Ei nu-s fricosi! Pe Rudi nu-l convingi decat cu argumente.

Weiss anticarul avea dreptate. Alt mijloc de intoarcere pe drumul bun nu era decat tot acela al invataturii, al dialogului traditional. Om intelept, batranul Froim a schimbat tactica.

La masa de seara, cand tinerii erau prezenti cu totii - Rudi, Esthera, Theo si Muchi Australianul -, el a reluat discutia, dintr-o alta perspectiva, valabila atat pentru evrei, cat si pentru crestini. Fiindca Rudi invocase cea de a sasea porunca din Decalog, batranul a pornit de la Decalog si de la valoarea recunoscuta a acestuia pentru omenire. El s-a interesat mai intai daca Theo admite Decalogul, iar Theo l-a asigurat - cu politete - ca-l admite.

— Iata insa c-a intervenit un decalog nou, a spus batranul, pe care jura Rudi. Probabil si domnul Theo Rascanu.

Theo a confirmat, Rudi astepta. Esthera era atatata. Vroia sa vada cum se vor comporta barbatii, cei trei tineri, mai ales Theo.

— Eu am incercat sa cunosc doctrina voastra, a continuat batranul. Am cetit tot ce s-a adus in casa si pot sa spun ca-mi place. Cele mai multe din poruncile Decalogului sunt respectate. Chiar cea pe care mi-a amintit-o azi Rudi: Sa nu ucizi. Si ma gandesc la razboi.

Mesenii pareau impresionati, de pe frontul de la Dunare veneau stiri rele. Incepuse uciderea intre oameni.

— Socialistii sunt pentru pace! a spus Theo.

— Stiu asta, l-a asigurat batranul Froim. Dar mai stiu ca nu toate poruncile le-ati preluat, ba chiar pe doua le-ati eliminat. Cel putin acestea doua vor face ca nici crestinii si nici evreii sa nu va urmeze.

— Care sunt? au strigat simultan Rudi si Theo.

— Prima suna asa: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, care te-am scos din tara Egiptului, din casa robiei.” Pe aceasta voi o negati, ii lipsiti pe oameni de Dumnezeu. Dar in afara de Dumnezeu mai exista oameni?

— Abia astfel ii scoatem pe oameni din robie! a strigat Theo. A fi robi unui Dumnezeu nu e oare prima robie?

Rudi era satisfacut. Theo se includea in dialog ca unul de-ai casei, folosea si tehnica talmudica a intrebarilor. Bunicul n-a apreciat insa interventia si a spus:

— Libertatea voastra e o sterila revolta, cum au fost atatea in timpurile biblice si mai tarziu. Cum poti fi liber fara sa te sprijini de nimic? Alungandu-l pe Dumnezeu din cugetul omului nu mai ramane nimic. Alungandu-l pe Dumnezeu din om puteti face orice cu omul, celelalte porunci nu mai sunt valabile.

— Cum nu sunt valabile! a protestat Rudi. Abia de-aici incolo sunt valabile. Omul le va aplica prin liberul sau arbitru.

— Omul nu le va aplica, lipsit fiind de constrangerea credintei, a replicat batranul. Si aceasta fiindca-i dati libertatea sa le aplice sau sa nu le aplice. Ele nu mai sunt porunci, ci o conventie.

— Dar vom scoate oamenii de sub dictatul oricaror porunci! a strigat Theo.

— Atunci veti avea haosul. Iar visul dumitale, domnule Rudi, de a aduce Gad-Eden-ul pe pamant, nu se va implini.

— Se va implini.

— S-o crezi dumneata. Fiindca iata, eliminarea unei alte porunci va lasa liber raul in lume. Ascultati: „Sa nu ravnesti la bunul aproapelui tau.” Cum respectati voi cea de a zecea porunca?

— Proprietatea, deci! a punctat Rudi.

— Da, proprietatea! Omul s-a nascut gol, dar prin mainile si mintea lui si-a dobandit demnitatea. Cu ce drept i-o luati?

Theo n-avea la indemana texte biblice cu care sa-l contrazica pe batran si a raspuns cu argumente din noua doctrina. El a denuntat focos mitul proprietatii si realitatea ei, ca pe o crima. In sfarsit, Theo a reusit sa-si aminteasca cea de a opta porunca: „— Sa nu furi”, pe care a opus-o celei de a zecea, denuntand astfel proprietatea si ca furt.

— Un furt? a intrebat batranul. Ceea ce e furt se poate corecta. Legea sanctioneaza furtul la toate neamurile, si la evrei, si la crestini, si la mahomedani. Dar nici o lege din lume nu condamna proprietatea care e sacra.

— Vom impune o asemenea lege! a strigat Rudi.

— Va veti ridica in cap popoarele.

— Nu popoarele, ci clasele, a precizat Theo. Clasele spoliate se vor ridica la lupta si-i vor rasturna pe spoliatorii de pretutindeni.

— Ca sa se introneze haosul, a tras concluzia batranul. Ca Turnul lui Babel sa se instaureze in locul Edenului la care visati.

Tinerii au ras. Apocalipsa batranului ii incanta. Nu radea Muchi, care fredona in minte o melodie, exersand-o cu degetele pe clapele pianului sau imaginar.

— Si ce va fi rau in asta? a intrebat Esthera. Oamenii se vor amesteca intre ei, nu vor mai conta deosebirile, vor fi toti frati.

— Si tu?! a strigat batranul, cutremurat.

— Da, si ea! a confirmat Rudi.

Deci si ea isi pierduse identitatea - sau urma sa si-o piarda - in acest Babel care incepea. Batranul nu mai stia de la cine incepuse raul - de la ea, de la Theo, de la Rudi! Muchi se excludea, el canta la pian. Se ajunsese deci - punct fatal - la chestiunea identitatii copiilor. Si batranul i-a pus lui Rudi, in ebraica, intrebarea cheie - Ma nistana! -, apoi si in romana:

— Prin ce te deosebesti tu?

Drept raspuns, Rudi s-a ridicat de la masa, hotarat el nu vroia sa se mai deosebeasca de ceilalti, el intrase in Babel, era un pierdut. Ca si ceilalti toti. Tinerii l-au urmat si masa de seara s-a spart. In camera baietilor, Theo le-a propus celorlalti doi:

— Hai sa ne schimbam numele. Eu de multa vreme vroiam sa mi-l schimb, nu fiindca ma cauta politia, dar fiindca nu mai suport familia. Voi semna Theofil Lumineanu. Iti place?

— Dar tie cum ti-ar suna Radu Albu?

Cei doi au incercat sa-l bage in club si pe galitian. Acesta nu pricepea jocul.

— Eu am deja un pseudonim, a raspuns el. Mi se spune Australianul.

In sufragerie au continuat discutiile intre parinti. Ca sa curme cu acest club al ratacitilor, batranul Froim a propus masuri drastice, care s-au si adoptat. S-a hotarat ca Theo sa fie mutat la anticariat, in odaita din fund, iar Muchi Australianul sa treaca-n gazda la Haim Fiser, tinichigiul de peste drum. Doi straini, dintre care unul crestin, avand-o zilnic sub ochi pe Esthera, erau prea mult.

„Focul strain” ardea cu valvatai in casa Weiss.

Mai inainte de a se intalni cu Bratianu, trimisul domnului Isaac Adolphe Crémieux, presedintele Aliantei Israelite Universale, a facut un popas in salonul lui C. A. Rosetti. Directorul Romanului il cunostea pe domnul Crémieux din tumultuosul an 1848, de la Paris, cei doi purtasera mai apoi corespondenta, iar in 1886, cand la Bucuresti abia sosise printul si in parlament se discuta Constitutia, primul roman pe care l-a intalnit presedintele Aliantei a fost acelasi domn Rosetti.

Liderul liberalismului roman intransigent era un domn de incredere. Republican convins, el refuzase sa recunoasca autoritatea printului cu o formula care a ramas notorie: „Cand nu pot avea Republica, lucrez pentru o monarhie care sa-mi impiedice calea cat se va putea mai putin. Cand nu pot avea Unirea Principatelor, lucrez pentru o constitutie si o domnie care sa-mi inlesneasca scopul la care tintesc si la care de voi trai voi ajunge.” Domnul Rosetti era omul lui care, care intre timp si ajunsese la cateva din tintele pe care in junie si le propusese. El era un om de incredere si in alt sens: n-avea prejudecati sociale - desi era un aristocrat, n-avea prejudecati etnice - desi-i facea placere sa se numeasca roman. „Romanismul” lui era tolerant si generos. C. A. Rosetti imbratisa cu egala pasiune cauza celor in suferinta, ori de ce neam ar fi fost, deci si cauza evreilor. In 1858 el daduse riposta unei brosuri infame, cu caracter antisemit, pusa in circulatie la Bucuresti, iar interventia lui drastica a decis autoritatea sa intervina, ordonandu-se retragerea tipariturii si urmarirea autorului. La care alta usa sa bata domnul Goldmann, sosind la Bucuresti, decat la usa domnului C. A. Rosetti!

Numai ca date fiind evenimentele, liderul liberal n-a putut sa-i acorde mesagerului lui Crémieux o intalnire speciala. Si casa, si redactia ziarului, si cabinetul de la Parlament aratau ca niste sali de gara; Rosetti era silit sa primeasca oriunde putea, zi si noapte, zeci si zeci de oameni. „— Dar cu atat mai bine, i-a spus el domnului Goldmann, veti pune chestiunea public. La mine se discuta totul deschis.”

Vechiul „carvunar” isi schimbase intre timp stilul, nu mai lucra ca odinioara, in tinerete, prin scrisori cifrate si intalniri conspirative, acum lucra la vedere, ca personalitate publica ce era, el isi facuse chiar un punct de onoare din a pune public orice chestiune, in gazeta sau in parlament. Cum i-a spus si domnului Goldmann: „— Vreti sa puneti chestiunea israelita? Foarte bine, o discutam la vedere. La mine vine multa lume interesata in chestiuni internationale. Daca-i nevoie va pun la dispozitie si coloanele Romanului.”

N-a fost nevoie - sau avea sa fie nevoie ceva mai tarziu -, cert este ca in casa Rosetti domnul Goldmann a gasit o atmosfera foarte propice unei dezbateri sincere, ceea ce trimisul domnului Crémieux si dorea. Ba a gasit chiar mai mult decat dorea - prea multa lume internationala - numerosi gazetari din Occident, dar si lume balcanica, bulgari, greci, sarbi, muntenegreni, numai figuri comunarde. Nici domnului Crémieux nu-i mai placeau figurile comunarde, si nici reprezentantului sau. Vremile se schimbasera. Domnul Goldmann vroia o discutie cu romanii ca oameni de stat, nu ca revolutionari, daramatori de imperii si state, vroia o dezbatere despre ordinea intr-un stat - ordinea constitutionala -, dar el s-a trezit in alta parte decat dorea, intr-o reuniune cu romani si sud-dunareni de toate natiile, toti preocupati exclusiv de razboi. O problema cum era problema evreiasca n-a gasit pe loc urechi deschise, lumea aceasta era obsedata de cu totul altceva, abia cand domnul Goldmann a pus problema pacii unele persoane au tresarit, dar nici atunci pentru chestiunea evreiasca, ci pentru altceva; ce urma sa se intample cu mostenirea imperiului, ce ajustari teritoriale se intrevedeau, cum ar fi fost sa fie trasate frontierele intre tinerele state care stateau sa apara. Domnul Goldmann a spus ca printre mostenirile pe care le lasa Imperiul Otoman era si problema evreiasca. Si evreii urmau a fi eliberati, impreuna cu alte popoare sud-dunarene, si ei ar fi trebuit sa aiba drepturi egale cu aceste natii in mijlocul carora traiau de secole.

— Aceeasi va fi si situatia musulmanilor! a observat cineva. Si acestora, de orice neam ar fi, trebuie sa li se asigure aceleasi drepturi. Vremea razbunarilor a trecut.

— Vremea razbunarii abia incepe! a strigat altcineva, intai il lichidam din peninsula si dupa asta le acordam drepturi, cati vor mai ramane.

Vibra in aer si o unda de fanatism. Atmosfera nu era propice unei discutii despre toleranta, drepturi, umanitate. Umanitatile subjugate de otomani vreme de secole se pregateau pentru baia de sange. Intr-un scurt schimb de replici in doi cu C. A. Rosetti, domnul Goldmann i-a spus gazdei:

— Nu asta doream. Cu acesti domni nu ma pot intelege. Pe ei ii preocupa cu totul altceva. Si sunt surzi.

— Ii preocupa propria eliberare, trebuie sa-i intelegeti. Au probleme deosebit de grele. Dar insistati!

— Insist, dar problema se extinde prea mult, nu mai are cadrul pe care-l doream la Bucuresti, ci un cadru cu mult prea larg, un cadru sud-est european in care problema mea se amesteca cu prea multe altele si nu se mai vede bine.

— Credeti? Dar Romania face parte din sud-estul Europei! E foarte potrivit sa discutati problema in acest cadru.

Domnul Goldmann a inteles ca gazda vroia cu tot dinadinsul sa-l oblige la o privire mai larga a problemei, in care ar fi intrat nu numai chestiuni pur evreiesti, situatia evreilor dintr-o anume tara, ci situatia evreilor legata de aceea a tuturor natiunilor din zona, in perspectiva unei emancipari generale.

— Sunt multe drepturi de acordat pe aici, a mai spus C. A. Rosetti. Sunt multe natii sau ginte napastuite. Ati auzit de aromani?

— Cine sunt aromanii?

— Sunt un fel de evrei ai peninsulei balcanice. Daca viitoarea politica de emancipare nu li se va aplica, ginta lor va dispare.

Problemele erau intr-adevar multe si complicate. Domnul Goldmann nu s-a putut sustrage impresiei ca la reuniunea la care participa se infruntau si tendinte contradictorii, clocoteau surd conflicte, pe care timpul urma sa le scoata la lumina, mai mult ca sigur, de pe acum isi spunea cuvantul si un anume egoism etnic, acel egoism care te face ca aparandu-ti un drept al tau, oricine ai fi tu, sa nu-l mai vezi pe celalalt. Chiar domnul Rosetti pusese un accent de pasiune in apararea cauzei aromanilor, din peninsula balcanica, o populatie care - domnul Goldmann o stia - era latinofona. Si atunci? A adauga inca un instrument cu coarde - care sunau dureros - in acest concert destul de nearmonic parea deplasat. Ar fi fost deplasat ca domnul Goldmann sa puna „problema antisemitismului” intr-o adunare in care se aflau si bulgari, cand cu nici un an in urma acestia fusesera supusi unei barbare represiuni otomane, ajunsa la proportiile unui holocaust. S-a si spus ca peste saizeci de mii de familii de bulgari se refugiasera dupa rascoala din aprilie in Romania. Iata deci si holocausturi balcanice, cu sau fara evrei! Si atunci cum sa pui intr-o asemenea atmosfera „problema antisemitismului sud si nord-dunarean”, cand riposta ar fi venit imediat? Dar putea domnul Goldmann sa nu puna aceasta problema? Iata, ii mai spusese el lui Rosetti, o forma de exclusivism era si aceea ca la o asemenea reuniune, la care se discuta emanciparea politica a intregii zone, evreii locului nu erau prezenti.

— Dar la mine vine cine vrea, a replicat Rosetti. Nu m-ar fi deranjat daca aparea si un reprezentant al „Junilor turci”. Si turcii vor trebui sa faca reforme in tara lor, si ei trebuie sa se emancipeze.

Pana si turcii deci! Aceasta largime de vederi a domnului Rosetti putea sa para pana la urma excesiva, din orizontul ei nu se mai vedea nimic. Apoi cineva a introdus in conversatie o noua tema, legata de organizarea viitoare a statelor sud-est-europene. Acel cineva, un croat, a distribuit chiar si o brosura tiparita la Novisad, imprastiata prin toata Europa, ajunsa acum si aici. Domnul Goldmann a primit si el un exemplar, iar titlul lucrarii i-a impus:

Entwürft für die neue föderative Organisierung Süd-ost-europas

Deci lumea se gandea la viitor, iata sud-est-europenii ajunsesera chiar si la o idee federativa. Ii cuprindea oare acest proiect si pe evrei? Rasfoind brosura, domnul Goldmann a ramas dezamagit, doar niste generalitati in doua-trei fraze. Atat doar?

Alianta pregatea la randu-i o brosura, domnul Goldmann venise la Bucuresti si cu scopul de a verifica un anume material. Brosura se tiparea la Paris, era la acea ora sub presa, purta semnatura domnului Isidor Loeb, secretarul Aliantei, si un titlu cat se poate de semnificativ:

La situation des Israelites en Turquie, en Serbie, en Roumanie

Ce bine ar fi fost daca brosura ar fi fost gata, pentru a fi distribuita cu un asemenea prilej. „Federatii” o luasera insa inainte. Acum se discuta proiectul lor, iar proiectul i-a infierbantat pe participantii la serata. S-au aruncat opinii pro si contra, s-au evocat legaturile traditionale dintre popoarele acestui spatiu, care n-ar fi trebuit rupte odata cu emanciparea de sub umbra otomana, ci dimpotriva, cultivate, chiar ocrotite printr-o formula sui generis de organizare, care sa le faca invulnerabile in fata tendintelor de suzeranitate, protectorat sau tutela ale marilor puteri. S-a vorbit despre colaborarea diplomatica, deja realizata, intre Bucuresti, Belgrad, Cetinje si Atena, capitalele unor tari autonome sau semiindependente. Discutia a deraiat in campul filosofiei, lingvisticii si istoriei, in clipa in care un tanar domn, Lucretiu Parva, doctor in lingvistica la Lipsca, s-a lansat intr-un amplu expozeu, foarte plicticos, dar foarte gustat, despre o posibila paralela intre peninsula balcanica si peninsula indiana. Domnul Parva vorbea de fratia acestor popoare si de tulpina lor comuna. Cuvinte frumoase, desigur, dar in afara problemei care-l preocupa pe domnul Goldmann. Tanarul erudit a folosit chiar si o metafora, imprumutata dintr-o carte indiana, a asemanat aceste popoare nord si sud-dunarene cu un urias copac, avand aceeasi radacina - indoeuropeana! -, aceeasi tulpina spirituala traco-elino-latino-slavo-bizantina! - cu numeroase ramuri de mare bogatie. De ce-ar fi lipsit dintre ele ramura iudee? Domnul Goldmann a asteptat sa se termine aceasta poliloghie, banuind ca tanarul va pune si o concluzie politica la zi, va reveni la chestiunea emanciparii, dar tanarul nu numai ca divaga, acum delira, recitind versuri in greaca, latina si sanscrita, care, curios, au incantat asistenta. Probabil ca lumea de la serata, apasata de razboi, a gasit o clipa de respiro in recitarile acelui domn, care puteau seduce o femeie, dar nici intr-un caz niste oameni politici. Noroc ca la sfarsit cineva, un bulgar sau un muntenegrean, a strigat:

— Dar, prieteni, mai intai de toate sa punem mana pe arme!

Au urmat urale si strigate salbatice. Pe toti ii obsedau armele. Domnul Goldmann ramas intr-un colt, cu un pahar de sirop in mana, si-a dat seama ca nu mai poate intarzia prea mult pe aici.

Trebuia urgent sa-l vada pe Bratianu.

Fara a sti de prezenta celuilalt, Parva a spus:

— Domnilor, gandurile mele vin in intampinarea unei discipline stiintifice care nu exista inca, si care s-ar putea numi balcanistica. Aceasta ar fi un fel de istorie comparativa a limbilor si literaturilor din sud-estul european, cam in felul acelei Principii de filologie comparativa ario-europee a domnului Hasdeu. Cercetarea pe care dorim s-o intemeiem este cu atat mai oportuna cu cat sud-est-europenii au parvenit cu o mare intarziere la cunostinta unitatii si autonomiei culturale a zonei lor, ei neizbutind pana in clipa de fata sa impuna constiintei universale un tablou de valori asemanator celui impus de Occident.

