Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Mihail Kogalniceanu - Scrieri literare


Mihail Kogalniceanu - Scrieri literare




Mihail Kogalniceanu

Scrieri literare

Soirées dansantes (Adunari dantuitoare)

La nouasprezece ani ne bucuram de joc ca de o mare desfatare, dar nu este desfatare in lume care sa treaca asa de degraba la barbati si asa de tarziu la femei. Imi aduc aminte cateodata, cu o oftare de parere de rau, de vremea ce a trecut asa de iute, in care, a doua zi dupa un bal, ma sculam la amiazazi, zicand: bre, bre, cat m-am inglindisit de bine. Si cu o suvenire desfatacioasa de ganduri, ma uitam la ramasitele stralucitei mele tualete din ziua trecuta, ce era imprastieta in mijlocul odaii: sacsarii cei rosii aruncati pe covor, galbenii papuci dormind pe vatra, ca o mata ce se incalzeste, manusile aninate de coada unui ibric, cilicul cel globos rostogolit sub pat, si taclitul, a caruia coada, in ziua trecuta, prin coborarea sa pana la pamant, facea mirarea tuturor babelor, sedea invaluit pe un scaun. Nu zic nimic de fermeneaua cea rosie care, aninata pe usa, samana la cununile de piparusi intinse inaintea casei unui bulgar din Husi. Atunce, niciodata nu ma desfatam pe jumatate; apropierea unui bal imi deserta inima de toate micile suparari ce aveam; as fi luat la joc pe dracul insusi si as fi sarit de douazeci de ori pentru un bal la vrun diac de visterie. Daca dimineata gandirea mea necontenita la joc imi pricinuia de la loghiotatul dascal vreo falanga parinteasca pe talpa picioarelor, sara dimpotriva, cand gazda, incantata de iutala pasurilor mele, ma facea de alergam in dreapta si in stanga, spre a pofti la joc toate batranetile ce nu jucau, ma socoteam o persoana de mare importentie inaintea damelor si uitam foarte degraba neplacerile de la scoala Trisfetitelor sau a dascalului Gheorghi.




Ah! Acum ma duc la bal numai spre a juca rolul patimitor de bagator de sama. Picioarele mi se odihnesc intr-un ungher intunecat al salii si ca un soldat batran, invalid, ce-si anina ruginita sabie la capataiul sau, asemine imi anin si eu pulpele de bumbac la cerceveaua unei feresti. Caci si eu am lepadat cilicul pentru palarie si purpuriii sacsari pentru stramtii pantaloni. Cand joc cateodata, ma misc posomorat ca o cartita ce se intoarce. Cateodata iarasi zic o vorba, doua la femeile cele batrane, si ele ma impaca cateodata si cu cele tinere. In altele, sunt facut dintr-un aluat destul de nemultumitor si putin insusit spre a face din mine un om caruia-i zicem ca este placut.

Placut? Ce insemneaza acest cuvant? Un om placut, pentru multe femei, este acela care intr-un bal joaca totdeauna si nu se odihneste niciodata, jucand deopotriva cu toate, cu cele frumoase si cu cele urate, bun, tanar si de treaba, care face filantropie la mazurca spre slujba fetelor celor batrane si care crede ca are vreo indatorire catre gazda ce-l pofteste la bal.

Un om placut este si acela care face curte mamelor, spre a avea dritul de a face si fetelor, si care are totdeauna doua maini, doua picioare si o drosca la dispozitia damelor care n-au nici trasura, nici barbat; care strange manusile, aparatorile si basmalele acestor dame, poarta salul si umbrela lor, le trimite lojii la teatrul francez ca sa se mire de frumosul comic al lui Pélier si de tipetele d [emoaze ]lei Jenni . Un om placut este si acela care isi prapadeste banii de cate ori joaca vist cu damele

Asa-i ca-i placut acest elegant care spune complimente, ce amirosa la apa de minta si nu intra niciodata intr-o adunare fara sa aiba buzunarul plin de confeturi si capul de cimilituri, calamburguri si sarade, fiinta premenita a fi piscat de fetite si a purta baietii pe genunchi.

La nevoie, omul placut spune si cate o istorioara. El este un dobitoc pretios pentru educatia tinerelor demoazele si pentru mancarea zarzavatelor. El mananca multe legume si nu bea nici cafe, nici vutca, dar stie foarte bine a taie la fripturi. Omul placut se afla mai ales intre biurgheri sau targoveti. Am cunoscut pana si spiteri care erau foarte placuti. Sunt femei care vorbind de acesti oameni zic: “Domnul cutare are todeauna o vorba de ras”. In ce colt al spitariei oare au invatat ei asa frumusele lucruri? Acasta nu stiu. Dar glumele lor ma bateau la ureche ca clopotul de la Barnovschi intr-o zi de sarbatoare. Mai pune inca si acel ras lancaviu, ce samana cu muzica broastelor. Si duhurile frumoase de societate, si jucatorii de sarade in fapta, si, mai ales, acei istorisitori de povesti fantastice care totdeauna ti se par un taciune ce fumega in vatra, si, in sfarsit, iti pica peste picioare. In vremea cand un duh nebun de vartej si de joc se apuca de toate capetele si picoarele femeiesti, omul placut, omul masina, omul ce joaca se face o specialitate, o individualitate, o nevoie; el este neaparatul suarelelor negutitoresti si diecesti. Pentru vro cateva pahare de limonada si de ceai, el isi da cu chirie picoarele; mestesug prea putin castigator, daca nu vei pune in randul castigului bataturile, reumatismurile si durerile de piept. — Neneaca, zice duduca P. S. catre maica-sa, trebuie sa poftim pe A. M. M. la cea de pe urma suare a matusii mele; n-a lipsit macar la o contredansa. — Vere, sa ne aduci cavaleri! Un cavaler care joaca se porunceste ca o inghetata la Felix: el este tovarasul neaparat al scaunelor si al policandrului ce se imprumuta din mahala. Apropo de imprumut, am cunoscut un tanar care, fiind indatorit de rudele sale sa imprumute pentru o nunta niste argintarii si niste scaune, invata pe de rost numarul scaunelor, cutitelor si furculitelor scrise in izvod. Cavalerul numai sa aiba picioare, maini, o parere sau o mahala de trup, cu grosi posteriori, si sa fie inzestrat cu o pereche de pinteni lungi ca sulita uriesului Goliat , este placut si poftit la toate balurile; si damele, care obicinuit sed pe scaun, primesc poftirea lui la un joc cu bucurie si, spre multumire, ii arunca cateodata o cautatura dulce prin niste gene afumate de patruzeci de ani.

Cavalerul are toata voia sa ieie intre vals si contredansa, din vreme in vreme, cate un posmag. Trebuie sa-l vezi pe bietul baiet cand isi scoate manusile si-si intinde tremuranda mana pe tabla si, cand a luat un posmag fara sa rastoarne tablalele, cum se trage inapoi in gramada, ca un caine ce fuge cu un ciolan in gura. Iata pofta de mancare a unui cavaler.

Cavalerii ce nu sunt osteni, care obicinuit se aud de departe, din pricina taraitului sabiei, cavalerii civili, zic, care intra pentru intaiasi data in adunari, poarta neaparat o jiletca alba, legatura de gat de atlaz neagra si gulerul fracului captusit cu catife; de abia la al doile sau al treile an a intrarii lui in lume, incepe a se deprinde cu palaria-claca, cu pantaloni collants si cu papuci cu catarami de la Miculi . Dar atunce i s-a dus blandeta cea dintai! Piciorul i se strica. Se osteneste, se odihneste, cand joaca alege damele; se departeaza de batranete si de cladarii afumate si, jucand, sta la ganduri; indata ce la un banc farao va lepada pe o carte un galban, este prapadit, si jocul ii este urat.

Nu ti-oi vorbi nimica de stralucitele baluri ce se da in vremea lui Muruz si a lui Calimah , unde se indesa cea mai buna societate din Iasi.

Balurile de atunce nu samana nicidecum cu suarelele de astazi. Luminatia ce se facea in ograda si in ulitele de pinpregiur instiinta tot targul ca era bal la cutare si cutare boier. Astazi, de abia spre incalzirea vizitiilor, doi-trii taciuni ard la poarta intocmai ca focul din ograda lui Ana si Caiafa . Aceeasi pompa intreita era inlauntrul palatului. Toate stralucea, toate era indestule. Vinul si laptele curgea, cum zice Scriptura. Gazda ce da balul nu se injosea la cele mai mici amarunturi ale unei cotredanse; nu o vedeai alergand in dreapta si in stanga spre a scoate la iveala un vis-à-vis (vizavi) la joc, care se ascundea sub perdelele unei feresti. In mijlocul balului usile se deschideau ca prin varga unei vrajitoare nevazute si o masa desfatacioasa, ce se infatosa ochilor sub stralucitele focuri a mii si mii de lumanari, facea adevarate tote incantarile simtualitatii rasaritene. Cand astazi ies de la o suare biurghereasca de acum, cu gura plina de posmagi si de pudinci facute in casa de un bucatar tigan, si ca-mi aduc aminte de acele nopti stralucite a carora toate lumanarile s-au stins, crez ca am visat sarbari din Halima

Balurile cele mari au trecut cu miile lor de lumanari si cu desfatacioasele mese, dar suarelele dansante traiesc inca in toata stralucirea, pentru ca suareua dansanta este numai si numai a epocii noastre: ea se intinde de la palaturile de pe ulita Copoului pana in Armenime si sub Curtile Arse. Boieri, dieci, negustori, toti dau astazi suarele dansante. Si pentru ce? O suare dansanta se gateste in doua ceasuri. O scripca, o cobza, cateodata si un nai sau o daiere; vro cateva lavite, patru poponete intr-o odaie marisoara si suareaua este gata. Pe urma niste dulceti cu apa, niste posmagi, apa zaharita si sarata, impodobita cu numele de limonada, purtate pe tabla, din ceas in ceas. La mijlocul suarelei, zama de ciorba numita bulion sau ceaiul cu franzela prajita isi face intrarea triumfala s-apoi sa mai vezi acolo cincizeci-saizeci de voinici, jucand ca niste fericiti, asudand sange si apa la sunetul cobzei. Ramasita sede imprejurul odaii, priveste, critica, incuviinteaza. Altii joaca vist sau preferans, vorbind de cate corabii au sosit la Galati si cat se vinde chila de grau si de papusoi. Deci, toata aceasta lume este un adevarat vinograd , numai ca nu-i sarat, alcatuit de palarii de paie si straie negre, de pelerinuri si capele sau turbanuri stacosii; scriitori pe la sectii, vechili pe la divanuri, doftori de dinti si de cai, spiteri, toti alegatori la Eforie, toti cuconi. Cucoanele destul de frumoase, afara de niste figuri de tutuience a carora rumeneala, para de foc, in mijlocul unor fete tinere si frumusele, samana cu o floare de mac intr-un camp de nu-ma-uita. Barbatii vorbesc necontenit trebi, procesuri, dinti scosi si potcoave gasite la cai morti. De la un capat al odaiei la celalalt auzi strigatele lor, lucru foarte interesant, te incredintez. Ascuns sub umbra deselor marabouts a unei tinere de saizeci de ani, imbracata in rochie de atlaz alba, cu cordele pempe, cercetez si privesc. Iarta-mi vro cateva portreturi.

Dintai acea tanara persoana a careia cap este incarcat cu un brat de flori si de spicuri poleite, ca zeita Ceres ; fata mare cu pielita palida si cu zambirea netoceasca, care la varsta de optsprezece ani a iesit din pansion, unde a castigat toate premiile clasei sale. Ea a fost micul Fenix din Targul Cucului; ea detifra destul de bine muzica, zugraveste infricosat trupuri goale; cu toate aceste, talentul sau cel mai frumos este ca are douazeci mii galbeni zestre. La ochii ma-sei, acea femeie groasa, rumana, cu parul balai, cu rochie de catife alb-albastra si care samana ca multumeste cu atata gratie acelor ce-i poftesc fata, Celestina este o minune. Daca mama si fata intra intr-un salon, Celestina intra totdeauna dintai; la Socola sau la Copou trebuie ca Celestina, gatita ca papusa de la fereastra lui Miculi, sa se aseze totdeauna in mijlocul aleilor si sa-si arate dosul pentru ca s-o vada mai bine trecatorii; la teatru, ea se pune tetdeauna in fata lojii. Daca cineva o roaga sa cante o romanta, maica-sa isi ia basmaua si face samn sa taca toti; ea striga cat poate: “Ii s-o auziti cum canta, ca un inger!” Celestina se pune la piano; atunce, biata femeie, nemaiputandu-se stapani, se scoala de pe scaun si sede in picioare dinapoia scaunului fetei sale, bate tactul, o intovaraseste cu jumatate de glas; apoi ochii i se umezesc de lacrimi; are nevoie sa planga, plange. Daca cineva bate din palme sau zice brava, bravissima, ea-si arunca bratele imprejurul gatului Celestinei; biata neneaca crapa mai-mai de bucurie si de grasime. Maine vei vedea-o ca se duce sa faca vizite spre a avea placerea de a povesti in toate casele izbandele fetei sale.

Cealalta, imbracata cu rochie pempe, care joaca sau mai bine care sare cu atata placere, ai careia grosi obraji sunt asa de rumeni, care rade necontenit, care purcede inaintea tactului si-si impinge cavalerul cand sta pe ganduri, este una dintr-acele caria-i zicem ca este o fata buna. Ea se indoapa cu posmagi si cu zaharicale, cu primejdie de a-si strica stomacul; vorbeste cu gura plina si-si varsa sampanie pe rochie; povesteste cavalerilor sai festile si siriclicurile ce a facut la pansion; bufneste de ras cand le vorbeste si-i strange de mana cand joaca. Intreab-o daca-i place jocul si ti-a raspunde ca se inglendiseste frumusel, frantuzeste: je m’amuse joliment; jumatate tip de grizeta, boboc ruman de trandafir din mahalaua Muntenimii. In fata ei, si spre a face contrast negresit, pentru ca in toate trebuie contrasturi, miara-te de muza biurghereasca din Pascarie, impinsa incoace si incolo, cu o rochie larga, albastra, presurata cu stele de argint, cu capul ridicat, trupul inapoiet, aruncand cautaturi dulci, suspinand si vorbindu-si singura, avand totdeauna chipul ca cand s-ar trezi din vis, raspunzand stropsit la toate intrebarile ce faci, vorbind buzis despre zugraveala si despre poezie, citand pe Lamartine si pe Eliad , pe Victor Hugo si pe Negruzzi, pe doamna Tastu si pe doamna Samboteanca , si neuitand mai ales sa-ti spuie ca a fost la cea intai reprezentatie a pieselor Le fort l’evêque si Un de plus si ca la cel de pe urma examen de la pansionul S. a descoperit o gresala in cuvantul dascalasului nemtesc. Ea este totdeauna rau incaltata si degetele-i sunt pline de cerneala. Sora-sa Indiana este un volcan ce fumega pe gunoiul rapei Privighitoaiei; tanara artista de cea mai mare nadejde, ce se gateste la cap à la Ninon , cu o feroniera pe frunte; cand se imbraca ca o jucatoare pe franghie, cand se invaleste intr-o tunica ateniana; cand canta, isi intoarce glasul in rulade, se pune ca doamna Malibran si vorbeste totdeauna cu un accent italian ce samana limbii vorbite in satrele de pe sesul Bahluiului. Vezi inca si acea mare palida, ce se uita la cavalerii cei frumusei cu ochi murinzi; ea sede in toate zilele trei ceasuri in feredeu, mistuieste dimineata cate un roman si sara se imbata de amor la melodramele teatrului francez. Da-mi voie sa nu-ti vorbesc de demuazela de cincisprezece ani, demuazela clasica a balului, silita sa joace cu toti tancii si piscarii ce se afla la suare si care-ti raspunde cu gratie la toate intrebarile ce-i faci cuvintele frantuzesti ce a invatat la pansion:

Oui, monsieur. — Non, monsieur. — Monsieur, vous êtes bien bon. — Monsieur, je ne sais pas Vorbire tare infelurita si cu totul placuta.

Nu ti-oi vorbi nici de cochetele cele mici de sapte ani, pe care nenecele lor le imbraca cu rochii scobite la gat si le duc in suarele cu conditie ca n-or dormi pe scaun, c-or fi cuminte, ca n-or cere zaharicale.

Nici de mii alte specialitati femeiesti, ce se gasesc mai in toate suarelele dansante.

Spre pilda:

Femeile maritate care iubesc a sugui cu holteii.

Acele care la varsta de patruzeci si cinci de ani poarta-n san un cap de cuc, ca sa ramaie totdeauna tinere si dragalase.

Acele care-si intreaba necontenit cavalerii.

Acele care zic: sotul meu este la Eforie.

Acele a carora barbat este capitan de targ sau vatav de salgai.

Acele care amirosa a livant si poarta gulere cu falduri, cand au un gat slab si lung ca al cucoarelor.

Sau scurteicele cu ochi bolditi ca ai racului, numai in proportia ochilor de bou expresia omerica.

Sau ghemurile de grasime, incarcate de diamanturi, care sar sub policandru ca un balon, asuda de la cap la picioare si zic necontenit: “Este de mirat! nu-s ostenita nicidecum; as juca toata noaptea fara sa ma ostenesc.”

Si femeile sulemenite care joaca, peste patruzeci de ani. Si fetele de treizeci de ani, care nu mai joaca decat ca sa faca placere altora.

Mai ales, sa te fereasca sfantul inger de gazdele care vin de te apuca pan’ si din odaia cartilor.

— Ei bine! Ce! Nu joci? Faci tare rau. Sau inca: — Domnule Plete-lungi, trebuie un vizavi. Ai bunatate de pofteste pe cucoana cea cu rochie rosie si cu turban alb, care n-a jucat inca nicidecum in asta-sara. Of! Of! Sa te fereasca Dumnezeu de damele cu rochii rosii, carora trebuie sa le faci pomana o contredansa. “De foc, de sabie, de rochii rosii, de razboiul intre noi, de turbane albe, de ciuma, de Ali Tebeli pasa de Ianina”. Ziceam incet aceste cucernice cuvinte, cand, cu coltul ochiului, zarii pe gazda casei ce venea spre mine. Facui ca corabierii cand vad ca se ridica o furtuna, ma trasei spre liman, coborai velele si ma pusei in sigurantie in ietac, unde erau asezate mesele de joc. Un foc bun ardea in soba si in odaie era un aer mai curat decat in sala dantului. Ma uitam la patru portreturi urate si rele, puse in cadruri frumoase; lucru ce ma facu sa gandesc la femeile cele batrane, care se culca in crivaturi negre si se acoper cu o catife neagra, pentru ca cu atata mai mult sa se vada albeata obrazului. In vreme ce faceam asamine fiziologice gandiri: “La banc, la banc!” striga unul din giucatori. “Binecuvantat fie numele Domnului”, zisei, apropiindu-ma de masa; aruncai un iermelic. — Cat pui pe carte? — Iermelicul intreg. — Nu se primeste mai mult de cincizeci parale pe carte! Atunce ma uitai si vazui ca tot bancul era de o rubie taieta si de un sorocovat si jumatate borteliti si ca toti jucatorii pontarisea cu cate un puisor. In viata mea nu m-am aflat in fata unei figuri de bancher asa de nemultumitoare. El tinea cartile ca un armasel sabia inaintea portii temnitei. — O, ce joc infricosat! striga un gros si gogoman vechil care se ingrasase pe la divanuri cu punga mai-marilor gogomani ce-l insarcinau cu pricinile lor. Adu-ti aminte ca era in banc o rubie si un sorocovat si jumatate. Momita mea de bancher, care avea, cum se vedea, darul prevederii, castiga necontenit. Iermelicul se duse, si altul, si altul. De la batrani nu-si aducea aminte cineva sa fi vazut in casa acea atatia bani pe masa — si in buzunare.

— Gazda mi-a spus acum ca ar dori sa nu se joace atatia bani in casa ei, imi zise la ureche un prieten al casei cu ochelari albastri, care, cum se vedea, era unit cu bancherul

— Ei bine, ii raspund, s-apoi? — Apoi, imi zice, ceva mirandu-se, fa ce-ti place; de acum nu-mi pasa. Mi-am implinit insarcinarea.

— Daca gazda socoteste ca jucam prea scump, zice momita de bancher, puindu-si in buzunar iermelicii mei, basta, nu vreau sa zica ca-s jucaus sau suler!

— Nici eu, zice altul. — A! Iata galopul, striga un al treile, si ramasei singur la masa, in primejdie ca, dupa ce am prapadit, apoi sa fiu silit de slugi sa platesc si cartile.

Norocire ca cei cu galopul intrara in ietac. Toate fetele sareau pline de bucurie. Sirul trecu repede dinaintea mea si intra intr-o tinda stramta si intunecoasa ce ducea la bucatarie.

— Dumnezeule! striga stapana casei, sarind de pe scaun, mi-au stricat cestile.

In adevar, auzisem un mare huiet. Ana, grasa bucatarita, venea in liniste prin tinda cu o tabla plina de cesti cu ceai, si dantuitorii o impinsera asa de frumos, incat, fara voia ei, facu un pas frantuzesc vestit, numit rond de jambe vertical , asa de rapide, incat tablaua si cestile zburara in bucati.

— Nu-i nimica, nu-i nimica, rezicea un sfert de ceas pe urma gazda, care iesea rosie ca sfecla din tinda.

— Cu toate aceste, Ana a avut un galop frumusel, imi zice un vecin incantat sa faca un calamburg, si nu m-as mira daca maine biata fata n-a fi silita sa plateasca cestile.

— Daca-i asa, am gand sa fac o subscriptie in folosul ei. Cum imi cautam sapca, bancherul ce-mi luase paralele s-a apropiet de mine.

— Cum, te duci, domnule? — Ma culc totdeauna devreme. — Ai, fii-mi vizavi pentru viitoarea — Cu neputinta, sunt ostenit. — Dar n-ai jucat. — Pardon la inceputul suarelei. — Asa este doua contredanse, cu fata doamnei A si cu demoazela Celestina — Esti prea bun, domnule, ca mi-ai numarat contredansele. — O, nu le-am numarat eu, mon cher, dar sardareasa A, gazda insasi, care-mi zice dineoara: “Ce! capitanul nu joaca, oare-i bolnav? A jucat numai doua contredanse” à propos, trebuie sa castigi la banc? — In adevar, esti curioz sa-mi faci o asaminea intrebare, dupa ce mi-ai luat toti banii. — Cum, ai prapadit? Imi pare foarte rau, parole d’honneur Ei bine, mon cher, crezi poate ca castig mult am pierdut patruzeci de parale, in adevar. Sunt totdeauna nenorocit la carti. — Domnule, am cinste sa-ti poftesc noapte buna. Fui silit sa raman inca jumatate de ceas, ca sa-mi aflu mantaua, ce o gasii, in sfarsit, adormita ca o momaie in mijlocul unei mari piramide de blane si de salopuri. Intr-un colt al tindei, ma facui ca nu vedeam pe un fashionable de mauvais ton — unul dintr-acei papuseri ce-i intalnesti pe ulita si prin cafenele, cu plete lungi pana la coate, cu barba de tap, cu doi coti de postav rosu legati la gat, cu jiletca galbana à la republicaine

cu o manta liliachie, scurta pana la genunchi —, ma facui, zic, ca nu-l vedeam cum isi punea coltuni de bumbac albastru peste coltunii de matase. Jos, slugile dormeau. Fui silit sa-mi deschid singur poarta. La usa nu era nici o drosca. Ulita era desarta si tacuta. Fanarele aruncau o lumina palida si slaba. Iasii samanau ca o biserica mare, vazuta la lumina crepusculului. Ajunsei acasa pe jos si dormii bine. — Vii tare tarziu, zisei a doua zi femeii care-mi facea in toate zilele patul.

— Apoi, cuconasule, ma rog sa ma ierti. Vezi c-am facut astanoapte caslegile, si asta se-ntampla numai o data in an.

— Te-ai veselit bine? — Ca o imparateasa. Slugile boierului Curca au avut voie sa deie o hora si am fost poftita si eu. Era intr-o odaie mare in beci, unde am jucat toata noaptea. Era o mare adunare si tare frumos. Barbieri, cojocari, croitori, bacali, tot oameni de treaba si cu stare. Boierul Curca a daruit pentru masa saizeci lei, si, pentru ce-a mai trebuit, au platit slugile. Am jucat pana dimineata, cand s-au stins lumanarile, si de aceea te rog sa-mi dai iertare dac-am venit asa de tarziu.

— Nu-i nimica, jupaneasa; si eu am petrecut noaptea la un bal. — A! Dumneavoastra sunteti boieri; a trebuit sa fie tare frumos. “Hm! zisei in mine, piscandu-mi buzele, daca vrodata voi scrie istoria sardaresei A nu voi da-o s-o citeasca jupaneasa din casa”.

Nou chip de a face curte

O siecle! était-ce donc la l’oeuvre Que ton bras s’était imposé? Ta hache entame et secoue Le monument des vieilles moeurs

EDOUARD TURQUETY

Nou? Da ce-i astazi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, incat n-o mai gasesti pe pamant? Nu-i patriotismul vechi, incat de-abia ii mai afli numele in gura procletilor? Nu sunt, in sfarsit, vechi, paragine de vechi, toate virtutile si toate vitiurile, pan’ si moda? S-apoi mai ai inca pretentie sa ne arati ceva nou, si inca ce? Un nou chip de a face curte! Asta este, zau, o mare obraznicie din partea-ti, cand stii ca, in veacul ist de aur, noi am invechit toate chipurile de a face si de a rasface curte.

Ei bine! cu toate aceste, chipul meu este nou, pentru ca este nevinovat; si ca, pentru oamenii civilizati ca dumneavoastra, numai nevinovatia a mai ramas inca un lucru nou, nevazut, neauzit. Cateodata ti se intampla poate sa te duci la tara; asta n-o faci ca sa te miri de frumusetile naturii, ca sa privesti maretul rasarit al soarelui peste inaltele varfuri ale Carpatilor, ca sa rasufli curatul aer de pe sesurile Moldovei si a Siretului, ca sa auzi desfatacioasa cantare a filomelei, ca sa zici, in sfarsit, cu Vacarescu.

La Carpati mi-am dus jalea, Lor am vrut s-o harazesc; Rasunetul, frunza, valea, Apele mi-o inmultesc. Nu! Dumneata nu esti asa de nebun sa te miri de niste asemene sacaturi. Ce este natura, ce este poezia pentru dumneata? Ocupatiile dumitale la tara sunt mai serioase, sau mai vajnice, cum ai invatat a zice in dieceasca dumitale limba. Te duci la tara sa-ti vinzi stogurile de fan, sa-ti vinzi graul din gropi, papusoii sau porumbul din cosere, cirezile de boi, turmele de oi, rachiul din velnita cu masina de aburi — in locul careia ai fi facut mai bine o scoala; aceste toate le vinzi ca sa strangi bani, cat vei putea mai multi de la jidovi, odata plaga Egipetului si acum a Moldaviei; si pe urma, cu vro cateva sute de galbeni in buzunar, intorcandu-te in Iasi, sa ai cu ce face intrigi, cu ce da rusfeturi, cu ce lua o lojie de randul intai la teatrul francez, cu ce cumpara, pentru cucoana dumitale, zariflicuri de la Miculi, cu ce taie stos la domnul Cutare si Cutare, cu ce cu ce! Ei bine, in mijlocul unor asemene patriotice ocupatii, intamplatuti-s-au vrodata sa vezi, sau s-auzi macar, cum fac flacaii curte fetelor, mai ales la munte? Spusu-ti-a cineva ca la munte, cand un flacau apuca pe o fata de pestiman sau de salba care-i este imprejurul gatului, este ca cand si-ar cere-o de sotie? Nu-i chipul galant? Nu-ti insufla niste suvenire mitologice? Nu crezi ca citesti romanul colanului zeei Vinerei? Daca dragalasul nu-i destul de voinic sa faca un asemene pas, alearga la cimpoies, care se duce de spune fetei, in versuri intovarasite de cimpoi, ca cutare flacau moare, piere pentru dansa.

Oare acest fel de declaratie nu-ti place mai mult decat declaratiile civilizate de prin capitaliile romanesti, unde tanarul intreaba dantai cate mii de galbeni, cate mosii, cate suflete de tigani are fata? Si dupa ce i-a facut curte, adica lazei cu galbeni, face in sfarsit, dar tocmai in urma, si fetei o declaratie, ce putea a aur si a precupet doua ceasuri de departe!