Parva a captat interesul de la primele propozitii, si aceasta i-a dat avant.

— Culturile Europei Occidentale, a mai spus el, au impus lumii conceptul de unicitate europeana, impingand celelalte culturi, valorile create de acestea, intr-o conditiune subalterna, minora, periferica. Intr-o strategie globala, misia culturilor putin cunoscute sau nerecunoscute, asa cum sunt culturile sud-estului european, este aceea de a-si proba mai intai unitatea, de a-si impune fizionomia lor aparte intr-o configuratie mai dreapta a culturilor lumii, iar mai apoi de a-si dovedi unicitatea, asa cum au facut-o pana azi doar culturile recunoscute, asa-zisele culturi mari.

Tezele lui Parva erau menite sa provoace scandal, aceasta s-a si intamplat, gazda atata astepta. C. A. Rosetti isi freca mainile, il arata pe vorbitor cu gesturi demonstrative, il imboldea sa continue cu un familiar „— Da-i inainte!” Si Parva a continuat, peste intreruperi, intreruperile il infierbantau. Cand cineva a invocat Elada, ca argument in favoarea culturilor Europei Occidentale, Parva a preluat argumentul, rasturnandu-l retoric:

— Dar de cand Elada e numai a Occidentului, cand ea ne apartine, intrand in mostenirea noastra directa si dreapta!

— Dar Roma?

— La fel si Roma. Cine invoca baza latina a culturii europene trebuie sa includa si latinitatea rasariteana, care-si are leaganul intre Haemus, Dunare si Carpati. Aceasta zona sud-est europeana isi da insa un profil cu totul aparte, dupa era arhaica ce apartine tracilor, dupa era elino-romana, abea in era bizantina, care se intinde pe un mileniu, pana la caderea Bizantului, mai precis pana in clipa cand otomanii isi pun frontiera la Dunare. Va fac atenti, domnilor, a mai spus Parva, asupra unei unitati care transcende timpului si care da specificul acestei zone. Noi oamenii acestei zone ne miscam aici, din Carpatii nordici pana in ostroavele grecesti, de la Adriatica la Marea Neagra, ca intr-un spatiu interior. E spatiul nostru interior, indiferent de timp si de natie. Intr-o lume tracica, intr-o lume elino-romana, intr-o lume bizantina noi suntem aceiasi de fapt, mereu acasa, precum neamurile indiene in peninsula lor.

— Dar otomanii? a strigat cineva.

— Cea de a patra perioada in existenta peninsulei, a continuat Parva, e colorata de dominatia otomana. Ea n-a determinat o noua unitate culturala, asemanatoare celei traco-getice, romane, bizantine, a decis, in schimb, unitatea politica a popoarelor sud-estului european, sub semnul luptei de eliberare si de emancipare nationala. Era otomana s-a sfarsit.

S-a strigat „La arme”, s-a cantat „Maseileza”, s-au cantat si alte imnuri nationale, care au sunat straniu. Chiar Parva, care pledase pentru unitatea spirituala a zonei, si-a dat seama cat de diferit suna aceste imnuri, ce suflete neasemanatoare se exprimau in ele, aceasta sublinia desigur bogatia spirituala a zonei, dar punea in lumina si diferentele. Din acest motiv el a si spus, trecand peste momentul muzical:

— Dar dupa ce armele vor vorbi, va trebui sa refacem unitatea noastra in spirit.

A reusit sa mentina si mai departe interesul, expunerea lui impetuoasa si savanta seducea mai mult decat convingea, si-a dat seama de puterea de seductie a cuvantarii ceva mai tarziu, cand a vazut-o pe Pauna, aceasta i-a dat un nou impetus, pana cand un bulgar l-a intrerupt, oferindu-i un alt final decat acela pe care-l sconta:

— Dar, prieteni, mai intai de toate sa punem mana pe arme.

Nu-si dadea seama cand si cum nimerise acolo, nici cine il introdusese in salonul liderului liberal. Daca cineva i-ar fi spus: „Ai intrat intr-o chestie mare, ai incaput pe mana liberalilor!” sau „Sa stii ca pe tine conservatorii conteaza foarte mult!”, Parva ar fi dat bir cu fugitii, cautandu-si refugiul intr-un colt obscur, oriunde ar fi gasit o posibilitate de sustragere, de fapt linistea meditatiei.

Dar ceva l-a atras magnetic in salonul lui Rosetti, poate societatea internationala, cu zgomotul ei spre care totusi Parva jinduia, poate posibilitatea de a-si expune „Proiectul” intr-un cadru intelectual de vaza, Rosetti fiind totusi, orisice s-ar fi spus, un intelectual, chiar daca „un esuat in politica”. Desi aici, in societatea intelectuala a lui Rosetti, Parva a trait, ceea ce el insusi avea sa numeasca, pierderea sinelui.

Alunecarea de care se temea atata s-a petrecut vazand-o pe Pauna. El nu intalnise niciodata, i se parea, asemenea ochi iradiind inteligenta si absorbind inteligenta, cu o sete a absorbirii, cu o intensitate a restituirii, greu de suportat amandoua, incat sustragerea era cu neputinta. Parva si-a dat iute seama, in febra expozeului sau de lingvistica, in care se lansase, ca de fapt vorbeste numai pentru ea, ca prezenta femeii il face sa gaseasca pe loc cele mai sclipitoare si mai neasteptate argumente, ca febra lui intelectuala, contagioasa la culme pentru lumea din jur, nu-i altceva decat o febra erotica, provocata de Ea. Dupa ce-a ispravit expozeul, in aplauze, s-a indreptat spre coltul acela. A gasit-o stand singura, cu evantaiul in mana inmanusata, pe care ea l-a si inchis, descoperindu-si obrazul. Volanele rochiei, inflorind amplu in jurul fotoliului, se strangeau intr-un vartej de linii pe mijloc, un mijloc mic, aproape sugrumat, care facea cu atat mai navalnic tumultul pieptului, miscat de seismul emotiei, si cu atat mai pur gatul lung si exclamativ. Obrazul, ochii, intreaga fiinta a Paunei erau o exclamare.

— Dar tu esti neagra! a baiguit el.

Era enorma aceasta propozitie - in care se cuprindea si un tu - spusa brutal unei femei, intr-un salon de lume, o lume care observa atent o anume eticheta, inclusiv pe aceea a sentimentelor; macar acel tu putea s-o sperie pe Pauna. Parva explodase in fata ei ca un plebeu.

— Stai, linisteste-te! i-a cerut doamna, ea insasi tulburata, dar dominandu-se, avand puterea de a-l prinde pe tanar de mana si de a-l sili sa se aseze alaturi, pe un taburet, ca pe un copil.

Parva ii spusese o enormitate si in alt sens: tenul Paunei avea intr-adevar o dogoare sudica, ochii ei intens negri si parul de flacara neagra ascundeau o enigma rasiala, despre care lumea buna susotea discret, cate ceva, acel ceva care incita si pe care Parva l-a proclamat cu inocenta, violand un secret carnal.

— Dar e culmea, a continuat el, dilatand gafa si preluand exclamarea in intreaga lui fiinta, in dumneata recunosc India vedica cu tot mirajul ei sublim! Vii de acolo?

Ea a pus in miscare evantaiul, ca sa-si astampere dogoarea, desi mai degraba si-o atata, fiindca obrajii i s-au impurpurat.

— De unde stii cum sunt eu?

Pauna sarise brusc inca o treapta, cu mult mai in adanc decat aceea pe care ei doi se aflau, ea sarise - punand intrebarea - intr-un adanc ametitor, si surpriza i-a fastacit pe amandoi, amandoi fiind niste civili foarte protocolar imbracati, desi se vedeau altfel. Ea ar fi trebuit sa intrebe: „Ce stii tu de unde vin eu!”, dar ea, fara sa stie, suprimase treapta intermediara, acceptandu-l in ea „— De unde stii cum sunt eu!” -, apoi mirandu-se candid, mirandu-se impreuna cu el, impreuna cuprinsi intr-o dogoare care-i strivea pe amandoi. Amandurora, suprimand formulele introductive, nu le mai ramanea nimic de facut, pana si acel minim plural ceremonios, pe care oricine il observa atent, el ca filolog, mai ales, nu le mai ramanea nimic de facut decat sa accepte datul si sa se mire, cu intreaga lor bucurie.

Parva a privit-o mai mult ametit decat lacom, bucuros s-o descopere - surprinzator de altfel si de nealtfel - decat oricare alta femeie. Era altfel pana si desenul obrazului si - o finete gitana, de rasa veche, dar cu linii marcate, usor masculine, ceea ce-i punea in valoare, ca pe niste mari podoabe, ochii negri, parul negru si gatul lung. Gura - mare, cu dinti lungi si multi - respira arsita, in intregu-i Pauna avea o maretie destinsa de fiara mare, impozanta si prin rectitudinea tinutei, prin felul linistit si calm in care isi aduna mainile, in poala, pe evantai.

— Nu esti urat, i-a spus. Si mai tarziu, desavarsit calma: Bucura-te. Te las sa ma privesti.

Parva devenise la randu-i calm, nu cu desavarsire stapan pe sine, dar calm, atat cat sa se incredinteze din nou ca femeia era langa el, zambindu-i de sus, involuntar, cu acea deschidere a gurii care o facea provocatoare si destinsa.

— Esti dintr-o rasa aparte, i-a spus el, cu glas inca dogit de febra. „Esti - a gandit el - dintr-un neam real ca si o salcie, dar care ar inflori, intr-un varf de creanga, o orhidee.” Si tare: De unde vine totusi neamul tau?

— Din Moldova, a spus ea razand. Crezi ca nu sunt o moldo-valaha?

— Nu poti sa fii reala! a ingaimat el.

— Atunci am sa-ti arat hartiile mele, i-a spus Pauna, iar sprancenele ei au tresarit de placere, in timp ce mana stanga a jupuit manusa manei drepte, lasandu-i bratul descoperit pana la cot.

Mana ei eliberata a cautat mana lui Parva, timid, cu un gest mic. Palma lui fierbinte i-a prins palma, intorcand-o cu fata in sus, aducand-o la ochi ca pe un pergament viu.

— Stii sa citesti in palma?

— Nu, ma tulbura mirosul pielii.

Si Parva a lasat mana Paunei, care a cazut moale pe mansonul fotoliului.

— Aiuram, i-a spus ea. Mai bine ne-am opri. Nu-i cuminte ce se intampla cu noi. Si impingandu-l: Du-te in salon, lumea te asteapta. Pe mine ma gasesti tot aici. Vom pleca impreuna.

El s-a intors in societatea domnilor, unde atatarea pe care o provocase expunerea lui devenise incendiu. Se discuta in nemteste, in frantuzeste, in englezeste, cu acea fervoare si libertate de opinii pe care o cunosteau bine barbatii timpului, fervoarea saloanelor politice europene in care se afirma liber orice. El nu spusese orice, aruncase niste ganduri la care cugeta de mai multa vreme, ganduri din care nu lipseau si niste accente politice. Pentru aceste accente primise probabil aplauze. Parva avusese grija sa le gradeze, astfel incat sa para incendiare sau sa fie incendiare: „respingerea bunei cuviinte politice” - si in genere a bunei tinute, confundate intotdeauna cu tinuta obedienta!, „respingerea suprematiilor”, „respingerea fantoselor de autoritate”, „respingere pe toate planurile, pana la impunerea unei situatii noi, cand vocile ascunse ale istoriei isi vor recapata dreptul de voci, adica de argumente in armonia lumii.” Alocutiunea lui Parva era viu comentata, mai ales accentele, pe care le subliniase si gazda, acel domn cu ochi focosi si gesturi nervoase, domnul C. A. Rosetti.

Directorul Romanului n-a ezitat sa-l ia pe Parva de brat si sa-l plimbe prin intregul salon. Gazda avea arta de a-i pune pe oaspeti in valoare, de a-i face sa straluceasca, impingandu-i in locurile unde discutia stagna, unde lipseau accentele sau limpezirile utile, iar acesta era acum rolul lui Parva. Fara a-si da seama, tanarul mergea in sensul ideilor lui C. A. Rosetti, sau poate mai curand gazda imbratisase ideile lui Parva, oricum intre cei doi parea sa functioneze un acord tacit de idei, pe care omul politic dorea sa-l generalizeze. Cineva, un croat, a adus in discutie si o brosura, un proiect pentru o noua organizare a Europei de sud-est, brosura pe care Parva o cunostea din trenul cu care calatorise spre tara, tiparitura fusese distribuita si in tren, dar ceea ce-l mira acum era faptul ca tocmai el nu vorbise despre partea practica a proiectului sau, desi venise pentru asta. Sa fi fost mai tare freamatul clipei care-i lega pe toti decat obsesia unui proiect al unuia? Un alt domn, la aceeasi reuniune, incercase sa se faca ascultat, cu un proiect in chestiunea israelita, dar nici acesta nu reusise nimic. Insemna oare ca timpul isi impune propriile proiecte, peste capul oamenilor?

In afara jurnalistilor occidentali, in salonul lui C. A. Rosetti se afla o intreaga lume balcanica, o lume cu care liderul liberal intretinea de multa vreme legaturi, cultivand-o si lasandu-se cultivat de ea, stimuland-o in lupta cu imperiul opresor de la sud, prin sprijin moral si prin publicatiile lui romantice. Casa lui C. A. Rosetti arata ca o casa de insurgenti, o vadea biblioteca - plina de carti interzise in cele trei imperii, o vadeau maldarele de ziare clandestine, in diverse limbi, raspandite prin toate odaile, afisele si proclamatiile radicale, lipite decorativ pe pereti. Parva simtea ca pe undeva sunt ascunse si arme.

— Nu-i asa ca intri in actiune? l-a intrebat Rosetti, fixandu-l cu ochii lui focosi, dupa ce-l urmarise pe Parva peste tot, ca o umbra. Nu-i asa ca intri in actiune?

I-a pus intrebarea la modul fierbinte, cu gandul ca-l va smulge raspunsul afirmativ, neindoindu-se o clipa ca exaltarea lui nu s-ar fi comunicat instantaneu tanarului.

— Dar, domnule Rosetti, a raspuns Parva mai mult perplex decat aparandu-se, eu fac stiinta!

— Lasa, lasa! l-a linistit Rosetti, strangandu-i mana intre maini, cu sinceritate si efuziune. Mai vorbim noi despre asta.

Si l-a abandonat pe Parva, indreptandu-se spre un alt grup, nu inainte de a-i mai spune:

— In generatia noastra toti am facut si stiinte, si arte, dar si politica. Si cu indexul ferm: Nu-l uita pe Kogalniceanu!

Parva parea uimit, la asta nu se gandise. A respins prompt ideea:

— Dar domnul Kogalniceanu nu mai face de mult stiinta. Sau poate nu stiu eu!

A fost randul lui C. A. Rosetti sa faca ochii mirati, pentru inocenta lui Parva. A zabovit inca o clipa, cat sa i-o spuna:

— Chiar crezi asta?! Si uimit de-a binelea: Mai gandeste-te. Exista si o stiinta istorica aplicativa!

Si Rosetti s-a indepartat, inchipuindu-si ca Parva va medita asupra acestei ultime sentinte, pe care i-a atarnat-o de gat, ca pe un cerc.

Parva si-a reamintit de brosura care ii fusese data in tren. Era distribuita pasagerilor de un mecanic de locomotiva, probabil un sarb. Omul acela manjit de funingine a fugit apoi la masina de aburi si trenul s-a pus in miscare. C. A. Rosetti ii aparea acum, bizara coincidenta, tot ca un ins manjit de funingine si tot ca un fanatic, un fanatic al „istoriei aplicative”, un mecanic al istoriei, aflat in trenul zgomotos al evenimentelor, slujind acest tren, intetindu-i inaintarea mereu mai accelerata. Insemna oare ca unul dintre firele Europei viitoare trecea pe la Bucuresti, prin casa domnului Rosetti? Dar care fir, cand firele se incurcau?

Ceva i s-a limpezit totusi in minte lui Parva: „Evenimentele depasesc oamenii, si-a spus el. C. A. Rosetti e unul dintre agentii sau fermentii evenimentelor, prezente si viitoare, dar el nu le decide, el e un simplu lucrator la cazanul de vapori, un fochist, nu un mecanic, de unde funinginea de pe chipul lui.” Ceea ce lui Parva i s-a parut umilitor pentru ideea, fie si abstracta, de istorie. In concret, postura era stupida. Parva detesta postura subalterna. „De vreme ce nu poti sa fii un Alexandru cel Mare, ce rost are sa fii un simplu lancier din falanga anonima a timpului tau, si-a spus el. In schimb, imperiul lui Hasdeu nu-l poate nimeni clinti.” Si definitiv, cu un orgoliu pe care-l stimula apropierea de Pauna: „Voi ctitori un imperiu stiintific cu numele Lucretiu Parva.”

Alaturi, la cativa pasi, Pauna conversa cu cineva, desigur cu un barbat. Parva stia ca o facuse mult sa astepte, prelungind peste limita tensiunea in care se angajasera amandoi. Acum o privea de la distanta, din dreptul unei console pe care se afla o pendula. O pendula mica si scumpa, care, la ore fixe, punea in miscare trei perechi de papusi ce executau, intr-un tempo gratios, figuri de menuet. Era o piesa din secolul precedent, cand timpul ii incanta probabil pe oameni. „Timpul, a observat Parva, se putea masura pe atunci in figuri de menuet. Azi ar parea paradoxal un ceasornic masurand timpul in vartejurile valsului. Ar fi prea putin. Timpul s-a invrajmasit, e convulsiv, delirant si incomprehensibil. Cine il va pune in ordine?” Un prim accident, care ravasise timpul lui Parva, era chiar ea, aceasta femeie.

Si Parva s-a indreptat spre ea.

Spre deosebire de C. A. Rosetti, care se pierdea in generalitatea viitorului, Bratianu parea a fi sau chiar era un om al prezentului si al practicii, un practic pana la marginire, pana la punctul in care interlocutorul isi putea inchipui ca primul-ministru e incapabil sa vada si dincolo de clipa.

Interlocutorul era trimisul domnului Crémieux, pe care primul-ministru roman l-a primit bine. O audienta din care domnul Goldmann n-a ales insa mare lucru; Bratianu era presat de fel de fel de treburi - tot timpul in cabinet intrau si ieseau oameni -, treburi care se reduceau de fapt la una singura: razboiul.

— Tot pentru razboi ati venit? l-a intrebat Bratianu pe domnul Goldmann, in cele din urma.

— Am venit pentru pace.

Acest raspuns l-a surprins pe primul-ministru care a suras incredul.

— Ce va mira? a continuat domnul Goldmann, la pace ne gandim nu numai noi, dar se gandesc de pe acum cei mari, purtatorii de coroane. Imparatul Austro-Ungariei si imparatul Rusiei au discutat la Reichstadt despre pace, adica despre ceea ce vor obtine cele doua imparatii dupa razboi.

— Stiu asta, a spus Bratianu. Si mai stiu, ca si dumneavoastra, ca lumea se va schimba. E totusi greu de spus cum va fi lumea, dupa razboi, mai buna, mai rea. Eu vad ziua de azi, care arata rau.

— Si pentru coreligionarii mei arata rau!

Domnul Goldmann a procedat totusi cu delicatete. N-a evocat incidentele de la Vaslui si Dorohoi, nici n-a facut caz de bombardamentul Calafat-Vidin. El a impins discutia spre un timp mai putin incarcat de convulsiuni, incercand sa afle care va fi situatia evreilor de la Dunarea de Jos in epoca de pace care ar fi urmat.

— Domnule Goldmann, a raspuns Bratianu, dar imi cereti sa ghicesc. Nu sunt nici ghicitor, nici profet. Eu nu stiu ce se-ntampla pana maine la mine in tara, dar mi-te dupa acest razboi. Ca maine intra turcii, ca rusii au si intrat Daca vreti, putem discuta cat poftiti despre ziua de azi.

— Ziua de azi arata rau, cum am mai spus-o. Si ma intreb de ce, cand traim intr-o lume civilizata, o lume a drepturilor. Revolutia Franceza, pe care dumneavoastra romanii o admirati atata, a legiuit, dupa cum stiti, emanciparea evreilor. De ce oare acest exemplu nu e urmat si in tara dumneavoastra?

— Domnul meu, dar in primul rand noi n-am avut o Revolutie Franceza. Apoi sa stiti, la 1789, situatia evreilor din Tarile Romane era alta decat in Apus. Nu se punea la noi problema abolirii unor restrictii privindu-i pe evrei, cand asemenea restrictii nu existau. Pana la Regulamentul Organic din 1831, o legiuire impusa din afara, peste capul Tarilor Romane, in legislatiile noastre vechi n-au existat prevederi antisemite. Dar a venit Revolutia noastra de la 1848.

— In sfarsit, ne apropiem de zilele noastre!

— Da, a intarit Bratianu, ne apropiem si cu folos. La 1848, atat moldovenii cat si muntenii, la Iasi si la Islaz, am cerut prin proclamatii, printre alte drepturi, si emanciparea evreilor. Ba am facut ceva mai mult, am ars atunci si Regulamentul Organic. Domnul Crémieux, care era pe atunci ministru in guvernul revolutionar al lui Lamartine, o stie.

— Si ce a urmat dupa un gest atat de frumos? a intrebat domnul Goldmann.

— Pai au urmat, a raspuns Bratianu, atatea lucruri care erau grabnic de facut: Unirea Tarilor Romane, improprietarirea taranilor. Si cu tristete: O chestiune care nici azi nu-i pe deplin rezolvata.

— Cum nu e rezolvata nici chestiunea evreiasca!

— Dar care se va rezolva cu timpul, a spus linistitor Bratianu.

— In cat timp? a intrebat trimisul domnului Crémieux.

Primul-ministru a tresarit si s-a incruntat. Vroia probabil sa descifreze daca intrebarea nu era cumva o somatie. Domnul Goldmann si-a dat seama, a zambit si, ca sa destinda atmosfera, a spus o gluma ovreiasca, auzita la Bucuresti. Un ovrei necajit, vrand sa obtina ceva de la Atotputernicul, il ia pe departe: „— Doamne, cat e pentru tine un milion de ani?” „— O clipa!” a raspuns Creatorul. „— Dar un milion de franci?” Creatorul a raspuns fara sa ezite: „— Un firfiric!” Bratianu a tresarit, fiindca chiar el era poreclit de adversari Firfiricul. Domnul Goldmann a continuat, jucand ambele roluri din anecdota. „— Atunci da-mi si mie un firfiric!” a cerut ovreiul. „— Asteapta o clipa!” a raspuns Dumnezeu. Dupa care domnul Goldmann l-a intrebat pe Bratianu.

— Cate clipe sa mai asteptam?

— Dupa cum se vede, si firfiricul atarna greu! a observat primul-ministru razand.

Au ras amandoi. Trecand apoi la planul serios al discutiei, Bratianu i-a spus domnului Goldmann ca intreaga chestiune israelita din Romania e de data recenta. Inainte vreme nu se facea distinctia decat intre bastinasi si ultimii sositi. Evreii autohtoni aveau acces la toate drepturile, ca si bastinasii.

— Minus dreptul de a cumpara pamant! a observat domnul Goldmann.

— Da, a recunoscut Bratianu. Cu pamantul e o problema. Tara fiind mica si cu o populatie putin numeroasa, pamantenii si-au aparat pamantul cum au putut. Inclusiv prin legislatie. Ei n-au dat drept de a cumpara pamant aici nici turcilor, desi acestia au incercat sa-si impuna dreptul prin forta armelor. Noi le-am platit tribut, dar nu le-am dat dreptul sa cumpere pamant aici.

— N-ati dat acest drept necrestinilor. Dar s-a dat celora de aceeasi confesiune!

— Cand s-a dat, s-a gresit. Pamantul nostru care a incaput pe mana manastirilor inchinate Athosului sau Locurilor Sfinte n-a mai fost al tarii, nici ca bun nemiscator, nici ca venit. Aceasta l-a silit pe Voda Cuza, in 1864, sa secularizeze averile manastiresti, fiindca aceste manastiri straine erau un stat in stat. Patriarhul grecesc de la Constantinopole a urlat, ne-a denuntat opiniei publice internationale, ne-a acuzat de nationalism. Noi am oferit despagubiri, marile puteri ne-au sprijinit. Nu toate, desigur. Nu ne-au sprijinit puterile carora le-am taiat, prin acest act, o parghie de control asupra statului roman.

Domnul Goldmann, care a ascultat cu rabdare expozeul, a simtit nevoia sa puna punctul pe i:

— Deci nu le dati evreilor dreptul de a cumpara pamant!

Bratianu a raspuns intr-un chip neasteptat:

— Dar nici printul domnitor n-are pamant in Romania. Pe straini intai ii naturalizam, apoi le dam drepturi. Cu printul s-a-ntamplat la fel.

— Pana si cu printul domnitor s-a intamplat la fel?

— De ce va mirati?

— Cum sa nu ma mir! Pamantul e un bun ca orisicare altul. Se cumpara, se vinde.

— Pamantul nu-i un bun ca orisicare altul. Pentru un stat e un bun sacru, care nu se cumpara si nici nu se vinde. Chiar dumneavoastra, evreii, ati cumparat acum cativa ani de la guvernul turc pamant in Tara Sfanta. Otomanii au vandut fiindca nu era pamantul lor, cum au facut si-n alte parti. Dumneavoastra ati cumparat ceea ce va apartinea de drept. Si veti cumpara mai departe. De ce? Nu ca sa-mi vindeti mie pamantul sau altuia, ci ca sa va apartina in veci Dar ce sa va mai fac teorie! In fond, pamantul ar trebui sa apartina acelora care il ara si seamana. Nu se poate, din pacate. Se opune egoismul proprietarilor de pamant.

— Care nu-i admit pe straini decat in situatia umilitoare de administratori, de arendasi, de vechili. Si de aici conflictele!

— Conflictele n-au la noi cauze de confesiune religioasa sau natie. Arendasii sunt oameni intreprinzatori, mai capabili decat boierii. Eu unul nu-i consider o plaga. Noi avem multi arendasi romani, desigur si greci, armeni, bulgari, evrei.

— Asupra carora se revarsa ura taranilor, care ii vad ca straini. Deci Strainul!

— Cum puteti spune asta, cand seful statului roman e un strain! Chiar eu l-am adus in tara si l-am asezat pe tron.

A urmat o pauza, foarte necesara, in care Bratianu l-a lasat pe interlocutor sa mediteze. Apoi, zambindu-i cu tristete:

— Domnule Goldmann, cel mai strain om din tara aceasta e taranul roman. El e bastinas, dar n-are pamant. El are drepturi cetatenesti, dar nu voteaza, votul e censitar. El are drept la invatatura, dar nu merge la scoli. Avem putine scoli, iar copiii taranilor sunt flamanzi si dezbracati.

— Dati-ne macar acces la votul censitar!

— Nu pot, oricat as vrea, nu va ganditi? Dorohoiul, care va sta atata la inima, ar trimite in parlament, pe langa mosieri si cativa deputati evrei, fiindca ei au acolo in oras paralele. Dar de ce sa-i napastuiesc pe romani, cand judetul Dorohoi e majoritar taranesc!

— Atunci improprietariti taranii. Sau, daca nu se poate, introduceti votul universal.

— Nici asta nu se poate deocamdata. Ar urla toata boierimea. O asemenea isprava se poate face fie printr-o constituanta, fie printr-o lovitura de stat. Noi avem oameni mesteri in lovituri de stat, dar nu acum. Si, lipindu-si palmele a ruga: Asteptati, va rog mult.

Domnul Goldmann avusese priceperea de a-l pune pe primul-ministru in dilema, reusise, ispravind acum prin a fi si el in dilema. Nu numai legi si traditii se opuneau rezolvarii problemei evreiesti, dar si - a observat el - o mentalitate. A vrut sa spuna pe nume acestei mentalitati si n-a ezitat:

— Antisemitism!

— Antisemitism, la noi?! Si Bratianu a ras. Domnule Goldmann, antisemitismul a patruns la noi odata cu protectoratul strain, care ne-a adus pe cap si cenzura, si Regulamentul Organic. Antisemitismul e un articol de import.

— Atunci sistati importul!

— Pai l-am si sistat, desi valurile recente de imigranti, din Rusia si Galitia, reactualizeaza problema, dand loc la unele iesiri intolerante. Si zambind iar: V-as acorda insa o confidenta: la noi, cel mai greu se suporta intre ei bastinasii. Luptele intre partidele politice sunt de la o vreme cumplite, procesele pentru pamant sunt nemiloase, trec din generatie in generatie. Tocmai de asta romanii au si adus un print strain, ca sa le fie arbitru.

— Sa doresc ca fiecare evreu sa aiba situatia printului Carol?

— Printul Carol n-are o situatie de invidiat.

O noua pauza, lunga, in care interlocutorii au sorbit din cafele. Bratianu parea destins si sigur pe ceea ce spune. El a continuat:

— Ceea ce se numeste antisemitism n-are la noi o baza sociala cat de cat demna de atentie. Aristocratia, oricat ar fi de reactionara, il refuza din snobism. Nu e sic sa fii exclusivist, in orice problema, cand tu, boier moldo-valah, ii citesti pe Montaigne, pe Pascal, pe Descartes, pe Voltaire, pe enciclopedisti. Mai recent si pe Victor Hugo. Cat antisemitism se cuprinde in acesti autori atata se afla si la Bucuresti. In ceea ce priveste natia cea mare, apoi aceasta crede ca tot ce-i pe lume fiinta vie isi are indreptatirea.

— Dar exista totusi si-un spirit anti

— Domnul meu, particula anti nu place la noi. Poporul asta n-are dusmanii, ci numai interese. Azi ne luptam cu turcii, maine vom fi prieteni cu ei. De maine nu le mai purtam banat pentru raul de azi, de ieri, de alaltaieri, de sute de ani.

— Sa fie chiar asa? Dar iata, la Bucuresti au aparut in cursul anilor articole si chiar brosuri antisemite!

— Au aparut fiindca n-avem cenzura. Dar romanii au raspuns acestor atacuri joase prin condeie de seama. N-a procedat oare asa chiar prietenul nostru C. A. Rosetti?

— Desigur, a confirmat domnul Goldmann. Apreciem cum se cuvine acest gest. Dar oare domnul Hasdeu nu e si el un condei de seama?

Bratianu parea derutat:

— Domnul Hasdeu? a intrebat si el. Apoi deschizand bratele: Domnul Hasdeu e un copac extravagant care are si frunze si flori, si poame, dar si multe crengi uscate.

Domnul Goldmann a apreciat caracterizarea privind crengile uscate si a intarit-o prin trei brosuri, semnate de Hasdeu, toate cu un continut scandalos: „Trei ovrei”, „Industria nationala, industria streina si industria ovreiasca” si „Talmudul - ca profesiune de credinta a poporului israelit”. Bratianu a facut un semn de depreciere, cunostea probabil brosurile, apoi a spus:

— Dupa cate stiu eu, domnul Hasdeu a mai scris inca o brosura cu titlul „Istoria tolerantei religioase la romani”. Pe asta observ ca n-o aveti. Textul ei a fost publicat mai intai in „Romanul” amicului nostru C. A. Rosetti. Ca sa vedeti ce inconstant personaj e acest domn Hasdeu!

— Puteti sa-mi spuneti cand e sincer?

— De unde sa stiu? Tot ce stiu e ca domnul Hasdeu a avut o bunica evreica si ca si-a facut studiile nu in Apus, ci la Harkov, in Rusia.

Ultimele amanunte l-au facut pe oaspete sa clocoteasca de indignare. El a strans brosurile, le-a pus intr-o servieta, a spus;

— Daca lucrurile stau asa, despre domnul Hasdeu nu se va mai auzi nimic, nici aici, nici in lume. Toata lumea il va ignora sau nega pe domnul Hasdeu. Va asigur.

Bratianu a dat din umeri cu indiferenta, dupa care a spus:

— Mie unuia mi-ati face un mare serviciu. Domnul Hasdeu le sta tuturora ca un ghimpe-n ochi. Conservatorii nu-l suporta, fiindca le da lectii de noblete. Liberalii nici atata, fiindca urla impotriva ciocoilor, desi el afiseaza maniere plebeiene, chiar la modul grosier. Printul nici nu vrea sa auda de domnul Hasdeu, care e antidinastic, iar poporul, pe care acest savant il pretuieste la superlativ, nu stie nimic despre domnul Hasdeu, poporul nostru fiind in corpore analfabet. Nimic mai simplu decat sa ni-l luati de pe cap. Aveti multe sa va spuneti impreuna. Eu nu sunt specializat in chestiunile evreiesti.

Atmosfera se incalzise si parea favorabila, gratie acestui subiect asupra caruia partenerii erau in consens. Dar domnul Goldmann era prudent. Toti politicienii din tarile Europei de rasarit si sud-est se aparau intr-un mod asemanator, aruncand vina cand pe trecut, cand pe cate un personaj incomod. De ce-ar fi facut altfel Bratianu? Ca sa se incredinteze ca e asa, ca pe omul politic din fata nu-l interesa decat problema natiei lui, exclusiv aceasta, domnul Goldmann i-a povestit ca la intalnirea cu C. A. Rosetti, acesta ridicase, printre altele, si chestiunea aromanilor din Imperiul Otoman. Bratianu a ascultat aceasta relatare cu satisfactie si a adaugat:

— Domnul Rosetti v-a vorbit de situatia aromanilor, eu v-as putea intretine ceasuri intregi despre situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. E stiut de toata lumea ca e foarte rea.

— Si atunci, domnul meu, intr-o lumea atat de rea, cum sa facem sa fie bine pentru toti? a intrebat domnul Goldmann.

— Da, a consimtit Bratianu, va trebui facut ceva pentru toti.

Si discutia s-a poticnit in acest punct. Sub toti, fiecare intelegea altceva, fiecare ignorandu-l pe celalalt si de aici tristetea. Tristetea o resimtea fiecare in felul lui. Bratianu stia ca domnul Goldmann nu vibra la problema aromanilor sud-dunareni, invocase aceasta problema ca sa faca placere gazdei, asa cum domnul Goldmann stia ca Bratianu nu vibra la problema recuperarii Palestinei, invocase chestiunea doar ca sa faca o placere oaspetelui. Dar daca fiecare ramanea cu ale sale, cum se putea urni din loc chestiunea tuturor? Ar mai fi fost de pus o intrebare si fiecare ar fi putut s-o adreseze celuilalt: „— Ce intelegeti prin toti?” Sau „— In toti intram noi toti?” Sau „— Cu cine sa incepem mai intai? Cu evreii, cu taranii, cu micile populatii sud-dunarene, cu romanii de peste munti?” Stand in fata numai cu cele ale sale, nici unul nu-l vedea de fapt pe celalalt.

Domnul Goldmann a inteles totusi ca Bratianu nu raspundea semnalmentelor clasice ale antisemitului. Acesta, antisemitul clasic, e un om care-si explica fals raul din lume prin evrei. Incepand prin a fi un antisemit, el ispraveste prin a fi anti orice. E un bolnav. Bratianu era perfect sanatos pana acolo incat ii ignora pe evrei. Pentru el, in clipa data, obsedanti erau turcii si rusii. Dar mai tarziu? Despre mai tarziu nu se putea discuta, Bratianu refuzase discutia. Mai ramanea de discutat, in concret, nu in general, nu dincolo de margini, macar situatia comertului evreiesc in Romania. Momentul era potrivit. Intre timp, in cabinet intrase un secretar, care l-a retinut pe primul-ministru cu niste hartii bancare. Bratianu era si ministru al finantelor, iar Romania, era stiut, se zbatea in mari dificultati, avea exorbitante datorii externe, purta acum tratative cu Rusia pentru un imprumut in aur. Dar si Rusia avea dificultati. Cel mai intelept lucru pentru domnul Bratianu era sa-si indrepte privirile spre izvoarele de credit din Occident, adica sa-si ridice ochii spre domnul Goldmann. In cel putin cateva proiecte romanesti - proiectul postelor si telegrafului, proiectul drumurilor de fier - aportul capitalului international evreiesc era insemnat. Era insemnat si aportul capitalului evreiesc intern, ca in orice tara din lume. A da drepturi evreilor sa-si exercite comertul si sa intemeieze institutii de credit, insemna a sprijini economia tarii, a o face sa prospere, intr-un timp cand romanii pareau a se dezinteresa de finante si comert. Bratianu era un om practic, chiar si un finantist. Intelegea el oare ca macar in materie de comert si banci trebuie sa se sprijine pe evrei? Domnul Goldmann a formulat aceasta intrebare.

— Dar evreii, a ripostat Bratianu, ne pot parasi.

— O, da! a strigat domnul Goldmann, dar numai cand se dezlantuie persecutiuni. Cand evreii din Spania si din Republicile Italiene au fost persecutati, ei au fost siliti sa paraseasca Mediterana si sa se mute la Marea Nordului. Au inflorit atunci Olanda si Anglia. O stiti!

— Asa cum stiu, la fel de bine, ca trebuie sa-i invat si pe ai mei sa faca industrie si comert. Ma preocupa, trebuie sa recunosc, si problema unei industrii romanesti.

— Asta e curat nationalism, a strigat interlocutorul. V-o spun acum si eu. Daca in chestiunea pamantului v-am putut intelege, in chestiunea comertului refuz sa va inteleg.

— Ce nu e de inteles? Dar vreau sa-i oblig si pe romani sa faca comert! Vreau sa dezvolt o burghezie romaneasca in care sa intrati si dumneavoastra si cine-o mai pofti. Dar vreau sa am comertul in mana.

— Este curat nationalism!

— Bine ca n-ati spus antisemitism. E o nuanta, nu?

— O nuanta numai! a precizat interlocutorul. Cat priveste antisemitismul, Alianta va lupta sa-l transforme intr-un delict de onoare, la scara universala. Trebuie sa aparam acest neam oropsit. Trebuie sa facem sa dispara prapastia dintre oameni si oameni. A-l uri pe aproapele tau pentru vina de a fi altfel decat tine e o crima. Aceasta e problema noastra.

Patetica dezlantuire a oaspetelui a parut ca-l impresioneaza pe primul-ministru, care a tacut. Intr-un tarziu a spus:

— Va inteleg si suferinta, si pasiunea. Dea Dumnezeu sa reusiti. V-o doresc. Am aflat cu bucurie ca domnul Crémieux a reusit sa intemeieze o prima scoala agricola evreiasca in Tara Sfanta. O veti cuceri pana la urma in intregime. Veti avea o tara.

— Dar de ce ni se refuza tara dupa tara, cand am slujit si slujim aceste tari ca cetateni loiali! Nu e tara la ridicarea careia sa nu fi pus umarul. Chiar dumneavoastra, domnule Bratianu, ati reusit sa internationalizati chestiunea romana si cu concursul nostru. Cand la Londra, Viena si Paris s-a vorbit despre chestiunea tarilor dunarene, fiti convins ca si noi am fost prezenti. Aceasta s-a-ntamplat si la 1848, si la Unire. Domnul Rosetti va poate da amanunte.