Daca fata de la tara i-a incuviintat cererea, flacaul trimite petitori cu cimpoiesul, in casa fetei. Cimpoiesul adresa catre parinti urmatoarea oratie:

”Mosii si stramosii parintilor nostri imbland la vanat prin codru au aflat aceasta tara intru care ne aflam si noi acum si ne hranim si ne dezmierdam cu mierea si cu laptele dintru dansa. Deci, prin pilda aceasta, fiind indemnat si cinstitul flacau (cutare), a mers la vanat prin campii, prin codri si prin munti; si a dat peste o fiara care, fiind rusinoasa si cinstita, nu a statut fata cu dansul, ci a fugit si s-a ascuns; si, viind noi pe urma ei, ne-a adus in aceasta casa. Deci dumneavoastra trebuie sa ne-o dati sau sa ne aratati unde a fugit fiara aceasta, pe care noi cu atata osteneala si sudoare am gonit-o din pustie”.

Cimpoiesul isi dezvaleste atunce toate florile retoricei, impodobindu-si vorba, zice Cantemir, cu alegorii si cu metafore, dupa cum se pricepe.

Parintii raspund ca acest fel de fiara n-a venit in casa lor. Insa petitorii silindu-i mai mult, ei aduc la iveala pe bunica fetei.

— Pe aceasta o cautati? — Nu. Si bunica face loc mamei. — Poate pe asta o vreti? — Ba nu! — Dupa mama fetei, scot pe o slujnica urata si batrana, imbracata cu straie stremturoase. — Ei, asta-i? — Ba nu, ba nu; pentru ca fiara noastra este cu parul galben ca aurul, cu ochii ca de soim; dintii ei stau ca margelele, buzele ii sunt rosii ca ceresele; la trup este ca o leoaica, la piept ca o gasca, cu grumazii ca de lebada. Degetele ii sunt mai delicate decat ceara, si fata mai stralucitoare decat soarele si luna. In sfarsit, parintii, siliti cu arme, isi scot fata impodobita dupa putinta lor. Logodna se face, si fata intra iarasi in camara, de unde n-o scot pan’ in ziua cununiei. Aceste ceremonii care din zi in zi se pierd prin civilizatia cea facatoare de bine, adica prin acea civilizatie care ne face cosmopoliti, darmandu-ne obiceiuri stramosesti, caracter si limba si si si alte atate fleacuri; aceste ceremonii, zic, se sfarsesc prin o cununie. In ziua aceea, daca mirele sede in alt sat decat mireasa, trimite inainte gazdasi (conaccii) ca sa-i vesteasca apropierea. Iar rudele miresei stau pe drum asteptandu-i; si, indata ce se apropiu, ii prind si-i duc robi, in casa fetei. La intrebarile ce li se fac, ei raspund ca ar fi trimisi sa vesteasca razboi si ca oastea soseste dupa dansii, ca sa iaie cetatea cu asalt. Rudele atuncea merg cu gazdasii inaintea mirelui; si, dupa ce s-au adunat ambele parti si au ajuns inaintea casei miresei, toti fac o alergare de cai. Acei care au cai mai ageri si, prin urmare, ajung mai intai la semn, primesc din mana miresei o naframa cusuta cu aur sau cu matasa. Dupa aceste exercitii cavaleresti, toti se duc la biserica, la cununie; mirele si mireasa stau pe un covor, sub care sunt aruncati bani, spre a arata ca calca in picioare toata marirea straina, cautand numai fericirea casnica. La punerea cununilor, un nuntas arunca in toate partile nuci si alune spre a arata ca mirii se leapada de acum de jucariile copilaresti, avand a se indeletnici cu lucruri mai inalte. Intorcandu-se acasa, masa este gata; in capul mesei se pun tinerii, iar socrii cu nanasii in dreapta si in stanga. Atunce se scoala un frate sau, in lipsa, o rudenie a mirelui, si face urmatoarea oratie:

”Iata viind vremea varstei casatoriei si veseliei dumitale, frate, parintele nostru te pune la masa si mire te face, unindu-te de acum si cu alt neam strain; ci pururea sa fii neuitator parintilor si dragostelor fratesti; si toata vremea sa fii plecat la toate poruncile parintesti, cu toata inima, ca sa iei binecuvantarea lor. Cinsteste pe tatal tau si durerile maicii tale sa nu le uiti, ca prin ei te-ai nascut. Si cu binecuvantarea parinteasca, cu bun ceas de la Dumnezeu, sa fii pururea in veselii, dumneata. Amin”.

La sfarsitul mesei, mirele vrand sa se duca acasa, vatajelul miresei, ce poarta un baston impodobit cu flori si cu cordele, se scoala si, in numele ei, cere iertaciune de la parinti, zicand:

”Cand se socoteste fericia veacului acestuia, aflam ca cea mai temeinica este bucuria de fii, cinstiti dumneavoastra parinti; caci aceasta fericie este, cum zic si filozofii, proprium naturae, adica adevarata si deosebita a firei, ca este din sangele sau si cum ar fi sie singur omul. Aceasta fericie o marturiseste Sfanta Scriptura, cand zice: “Iata femeia ta ca o vie roditoare, intru olaturile casei tale si, vei vede fiii fiilor tai, ca niste tinere odrasle de maslin, impregiurul mesei tale”. Asadar, iata astazi, cinstite dumneata parinte cu nevasta dumitale, se plineste bucuria parinteasca inaintea dumilorvoastre. Priviti amandoi cea adevarata si neosebita cu inima curata fericia fiicei dumilorvoastre; priviti cea insetata de parinti bucurie; de vreme ca asa intai, dintru oranduiala lui Dumnezeu si din binecuvantarea dumilorvoastre, se face sot fericitei vietii dumisale fratelui nostru N. Sosind la aceasta varsta a fericitei vieti, fiica dumilorvoastre, dimpreuna cu a dumisale sot, are datorie iesind din casa dumilorvoastre, catre casa sa de Dumnezeu aleasa, sa va multumeasca, si intai a-si cere binecuvantarea parinteasca, ca binecuvantarea parintilor asupra fiilor zid nesurpat caselor sale este. De care si fiica dumilorvoastre, dintru acest ceas, are datorie a-si cere parinteasca iertaciune, intru cele ce n-ar fi putut plini poruncile parintesti, poftele fratesti. Indeamn-o firea cea buna, din curata inima, a multumi dumilorvoastre de toata intalepciunea si cresterea intru casa dumilorvoastre; mira-se cu ce suspinuri, cu ce lacrimi va cere iertaciune de la dumneavoastra; mira-se cu ce cuvinte dulci de multumita va multumi dumilorvoastre pentru toata mila, paza si grija parinteasca. Far’ la unul prea bogat in milele lui Dumnezeu, din osardia inimii sale alearga sa va multumeasca cu adaugirea bucuriei a tuturor fratilor, si fii de fii a dumilorvoastre, pana la al triele si al patrule neam. Rugandu-se dumilorvoastre, impreuna cu a dumisale sot, si de acum inainte sa ramaie amandoi intru neschimbata dragoste a dumilorvoastre, luandu-si ziua buna, saruta mainile dumilorvoastre”. Parintii raspund cu ochii inlacrimati: “De vreme ce dumnezeiasca pronie au oranduit aceasta unire cu fiica noastra, a se da sot vietii dumitale mire, urmatori suntem si noi oranduielii dumnezeiesti; si macar ca binecuvantarea cea mai desavarsita catre fiece casa de la unul atottiitorul Dumnezeu este, dar cat si de la noi parinteasca binecuvantare, care am luat-o de la parintii nostri, cu aceea binecuvantare va binecuvantam si intarim pe fiica noastra, si savarsim buna cuvantarea asupra voastra. Dumnezeu sa va impreune si sa va intemeieze; sa plineasca toata binecuvantarea intre voi. Numai si dumneta, mire, sa pazesti, te rugam, porunca bisericii noastre, de care este poruncit tot omul: “Iubiti pe femeile voastre, sa nu le scarbiti pe dansele, petrecand intru pacea lui Dumnezeu”. Iar tu, fiica, iata crescandu-te in bratele dragostei si a durerei noastre cei parintesti, si cu cele dintr-insele invataturi hranindu-te, acum sosind vremea cuviincioasa, cu durerea inimii noastre si cu bucurie dezlipindu-te din bratele noastre, implinim si cea mai de pe urma datorie a parintestei dragoste, dandu-te intru binecuvantarea sotului. Deci, de acum inainte, dimpreuna petrecand, noi din tot sufletul va binecuvantam si rugam pe sfantul Dumnezeu sa inmulteasca anii vietii voastre, sa ocarmuiasca petrecerea voastra intru o dragoste si intru o unire; ca, vazand fericia voastra, sa se bucure si sufletul nostru, pe voi numai avanduva sprijineala slabiciunei noastre si mangaiere durerilor batranetilor. Si intarim si intru fiii vostri aceasta a noastra binecuvantare*.

Si tanara fata se arunca in tremurandele brate ale parintilor. Ce deosebire intre nuntile aceste — ce odata erau obstesti si astazi se mai afla numai in satele unde nebunia innoirilor n-a intrat inca -si intre nuntile bogatilor nostri de astazi, unde casatoria este o speculatie, binecuvantarea parinteasca o comedie de ras, fata o marfa adeseori data pe credit si cununia o profanatie. De ginere nu zic nimica, caci el, de se bucura in ziua aceea, se bucura numai de sacii cu bani ce a primit zestre.

In sfarsit, mirele vre sa-si iaie femeia; atunce, fratii ei ii stau cu securea curmezis in usa — odinioara cu sabiile scoase, pe cand mai erau sabii — si nu-l lasa sa treaca, pana cand nu se rascumpara cu vreun dar. Fata se suie atuncea sau cu cumnata-sa, sau cu soacra-sa intr-un car incarcat cu zestrea-si. Iar mirele ii urmeaza calare cu toti nuntasii, ce chiota si dau din pistoale, tot drumul.

Insa chinurile mirelui nu sunt inca sfarsite. Ajungand mireasa la casa barbatu-sau, drugele o iau si o inchid intr-o camara; nuntasii se apropiu atuncea si striga sa le deschida; vazand, in sfarsit, ca nu-i asculta, strica usa, si fericitul mire isi smulge tanara sotie din bratele rudelor — ca romanii pe sabince —, o ridica peste pragul usii — si zboara cu dansa in camara amorului.

Aceste alegorii inca ramase de la romani, aceste idili practice, pe care coasa civilizatiei le darma din zi in zi mai mult, ti le-am spus, ca sa vin, in sfarsit, la noul chip de a face curte, ce se obicinuieste inca mai in toate satele de la munte.

O fata careia i-a placut un flacau din vreun sat ii da voie sa vie s-o vada o data pe saptamana, in noaptea sambetei spre duminica.

Cand cu nerabdare asteptatul ceas se apropie, tunetele, fulgerele, furtunile, ploaia, zapada, nimica nu-l opreste. Ajungand la casa ibovnicei se ascunde in vrun coser sau in vro poiata, pana cand

Toate aceste oratii s-au copiat intocmai de pe originalul oratiilor ce s-au zis la nunta fetelor rasstrabunului meu, satrarul Ionita Arbure. Red. parintii fetei se duc la culcat, pentru ca nimene nu stie ca a venit, afara de fata. Aceasta tainuire nu va prea place, cuconitelor, dumilorvoastre care sunteti asa de nevinovate, dumilorvoastre, care faceti toate, ziua mare. Ei, macar ca nu va este de plac, totusi aceasta tainuire n-a pricinuit mai niciodata fetelor de la tara aceea ce se intampla asa de des dumilorvoastre, care niciodata nu va primiti amorezii in taina. O, cititorilor mei din Iasi si din Bucuresti, din tinuturi si din judete, cititorilor mei din veacul al nouasprezecelea, voi care cititi toata ziua romanele lui Balzac si a lui Paul de Kock, uitati romane, veac si obiceiuri de prin orase; imbracati-va cu haina voastra cea mai alba de nevinovatie, haina [pe ] care o purtati cand aveati zece ani, cand aveati cinci ani, spre a auzi, fara sa zambiti de rautate, aceea ce am sa va spun. Cand parintii i s-au culcat, fata, daca este vara, iese incet-incet, pe varful degetelor, se duce de-si gaseste ibovnicul si, puindu-se pe iarba verde, sub un par batran ca veacurile, isi vorbesc de dragoste, unul langa altul. Daca este iarna, fata deschide incet usa casei, ibovnicul intra, isi leapada gluga pe o lavita si se suie pe cuptior, langa amoreza. Si indata ce varful Ceahlaului incepe a se albi de lumina zorilor, flacaul dupa o nevinovata noapte — dar nevinovata! — se scoala de langa ibovnica-si, isi ia gluga si se intoarce in taina acasa, dupa ce si-a luat de la amoreza voie sa vie si-n sambata viitoare sa-i faca curte pe cuptior sau sub par. Pentru aceasta trebuie sa fie cineva de la munte, nu-i asa? Si noi suntem din Iasi, din Bucuresti. O tempora, o mores !

Iluzii pierdute. Un intai amor

Prefata si cu duh umilit ca toate numele din aceste file sunt inchipuite, ca n-am inteles pe nimene, ca tot este obstesc si nimica personal

Iluzii pierdute

Intr-o seara de iarna sau de primavara, zau nu ti-oi sti spune, pentru ca nu sunt astronom, dar stiu ca era in mart, era adunata o mica societate alcatuita de tineri si de dame asemene tinere; este de prisos sa spun ca erau si frumusele. Aceasta societate era in Iasi, intr-o ulita al careia nume nu ti l-oi spune, fiindca eu insumi nu-l cunosc. Stiut este geograficeste si statisticeste ca capitalia Moldaviei nu samana in nimica cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iasii, oras vestit prin feredeul turcesc, prin carnatii lui Carigniani, prin apa de la Pacurari, prin vorba nemteasca a lui Regensburg si prin placintele raposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele papuse ce tot anul se vad ziua, iar de la Craciun si pana la lasatul secului si noaptea, prin o berarie nemteasca, prin largimea si frumuseta ulitelor, prin o fabrica de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor si baracelor sale, Iasii, centrul civilizatiei, a literaturii si a gunoiului Moldaviei, are ulite, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici macar zece suflete, are poduri prea frumoase si n-are macar un parau; caci, cu toata bunavointa ce am de a lauda tot ce-i patrie si a patriei, totusi nepartinirea ma opreste sa numesc Bahluiul alt fel decat o mare sau o mlastina, una si alta dupa timp sau vreme, dupa saceta sau umezala. Iasii, care ii orasul cel mai frumos din lume cand il vezi de departe, sau cand ii intorci dosul, este locuit intre alte natii de armeni, cai, jidani, caini, tigani, boi, din care, dupa etimologia invatatului Dionisachi Fotino, se trag si boierii [1]; mai este locuit si de o mana de claponi care fac mai mult vuiet — si mai putin lucru — decat toate celelalte bipede, dar nu ti-oi spune numele lor, pentru ca am mancat odata papara si am hotarat sa fiu discret. Iasii este locuit de toate aceste noroade, semintii, dobitoace si vietati, si lucrul cel mai rar ce intalnesti in capitalia Moldaviei este un moldovan. S-apoi trebuie sa stiti ca, pentru scriitorii romani, aceste ulite anonime au un mare folos. Ele te mantuie de o multime de uri mostenitoare ca discordia lui Atreu si a lui Tiest, ca a troadenilor si a elinilor, sau, daca vrei o comparatie mai noua, ca sfada ghelfilor si a ghibelinilor. Sunt acum vro doi ani cand, intr-un articol scos din Paris ou le Livre des cent et un, am tradus La rue Poissoniere, slova dupa slova, prin Pascarie, nu mi-am aprins paie ii cap? Nu s-au sculat impotriva mea locuitorii din Pascarie cu pretentie ca i-am atacat in cinstea lor si cereau cu topuzul ca sa fiu spanzurat ca Petrariul, pe sesul Frumoasei? Atata ar mai trebui bietilor literati, sa impodobeze cu aeronautica lor, sau mai moldoveneste cu plutirea lor in aer, serbarea vreunui iarmaroc si sa slujeasca de pilda pacinicilor locuitori. Cum iti spuneam, societatea noastra se afla intr-o ulita fara nume. Ea se alcatuia de cinci tinere dame si demuazele, de vro trei barbati insurati si de vro patru tineri, sau holtei, cum se zice la tara. Prin un fenomen neobicinuit in pocita capitalia noastra, societatea aceasta era singura in felul ei. Barbatii nu erau zulari si nu vedeau in fiestecare pe minotaurizatorul lor, cum zice dl. de Balzac, adica, romaneste, pe impodobitorul capului lor. Tinerii asemenea nu aveau pretentia, ca Don Juan, sa gaseasca in fiestecare femeie sau fata o izbanda a duhului, a frumusetii si a manierelor lor. Declaratiile lor nu zburau in dreapta si in stanga, chipul cel mai nesmintit de a se face nesuferit tuturor femeilor. Damele erau imbunatatite cat se poate, insa nu erau prude, plaga societatii noastre.

Daca esti get-beget moldovan, daca nu esti neologist, daca nu esti abonat la nici o foaie romaneasca, negresit ca cu un aer otarat mi-i intreba ce-i pruda? Si eu, cu tot respectul ce trebuie sa aiba un scriitor dinaintea unui public asa de invatat ca al nostru, ti-oi raspunde ca pruda, prude, este un cuvant frantuzesc, care romaneste n-are nume, dar insemneaza o femeie a careia numai urechile, rareori si ochii, ii sunt curate, care sufere tot, numai sa nu-i zici pe nume, care, cand vede Passé-minuit la teatru, sau se trage in fundul lojiei, sau isi astupa urechile si fuge cat poate, strigand: “Ah, ma chere! quelle piece de cabarêt!” Si, cand merge acasa, stiti ce face sfanta, curata, imbunatatita pruda? Scrie amorezatului ei, sau amorezatilor ei, pentru ca de multe ori se intampla ca pruda are mai multi amorezati, sa vie sa beie ceai cu dansa si sa; si pana cand amorezatul sau amorezatii vin, citeste: Les amours du chevalier de Faublas si Les liaisons dangereuses.

Societatea noastra avea inca un mare avantaj asupra tuturor strangaturilor si adunaturilor ce iasenii binevoiesc a le decora cu nume de societate, care, dupa ideea mea, este numai productul civilizatiei; si, dupa cum este stiut, civilizatia este departe de o tara unde se afla oameni ce pot zice ziua mare: “Astazi am vandut sau am cumparat atate suflete de tigani.” Stapana casei nu era tirana, nu vroia sa domneze conversatia. Pretentiile sale nu se intindeau ca ideile, prejudetele, sententiile dumisale de filozofie, de eleganta, de bon ton, de savoir vivre, sa slujasca de pravila adunarii intregi. Dupa pruderie, prezumtia, sau cum as zice trufia, este cea mai mare rana a societatii noastre. Fiestecare barbat, fiestecare femeie se socoate fenixul sexului sau. Barbatii se socot diplomati, administratori, legislatori, osteni, magistrati, artisti, pan’ si oameni cu duh, pan’ si patrioti si oameni cinstiti. Damele asemene, mai ales acele care au fost pana la Viena sau si macar pana la Lemberg, se socot cele intai dame din lume; se socot cu duh, cu frumuseta, cu talent; au mai ales pretentia a cunoaste a fond arta salonului, l’art du salon, cum zic dumnealor, si cu toate aceste duhul dumilorsale sta in cancanuri de targusoare, in niste proaste clevetiri, in colibeturi imprumutate din colectii de anecdote si de bons-mots ; frumuseta dumilorsale este postisa ca si formele ce subjuga inimile bietilor neispititi; frumuseta si formele le sunt aduse in cutii de la Paris impreuna cu capelele si rochiile [2], iar talentul dumilorsale este a face manevre cu lorgneta, a lovi doua tuse pe piano si a zugravi fata dumilorsale. Cat pentru arta salonului, pentru mestesugul de a bine primi, putine cuvinte imi vor fi trebuincioase spre a arata ce insemneaza acest talent de curand introdus. Arta salonului insemneaza in Iasi pretentia ca fiestecare persoana ce intra intr-o casa unde stapana tine salon sa-si depuie la usa vrednicia, caracterul si opiniile si sa se hotarasca a nu fi decat papagalul damei de gazda. Acela care ar indrazni sa arate vro idee neatarnata se pune in primejdie de a vedea pe gazda ca-i intoarce dosul: maniere toute neuve de faire les honneurs de son salon. Pruderia, dar si tirania stapanei casei lipsea cu totul din societatea-modela care o expunem cinstitilor si invatatilor nostri cititori, ce se alcatuiesc negresit dintr-o inalta nobleta si dintr-un respectabil public, vorbe intrebuintate si puse a l’ordre du jour. Fiestecare isi spunea slobod opinia sa; impotrivirile nu ieseau niciodata din regulile armoniei. O conversatie interesanta, cu duh, domnea in salon. Insuratii, desi insurati, nu lipseau de a fi si oameni placuti. Domnisorii neinsurati, intr-o rivalitate usoara, faceau asalt de duh si contribuau la placerea obsteasca; nimine insa nu cauta a domni asupra altuia prin insemnari atingatoare, nimine nu venea la personalitati cum ii obiceiul pamantului. Damele ca castelanele din veacul de mijloc erau judecatoare si, prin dulcele lor zambet, rasplateau pe acei care se deosebeau mai mult, iar prin reflectiile lor de bun gust, fine si drepte, inviau societatea.

O adunare cat de bine alcatuita sa fie, daca nu va avea si femei, va fi totdeauna monotona si urata. O adunare fara femei este ca o gradina fara flori, ca un barbat fara barba si musteti, ca o zi fara soare, ca o gazeta fara abonati, ca un ses fara verdeata, ca un teatru fara public, ca versuri fara poezie, ca o viata fara iluzii, ca un judecator fara procesuri, ca un tanar fara amor si, in sfarsit, ca toate comparatiile din lume. Femeile singure au talentul sa insufleteze conversatia, sa-si inalte inchipuirea pana in al noulea cer daca este un al noulea cer. O adunare cu femei te face de-ti uiti grijile vietii, chinurile ambitiei, lipsa bogatiei, nemultumirile politicii. Fruntea ti se dezbarceste, te uiti, te socoti in vrasta de optsprezece ani, fara suparari, fara necazuri, slobod si fericit. Femeile sunt poezia vietii noastre, femeile, zic, dar lucru cel mai rar ce gasesti in Moldova sunt femeile. Gasesti de ajuns mame, neveste, vaduve, fete, slute, schioape, chioare, vornicese, banese, pitarese, negustorite, bacalite, tigance si alte asemene creaturi ce se nasc, cresc, se marita, fac copii si mor. Dar femei, asta-i cam greu.

Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, si oare tot ce nu-i barbat nu-i femeie?

Cu respectul ce trebuie sa am dinaintea diplomei dumisale, eu voi raspunde: “Nu! Femeia, in lexiconul meu, insemneaza o fiinta gingasa, slaba, dragalasa, frumoasa, facuta din flori, din armonie si din razele curcubeului, capricioasa, ra cateodata, buna mai multe ori, o fiinta facuta pentru amor, menita a pune in lanturi pe eroii cei mai neinduplecati, care pentru un zambet te face de-ti vinzi viata din asta lume, si partea din rai din cealalta lume, care are un suflet ce intelege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru cateodata plange si alta data ii in stare sa-si jarfeasca viata, care ii destoinica sa faca faptele cele mai mari, care cand ii blanda ca o turturica, cand turbata ca o leoaica, care cand ii cruda, cand miloasa; femeia este un amestec de gratii, de bunatate, de rautate, de duh, de cochetarie, de slabiciuni si de tarie, a careia mai toata viata se margineste intru a iubi si a fi iubita; o femeie, in sfarsit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotari matematiceste, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova, mai rar, daca se poate, decat cinstea, patriotismul si amorul, care vrea sa zica foarte mult”. Dar tot acel pedant, critic, aspru si material, mi-a zice, iarasi, ca nici o tara este in lume unde sa se vorbeasca mai mult de cinste, patriotism si amor, ca, prin urmare, cum indraznesc a zice ca aceste virtuti lipsesc in preadulcea tara noastra? Tocmai pentru ca se vorbeste asa de mult de dansele, tocmai de aceea lipsesc, si la zisele mele dau dovezi asa de lamurite ca de doua ori doua. Sunt multi care au necontenit cinstea in gura si palmele pe obraz; si asa hotarasc un problem necunoscut inca in alte tari, adica de a uni cinstea cu defaimarea. Vrei sa stii acum cat trage un patriot moldovenesc? Cat n-a fi in slujba, te va asurzi cu numele de patrie, cu jertfe pentru patrie. Acu pune-l in slujba, sau, cum zice dumnealui, in chivernisala, si, mult dupa trei luni, te vei incredinta ca singura jertfa si singura imbunatatire ce a facut patriei a fost sa jarfeasca o punga desarta pentru o punga plina si sa-si imbunatateze echipajul, adica butca si caii. Si atunce, numai daca vei avea ceva citire romaneasca si putina aducere aminte, vei canta, cu Donici, ca are: Pufusor Pe botisor.

De amor nici nu ti-oi vorbi, pentru ca as huli. Amorul, cea mai nobila din toate patimile, care atata la fapte mari, care insufleaza eroismul si geniul, care da idei de cinste si de slava, care inviaza, care farmeca, care aduce pe om intr-o lume de visuri, unele mai aurite decat altele, cine-l cunoaste, cine-l slaveste? Amorul in Moldova este desfatarea simturilor, dragostea faunilor si a satirilor. A iubi insemneaza la noi a se lua, a se schimba, a se lepada, a se uita, a se ingurlui si a se desparti iarasi, fara ca patima sa lase cat de putina intiparire in inima acelor ce zic ca simtesc amorul.

Dar vad, inalto nobleta si respectabile public, ca m-am departat cu totul de sujetul meu. In loc sa va vorbesc curat si scurt de iluzii pierdute, ma apuc sa va povestesc de atate badaganii, de ulite anonime, de iarmaroace, de Bahlui, de cinste si de iubire de patrie, ca si cand dumneavoastra ati avea ceva a face cu cinstea si cu patria. Retro, Satana ! Pardon, pardon, iarta-ma. Inainte de a-ti face naratia amorului meu, nu este insa bine sa urmez modei si sa incep prin clasificatia cunostintelor omenesti, sau cel putin prin cea mai mica definitie a lumii sau a micului nostru glob, care paseste linistit impregiurul centrului sau de atractie? Insa fiindca, cateodata, nu bagati in sama moda, mai ales cand se atinge de pedanterie incepatoriala, ma supun dorintei obstesti, va rog sa-mi iertati aceasta digresie si revenons a nos moutons, adica ai sa ne intoarcem la iluziile pierdute.

Societatea noastra era adunata intr-un salon, a caruia nu ti-oi face descrierea, macar oricat de a la mode sa fie descrierile saloanelor si a mobilelor din capitalie — pentru provinciali, care dupa asemene descrieri isi oranjarisesc sarlonurile si-si cumpara mobilurile. Doua dame erau pe o canape puse in preajma unei mese, alte doua erau pe un lit de repos asezat intr-un colt; a cincea dama, pentru care aveam o slabiciune ceva cam prea frageda, sedea pe un scaun langa masa si citea cu coltul ochiului o carte, ce cu multe altele era pusa pe masa: La physiologie du mariage (meditatia XVIII: Des révolutions conjugales), carte ce este de prisos sa recomand fiestecarui insurat si fiestecarui tanar ce vrea sa intre in breasla predestinatilor. Trebuie sa stiti si asta, ca societatea noastra se indeletnicea si cu literatura nationala; multe bas-dame la aceasta novela vor zambi cu dispret si vor zice ca damele mele negresit sunt niste bacalite, caci almintrele cum ar putea sa citeasca carti moldovenesti? Dumnealor insusi rugaciunile de comunicare — daca se mai comunica — le fac frantuzeste, si cele mai crestine, greceste. Eu, cu toata galanteria ce am totdeauna pentru bas-dame, le voi raspunde ca damele mele, macar ca citesc scrieri romanesti, sunt asa de placute si de binecrescute — cel putin — ca si dumnealor. In primejdie sa ma fac de ras, eu voi zice inca si mai mult, ca adica intre aceste dame erau si unele care cultivau literatura nationala si care nu se roseau a pune pe hartie ideile lor. La aceste cuvinte negresit ca multi fashionables vor face un soubre-saut ca si caii dlui Sullier, ce, par parenthese, are si nisamul la gat, si vor zice cum poate cineva sa se numeasca dama, cand s-apuca de mestesugul autoriei, ca rolul femeii este de a iubi si a face bucate, iar nu de a dicta lumii legi si sententii. Eu sunt de o alta opinie: am slabiciunea sa cred ca femeia este facuta pentru alta ceva mai inalt decat a porunci de bucate si a cauta numai prozaicele trebi ale gospodariei; o socot de o misie mai nobila in societatea europeana. De aceea, macar ca entuziasmul meu pentru Napoleon covarseste toata comparatia, totisi nu pot sa-i iert nedreapta ura ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru ca era o femeie de geniu. Dar vad ca cititorii mei se otarasc. Indata ce cineva hotaraste sa scrie, sa se tipareasca de viu, el nu mai este slobod, este rob; si ca rob trebuie sa se supuie publicului, ca tiganul armasului — sau nazirului, dupa noul asezamant [3]. De aceea, cu toate ca as avea inca multe sa va spun de lingusitori, de patrioti pangariti, de scriitori vanduti, de parveniti mai rai decat toti aristocratii din lume, de tinere cochete, de vaduve rele si slute incat veninul le iese pe obraz, si de alte atate lucruri vrednice de insemnat ce caracterisesc moldovenii veacului al nouasprezecelea, totusi ma vad silit sa-mi curm reflectiile si sa-ti povestesc curat anecdota mea.

Conversatia societatii noastre fu intrerupta de un lacheu care aduse “Albina romaneasca”. O dama, cea mai frumusica, a careia nu ti-oi spune numele, ca sa nu se manie celelalte, lua foaia si citi: Iluzii pierdute.

La aceste cuvinte magice, toti, barbati si femei, rasarira ca prin o lovire electrica. Iluzii, cine nu le-a avut, cine nu s-a leganat cu inselatoarele lor fagaduinte!

Ministrul in palatul sau, saracul in coltul ulitei, de cate ori nu-si adorm prin naluciri, unul grijile bogatiei, altul suferintele foamei si a frigului?

Care fata la varsta de sasesprezece ani nu-si face o lume de iluzii, care nu crede ca-si va uni viata cu un tanar inzestrat cu toate insusirile trupului, a inimii si a duhului, trei insusiri pe care mai niciodata nu le are adunate un barbat. Insa vai, saraca fata, iluziile sale se pierd in putin ca fumul in atmosfera. Vine o vreme cand deodata, fara stirea, fara vrointa sa, se vede jertfita dumnezeului zilei, interesului; mai niciodata inima ei nu este in conglasuire cu vrointa parintilor. Cate fete, daca ar fi putut alege dupa placul lor, s-ar fi facut sotii imbunatatite, mame fragede, podoaba societatii? Dar asta nu se-ntampla mai niciodata. Porunca parintilor le arunca in bratele unor modarlani neciopliti, dar pretiosi pentru ca-s plini de bani, pentru ca au mosii, au stare. Iar daca au insusiri de a face pe o femeie fericita, cine mai intreaba? Saraca fata, ce grozava zi trebuie sa fie pentru dansa ziua nuntii sale, cand stie ca tineretile sale, ca frumusetea sa, ca comoarele ascunse ale inimii sale are sa le jertfeasca unui barbat ce nu-l sufere, cand sarutarile sale pline de desfatare, cuvintele sale de fragezie, dezmierdarile sale, glasul ei, amorul ei, a sa fie silita sa le arate, sa le huleasca cu un modarlan sau cu un batran; atunce, adio toate visurile ei de aur, adio iluziile sale; in putin, crinul si rozele fetii sale se fac nevazute, inima i se zbarceste, obrazul i se acopera de o pielita de saftian, trupul si sufletul ei imbatranesc inaintea varstei si se face o masina care mananca, merge, doarme, casca, este in stare de a vorbi numai de cate torturi a facut, cate dulceti are, cati vitei i-a fatat, cati cucosi a claponit; aceasta este soarta fiestecarei tinere, aceasta este isprava iluziilor ei. Saracilor fete, voi care sunteti poezia vietii noastre, caci in cartile poetilor nostri numai poezie nu se gaseste, voi, care ati trebui sa traiti numai intr-o atmosfera mirositoare, sa calcati numai pe roze, sa auziti numai cantece de mirare si de amor, ce a facut din voi interesul si nedreapta societate? Care tanar, cand intra in lume la varsta de douazeci de ani, nu se socoate a fi odata slava concetatenilor sai, mandria parintilor sai si a iubitei sale; in nalucirea sa el se vede cinstit, cautat, iubit de o femeie, dupa moarte pentru patrie, cea mai mare fericire pentru un tanar; glasul sau tuna, strica naravurile cele rele, indrepteaza abuzurile, pana sa, harazita numai adevarului, omoara minciuna si rastoarna pe lingusitori — si, cand se trezeste, se vede singur, vandut de prietenii sai, prigonit, lepadat pentru niste dobitoace a carora limba nu stie decat a lingusi si a carora trup nu se poate tinea decat in triunghi. Si asa, inainte de douazeci si patru de ani, el isi vede rapite toate iluziile sale, deznadajduirea ii ramane singura tovarasita credincioasa. Nu mai crede in nimica. Viata atunce pentru dansul este sfarsita, caci ce este viata fara iluzii? Dar simtimentalitatea m-a apucat fara voia mea. Cat pe ce eram sa-ti spun o istorie adevarata, cand m-am indatorit sa-ti spun o anecdota, nascuta in inchipuirea mea. Eu nu scriu ca sa te fac sa plangi. Trebuie sa te fac sa razi; si, chiar daca inima mi-i seaca, daca rasul, expresia fericirii, este departat de buzele mele, trebuie sa rad, daca vreau sa fiu citit.

O dama se puse a citi iluziile pierdute a dlui V A, un tanar ce face exceptie dintre ceilalti tineri, indeletnicindu-se cu literatura romaneasca, intr-o vreme cand ea nu infatoseaza cel mai mic avantaj adeptilor ei — dimpotriva. Dumnealui V A era in societatea noastra. Toate damele, dupa ce cainara neghiobia bietului Marmon si deceptia constesei de N, incepura a povesti fiestecare ceva din iluziile lor; toate aceste povestiri aveau o naivitate, o gratie ce nu se gasesc in cei mai vestiti scriitori ai nostri. Femeia singura stie a povesti. Toate aceste femei, cand ne aratau pierdutele lor iluzii, mi se parea ca le vedeam iarasi fete tinere, naive, nevinovate, bogate de toate visurile; fata lor lua o expresie de fericire ce le era neobicinuita; dar, in putin, realitatea se intorcea, fetele se prefaceau in Madam A., Madam B., Madam C., adica grijile, supararile casatoriei, deceptiile se asezau iarasi pe fruntea lor. Ochii pierdeau focul lor, si uratul, boala ce omoara la noi toate facultatile, se zugraveau in toate miscarile lor.

In sfarsit, unele din dame hotarara ca fiestecare tanar sa spuie ceva despre iluziile sale, pe urma sa le puie pe hartie si, chiar daca n-ar fi autor, sa le publice.

Cand randul meu veni, iata ce povestii; si sa n-am parte de nimica, sa nu gasesc niciodata scaun la teatru, capul sa nu mi se razime niciodata pe sanul unei femei, sa nu-mi vie niciodata drosca la deal unde sed, soarele sa nu aiba raze pentru mine, vanatul sa nu iasa niciodata inaintea pustii mele, daca tot ce spun ii adevarat, sau nu-i adevarat.

Mesdames — am inceput a vorbi cu un ton profesoral — iluziile care le-am pierdut sunt de trei feluri: iluzii politice, iluzii literare, iluzii de amor. De cele dintai nu va voi spune nimica, pentru ca nimica nu este mai urat de a vorbi damelor decat de politica. Atata va voi spune ca, inainte de a ajunge inca in Iasi, le-am pierdut toate. Iluziile mele literare au tinut mai mult; cand veneam de la universitate, capul imi era plin de planuri, unele mai bune decat altele; vroiam prin literatura sa prefac naravurile, sa introduc in patria mea o noua viata, noi principii. In nebuna mea prezumtie, ce se putea ierta numai ideilor copilaresti ce aveam atunce, ma socoteam c-oi ajunge odata a fi un Prometeu. Dar aceste planuri le faceam la 1 mart 1838, si la 1 mart 1841 ele toate se incheiau in publicarea unui “Calendar” mare de perete, pe anul 1841, tiparit cu Patent Hagar-teasc de fier. Vremea este prea scurta ca sa va povestesc cum din Prometeu m-am prefacut in Mathieu Landsberg sau, cum am zice, in calindarar de Buda. Atata va voi mai zice ca acum de curand am mai publicat — impreuna cu dl C. N., un alt Prometeu manqué ca si mine — o carte care, rasturnand toate puterile asezate, calcand in picioare toate pravilele primite de adunare si de obiceiul pamantului, are sa faca o revolutie strasnica in toata Moldova -intru chipul de a face friganele si galuste; vreau sa vorbesc de o colectie de 200 de retete de feluri de bucate [4], care are sa ne faca cea mai mare reputatie — intre bucatarite — si viitorimea recunoscatoare ne va da negresit frumosul nume de: introducatorii artei culinare in Moldova. Suntem multumiti si cu atata. Acum pregatesc o tractatie asupra filozofiei broastelor Bahluiului. Dupa aceste puteti vedea ca ma indeletnicesc cu scrieri vrednice de veacul luminat in care avem norocire sa vietuim. Va voi vorbi, dar, numai de iluziile mele de amor; si aceste-s de mai multe feluri; in asta sara, va voi spune numai deceptia celui intai amor ce am simtit in viata mea.

Intaiul amor

La anul 1833 — dupa cumplitul bici al holerei, care a trimis inainte de vreme atate suflete in iad, sau in rai, zau nu voi sti spune — parintii mei, cu toata familia, se trasesera intr-un tinut. Eu eram atunce de patrusprezece pe cincisprezece ani, tocmai in acea varsta cand copilul trece ca sa faca loc tanarului. Natura pentru mine incepuse a se arata mai frumoasa; zorile rasaritului si crepusculul apusului sfantului Soare avea pentru mine un farmec ce nu simtisem inca dinaintea nici unei din maretele privelisti ce Dumnezeu a asezat; galsul privighetorilor avea note mai melodioase; inima-mi incepuse a simti. Cand vedeam o femeie, numai ceva sa fi fost frumusica, pentru ca totdeauna am avut o mare slabiciune pentru frumusele, un foc necunoscut imi aprindea tot sangele, care mi se repezea la cap; putin dupa acea tulburare, ma simteam stapanit de un lesin total. Tatal meu ma pusese atunce intr-un pansion, asezat nu departe de scaunul ispravniciei, pe varful unui deal romantic, a caruia toata culmea, pana in vale, era acoperita cu un frumos rediu, ce odata fusese un parc englez. Pansionul acela atunce se deschisese, si eu fusei cel intai ajuns dintre scoleri. Cand, sara, fusei chemat la masa, zarii in preajma mea a copilita frumusica ca un inger. Ea era fata unui profesor de limba greceasca. Numele ei va voi spune ca era Niceta sau cam pe aproape. Ea era cu un an mai mare decat mine. Pentru un amorez, iubita sa este cea mai frumoasa femeie, podoaba naturii, perla lumii. De aceea va voi spune si eu ca niciodata o fiinta mai frumoasa n-a iesit din mainile lui Dumnezeu, niciodata soarele n-a vazut o talie mai gratioasa decat a Nicetei; parul ei blond ca aurul a fost singurul par blond care am iubit in viata mea; parul castaniu este patima mea. Fata ei era rotunda si alba ca puful unei lebede. Comparatia ii cam obicinuita, dar mi-ti ierta ca alta mai poetica nu-mi vine sub pana. Sprancenele ei erau negre si ochii albastri; judecati, dar, ce minune era. Ce era insa in ea mai fermecator decat toate erau buzele ei mai frumoase decat doua frunze de roze. De as fi Lamartine sau Victor Hugo, tot n-as fi in stare sa va fac o descriere adevarata de acele buze. Pieptul ei era un paradis, si ingerii insisi nu si-ar fi ales un alt lacas, daca ar avea voie sa-si lase vecinicul cer si sa caute un cvartir mai pamantesc. Cand ma uitam la buzele ei, ma faceam rosu ca un bujor si ramaneam incremenit, inlemnit, dupa cum iti vrea. Piciorul si mana ei erau a unei copile de sapte ani. Glasul ei trebuia sa fie mai dulce decat a serafimilor; trebuia, zic, pentru ca pana acum n-am auzit inca glasul unui serafim, prin urmare nu pot judeca daca-i dulce sau ba. Dar asa spun toti si, cum stiti, vox populi, vox Dei. Domnule S., ma rog iarta-ma ca te fur. Ce am simtit in noaptea cea dintai ce am petrecut in pansion, puteti singuri sa va inchipuiti; toti care ati avut un intai amor, sau o slabiciune careia ii dati un asemene pompos nume, veti judeca daca am putut inchide ochiul. Mana Nicetei imi sta pe piept, ochiul ei era tintit asupra mea cu o expresie nespusa de amor, buzele ei, fermecatoarele ei buze, imi zambeau. O! era o fericire din paradis; pacat numai ca era in vis. A doua zi am inceput a lua lectii si, o bonheur, o joie ! deodata vazui pe fetita ca veni si se puse la masa studiilor in preajma mea; fiindca numai ea si eu eram inca in pansion si ca talia si vrasta mea nu vadea inca un rapitor de inimi, profesorul — nu tatal ei -ne pusese intr-o clasa. De ce nu mai sunt asemene pansioane, cu asa frumusele camarade. Astazi, cat de batran sunt, tot as vroi sa ma fac iar scoler; si n-as iesi din asemene institut — decat ca sa ma duc la groapa. Metoda Jacoto incepuse atunce a fi de moda: ea fu introdusa si in pansionul nostru. Asa, indata ce am intrat in clasa, Niceta si eu am primit de la profesor cate o carte frantuzeasca; era evanghelia acestei sisteme de invatatura, Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, adica Intamplarile lui Telemah, fiul lui Ulise. Aceasta carte trebuia s-o invatam toata pe de rost, ca pe urma, dupa metoda ei, sa putem face si compuneri. Si asa cele intai ochiri de amor, din partea mea mai rusinoase, din partea Nicetei mai indraznete, le-am schimbat cand repetam in glas mare inceputul cartii intai: “Calypso ne pouvait se consoler du départ d’Ulysse; dans sa douleur, elle se trouvait malheureuse d’être immortelle. — Sa grotte ne résonnait plus de ses chants” etc.

Aceste frumoase linii, dupa opt ani trecuti, le stiu inca de rost, nu adica pentru ca am o buna memorie, dar pentru ca Telemah, cartea pe care o iubesc mai mult, imi aduce aminte de cele intai miscari de amor ce am simtit in tineretea mea.

Cand eu ziceam Calipso, ma uitam la dansa; cand ea zicea Telemah, se uita la mine. Saracul bietul Fénelon nu stia el ca nemuritorul sau poem a sa slujasca odata de declaratii de amor; in putin, amorul nostru se suia in diapazon, si asa, unindu-ne glasul ca intro imna cereasca, cu o fragezie nespusa, strigam in gura mare: “Calypso ne pouvait se consoler du départ d’Ulisse” etc., etc.

Damele m-or socoti fat, lucru ce sunt cel mai putin din lume, cand le voi spune ca, macar ca Niceta imi arata toata bunavointa, eu tot nu indrazneam sa-i fac o formalnica declaratie a sentimentelor mele, prelud neaparat a amorului fiestecarui colegian. In sfarsit, tocmai dupa ce am invatat pe de rost cele dintai sase carti, adica a patra parte din intamplarile lui Telemah, m-am hotarat sa-i scriu si sa-i zugravesc vapaia mea, cuvinte adoptate astazi in loc de expresia a iubi. Dar, pentru ca ascultatorii mei si mai ales ascultatoritele mele sa nu ramaie in mirare despre un asemene pas, trebuie sa va povestesc lucrurile de ceva mai departe.

Putin dupa sosirea mea, pansionul a inceput a se imple de elevi, veniti din toate partile Moldaviei, multi mai vrastnici decat mine, multi mai invatati decat mine in tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai invatat in limbile franceza, nemtasca si elina, macar ca din aceasta de pe urma nu stiu acum macar doua cuvinte; in geografie, gramatica, compozitie si in istorie nimene nu ma intrecea. De aritmetica nu zic nimica; eram cel de pe urma; si nici pana astazi inca nu stiu nici a aduna, nici a inmulti. Aceasta mi-a stricat foarte mult, caci tocmai aditia si multiplicatia sunt foarte folositoare in tara noastra. Fericit acela care stie ce insemneaza semnele si un an de slujba pentru dansul este ca trei pentru altii. Eu, la sfarsitul anului, totdeauna ma trezesc cu in punga. Cum va spuneam, eu eram cel mai intai din pansion in invataturi; si astazi este stiut obsteste ce insemneaza invatatura in pansioane, instituturi, gimnaze, colegiuri, academii si cum ii vrea sa le botezi: a sti mult pe de rost ca un papagal, a scrie o fata cu mai putine greseli de ortografie, asta este invatatura. Cu toate aceste, eu eram tare mandru de cunostintele mele; magulitoarele deosebiri ce-mi faceau profesorii, respectul ce-mi aratau scolerii imi imflase trufia; ma socoteam un om mare. Insa aceasta iluzie o aveam numai in clasa; cum ieseam la recreatie, omul cel mare, adancul invatat, indata se vedea foarte mic. Cei mari vorbeau [despre ] femei, vanat, amor, cai, carti, o limba ce nu cunosteam decat prin auz; cand ma apropiam de dansii si vroiam sa ma amestec si eu in vorba, indata ma vedeam cinstit cu defaimatorul nume de gamin sau pisler, numele cel mai infruntator pentru un copil care vrea sa se arate mare. Vazandu-ma, dar, aruncat din societatea celor mari, eram silit sa ma amestec cu cei mici si sa ma joc a mingea, a babaoarba, a puia-caia, eu care simteam emotiile amorului. Nu pot sa va spun ce sufeream; mic de trup si de vrasta si mare de inima, simteam amorul si ma temeam sa nu fiu tratat de copil daca l-as exprima. In sfarsit, o impregiurare de capetenie in viata unui scoler imi veni in ajutor. La examenul solenal ce se facu, castigai cel intai premiu de limba franceza. In sunetul muzicii si dinaintea unei adunari numeroase, fui proclamat laureat si coronat cu o cununa de frunze de stejar, facuta chiar de mainile Nicetei. Dulcineea mea fu fata la acea ceremonie. Ziua aceea fu cea de pe urma a copilariei mele. A doua zi vrui sa fiu si ma trezii barbat. Jocurile, ideile copilaresti se facuse nevazute. Nou duca de Richelieu, vrui sa arat sur ma parole d’honneur ca eram barbat. Premiile primite la examen imi dadura curajul sa-mi arat amorul persoanei iubite. Insuflat de mandrie, socotindu-ma un orator de capetenie, m-am apucat si, pe o coala intreaga, am scris Nicetei o declaratie de amor, in terminele cele mai infocate. Toate comparatiile lumii, toate cuvintele tehnice de filozofie, de retorica, de geografie, de istorie, pana si de astronomie, figurau intr-acest vinograd epistolar. Biletul dulce — daca o coala de hartie se poate numi bilet — se incheia cu o cerere tremuranda a unui rendez-vous, o cerere care m-a costat trei zile de munca si de sudoare. La vrasta mea sa cer eu un rendezvous? Da, cerul trebuia sa se acopere cu nouri, soarele trebuia sa se intunece, pamantul trebuia sa se cutremure, casa sa pice asupra mea! Din toate aceste nu s-a intamplat nimica; cerul a ramas senin ca si mai nainte, soarele si-a aruncat obicinuitele sale raze, pana cand i-a venit ceasul sa asfintasca, pamantul si-a urmat linistita sa calatorie, si casa a ramas asa de temeinica ca si inainte. Atata numai ca un fecior a caruia ii cumparasem credinta cu doi galbeni lua declaratia mea si o dete unei cameriste, cu care era intr-o relatie cat se poate de stransa. Credincioasa camerista duse indata biletul la stapana-sa.

Niceta, cum am spus, era cu un an mai mare decat mine, si o fata de patrusprezece ani stie mai mult decat un tanar de optsprezece. Femeia se dezvaleste mai degraba decat barbatul. S-apoi in pansion erau mai multi elevi de optsprezece, douazeci de ani, care nu cereau mai bine decat sa arate bunei Nicete toate tainele amorului.

Iubita mea, dar, nu era la cel intai amor in teorie. Insa patima orbeste. In zadar camarazii mei imi vorbeau de rendez-vous date si primite, de bileturi trimise si raspunse, eu eram ateul cel mai natang. Credeam numai in cuvintele Nicetei. Niceta era pentru mine nevinovatia personificata, era un inger coborat din cer ca sa-mi infrumuseteze viata. Femeia iubita este totdeauna un inger. Sa te fereasca insa Dumnezeu de acesti ingeri mai rai decat toti scaraotchii; da unde poti? In orice vreme, in orice vrasta, in orice pozitie sa te afli, numai o femeie sa vreie sa-ti strice linistea, sa fii sigur c-a ispravi. Cat de intelept, cat de cumpanit si de ispitit sa fii, femeia cea mai proasta poate inca sa te robeasca si sa-ti arate ca esti numai un scoler. Aduceti-va aminte de povestea iadesului [5]. Eu din partea mea marturusesc ca niciodata n-am ramas biruitor in asemene lupte. De cate ori o femeie — se intelege, frumusica — a voit sa ma aiba in lanturile sale, totdeauna a gasit in mine omul cel mai domol. Ca mielul intind gatul; in zadar mintea ma sfatuieste sa fiu tare, in zadar lumea imi arata metehnele acelei femei. O iubesc si n-ascult nimica. Acesta este tot raspunsul meu. Ea poate sa faca din mine tot ce va voi. Faptele, gandurile, viata mea is ale ei. Insa tocmai pentru ca-mi simtesc slabiciunea, tocmai de aceea sunt asa de ferit pe langa dame. Un presimtiment imi arata premejdia si, fiindca stiu ca rar as gasi o femeie care sa stie a pretui abnegatia ce-i fac de neatarnarea mea, de aceea traiesc deoparte si, cu cat altii cauta intrigi de amor, cu atata eu le fug. Pentru dansii, a iubi este o petrecere, o vreme placuta, pentru mine, a iubi este a suferi. Insa iar egoismul m-apuca, iar imi vine sa vorbesc de eu si de mine. Dar ce sa fac; asa am hotarat din inceputul povestirii, sa va vorbesc numai de persoana mea. De cate ori am vorbit de altii, chiar adevarat, totdeauna am patit pozna. De aceea egoismul, fara voia mea, m-a pus in lanturi si am jurat sa nu mai vorbesc decat de mine. Poate asa nu s-a mania nimene si m-a lasa sa spun adevarul de mine, daca nu pot sa-l spun de altii. Niceta, cum am zis, nu era la cea intaie declaratie. Nu vreau sa zic ca simtise amorul inainte pan’ a o cunoaste eu; iubirea mea de sine ar suferi prea mult de aceasta. Dar atata am aflat ca vro doi-trei tineri ii facuse declaratii pe care le primise destul de bine; si numai vina ei a fost daca n-a vrut sa afle si mai mult. Daca in practica ea nu stia nimica, in teorie cunostea toate finetele amorului. Pentru dansa era un lucru curios sa vada cum un copil de patrusprezece ani, rusinos pot zice mai mult decat o fata, stia sa faca amorul.

Niceta primi declaratia de amor mai bine decat putui nadajdui; prin acelasi mesager care-mi daduse biletul, ea imi raspunse ca-mi da un rendez-vous la doua ceasuri dupa-miazazi in odaia cameristei sale.

Expresiile imi lipsesc ca sa va arat ce bucurie am simtit la aceasta novela; fericirea mea era mai mult decat mare. Un rendez-vous, eu sa am un rendez-vous la varsta de patrusprezece ani. Ce trebuia, dar, sa fiu, cate inimi trebuia, dar, sa rapesc cand as fi avut douazeci de ani. Toate femeile trebuiau sa fie ale mele si, ca un sultan, as fi avut numai sa-mi arunc naframa pentru ca sa aleg. Insa si aceasta a fost una din cele mai scumpe iluzii pe care n-am intarziat a o pierde.

In putin, am vazut ca in veacul nostru, si mai ales in capitalia-miniatura a noastra, in acest oras de sticla, unde se stie tot ce se face si insusi ce nu se face, Risilieuii si Lovelasii nu mai pot fi invatatorii tinerilor nostri in arta de a face izbanzi si ca femeile sunt mai cinstite decit ne sunt infatosate prin romanuri.

Aprins de citirea unor asemene carti, unde mai totdeauna amorul se infatoseaza biruitor, unde obicinuit femeia este zugravita slaba si subjugata, fiestecare june cand intra in lume socoate ca are numai a dori, spre a-si vedea implinite toate dorintele, ca are numai sa se arate, pentru ca o femeie sa-si uite cinstea, barbatul, copiii, si sa i se arunce in brate. Insa lacrimi de sange varsa cand vede ca lumea pozitiva se deosebeste foarte mult de lumea ce a vazut in Paul de Kock si in Ricard.

La ceasul hotarat, cand intrai in odaie, sangele imi clocotea, vinele tamplelor mi se imflase. Socoteam ca fruntea a sa mi se desfaca. De emotie nu puteam sa ma sprijin pe picioare; asteptam cel intai rendez-vous din viata mea. Niceta nu venise inca. In putin insa auzii fasietul unei rochii de matasa; cunoscui pasul. Inima-mi batea asa de tare, incat parea ca vrea sa saie din loc; pusei mana ca doar as putea s-o stapanesc. Usa se deschise si Niceta se arata. Atunce nu mai stiui ce face; mai mult din neputinta, decat din vointa, genunchile mi se indoira si picai dinaintea ei. Cat tinu aceasta nu stiu; atata numai imi aduc aminte ca ma trezii in bratele iubitei mele. Cu o expresie nespusa de fericire, ma uitam la frumosii ei ochi, tintiti asupra mea. Ea se pleca si ma saruta pe frunte — era cu un an mai mare decat mine — si cu mana sa imi da parul de pe cap in laturi. In sfarsit, dupa o contemplare muta de vro cateva minute, eu rostii aceste cuvinte, tot din intamplarile fiului lui Ulisie: “Ma Calypso”; si ea, cu un glas dulce ca zefirul primaverii, imi raspunse: “Mon Télémaque”. O! era o pozitie cu totul floreneasca, caci, dupa Telemah, cartea cea mai placuta pentru noi era Florian. Pastorii lui imbracati in straie de matasa, cu peruci cu pudra, purtand iarna si vara cununi de rosae centifolia, vorbind intr-o limba mai corecta decat a filologilor nostri, pastoritele lui cu rochie de gaza si de blonda, cu ciubotele de prunela, cu noduri de cordele cumparate de la Miculi de pe atunce, povatuind niste miei cu o lana mai delicata decat matasea, care mancau numai livand, rozmarin si se adapau numai cu apa de roze si de mille fleurs, imi pareau oamenii cei mai fericiti din lume. Daca n-as fi fost amorezul Nicetei, as fi dat tot in lume ca sa fiu Nemorin, amorezul Estelei. Atata iubeam pe Florian, acest adevarat poet al naturii, incat la un Sfantul Vasile, cand tata-meu ma intreba ce daruri vroiam sa-mi cumpere, ii raspunsei cu un aer pedant ca cand as fi fost docent in vro universitate: Les oeuvres completes de M. de Florian, mon pere! Amorul meu, odata impartasit, facu mare pasuri. Dupa un rendez- vous, o suta altele ii urmara. Insa amorul meu era platonic; numai acest fel de amor imi placea, poate pentru ca eram numai de patrusprezece ani. Spre a nu fi numit lehau imi voi scurta povestirea.

Nu va voi spune, dar, intalnirile noastre pline de sarutari dulci si de conversatii interesante asupra istoriei, asupra geografiei si mai ales asupra iubitilor nostri Fénelon si Florian. Nu va voi spune de cate ori asteptam pe Niceta, ascuns intr-un poloboc cu orz, ce era pus intr-o tinda a pansionului.

Nu va voi spune plimbarile romantice ce faceam amandoi in marele parc al pansionului. Asfintitul soarelui mai ales era pentru noi — precum pentru toti simtitorii amorezi — o priveliste de care nu ne puteam satura. Muti, strangandu-ne de mana, lipiti unul langa altul, priveam la globul de foc care maret si sfant se culca in dosul unor dealuri roditoare si acoperite cu vii; cele de pe urma raze ale lui veneau de mureau pe fruntea noastra. Asa, intr-o contemplatie muta dinaintea acestei mari privelisti, ramaneam pana cand, pe de alta parte, priveam rasaritul lunii, care, ca o mare portocala de foc, se inalta repede pe bolta cereasca. Atunce ne ziceam un fraged adio, ne fagaduiam sa ne intalnim iarasi si ne duceam la culcat. Aceste toate nu vi le spun, dintai, pentru ca sa nu va fie urat, si al doile, pentru ca vreau sa fiu discret; si discretia este un pasaport care deschide inimile femeilor si usile barbatilor.

Insa zilele, saptamanile, lunile treceau; Niceta nu era facuta pentru alta ceva, decat numai pentru a se mira de asfintitul soarelui si de rasaritul lunii, oricat de frumoase sunt aceste privelisti. S-apoi si eu ma apropiam de cincisprezece ani!!