— Stiu mai mult decat amanunte, n-am uitat nimic.

— S-ar putea totusi sa fi uitat. Un evreu, Daniel Rosenthal, a pictat, la ’48, panza alegorica numita „Romania”.

— Rosenthal a fost un erou al nostru, ca si eroii pompieri din Dealul Spirii. Cum l-as uita? El a pictat-o si pe Steluta lui Alecsandri.

— Atunci?

— Sa treaca mai intai pacostea razboiului. Orice pripire in problema aceasta poate duce la convulsiuni. Sa vina pacea.

— Orice intarziere poate duce la convulsiuni, a avertizat domnul Goldmann. Mai ales la pace. Pace nu poate face nimeni de unul singur. Si ferm: Cum credeti ca puteti face pacea fara noi?

Se ajunsese si aici, un punct pe care domnul Goldmann vroia sa-l evite, dar nu mai avea incotro. Cei doi domni au tacut din nou.

Lui Bratianu i se promitea ceva asemanator retragerii de la Calafat, dar cu imprevizibile efecte, greu de evaluat in clipa. El si-a scarpinat barba, incercand sa vada dincolo de clipa, desi era vizibil ca nu reusea. Domnul Goldmann a incercat sa-l ajute.

— Cel mai simplu ar fi ca chiar acum, in zilele urmatoare, sa proclamati drepturi politice pentru evrei.

— Acum, a strigat Bratianu, in plin razboi? Nu putem rezolva in plin razboi nici problema pamantului. Inchipuiti-va ce s-ar intampla!

— Tot la vreme de razboi e bine sa rezolvati si problema pamantului. Si in genere problema tuturor drepturilor. Asa s-a facut si-n Revolutia Franceza si la 1848. Proclamati-le pe toate deodata.

— Usor de spus, dar greu de facut. Si incurcat: Cu drepturile politice chestiunea e foarte complicata. E usor sa le proclami, ca apoi sa nu le asiguri.

— Proclamati-le, ca dupa asta le asiguram noi!

— Sa le asiguram mai intai si apoi sa le proclamam.

Deci o amanare, daca nu un refuz. Mai ramanea de pus o intrebare, pe care domnul Goldmann o pregatise:

— Si cu independenta Romaniei cum veti proceda? Intai o asigurati sau intai o proclamati?

Bratianu a sarit in picioare, vedea ca a fost surprins intr-un gand inca nedezvaluit:

— De unde stiti ca vrem s-o proclamam?

Domnul Goldmann n-a avut cand raspunde, in cabinet au intrat alti oameni, primul ministru nu s-a mai aparat de ei, s-a discutat despre tunuri, paturi de spital, bucatarii de campanie, cai, caiele, paine, spirt sanitar, fese, vin de impartasanie, iar Bratianu parea coplesit. Iti facea si mila acest om mic - Firfiricul! - care nu mai prididea sa semneze, sa refuze, sa dea dispozitii. Parea cu totul la dispozitia evenimentelor care tindeau sa-l striveasca. Dupa ce i-a concediat pe intrusi, Bratianu s-a intors spre domnul Goldmann cu scuze:

— Vedeti cate am pe cap? a intrebat el, vrand sa spuna ca nimic altceva nu mai putea incapea in preocuparile lui. Si uimindu-se singur: Auzi colo, vin de impartasanie. Ca si cum razboiul nu se poate face si fara asta! Apoi explicand: Mi se cer zilnic cantitati, uriase cantitati. Rusii arunca in razboi cantitati fantastice de materie vie si moarta. Otomanii la fel. Eu trebuie sa fac la fel. La Chisinau, marele duce mi-a spus: Ce cantitati pune la bataie Romania? Romania va pune la bataie tot, i-am raspuns, imi musc mainile ca nu pot pune pe picior de razboi un milion de soldati.

— Atat de multi? s-a mirat domnul Goldmann.

— Atat de multi! Razboaiele de azi nu mai inseamna nimic altceva decat o confruntare a cantitatilor.

— Dar calitatile? Domnul Goldmann si-a spus gandul pana la capat: Razboaiele sunt in genere o cumplita crima. Macar o singura calitate n-ar trebui omul sa uite, intr-un asemenea haos al cantitatilor: calitatea de a fi om.

Si cei doi oameni s-au despartit, urmand sa se revada - probabil - dupa razboi.

IX

Pe Dunarea mare, incepand de la Braila, bubuiau acum si tunurile ruse. Masiva ocupare a tarmului de catre trupele imperiale a scutit de griji armata si artileria romana care s-au putut regrupa in sectorul superior al fluviului, concentrandu-si apararea acolo. Duelurile de artilerie s-au intetit, cu putere sporita, cu risipa de munitii si cu un efect linistitor asupra trupelor beligerante de pe amandoua malurile. Isi incercau puterea doar gurile de foc, dar puterea de foc parea inspaimantatoare, tunarii aveau sepci cu clape la urechi, impotriva tunetului, si sorturi de piele la brau, impotriva scanteilor care tasneau din tevi inapoi. Pentru multimile nerabdatoare de pedestrasi si calareti si pentru populatia civila speriata, bubuiturile insemnau o fagaduinta, ca vara tunetele care vestesc o rupere de nouri. Se presimtea grindina, cu prapad de piatra din cer si cu suvoaie fierbinti si rosii.

Pana atunci nu mai era mult. Dar tot pana atunci otomanii nu stateau pe loc, loveau si cu sabia, nu in mari infruntari, ci in ciocniri de noapte in care se angajau bandele cercheze trimise peste fluviu. Calaretii cerchezi erau auxiliarii otomanilor. Ei nu actionau decat in apropierea bazelor otomane, sub ocrotirea trupelor regulate cu steag verde, in legatura cu acestea. Cavaleria cercheza provocase ravagii in satele bulgare rasculate, dar stiau de frica ei si romanii, taranii dunareni neinarmati, care ades se trezeau loviti cu jaf si foc, la ceas de noapte. Impotriva cerchezilor apararea era grea. Acesti caucazieni trecuti la islamism, care-si facusera cuiburi in Dobrogea, unde intemeiasera sate, erau - ca si fratii lor de sange de sub Kazbec - razboinici iuti, vicleni si cruzi. Ei atacau prin surprindere atat formatiile militare razlete, cat si asezarile prost aparate, apoi dispareau fara urma. Otomanii ii foloseau si in misiuni de represalii, si ca paznici la mai toate frontierele. Cu ei avusesera de furca, in Egipt, pana si soldatii lui Napoleon, care si-au lepadat oasele, sub sabia cercheza, in nisipurile fierbinti de la Piramide.

La Dunare, in primavara lui ’77, incursiunile cercheze au inceput prin martie, s-au intetit prin aprilie, au devenit ingrijoratoare spre sfarsitul lunii, dupa intrarea Romaniei in razboi, cand „lupii negri” traversau fluviul cu si mai mare indrazneala. Nu se putea pune straja om de om la frontiera pe apa, cerchezii ar fi dibuit oricum sparturile, ei se miscau liber ca pasarile de prada sau ca lupii, cum li se si spunea, lovind cand si unde nu te asteptai: aci in balta Calarasilor, aci la Braila, aci la Ismail, aci la Giurgiu, sau hat departe pe bratul nordic al fluviului pana spre Vilcov. Sosirea trupelor ruse si desfasurarea lor pe tarmul stang au stavilit provizoriu incursiunile cercheze, care s-au reluat insa cu si mai mult curaj. Otomanii erau interesati ca aceste hartuieli sa continue si sa se inteteasca. Acum cu cerchezii aveau de furca si rusii, care nu s-au speriat, le-au dat riposte prin sabia cazaca.

Venisera la Dunare cazaci de Don, de Nipru, de Cuban, numai calarime vrednica si iute. Cazacii erau la randu-le niste buni auxiliari, care stiau sa se bata. Ei manuiau bine si carabina si sabia, si cunosteau atacul prin surprindere. Ciocnirile dintre cazaci si cerchezi au fost numeroase, dure, dar cu putin folos. Cazacii nu puteau trece Dunarea, in urmarirea cerchezilor - nu se daduse acest ordin -, pe de alta parte ei primeau lupta - de noapte - pe un pamant necunoscut, unde se miscau anevoie. Se infruntau si tipuri diferite de luptatori, buni calareti si unii si altii, dar unii niste razboinici ai stepei, ceilalti niste razboinici de munte, mai indrazneti si mai ageri. Guerilla din baltile dunarene n-a dat pana la urma nici un rezultat, jafurile si incendiile au continuat, acum si in paguba trupelor ruse, regulate.

Cunoscand din vreme aceasta situatie, inca de cand se afla la Chisinau, marele duce Nicolae a cerut marelui duce Mihail, fratele sau de pe frontul din Caucaz, sa trimita grabnic la Dunare cateva sotnii de georgieni din gubernia Tiflis. Era pacat ca in asemenea rafuieli laterale, cu niste grupuri mici, sa fie jertfiti cazacii, care erau buni la camp deschis. Chiar si in razboiul pentru cucerirea Caucazului de catre trupele ruse se dovedise ca in lupta impotriva grupurilor mici sunt mai eficiente grupurile mici. Ca treaba de la Dunare sa se ispraveasca repede, fara plictiseli pentru trupele regulate, era mai bine sa se bata muntenii intre ei, frati cu frati. Guerilla se putea inlocui cu o vendetta. S-ar fi incrucisat si acelasi tip de sabie. Cerchezii erau niste maestri taietori de capete, o arta care venea probabil din Asia persana si araba. Dar stapaneau aceasta arta si fratii lor de sange, georgienii crestini. Sangele clocotea si in unii si-n altii la fel.

In Caucaz, la Tbilisi (Tiflis) chemarea de la Dunare a avut un ecou prompt. A sarit pe cai, la primul semn, sotnia georgiana a colonelului Athasvili. In 30 martie, calaretii in negru, pregatiti de lupta, ieseau pe poarta Darialului. Ei s-au angajat intr-un fantastic galop spre Europa de sud-est, luandu-si ca prima tinta Dunarea romana.

Printul era atatat de toate aceste vesti, pe care acum le primea la Cotroceni. La palatul din centru venea doar pentru momentele ceremoniale, pentru sedintele de consiliu de ministri, pe care le prezida, pentru primirea diplomatilor, pentru micul schimb de replici cotidiene cu printesa; chestiunile ce pretindeau deliberarea intima le rezolva de la un timp la Cotroceni, unde putea lucra absolut singur.

Aici printul si-a putut organiza o resedinta de tranzitie intre palatul princiar si bivuacul de front. Conacul de la Cotroceni, tot o casa princiara valaha, dispunea de un vast parc cu arbori mari - stejari, fagi, artari - aflat intr-o neoranduiala de codru. Lipseau aleile, trasate cu rigla, boschetele savant distribuite, pavilioanele, bazinele de apa. Parcul si casa erau asezate in prelungirea unui nesfarsit codru, Codrul Vlasiei, defrisat candva, din care mai ramasese o rariste cu copaci batrani. Orasul, cu tumultul sau, nu se simtea pana aici, desi conacul se afla in prelungirea zonei urbane. Aici, la Cotroceni, modificarile introduse de print au fost foarte putine. I-a convenit intr-un anume fel rusticitatea. A impus doar un spor de curatenie la grajduri, mai multa ordine la remize, plus - pentru linistea lui - un zel militar, de cazarma, la cazarma din preajma, unde salasluia un corp de paza. Intorcand spatele agitatiei de la palat, printul s-a mutat aici, unde-i primea doar pe maiorul Vacarescu si pe Kalinderu.

Maiorul Vacarescu venea aici de cateva ori pe zi; aducea mesajele si situatiile militare, primea dispozitii privind miscarea curtii din centru, punea un filtru intre lume si print. Prin acest filtru razbateau insa si sugestii sau dorinti externe. Vacarescu era in legatura cu oamenii avand aceleasi raspunderi la celelalte curti. Prin el s-a sondat daca printul n-ar fi dispus sa intreprinda o vizita la tar, la Chisinau. Tot prin el s-a primit raspunsul ca printul nu s-ar afla intr-o dispozitie buna, ca sanatate. Prin Kogalniceanu aceeasi intrebare a primit, oficial, un raspuns mai neted: printul nu poate parasi Capitala. Prin Bratianu, cand acesta s-a aflat la Chisinau, raspunsul a fost si mai decis: „— Dar cum se poate, ce-ar zice lumea daca printul l-ar saluta pe tar, dupa actul din 12 aprilie, de la Iasi!”

Totusi nimeni nu-l intrebase nimic pe print, iar tacerea aceasta il stanjenea. Oare toti isi jucau interesele pe langa el si peste capul lui? Dincolo de relatiile dintre cele doua state, care tineau de competenta guvernelor, mai erau si relatiile dintre cele doua curti, niste relatii de familie, care se cuveneau a fi oricum cultivate. Printul avea acest cult al familiei, nu ca sentiment, ci ca forma de respect al ierarhiilor din lume, ierarhii in care el insusi se includea. Cu imparatul Wilhelm al Germaniei si cu tarul Alexandru al II-lea al Rusiei printul nu putea cultiva decat relatii bune, niste relatii care nu trebuiau sa influenteze decat in bine politica celor doua mari state fata de tara peste care el domnea. La fel stateau lucrurile si in ceea ce priveste relatiile curtii de la Bucuresti cu celelalte curti princiare, regale si imperiale. Regina Victoria a Marii Britanii, matusa printului, ii trimisese un mesaj de simpatie la urcarea pe tronul tarii de la Dunarea de Jos, chiar daca guvernul si parlamentul britanic n-au privit cu ochi buni evenimentul. In 1871, cand Germania a infrant Franta, cand Wilhelm, unchiul printului, a fost proclamat imparat, cand imparatul Napoleon al III-lea a cazut prizonier, printul a trimis un cald mesaj de felicitare catre noul imparat si o duioasa scrisoare de consolare catre imparatul invins. Cele doua texte nu erau incompatibile, cei doi destinatari ii erau rude apropiate si fiecare a apreciat cum se cuvine delicatul gest de la Bucuresti. In scrisorile catre invingator si invins, printul anunta chiar si un eveniment fericit pentru el: nasterea unei fetite, domnita Maria, singurul lui copil, care intre timp si murise. Cum ar fi putut printul proceda altfel in raporturile sale cu tarul!

Printul era dator sa trimita tarului un mesaj de felicitare de ziua nasterii, la 17 aprilie, si a facut-o peste incidentele diplomatice, fara a mai intreba guvernul. Intre timp, in Caucaz, se dezlantuise o rascoala a cecenilor islamici, provocata de otomani. Printul ar fi trebuit sa trimita suveranului rus o scrisoare de consolare, cum era uzul. Dar nici Rusia n-a stat cu bratele incrucisate. Imediat in Imperiul Otoman, dincolo de frontiera caucaziana, s-au dezlantuit rascoale ale crestinilor si ale unor secte musulmane ostile sultanului. Un trib de asirieni supravietuitori ai imperiului lui Aussurbanipal, populatie nestiuta, dar de mult crestinata, s-a refugiat in Caucaz, sub pavaza tarului. Rusia isi luase revansa, si tarul merita felicitari. Asa era normal. Acum urmau a sosi la Dunare, ca sa infrunte pe cerchezi, cateva sotnii georgiene. Din nou tarul merita omagii; razboiul capata de aici inainte aspect de cruciada.

Ideea de normalitate in raporturile dintre cele doua curti fusese insa grav avariata de politica. Recent presa scosese din nou pe tapet partea secreta a convorbirilor de la Reichstadt dintre tar si imparatul de la Viena. Cei doi suverani se gandisera din timp la pace, cu cateva luni inainte de inceperea razboiului, schitand cu degetul pe harta ceea ce doreau. Toti cei cuprinsi pe harta in discutie traiau nelinistea, inclusiv guvernul de la Bucuresti. Nelinistea nu se putea traduce decat in gesturi politice, gesturile politice stanjeneau raporturile normale intre cele doua curti, iar printul suferea. Cand urmau a se restabili bunele sentimente, care dadeau adevarata masura a nobletei celor alesi?

Intre timp printul se hotarase sa cumpere o mosie de munte. Dintre toate ofertele pe care Kalinderu i le pusese in fata s-a oprit doar asupra uneia: mosia Brosteni. Se retrasese aici, in linistea parcului de la Cotroceni si pentru a delibera temeinic in legatura cu mosia. Kalinderu, cu care lucra cateva ore pe zi, ii prezentase intregul dosar al ofertei, dar cu toate rezervele: pretul mosiei parea enorm. Cateva milioane lei aur. Printul ar fi trebuit fie sa vanda proprietatea sa de la Umkirch, fie sa recurga la un credit intern. In complicitate cu administratorul de la Umkirch, Kalinderu menaja insa proprietatea din Germania si vroia sa-l impinga pe print spre solutia creditului.

— De ce, alteta, sa nu acceptati a fi creditat?

— Stii doar ca creditul obliga!

— Dar si altetea voastra ne-ati obligat printr-un credit, acceptand sa veniti aici!

Mica dilema se prelungea de cateva zile, iar printul se simtea din nou tras intre forte contrare. Ca si fortele contrare care se opuneau normalizarii relatiilor sale cu tarul. Si in acest domeniu i se cerea sa renunte la ceva si sa accepte ceva, sa uite titlul sau de familie, care il indruma catre anume gesturi, si sa accepte titlul de sef de stat, care ii impunea cu totul altele. Dar el vroia ca intre aceste gesturi sa puna si echivalenta si armonia.

In ceea ce-l privea, printul facuse tot ce se putea pentru ca raporturile sale cu curtea rusa sa intre in normal. Pentru normalizare lucra tacit si guvernul, lucrase chiar in perioada crizei. Actiunea guvernului avea altminteri o parte la vedere - zgomotoasa, vanitoasa, prea mult subordonata miscarilor opiniei publice si luptelor de partid, - si o miscare nevazuta, temeinica si chibzuita. In perioada crizei, Bratianu daduse dispozitii prefectilor din judetele limitrofe cu imperiul sa intretina bune relatii cu comandantii rusi si sa sustina marsul trupelor. Intelegerea privind transportul trupelor pe caile ferate a fost respectata punct cu punct, la fel si alte intelegeri tehnice. Paralel insa continua razboiul notelor si al scrisorilor, un circuit care-l includea si pe print.

Primind vestea, adusa de Vacarescu, ca tarul ar urma sa se indrepte in zilele urmatoare spre frontiera romana, printul medita daca n-ar fi totusi cazul sa-l intampine pe suveranul rus la frontiera. Era gazda si ar fi trebuit s-o faca. Dar tot Vacarescu i-a spus ca lui Bratianu nu-i suradea aceasta initiativa. Chestiunea trebuia direct lamurita cu primul-ministru si printul l-a primit pe Bratianu la Cotroceni.

— Se opune vreun element politic ca sa-l salut pe suveran la frontiera? a intrebat printul. Gestul mentine o stricta semnificatie de familie.

— Aceasta s-ar intampla daca intalnirea ar avea loc intr-o statiune balneara, a raspuns Bratianu. Il veti saluta insa pe tar ca sef al statului roman.

— Si?

— Si dorim ca seful statului sa-l salute pe primul suveran strain care vine la noi intr-o conditie egala. Vrem sa-l salutati pe suveranul Rusiei, ca suveran ce veti fi.

A acceptat argumentul. A trait chiar o clipa de tulburare. In fata lui, boierul din Arges isi mangaia barba. Intre cei doi, primul ministru si primul cetatean al tarii staruia totusi o inegalitate, pe care chiar propunerea lui Bratianu a scos-o la lumina. Si printul s-a innegurat la chip.

— Dar inainte de asta voi cumpara mosia!

Rudi a intrat vijelios in chiliuta lui Theo de la anticariat, dar s-a oprit in prag, se vedea ca ceva suspect il izbise, a mirosit aerul, a intrebat:

— A fost la tine o femeie?

— Nu, a raspuns Theo, rosindu-se la fata.

— Ba a fost, imi spune ceva acest parfum.

— Daca iti spun ca nu! Sa nu-mi ceri insa cuvantul de onoare. Am hotarat sa eliminam, in raporturile noastre, conventiile lumii burgheze.

— Bine, a convenit Rudi, asezandu-se ceva mai linistit pe marginea patului. Suspiciunea mea se leaga insa de ceva mai important. Am aflat ca esti iar cautat de politie.

Theo nu s-a speriat, a ras, ii facea placere sa se stie urmarit.

— Nu rade, e ceva grav. Ti-aduci aminte ca la ultima noastra reuniune erau prezenti si niste socialisti din Rusia?

— Da, langa unul din ei am stat chiar eu. E un om teribil.

— Despre el e vorba. Acel Vladimir Askaurov, acesta e numele lui conspirativ, e urmarit de politia lor secreta.

— Ce am eu cu politia lor secreta!

— Politia lor secreta, Ohrana i se spune, colaboreaza strans cu politia secreta romana.

— Sa le fie de bine.

— Nu-i asa. Va trebui sa ramai o vreme inchis aici. Askaurov a disparut, are o misiune la Viena. Dar urmarindu-l pe Askaurov vor vrea sa puna mana pe tine, ca sa te sileasca sa le dai informatii.

— Asta-i culmea!

— Atunci o sa te chinuie ca pe Hristos, sa le spui tot.

— Dar nu stiu nimic.

— Asta nu-i suficient, din punctul lor de vedere. Or sa te chinuie pana o sa stii!

Theo parea mai curand inveselit decat ingrozit, iar aceasta reactie l-a iritat pe Rudi, care stia probabil cate ceva despre chinurile pe care le aplica arestatilor politia secreta rusa sau romana, nu se stia.

— Chestiunea e grava si in alt sens, a mai spus Rudi, posomorat. Prietenii socialisti din Rusia ne-au atras frateste atentia: Cerneti-va bine oamenii, ne-au spus, cercetati-i in parte pe fiecare. Sub mutra unui fanatic se poate ascunde un agent al politiei. E primul semnalment. Acum vin de la conducerea noastra. Am intors chestiunea pe toate fetele. Ne-am intrebat cine dintre noi are mutra de fanatic.

— Noi n-avem fanatici. N-am hotarat impreuna ca socialismul exclude orice fanatism?

— Am hotarat, dar printre noi s-ar putea sa se ascunda totusi agenti. Care sunt?

— Sa intrebam la politie.

Si Theo a ras din nou, in timp ce Rudi isi traia furia.

— Nu-i de ras. S-a pus, trebuie s-o stii, chestiunea increderii intre noi. In cine sa avem incredere si in cine nu. Trebuie de aici inainte sa fim cu ochii in patru. Sa ne supraveghem reciproc.

— Dar atunci increderea moare. Cum sa te supraveghez eu pe tine si tu pe mine! Nu-ti dai seama ca-i o monstruozitate?

— Intr-adevar.

Si Rudi, dar si Theo au cazut pe ganduri. Intr-un tarziu Rudi a mai spus:

— Am inteles ca lupta prietenilor din Rusia, cu politia secreta, e foarte grea. Ei au o mare experienta. Aproape toti pe care i-am cunoscut au nume conspirative, nu stii de fapt cine sunt, aproape toti au facut puscarie sau au fost in exil, in Siberia. E de inteles ce se petrece acolo la ei. E de inteles ca in conditii de razboi lupta se va inaspri si aici. Vor trece probabil si la arestari.

— Sa pofteasca. Vom trage-un proces public de toata frumusetea. O sa bubuie presa din Romania si din toata Europa.

— In Rusia nu se fac procese publice, nici nu bubuie presa. Toata presa revolutionara e clandestina. O stii doar.

A aparut si Muchi, care a intrat fara sa bata la usa. Rudi a tresarit.

— Tu nu bati la usa cand intri undeva?

— De ce sa bata? a intrebat Theo. El vine de-acolo!

— De ce sa bat? a repetat si Muchi. Theo mi-a spus ca pot sa intru la el cand vreau.

— Ai fost tu mai inainte pe-aici, impreuna cu o femeie? a intrebat Rudi.

— N-am fost eu, dar poate o fi trecut Esthera.

Si Rudi s-a intors spre Theo.

— Ce se intampla, Theo? a intrebat el. Nu crezi ca clubul nostru se largeste prea mult?

Theo a tacut. Vroia sa discute o tema cu mult mai importanta, nu prostii. Si-a luat deci o poza solemna si a inceput:

— As fi vrut sa discutam impreuna un lucru cu mult mai important decat asemenea suspiciuni. Trebuie sa ne formulam raspicat pozitia fata de evenimentele in curs. Toti arunca in batalia care incepe fel de fel de proiecte. Toti vor ceva. Toti spun ce vor. Ma gandesc la o brosura care sa sune cam asa: Ce vor socialistii din Romania! Cu semn de exclamare, nu cu semn de intrebare.

— Proiectul nostru, a raspuns Rudi, priveste viitorul indepartat. Toti ceilalti au proiecte marunte, proiecte imediate.

— Dar proiectul nostru e singurul in masura sa le absoarba pe toate cele rationale. Si sa le respinga pe celelalte, sa le denunte.

— Lista denunturilor e uriasa. Fa o ciorna!

— Fac mai bine o carte.

— Nu-i timp. Fa un articol.

Muchi nu lua parte la discutie, fredona ceva in gand si tapa clape de pian. Rudi a luat act de el. S-a intors apoi spre Theo si l-a intrebat:

— Ai discutat si cu el chestiuni de-ale noastre?

— Am incercat, dar nu merge. Muchi are in cap o alta utopie decat a noastra. Mie mi-a si spus-o: vrea sa intemeieze in Australia un stat al oamenilor absolut liberi. Ceva in genul Icariei lui Étienne Cabet.

— E o prostie. Sa faca mai bine socialism in Europa.

— El zice ca ce vrem noi e o prostie. Vrea sa porneasca de la zero: Pamant gol, oameni goi, lipsa absoluta de prejudecati.

— Prostul. Pai primul lucru pe care-l vor duce oamenii acolo, pe pamantul gol, vor fi prejudecatile. Inclusiv antisemitismul de care se teme el. Si-apoi Australia e colonie britanica. Mai inainte de orice, membrii Icariei lui Muchi vor trebui s-o elibereze de englezi. Vor repeta deci destinul Americii. Iar asta unde va duce? La capitalism, desigur.

— Si-atunci ce-ai vrea sa faca Muchi?

— Sa se faca socialist.

Muchi fredona, visand probabil la Icaria lui. Intr-un tarziu a inceput a povesti:

— Haim Fiser la care stau in gazda are un var luat la armata pentru razboiul vostru de la Dunare. Are patru copii mici, numai de razboi nu-i arde lui. In Australia n-o sa facem cu nimeni razboaie, insula n-are vecini.

— Si Anglia, ca insula, n-a avut vecini, si a facut razboaie cu toata lumea, a replicat Rudi. Nu pe calea asta se vor lichida razboaiele!

— Dar pe ce cale? a intrebat Muchi.

— Prin revolutie.

— Si revolutia nu-i tot un razboi?

— E ultimul razboi al omului, a strigat Theo, atat de tare incat ceilalti doi au sarit in picioare.

Rudi i-a si atras atentia.

— Nu mai striga asa. Va trebui de aici incolo sa ne mai tinem gura!

— Rudi, inceteaza cu spaimele! l-a avertizat Theo.

— Nu mi-e frica, dar de-aici incolo trebuie sa vedem cu cine lucram. Fata de cine vorbim, fata de cine tacem.

— Fata de cine tacem?

— Fata de oricine!

— Rudi, ceva nu merge. Actiunea noastra e publica.

— Ca sa-i asiguram reusita, va trebui sa lucram cu mai multa prudenta.

— Sa dam naibii prudenta, hai sa facem proiectul!

Rudi n-avea nimic impotriva sa se apuce de lucru, dar il stanjenea prezenta lui Muchi. Puteau cei doi continua o discutie atat de inalta in fata unui strain? Dintr-o data intervenea si un strain, strainul era omul care nu consimtea la o anume idee. Rudi i-a facut semn lui Theo c-ar vrea sa se descotoroseasca de Muchi, acesta nu se dadea dus, mai lipsea ca in incapere sa intre si Esthera. Fata n-a aparut insa, in schimb a deschis usa - fara sa bata - Weiss anticarul care a si strigat la cei trei:

— Iar conspirati? Nenorocitilor, vreti sa-mi aduceti politia si-n pravalie, dupa ce mi-ati adus-o in casa? Si catre Rudi: Rudi, eu cu tine discut. Tineti-va de carte!

— Tata, s-a aparat Rudi, dar noi cu cartea lucram.

Seara, la lumina lampii, cand a ramas singur, Theo a incercat sa-si adune gandurile si sa inceapa a lucra la proiect. Nu prea stia cum sa inceapa, foaia alba de hartie i se parea prea mare, chilia i se parea prea mica, incaperea era mai mica decat mansarda din casa Rascanu, iar aceste constrangeri il stanjeneau. Nu scria bine nici penita si Theo a trecut in anticariat sa caute o alta penita. A gasit o penita ronda, buna pentru caligrafierea titlului, nu si pentru scrisul cursiv.

Chestiunea care il framanta era insa cu ce sa inceapa, care ar fi trebuit sa fie prima propozitie. Avea pe masa Manifest der Kommunistischen Partai , in prima editie de la Londra, cartulie pe care i-o procurase Rudi Catargi, dupa care-si facuse si o traducere de uz propriu.

Prietenii ii pusesera la dispozitie si alte brosuri, de cu totul alta orientare, pe care ar fi trebuit sa le aiba in vedere la elaborarea proiectului sau. Theo parcursese cu sublinieri o brosura tiparita la Novisad - „Proiect pentru noua organizare federativa a Europei de sud-est”, dar era nemultumit, proiectul era tipic burghez, inspirat din federatismul elvetian, cu un adaos de idei federaliste americane. Tot burgheza i s-a parut a fi o foarte proaspata brosura - „Situatia evreilor din Turcia, Serbia, Romania” - in care se milita pentru drepturile unei singure comunitati, din perspectiva economica a liberului schimb.

Reprobabila i s-a parut o brosura slovofila, scoasa la Praga in care ceasul istoriei era dat inapoi cu o era, pus sub clopotele Petersburgului si Bizantului. Daca in celelalte doua mai incapeau cat de cat si altii, aici nu incapeau decat slavi, slavi de o singura religie - ortodoxa -, autorii ignorandu-i pe slavii catolici, deci pe polonezi, cehi, croati, cum si pe uniti, pe reformati, pe atei, pe revolutionari, pe socialisti, care cadeau probabil cu totii printre eretici. Alte texte nu mai erau in competitie, urmau sa mai apara. Prima fraza din Manifest suna bine si-ar fi putut suna la fel de bine in noul manifest:

O stafie umbla prin Europa - stafia comunismului.

Theo a ezitat daca sa transcrie fraza - simtea ca altceva trebuie, un lucru legat de razboi, dar literatura teoretica pe aceasta tema, pe care el o parcursese, era destul de sumara, tanarul se alesese din ea cu un sir de propozitii care nu se potriveau cu noua situatie. Stiind ce stia teoretic despre razboi, despre rostul de clasa al razboaielor, Theo simtea ca trebuie sa se opuna razboiului, care, teoretic, nu slujea decat la consolidarea unor clase in detrimentul altora, la intarirea unor state in defavoarea altora, state care nu erau altceva decat expresia organizata si brutala a unor clase.

A dat sa scrie „Jos razboiul!”, dar s-a oprit. A rasturnat calimara si s-a manjit de cerneala pe maini si pe haine. Accidentul l-a infuriat. I-a venit in minte replica unchiului: „Du-te, domnule, si te spala!”. Ei bine, el nu vroia sa se spele, dar nu putea altfel. S-a spalat, si-a sters mainile, si-a limpezit gandurile. Cu „Jos razboiul” nu se putea incepe. In razboiul cu otomanii erau interesate toate clasele din Romania. Asa stand lucrurile, in mintea lui Theo s-a conturat o alta fraza, pe care n-a scris-o, a cantarit-o doar: „Razboiul actual este un ghem de interese contradictorii ce antreneaza toate clasele din Romania”. Fraza i s-a parut buna, dar nu ca fraza de manifest, ci ca enunt intr-un studiu. Un studiu care ar fi trebuit sa cuprinda un istoric al razboaielor de clasa din Romania, incluzand si razboaiele propriu-zise. Pentru un asemenea studiu i-ar fi trebuit insa fapte, literatura istorica, poate colaborarea cu un istoric, or Theo stia ca istoria, ca stiinta, reprezinta punctul de vedere al unor clase si se scrie in interes de clasa.

Drumul nu era bun, nu istoria putea da raspuns chestiunilor istorice, ci numai economia politica, stiinta stiintelor, care facea sa se vada cu limpezime mecanismul puterii si al intereselor „sub apa inghetata a calculului egoist”. Stiinta aceasta insasi era rece ca o apa inghetata, o stiinta a cifrelor, mistificarea era aici cu neputinta, raporturile intre oameni erau scutite de voalul iluziilor religioase si politice, de sentimentalism, exaltare, extaz, ele apareau asa cum sunt, niste crase raporturi de proprietate. Proprietatea insilor, a claselor, a statelor, proprietatea deci. Si Theo a asternut pe hartie prima propozitie din manifest „Jos proprietatea!”

In chestiunea proprietatii Theo se socotea doctor, impreuna cu Rudi intarziase saptamani si luni in sir pe paginile format mare din Das Kapital, pentru orice idee el gasea rapid citatul corespunzator, desi manifestul n-ar fi trebuit sa se reduca la un sir de citate. „Orice revolutie este rezultatul unor conditii sociale si istorice strict determinate”, se scria undeva, iar acum Theo se gasea in fata cu problema determinarilor, o problema greu de solutionat pe loc, atunci, acolo

Unele lucrari ii lipseau. Nu numai texte marxiste importante, dar mai cu seama material romanesc. Chestiunea revolutiei la romani avusese un precedent, precedentul unei revolutii ratate - cea din anul 1848 -, iar Theo simtea nevoia sa porneasca de aici. El a trecut in anticariat sa caute material, hotarat sa cotrobaiasca prin rafturi, daca-i nevoie, pana la ziua.

Dar anticariatul era un anticariat, nu o biblioteca. Foarte multa literatura franceza si germana, romane, poezii, aproape deloc economie politica si istorie. Ba da, istorie generala europeana, istoria Frantei, istoria Romei antice, chiar si o istorie a Americii, nu insa si istoria luptelor revolutionare din Europa si America, deci o literatura care narcotiza, nu trezea, o literatura de clasa. Si dreptul era un drept de clasa, inclusiv dreptul lui Napoleon, in mai multe editii legate in piele, ocupand un raft intreg. Printre lucrarile de economie si drept, Theo n-a putut alege decat o brosura a lui Balcescu, ratacita intamplator pe-acolo. „Question économique des principautés danubiennes , scoasa la Paris in 1850, pe care a si luat-o, ca un prim punct de sprijin.

Theo isi amintea insa ca in biblioteca lui Rascanu se gasea din belsug ceea ce cauta acum. Biblioteca unchiului era ticsita nu numai cu carti de drept general, dar si cu literatura istorica romaneasca, iar o sectiune era rezervata literaturii politice, brosurilor, proiectelor. Cautand candva o asemenea brosura, Theo s-a speriat de cate proiecte s-au putut elabora fie si numai intr-un deceniu, intre 1840-1850, mijlocul de secol, pana in epoca Unirii. Proiecte de constitutii, proiecte de drepturi civile, proiecte de legiuiri sociale, proiecte de reforme, un cimitir de proiecte peste care se asternuse praful, un cimitir cu lacat si cheie, cheia aflandu-se in biroul unchiului.

— Ce cauti acolo?

— Cheia de la dulapul cu brosuri.

— Ia-o, dar sunt numai lucruri perimate.

Printre lucrurile perimate se afla si o brosura sinistra a lui Barbu Catargi - „Inca cateva idei asupra proprietatii in Principatele-Unite”, iar oncle Alec a tresarit cand a vazut-o in mana nepotului:

— Pune-o la loc!

— De ce?

— Pune-o la loc, iti cer!

— Dar trebuie s-o stie lumea. E cel mai salbatec atac impotriva taranilor din cate s-au produs in istorie.

— Tocmai de asta. Timpul a clasat-o.

— Ei bine, o vom retipari, o vom traduce, o vom restitui circulatiei publice din tara si din lume.

— Dar Barbu Catargi a platit cu sangele lui infamia. Vreti sa mai plateasca o data?

— Sa plateasca pana la capatul timpului! a urlat Theo.

Inversunarea tanarului l-a speriat pe unchi. Theo nu stia ca Rascanu ii vedea cu oroare fata asimetrica, asa cum tanarul vedea rictusul unghiului, acel rictus care vestea congestia. Ca s-o provoace, Theo a mai strigat:

— Si nu ne vom opri aici, vom merge cu dezvaluirile pana la capat. Nu vom cruta nimic.

— Baga de seama, dezvaluirile costa!

— Ii costa pe cei in cauza.

— Si pe noi ne costa. Iesi afara!

A iesit afara victorios, dar si nedumerit. De ce l-ar fi costat pe el? Barbu Catargi, cel mai inversunat dusman al improprietaririi taranilor, principalul oponent al reformei lui voda Cuza, fusese pedepsit printr-un glonte, tras de un necunoscut, in clipa cand iesea din parlament. Asasinatul se petrecuse in urma cu cincisprezece ani, in 1862, cand Theo abia se ridicase in doua picioare. De ce l-ar fi costat pe el acest asasinat politic, al carui rasunet a cutremurat lumea, „primul asasinat politic din istoria Tarilor Romane”! Si nici pe cei ai lui nu-i putea costa. Pe atunci unchiul Alec si tatal sau, Theofil Rascanu, erau cei mai acerbi liberali, partizani zgomotosi ai reformei lui Cuza, oameni de presa si de tribuna parlamentara, niste radicali, niste „rosii”, cum se spunea. Barbu Catargi, prim-ministru al tarilor Unite si autor al infamei brosuri, cazuse intr-o balta rosie, primind ceea ce merita, dar nimeni nu ridicase nici o acuza impotriva nimanui. Erau in cauza Rascanii? In nici un caz unchiul Alec, care, devenit intre timp conservator, preluase mostenirea de idei a mortului, aparand-o azi! Nu putea fi in cauza nici tatal lui, Theofil Rascanu, care murise tot atunci, in aceeasi zi cu Barbu Catargi, intr-o alta imprejurare, obscura. Theofil Rascanu ramasese insa „un rosu”, iar Theo nu-l putea nega, desi nu si-l amintea nicicum. Unchiul facuse tot ce se putea ca sa stearga din mintea nepotului orice amintire. Iar daca lucrurile stateau asa, Theo a decis sa se dispenseze de amintiri, sa-si nege neamul cu totul. El a retinut totusi pentru pseudonim numele mic al tatalui - Theofil, si ar fi vrut sa recupereze din casa Rascanu doar caseta cu pistoale.