Amorul nostru ar fi luat o turnura mai intreprinzatoare. Mai ca Platon ar fi fost uitat, daca o intamplare nepilduita, nevazuta, neauzita, n-ar fi venit sa-mi rapeasca iluziile celui intai amor.

Eram in dimineata Anului Nou, sau a Sfantului Vasile, cum se zice. Ma gateam sa ma duc in targ sa-mi vad rudeniile. In vreme ce-mi puneam antereul, pentru ca atuncea purtam inca straie asiaticesti, vazui ca intra in odaie cameriera Nicetei, de curand tocmita. Trebuie sa stiti ca acea cameriera era o creatura grozava, scarnava, gheboasa, schioapa, numai cu un ochi si par dessus le marché era si muta. Aceasta aratare, de cate ori o vedeam, imi pricinuia o otarare de care ma simteam cu saptamana. Muta dracului se apropie de mine si prin semne imi arata ca avea sa-mi deie ceva din partea duducai. Bucuria se zugravi pe fata mea; dupa ideile floranesti ce aveam atunce, socoteam ca trebuia sa fie ori un buchet facut dupa limba florilor, ori vrun suvenir cusut de mana Nicetei, ori in sfarsit vrun medalion cu o vita de parul ei. Intinsei bratul. Muta isi vari mana in scarnavul sau san si scoase, ce? o zaharica infatosand o inima, invelita in gaz si strapunsa cu doua bolduri mari in loc de sageti. Mi-i cu neputinta sa va spun turbarea ce am simtit intr-acel grozav minunt. Amorul meu atat de curat, de platonic, pe care in imaginatia mea il facusem asa de poetic, sa-l vad spurcat prin o aluzie asa de prozaica, prin o zaharica scoasa din sanul unei mute, unei aratari! Niceta pe care o socoteam asa de ingereasca, asa de inalta in idei, asa de delicata, sa se slujasca de o figura intrebuintata, cel mult, de bacalitele de pe Podul Lung. Vro cateva minunte nici nu vazui, nici nu auzii, nici nu simtii nimica. Insa cand ma trezii, amorul meu era dus pentru totdeauna; si pentru Niceta, pentru fata ce o iubisem asa de curat, asa de sfant, pe care o poetizasem in inchipuirea mea, nu mai simtii decat dizgust si dispret. De atunce n-am mai vazut-o. Iata, mesdames, cum am pierdut, prin o zaharica, iluziile celui intai amor.

Altul, si eu astazi as face-o, ar fi mancat inima si pe urma s-ar fi dus si ar fi strans pe Niceta in brate tare si zdravan. Dar atunce eram de cincisprezece ani; poezia si delicatetea inimii erau inca pentru mine o religie.

Eu am sfarsit.

[1] Vezi Istoria Daciei, scrisa greceste, tom. I, p. 62.

[2] La acest prilej, noi nu putem destul recomanda o noua magazie de mode si de frumusete imprumutate. Aceasta magazie acum de curand deschisa, este a dlui Tribu, pe ulita mare. Avis aux dames qui en usent.

[3] La aceasta nu pot sa nu va spun ca marca robilor este acum un luceafar cu opt colturi in camp negru.

[4] Aceasta carte este tiparita cu cheltuiala unei societati de iubitori a inaintarii si stralucirii neamului romanesc.

[5] Vezi sfarsitul tomului al doilea din Physiologie du mariage par Balzac.

Fiziologia provincialului in Iasi

Dar dintai sa ne intelegem. Acest titlu de provincial sau tinutas este foarte mare; imparatia lui se intinde, in Moldova, de la barierele Iasilor, socotind afara de bariere mahalalele Pacurariul, Tatarasul, o bucata din Sararie si partea orasului zidita pe sesul Bahluiului, si pana la marginile principatului; aceasta imparatie a provincialului este hotarita la nord prin Bucovina, la sud prin Valahia si Turcia, la est prin Basarabia si la vest prin Transilvania; ea cuprinde deci toata populatia tarii, afara de Iasi, unde sunt iaseni, locuitori capitaliei; asadar cuprinde peste un milion si o suta de mii de trupuri — nu zic suflete — de toata vrasta, de toata starea si de toata mana, un milion si o suta de mii de batrani, de femei, de copii si de oameni copti, care se subtimpartesc in oameni cu capital, in laiesi, in dvorenini mari si mici, in negustori, in slujitori, in jidani, comisari, saraci, privighetori, surugii, avocati, pojarnici, proprietari, tarani si cinovnici.

Ar fi un lucru foarte greu pentru noi daca intr-un biet calendar, care trebuie sa cuprinda de toate, am vroi sa zugravim toate aceste varietati ale soiului provincial. Departe de noi nebuneasca pretentie de a ne crede in stare sa aratam toate aceste nenumarate figuri. Ar fi o sarcina mai presus de puterile noastre si vrednica de a fi numarata intre cele douasprezece fapte eroice ale voinicului Ercul.

Tot ce putem face este sa alegem intre o mie — sau mai bine intre un milion si o suta de mii — un tip pe care sa-l poata cunoaste fiestecine si care sa samene cu majoritatea provincialilor pe care fluxul harabagiilor, al carutelor de tara sau de posta in toata ziua ii aduce calzi si-i tranteste liop pe paveua Iasilor, cum zicea prietenul meu Carl Nervil, iarasi intr-o descriere ce face despre provincial — insa despre provincialul evghenist. Pentru ca sa putem ajunge la aceasta alegere si sa putem gasi asa de bine pe individul nostru, incat oricine sa-i poata citi pe frunte cuvantul de provincial, ca un blestem stramosesc, noi vom incepe dintai a scoate dintre tinutasi pe batrani, pe copii si pe dame. Din categoria barbatilor care plutesc pe raul vietii de la douazeci si cinci ani cel putin si pana la cincizeci de ani cel mult, o analiza adanca si facuta cu o scumpatate ne sileste sa tragem un mare numar de oameni carii, la cea intai vedere, samana a fi provinciali, dar care in fapta nu sunt nicidecum provinciali. Asa tinutasul, fie din Tara de Sus, fie din Tara de Jos, care a fost in Iasi de douasprezece ori si in fiestecare oara a sezut cate douasprezece saptamani, nu se poate socoti de provincial. In atata petrecere in clima capitaliei el si-a pierdut caracterul primitiv, prostia de tinutas. Adunarea noastra l-a cioplit; pacla noastra i-a schimbat vopseaua; colbul nostru l-a inalbit; tina noastra i-a vacsuit ciubotele. Trasurile iasenilor sau l-au calcat pe picioare si asa l-au mantuit de bataturi, sau l-au stropit din crestet pana in talpe. El a fost la teatru, la cel frantuzesc, la cel nemtesc sau la cel romanesc, nu-i nimica. El a auzit cantand din gura pe dl Bruker, din scripca pe dl Stiulter. El a vazut jucand pe dl Greceanu sau pe d [emoaze ]la Siler. El a vazut dantuind pe d [emoaze ]la Töhman sau pe d [emoaze ]la Dolores, spanioala cea cu ochii negri si frumosi. El a ras de comicul dlui Pelier. El a fost la bal masché, el s-a imbracat in domino si a avut o multime de aventuri cu o cucoana mare, in masca, care, neavand trasura, l-a rugat s-o duca acasa. El a jucat la bilard in cazino lui Nicoleti, el si-a facut straie la un jidan din Iasi; nu vorbesc de dnii Ortgies, Derigo si Bogdanovici, la care lucreaza numai ursosii provinciali evghenisti, cu a carora descriere, cum am mai zis, s-a insarcinat Carl Nervil. Prin toate aceste intamplari el pastreaza undeva pecetea capitaliei; el nu-i inca iasan, dar nu mai este provincial; prin urmare, cum s-ar zice, nu-i nici copou, nici ogar.

Asemene acel ce are mai mult duh decat sase capitalisti de rangul lui nu poate fi numit provincial. Geniul nu este lipit locului; el zboara peste desartaciunile si dobitociile tinuturilor; mintea sa il face locuitor al lumii civilizate si, orisiunde se infatoseaza, are drit de impamantenire.

Cinovnicii ocarmuirii, socotind de la ispravnic si pana la slujitor, n-ar merita sa fie numarati in starea vrednica de toata cinstea a tinutasilor de soi curat. Dumnealor n-au patrie. Soarta lor ii face cosmopoliti; povatuiti de Dumnezeirea Chivernisala, dumnealor merg si vin in dreapta, in stanga, inainte si inapoi. Frecatura treburilor publice le ridica tot felul de individualitate. Dumnealor n-au gand, cuvinte, pasuri, constiinta si duh decat numai gandul, cuvintele, pasurile, constiinta si duhul nacealstvii. Dumnealor sunt lipiti de niste ate a carora varfuri se trag in Iasi.

Tot cu acelasi rezon prin care amploiatii nu se pot socoti de provinciali, tot cu acelasi rezon, zic, si acei ce au fost in slujba in capitalie, in vreme de trei ani, potrivit Reglementului, nu invrednicesc acea numire. Asemenea si nascutii in capitalie, mutati pe urma in tinut, nu se pot numi provinciali, ci provincializati, o numire care cat pentru mine o urasc mai mult decat toate poreclele din lume si pe care, pe sfantul meu, n-as vroi a o avea. Mai bine as prefera sa car apa pe la jidani, sa fac carbuni, sa lucrez la drumuri publice, sa fiu pus peste araturi, decat sa fiu numit provincializat: fui, ce scarnav nume!

Taranii, adica muncitorii de pamant, asemene nu pot sa-mi slujasca tipului meu; viata lor este asa de ticaloasa in privire cu a noastra, caracterul lor este asa de firesc, compatimirea mea pentru dansii este asa de mare si de dreapta, incat mi-as imputa ca o nelegiuire cea mai mica gluma ce as putea face asupra unei stari de oameni asupra careia razima toate sarcinile, afara de cele folositoare, si care ne hraneste pe noi, lenesii si trandavii oraselor. Fericitii acestei lumi, care au un venit de zece mii galbeni pe an sau rangul de logofat mare, nu pot fi provinciali. Cum zicea Sertorius: “Rome n-est plus dans Rome, elle est toute où je suis”. Asa si d-lor pot zice: Iasii nu mai sunt in Iasi, ci sunt unde suntem noi. Asemene nu putem da titlu de provincial boierului tinutas, care vine in Iasi cu careta si cu doisprezece cai de posta la dansa. Atata putem face; caci cu opt cai cine nu merge astazi la drum, cand cu patru cai merg atatia in Iasi la plimbare. Toti perucherii, toti bacalii la drum isi iarta astazi cheltuiala de doi surugii si douazeci si patru picioare de cal, socotind de cal cate trei picioare. Damele asemene — negresit cele frumusele — de la cincisprezece si pana la patruzeci de ani, sa traiasca macar in Sulitoaie sau la Odobesti, in Herta sau la Adgiud, in Mamornita sau la Podul Eloaiei (Pont d-Aloës, dupa expresia unui parfumat sau afumat traducator), sunt din nascare iasence, adica vrednice de iubit. Cat pentru cucoanele trecute peste patruzeci ani, insa care au fost frumoase odata, ele se sterg din catalogul provincialelor, pentru hatarul trecutei lor frumuseti. Iar cele slute, fie de cincisprezece ani, fie de cincizeci ani, sunt cu drept cuvant si fara cat de putina tagaduire vecinica si nestramutata proprietate a provinciei, acum si pururea si in vecii vecilor. Noi, dar, scotand dintai cei mai sus pomeniti, din ramasita vom lepada inca si pe provincialul evghenist, var, cumnat sau nepot cu toti logofetii si vornicii cei mari din Moldova, care se pofteste de sine la bal la curte, este fata la toata nunta aristocratica si se cerneste la moartea fiestecarui boier sau cucoana mare, sub cuvant ca raposatul sau raposata a fost var sau vara a treia cu sora matusii mosului sau de var primare. Carl Nervil a zugravit cu condei de maestru acest biped curioz, pe care Buffon a uitat sa-l treaca in Istoria naturala. Neiubind a avea a face cu evghenistii, noi lasam deoparte aceasta clasa animala si ne alegem tipul din acei provinciali, clucerasi sau slugerasi, care n-au nici o rudenie intre oasele sfinte, care nu poarta urs in spate si curcan in coada si care nu trag la gazda la mosu logofatu si la varu vornicu sau la Thita logofeteasa. Noi il alegem dintr-acei care vin in Iasi sau cu caruta lor cu trei martoage si cu un fecior boieresc inainte, sau cu caruta de posta, sau cu harabagiu jidan, si, neavand nici o cunostinta intre aristocrati, trag sade la han.

Deci incepem. Scoateti-va palariile si va inchinati. Provincialul intra in scena.

Iata omul nostru. Ce ne pasa de unde vine, sa fie de departe sau de aproape, de la miazanoapte sau de la miazazi, dintr-un targusor sau dintr-un oras, de la Adgiud sau de la Focseni, de la Galati sau de la Cotnar, de la Herta sau de la Barlad, el n-a fi, nu este decat un provincial. Iata-l. Sa-l luam indata dupa ce simte cea intai impresie. Indata ce harabagiul sau surugiul i-a spus ca se zaresc turnurile, intocmai ca patru fesuri, a mitropoliei, provincialul isi freaca ochii, isi intinde vederea, daca este in caruta acoperita isi scoate capul afara, intocmai ca un pui de lastun din cuibul sau, si se inalta, dandu-se cu totul privelistii ce asteapta sa se destinda dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Pacurar, spre pilda. Iasii de departe se arata in cea mai frumoasa pozitie; bordeile nu se vad, palaturile albesc, turnurile bisericilor stralucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvacneste, mai ca-i sare din loc, pulsul sau bate o suta douazeci de ori pe minut; nu se poate tinea in trasura, mai ca-i vine sa sara jos si, in entuziasmul sau, striga: “In sfarsit, iata-ma in cel mai frumos oras al Principatului Moldaviei sau al Cnejiei!”

Dar se apropie de bariera; si ce vede? Doua randuri de bordeie acoperite cu paie, nevaruite, locuite de un roi de jidani stremturosi. Ajunge la bariera. Harabagiul sau surugiul sta. Un fel de amfibie, imbracat jumatate turceste si jumatate cazaceste, vine si intreaba pe provincial: cine-i, de unde-i si unde trage? Voinicul nostru nu stie ca insemneaza si pentru ce i se fac asemene intrebari. In sfarsit, raspunde ca-l cheama Oboroc sau Poloboc, ca vine de la Herta sau de la Bacau si ca trage la gazda la hanul cutare, ca acolo l-a trimis protopopul tinutului. Zice sa porneasca; dar n-a scapat cu atata. O alta amfibie vine si-l intreaba de n-are marfa cu dansul. Minunat de o asemene intrebare care-i dovedeste ca oamenii il socot de bacal sau brasovean, el nu stie ce sa mai zica. Amfibia nu mai asteapta, il pofteste jos, ii scoate geamantanul si lada, pentru ca adevaratul provincial nu merge niciodata la drum decat cu lada de Brasov. In zadar el striga impotriva acestei calcari a pravilei, in zadar el cheama in ajutor Reglement si Noul Asezamant, cinovnicul ii impunge geamantanul cu niste vergi de fier, ii scormoneste prin lada si, in sfarsit, da peste cateva lucruri ce samana a niste potcoave de cal, invelite cu cea mai mare sarguinta in hartie vanata. Ce-s aieste? intreaba el. Aieste, raspunde provincialul, cu nevinovatia sa obicinuita, is niste carnati uscati si cu usturoi, care la noi se fac tare buni si i-am cumparat inadins sa-i duc prezent unui prieten ce am in Iasi. Prietesugul, raspunde amfibia, este un simtiment ce-l pretuiesc ca om; dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine sa uit ca carnatii nu pot avea sloboda intrare in capitalie, ca unii ce sunt facuti din carne; si carnea, precum stii sau trebuie sa stii, este data in otcup. Deci carnatii se opresc la bariera si se vor predstavlisi locurilor mai inalte. Provincialul nu intelege nimic din otcupuri si monopoluri; el stie atata ca carnea ii lasata de Dumnezeu ca sa fie mancata; si ca, sau fiarta, sau fripta, sau in carnati, poate fi mancata oriunde-i foame cuiva. El nu se poate, dar, hotari a lasa carnatii sai sa se alatureze la dela sau sa se predstavlisasca la nacialstva. Provincialul, de felul sau, ii zurbagiu si gata la bataie, mai ales cand are a face cu un iasan. El s-apuca la sfada cu cinovnicul Eforiei; de-abia un comisar de politie poate sa-l opreasca sa nu vie la pumni, o fapta care, in loc sa-l duca la han, l-ar duce drept la Agie. Bietul tinutas ii prost din nascare si din crestere, ca unul ce n-a fost inca in Iasi. Numai acei norociti ce au petrecut mai multa vreme in capitalie stiu cata paguba se poate pricinui veniturilor Eforiei prin ascunderea sau sloboda trecere a unui carnat din tinut in oras.

In sfarsit, carnatii raman la popreala si provincialul are sloboda intrare in mult asteptatii Iasi. El masura, in toata lungimea ei, soseaua Pacurariului; si atunce buza sa cea de jos se lungeste ca semn ca este inselat, in vreme cand sprancenele sale iau forma a doua perispomene grecesti. El nu poate intelege cum niste case asa de urate, cele mai multe acoperite cu paie sau cu sindila putreda, fara nici o arhitectura, pot sa alcatuiasca acel oras de care a auzit atate in copilaria sa. Mai ca-i vine sa creada ca harabagiul l-a inselat si ca, in loc sa-l duca in Iasi, l-a dus in Vaslui. Dar, in putin, aceasta grozava indoiala trece; provincialul ajunge in preajma temnitei statului; atunce, dinaintea ochilor sai se dezvaleste ulita aristocratica a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitalie i se arata; isi gaseste iarasi Iasii ce i-a vazut in visuri. Ii multumit si striga: “Slava tie, Dumnezeule, slava tie, ca nu fusei inselat!” Cu ce privire se uita la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune ii bate inima cand vede inca ceva necunoscut! Cu ce sfanta vapaie pizmuieste norocita soarta a unui iasan! Toate ii pricinuiesc mirare; toate sunt pentru dansul izvor de noua senzatii si de noua intrebari. Da asta ce-i? Da casa ceea a cui-i? Da turnul cela? Da tabla ceea?

In sfarsit, il intreaba harabagiul: Cucoane, unde vrei sa te duc? Zau, nu stiu inca unde, se intampla sa raspunda cate un provincial, care a uitat sa intrebe pe bunul sau sau pe soacra-sa, pe vremea lor cand mergea la Iasi, unde tragea la gazda.

Cea mai mare nesocotinta ce poate face un tinutas este sa soseasca in capitalie fara sa stie unde are sa traga. Alegerea gazdei este un lucru foarte mare si care trebuie facuta de mai inainte si in urmarea cercetarilor celor mai cu de-amanuntul si cu scumpatate. Ai auzit negresit de o mie de istorii groaznice intamplate pe la ratose si cracime, in codrurile Hertii sau in alte atatea codruri si paduri sadite cu stejari si cu talhari, cu brazi si cu hoti. Ei bine, toate intamplarile de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu primejdiile ce asteapta ziua mare pe nesocotitul calator care se rataceste in tractirul de frunte din Iasi. Provincialul, nestiind unde sa traga, harabagiul, cumparat de Regensburg, il duce la ospataria de “Sankt-Petersburg”. Indata ce trage la scara, un lacheu vine imbracat, iar nu in camesa si izmene cum se obicinuieste pe la targusoarele de tara, se infatosaza si apuca de subsuoare pe domnul calator, care intr-un minut de desartaciune iertata mai ca se crede logofat mare. Lacheul il duce intr-un apartament frumos, decorat si mobilat mai bine decat odaile ce a vazut la ispravnicul sau la prezidentul tinutului sau. O alta sluga cu livre vine si-i zice cu cel mai mare respect: Cand veti avea ceva de poruncit, ma rog sa trageti clopotelul. Eu stau la usa, gata a va sluji. Veti manca in sala sau poftiti sa se puie masa in apartamentul mariei voastre? Maria sa va manca in sala. Merge in sufragerie si ochii ii sunt orbiti de noile frumuseti ce descopere. Peretii sunt zugraviti si samana cu acei descrisi de Nervil. Masa ii bine acoperita si luminata cu lampe, lucru cam rar obicinuit in provincie; servetele numai sunt cam negre, dar asa-i moda in ospatarie. Talgerele sunt de farfurie fina. Provincialul, care n-a vazut inca nimica asemene, se socoate in palaturile din Halima. El se pune la masa, uimit, intre un lord englezesc si o contesa leseasca. Bucatele sunt tot beftecuri, anghemahturi, budinci si blamanje, bucate favorite in tinuturi si care de unii se mananca cu sardele, ca sa nu fie prea dulci si sa strice dintii. Vazand ca toti beau sampanie, cere si dlui de acest vin; si asa, indopat si adapat, putandu-se de-abia tinea in picioare, se intoarce in apartamentul sau si pica pe o canapea de adamasca in bratele lui Morfeu — adica a somnului, pentru cei ce nu stiu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasa in tinuturi.

In cursul somnului, nimene nu-l trezeste; dar a doua zi, cand se desteapta, cand fumurile vinului i-au iesit din cap, provincialul care nu-i de tot prost vede in inchipuirea sa un sir de ganduri posomorate.

”Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi si tare scumpe”.

El intreaba si afla ca socoteala sa se margineste in mica suma de o suta saptezeci si noua de lei, afara de bacsisuri pe la slugi.

O suta saptezeci si noua de lei pentru o masa si un pat! Adevarat ca patul era moale, masa buna si vinul cu spuma. Adevarat ca strainul a fost primit cu cel mai mare respect si ca un logofat mare purtat de subsuori cand s-a coborat din trasura; lacheii i-au zis maria ta. Nu-i nimica, dar ii prea scump. Provincialul, lovit in ce are mai scump in lume, in punga sa, striga. Dar Regensburg se arata cu pantecele sau cel gros. La dansul nu-i de targuit. La dansul trebuie sa dai ziua fara impotrivire aceea ce in codrii Hertii ar trebui sa dai noaptea. Nenorocitul calator n-are incotro sa faca, decat scoate punga si plateste aceasta intai lectie. Ispita este un profesor care se plateste mai scump decat cei mai scumpi profesori din Iasi.

Provincialul se hotaraste sa-si schimbe gazda. El iese si cauta in targ un han destul de bun si de ieftin, in care sa nu tremure pentru punga lui, si, in sfarsit, da si se asaza la hanul lui Coroi, daca este din Tara de Sus, sau la hanul lui Evangheli, daca este din Tara de Jos.

Pana aici; la anul viitor, cu darul si invoirea cerescului imparat, daca vom trai, vom arata mai departe odiseea provincialului nostru. cititorii nostri il vor vedea pe ulita, la bal, la teatru, la muzeu, pe turnurile Trei-Sfetitelor si ale Goliei; il vor vedea mancand, dantuind, facand curte si, in sfarsit, inturnandu-se in provincie cu o barba de tap, cu plete de un cot, cu haine facute la Ortgies si cu o mie de galbeni datorie. Tot atunce va duce in buzunar si Foaia sateasca, in care va fi publicata scoaterea in mezat a o a patra sau a opta parte de mosie ce are clironomie de la parinti, in trupul cutare si cutare. Toate aceste le vor vedea cinstitii cititori numai daca imi vor cumpara destule calendare pe anul 1844, ca sa pot cu acel castig publica calendare si pe anul 1845.

[1] Pierre Durand a scris Fiziologia provincialului in Paris; noi am cautat ca trasaturile lui sa le micsoram in proportia cadrului cuvenit provincialului in Iasi.

Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu

Mare nedreptate se poate face a lasa in tacere pomenirea faptelor care cinevasi in viata au savarsit; iara cat pentru a lor calitati, ori in ce parte fie, aceasta nu ramane indoiala ca acea persoana nu va putea iubi o lauda potrivita cu urmarea sa, ca, precum a iubit a face, va iubi si aplauza lucrarilor sale. Asemene dreapta judecata singur Hs. ne-o propune in doua ziceri; cea intai: “Cu ce masura va vor masura, masurati si voi lor” si a doua: “Vor invie cei ce au facut bine intru mostenirea fericirii; iara cei ce au facut rele, intru osanda vecinica”. Apoi cu cat mai vartos noi, oameni fiind, sa nu pazim o asa sfanta dreptate? Eu, nefiind ingrijit despre aceasta, fara mustrare am alcatuit urmatorul Acatist, intru cinstea celui ce a vroit a se face vrednic unei asemene cuvantari. Inceputul facem cu zicerea:”Doamne, rasplateste”.

ACATIST

Icosul 1

Invingerile cele adese catre pierzare vestindu-ti-se prin Ingerul cel purtatoriu de nedreptate si gata fiind in tot ceasul a le primi, nu te-a mustrat nici o datorie sa nu intinzi crimele pe soarta compatriotilor tai; pentru aceasta dupa vrednicie auzi de la noi unele ca aceste:

Bucura-te, zid in care se sprijinesc relele nenorocitilor! Bucura-te, liman in care se oplosesc relele dureri ale osanditilor! Bucura-te, Maica din care izvorasc paraile cele otravitoare! Bucura-te, inima care porti lacomie de prisos! Bucura-te, suflet purure insetat de strambatatiri! Bucura-te, minte totdeauna neabatuta spre obsteasca fericire! Bucura-te, electricitate care inraurezi fara-de-legile amploiatilor! Bucura-te, machina care prefaci minciuna in adevar! Bucura-te, luceafar ce intuneci lumina folosintei! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul I

Niciodata mai bine decat in parte-ti n-ai cugetat, si nici ai gandit a te face priitoriu obstescului bine, ca prin aceasta sa-ti castigi buna lauda a postului in care soarta te-a aruncat; deci a ramas numai un singur mijloc, lui Dumnezeu sa strigam Aleluia!

Icosul 2

Mai inainte de intronare, abatandu-ti cugetul catre cele de fata propasiri a feluritelor osandiri si ca pe Iuda favorizandu-te norocul a te face vanzatoriu fericirii compatriotilor tai, gata suntem si noi spre multumire a-ti zice unele ca aceste:

Bucura-te, cela ce ti-ai inaltat numele spre obsteasca ocara! Bucura-te, cela ce primesti hula drept cinste! Bucura-te, cela ce-ti speli caracterul cu sangele celor saraci! Bucura-te, cela ce amara cuvantare a norodului o bei cu placere ca pe un nectar!

Bucura-te, ca, impietrit de iubire de argint fiind, nici o defaimare nu simtesti! Bucura-te, ca nici o hula a meritului nu te abate de la uratele tale fapte! Bucura-te, haos neputut a sa imple cu toate averile poporului! Bucura-te, ghevghir incapator a jacuirilor! Bucura-te, camara in care lucrurile rapite se pastreaza! Bucura-te, lacata care incui poarta norocirii noastre! Bucura-te, pecete pe care este scrisa litera marsaviei! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul II

Cine va putea cuprinde sub poala hulei toata demoralizatia ta, ca, oricat ne vom sili in fapta si in izbanda, totusi nu cumpaneste pe cat meritul cere cazuta rasplatire a calcarilor datoriei tale. Deci, dara, lasandu-te in judecata Creatorului, strigam cu umilinta lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 3

De vom lasa in parasire acele ce-ti vadesc urmarile marsaviei tale, vom fi cu dreptul mai marsavi si mai necunoscatori a celor ce ne fac rau sau bine, deci, pentru ca in viitorime sezatorii pe scaunul tau sa se fereasca de a se face si ei partasi acestei cuvantari, strigam cu insetare: Bucura-te, cauza al carei efect stinge bucuria muncitorilor de pamant! Bucura-te, mana ce indestulezi cu amaraciune pe cei atarnati de tine! Bucura-te, gata despartitoriu dreptatii celor slabi! Bucura-te, cela ce lasi in necazuri pe cei despoiati! Bucura-te, ca fara mila privesti pe acei ce i-ai implantat in durere! Bucura-te, ca nici un ceas nu te-a lasat cugetul a te face aparator drepturilor fratilor tai!

Bucura-te, cela ce ai mutat soarta celor din codri in palaturi inalte!

Bucura-te, ca instructiile tale sunt mai vatamatoare decat sabiile hotilor!

Bucura-te, cela ce ne-ai asezat obsteasca nevoie! Bucura-te, ca ne-ai stins siguranta avutului, cinstei si a vietii noastre!

Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul III

Intru ce vom mai fi nadajduindu-ne, cand in toata ziua iti aduci o noua izvodire de rau si, in loc de a te preface, mai mult te intelenesti intru fara-de-legi; agiunga acum intamplarile si vie vremea a ne face si pe noi invingatori, ca sa strigam lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 4

De-ai simti cat este de frumoasa lauda gubernatorilor celor buni si de-ai cunoaste iarasi cat de injositoare este a celor rai, poate ca fara indoiala ai protimisi sa-ti iei mai stralucitoare urmari. Insa pentru ca insatosirea iubirii de avere ti-a ponegrit moralitatea si cu greu este a ti se spala rugina lacomiei, primeste fara drept de imputare unele ca aceste:

Bucura-te, invechitule in fapte rele! Bucura-te in rapire fara mustrare, intinatule! Bucura-te, pizmuitorul acelor ce cauta adevarul! Bucura-te, cela ce te magulesti cu falsele bune-cuvantari a lingusitorilor!

Bucura-te, cela ce te legeni in leaganul celor de o sistema cu tine! Bucura-te, ca nu suferi in cuprinsul stapanirii tale pe acei iubitori de dreptate!

Bucura-te, izgonitorule a celor ce-ti descriu vredniciile fara minciuna! Bucura-te, cela ce imbraci magarii in porfira, iara pe oameni in harare! Bucura-te, cela ce legi la gatul porcilor cinstiri si la al dreptilor lanturi de fier! Bucura-te, cela ce intrunesti in caracterul tau obiceiurile cele mai marsave de la nord si miazazi! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul IV

Nicicum osabindu-te de dobitoacele care se ingrijesc numai pentru indestularea pantecelui si sarac de fapte bune fiind, ce te putem numi mai mult decat un necunoscator a insusi dreptului si insarcinarii tale; deci, ca asupra unui nevrednic spre bune urmari, strigam lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 5

Si ce este mai pretios decat lauda guvernatorilor si decat a simti cinevasi dulceata bunei cuvantari a norodului, caci toate alte fericiri cu moartea odat’ se ruinesc, iara acest Templu inalt in veci ramane nesters de pe buzele urmasilor veacurilor viitoare; insa, tu mai mult decat lacomia neestimand alta, nu tacem spre placere-ti a striga: Bucura-te, cela ce sameni chibzuiri spre scurgerea pungilor de moneta, fara de rusine! Bucura-te, mare ce mistuiesti averile calatorilor pe dansa! Bucura-te, soare care usuci indemanarile saracilor! Bucura-te, furtuna care sfarami nadejdea fericirii noastre! Bucura-te, magnet care tragi stransurile de prin cele mai tainice locuri! Bucura-te, cela ce te faci proprietariu pe pamanturile cele straine de neamul tau!

Bucura-te, iconomule fara de voie a agonisirilor omenesti! Bucura-te, idee spre jacuire abatuta! Bucura-te, cela ce in cuget trebuie sa te tavalesti ca ramatorul in tina!

Bucura-te, radacina ce ai odraslit ramurile ticalosiei! Bucura-te, ca prin satelitii tai ti-ai insusit drepturi fara de lege! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul V

Intrucat ti-au lipsit persoane a te face vrajmas inaintirei impilatului cotun, ai dat prilej celor de o aplicatie cu tine a indeplini ticalosia soartei cei mai inainte menite; deci, spre izbavirea noastra, strigam lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 6

Spre mai mult a spori rodurile neomeniei tale si mai cu inlesnire a te sui pe treapta strambatatirii, tras-ai intru ajutorul tau pe acei ce i-ai deprins sa fie vrednici sprijinitori osanditoarelor tale abuzuri; pentru aceasta impreuna cu dansii primeste a auzi:

Bucura-te, munte ce umbresti pe cei facatori de rele prin politii! Bucura-te, Duh ce insufletezi marinima acelor talhari! Bucura-te, vreme ce incurajarisesti aplecarile jefuitorilor! Bucura-te, negura ce intuneci adevarul! Bucura-te, arma ce infricosezi pan’ si desteptarea celor deprinsi a rabda!

Bucura-te, lopata care vanturi tanguirile ca pleava! Bucura-te, lipitoare ce sugi sangele fericirii norodului! Bucura-te, credinciosule intru neschimbare de aceea ce ai apucat! Bucura-te, cela ce mituirile le-ai sfintit astazi ca o jertfa binepriimita. Bucura-te, piatra care nu te ciopleste nici un fel de rezon! Bucura-te, osanda trimisa pentru pacatele noastre! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul VI

Toate cu vremea isi iau schimbare, iara voi cei ruginiti in viclesuguri nu va mai prefaceti. Urmasi ati fost totdeauna crimelor stramosesti si intru rautati va veti savarsi. Nici lumii bine nu v-ati deprins a face, nici lui Dumnezeu cu inima curata a canta Aleluia!

Icosul 7

De-ai fi pogorator din neamul lui Iuda vanzatorul, totusi in urma te-ai fi cait de urmarea cea mai cruda decat a lui, caci acela a vandut pe Hs., ce a fost omorat pentru adevar; iara tu ai ucis pe singurul adevar. Si cine din voi s-a aratat mai vrednic spre a capata rasplata cunoaste singur si primeste de la noi astfeliu de urari: Bucura-te, cela care domnesti intre sfetnicii care pricinuiesc cangrena Natiei! Bucura-te, care iscalesti dracestile socotinte! Bucura-te, sef care povatuiesti banda calcatorilor de lege! Bucura-te, masa care ospatezi pomenitele nesatioase fiare! Bucura-te, hrana ce insetosezi acei caini muscatori! Bucura-te, blandete care zambesti cu placere lingusitorilor! Bucura-te, magazin in care se speculariseste soarta publicului celui osandit! Bucura-te, foc care mistuieste osandirile vinovatilor! Bucura-te, molie ce nimicniceste lucrarile sfintei pravile! Bucura-te, cela ce vinzi drepturile fratilor la izgonitii de prin alte tari straine! Bucura-te, cela ce ti-ai uitat datoriile ce ai catre noi!

Bucura-te, nevrednicule de bune fapte! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul VII

De-ai purta si in inima-ti sentimentul Marcei, care ti l-ai intitluit, totusi n-ai ramane in defaimarea care astazi urmarea ta ti-au scris; pentru aceea nu te vei scuti de raspunderea rasplatitoare, magulindute ca si tu strigi lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 8

Nu vei putea sub nici o inchipuire a-ti gasi sigurantie impotriva raspunderii, care esti datoriu, si, daca tot aceste intamplari te vor favorisi si in viata nu-ti va veni rasplatire, urmasii tai tot vor fi nescutiti de dreapta judecata, a careia hotarare s-a incheiat in judecata adevarului, spre nadejdea celor ce striga:

Bucura-te, cela ce ne-ai instrainat de dreptele mosteniri a suitorilor nostri!

Bucura-te, cela ce ne-ai facut saraci de drepturile castigate cu sangele stramosilor nostri!

Bucura-te, cela ce ne-ai injosit in privirea tuturor natiilor! Bucura-te, satana care tragi inimile de la frateasca indatorire! Bucura-te, fantoma ce ingrozesti pe cei mici la suflet, sa-ti fie credinciosi!

Bucura-te, tun care sfarmi unirea fericirii! Bucura-te, metal ce otravesti masa desfatarii! Bucura-te, vrajmas ce izgonesti pe prunci de la tatele mumesti! Bucura-te, dusman ce ai gatit amaraciune si celor inca nenascuti! Bucura-te, cela ce impingi patria in ticalosie, pentru indeplinirea spurcatului tau interes!

Bucura-te, vicleanule voitor de rau! Bucura-te, ca pentru a-ti inalta netrebnica fiinta putin si ne vei pune sub vecinicul giug al varvarismului! Bucura-te, hobot ce acoperi neintelegerea norodului! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul VIII

Rautatea faptelor tale ades lovindu-ne simtirile, n-am putut niciodata a face lumii cunoscut, dar de tine totdeauna fiind nebagate in sama si pentru a nu ramane pana in sfarsit neajutorati unim astazi pentru a noastra izbavire glasurile de cantare lui Dumnezeu: Aleluia!

Icosul 9

Precum odinioara Diavolul s-a intins a risipi toate averile dreptului Iov, in neosebire si tu ai fost trimis de aceeasi soarta; dar, aducandu-ne aminte si privind la pildele ce nu prea tarziu se intampla a rasplati si ca dreptul pana in sfarsit nu piere si pagubele lui i se adaog intru sporire, nu lepadam nadejdea in asteptarea pilduirii tale; iara pe tine dupa vrednicie te incununam cu aceste laude: Bucura-te, cap ce ne porti pe cararile curselor de tine impletite! Bucura-te, povata fierilor ce ne sfasie binele vietii! Bucura-te, duh ce insufli cu raceala investezitele flori ale patriei! Bucura-te, cela ce inghiti indestularea timpurilor! Bucura-te, piept de care este aninat ordinul vaditoriu rautatilor! Bucura-te, cununa blestematilor! Bucura-te, podoaba manjitilor de necuratie! Bucura-te, cela ce totdeauna iti indreptezi picioarele pe calea ticalosilor! Bucura-te, vierme ce rozi radacina vlastarului inaintitoriu publicului!

Bucura-te, cela ce intristezi inimile norodului! Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul IX

Au nu-ti este in privire a acelor trecuti inalta slava care pe pamant au avut, iara acum abia se pomeneste numele lor, si aceasta dupre fapte care in priinta obsteasca au savarsit? Dar tie ce-ti ramane dupa moarte? Negresit, blestemul cel fara de numar de la toti aceia care canta lui Dumnezeu Aleluia!

Icosul 10

Nici datoria, nici raspunderea, nici dreapta rasplatire a lui Dumnezeu nu-ti poate muia inima din invartosarea iubirii de argint; socoteste, dar, ca impreuna cu bogatie lasi fiilor tai ura spre mostenire si vor zice:

Bucura-te, Parinte pe care te-a silit lacomia de ne-ai despartit de dragostea fratilor nostri!

Bucura-te, cela ce ne-ai facut a clironomisi ocara! Bucura-te, pom a caruia roada nici porcii nu o mananca bucurosi! Bucura-te, ca ne-ai lasat saraci de bune cuvantari si cu defaimari a trai in lume!

Bucura-te, ca inconjurati de navodul ocarilor omenesti ne-ai lasat a trai in ura pe pamant!

Bucura-te, ca cu purtarea ta pe toti compatriotii ne-ai facut in dispret sa ne priveasca!

Bucura-te, ca asudand in veci nu vom putea spala intinarea cu care ne-ai vopsit!

Bucura-te, ca ne-ai sadit in adapostul defaimarii! Bucura-te, ca pietre ne-ai nascut, a macina batjocurile urmarilor tale! Bucura-te, ca fii de jefuitori purure vom fi numiti! Bucura-te, ca roada faptelor tale, oricat ne vom sili, nu ne va fi cu putinta a o sterge din aducerile aminte ale celor ce cu dreptul striga: Bucura-te, mare facatorule de rele!

Condacul X

Nu lasa in lipsa de a intrebuinta minutele ce ti-au mai ramas pentru a-ti petrece in cugetare toate nelegiuirile si crimele ce ai faptuit, ca sa te afli vrednic de dreapta si infricosata judecata ce ti se pregateste si neaparat te va sfarma impreuna cu calaii tai de fii! Nu lasa de a lua aminte ca nu ai putut omori barbatii patrioti, desi ai platit pe Duca vanzatorul ca sa-i ucida. Mana Domnului i-a aparat, ca sa nu se imputineze numarul rasplatitorilor ce se ridica asupra ta si care vor fi inmultiti de toti ce au patimit de la tine! Nu socoti ca se v-ar putea spala arzatoarele pete al crimelor cu sangele nevinovatilor si ca cruzimea ar putea vindeca ranile lacomiei! In zadar asa tu si fiii tai calai, va acoperiti spre aparare inimile cele de tigru si hiena cu piele de bivol, si in zadar pe pamant veti cauta locas si adapost! Ti s-au incheiat minciunile cu care pana acum ai inselat Curtile Protectoare! Nu iti mai ramane decat a te gati spre osanda ce ti-au tras fara-de-legile tale asupra-ti si a suferi in rabdare toate chinurile cugetului tau, asteptand apropietul ceas al judecatii. Imbraca hainele negre ale mortii, pune-ti cenusa pe cap, batandu-ti pieptul — comoara nespuselor pacate —, si roaga grabirea judecatii! Nu-ti da insusi sufletul diavolului spanzurandu-te singur, pentru ca viu sa vezi numeroasa petrecanie ce te va duce spre moarte! Pentru ca murind sa auzi blestemul Patriei si al fiilor Ei, de tine nedreptatiti! Pentru ca sa vezi risipindu-se ca pleava aurul ce de la tara ai pradat! Pentru ca sa vezi ca din casa ta piatra pe piatra nu a ramas! Pentru ca murind sa auzi glasul poporului ce striga, izbavindu-se de tine, lui Dumnezeu:

ALELUIA!

Tainele inimii

Capitolul I - Confetaria lui Felix Barla

Toate orasele care au ambitie de a se numi capitalia unei tari mari sau mici, fie imperiu, regat sau chiar principat, au cate o primblare favorita; aceasta este locul placut unde se aduna gloata de bogati sau de acei care vroiesc a fi crezuti de bogati, de taraie-brau, de curiozi, de alegatori dupa havadisuri (puristii limbii noastre binevoiasca a-mi ierta aceasta expresie barbara), de femei a la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis si gentlemeni, riders, de lei si paralei, si in sfarsit acea gloata care prin o generala conventie (iertati-mi ca nu zic convenciune) se numeste obicinuit societate aleasa, cand de multe ori ea este foarte amestecata. Asa Parisul are Campii Elisei si Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul Tier-Garten, Madritul El-Prado si Atocia. Prin urmare si Iasii, ca o capitalie, trebuie si ea sa aiba o primblare pentru societatea aleasa a sa. Aceasta primblare este Copoul, care se deosebeste de toate primblarile din lume. In adevar, Campii Elisei merita de a fi primblare prin frumoasa perspectiva ce intr-un capat se incepe cu Palatul si Gradina Tuileriilor, trece prin piata mareata a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, si, intre marete alei de copaci, se sfarseste cu Arcul de triumf al Stelei, ridicat de Napoleon celebritatilor imperiului. Praterul si Tier-Garten au un alt feliu de podoaba: frumoasele lor alei de castani si fagi umbrosi iti arata in mijlocul unor populoase orase codrii druizilor, si multimea de cerbi, ce in tot minutul trec in dreapta si in stanga, iti sporesc iluzia, crezand ca in tot minutul sa zaresti vreun poet batran sau vreo fecioara profita a vechilor germani, daca calescele stralucite, pline de femei elegante, nu ti-ar arata ca esti in secolul al nouasprezece. El-Prado a Madridului merita asemene a se numi una din cele mai frumoase primblari a Europei. Cand duminica, pe o frumoasa dupaamiaza, iesi pe la sapte ceasuri, si de la fantana Cibelii pan’ la statua lui Neptun, intre patru alei de copaci seculari, vezi tot pe acel loc inconjurat de grile de fier si numit salon, vezi, zic, frumoasele madrilence cu parul negru ca penele corbului, cu ochii scanteietori ca doi carbuni aprinsi, ivalite in mantele negre, care le fac inca mai patrunzatoare ochirile, cu talia clatinata ca o trestie batuta de zefir, cu piciorutele de copil, si deasupra capului au un cer albastru ca al Napolii, atunce intelegi ca Prado trebuie sa fie un loc minunat si ca un spaniol si-ar vinde mantaua si un strain ciubotele mai bine de a lipsi la ora primblarii. La Copoul nostru insa nu gasesti nimic de aceste; a sa frumusete este lipsa de toate frumusetile, si tocmai aceasta face ca Copoul este o primblare singura si unica in felul sau intre toate primblarile, de la Campiile Elisee ale Parisului pan’ la gradina Kisseleff din Bucuresti. Poetul care a cantat:

Frunza verde de bostan,

Pe dealul Copoului

Rau ma dor calcaile!

a inteles foarte bine frumusetea primblarii Iasilor. In adevar, inchipuieste-ti spinarea lata ca un ses al unui deal gol, aceasta spinare pascuta de bivolii boierilor, vacile jidovilor, caii slujitorilor agiei si magarii baiesilor, marginita de o parte cu valea Carligului, de cealalta cu valea de catre Pacurari, avand in dosu-i, ca hotar, bariera Copoului si stalpii risipiti ai gradinii publice, si inainte-ti redul in fund ca corp de armie, si, ca aripi, viile domniei Regensburg si alte acum plantate — iata Copoul, iata primblarea favorita a concetatenilor nostri, adica un loc intins, primavara verde, vara galben, toamna negru de glod si numai iarna mai curat, adica alb, fara nici un copac, fara o sosea cat de rea, avand ca singura varietate gramezile de gunoi, ce cotiugele boieresti arunca in toata ziua. Cititorii mei binevoiasca a-mi ierta aceasta digresis: trebuie insa ca sa pastrez viitorimii descrierea primblarii iasenilor in anul 1849, pentru ca aud ca parintele Treierarhitul are de gand sa schimbe Copoul intr-un oras, menit de a da tifla Iasilor vechi. Prin urmare Copoul cum este acum in curand nu va mai fi, va trece si se va uita, ca cedrul Libanului, ca floarea campului, sau, daca vroiti comparatii mai putin biblice, ca fostul club [al ] vanatorilor, sau ca Societatea istorico-naturala. Mai aud inca si alta. Se zice ca Departamentul Lucrarilor Publice s-ar pregati sa faca pozna de a planta la Copou o primblare cu alee de copaci dupa pilda Campiilor Elisee si a Praterului. De aceea, iubitilor mei cititori, daca mai vroiti a mai apuca Copoul cum este descris aice, grabiti-va de a va arvoni de pe acum drosce ca sa-l puteti vedea inca in asta primavara, caci la toamna nu stiu daca-l veti mai afla in haina sa goala, de astazi.

La aceasta frumoasa primblare, precum este inca pe fata pamantului in minutul ce v-o descriu, inalta aristocratie a Moldovei, boieri de bastina veche sau noua, voinicii nostri ofiteri, damele noastre cele mai elegante, cuconasii instantiilor administrative, judecatoresti si bisericesti, maicutele in concedie, tinerii alumniei ai Academiei, cati se mai afla, floarea patriei ramasa de douazeci de ani tot floare, loretele logofatului A., a vornicului V., a postelnicului S. si a comisului D., clasa de dame neaparata intr-un oras civilizat, clasa care, slava libertatii de importatie, din zi in zi se mareste, parte din Paris, parte si din Colomea — toate aceste stari a mult treptaluitei noastre societati au obicei de a iesi de la patru sau cinci ceasuri dup-amiaza in lungi siruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de drosce lipovenesti, de daradaice de la Radauti; trec pe ulita mare, inghitind nouri de colb si ajungand la bariera orasului, aruncand o ochire asupra obeliscului gradinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai putini, se coboara, calcand iarba roasa de vite si ciolanele cailor morti ai postei; altii prefera a petrece vremea in trasura, picior peste picior, lasand alte dobitoace sa faca miscare pentru dansii. Aceasta este vremea sa facem observatiile noastre. Domnul A. se uita la doamna V.; viteazul ofiter S., gloria militiei si groaza civililor, alearga in drosca lui Ivanusca dupa loreta domnului G.; cuconita E. ia sama ca echipajul ei nu este asa de frumos ca balonul dnei F. si mai ca-i pare rau ca soarta n-a menit-o sa traiasca din spatele clerului si din colivele mitropoliei. Primblarea si observatiile tin pana cand innopteaza, pana cand tunul (zic tunul pentru ca scena se petrece la 1844, cand artileria nationala nu putea zice inca tunuri) colibelor militaresti, numite lagar, face bum-bum. Atunce toate trasurile, baloanele, butcele, caretele, briscele, droscele, daradaicele si tilbiuriul dlui, in doua siruri, intra in oras si, trecand prin ulita mare, alfa si omega a Iasilor, ca prin o lunga artera, se raspandesc in dreapta si in stanga, intrand in ulitele laturase. Acei insa care vroiesc a povesti ce stiu si a afla ce nu stiu, care doresc a auzi inca un dulce cuvant din gurita iubitei, se aduna la confetaria dlui Felix Barla. Dar poate nu stiti ce este confetaria dlui Felix si se poate inca sa nu stiti si cine este insusi domnul Felix Barla, desi aceasta ar fi greu de crezut din partea unui moldovan, daca ai cinste a te numara in aceasta natie. Omul, incepand de la stramosul Adam, purure a voit a sti ce nu stie si, desi eu nu sunt in stare ca sa va fac sa gustati din pomul stiintei, care nu se afla decat in gradina raiului, unde nici d-voastra, nici eu nu cred ca vom intra prea lesne, totusi sunt in stare a va da novelele cele mai pozitive si mai complete asupra confetariei si persoanei dlui Felix Barla. Iasii, cu toate atributele si pretentiile sale de capitalie, n-a putut inca introduce obiceiul cafelelor. In Paris sunt: Le Café de Paris, Le Café Cardinal, Le Café Foy; in Viena este cafeul Dam, si pentru romani Le Café Grec; in Berlin, Josty, Fuchs si Stehely; in Madrid El Café Suizo. In aceste cafele, sara se aduna mai toti locuitorii ce n-au alta petrecere pentru acele ore; ei iau ceva, alta data nimica, spun, rad, vorbesc moral si, mai multe dati nemoral, politica, cand nu-i stare de asedie, literatura, anecdote; jurnalele mai ales fac materia conversatiei (cat pe ce eram sa zic conversaciunii), care se prelungeste pana cand, dupa legi, stapanul este silit sa stinga gazul si sa inceapa a inchide obloanele si usile, si atunce inca multi ies cu mare greu si dupa intreite indemnari. Atunce fiestecare isi ia palaria si, poftindu-si noapte buna, se duce la casa sa si cateodata la casa altuia. In Iasi cafelele, botezate sub numele dispretuitor de cafenele, nu sunt vizitate decat de canalie, adica de negustori, de vataji, de cativa scriitori, de tot ce, in sfarsit, nu se numara intre rangurile aristocratice sau care au pretentie de aristocratice. Grecii singuri au facut o cafe pentru evghenistii lor. Lipsa cafelelor se indeplineste iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit sa hraneasca cu biftecuri in Iasi pe acei pe care tatal i-a hranit cu omlete in Paris. Vara, lipsa se inlocuieste prin cofeterii, in care societatea aleasa de ambe sexele obicinuieste de a veni, dupa primblarea Copoului, sa ieie inghetata, tiindu-se cei mai multi in trasurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicatia orasului intreg, si altii, intre care si unele din damele cele mai civilizate, adica mai leoaice, dupa moda Parisului si a Vienei, se coboara in cofetarie. Cea mai vizitata cofetarie este acea din ulita mare, in preajma ulitei ce duce la palatul domnului Sturdza; in aceasta cofetarie adeseori societatea este asa de numeroasa, ca gustatorii nu-si pot apropie lingurita cu inghetata de la farfurie la gura, si scaunele se cauta cu nu mai putina ravna decat posturile statului; lungi siruri de trasuri stau dinainte; si nu este rar de a vedea un ministru sau o dama de sfera inalta ocupand locul unde cu cateva minute mai inainte sezuse un simplu sef de masa, un laureat al Academiei, un actor romanesc, preoteasa cutare, ori bacalita cutaruia. Aceasta cofetarie sau cel putin localul ei, in minutul cand va scriu, nu mai este.

Dl Felix isi asaza acum magazinul de bomboane intr-o casa frumoasa, zidita de curand de d-lui, tot pe ulita mare, ceva mai la vale, cu antrelele mari si cu ferestre largi. Launtrul are sa fie impodobit cu stalpuri poleiti, cu oglinzi mari, cu bufeturi de mahon sculptate, cu mobile de catefe, incat Iasii nu va mai avea nimica de pizmuit luxului cofetariilor Parisului si a Vienei, orasele ce-i stau zi si noapte in ochi. La anul 1844, insa, cand se petrecea istoria ce am a va desfasura, cofetaria dlui Felix era cu totul altfel, si inca astazi acei ce se vor grabi vor putea-o vedea, de nu intreaga, dar macar in ruinele sale; grabeasca-se insa, caci publicatia in contra baracelor ii ameninta pieire la viitoarea primavara. Magazinul era alcatuit de o singura camera taiata in doua prin un bufet, in dosul caruia erau dulapuri de lemn boit negru si pline cu gavanoase de sticla cu cofeturi, lise, fructuri condite, zaharicale si caramele. Intrand, vedeai in dreapta doua-trei mese proaste, cu scaune si lavite si mai proaste; in stanga aveai o usa cu geamuri, ce ducea la o alta asezare industriala a domnului Felix: pentru ca dl Felix, ca multi barbati de stat ai nostri, nu se multumeste cu o singura profesie, iubeste a cumula, si pe langa cofetar este inca si marsanda de mode. De-a lungul magazinelor de bomboane si de mode se intindea un fel de balcon, soi de tarnat, in care musteriii puteau lua inghetata si totodata a arunca ochiri prea putin inghetate la aprinzatoarele modiste, ce se vedeau prin geamuri lucrand la capele si bonete. Asa dl Felix avea totodata marfa de racorit stomacul si de aprins inimile: inghetata si modiste. Dar, bine, pana acum noi stim ca dl Felix este precupet de zaharicale si de mode; nu ne-ai spus insa nimic despre celelalte ale lui? Si inca mai putin despre istorie? — Rabdare, rabdare, cititorilor, chiar lui Dumnezeu i-au trebuit sase zile ca sa faca lumea. Dati-mi, dar, si mie macar sase ore, ca sa va spun aceasta adevarata istorie. Domnul Felix Barla este piemontez, supus prin urmare a spadei Italiei; are meritul sa fie cel mai vechi cofetar din Iasi, decanul inghetatelor si parintele lisei. El a avut privilegiul sa indulceasca balurile si mesele celor de pe urma domni fanarioti; el a introdus in Moldova biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, martipanele, caramelele, orjatele, limonadele si inghetatele; pentru ca inainte de el parintii nostri nu cunosteau decat curmale, nohot, smochine, coarne de mare, alune; singurele zaharicale erau pe atunce ceva confete boite pe migdale si samburi de zarzare, ce se vindeau la Panaiti Butcariu de pe Podul Vechi. In loc de inghetate, orjate, limonade se intrebuintau sorbetele turcesti si braha moldoveneasca; in loc de lisa, gugoasele, in loc de martepan, simitii, in loc de torte, placintele cu carne sau cu branza si in loc de paine de Spania, covrigii trei la para. Domnul Felix a introdus, in sfarsit, in Moldova toata literatura zaharului. Judecati, dar, din ce barbarie ne-a scos dl Felix Barla, el care a dat confeturi maicelor noastre, femeilor noastre si acum da si copiilor nostri. Cu toate aceste iasenii ii sunt prea putin recunoscatori; el le-a indulcit viata si ei se silesc a i-o amari in tot felul. Cine, in adevar, nu figureaza in catalogul domnului Felix si cine ii plateste la vreme? Chiar eu, care ma ocup cu biografia sa, va marturisesc ca ii sunt dator si ca eu nu stiu cand ii voi putea plati. In zadar bietul om se manie, se roseste, numeste pe datornici gogomani; nascutii de la Gogomanesti fac urechea surda, mananca la confeturi si inghetata pe datorie si platesc cand n-au alta ce face. Dar aceasta nu este nimica pe langa pacostea ce politia a facut domnului Felix in anul 1844, in urma grozavului foc ce a prefacut in cenusa a patra parte din Iasi. Dupa catastrofa, viind in gand minicipalitatii sa fie prudenta, ea s-a hotarat a obori toate acoperamintele de sindila. Domnul Felix a cazut jertfa acestei masuri; confetaria si magazinul de mode s-au trezit intr-o zi fara acoperamant si expuse unei grozave ploi, ce se vede ca se unise cu politia spre a-i face disperatia mai mare. Atunce sa fi vazut acadelele si cordelele si boneturile, budincele si blondele sale in ce stare ajunsera; facea un vinograd babilonic ce nu se putea vinde nici ca obiect de mancare, nici ca obiect de moda. De atunce domnul Felix s-a hotarat a-si face casa cu doua randuri, cu acoperamant de fier si cu magazii cu bolte. Prin aceasta, confetele si modele d-sale au castigat siguranta ca nu vor mai face cunostinta cu ploaia, si ulita mare a dobandit o frumoasa casa mai mult. Acesta este domnul Felix, rosu la fata, cu parul carunt, scurt, si bun ca toti oamenii de lume, cu tot tonul sau rastit si cu tot catalogul de datornici. Locul si proprietarul confetariei fiind descrisi, dati-mi voie a incepe acum si istoria. Intr-o seara de toamna a anului 1844, imprejurul unei mese ce era in fata usii despre ulita mare, sedeau cinci tineri, care infatosau adunarea cea mai eterogena ce-si poate cineva inchipui, prin pozitia, figura si caracterul lor. Cei dintai trei erau un avocat ce-si facuse studiile la facultatea dritului de Paris, numit N. Macarescu, baiat bun, prieten nefatarnic, lipit indatoririlor sale, urmand un drum sigur si hotarat de la intoarcerea sa in tara, cu mai mult spirit decat multi care se socoteau mai intelepti decat dansul, iubind a fi epigramatic, insa pururea cu gust si cu masura. Al doilea, un var al lui, studiant de umanitati in Paris, care insa, in loc de a-si face studiile in carti pulberoase, preferase a le face asupra celei mai frumoase jumatati a neamului omenesc. Pentru aceea tatal sau, vrednic boier moldovan, rechemase pe fiul sau din orasul periciunii, cum ii placea sa numeasca Parisul, si, aducandu-l in tara, il lua cu dansul in tinutul Falciului, unde ii dadu mosia parinteasca spre cautare. Al treilea era fiul unui cinstit si bun francez, vechi soldat al lui Napoleon, pe care intamplarile anului 1814, de la tarmurile incantatoare ale Seinei, il azvarlira pe malurile glodoase ale Bahluiului, si unde, deschizand cel intai institut francez, forma o generatie intreaga, contribuind mai mult decat oricare altul a raspandi in Moldova limba, literatura si ideile maretei sale patrii. Astazi soldatul imparatului-rege este batran, sarac, uitat, si nimene nu-i intinde o mana de ajutor! Pensiile nu sunt pentru acest fel de oameni. Fiul sau, nascut in Iasi, nu avea de francez decat numele. Baiat bun, supus de trup si de suflet nedespartitului sau prieten N. Macarescu, el era jertfa nevinovata si rabdatoare a epigramelor, pacaliturilor si segilor ce protectorul sau ii facea asupra maniei ce avea de a spune in tot minutul proverbe, cimilituri si paremii, si asupra mustetilor sale de grenadir, ce faceau un contrast desantat si curios cu talia sa mai putin decat mijlocie.