Acum i-ar fi trebuit si brosura aceea. Manifestul ar fi debutat prin rememorarea unui fapt oribil, care punea intr-o lumina cruda intreaga chestiune a proprietatii la romani. Nu glontele era solutia - si nici razboiul - ci Revolutia, radicala revolutie proletara, profetita in Manifestul Comunist:

Proletarii n-au de pierdut in aceasta revolutie decat lanturile. Ei au o lume de castigat.

O lume care i se infatisa lui Theo limpede, mai limpede decat clipa apropiata, care era confuza si grea. In manifest ar fi trebuit pusa, inainte de altele „chestiunea taraneasca”. Theo stia ca taranii vor pamant, se discuta si in casa, si-n presa, si la parlament. Deci taranii vroiau sa devina proprietari. Ei intrau fatal, prin chiar acest deziderat, in „caruselul proprietatii”, definindu-si astfel limpede pozitia de „clasa reactionara”, cum scria Marx. Pe tarani deci nu se putea conta. Ramanea forta fortelor - proletariatul -, o lume care n-avea de pierdut decat lanturile. Dar Theo nu stia unde se afla proletariatul, nici in Bucuresti si nici in alte orase din tara. El s-a si intrebat: „Avem oare orase, orase in sensul industrialismului modern? Iar daca nu, inseamna ca traim intr-un ev-mediu intarziat, in care se lupta doar taranii cu stapanii de pamant! Revolutia proletara trebuie sa inceapa la noi abia prin revolutia burgheza, o revolutie pe care burghezia refuza s-o mai faca. Burghezii de azi isi fac siesta, huzuresc linistiti, dictand legi si comitand abuzuri, nedandu-se in laturi de la nimic, inclusiv de la razboi.”

Ajunsese din nou la razboi, la spectrul varsarii sangelui. Avea sa urmeze o baie de sange. Care ar fi trebuit sa apropie Revolutia. „Da, si-a spus Theo, burghezii pot sa faca linistiti razboiul, ei vor apropia prin asta Revolutia.” I-a venit in minte si o confirmare, foarte oportuna, o fraza dintr-un articol de Engels. Marele militant si savant examinase in 1847 o situatie asemanatoare, iar concluzia lui Engels parea izbitor de identica cu concluzia lui Theo. El a si recitat fraza pe care Engels o adresase atunci burghezilor, cu un patos pe care Theo l-a sporit:

„Puteti dicta legi, puteti sa va delectati cu stralucirea pe care o emana splendorile create de voi, puteti benchetui in sali imparatesti si sa petiti pe frumoasa fiica de imparat, dar nu uitati: «Calaul sta la usa!»”

Incheind fericit recitarea, Theo a ramas totusi pe ganduri. Intrebarea a tasnit singura:

— Care calau?

Un om care uitase cu totul de oricare proiect, pana si de sine, era Parva. Pe la Arhive nu mai trecuse de zile intregi, isi lasase pe un manuscris latin manusile si insemnarile, pe la gazda provizorie ignora sa mai treaca. Un cunoscut i-a mutat bagajele la un hotel, unde se afla o camera disponibila. Pana in ziua cand a izbutit s-o intalneasca din nou pe Pauna, Parva a scris versuri in latina, pe marmora meselor de cafenea, pe pachete de tigari, pe batiste, scria versuri goliardice, pe care le consuma singur, de fapt le arunca in neant. Toate incepeau cu „Mea mulsa”, „Mea festivitas”, „Mea lupa , toate erau variante la tema: „Quid sonat haec vox voluptatis?

Dupa seara de la C.A. Rosetti, Pauna a disparut, iar Parva a cunoscut disperarea. In sfarsit, a izbutit sa obtina o intalnire cu ea in oras. S-a prezentat la punctul convenit cu trei sferturi de ceas mai devreme, hotarat s-o acopere cu imputari grozave, dar spre surprinderea lui, Parva a constatat ca Pauna sosise inca si mai devreme - cum nu era uzual, ba era insotita de cineva, de un barbat. Parva a stat pe loc, incremenit, asteptand sa se curme idila, fiindca cert era o idila. Era evident ca domnul, pe care tanarul il cunostea, o curtenea pe doamna, care il accepta incantata, topita de-a binelea. „Ce-or fi discutand atata!” si-a spus Parva, cu revolta, hotarat sa plece, dar incapabil sa se miste din loc. Si-a facut o chestiune de vointa si de onoare sa paraseasca terenul, dar nu putea - era parasit si de onoare si de puteri. Si supliciul se prelungea. La un anume moment cei doi au si ras impreuna - el cald, baritonal, cu un glas de berbec matur, ea cu triluri de soprana in febra duetului. „— Am sa raman pe loc sa vad cat mai poate tine marsavia!” si-a spus el, transformand supliciul in vointa suferinda de a vedea totul pana la capat. „Apoi am s-o ucid, si-a mai spus. Cand o femeie lichideaza cu o iubire, dac-o fi vorba de asa ceva, n-o face sub ochii noului indragostit. Sau o face, doar cand vrea sa-i arate celuilalt ce-l asteapta,” Si mai tarziu: „— Ori sa-i impusc pe amandoi?” Domnul cu glas de berbec matur, cu barbita si cu tilindru ii era bine cunoscut. Profita desigur de prestigiul lui public ca sa zapaceasca o femeie. Ea profita de acelasi prestigiu ca sa-l umileasca pe tanar. Parva si-a strans pumnul drept in buzunar, simtind ca tine intre degete o arma ucigasa, era atat de obsedat de arma, incat nici n-a bagat de seama cand femeia, eliberata intre timp de celalalt, i s-a oprit in fata, il privea.

— Ce-i cu tine, Parva?

Si zambea! Parva a prins-o cu violenta de brat, Pauna s-a simtit purtata pe sus pana la trasura, inundata de bucuria ca el era gelos fara s-o stie, preocupata simultan de pachetele si pachetelele pe care niste furnizori i le tot gramadeau in brate si la picioare. Acei vlajgani cu pachete in brate ii atingeau impudic picioarele.

— Dar am iesit, cum vezi, dupa cumparaturi! a explicat ea.

El tacea, dar clocotea. Apoi a izbucnit:

— Spune-mi de unde-l cunosti?

— Parva, calmeaza-te!

— De unde-l cunosti?

— Parva nu-mi face scene, aici, in vazul lumii!

Parva era in vadit progres. De la „Cum s-o ucid?” el ajunsese la „De unde-l cunosti?”, si Pauna, simtind progresul, a decis sa se lase ucisa acasa. Trasura iesise din strazile incurcate ale cartierului comercial si acum zbura. Pana acasa, Parva n-a mai scos un cuvant. Dar ajuns in salonul Paunei, a cazut in apatie. Nimic nu-l putea destepta, statea trantit intr-un fotoliu cu fruntea intr-o palma. Poza lui o amuza pe doamna, dar tanarul o prelungea excesiv. Pauna ar fi fost gata sa reia dialogul din trasura, sa-i dea explicatii, sa se certe chiar - ce bine debuteaza uneori lucrurile pornind de la o cearta -, dar el era absent si inert, avand intinsa pe chip o panza de gheata.

— Esti frumos totusi, a spus ea.

Si a ramas multa vreme langa el, in tacere, fara sa-l mangaie. Apoi intr-un tarziu:

— Daca n-ar fi frumos, tot ceea ce se intampla cu noi ar parea incredibil. Iar daca-i asa, Parva, atunci ai libertatea sa pleci. Poti sa pleci chiar acum.

Parva n-o auzea, era limpede. Asa cum era limpede ca el nu mai avea ce face cu ceea ce Pauna ii oferea. Neputinta fatala care s-a asezat intre ei, ca stavila, a facut-o pe femeie sa traiasca o sfarseala dureroasa, mult prelungita, pana la istovire. Apoi ea s-a miscat, ca intr-un vis, a scos din sacul de mana o cheie, pe care a depus-o in fata lui, pe consola de marmora de care Parva se sprijinea cu bratul.

— Sau poti sa te intorci, cand vrei, a mai spus ea.

De ce sa se intoarca si cum, cand nu mai putea sa se miste. Pe Parva il cuprinsese acum un fel de sila fata de sine, cu care insa nu mai putea lupta, se lasa biruit. S-a smuls totusi, pana la urma, din starea inerta, si a urlat:

— De unde-l cunosti!

Iar Pauna a tresarit fericita, simtind ca el iesise din incremenire, e viu. Era viu si teafar, continua scena de gelozie, in timp ce ea, fericita si speriata, putea da explicatii, se putea apara, putea nega totul - nici n-avea ce sa nege - dar negarile si juramintele sunt cea mai buna garantie a eternitatii in iubire.

— Dar iti jur ca nu-i nimic intre mine si el. Te rog sa crezi ca ne-am intalnit cu totul intamplator.

— Il cunosc eu.

— Dar iti jur.

— Inutil imi juri.

— Dar

Nici nu era de conceput sa se sarute. Si nu s-au sarutat. Parva isi refuza impulsul cu toata fiinta, iar Pauna simtea ca el este indreptatit sa simta asa, desi nu-si reprosa nimic - nu-l tradase, nici n-avusese cand, peste toate domnul acela ii si displacea.

— Daca vrei, iti spun tot, a inceput ea.

— Dar nu vreau sa stiu nimic.

Parva traia suferinta de a fi intrat intr-o schema, ea nu putea iesi din schema, ei doi erau captivii unei scheme. Si el a dat sa se ridice.

— Pleci? a intrebat ea cu spaima, simtind ca totul se poate curma.

— Ar trebui sa plec. De pe acum.

Si a ramas in fotoliu. Apoi a murmurat:

— Daca e incredibil, de ce n-ar fi si insuportabil. Apoi invins: De ce naiba te iubesc?

Parva se juca cu cheia Paunei, ciocnind mereu metalul de marmura pana cand cele doua sunete, al bronzului si al pietrei, s-au contopit. Nu mai stia unde se afla.

Si au iesit amandoi, intr-o teribila uitare de sine, de pe scena razboiului, urcand inlantuiti scara de lemn, care ducea la etaj. Apoi s-au razgandit. Era prea departe pana sus.

Un fior de gelozie a trait si Rascanu, in clipa cand Hélène, intrand in birou, i-a spus:

— Tata, m-am sarutat cu un barbat. Crezi ca e rau?

Avocatul a ramas fara glas, cu bratele intinse spre fata, dar bratele i-au cazut moi pe langa trup, trupul a cazut moale in scaun, chipul barbatului s-a innegurat. Hélène parea in schimb fericita. Unei bune prietene, Anette Costaforu, ii spusese aceeasi veste cu un text mai amplu: „M-am sarutat cu un domn tanar, dar foarte urat. Crezi ca e rau?” „— Spune-mi cum a fost?” „— Nu tin minte decat c-am ametit si ca-i mirosea gura a tutun.” Apoi triumfal: „— Ce frumos e sa traiesti, Anette!”

Hélène mintise in amandoua cazurile, nu se sarutase cu nimeni, simtise intr-adevar o atractie pentru un domn tanar si urat, cu saptamani in urma, la gara, cand s-a dus sa-i intampine pe tinerii Balaceni care soseau de la Viena si cand ea, vrand sa-si cumpere un biletel de soarta, si-a atins mana cu mana tanarului domn. In schimb era adevarat sentimentul triumfal pe care Hélène il capatase de la o vreme, trambitat intr-o forma neasteptata - un sarut! - veste care l-a cutremurat pe Rascanu.

El n-a gasit puterea sa intrebe ceva, nici sa mustre, nici s-o concedieze pe fata, care parea sa se amuze. Tot ea a mai adaugat:

— Mamei nu i-am spus nimic. Iti spun numai tie.

In sfarsit, Rascanu si-a recapatat figura solemna, acum sever-solemna:

— Hélène, a inceput el, pana unde crezi ca merge intelegerea mea?

— Nu stiu, a raspuns fata copilareste. Dar as fi vrut sa ma intrebi cine-i domnul. Daca-l iubesc, daca nu-l iubesc.

Avocatul nu-si gasea cuvintele, nu stia nici ce si nici cum sa-i reproseze.

— Hélène, e cumplit cum te porti, a baiguit el. De la tine astept cu totul altceva, un prim semn de maturitate.

— Sarutul nu e un semn de maturitate?

— E o copilarie ce-mi spui. Te joci sau minti.

— Nu ma joc si nu mint. Apoi cu o solemnitate de femeie: in viata mea a intrat cineva.

— Cine?! a strigat Rascanu cu suferinta.

— Nu pot sa-ti spun, inca nu m-am decis pentru el.

— Hélène, dar e ingrozitor ce se petrece. Asemenea gesturi nu se fac, nu se fac asa. N-a sosit timpul.

— Te voi anunta cand ne logodim.

— Ai mers pana acolo?!

Acest „pana acolo” depasea orice inchipuire si Rascanu, abandonat acum si de imaginatie, si-a dus mana la cap. Ii zvacneau tamplele, in coltul gurii se ivise acel rictus care nu spunea a bine. A baut o picatura de apa. Fata radea.

— Atunci, papa, sa trecem la lucruri si mai serioase, a spus ea. Am nevoie de o mare suma de bani. O suma care ar putea reprezenta, daca vrei, o buna parte din ceea ce mi se cuvine.

Lucrurile luasera o intorsatura inca si mai grava, acel „pana acolo” fusese depasit, se trecea dincolo.

— Bani? a intrebat avocatul. De mostenirea ta nu poti dispune pana la casatorie. Am ajuns oare aici?

Fata a sarit in picioare, topaia, apoi s-a asezat pe coltul biroului si l-a mangaiat pe papa. Isi juca rolul de femeie, era din nou irezistibila.

— La intrebari indiscrete nu raspund. Ti-am spus ca te voi anunta daca ne logodim. Daca! Pana atunci insa am nevoie de o suma mare de bani. Si luandu-i capul in palme: Tata, plec pe front.

Avocatul s-a ridicat in picioare tremurand. Prea multe ii pusesera inima la incercare in numai cateva clipe. A ras. Nu era vorba de logodna, nici de casatorie, era un inocent santaj sentimental, dar cu un rezultat inca si mai grav. Hélène pleca deci. Si ea l-a sarutat in crestet, ca pe un copil, dupa care i-a pus pe birou o nota.

— Ai aici scris tot ce-mi trebuie.

Apoi a iesit.

Daca Parva jertfise Paunei si zilele si noptile, unificandu-le intr-un timp continuu, si uitand de lume, Nae Maican nu uita nimic, capitanul era un om al cetatii, ziua cu cetatea, noaptea cu Didina. Cetatea insemna beraria, cafeneaua, bodega, ce alt loc de intalnire cu prietenii, ce alt cadru de discutiune pentru niste marinari fara flota si fara mare! Camarazii lui Nae se si socoteau niste naufragiati, aruncati pe un tarm pustiu, inchisi in fundul unei grote, sau intr-o temnita, cand si cand cate cineva aducand vesti despre miscarea de la tarm, din zarea oceanului.

— Nimic?

— Nimic nici azi. Nimic.

Si camarazii isi sorbeau din halbe tristetea.

— Nimic nici azi?

— Nimic. Nimic. Nimic.

De la o vreme se intrebau din ochi sau nici nu se mai intrebau, era evident ca noul sosit n-aduce nimic, nici o veste, dupa aerul cu care se aseza la colt de masa, cerea o halba, striga tal!, platea, pleca, fara cuvant. Era limpede ca pentru marinari, cel putin, razboiul acesta n-aducea nimic. Nimic. A pus capac acestei stari de exasperare muta un camarad care se intorcea de-acasa de la Buzau, unde se dusese intr-o scurta permisie, tot ca sa-si omoare timpul.

— Domnilor, a inceput camaradul Braiescu, altminteri un baiat de viata, cu care nu mureai de urat. Domnilor, a repetat el, vin de la Buzau si am calatorit intr-un compartiment plin de rusoaice. Vin rusoaicele.

— Cum?!

— Cum va spun. Am calatorit cu ele de la Buzau pana la Ploiesti, acolo au coborat, la Ploiesti e cartierul lor general, sunt rusoaice de la Crucea Rosie, le-am vazut cum ma vedeti si va vad.

— Ce spui, domnule! Si cum sunt?

— Ei, ce sa va mai spun, s-a lansat camaradul, facand un gest superlativ. Alta piele, alt sapun, alt parfum. Ce mai! Si sunt paziteee! E culmea, domnule, cat sunt de pazite, nu le poti atinge nici cu ochii. Au garda ca generalii, si slugi, si ordonante. Una scurta si grasa cred ca era o mare ducesa, precis era o marime, toate celelalte i se inchinau. Dar sunt si alte simandicoase, numai nobilime.

Capitanului Nae Maican, cat era de posomorat, au prins a-i straluci ochii. Batea parca un alt aer. Capitanul si-a facut vant cu chipiul, in bodega era cald, incercand parca sa indeparteze un parfum exotic si niste vedenii. Cineva a revenit cu aceeasi intrebare:

— Si cum, domnule, nu le poti atinge nici cu ochii?

— Pai daca-ti spun! Au garda ca generalii, la Ploiesti le-au si primit cu garda. Si cu fanfara.

— Si cu fanfara?!

Se auzeau parca muzici de fanfare. Camarazii erau acum cu gandul pe peronul garii Ploiesti, unde inaltele doamne erau salutate cu onoruri militare, cu drapele si muzica. Ei vedeau momentul, capitanul Maican vedea chiar foarte bine.

— Deci au venit si rusoaicele! a mai spus cineva. Nu va fi de glumit.

— Si ale noastre?

— Pornesc si ale noastre.

Toti traiau tristetea acestor sosiri si plecari, pe care numai marinarii le inteleg, plecari sau sosiri care se petreceau undeva departe, undeva aproape, dincolo de cei prezenti, prezenti dar uitati, ignorati, lepadati.

— Numai noi stam cu bratele incrucisate si infundam carciumile!

Dupa ce a aruncat aceste cuvinte, camaradul Braiescu a izbit de dusumea halba, care s-a facut tandari. Dar ceilalti camarazi s-au enervat, iar unul l-a apostrofat pe marinarul din Buzau.

— Numai atata stii sa faci, monser?!

— Ce-ai vrea sa faca, domnule, n-ai auzit? a strigat Nae. Pana si femeile au plecat la razboi!

Ca sa vezi, dom’le, la razboi plecau si femeile!

X

Mosia Brosteni era asezata undeva in Carpatii de rasarit, pe raul Repedea, pe ale carui ape fulgerau plute din primavara, dupa ceasul dezghetului, si pana toamna tarziu, cand raul ingheta. Printul vizitase mosia aceasta, care apartinea familiei Bals, inca din primul an de domnie, apoi in cateva alte randuri.

Domeniul avea o splendoare aparte, care scapa ochiului neinitiat. Prin dimensiune si prin abandon - totala lipsa de ingrijire - tinutul parea a nu apartine nimanui. Apele, reci si cristaline, curgeau pe pantele geologice foarte framantate si severe, intr-o feerica dezordine, nedrenate si nefolosite de nimeni. Pe sus norii, intr-un continuu neastampar, curgeau fumegator printre piscuri; jos, zbuciumul apelor transparente, in murmur neintrerupt. Peste cateva din apele acelea de jos, fara nume, se prabusisera arbori mari - punti naturale, pe care printul a pasit, tinandu-si calul de capastru. Nici o directie nu se mai putea urma, odata ajuns dincolo. O carare batatorita de pasi se oprea fara sens intr-un pisc abrupt, din care se deschideau zari de prapastii. Mai in jos, pe raul principal, dupa doua zile de mers calare, in catunul Bicaz, valea se largea promitator; printul se gandea ca aici ar fi fost un loc nimerit pentru zidirea unui castel. Pornise in aceasta calatorie nu numai ca sa cunoasca tara, dar si ca sa caute un loc in zidire, o zidire a sa, ca semn al legaturii cu noile locuri. Nu s-a putut decide, pamantul nu-i apartinea. Pamantul era in stapanirea acelui boier pe care nu-l cunostea - domnul Bals - sau si mai bine, imensa mosie apartinea Domnului de Sus.