Cele de pe urma doua persoane cer o explicatie mai larga si un examen mai manuntus, fiind menite a fi eroi principali in povestirea noastra.

Unul era un elegant, un dandi, un leu, cum ii vrea sa-i zici, si toate aceste in larga intindere a cuvantului. Era militar si, prin urmare, cea mai mare mahniciune a sa era ca nu putea purta haine civile, spre a da drum gustului si elegantei sale. Portul sau insa era de cea mai mare delicatete; cea mai mica meteahna nu se vedea in epoletele sale aduse de la Sankt-Petersburg, perspectiva Nevei, in eghiletele sale impletite in Paris, ulita Riselieu, in surtucul si pantalonii sai taiati de insasi mana lui Ortgies. Semana in totul cu acele stampe colorate ce se alatureaza pe langa jurnalele de moda a Parisului si care infatoseaza uniforma noua a ofiterilor gvardiei nationale. Era un tanar ca de douazeci si sase de ani; fata sa insa, desi de un tip nobil si frumos, era palida si vestejita de excesuri timpurii. Favoritii sai si mustetile sale rasucite erau toate drese cu o afectatie de a-i da un aer de ostean batran. Purta o sabie turceasca, fecioara de orice varsare de sange. Postura sa pretentioasa si studiata arata in el dorinta de a se deosebi de altii. El se tinea departe de masa, sprijinindu-se cu o mana de manunchiul sabiei si cu cealalta din cand in cand purta la gura o lingurita de inghetata de portocale. O manta frumoasa, cenusie-deschis, era aruncata cu neglijenta pe dosul scaunului. Spre a completa aceasta descriptie, vom zice ca purta epolete de stab-ofiter si un nisam turcesc la gat; dar atat titlul cat si decoratia le castigase mai putin prin activitatea si meritul sau decat prin protectia unor dame de varsta, desi nu si de purtare respectabila. Acest elegant era colonelul Lesescu. Individul ce-i sta impotriva era reversul medaliei. Zdravan, rosu la fata, cu o figura franca si deschisa, el era in totul contrastul varului sau, dl colonel Lesescu. Precum acest de pe urma prin afectatia sa, asa cel dintai se deosebea prin naturaleta sa in vorba, port si maniere, incat de toti era numit un bun baiat in toata puterea cuvantului. Purta o pereche de pantaloni suri cazacesti, o jiletca de postav negru inchisa pana la gat, o basma rosie ca legatoare de gat si un surtuc masliniu, lung mai jos de glezne, cu bumbi mari. In loc de palarie avea o sapca de postav negru cu cozoroc lat. Mainile sale inca nu facusera cunostinta cu manusele. Domnul Stihescu era un proprietar din Basarabia, tinutul Benderului, vestit prin marimea harbujilor sai si prin eroica aparare a lui Carl XII. El intelegea mai mult in semanarea graului si vanzarea lui in portul Odesei decat in manierele europene. Trei luni trecusera de cand venise de peste Prut in capitalia Moldovei si se zicea, in general, ca el intrase in Iasi, dar nu Iasii in el, atata de mult pastrase inca naivitatea provinciala, pe care civilizatii iaseni o numesc prostie in acei ce nu sunt nascuti in incantatoarea capitalie si leganati de prismele dohotite ale pavelelor dlui Barbero. Neinvatat, nedeprins cu fasionul englezesc (fashion), de multe ori naiv, el era insa cinstit, indatoritor, neputincios de a face vreo rautate sau vreo marsavie; toti acei ce incepusera a-si bate joc de dansul sfarsisera de a-l stima si de a-l iubi. Asa de ambii veri se putea zice ca unul era moldovanul civilizat si celalalt moldovanul necioplit, get-beget coada vacii. Spre a face un contrast mai mare, sa zicem ca, in vreme cand varul militar, desi toamna era cam inaintata si destul de rece, lua inghetata, varul basarabean bea un puns fierbinte dintr-un pahar urias. — Ce facem in asta-sara, Dimitrachi? intreba avocatul pe tanarul studiant. — Eu ma duc la teatru. — Daca dau in asta-sara Cuconu Iorgu, vin si eu cu voi, raspunse domnul Stihescu, iar daca si astazi aveti opera svabeasca sau comedie frantuzeasca, cale buna dumilorvoastre.

Si zicand aceste cuvinte, sorbi a treia parte din paharul sau, arzandu-si gura.

Toti ceilalti izbucnira de ras; el insa, nebagand sama, intinse bratul pe langa gatul varului sau, zicandu-i:

— Si tu, cu gheata ta. Dracu sa te ieie cu dansa, cand eu cu punsu ista de-abia ma pot incalzi.

Colonelul nu raspunse nimica, scuturandu-se numai spre a se mantui de bratul vartos ce-i strangea gatul.

— Bunaoara ca si cu masa lui, urma benderliul. Inchipuiti-va, fratilor, ca deunazi ne-a poftit la pranz, si stiti cand am inceput a manca? La sase dupa asfintitul soarelui! Cu lumanarile aprinse ca la nunta, numai ca mireasa nu-i era acasa. Auzit-ati, boieri? Si la masa stiti ce mi-a dat? In loc de un potroc bun de curcan, de un stufat de clapon, de o rata cu curechi, de gasca fripta, de niste alivence cum mi le face vatajita la mosie, mi-a trantit niste blide cu bulion, bifteaca, fricasa, volavai si alte multe chisalite, sta-ar in gatul svabilor ce le-au nascocit. Da vinatele? In loc sa-mi deie niste pelin amar ca fierea, de care au baut tata-meu si bunu-meu, in loc de niste Odobesti vechi din vremea lui Muruz, de niste Cotnar de care bea Stefan voda dupa ce batea pe tatari si pe cazaci, stiti ce mi-a varsat in pahar? Vin de Borto, de Lafaiet si sampanie, ca cand eu as avea trebuinta de doftorii si burcuturi. Slava Domnului, sunt, si la trup si la suflet, roman verde si vartos.



Un ras omeric izbucni din gura tuturor, afara de colonelul nostru, care se margini a zice, miscandu-si buzele:

— Ce ai, vere, astazi? Socoteam ca ai inceput a te dezvata de obiceele provinciei, care te fac asa de

— Domnul sa ma fareasca! Niciodata nu m-oi hotari sa mananc seara la aprinsul lumanarilor, sa ma culc in faptul zilei si sa ma scol cand oamenii se pun la masa, ca cand Dumnezeu ne-a dat frumusetile diminetii, cantecul privighetorilor si rasaritul sfantului soare, ca sa nu le vedem niciodata. Ziua ii pentru a fi desteptat si noaptea pentru dormit. Daca nu de la oameni, ia pilda de la dobitoace. Socoti poate ca si in straie m-oi schimba? Pune-ti pofta in cui. Niciodata nu m-oi dizgruma cu crevaturi (cravate), nu mi-oi plesni pielea in manuse de Brandmaier (Maier), nu mi-oi infasura trupul in paltoane sac, curat sac cu faina, si nu mi-oi stropsi picioarele in pantaloni de golan (collants), cum ii numesti tu. Nu, nu, asta-i treaba voastra, care va prapaditi averile ca sa aveti odai cu patiserii (tapisserie), daradaice mai jos decat ulita si ciocoi in coada, cu epoleturi de ghenerari, si in punga tufa. Cat pentru mine, eu port si voi purta nadragi largi, un strai indemanatic, cald iarna si racoritor vara, si ciubote ca sa ma pot misca. Prea mult inca am facut ca m-am hotarat sa-mi las portul vechi, care l-au avut bunii si strabunii mei, si sa ma imbrac cu surtuc si flustuc, jiletca si bernevici! Socoti tu, poate, ca cu straiele noua ne-am facut mai buni si mai puternici? Vai de capul nostru, mai fratilor! Nu credeti insa, urma domnul Stihescu, ca urasc tot ce este strain. Nu, ca, chiar daca sunt prost, nu sunt insa neghiob. Dar urasc tot ce nu se cuvine tarii noastre, toate acele parascovenii si bazaconii pe care voi le luati de la straini cu ochii inchisi. Stiu ca europenii au multe lucruri bune; stiu asemene ca romanii nu sunt desavarsiti si ca, prin urmare, ei au toata dreptatea de a se imprumuta de la cei dintai; dar socot ca le-am putea lua altaceva decat straiele, butcele si luxul desfranat, care va pregateste un viitor de ticalosie. Va mirati poate ca ma auziti vorbind asa; nu puteti crede ca un biet dvoreanin din Basarabia sa va spuie verde in ochi asemene adevaruri, voi, care va socotiti nici mai mult, nici mai putin decat frantujii Rasaritului si care in fapta nu sunteti la cele rele decat momitele, iar la cele bune decat chinejii Europei. Nu vreau sa ma intind prea mult asupra acestei vorbe, ca m-as teme sa nu ating toata cinstita tagma voastra; dar va voi face o singura intrebare. Voi ati vazut Viena si Parisul? Spuneti-mi, dara, cata deosebire este intre natiile straine, atata de aprinse intru de a intrebuinta toate talentele spre fala si puterea patriei, si intre voi, care lasati sa se piarda si sa se mistuiasca in zadar geniul, ispita si vrednicia a tuturor acelora care nu sunt coborati cu harzobul din cer. Cand ati sti cata neunire, cata ura, cate nenorociri pregatiti prin aceasta tarii voastre! De aceea si tara voastra este prichita, ca si civilizatia voastra. Ce aduceti, in adevar, din tari straine, voi europenii cei noi? Straie de Paris, lornete in nas, datorii in punga, si in adevarate cunostinte si in folositoare aflari, tufa!

De babacii vostri nu zic nimica, caci nici n-am ce zice. Dar de voi mi-i ciuda, floarea tarii si care tare mi-i teama ca n-a sa aduca vrodata rod. Bunaoara tu, vere Lesescule, care ai vanturat opt ani de zile toata Europa civilizata, mult mai bine ai fi facut daca ai fi adus vreun plug bun, vreun soi de moara care sa faca mai curata faina, vreo nascocire de a imbunatati samanta graului si soiul vitelor, adevaratele noastre bogatii. In loc de aceste, ti-ai adus o marca de conte, cand stii ca tatal tau n-a fost nici duca, nici baron, decat, ce era mai bine, un cinstit si vrednic boier moldovan; si, in loc de a te intovarasi cu vreun dascal invatat sau cu vreun mester iscusit, ai venit cu un svab care stropseste caii sub cuvant ca-i drege, ii face ca niste motani lesinati si merge calare ca o prajina spintecata in doua. Nemtii si chiar rusii nostri aud ca au facut drumuri de fier, pe care si oamenii si marfurile merg fiind trasi de aburi de foc, in loc de cai. La Odesa am vazut vapoare. Ian, de este noutati ada-ne, vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, graul s-ar vinde mai lesne si atunce tara voastra ar insemna mai mult; atunce si tu t-ei putea sa te falesti cu drept sa porti epoleturi de colonel pe umere si nisan la gat. Iar pana atunce, cu marcele voastre de conti si viconti, cu fuduliile voastre de coborati cu harzobul din cer, cu straiele desantate si cu mintile si mai disantate, duceti-va la dracu tu si cu toti cuconasii ce-ti seamana!

Aceste cuvinte adusera un al doilea zbucnet de ras in toata adunarea. Eu, insa, care ma aflam intr-un colt al confetariei, lasand tot ce era extravagant in zicerile basarabeanului, gaseam ca el in multe avea dreptate. In adevar, curioasa si nedreapta mi se pare civilizatia ce pretindem a adopta. Fie-mi iertat aice o mica digresis. Niciodata n-am fost contrar ideilor si civilizatiei straine. Dimpotriva, crescut si trait o mare parte a tineretilor mele in acele tari care stau in capul Europei, am fost si sunt de idee ca in secolul al XIX-lea nu este iertat nici unei natii de a se inchide inaintea inrauririlor timpului, de a se margini in ce are, fara a se imprumuta si de la straini. Aceasta astazi nu este iertat chiar chinezilor. Propasirea este mai puternica decat prejudetile popoarelor; si nu este zid destul de nalt si de tare care sa o poata opri in drumul sau. Romanii, prin pozitia geografica, politica, morala si etnografica, sunt datori mai mult decat orisicare alta natie de a nu ramanea straini la tot ce face gloria si puterea secolului. Mici si slabi, ei nu se pot face mari si tari decat prin civilizatie, adica prin imbunatatire intelectuala si materiala a tarii lor. Din nenorocire insa, noi n-am vrut a intelege in dreptul simt puterea acestui cuvant; si cum ma tem, luand un drum stramb, avem sa ajungem la calea ratacita. Civilizatia nu izgoneste nicidecum ideile si naravurile nationale, ci numai le imbunatateste spre binele natiei in particular si al omenirii in general. Noi, insa, in pretentie de a ne civiliza, am lepadat tot ce era bun pamantesc si n-am pastrat decat abuzurile vechi, inmultindu-le cu abuzurile noua a unei rau intelese si mincinoase civilizatii. Asa, predicand ura a tot ce este pamantesc, am imprumutat de la straini numai superficialitati, haina din afara, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi dupa stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru si n-avem nimic pregatit pentru viitor, decat coruptia naravurilor. O natie insa nu poate decat prin o amenintare de mare si cumplita pedeapsa a-si renega trecutul; caci adevarata civilizatie este aceea care o tragem din sanul nostru, reformand si imbunatatind institutiile trecutului cu ideile si propasirile timpului de fata. Aceasta o simtesc si o prac tica chiar natiile care se afla in capul luminilor. Franta, Anglia, Germania simtesc neaparata nevoie de a lega lantul timpurilor si de a urmari in trecut propasirea naravurilor publice, originea institutiilor lor, leaganul libertatii lor; de aceea le vedem cheltuind milioane spre a face cercetari asupra inceputurilor istoriei, legislatiei, vietii publice si locale a acelor populatii care le-au dat nascare si le-au pregatit era de fericire, de bunastare si de libertate, de care stranepotii lor se bucura astazi.

Cand Ecaterina II, clironoama vrednica a marelui Petru, vroi in Rusia a largi si mai mult calea civilizatiei deschisa de gloriosul ei predecesor, ea nu gandi nici intr-un chip de a izgoni obiceiele si credintele tarei; dimpotriva, simtimentul national fu cel intai mobil al planurilor sale! Literatura, poezia, istoria nationala fura reinviate; si, spre icurajarea lor, lazile visteriei imparatesti erau purure deschise; numai culegerea si publicarea cronicilor nationale costara peste un milion de ruble.

Noi de aceste n-am facut si nu facem nimica. Cand, dupa izgonirea domniilor straine, am fost chemati sa ne dam noua institutii, ne-am purtat ca cand ne-ar fi fost rusine de tot ce era al nostru; am aruncat tot ce era esential pamantesc, ne-am lepadat de trecut ca Petru de Hristos, ne-am lepadat de toate acele institutii vechi care facusera puterea stramosilor nostri, ca de o haina puturoasa, cand trebuia numai sa izgonim abuzurile ce se varasera in legile si viata noastra prin lungi ani de tiranie si de razboaie, pastrandu-le insa spiritul si potrivindu-l cu timpul de fata. Noi am socotit ca, lepadand tot si imprumutand tot, am face mai bine si am merge mai departe. Ce am ispravit? Am adus in tara noastra plante straine, nepotrivite cu clima si pamantul nostru, si care nu ne vor da niciodata roduri coapte, in loc de a ne margini a curati si a vultui plantele inradacinate de sute de ani in tara noastra. Asa am schimbat abuzurile pamantesti cu abuzurile straine; dintr-o tara patriarhala, ne-am facut tara feudala. Am luat luxul, coruptia si formele exterioare ale Europei, dar nu si ideile de dreptate si deopotriva indrituire, bunastarea materiala si descoperirile geniului, care astazi fac fala seculolui. Ce am ispravit ca avem, cum am zis, litera, iar nu spiritul? Ne pretindem natie civilizata si avem robi; civilizatia noastra se margineste in lux, in marfurile europene, care ne exporteaza toata bogatia, in caretele si juvaerele femeilor noastre si in cunostinta superficiala a unei sau doua limbi straine, care ne dau inlesnire de a intelege romanele doamnei Sand si vodevilele domnului Scribe. Propasirea noastra intelectuala se margineste in sasesprezece scoli publice! Iar bunastarea materiala este inchisa intre peretii poleiti a cateva palaturi boieresti. Burjuazie, adica stare de mijloc, puterea cea mai de capetenie a unui stat, nu avem, caci prea o dispretuim pentru ca cineva sa vroiasca a ramanea in ea si sa nu se sileasca, la cel intai prilej si cu orice pret, de a se preface in boier. Taranul traitor in vizunii, caci numai case nu le putem zice, imbracat in stremte si ingenuncheat, este tot asa ca si cand era silit de a fugi inaintea hunilor si tatarilor. Orasele noastre sunt numai niste sate mari. N-avem drumuri, n-avem canaluri, producturile noastre putrezesc pe loc, comorile noastre minerale zac necunoscute in vinele pamantului. In mijlocul celor mai mari bogatii, cu pamantul cel mai roditor, cu apele cele mai vii, cu padurile cele mai frumoase, suntem saraci; si pentru ca sa ne putem indestula nevoile civilizatiei ce ne-am dat, adica straiele europene, trasurile lui Brandmaier, mobilele de lux ale Parisului, poftele aprinse ce am dobandit in tari straine, ne saracim prezentul si ne ruinam viitorul. Cat de departe insa am merge, cata fericire ne-am pregati, cand, in loc de a ne cheltui in desert activitatea si capitalurile noastre, le-am intrebuinta in sporirea buneistari materiale a tarii noastre, singura care ne poate duce la bunastarea intelectuala, adica la adevarata civilizatie. Politica noastra nu trebuie sa fie in chestiile din afara; adevarata noastra politica este cu totul in reformele dinlauntru. Sa raspandim luminile si bunastarea ma teriala in clasele de jos, care astazi zac in nestiinta si in saracie, sa imbunatatim agricultura si cresterea vitelor, tatele statului, cum a zis un mare ministru al Frantiei, sa deschidem noua comunicatii si noua cai de exportatie productelor noastre, pentru ca, cum a zis odinioara in fosta Academie un bun prieten al nostru si profesor de economie, importanta noastra politica nu poate spori decat prin numarul chilelor de grau ce vom exporta. Sa ne unim, mai ales, toti intr-un singur si mare tel, fara deosebire de stari, de tarafuri, de partide, telul de a scoate tara noastra din haosul, din ignorantia si demoralizatia de astazi; atunce vom avea adevarata politica, atunce vom fi adevarati barbati de stat!

Soarta m-a menit de a calatori o a treia parte din viata mea. Nu este tara din Europa in care sa nu fi calcat piciorul meu, nu este stare a societatii sa nu o fi observat de aproape. De la insulele Scandinave pana la patria lui Temistocles si a lui Solon, de la vechea Bizantie, rezidenta mareata a sultanilor, pana la coloanele lui Ercul, am imblat toate tarile, am trait cu luxul celor mari si cu lipsa celor mici. Prin un sir de deosebite imprejurari mi-a fost iertat, mie celui fara titluri, fara avere, fara vreo insemnatate, de a strabate acolo unde multi puternici ai tarii mele au gasit usile inchise. Ani intregi am putut observa de aproape domnia celui de pe urma din cei trei aliati ai anilor 1814 si 1815, Fridrih Vilhelm III al Prusiei, mai bland si mai simplu in traiul sau decat cel mai neinsemnat al sau general.

Am studiat Franta sub regatul lui Ludovic-Filip, care, cu toate strigatele, a dat patriei sale optsprezece ani de pace, de bogatie si poate si de adevarata libertate. Am cercetat Spania atat in palaturile Isabelei, cat si in vechile sale catedrale, in ruinele care ii acopar orasele, in obiceiele poetice ale poporului sau zdravan si puternic ca si in timpurile lui Carl Cvint si Filip II, si cazut numai pentru ca a parasit bogatiile pamantului sau si s-a dus sa caute altele in baile de aur ale lumii noua. Ei bine, cu cat am calatorit, cu cat am observat natiile straine, cu atata mai mult m-am incredintat ca popoarele nu pot ajunge la adevarata civilizatie decat prin cultivarea si dezvoltarea facultatilor nationale si sporirea buneistari materiale; ca toate acele institutii, menite spre a da claselor de jos un trai mai bun, un confort mai mare, spre a le inlesni indestularea terbuintelor, sunt totodata insusite de a izgoni si ignoranta si de a imbunatati si soarta morala a oamenilor si, prin urmare, a le pregati o adevarata civilizatie. Pururea, dar, am avut ravna de a studia de aproape toate acele institutii formate de Europa, spre a da claselor de jos folosurile de care pana acum se foloseau numai clasele instarite. Spre a putea izgoni ignoranta si coruptia care ii este urmarea, spre a imputina crimele si spre a aseza moralitatea, am cercetat, dar, cu de-amanuntul, pe de o parte, asezamintele menite de a raspandi invatatura, de a starpi vitiurile si a inalta inima, adica scolile, casele penitenciare, institutele pentru tinerii osanditi, pentru cersetori, pentru orbi, surzi si muti, casele de nebuni, adapostirile pentru orfani si batrani, spitalurile pentru deosebitele patimiri, si, pe de alta, asezamintele menite de a raspandi bunastarea, precum drumurile de fier si canalurile ce favorizeaza comunicatia lucrurilor si a ideilor, companiile de sigurantie si de imprumut, bancile care inlesnesc comertul, casele de crutare care apara batranetele de chinurile saraciei si, in sfarsit, spiritul si tainele asociatiei, singura dumnezeire care astazi face minuni, pentru ca poate tot, pentru ca adunand particelele pierdute in gloatele indivizilor, formeaza din ele o putere concentrata, la care nimene nu este in stare de a se impotrivi. Cand cercetam toate aceste institutii, agenti puternici si neaparati ai civilizatiei, si cand cu jale descopeream ca tara mea nu are nici una din ele, atunce vedeam ce deosebire este intre Europa si intre noi si ce drum mare mai avem a face spre a o ajunge macar de departe. Cititorii mei binevoiasca a-mi ierta acest speach, cum zic englezii, adica, romaneste, acest mic cuvant iesit din sirul romanului. Cursurile insa de moral nu plac astazi; de aceea moralistii in secolul nostru sunt siliti, ca spiterii, a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor. Spre a ma talmaci mai bine, si ca sa intru in gustul cititorilor mei, voi lua de pilda un scriitor strain. Cand vestitul Eugene Sue a vroit a interesa clasele bogate in favorul claselor muncitoare, el n-a facut o carte de moral, ci s-a slujit de un roman; el a scris Tainele Parisului. Asa si mie, fie-mi iertat, intre descrierea confetariei lui Felix si o declaratie de amor, a va zice doua cuvinte in contra maniei ce avem de a ne intipari numai modelele rele si abuzurile straine si de a mijloci totodata si pentru o nenorocita stare, cea mai neaparata pentru puterea si inflorirea unei tari, starea careia intr-un mare moment i s-a facut o solenela fagaduinta: imbunatatirea soartei etc. si careia ar trebui sa ne aducem aminte ca marinimia a doi augusti monarhi i-a inchizesluit fericirea*.

— Da, da, fratica, urma a vorbi dl Stihescu, roman sunt si roman vreau sa mor. Nu vreau sa ma sontesc; cine ma iubeste, asa sa ma ieie; cine nu, sa ma lesa.

— Dar, dar, raspunse N. Macarescu, asta a fi pana cand te-i amoreza de vro domnisoara de a noastra; si atunce cum o sa te aud ciripind bonjour si mon cher.

— Fereasca-ma Dumnezeu si Maica Preacurata, striga benderliul, facandu-si semnul crucii. Da sunt sigur ca asta nu mi s-a intampla, pentru ca niciodata n-oi suferi ca carpa sa mi se puie mai sus decat caciula.

— Bine, bine, vom vedea, urma baiatul francezo-roman, l’homme propose et Dieu dispose, sau qui compte sans son hôte compte deux fois, sau

”Birnicii lucratori de pamant, ca unii ce prin a lor munca si stradanie revarsa imbelsugarea in adunarile omenesti, se cuvine a fi mai cu sama privigheti si luati aminte, pentru ca starea lor sa castige din zi in zi imbunatatire” (Reglementul organic, Anexa, lit. G, art. XXXIV).

”Ei se folosesc cu apararea de tot felul de havalele” (idem, art. XI). “Insusirile ministerului dinlauntru se afla in primirea masurilor cuviincioase spre buna statornicire si indamanatica petrecere a locuitorilor prin odihnatoare case a locuintei lor, trebuincioasele heiuri si semanarea legumelor, rasadirea pomilor si mai ales a aguzilor” etc., etc., etc. (Regl. organ, cap. IV, art. 130 G). — Destul cu proverburile tale; si uita-te mai bine cine vine, il intrerupse avocatul Intr-acel minut, un balon-brisca elegant si tras de doi cai negri se opri dinaintea confetariei. Lacheul in livre simpla, dar eleganta, fara acele cusuturi si bande de fir care pururea vadesc un provincial sau un ciocoi innobilat, tiindu-si palaria in mana, deschise oblonul. Un tanar sari mai mult decat se cobori din trasura, dand bratul uneia dupa alta la doua dame tinere, si pe urma le duse la o masa in confetarie, aproape de masa unde sedeau cunoscutii nostri. Tanarul se deosebea prin frumusetea si expresia figurii sale, prin focul ochilor si prin eleganta simpla, dar de bun-gust a portului. Dupa ce intreba socotinta damelor, porunci sa le aduca inghetata. Ochirea prietenilor nostri se opri curand asupra noilor veniti, mai ales asupra damelor, ambe tinere si frumoase, dar de deosebite feluri: pentru ca una avea o figura oachesa si melancolica, iar cealalta avea o fata balaie si vesela si care nu cerea mai bine decat chiar din tristete sa-si faca o arma de cochetarie. — Cine-s oare? intreba francezul pe avocat. — Aga Tachi Matiescu si cu femeia sa, munteni, veniti de la Bucuresti, de curanda vreme, raspunse acesta. — Care-i femeia lui, intreba dl Stihescu, acea din dreapta? Si zicand arata la doamna balaie, care radea in hohot, puindu-si batista la gura si cautand in toate partile cu cine sa inceapa telegraful ochilor. — Nu, ceealalta, raspunse colonelul, care samana coborata din ceruri si sora cu ingerii. Aceasta lauda nu era in adevar exagerata. Elena era tipul cel mai ideal al frumusetii. Inchipuiti-va o femeie de talie de mijloc, cu o fata virginala si fresca, care nu semana nicidecum a fi maritata de cinci ani. Un cap oval cu cele mai pure si corecte linii; un par negru ca pana corbului, o frunte larga si alba ca albastrul Italiel si pe a careia tample se vedea vanatul celor mai fine vine, doi ochi din care, prin o curiozitate rara a naturii cat si incantatoare, era unul albastru plin de dulceata, ca a zanelor Nordului, si celalalt negru, sclipitor de toate razele meridionale ce se vad numai in ochii unei andaluze, doua sprancene incordate, care, cum ar zice un poet din scoala lui Conachi, forma cel mai frumos arc al amorului, obrajii acoperiti de acea albeata palida ce da atata expresie unei figuri de femei, un nas de romana, o gura, lacasul gratiilor, a carora buze, tot dupa cum ar putea zice poetul sus-pomenitei scoale, semana a doua foi de roze; cat pentru dinti, nu cred ca oceanul sa aiba margaritare care sa fi putut a le intrece albeata. Inchipuiti-va, pe langa aceste, un zambet nevinovat si ingeresc, un gat alb si mladios ca al lebedei, un piept si niste umere precum le-a visat numai Fidias, o talie de baiadera, sa o strangi intre doua degete, forme care aduna toate conditiile esteticii si a voluptatii, picioarele unei sevilane si un mers de zeita plimbandu-se pe nouri, iarasi dupa expresia poetului mai sus prenumit. Era cu neputinta ca o asemenea fiinta sa nu lese, odata vazuta, o impresie nestearsa si ca acea impresie sa nu se schimbe in curand intr-un amor viu in orice inima de tanar, cand insisi batranii vazand-o regretau anii junetei lor. Tot in ea era de o perfectie neimitabila si ce contribuia mai mult a-i lipi inimile era aerul de melancolie ce-i acoperea figura.