Valea oferea in schimb si alte chemari. Ea se deschidea din nou, spre nord-est, pe albia unui alt afluent, un raulet, aproape un parau, care ascundea noi surprize. Printul a urmat firul apei si s-a trezit, dupa cateva ceasuri, intr-un fel de basm de piatra. Aici Carpatii Rasariteni savarseau cea mai surprinzatoare minune a lor, zidurile consecutive de piatra goala fiind sparte printr-o singura despicatura, ca de spada, prin care abia se puteau strecura omul si calul. Parea ca se deschide un domeniu subpamantean sau poate altul, subceresc. Calaretii s-au prelins printre peretii brutali, ce se alungeau in inaltime pana la cer, ei si caii urmand cararea taiata in adancul muntelui, de firul apei, fara sa aiba deasupra alta lumina decat firul cerului. Cresterea pietrariilor era constrangatoare - gheara in gat, stancile se opinteau in sus, se catarau zbuciumandu-se, unele peste altele, pana cand se ciocneau in capete, deasupra calaretilor, inghitind lumina, lasand albastrului doar cate o sclipire, cand si cand. Printre sclipiri se strecurau si calareti. O scaparare de copita sau de chibrit, un tipat de uimire si stancariile incremenite intr-un incredibil echilibru s-ar fi pravalit. Lupta dintre monstrii de piatra era inca in toi.

La un anume moment, spre faptul amiezii - o amiaza inexistenta, marcata doar pe ceasornicul de platin al printului, - calaretii s-au oprit extenuati, intr-un fel de turn circular, dispunand de o singura iesire, cea din spate, - poarta subterana prin care intrasera. Ei se aflau in fundul turnului neterminat, ca intr-un fel de carcera, avand sub ochi un imens perete de piatra.

— Si mai departe? a intrebat el.

— Mai departe drumul se afla pe undeva mai sus. Drumul trece dincolo, in Transilvania.

Pe calareti ii despartea de Transilvania - cealalta tara romaneasca - doar un perete de piatra. Gradisteanu i-a spus printului, in linistea de piatra a locului:

— Fara Transilvania, Romania este o absurditate geografica. Si dupa o pauza lunga: Ati privit harta Daciei?

Evocarea acelei harti, care ii fusese aratata si la Sigmaringen, in clipa in care a primit domnia, l-a tulburat din nou ca o vedenie. Se afla acum la poarta Transilvaniei. Se oprise silnic, la capatul unui drum care inceta brusc, un drum trimitand mai departe spre un alt drum, invizibil atunci. Printul n-a spus nimic, n-a comentat cuvintele colonelului, iar militarii din suita au tacut la randu-le, respectandu-i reculegerea. Intr-un alt colt de tara, in Carpatii Meridionali, aceeasi scena se repetase, tot in primul an de domnie. Un alt insotitor ii aratase, de pe creasta unui munte, tinutul de dincolo, spunandu-i: „— Maria ta, dincolo se afla tot atat de multi romani ca si in tara peste care domnesti. Ei toti vor sa aiba o singura tara.” „— E un proiect ce depaseste aceasta generatie”, a raspuns printul. „— Marile proiecte depasesc generatia”, i-a raspuns interlocutorul. Din primul an de domnie, romanii ii pusesera in fata proiectul lor, visul lor, care avea si un nume: Restitutto Daciae, fata de care razboiul abia inceput reprezenta doar un pas, inca un pas. Acolo, in Carpatii de Rasarit, la hotarul mosiei Brosteni, acest proiect se oprea silnic, la capatul unui drum intrerupt.

La intoarcere, printului i-au aparut in cale si oamenii. Trecuse pe langa ei fara sa-i observe. Acum ii vedea, in lumina orbitoare a zilei. Oamenii locului se aflau langa niste cuptoare uriase de ars var si erau albi, aproape marmoreeni, sub praful de var. Nici oamenii nu l-au luat in seama pe print, nici la dus nici la intors. Ei si-au vazut mai departe de treaba, manuind o tehnica de pe vremea romanilor, langa cuptoarele lor de var care muiau si albeau piatra la dogori inalte. Si mai incolo, mai la vale, se aflau niste piramide sumbre de mangal, prelungite in sus prin trambe negre de fum. Se ardea mangal, lemnul muntilor era pietrificat prin foc. Oamenii care vegheau combustia din pantecul cuptoarelor cu jar - carbunarii - erau negri ca iadul. Printul a trecut calare printre omenii albi si negri. Varul si carbunele curgeau la vale, spre lume, in cosuri de nuiele atarnate la samarele cailor sau in care uriase trase de boi ciolanosi, cu coarne mari, care se opinteau in juguri, tarand incarcatura minerala.

Aproape de cheile de piatra se aflau frontiera tarii, pichetul graniceresc si punctul de vama. Printul nu s-a oprit sa cerceteze aceste institutii, atat de oficiale, stranii pentru loc, el a observat totusi ca acest nod de trafic, de langa munti, isi desfasura existenta fara interventia slujbasilor de stat.

— Vamesii si granicerii nu intervin? a intrebat.

— Doar cand si cand, i s-a raspuns. Cand primesc ordin de la Viena sau de la Bucuresti. Cand apar conflicte politice, despre care pamantenii de dincolo si de dincoace de munti habar n-au.

Ii era sete. Atat pentru vararie, cat si pentru carbunarie se folosea apa. Apa era captata de undeva dintr-o coasta a muntilor, impunsa cu fierul, fiind adusa la vale printr-un jgheab de scanduri, un fel de apeduct, care dubla, la inaltimea de un stanjen, cursul vijelios al rauletului ce hoinarea buimac in prund. Aceeasi apa slujea si la o moara de spalat lana. Printul s-a aplecat sa bea din paraul aerian, dar a tresarit, chiar in clipa cand a dat sa-si ude buzele in unda rece. Spre ochii lui s-au bulbucat din gheata fluida doi ochi extatici, incercuiti cu aur. Amandoua fiintele n-au miscat. Intalnirea s-a petrecut sub umbra chipiului princiar, care, prin cozorocul negru, a provocat o stingere a luminii de sus, proiectand o clipa de noapte pe luciul apei si in adanc. Cand umbra s-a retras, pestele pistruiat a zvacnit inapoi prin doua vartejuri transparente, topindu-se in limpezime. Niste bule de aer s-au topit iute in vazduh, pocnind deasupra apei.

Apoi noaptea a cazut brusc peste stancarii, ca in Alpi. Printul s-a simtit ca la el acasa, desi inconfortul si necunoscutul geologic i-au dat o stare speciala. El era un familiar al culmilor golase, cu aer sec. Aici, in schimb, peste frigul pietrei, l-a cutreierat un frig umed, aproape respiratoriu, care se insinua pe sub piele. Sub cerga mocaneasca, in patulul deschis de vanatoare, printul a tremurat ca o limfa scoasa din cochilie, primind pe trup balele aburilor, apoi bruma din zori. N-a reusit sa doarma. L-au asediat nu numai zimtii brumei, ci si niste fiinte - nu mii, miriade de pureci. L-a usturat, sub pleoape, impunsatura unor stele straine. Avea limpezi in minte reperele ceresti, dar constelatiile cunoscute ii apareau sub alta zodie, care il respingea. Culcusul de piatra in care se afla adapostit il ghiontea aspru, fanul intins sub trup, in maldari, parea un fel de abur, prea moale si prea usor ca sa astampere impungerile tari. Era si aerul foarte tare. Aerul nu tempera, ci ascutea senzatiile. Ghimpii siderali care il ardeau - tot cerul era spuzit cu lumini reci - i-au spuzit pana la urma ochii, i-au umplut orbitele cu un fel de cenusa aprinsa, de vulcan, pana cand printul s-a simtit incins launtric de un fel de dogoare. Dogoarea ii invapaiase sangele care acum ii vibra sonor in trup, pana in cap. Chiar si capul, cutia craniana, ii suna nelinistitor. In tigva goala vibra ceva straniu, oare un fosnet, un murmur indistinct, o maree? Murmurul de jur-imprejur s-a transformat cu vremea, peste timpul incontrolabil, intr-o respiratie ritmica, deci regulata, cand lunga cand scurta, pe care a incercat s-o asculte, cand - cumplita sincopa! - s-au trezit dintr-odata intr-o liniste naprasnic de apasatoare. Il sugea oare muntele? Oare si muntele era aspirat de o forta si mai adanca? A respirat. Aerul clorofil l-a tamaduit, imbiindu-l si silindu-l sa adoarma. S-a trezit, extenuat si asudat, intr-un tarziu, sub aceleasi stele care ii tintuiau, de-acolo de sus, singuratatea. S-a asezat in capul oaselor, reluandu-si senzatiile lucid, numarandu-le ca pe niste spini dintr-o cununa, cu tarie si amaraciune. Printul a trait o noapte de ascet, sub tortura cosmica a Carpatilor.

La palat, in prima noapte cand a dormit in chiar patul lui Cuza, atunci in 1866, o femeie din personal, o batrana care i-a adus ceaiul, i-a spus printului:

— Nu te poti lega de un pamant, daca nu cunosti femeia acelui pamant. Intelegi?

El n-a inteles bine, era surprins ca ceaiul ii fusese adus de o femeie, o batrana din personal, apoi a adormit. Peste o vreme s-a trezit deasupra Carpatilor, intr-un vis de piatra, apoi vremea l-a trezit definitiv. A incercat sa-si puna gandurile in ordine; acum si le rememora.

In plina zi, acolo in munti, printul a luat act de paduri. I-au impus padurile. Acestea se opinteau sa urce in talazuri, de la picioarele lui spre crestele muntilor, alungandu-se hat departe, dincolo de zari, in cresteri tot mai aprige, spre asfintit si miaza-noapte. Dedesubt, sub straiul vegetal, razbatea miscarea muntelui de piatra, care isi facea loc prin desimea verde. Muchiile, varfurile, spinarile goale de roca frangeau si desparteau zbaterea continua a marii vii, neintrerupta fierbere verde care tindea sa inabuse muntele cu totul. Ici si colo, piatra scapa totusi la lumina prin cate o muche, prin cate o stanca razleata. Albul, vanatul, rosul sangeriu al pietrei tipau scurt sub mustul clorofilei. Apoi aceste strigate solitare amuteau. Printul a urmarit prin binoclu, undeva sus, inclestarea dintre niste brazi singurateci si o stanca libera, lupta fara sorti de izbanda si pentru stanca si pentru cataratori, dintre care unul, un pin, se zbatea sub cer.

Printului i-a placut acel pin singular. I-a placut si faptul ca din desimea amorfa a brazilor evadau pinii. I-a placut si aerul rar al locului. Un miros iradiant de ambra imbalsama padurea. Aromele tasneau fumegator de sub pasi, cand boturile cizmelor rascoleau in spuza acelor uscate depuse pretutindeni, pe sub trunchiurile sumbre, in straturi groase. Sprijinindu-se de un trunchi solzos de arbore, printul si-a simtit mana captiva intr-o dara de rasina. Scurgerea venea de sus, intr-un fel de cascada semi inghetata, in care se prinsesera si cateva viespi. Exemplarul pe care il avea sub ochi - tot un pin! - era gigant. Era rar ca frumusete. In jurul lui s-ar fi putut organiza un parc. Sub impresia acelui pin, printul a notat seara in jurnal cateva observatii despre padurile vizitate, dar nu sentimentale, ci strict economice: el n-a consemnat astfel accentul aromatic, nici amanuntul cu mana prinsa in rasina. Emotia a luat un alt curs, notele au fost scrise, pe genunchi, intr-un limbaj sec, util:

Dans les forêts séculaires des montagnes, le pin, cet excellent bois de travail et de construction, occupe la première place, ainsi que le sapin, auquel il se trouve mélangé dans le plus grand nombre de parties. Il arrive en ces lieux à des dimensions gigantesques, et il n’est pas rare de voir des individus de 50 et même de 60 mètres de hauteur avec un tronc d’un diamètre de 1 m 50, et un cubage qui va jusqu’a 30 m cubes.

El a notat totusi si cu o unda de regret:

Ce géant, que la hache atteint actuellement, doit être préservé

Pe print, atunci pe loc, l-a indispus populatia infricosatoare a brazilor, colosala prin numar. L-a consolat insa, intrucatva, masivitatea lor de trupa. Brazii se revarsau in armii. Aspectul de armate in iures nu i-a scapat printului. Multimea ordonata a lanciilor cu taisul in sus, ingramadirea ordonata a legiunilor de trunchiuri, prestanta ofensiva impuneau. Navala brazilor nu tinea seama de accidentele de teren. Un rau, o prapastie, un parapet de piatra stavileau provizoriu asaltul, care se relua si mai inversunat, cu prea putine pierderi. Brazii alergau spre inaltimi sau spre vai intr-un tropot mut de cabaline, intr-o curgere si intr-o revarsare torentiale. Ei aproape nici nu bagau de seama, in dementa victorioasa care ii poseda, patrunderea in masa lor a unor monstri de alta specie, care veneau dinspre dealuri: fagii. Acestia urcau din urma cu o calcatura si cu o respiratie de alt calibru, cu un mers greu si apasator de bovine. Erau bovizii vegetali ai padurilor carpatice, cuprinsi in specia foioaselor, ei insisi - fata de conifere - foiosi, zoiosi, matahalosi si lenti. Ciocnirea dintre specii era dura, desi se petrecea in spatii de o solemna nemiscare. Noutatea aceasta aproape militara l-a retinut in loc pe print multa vreme. Era probabil un aspect local al luptei dintre speciile vii, prelungire, peste ere, a bataliilor geologice perindate pe aici si care dadeau masura unui pamant foarte tanar.

Printul a coborat intr-o vale ocupata de fagi, ca sa-si dea seama mai exact de amploarea si intensitatea luptei. El a putut sa intre calare in poiana de fagi, arborii fiind rari, cu coroana bogat ocrotitoare, cort gros, cu zeci de mii de foi, care trimitea spre pamant o umbra densa. Sub copite, fosneau amorf frunzele uscate din anii precedenti. Alt fosnet, alt miros - un miros taninat, spre acru, cu o adiere de otet. Fagii erau urati si buni ca taranii din sesuri. Si blajini: o laurusca strangea in brate serpuitoare trunchiul indolent al unui fag, catarandu-se pana in varf si scapand in jos, printre crengi, o horbota de frunze rosii. Un hamei isi tesuse valnicul argintat, pe acelasi trunchi, pana sub cuibul unor ciori, care croncaneau sub o tufa de vasc. Descalecand langa acel copac incarcat cu de toate, printul a fost din nou concesiv, ar fi vrut acum sa inteleaga fagul - aveau si fagii indreptatirea lor! Era totusi puternica ofensiva fagilor care ocupau tot pamantul de sub munte, apoi culmile dealurilor unde brazii nu mai razbateau. Colonelul Gradisteanu a aratat cu bratul in zare:

— Ii vedeti totusi cum se raresc? a spus el. Mai la vale, spre rasarit, puterea brazilor scade. Nu mai ating sesul, se pipernicesc si mor.

— Si fagii?

— O, puterea fagului creste, ea tine pana pe linia Nistrului, in Basarabia. De acolo nu mai are nici fagul putere, incepe alta lume,

— Ce lume?

— Stepa.

— Si dincolo de stepa?

— Dincolo de stepa, fagul nu mai apare decat in Caucaz.

— Ce lume tanara! a soptit printul. Ce balans de timpuri si de specii, si-a spus el in gand.

Rememorandu-si momentul la Cotroceni unde se afla, printul n-a putut evita o legatura intre gandurile de ieri si cele de acum, sub impresia ultimelor evenimente. „Spre Dunare si spre Carpati, si-a spus printul, galopeaza acum caucazienii. Pamanturile si neamurile se leaga din nou intre ele. Ce curios totusi. Traiesc oare niste timpuri geologice sau niste timpuri de cruciada?”

Inca se mai miscau spre linia frontului cateva coloane militare. Printul urmarea miscarea pe harta. Rapoartele pe care le primea, prin curieri, il obligau sa schimbe semnele inaintarii, sa fixeze alte puncte de popas, sa retuseze unele trasee, in functie de accidentele de pe parcurs care erau tot mai multe. Alaturi de harta care consemna miscarea trupelor se afla schita topografica a mosiei Brosteni. Aceasta ramanea neschimbata, egala cu sine, asemeni presse-papiers-ului care o apasa, un presse-papiers din cristal de roca, in forma de peste. Cristalul provenea din aceeasi zona, fusese extras dintr-o mina de carbuni si daruit printului, care i-a dat aceasta functiune practica. Harta mosiei, incremenita in forma initiala si harta miscarii trupelor pareau ca tin de lumi diferite.

Miscarea trupelor fusese extrem de anevoioasa, impiedicata in revarsari si noroaie. Harta militara consemna o geografie in miscare, sub febra anotimpului. Nemiscata era schita - din inceputul timpului - aceiasi munti, aceleasi ape, aceleasi paduri.

— De cand dateaza aceasta schita? l-a intrebat printul pe Kalinderu, indicand schita mosiei Brosteni.

— Din secolul precedent.

— Eu credeam ca din inceputul lumii.

— O, nu! E o schita facuta de un topometru austriac, un hotarnic militar, in anul cand Bucovina a fost cedata austriecilor. Parte din mosiile boierilor nostri, inclusiv mosia Bals, au cazut dincolo, sub coroana habsburgica. In eventualitatea ca o veti cumpara, e bine sa stiti ca proprietatea trece si dincolo, peste granita provizorie.

— Cat de provizorie? a intrebat.

— Pana o veti schimba. Cumparand acest pamant aveti datoria sa-l aduceti intre granitele aceluiasi stat, cum a fost odinioara. Kalinderu a insistat: Pamantul trece dincolo cu tot cu oameni. Si cei din Bucovina sunt tot romani.

La Cheile Bicazului, colonelul Gradisteanu ii indicase Transilvania, acum Kalinderu - pe harta - ii indica Bucovina. Administratorul a mai adaugat un amanunt care sporea dificultatile, in aceeasi idee de mostenire:

— Cine cumpara pamant ii mosteneste toate angaralele, inclusiv eventualele procese restante, ca in acest caz.

— Totusi cine sunt proprietarii? Cine sunt acesti Balsi?

Kalinderu a extras din dosarul mosiei un alt document, un sul interminabil, care infatisa un foarte complicat arbore genealogic. Balsii pareau a fi niste foarte vechi boieri ale caror radacini pogorau pana spre timpul de intemeiere al tarii, cu un trunchi aproape vertical, cu ramuri si cu crengi care imbratisau toate tarile romanesti.

— N-au mari titluri nobiliare? a intrebat printul.

— Sunt boieri de tara, dar mari si vechi. Si cu vechi legaturi si prin alte tari.

Intr-adevar, o ramura a Balsilor trimitea la Balsizii din Muntenegru, prin acestia la neamul Balsa din Proventa - care se inrudea cu un neam nobiliar iberic; o alta ramura a Balsilor ducea la Bagrationii sau Bagratizii din Caucaz, iar aceste increngaturi - Caucaz, Iberia, Carpati - se adunau sub un singur semn heraldic. Acest semn o distingea pe o singura fiinta cunoscuta direct de print: Adela Bals.

Maiorul Vacarescu l-a bruscat din nou pe print, scotandu-l din ganduri printr-o intrare care alarma:

— Alteta, ingaduiti-mi sa deschid fereastra. Priviti orasul!

Maiorul n-a mai asteptat ingaduinta, s-a repezit si a deschis fereastra. Printul s-a ridicat din scaun, dar nu s-a miscat spre acel loc, a ramas la distanta, asteptand sa auda si sa vada, de acolo de unde se afla, zgomotul exploziilor si valvataile incendiilor. Se intampla ceva grav.

A urmat o lunga si intensa liniste, in care nu s-a vazut si nu s-a auzit nimic. Se pusesera probabil in miscare niste suvoaie de oameni, care acum stateau pe loc. Orice era cu putinta in asemenea timpuri, si printul astepta, astepta simtind ca ii urca in gat tracul surprizei. Si-a dus mana la gat, gata sa desfaca primul nasture de la gulerul vestonului, dar Vacarescu i-a oprit gestul, l-a strigat din nou:

— Veniti, e fantastic.

Ce putea fi oare fantastic intr-o asemenea liniste! Si printul s-a miscat spre fereastra, cu pasi energici, hotarat sa sparga linistea care-l ameninta.

Care s-a si spart, in explozii de alb, in clipa cand a privit spre oras. Inflorisera ciresii si prunii. Capitala de gradini si livezi arata ca un miracol alb. Ici si colo turle cu sclipet de aur si arama, ici si colo acoperisuri de sita, ici si colo geamlacuri de lemn cu sute de ferestre, itindu-se printre paduri de crengi. O singura clipa intr-un an Dumnezeu isi intorcea fata spre Bucuresti, si tot Domnul de Sus a vrut ca, in acel an, 1877, printul sa fie de fata la divina intalnire.

— Cata risipa! a murmurat maiorul Vacarescu, gandindu-se desigur si la razboi.

Printul a inchis ochii si s-a intors cu gandul la Brosteni.

Uriasa zona montana a Brostenilor i se paruse atunci intr-un framant geologic de inceput de lume. „Aici totul e framantat, si-a spus, calarind spre hotarul de nord al acelei tari necunoscute. Totul e inca nedecis, nelimpezit, de la miscarea geologica pana la vegetatie.” Si-a amintit tot atunci ca aceasta stare de tensiune a pamanturilor peste care domnea nu era proprie numai acestui loc, in care se afla, ci si altor locuri din tara. In sud, la varsarea Dunarii, vazuse un lucru si mai curios: fluviul nu se sfarsea in mare in punctul de atingere cu apa marina, ci isi supravietuia pe multe mile, impingandu-si hat departe undele tulburi si dulci, pana in inima apelor sarate si clare. La randu-le, apele salmastre ale Marii Negre patrundeau in fluxuri line in albia Dunarii, pana departe inapoi, schimbandu-le gustul. Ceea ce vedeau aici, pe inaltimi, se repeta acolo, dupa legile altui regn.

In sufletul localnicilor se prelungea probabil aceeasi lupta, a mai gandit printul. Omul locului tindea vadit spre niste inaltimi, spre un anume zenit sau sublim, la care poate ar fi putut avea acces, daca n-ar fi fost tras inapoi de o putere contrara. Proba, pendularea dramatica dintre brazi si fagi, balansul dintre apele salmastre si apele dulci. Chiar manastirile de pe aici o dovedeau. Ele erau asezate ca niste noduri de purificare, ca niste vami intre sesuri si inaltimi, in toata zona subcarpatica, la hotarul dintre cele doua specii, la punctul de raspantie intre fagi si brazi, dupa cum constatase aproape pretutindeni.

In aceeasi calatorie, oprindu-se pentru un scurt popas la schitul Durau, pe coasta unui urias masiv montan, Ceahlaul, printul si-a consolidat observatia cercetand acea asezare de sihastri, aflata totusi mai sus de zona bradului, sub goliste. Schitul era o raspantie intre salbatacie si lume, intre cer si pamant, intre oameni si fiare. Intr-un tarc din curtea schitului scancea un bursuc domesticit; un godan de mistret, cu cercel in ureche, rama pe sub pragul chiliilor; in incinta sacra - chiar in altar! - se zbenguiau niste veverite, care-au dat s-o zbugheasca afara, la intrarea printului, cand sabia lui a lovit canatul de lemn al usii altarului.

— Bine, s-a mirat printul, dar aici nu slujeste nimeni?

— Ba slujesc eu, maria ta! i-a raspuns staretul.

— Pai daca slujeste cineva, veveritele nu se tem de acest slujitor?

— Pai nu se tem, doamne.

— Dar nu se sfiesc de lume?

— Pai nu se sfiesc, a raspuns staretul, ca-s invatate si cu mine si cu lumea. Nu-s invatate insa cu sabia!

Nici staretul nu se sfia de lume. Si nici, se pare, de sabie. La plecarea din schit, Gradisteanu i-a soptit printului ca acel staret cu ochi cuviosi era pus sub urmarirea prefecturii din Piatra, sub banuiala c-ar gazdui la sihastrie un hot - frate geaman cu chiar cuviosia sa. Nu se stia care iese in lume, la drumul mare, popa sau hotul.

Apoi i-a aparut in cale printesa, chiar in al doilea an al domniei printul a decis sa se insoare. A cunoscut intai acest pamant - mosia Brosteni -, a intalnit-o si pe fiica acestui pamant, pe Adela Bals, la o serata campestra la conacul de la Garbovi, dar soarta a hotarat altfel, printul s-a supus sentintei, s-a casatorit in strainatate, in principatul de Wied, cu o printesa de acelasi neam, fiica acelui pamant de departe.

Printesa era o muzicala. A fost primul lucru care l-a atras. La logodna, in castelul de la Wied, printesa i-a cantat la pian o nocturna romantica. Cum printul refuza auditiv romanticii, n-a auzit piesa, a auzit in schimb a doua zi un Bach, la orga, cantat tot de ea, dar piesa - pe care a urmarit-o cu atentie - i s-a parut mediocra.

Apoi printesa i-a dedicat un lied, de ziua lor, la aniversarea primului an de la casatorie. Isi rememora acum cu greu piesa muzicala, reconstituind-o nota cu nota. Notele se legau de niste silabe, de niste cuvinte; cuvinte si melodie se impleteau intr-un repros, un repros muzical pe care printul il auzea:

Dupa ce-a ascultat liedul, in intregime, s-a ridicat si a sarutat-o pe frunte pe autoare. Primind apoi si partitura, printul i-a sarutat mana si i-a promis ca va porunci ca textul poetic sa fie imediat tradus si in limba romana. Si-a luat aceasta insarcinare un poet de curte, care a si izbutit o fericita transpunere, foarte melodioasa, pastrand gratia originalului, desi cu unele mici modificari de cuvant:

In seara-aceea blanda, trecatoare,

tu m-ai atins cu mana ta pe umar;

Resimt pe umar mana si ma doare

de alte seri trecute, fara numar

Acum, dupa ani, printul se intreba cate seri fara atingeri tandre trecusera intr-un singur an, ca sa justifice reprosul? Ceva era neclar in acea productie muzical-poetica, iar printul nu suferea confuziunile. Era desigur o fantezie literara, unde totul putea fi admis. Muzica era oricum mai reusita decat textul si printul a recapitulat-o mental.

Apoi i-a venit in minte o intrebare fara rost, care a rupt melodia conjugala, introducand o sincopa: cum canta Adela Bals? N-o auzise cantand niciodata, nici voce si nici la pian. Auzise in schimb, in urma cu putina vreme, intr-o noapte, un caine urland a pustiu in poarta conacului ei de la Garbovi. Un urlet lung, lugubru, curmat cu un foc de pistol. Bastinasii nu suportau nici urletul cainilor a pustiu, nici tipatul cucuvailor, care, dupa o superstitie locala, prevestea moarte. Printul a sters din minte aceasta amintire proaspata, ca sa auda un alt glas, mai vechi si mai rascolitor: cantecul cocosului salbatec din padurile mosiei Brosteni.

L-a scos din nemiscare acelasi maior Vacarescu. Maresalul curtii l-a anuntat pe print ca un prieten din tineretea sa, colonelul print Mecerski, se afla impreuna cu brigada de dragoni pe care o comanda, langa Bucuresti, la manastirea Plumbuita. De printul Mecerski era legat printr-o veche camaraderie, inchegata in anii cand amandoi isi desavarseau studiile militare la Dresda. Inundat de bucurie, printul a incalecat si-a galopat pana la Plumbuita, unde Emanuel il astepta. Si-au si spus pe nume, ca odinioara. Printul Emanuel i-a aratat printului Karl brigada sa de dragoni. Cei doi tineri colonei au regasit limbajul si prospetimea de odinioara, ba chiar glumele si tachinarile care ii pogorau pe ambii, pana la gradul de locotenenti.

Apoi cei doi colonei prieteni au galopat pana la palatul din centru, unde ii astepta printesa. Au luat masa in trei, iar intimitatea s-a prelungit. Reprezentau tustrei o singura familie germano-ruso-romana, care se simtea mandra de sine si disponibila pentru fapte mari. Au discutat mult despre rude si prieteni, cu popasuri la fiecare curte in parte, de la Petersburg la Londra, de aici la Lisabona, de la Lisabona la Bruxelles sau Stockholm, pana s-a facut seara, iar cei doi prieteni au dorit sa ramana singuri, pentru ultimele cuvinte.

Emanuel era trist. Sub expansiunea sa verbala, sub gesturile repezite si focoase se citea tristetea, care il inunda ca o otrava, usoara si dulce. Ramasi singuri, cei doi si-au fumat in tacere tigarile de foi, sorbind cand si cand din coniac. Epuizasera toate temele de conversatie, inclusiv amintirile, ar fi urmat acum sa mai discute si despre viitor, despre un timp pe care nici unul nici celalalt nu-l vedea limpede. Pana la urma Emanuel a spus:

— Simt ca n-am sa ma mai intorc in Rusia. Am eu o presimtire

Nu se putea raspunde nimic la presentimente sau presimtiri, si printul a tacut. Isi simtea insa inima grea. I-a spus lui Emanuel intr-o doara:

— Deci vei trece Dunarea.

— Si voi muri pe Balcani, a raspuns Emanuel, care s-a ridicat.

Intorcandu-se la Cotroceni, printul a luat cu sine o buna parte din tristetea lui Emanuel.

Trecand peste amintiri, asezate inlauntrul sau, intr-un fundal confuz, pe print il preocupa acum staruitor mai ales aspectul economic si juridic al mosiei pe care vroia s-o cumpere.

„De ce mosie! De ce nu domeniu, teritoriu sau proprietate!” In romana cuvantul mosie insemna mostenire, teritoriu succesoral apartinand unor mosi sau stramosi, indicand fuziunea oamenilor cu pamantul lor, ca doua linii ce tind inapoi spre infinit, confundandu-se candva, undeva, in timp, intr-un punct.

Printului ii convenea, pentru inceput, un teritoriu fara oameni, o simpla forma geografica pe harta, care sa evite acel punct. Aceasta l-ar fi aparat de suspiciunea aristocratiei care se aroga ca singura posesoare de pamant, cu drepturi din mosi. In zambetul ironic al boierului autohton, chiar al colonelului care il insotea, el, printul, se infatisa ca un administrator, desigur de o specie aparte - nu al unei mosii, ci al tarii! Experienta o facusera si domnii fanarioti, care luasera tarile romane in arenda, cu anul sau cu viata, de la Stambul. El vroise altceva - impamantenirea! - pe care o si capatase de altfel din prima zi, simplu petic de hartie. Actul oficial suna asa:

In consideratiunea recunostintei ce datoram principelui de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I, domnitorul Romaniei, care a binevoit a primi coroana si a lucra dimpreuna cu noi la statornicirea statului roman si spre a stabili legaturi mai stranse intre familia sa si tara, mai cu seama ca prin votul Adunarii s-a stabilit si principiul ereditatii, sub-scrisii propunem ca Adunarea Generala sa dea indigenatul familiei Hohenzollern-Sigmaringen, acordand naturalizatiunea mare tatalui domnitorului Carol I - Altetei Sale Regale principelui Carol Anton-Ioachim-Zefrin-Frederic-Mainrad de Hohenzollern-Sigmaringen.”

Urmau 92 de semnaturi, printre care si cateva ale demnitarilor care-l slujeau acum, inclusiv un frate al colonelului Gradisteanu. Actul fusese simplu acordat si raspundea unei abilitati politice „tipic valahe”, era un mod de a contracara formal - cu forme in regula! - o posibila obiectiune din afara, aceea ca printul n-ar fi fost un indigen, obiectiune refuzata simplu, prin aceasta cacialma. Cine ar fi putut pretinde ca printul nu e un indigen, cand intreaga familie era naturalizata - n-avea importanta ca doar cu un     ceas mai inainte!, seful familiei primise naturalizatiunea mare!

Colonelul care il insotea - frate cu acel Gradisteanu care-i acordase indigenatul - ii era superior prin simplu fapt ca aroga in chip orgolios titlul de bastinas, fara naturalizatiune. El, acest Gradisteanu, era deci ce era - fara acte! - prin sange si prin mostenire.

O cale de naturalizare era desigur casatoria. Multi principi fanarioti recursesera la aceasta, iar succesorii lor de azi erau considerati romani. Prin naturalizarea oficiala - din prima zi - printului i se refuzase tacit o asemenea cale. Ii ramanea in fata, neinsurat fiind, sansa unei casatorii consangvine, cu o principesa de acelasi neam, ceea ce reprezenta o sexuare ca la brazi. El era deci un brad sau un pin transplantat intr-un alt pamant decat acela al obarsiei. Ii mai ramanea si calea de a se naturaliza real, prin cumpararea de pamant, ceea ce hotarase sa faca, spre surprinderea tuturor. Insemna ca printul era hotarat sa ramana in tara, orice s-ar intampla, orice sorti ar avea razboiul, ca un om al pamantului, un bastinas din mosi-stramosi, asemeni celor ce mosteneau mosii.

Un bastinas fara mosii - si de aceea printul optase pentru o mosie fara oameni, un pamant gol, ba nu, un pamant al padurilor si apelor reci. Oamenii nu erau sau nu i se pareau a fi existand, pe intinderea vasta, pe care o revedea in gand. Ei erau desigur, existau, dar ca niste fiinte ale naturii, niste fiinte dezlegate de indatoririle pamantenilor agricultori fata de proprietarii de pamant, care reprezentau alte fiinte, ca fagii fata de brazi.

Acesti oameni de munte nici nu-l vazusera macar pe print. Ei il ignorau ca ins, ca existenta, iar ignorarea aceasta blajina, naturala, elementara ca si a pietrelor, ii facea bine, era identica cu neutralitatea lui fata de ei. In compensatie la penuria de oameni, mosia era in schimb uriasa si relativ putin costisitoare ca pret la hectar.

De la aceasta a si pornit sfetnicul sau juridic, Kalinderu, care a si obiectat:

— Dar, alteta, este o extravaganta sa cumparati un pamant fara oameni. E mai mult un parc.

A taxa o asemenea mosie drept parc, un parc princiar, era insa linistitor, ba chiar foarte nimerit. Alte socoteli economice se excludeau deci, desi printul - cu spiritul sau practic - le avea pe toate in vedere. El l-a si intrebat pe Kalinderu, ca sa se verifice:

— Ce masa de copaci socotiti ca se cuprinde la un hectar?

— Foioase sau rasinoase?

Kalinderu a intrat in niste socoteli complicate privind posibila exploatare a lemnului, in care intrau suprafete de copaci, cubaje, parchete forestiere. Kalinderu nu cunostea mosia si socotea in abstract, dupa harta. Mai folositor i-ar fi fost printului un alt sfetnic, colonelul care il insotise pe drumurile dintre Bicaz si Brosteni, acel Gradisteanu, care intre timp disparuse in urma unei duble pneumonii. Ghidul lui prin padurile Carpatilor Rasariteni disparuse in neant - la o zi doua, dupa acea calatorie, iar printul se afla acum in fata cu o harta impersonala si cu un om care nu stia despre ce vorbeste, aratandu-i niste cifre - si ignorand niste amintiri. Concluzia lui Kalinderu era profund depreciativa.

— Cele mai multe bunuri de pe aceasta mosie n-au nici un pret

— Adica?

— Adica n-au nici o valoare comerciala. Ca gheata de la Polul Nord.

Celalalt sfetnic, cel disparut, colonelul Gradisteanu, ar fi fost de alta parere. El ar fi zambit potolit, imbiindu-l pe print, fara cuvinte, sa cumpere mosia. Il si imbia, postum, fiindca printul il simtea alaturi pe Gradisteanu, cel de demult, il simtea aprobandu-l cu zambetul.

— Cum n-are nici un pret! l-a intrebat printul pe Kalinderu.

— Poftiti cifrele! si Kalinderu i-a intins hartiile cu socoteli.

Cifrele dovedeau ca investitia e cu totul gratuita, adica nerentabila, dar tocmai aceasta consolida - in ochii printului - valoarea actului, sporindu-i prestigiul simbolic. Kalinderu judeca insa altfel: nu era nevoie, pentru un gest simbolic, sa cumperi o mosie nerentabila, era suficient o gradina sau un ghiveci de flori. Asa cum nu era chibzuit sa vinzi proprietatea de la Umkirch, ca sa cumperi pamant aici, sa pierzi o mostenire ca sa capeti o proprietate.

Printul a simtit acest rationament, il simtise chiar in anul cand a vizitat mosia Brosteni, si cand l-a intrebat pe Gradisteanu:

— Ce inseamna la voi mostenire?

Gradisteanu a raspuns, fara a ezita, ca si cum i-ar fi oferit o definitie de dictionar sau o maxima:

— Mostenire inseamna mai intai o durere, apoi o raspundere.

Printul nu meditase asupra acelor cuvinte, pe care Gradisteanu le spusese simplu. Aceleasi cuvinte ii revenisera acum in minte, in clipa cand Kalinderu ii punea in fata un nou mesaj de la Umkirch. Acolo, la Umkirch, cuvantul mostenire se acoperea pe deplin. Acolo era intr-adevar si durere, mosia rezuma o intreaga istorie a familiei, aici era numai raspunderea, durerea urmand a fi abia investita, candva, mai tarziu.

Mai curand raspundea ideii de mostenire o hartie de arhiva, sosita tot de la Umkirch, ciorna unei scrisori a invinsului de la Waterloo, cuprinzand mesajul de predare catre englezi, semnat cu mana nesigura a imparatului, la 15 iunie 1815. Fiorul acelei infrangeri se comunica direct si dureros printului, care tinea acum hartia intre degete.

Kalinderu il urmarea, piesa era scumpa. In cazul cand ar fi cumparat-o, printul trebuia sa renunte la ceva, sa faca inca un sacrificiu important, desi cel mai simplu ar fi fost sa renunte la scrisoarea invinsului. Dar probabil n-a putut, a hotarat pe loc:

— O cumpar.

Nicolas sosise la Ploiesti, unde fusese stabilit Cartierul General al trupelor imperiale ruse si unde urma sa vina si tarul. Printul a intrerupt din nou preocuparile sale privind mosia, fiind acum silit sa se ocupe cu primirea lui Nicolas. Guvernul l-a pus din nou intr-o conditie incomoda. Bratianu a cerut printului sa nu-l intampine pe Nicolas la Ploiesti - o facea primul-ministru - ci sa-l vada, intr-o scurta vizita protocolara, in dupa amiaza sosirii. In acest caz marele duce l-ar fi asteptat pe print la peron.

Printului nu i-a convenit acest joc, desi, privit din unghiul strict al etichetei, asa trebuiau sa se petreaca lucrurile. Ca sef de stat, printul n-avea obligatii ceremoniale decat fata de tar, dar printul detinea un depozit de simpatie pentru Nicolas si nu putea sa-l transfere prin intermediari.

— Va fi totul cum se cuvine! l-a asigurat Bratianu. Marele duce va fi primit cu toata pompa. Am si vorbit cu prefectul de Prahova.</