Tovarasa care-i sta aproape, Laura, vara-sa si tanara vaduva, cum sunt la noi, adica despartita de barbat, facea un contrast desavarsit. Tot de o talie ca si Elena, dar balaie, cu trasaturile lungarete, cu obraji albi, grabnici de a se rosi, insa nu de rusine, figura sa nu era in stare de a rabda analizul unui cunoscator; ochii sai, care fagaduiau toate voluptatile amorului material, avea insa un ceva crud in cautarea lor, iar buzele subtiri, semn de un caracter calculator si nu prea usor; ea avea in totul un nu stiu ce diavolesc, la care, daca cineva nu se pazea bine, era cu neputinta de a se impotrivi. Cautatura sa ades avea puterea magnetica a sarpelui atragand pe nevinovata pasaruica. Viata sa era o singura si intreaga cochetarie. Se pretindea virtuoasa si purta trei-patru intrigi deodata, unuia dandu-i varful degetului de atins, altuia numai o ochire fagaduitoare de tot si neimplinind nimica, unui al treilea buzele de sarutat, la altul piciorul si la un al cincilea genunchiul. Se pretindea virtuoasa, si unul avea voie de a o strange de mana sau de a o calca pe picior, cand ea nu se insarcina mai intai cu aceste practici, si altul de a o apuca de talie. Stia tot; cand platonica, cand cu aerul nevinovat al unei vergure de cincisprezece ani, cand cu pozele unei lorete din Paris, ea era din acel numar blestemat de femei care in amorul cuiva vad numai un mijloc de a petrece vremea si de a produce jertfe nenorocite, din acele femei, tip rar, ce nu se gaseste decat la noi si care nu s-a tratat inca de nici un romancier al Europei, adica maritata care cauta o a doua nunta, care, cu barbat, vroieste a-l schimba cu alt barbat cu un mai mare rang, mai stralucita pozitie, mai intinsa bogatie, si cu nepasarea unui ateu leapada sot si copii si, intr-un adulter necontenit, schimba la barbati ca stapanii cei rai la slugi, si se primeneste cu cununiile ca elegantele cu capelele. Pe langa aceste, mai avea si grozava rautate de a-si alege cu preferinta jertfele intre insurati; a smomi pe un barbat, a fura unei femei inima sotului sau, a se fali cu izbanda acestuia, a introduce in perechile cele mai fericite si mai potrivite ura, lacrimile si grozava despartenie, acesta era telul cochetariilor sale; si in aceste exercitii era atat de inaintata, incat, desi de douazeci si doi de ani de-abia, ea stricase mai multe case din cele mai bine nimerite. Femeile nu o vedeau decat cu grozavie, iar barbatii urma a se arde la flacara ochilor sai, ca fluturii de noapte la para lumanarii. Avuse un barbat care ii dase tot, rang, bogatie, multumirea tuturor dorintelor si chiar a capriciilor sale, si ea, spre rasplatire, dupa cinci ani de o necredincioasa casatorie, il lasa intr-o dimineata, fara a-i zice macar adio. Acum alerga in toate balurile, in toate concertele si plimbarile, clocind un al doilea maritis, si pana atunce facand o goana de arapi intre curtezani, nelasand nimica in pace, de la adolescentul de sasesprezece ani si pana la adoratorul octogenar. Cand vesela pana la nebunie, cand melancolica pana la disperatie, cand impopotata ca o madoana catolica, cand innegrita si jalinda ca vaduva lui Mausol, ea era in toata puterea cuvantului un demon cu fata de inger, adevarat cameleon, luand toate formele, jucand toate rolele, sunand toate gamele simtimentului, imitand toate virtutile si cunoscand toate vitiurile, fiind blestemata si menita de a aduce nenorociri, lacrimi si jertfe pretutindene unde i se intindea ochirea, unde ii calca piciorul.

In cat de aga Tachi Matiescu, el era ca de treizeci de ani, cu o figura expresiva, cu ochii patrunzatori, cu musteti si favoriti negri. Desi imbracat simplu, totul vadea in el gustul unui om de lume. Conversatia sa, desi nu vie si grabnica, era placuta, aratand in toate un bun simt firesc, multa logica si un caracter energic, dar necapabil de a se impotrivi la cea intai ochire a unei femei ceva frumusele.

Batalia de la Razboieni si pricinile ei, 26 iulie 1476

Una din bataliile cele mai insemnate din istoria Moldaviei este negresit lupta eroica de la Razboieni, intre moldoveni sub Stefan cel Mare si intre otomani sub padisahul Mohamed II. Doi scriitori au tratat aceasta batalie, domnul Cantemir si aga Asachi; insa si unul si altul s-au inselat in mai multe locuri.

Cel dintai zice ca Stefan cel Mare a domnit de la 1390 pana la 1504, adica 114 ani, pretinde ca lupta de la Razboieni s-a intamplat la 1390, in vremea imparatului Baiezit I, pe care-l amesteca cu Mohamed II [2]. Dl aga G. Asachi, cunoscand foarte bine anacronismul lui Cantemir, a cautat sa-l dezvinovateasca facand din Baiezet I, dand, cum se vede, toata gresala asupra tipografului, care in loc de II a pus I; insa dumnealui iarasi au vazut ca Baiezit II a venit in Moldavia de abia la anul 1484; si, dar, d [umnea] lui a scimbat epoha bataliei si de la 26 iulie 1476 d [umnea]lui a mutat-o la 26 iulie 1484. D [umnea] lui prin aceasta a amestecat lupta de la Razboieni, intamplata, precum am zis, la 26 iulie 1476, sub povata lui Mohamed II, cu o alta campanie turceasca facuta de catre Baiezet II, la 1484, campanie care s-a marginit numai in luarea cetatilor Chilia si Akermanul. Dar aceste greseli nu sunt nimica pe langa alta ratacire mai mare, in care iarasi au picat si domnul Cantemir si dl aga Gheorghie Asachi. Amandoi pretind, tot cu acele cuvinte, ca, dupa ce Stefan voda s-a fost impins de catre muma-sa Elena de dinaintea zidurilor Neamtului, el si-a ascuns drumul prin cai laturalnice “si, a treia zi dupa batalie, au ajuns noaptea la satul Negresti pe raul Almas. Turcii, dupa crunta lor biruinta, se imprastiesa, parte ramaind la tabara (la Razboieni), parte pradand targurile si satele de prinpregiur. Atunce Stefan neasteptat iese din codruri, face un asa puternic atac asupra turcilor, incat, fara a le lasa vreme de a se intruni, ii infrange si-i alunga. Numeroasa multime piere de sabie, alta se ineaca in Moldova si in Siret s. a.” [3]. Aceste nu s-au intamplat niciodata. Stefan voda o data s-a luptat cu turcii la Razboieni si atunce a fost biruit. Niciodata n-a mai fost o a doua lupta tot la Razboieni. Daca s-au intamplat asa, cum toti hronicarii tarii si istoricii straini au pazit tacerea cea mai absoluta asupra a douei lupte de la Razboieni, ei care scriu cu atata amanunt intaia lupta? Cantemir a vrut sa faca un roman, dlui aga Asachi, in entuziasmul sau pentru principul autor si in lipsa de acturi mai autentice, l-a copiat intocmai. Suntem siguri ca dl Asachi nu ne va lua rau insemnarile noastre; dupa seceratori fiestecare are voie de a spicui. Singurul nostru merit este norocita descoperire ce am facut si descrierea cadrului intai din istoria Moldaviei. de mai multe izvoare istorice, care d-sale i-au trecut din vedere. Ajutorat de dansele, ne vom sili a arata faptele de la Razboieni atat de adevarat, cat cu putinta; si asa icepem:

Mohamed II, de mai multa vreme avea ochii tintiti asupra Moldaviei, a careia putere din zi in zi crestea prin ostasestile talente ale viteazului Stefan. Prevazand ca acel stat nascand va putea sa fie o mare stavila la planurile sale de izbanda, el hotari sa se foloseasca de prilejul razboiului ce era atunce intre Moldavia si Valahia si, dar, ca aliat al acestuia de pe urma principat, el porni razboi asupra tarii noastre. La sfarsitul anului 1474, o suta douazeci de mii de turci, afara de urdia tatarilor si de ostile muntenesti, sub povata lui Hadim Suleiman pasa, beglerbeg de Rumelia, dupa marturisirea domnului de Hammer, cel mai bun general de atunce al Imperiei otomane, intrara pentru intaiasi data in Moldavia. Stefan cel Mare, simtind ca nu va putea birui un asemene vrajmas infricosat decat prin viclesug, stiu a trage armia turceasca intr-o padure numita de otomani Agajdenici, adica marea padurilor, pe apa Racovatul, langa raul Barlad. Puterile domnului Moldaviei erau alcatuite numai de patruzeci de mii de oameni, din care cea mai mare parte erau tarani cu coase si cu topoare, armele cele mai infricosate in mana poporului, cand ii adus in deznadajduire. Pe langa aceste patruzeci de mii moldoveni, mai erau inca doua mii calareti lesi, trimisi intr-ajutor de catre Cazimir, riga Poloniei, si cinci mii sacui trimisi asemene de catre Maties Corvinul, stapanitorul Ungariei. La 17 ghenarie 1475, pe apa Racovatului, se dadu o batalie insemnata. “Stefan le-au iesit (turcilor), zice Ureche vornicul, inainte, din sus de Vaslui, la Podul Inalt; pe care i-au biruit Stefan voda nu asa cu vitejia cum cu mestersugul, ca intai au fost invatat de au fost parjolit iarba peste tot locul de au slabit caii turcilor cei gingasi, si apoi, agiutand si puterea cea dumnezaiasca, cum sa vrea tocmi voia lui Dumnazau cu a oamenilor; asea i-au cuprins pe turci o negura cat nu se vedea unul cu altul, si Stefan-voda tocmise putinei oameni, despre lunca Barladului, ca sa-i amageasca cu bucine si cu trambita dand semne de razboi. Atuncea oastea turceasca, intorcandu-se la glasul bucinilor, impiedicandu-i si apa si lunca, si acoperindu-i si negura, taia si sfarama lunca sa treaca la glasul bucinilor; iar din dos i-au lovit Stefan voda cu oaste tocmita, in 17 zile a lui ghenari, unde nici era loc de a-si tocmirea oaste, nice de a sa indereptarea; ce asea ei in de sine taindu-sa, multi au pierit, si multi prinsara vii pedestrimea, ce si pe aceia pe toti i-au taiet, unde multi pasi si sangiagi au pierit si pe feciorul lui Isac pasa, dupa ce l-au prins viu, l-au slobozit, si puscile le-au dobandit si steaguri mai mult de o suta au luat. Daca i-au batut pe turci, au luat in gios de la Podul Inalt pen padure si au iesit unde purceade apa Smilii, in tinutul Tutovei; in legea lor au dat lauda lui Dumnezeu ca s-au vazut iesiti la lume. Iara Stefan voda pornitu-s-au dupa dansii cu moldovenii sai si acei doua mii de lesi si au gonit pe turci pan’ i-au trecut Sireatiul la Inasasti, unde sa chiama Vadul Turcilor si pan’ astazi, si acolo, diasupra Sireatiului, la movila cea mari a Tecuciului, au odihnit trei zile”. In aceasta campanie, una suta de mii de turci pierira pe campul bataliei sau in valurile Racovatului, a Barladului si a Dunarii. Patru pasi murira in deznadajduita lupta, toata tabara cu bogatiile sale, cu o suta de steaguri picara in mainile moldovenilor. Lesele turcilor fura arse si din oasele lor se facura mai multe movile, monumenturi trainice de slava si de vitejia stramosilor nostri. Strikovski, istoriograf lesesc, spune ca trecand prin Moldavia la anul 1575, adica tocmai o suta de ani dupa batalia de la Racovat, au vazut inca tot locul luptei alb de oase. Pe movilele ce acoperea oasele binecredinciosilor moldoveni, Stefan a asezat trei cruci mari de piatra, care se afla pana astazi. Stefan, recunoscator pentru ajutorul dat de Cazimir, riga Poloniei, ii trimise treizeci si sase steaguri turcesti, impreuna cu patru pasi robi; asamene daruri au trimis si lui Maties Corvinul si lui Sixt IV, papa Romei, lucru ce ne face sa credem ca domnul Moldaviei au primit de la inaltul pontif ajutoruri banesti, pentru tinerea razboiului cu otomanii [4]. La aceasta lupta, Stefan, care stia a rasplati curajul oriunde-l afla, boieri mai multe sute de tarani, care pe campul bataliei se purtasera mai bine decat multi boieri ruginiti.

Toate puterile straine se bucurara de biruinta castigata de catre moldoveni asupra turcilor. Roma serba in toate bisericile pe Aparatorul Crestinatatii, nume ce Stefan isi castigase prin neobosita lui sabie. Maties Corvinul, in luna lui april 1475, trimise catre domnul Moldaviei pe Gaspar de Hatvan, episcop de Stulwaisemburg, poftindu-l ca sa urmeze un razboi inceput sub auspicii asa de fericite. Stefan era silit sa-l urmeze si fara de voia lui, caci Mohamed II, turbat de manie pentru nestearsa rusine suferita de armele sale, hotari o a doua campanie asupra Moldaviei, mult mai infricosata decat cea dintai.

La instiintarea pregatirilor ce facea sultanul, Stefan trimise un sol catre Cazimir, care era atunce, in iulie 1475, la Dieta de Lublin; solul acela era poruncit sa faca cunoscut rigai Poloniei marile pregatiri ce faceau otomanii asupra Moldaviei si sa ceara ajutor. La acea instiintare, toata Dieta fu in tulburare; toti lesii si litvanii cereau ca riga sa porneasca indata razboi asupra Portii. “Moldova, ziceau ei, este peretele Poloniei; interesul republicii cere ca sa nu suferim ca acea tara sa pice sub jugul turcilor”. Toate fura in zadar. Cazimir IV era unul din acei domni carii, slabi si fara patriotism, aduc mai totdeauna si pieirea patriei lor si pieirea lor insisi. El statu doua saptamani la indoiala ce trebuia sa faca si, cu toate aceste, curieri peste curieri veneau de la Stefan, instiintand republica in ce primejdie el se afla. Toata Dieta se scula asupra rigai. Voievodul de Cracovia, castelanul de Sandomir si marsalul tarii ii zisera insusi: “Neiertata nepasare a tatane-tau, a frate-tau si a ta ne-au adus in slabiciunea de astazi. Republica era odata in floare, puternica si cinstita; astazi nici strainii, nici aliatii nostri nu ne baga in seama. Provinciile noastre maresc staturile vecinilor nostri, si noi din zi in zi ne apropiem de pieire” [5]. Toate fura in zadar. Cazimir se margini de a trimite catre sultanul soli, rugandu-l ca sa nu loveasca pe domnul Moldaviei, care era, dupa pretentia lesilor, vasal Poloniei. Dar acesti soli pusera atata vreme intru a purcede si intru lunga lor petrecere in tabia otomana, incat se intoarsera in Polonia de-abia dupa un an, cand toate erau trecute. Mohamed II, fara a baga de sama la propunerile solilor lesesti, stransese toate ostile sale; si cu o flota de trei sute de vase, care cuprindea patruzeci de mii de luptatori, a mers de a pus asedia inaintea cetatii Caffa, in Crimeea, piata de capetenie pentru negotul Moldaviei si a genovezilor. Caffa pica in mainile otomanilor la 4 iunie 1475 [6]. Acest oras era, cum am zice, o parte a Moldaviei; caci, de la inceputul principatului, genovezii, stapani ai Caffei, simtira ca nu se vor putea tine multa vreme in Crimeea, din pricina popoarelor barbare ce-i invecinau. Ei, dar, cautara a se uni cu moldovenii, natia cea mai puternica si mai policiata. Alexandru cel Bun fu cel intai domn care se uni cu genovezii intr-un tel comercial. Moldovenii, care din vremile cele vechi se indeletniceau cu navigatia pe raurile plutitoare ale Principatului, pe Dunarea, pe Nistru, privind bunatatea tarmurilor ce aveau pe Marea Neagra, incepura a dura corabii, dintai pentru siguranta porturilor, pe urma pentru un negot intins. Asadar, prin aliatia lor cu genovezii, moldovenii in putina vreme avura o flota destul de mare si de puternica ca sa se poata intari pe Marea Neagra. Sub Stefan cel Mare, mai ales, inraurirea maritima a Moldaviei fu asa de mare, incat domnii in titlurile lor se numeau stapani ai Marii Negre. Caffa se facuse intrepozitul comertului Rasaritului, ce se facea atunce numai de genovezi si de moldoveni [7]. Mohamed II judeca, dar, foarte bine, ca, luand Caffa, el lovea Moldavia tocmai in inima sa; si asa fu, ca de atunce noi n-am mai avut, nu o flota, dar macar o corabie. Dupa asaltul Caffei, toti negutitorii moldoveni ce se aflau in oras fura ucisi prin porunca sultanului.

Cinci sute tineri nobili genovezi, care se manau la Constantinopol pe corabii turcesti spre a fi inrolati in sirurile ianicerilor sau spre a sluji la scarnavele desfatari ale seraiului, se rascolira in drum si, apucand corabiile, se trasera in portul Cetatii Albe, unde fura primiti foarte bine de parcalabul moldovenesc. La auzul acelei rascoale a genovezilor si a bunii priimiri ce li se facuse de catre ocarmuitorul Akermanului, Mohamed II nu-si mai putu stapani mania. El trimise indata in Basarabia o parte a armiei sale, care lua prin capitulatie orasul ce slujise de azil fugitilor de la Caffa.

La apropierea armiei turcesti, Stefan, simtindu-se in neputinta de a sta impotriva ei, se trasese inlauntrul tarii, asteptand ajutor de la lesi; dar, cand vazu ca Cazimir fagaduia si nu tinea nimica, el merse numai cu puterile sale, lua iarasi Cetatea Alba si trase sub ascutisul sabiei tot garnizonul turcesc. La auzul acestei noua biruinte, mania lui Mohamed II nu mai avu margini. La inceputul anului 1476, el chema la arme toate puterile Europei si ale Asiei, hotarat ca sa sfarme un vrajmas ce singur ii aratase ca si otomanii puteau fi biruiti. In zadar Stefan ceru inca o data ajutoruri de la Cazimir. Acest riga ticait se multumi, ca si intaia data, de a trimite pe Martin Vurotiemovietki, castelan de Cracovia, sol la sultanul poftindu-l sa nu se porneasca asupra Moldaviei. Dar solul intalni in drum toata armia otomana, care si ajunsese la Varna. Mohamed raspunse la propunerile leahului ca cea mai de pe urma a sa conditie de pace era ca domnul Moldaviei sa se faca birnic Portii, sa deie cetatea Chilia impreuna cu tinerii genovezi care scapase in Akerman. Stefan impingand aceste conditii injositoare, armia otomana nu mai intarzie de a intra in Principat [8]. Iar Cazimir, la auzul ca sultanul nu-i primise propunerile de pace, jertfi Moldavia si insesi interesurile patriei sale, netrimitand nici un ajutor lui Stefan si poruncind numai ca ostile Podoliei si a Beltului sa stea de straja la marginea Poloniei [9]. Mohamed II, ajutat de Radul III, domnul Tarii Muntenesti, nu mai intarzie a trece Dunarea peste cinci poduri. In zadar Stefan voda se nevoi a opri pe turci sa treaca acel rau aparator al Moldaviei; toate ii fura cu neputinta. Puterile otomanilor erau prea mari. Si, spre mai mare nenorocire, turcii intrau in tara pe de o parte si tatarii pe de alta parte. In o asemene grea imprejurare domnul dadu cale deodata turcilor si se apuca de tatari, pe care, biruindu-i, ii goni pana dincolo de Nistru. Stefan era de socotinta ca sa loveasca si chiar pe sultanul insusi. Dar boierii chemati la sfat, vazand nenumaratele puteri a vrajmasilor, au fost de socotinta ca, deocamdata, sa le lase sesul slobod, ca doar i-ar putea trage la locuri stramte, unde sa le fie cu neputinta de a-si intinde puterile si, prin urmare, sa le fie si fuga mai grea. Atunce tot sesul fu parasit; batranii, femeile, copiii si averile cele mai scumpe fura ascunse in cetati, in paduri sau in pesterile Carpatilor. Familia si muma lui Stefan voda, impreuna cu cuviosul mitropolit Teoctist si cu visteria tarii se asezara in Cetatea Neamtului, aparata de un mare garnizon si intarita de oameni si de natura. Iar Voichita, doamna lui Stefan, fata lui Radu III, a unui domn crestin care, prihanind legaturile de prietesug, de rudenie, de religie, se lupta fara de rusine in sirurile otomanilor improtiva ginerelui sau si a unui popor crestin si tot de un sange, fu izgonita cu defaimare de catre viteazul sau sot si trimisa langa apostatul sau parinte.

Dupa ce toate s-au fost pus in sigurantie, Stefan nu mai intarzie de a-si pune in lucrare planul, unul din cele mai frumoase a geniului sau; prin porunca sa, toata Tara de Jos fu pustiita, graiele, samanaturile, iarba fura arse, pentru ca armia vrajmasilor intr-o tara imbelsugata sa sufere toate chinurile foametei si ale lipsei. Pe de alta parte, despartituri de osteni moldoveni ii stramtorau de pe laturi; si numai in aceste hartaguri otomanii pierdura treizeci de mii de ai lor.

Macar ca armia dusmanilor suferea toate grozaviile razboiului, pentru ca pe de o parte din zi in zi se imputina prin lovirile laturalnice a moldovenilor, iar pe de alta parte lipsea hrana trebuincioasa oamenilor si cailor, fiindca toate locurile pe unde trecea erau arse si pustiite si ca o furtuna cumplita imprastiase pe Marea Neagra toata flota care ii aducea provizii si munitii, totusi Mohamed II, impins de setea rasplatirii, se inainta grabnic inlauntrul tarii, urmand tarmurile Siretiului. Asa el ajunse pe apa Moldaviei, la un loc care pe urma se numi Valea Alba sau Razboienii. Acest loc, asezat in stramturi, era foarte nepriincios oastei turcesti, pentru ca nu-si putea intinde numeroasa cavalerie, partea cea mai de capetenie in armiile otomanilor. Stefan cel Mare, care de mult astepta un prilej bun, se folosi de pozitia locurilor si, la 26 iulie 1476, in zori de zi, incepu batalia de la Razboieni, batalie neuitata de poporul Moldaviei. Inainte de a incepe lupta, viteazul domn si-a pedestrit toata calarimea, ca nimene sa nu poata gandi la fuga, si deodata ca fulgerul iesi din padurile dese ce imprejura pe atunce locurile Razboienilor. Ianicerii, deprinsi de a lua cu sabia goala pozitiile dusmanesti si obicinuiti la locuri largi, se speriara deodata de focul moldovenilor, care ii ajungea din toate partile codrului; toti se aruncara la pamant, nevrand a se supune nicidecum la poruncile capeteniei lor, segban-basi Mohamed, aga de Trapezunta. Mohamed II, vazand aceste, striga: “Miseii, cum au picat de graba, asa trebuie sa se lupte cineva?” Isi ia pavaza in mana, da pinteni calului si se arunca cel intai in codru. Ianicerii, indemnati de pilda sultanului, se scoala de la pamant si toti se iau dupa dansul. Moldovenii si turcii isi sfadesc mai multa vreme cinstea biruintei. De la rasaritul soarelui si pana in de sara, razboiul tinu neinfrant de ambe partile [10]. In sfarsit, otomanii, adaugandu-se cu oaste proaspata, au obosit bietii moldoveni, neavand ajutor de nicairi; biruinta ii parasi. “Moldovenii, zice vornicul Ureche, au picat, nu fiestecum, ce pana la moarte se apara, nice biruiti din arme, ce stropsiti de multimia turceasca; au ramas izbanda la turci, si atata de multi au pierit, cat s-au nalbit poiana de trupurile celor pieriti unde au fost razboiul; si multi din boiarii cei mari au picat, si viteajii cei buni au pierit cu totul atunce, si fu scarba mare in toata tara si tuturor domnilor si crailor de pinpregiur, daca au auzit ca au cazut moldoveanii sub mana paganilor”. In zadar Stefan se arunca in mijlocul vrajmasilor, ca doar ar reintocmi lupta; el pica de pe cal jos. Boierii, deznadajduind de biruinta, se stransera pimprejurul domnului lor, ii facura un zid cu piepturile lor si-l trasera in fuga, fara voia lui. Stefan, gonit de turci, numai cu o mica suita, merge toata noaptea; in zori de zi ajunge inaintea Cetatii Neamtului si porunceste ca sa i se deschida portile. Maica-sa, doamna Elena, la auzul desfacerii moldovenilor, care vestea robia patriei, se inarmeaza cu un curagiu mai presus de sexul ei, opreste pe fiul sau sa intre in cetate si, infatosindu-se deasupra zidurilor, ii zice aceste cuvinte, nesterse din aducerea-aminte a fiestecarui bun moldovan: “Ce, trebuie sa te vad astazi intors de la razboi, fara sa fii intovarasit de biruinta? Pentru intaiasi data, fiiule, mi-ai inselat nadejdile, uitat-ai oare ca porti nume de viteaz? Fugi departe dinaintea me si sa nu te intorci decat biruitor. Mai bine-i sa te stiu mort de mana dusmanului, decat sa vad ca ti se imputa drept defaimare ca o femeie ti-a scapat viata”.

Aceste cuvinte desteapta in inima domnului curajul deznadajduirii. Intovarasit de douasprezece mii moldoveni care mai ramasese inca de la macelaria de Razboieni, el se intoarce de la cetate mai iute inca decat venise si alearga sa-si spele rusinea [11].

Aici incepe insa deosebirea noastra. Cantemir si cu aga Asachi pretind, cum am aratat mai sus, ca Stefan, de la Cetatea Neamtului, s-a dus drept la Razboieni, unde gasind pe turci i-a biruit de tot. Toti istoriografii straini si hronicarii tarii, adica vornicul Ureche, logofatul Miron si mai ales hatmanul Ioan Neculce, sunt de o alta socotinta, mult mai adevarata, de vreme ce se potriveste si cu inscriptia de la manastirea Razboienilor, care se va arata mai jos.

Dupa marturisirea tuturor istoricilor, atat straini cat si pamanteni, dupa fugirea lui Stefan voda, “turcii s-au intors spre Suceava si au ars targul, si apoi s-au invartejit inapoi, pradand si arzind tara” [12]. Hotinul insusi fu asediat, dar in zadar; mai multe sate insusi a Podoliei lesesti fura arse, fara ca Cazimir sa-si iasa din vinovata sa apatie [13]. Dupa aceea, zice hatmanul Ioan Neculce, care decat toti hronicarii arata mai cu amanuntul intamplarile venite in urma luptei de la Razboieni, “imparatul turcesc au venit cu toata puterea lui la Cetatea Neamtului si au suit puscele deasupra unui munte pe dispre Moldova si au inceput a bate Cetatea Neamtului foarte tare. Iar pe acea vreme era inchis un neamt in cetate si vazand ca bat cetatea au zis pazitorilor sa spuie mumei lui Stefan sa-l sloboada de la inchisoare, de la temnita, pe dansul, ca el va mantui cetatea de acel greu. Deci slobozindu-l pe acel neamt de la inchisoare, s-au si apucat de au indreptat puscele din cetate asupra turcilor unde sta acolo in munte de avea nevoie cetatea si au si lovit in gura unii pusci turcesti de au sfarmat-o si au inceput a bate in corturile turcilor, cat si bindul de la cortul imparatesc l-au sfarmat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel munte, de unde avea cetatea nevoie, ce numai au cautat a se da in laturi de la acel loc. Iar Stefan voda, mergand de la Cetatea Neamtului in sus spre Moldova, au mers pana la Voronet, unde traia un parinte sahastru, pe nume Daniil, si batand Stefan voda in usa sahastrului sa se descuie, au raspuns sahastrul sa astepte Stefan voda afara, pana isi va istovi ruga. Si, dupa ce s-a istovit ruga, sahastrul a chemat pe Stefan voda in chilie, si s-a ispoveduit Stefan voda la dansul; si a intrebat Stefan voda pe sahastru, ce va mai face, ca nu poate sa se mai bata cu turcii, inchina-va tara la turci sau ba? Iar sahastrul i-a raspuns sa nu se inchine, ca razboiul este al lui [14]. Numai, dupa ce va izbandi, sa faca o manastire acolo in numele Sfantului Gheorghe, sa fie hramul acela. Deci au si purces Stefan voda in sus, pe la Cernauti si pe la Hotin, si au strans oaste feluri de feluri de oameni, si au purces in jos. Iar turcii, intelegand ca va sa vie Stefan voda cu oaste in jos, au lasat si ei Cetatea Neamtului de a o mai bate si au inceput a fugi spre Dunare. Iar Stefan voda a inceput a-i goni in urma si a-i bate, pana i-a trecut de Dunare. Si intorcandu-se Stefan Vornicul Ureche, impreuna cu Costinestii, asemene zic ca, “dupa poticala lui Stefan voda ce au pierdut razboiul, de sarg au strans oaste ce-au putut degraba, si s-au dus dupa turci si i-au agiuns trecand Dunarea, in vreme de miazazi, si, lovindu-i fara veaste, i-au spariat de au plecat a fugi, lasand plianul si tot ce au fost pradat, iara Stefan voda le-au luat plianul tot si s-au intors inapoi cu izbanda”.

”In goana turcilor, zice Cantemir, Stefan castiga insusi cortul imparatesc a sultanului si avu slava sa biruiasca pe acel imparat care era odinioara groaza lumii, si acum fusesa prea fericit ca putu sa scape teafar la Adrianopol, intovarasit numai de o mica suita” [16].

De aceasta batalie pomeneste si o scriere greceasca foarte rara astazi si de care ne-am mai folosit inca o data (vezi Arhiva, pagina 13). In aceasta carte numita Na sÌnwyiV diajwn storiÊn la prilejul campaniei intreprinsa de Baiazet, la anul 1484, se zice: aO d soultn MpagiazthV ame jousta a° ÏpÖge at tÖV MoldolacaV. Ka° pÖre t© Kel°, t© ‘Asprastron, a° Øjere tÓn acmalws°an eV tÓn plin. aO de PogdnoV prAhn ueÌthV (?) ame plemon m t©n soultn Mecemthn a° nhseton: a° atluse polÍ jouston p© toÍV ToÌrouV, a° di toÐto ÏpÖge at’ aItoÐ MpagiazthV.

De aceasta carte sunt mai multe editii, unele mai depline, altele mai scurtate. Intr-o traducere romaneasca veche, care se gaseste la dl caminariul Gherasim Hancul, in folio, la cap al 219, in imparatia lui sultan Baiazet, fiiul lui sultan Mehmed, se gaseste asemene: “Iar in al doile an de imparatia lui, facut-au cale cu osti grele spre tara Moldovei si s-au lovit cu Stefan voivod, domnul Moldovei, si si-au dat razboi foarte iute; si se sprijinira vetejii moldoveni de n-au putut strabate turcii mai inlauntrul tarei, fara numai ce au apucat de au robit satele pe margini, de la Cetatea Alba si de la Chilie, iar mai mult nu putura. Si pricina era caci domnul Moldovei si cu moldovenii s-au fost batut cu sultan Dupa desavarsita fugire a neprietenilor din tara, Stefan cel Mare puse sa stranga trupurile moldovenilor morti, in campul cinstei pentru patrie si lege. Oasele lor fura ingropate cu mare pompa in mai multe movile ce se vad si astazi. Iar locul unde s-a dat crunta batalie se numi de atunce Razboienii sau Valea Alba, pentru ca era inalbit de oasele stramosilor nostri. Cand pacea se aseza in tara pentru o mica vreme, Stefan se folosi de acel scurt repaos spre a zidi in acele locuri manastirea Razboienii, cu urmatoarea inscriptie slavoneasca ce se afla deasupra usii si pe care noi o alaturam aice, intr-o traductie romaneasca, facuta de p. Ieromonahul Isaia.

INSCRIPTIA PIETREI DE LA RAZBOIENI “In zilele bine-credinciosului si de Hristos iubitoriului domn Ioan Stefan vv, cu mila lui Dumnezeu domn pamantului Moldovii, fuiiul lui Bogdan vv, in anul 6984, iar al domniei lui 20 anul curgand, s-au radicat puternicul Mohamed, imparatul turcesc, cu toate puterile ostilor sale ale Rasaritului; inca si Basarab vv, chemat fiind la razboi, au venit cu dansul cu toate puterile pamantului lui. Si au venit sa robeasca si sa iaie pamantul Moldovii si au ajuns pana aice, la locul ce se cheama Valea Alba, si noi Stefan vv, cu fiiul nostru Alexandru, am iesit inaintea lor aice si am facut cu dansii mare razboi in luna lui iulie, in 26 de zile. Si dupa slobozirea lui Dumnezeu biruiti au fost crestinii de pagani si au cazut aice multa multime din ostasii Moldovii. Atunce au luat si a tria parte din pamantul Moldovii, despre ceea lature [17]. Mehmet imparat, tatal acestui imparat a lui sultan Baiazit, si l-au infrant moldovenii foarte rau si i-au taiat oastea cat abia au scapat imparatul cu o sama de oaste in vase peste Dunarea. Deci sultan Mehmed au lasat cuvant la moarte sa se faca rascumparare despre moldoveni sangelui turcilor ce s-au varsat si rusinii ce i-au facut. Pentru aceea venisa fii-sau, sultan Baiazit, si alta n-au putut face nimica, fara cat au lovit marginea de au luat o sama de robi, precum mai sus am aratat”.

Pentru aceea, bine au voit Ioan Stefan vv, cu a sa buna vrere, si au zidit biserica aceasta intru numele arhistratigului Mihail, si intru rugaciunea luisi si a doamnei sale Maria si fiilor sai Alexandru si Bogdan, si intru pomenirea si pentru sufletele pravoslavnicilor crestini, care aici au pierit. In anul 7004, iar a domniei lui anul 40 curgand, luna lui noiemvrie, in 8 zile”.

Aceste au fost imprejurarile bataliei de la Razboieni, batalie crunta in care a curs sangele cel mai scump al Moldaviei, batalie nestearsa din aducerea-aminte a romanilor. Iar cat pentru campania facuta de Baiazit II, la anul 1484, fiindca este scrisa pe larg de toti istoriografii straini si pamanteni, si ca ispravile ei sunt foarte mici si cunoscute, apoi nu ne vom intinde si cu povestirea ei. Datoria noastra a fost sa asezam batalia de la Razboieni in tot adevarul; aceasta am facut-o dupa putinta, nepuind nimica de la noi si neprimind decat fapte autentice, insemnate de cei mai vrednici de credinta istoriografi. Altii au descris si vor descrie aceste intamplari marete cu mai multa pompa, cu mai frumoase vapsele; dar nici unul nu ne va intrece in iubirea pentru adevar. Septembrie, 1840.

[1] Extract din Istoria Moldaviei ce se compune de catre redactorul Arhivei.

[2] Vezi Historie ottomane, tom. 1, p. 137. Baiezet II,

[3] Vezi Historie de l’Empire ottoman, tom. 1, p. 139

[4] Hammer, Geschichte des Osmanischen Reichs, T. 1, p. 523; Fessler, Geschichte der ()

[5] Vornicul Ureche si logofatul Miron Costin.

[6] Hammer, T. 1, p. 524.

[7] “Des que les Moldaves se joignirent par confédération avec les Genois, ils firent construire des vaisseaux de mer et se declarerent maitres de la Mer Noire. C’est ce qu’on trouve dans leurs titres: “princes souverains de la Moldavie, maitres de la Mer Noire”. L’impératrice Cathérine II, durant la premiere guerre contre la Porte, fut convaincue de cette vérité par le comte Feldmaréchal Romanzof, qui avait eu l’ordre d’examiner les droits de la Moldavie sur la Bessarabie et la Mer Noire. Etienne-le-Grand a senti qu’une marine militaire devait avoir pour base une marine marchande. L’abondance de ses munitions navales, le volume et la qualité de ses productions l’appelaient a une navigation plus vive et plus étendue. Il connut la marche naturelle des choses, il tourna ses premiers regards a des navigations lucratives qui auraient formé une armée, maintenu le commerce et multiplié des escadres qui ne pouvaient manquer ni d’instruction, ni d’expérience. C’est ainsi que les Moldaves resterent maitres de la Mer Noire jusqu’a la prise de Constantinopol par le Sultan Mohamed II, qui fondit bientôt apres sur la Crimée, chassa les Génois de Caffa et commença la guerre contre les Moldaves”. Vezi: Fragments de L’état de la Moldavie depuis qu’elle a été démembrée de l’Empire romain, jusque et compris le regne de Stephan, dernier prince indépendant de Moldavie, scrise in l. franceza de dl de Bals. Manuscript.

[8] Hammer, p. 527.

[9] Miron Costin.

[10] Hammer, T. 1, p. 528 si 529. Vornicul Ureche.

[11] Cantemir, t. 1, p. 138 si 139. Carra, Histoire de la Moldavie, p. 37 si 38. Stefan voda cel Bun, batand turcii la Razboieni, a mers sa intre in Cetatea Neamtului, si fiind mama-sa in cetate nu l-a lasat sa intre, si i-a zis ca “pasarea in cuibul sau piere. Ce sa se duca in sus sa stranga oaste, ca izbanda va fi a lui”. Si asa, pe cuvantul mane-sa, s-a dus in sus si au strans oaste. Aceste le zice hatmanul Ioan Neculce in Letopisetul sau.

[12] Vornicul Ureche. Miron Costin. Engel, p. 142, Hammer, p. 530.

[13] Engel, idem.

[14] Si necrologul lui Stefan cel Mare, tiparit in brosura I a “Arhivei”, p. 50 si 51, pomeneste de aceasta intamplare: “Au nu va aduceti aminte ca in noaptea cea despre batalie, la acel om care lepadandu-se de lume si de poftele lumesti, in pustiu, numai spre a lui Dumnezeu lauda se inchisese, in acel loc, zic, necalcat de urme” s. c. voda s-a apucat de a facut manastirea Voronetul si a pus hramul Sfantul Gheorghe” [15].

[15] In adevar, Stefan voda zidi pe urma manastirea Voronetului, precum marturiseste urmatoarea inscriptie ce se afla la inceputul pomelnicului vechi din acea manastire in limba slavona: “Cu vointa Tatalui si cu sporirea Fiiului si cu lucrarea Sfantului Duh, Ioan Stefan vv, fecior lui Bogdan vv, au inceput si au savarsit aceasta sfanta biserica intru numele sfantului si slavitului marelui mucenic si purtatorului de biruinta Gheorghe, langa paraul ce se chiama Voronetul; si au zidit-o in anii de la zidirea lumii 6996, iara de la Hristos 1488, in al 32-lea an a domniei Mariei-sale”.

[16] Histoire de l’Empire Ottoman, vol. 1, p. 139.

[17] Subt a treia parte a Moldovei despre ceea lature, Stefan intelage orasele de pe tarmurile Marii Negre.

Stefan cel Mare arhitect

Stefan cel Mare, eroul Moldaviei, cand vroia sa rasplateasca pe vitejii tovarasi ai stralucitelor sale biruinte, daruindu-le mosii, el nu-si batea capul sa le masoare cu odgonul numarul falcilor si al stanjinilor, ci, nou inginer, se suia pe un deal si de acolo le harazea cat vedea cu ochii, insemnandu-le de hotar zarile si raurile. Precum era curios inginer, el nu era mai putin curios si arhitect.

La anul 1466, el hotarase sa ridice manastirea Putna, in aducere aminte a doua campanii slavite ce facuse in Ardeal si in Bugeag, pe care-l smulsese din mainile turcilor; aceasta manastire fu asemene menita sa slujeasca de lacas ramasitelor muritoare ale eroului. Cand, dar, veni vremea ca sa se aleaga locul unde era sa se inalte aceasta frumoasa zidire, Stefan cel Mare se sui pe varful unui munte ce este langa manastire, impreuna cu doi copii din casa si cu vatavul lor, poruncindu-le sa traga fiestecare din arc. Sageata celui intai slujitor ajunse intr-un delusel ce se cheama pana astazi Sion si este langa manastire. Acolo, dupa porunca domnului, se facu o bisericuta de lemn, care, risipindu-se, in locul ei se aseza un stalp de piatra spre aducere aminte. Sageata al doelui copil din casa cazand intr-o intindere mai dreapta, la locul acela tocmai se ridica clopotnita cea mare, in care pana astazi sunt cinci clopote din deosebite timpuri. Pe urma, a luat si vatavul arma, si acolo unde i-a lovit aruncatura se aseza poarta manastirii.

In sfarsit, a tras si Stefan cel Mare cu arcul si “unde i-a ajuns segeata, acolo a facut pristolul in altar, si este mult loc de unde au tras pana in manastire”, zice hatmanul Ioan Neculce, care ne povesteste aceasta anecdota despre eroul pe care moldovenii nu-l plang inca indestul. Stefan cel Mare vroia sa impodobeasca cat se putea mai mult aceasta manastire, in care, cum am zis, vroia sa fie ingropat. Spre aceasta, el intrebuinta o mare parte din bogatiile ce castigase de la dusmanii, iar nu de la locuitorii tarii sale. “Pre dinnuntrul si pe din afara aurul era mai mult decat zugraveala”, ne spune acelasi hronicar. Biserica era acoperita cu plumb. Policandrul, hora, sfesnicele cele mari si cele mici erau de argint. Unul insa din numerosii domni rapitori ce urmara bunului Stefan — Despot Heraclidul — le lua si facu din ele bani, iar la manastire trimise altele de spija sau bronz, pe care le vazu si Neculce. Insa si aceste se pierdura cu vreme, pentru ca la anul 1760, crapand clopotul cel mare, numit Buga, facut de Stefan la 1484, mitropolitul Iacob Putneanul puse de-l varsa a doua oara si atunce se stricara si sfesnicele si celelalte lucruri de spija, spre a face clopotul mai mare [1].

Spre vecinica aducere-aminte, Stefan lasa in manastire arcul care-i slujise de plan, impreuna cu un pahar de iaspis din care domnul obicinuia sa beie apa in vremea razboaielor.

Acel arc, care, zice Neculce, se tragea cu vartej si prin urmare era o arquebuse, cum o numesc frantujii, se pastra in visteria manastirii pana in vremile lui Constantin Cantemir v.v., tatal domnului Dimitrie Cantemir, care hainandu-se, cum se zicea pe atunce, au pribegit in Rusia, la anul 1711, si prin fapta sa au pricinuit intemeierea fanariotilor pe tronul Moldaviei. Subt domnia batranului Cantemir, cand Poarta era in necontenite dusmanii cu lesii, provatuiti la biruinta de viteazul Sobietki, o banda de volintiri, ce se numea atunce joimiri, alcatuiti de cazaci, lesi si moldoveni si inrolati mai mult pentru prazi decat pentru razboaie, venira sa inconjure manastirea Putnei, trasi de vestea bogatiilor inchise in ea. Aceste, in adevar, se aflau intr-un turn tare din zid, pe care calugarii nevoind a-l da de bunavoie, joimirii, spre a-i sili la aceasta, pusera foc manastirii. Egumenul, vazand biserica in primejdie, le deschise usile turnului, cu conditie ca vor stinge focul. “Atunce indata, zice Neculce, avand pusce de apa [2], acei cazaci, lesi si moldoveni au stins focul. Deci atunce au jacuit tot din turnul ce au fost a boierii si negutatorii; iar din a manastirii nu au luat nimica, fara numai arcul lui Stefan voda”. Acei joimiri prin aceasta n-au facut nimic mai mult decat ce a facut si Napoleon cu spada lui Frederic cel Mare.

Paharul lui Stefan a avut un sfarsit mai prozaic. Calugarii, singurii carii, spre lauda lor, au fost si sunt inca pastratorii putinelor monumente, odoare si documente ce ne-au ramas de la vechii nostri voievozi, ispravisera a pastra acest vas pretios pana la a treia domnie a lui Mihai Racovita v. v. (1716 — 1727) [3]. Atunce insa un egumen nebun, anume Mihail Chisalita, “scotandu-l din turn, adauge Neculce in limba sa cea pitoreasca, vrand sa se faleasca, a baut la masa cu acel pahar al lui Stefan voda, cu niste slugi boieresti ce era zlotasi, si, band mult cu acel pahar, s-a imbatat, si fiind beti au stricat un lucru scump domnesc si de minuni ca acela”.

[1] Acest clopot, la anul 1793, iarasi crapa, si la anul 1818, prin silinta egumenului Filaret Bendevschi si cu ajutorul nobililor de Bucovina Ilie Ilschi, Dimitrachi Costin si Vasilie Vasilco, iarasi se revarsa. In starea de astazi, el este greu de 1230 oca si trebuiesc doi oameni pentru ca sa-l traga. Vezi in Arhiva romaneasca, t. 2, un articol despre odoarele si inscriptiile Putnei, impartasit de ecleziarhul manastirii Sev. Gheorghiescu.

[2] Asa se numea pe atunce tulumbele sau pompele, si aceasta este cea intaia oara cand istoria Moldaviei pomeneste de ele.

[3] Mihai Racovita este singurul moldovan care s-a suit pe tronul tarii dupa fugirea lui Dimitrie Cantemir in Rusia s-aceasta vine ca de pe atunce aceasta familie era grechisita. Nu vedem chiar astazi unii din Racovitesti care nu stiu macar limba romaneasca?

Un vis al lui Petru Rares

Petru v[oda], domn Moldaviei, poreclit Rares si Maja, era fiiu bastard al lui Stefan cel Mare. Dupa moartea lui Stefanita voda, fiiu a lui Bogdan voda, intamplata la Hotin in 14 ianuarie 1527, Adunarea obsteasca se stransese pentru numirea unui nou domn. Alegatorii erau in mare neintelegere, pe cine sa puie cap tarii, caci din familia lui Stefan cel Mare nu ramasese nici un urmas stiut, tragerea lui Petru Rares nefiind inca cunoscuta de nimene. Ambitiile private al boierilor celor mai mari erau, dar, cu totul intartate; fiestecare, dupre obiceiul vechi si nou, se credea vrednic si vroia sa ocupe tronul Moldaviei.

In vreme cand deosebitii pretendenti cu partidele lor erau sa vie la arme, ca prin lupte sangeroase sa hotarasca cine era sa fie stapan, se arata o femeie, muma lui Petru, cu un hrisov al lui Stefan cel Batran, prin care el cunostea pe fiiul ei de fiiu al sau, iar pe maica-sa, fiind taranca, o ierta de bir pe toata viata ei. Atunce urele dintre partizani se impacara, ambitiile boierilor tacura si toti, in conglasuire, ca un tribut de respect memoriei lui Stefan cel Mare, hotarara sa aleaga pe Petru Rares de domn Moldaviei. Acesta nu era de fata la Adunare. Nefiind bogat, el se indeletnicea cu speculatia pestelui, ce se zicea pe atunce la moldoveni majarie, de unde i s-a dat si porecla de Maja. Tocmai in vremea alegerii, el era dus la Galati cu majile sale, ca sa prinda peste. Indata ce numirea sa de domn fu declarata, mitropolitul si cu boierii trimisera mai multe steaguri de slujitori si curteni cu radvane de a curtii si cu haine domnesti, cu porunca ca, oriunde vor intampina pe noul voievod, sa-l aduca mai in graba la Suceava ca sa-l puie pe tron. Petru Rares se intorcea atunce de la Galati si ajunsese la Docolina, ca sa maie acolo peste noapte, cu zece care cu peste, fiestecare cu cate sase boi. Peste noapte Petru visa ca dealurile, si cel de dincolo de Barlad si cel de dincoace, era de aur cu dumbravi cu tot si ca tot salta, juca si se inchina lui. Desteptandu-se din somn, a doua zi dimineata, el a spus visul ce a avut argatilor de la care; unul din acestia, vrand sa i-l talmaceasca, i-a zis:

— Bun vis ai visat, jupane, ca, cum om sosi la Iasi si la Suceava, cum om vinde pestele tot.

Cand, dupa ce se injugara boii, Petru Rares, inaintea carelor, se cobora in vadul Docolinei, unde atunce nu era pod, iata l-au intampinat si slujitorii trimisi de la Suceava; si, incepand a i se inchina si a-l ura de domn Moldaviei, l-au imbracat cu scumpele haine ce adusesera cu dansii. Noul voievod, atunce, zambind, le zise ca de mult ii astepta si, suindu-se in radvan, porunci sa plece la scaunul tarii.

—Da noi ce om face, doamne, cu carele cu peste? il intrebara argatii.

— Sa fie carele cu peste, cu boi, cu tot a vostru, le raspunse Petru v [oda ], si veniti dupa mine la Suceava, sa va fac carti de scuteala, ca sa nu dati nimica in zilele mele.

Stefan cel Mare in targul Baiei

Toate popoarele au cate un barbat in care au personificat idealul virtutilor si insusirilor ce ar dori sa gaseasca in domnitorul lor; numele si faptele acestor barbati indumnezeiti se fac o fala, o proprietate nationala si, din neam in neam, din veac in veac, aureola de slava ce-i inconjura creste si se sporeste mai mult, si tot ce este mare, frumos, eroic se atribuie geniului si bratului lor. Un asemene barbat a avut si Moldavia; si acesta este Stefan cel Mare. Nici un domn, inaintea sau in urma lui, n-a ajuns la vanta si celebritatea sa; nici unul nu si-a pastrat intre moldoveni, si pot zice intre romani, un nume asa de drag, asa de curat, asa de popular ca al lui; inca astazi, aproape de trei veacuri si jumatate dupa moartea sa, Stefan cel Mare este idealul poporului nostru; el personifica patriotismul, vitejia, dreptatea, bunatatea [1], in sfarsit, toate insusirile unui mare domn, a unui geniu scutitor. Numele sau nu mai putin rasuna astazi decat in frumoasele timpuri cand steagurile sale falfaiau falnic din varful Carpatilor pana la tarmurile Dunarii si ale Marii Negre; inca astazi, pe inaltul muntilor si in adancul vailor, in orase si in sate, in palaturi si in bordeie, pretutindene numele sau se pomeneste cu mandrie si recunostinta de tot acela ce se zice roman. Locuitorul ce nu stie rugaciunea duminicii, iti va spune toate ispravile sale; si, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc si chiar neinteles in pamantul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice sant, intreaba-l cine le-a facut, el iti va raspunde: Stefan cel Mare. Orice pod, orice biserica, orice fantana, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului sau! Orice bunatate, orice asezamant a carui ramasite se mai traganeaza pana astazi, orice legiuire omeneasca, orice puneri la cale intelepte, Stefan voda le-a urzit, iti va zice el, si iar Stefan voda. In sfarsit, acest domn, pentru moldoveni, rezuma toate faptele istorice, toate monumentele, toate ispravile si institutiile facute in cinci veacuri de atatia stapanitori, precum elinii atribuau lui Ercul toate lucrarile de vitejie facute de sute de eroi. Mormantul acestui mare domn nu este mai putin venerat de catre romani decat al lui Mahomed de catre musulmani, si cultul ce romanii ii pastreaza s-a intins pana acolo, incat multi ii zic sfantul Stefan, chiar si astazi, intocmai ca si arabii care au indumnezeit pe Napoleon sub numele de Bunaberdi.

Si in adevar, Stefan cel Mare in nimica nu s-a aratat mai jos de colosala sa reputatie. El era adevarata capetenie de noroade, adevaratul domn, in toata puterea cuvantului. Nici una din insusirile cu care poetii s-au placut a impodobi pe poruncitorii natiilor nu-i lipsea: vitejie, duh inalt, iubire de dreptate unita cu o cuvenita energie spre a insufla totodata respect si dragoste, adevarata intelegere a duhului poporului si a trebuintelor sale, iubirea patriei mai mult decat a tronului sau si, in sfarsit, si acele virtuti private, acea umilinta ce raporteaza toate ispravile nu siesi, ci Dumnezeului atotputernic, acea blandete ce trage inima supusilor, acea darnicie ce vine in ajutorul fiestecarui lipsit si patimas. lstoria a patruzeci si sapte de ani a domnirii sale dovedeste prin vii fapte toate aceste drepte laude. Numele sau din numele tuturor domnilor Moldovii este singurul care de catre straini nu este mai putin slavit decat de pamanteni. Pontiful Romei l-a declarat valul crestinitatii, toti regii si stapanitorii Europei in viata-i inca i-au marturisit si i-au recunoscut meritul si puternica lucrare in respingerea barbariei turcesti si, prin urmare, in apararea civilizatiei Europei. Un autor de o natie rivala cu moldovenii, Dlugos, totusi nu poate a tacea despre stralucitele fapte ale acestui domn si, in entuziasmul sau, striga: “O, barbat vrednice de mirat, cu nimic mai prejos decat eroicii povatuitori de care noi atat ne miram, care, in vremile noastre, dintre toti stapanitorii lumii mai intai ai castigat o biruinta atat de insemnata asupra turcilor! Tu esti cel vrednic, dupre judecata mea, caruia se cuvine sa ti se dea domnia si povatuirea a toata lumea si mai ales vrednicia de voievod mai mare improtiva turcilor, dupa primirea si hotararea tuturor crestinilor, lasand pe ceilalti imparati si printi catolici sa se tavaleasca in lenevire, desfranari sau in razboaie civile”. A scrie toate ispravile marete, biruintele stralucite, toate asezamanturile intelepte, toate faptele bune ale lui Stefan cel Mare, ar trebui tomuri intregi; stramtorirea unui almanah nu ne iarta de a ne lati condeiul. Din miile sale de fapte stralucite, vom lua cea intai ce ni se va infatosa in gand, caci intr-o viata asa de bogata este cu greu de a alege. Pentru asta data ne vom propune a scoate ceva din viata sa militara; pentru ca este bine ca din vreme in vreme sa aducem aminte moldovenilor ca ei odinioara erau un popor vestit in razboaie, si asa sa gandeasca la cuvintele dlui Balcescu ca, Tara Romanilor de isi va lua vreodata rangul ce i se cuvine intre popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regeneratiei vechilor ei institutii ostasesti [2]. Intamplarea militara ce voim a povesti este batalia de la Baia, un nume care trebuie sa ne aduca aminte atat de vitejia stramosilor, cat si de starea inflorita in care se afla odata acest targ, astazi sat, si pe care, dupa atate veacuri, il vedem astazi incercandu-se a se reintoarce prin industrie la vechea sa celebritate. De la intemeierea Principatelor Romanesti, Ungaria a facut pretentii de suzeranitate asupra lor. Inca astazi vedem un jurnal din Pesta, Ielenkor, puind sub rubrica Ungariei Moldavia si Valahia, ca si cand ar face parte din acel stat. Aceasta pretentie de suprematie a maghiarilor asupra tarilor noastre se razima mai ales pe temeiul ca cei intai domni romani cu suitele s-o mare parte a norodului se tragea din Fagaras si din Maramures, in Transilvania, si prin urmare, inaintea descalecarii lor in ambele principate, erau supusi coroanei Ungariei. O asemene pretentie mai putin decat oricare altul o putea parasi Matei Corvinul, riga rigilor, cum l-a numit papa Romei, sau Maties Craiul, cum ii zic hronicarii nostri in limba lor cea pitoreasca. Din norocire insa pentru Moldavia, ea atuncea avea de domn pe Stefan cel Mare, cel Bun sau cel Sfant, cum ii zice poporul in deosebite feluri, toate adevarate; departe de a suferi sporirea inrauririi ungurilor asupra tarii, el era in stare de a o nimicnici cu totul, si aceasta bratul sau a si ispravit-o.

Matei Corvin, dinaintea caruia se retrasesera riga Boemiei, Podiebrad, imparatul Germaniei, Frideric, si chiar Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, spaima Europei, cum se intelege de la sine, nu puteau sa sufere in apropierea sa un domn ce nu vroia a cunoaste de stapan decat pe imparatul cerului. “Bizuindu-se puterii sale, zice vornicul Ureche, si mestersugului sau, cu care pe multi din vecinii sai i-au surpat si i-au supus, care de multe ori facea razboi cu turcii, si cu noroc izbandea, neavand nici o pricina dereapta asupra lui Stefan voda, ce numai ca sa-l supuie sa fie sub ascultarea lui, ca sa-i fie cuvantul deplin, cand de multe ori se lauda Matias Craiu ca, cate razboaie face Stefan voda, toate cu puterea lui le face si de sub ascultarea lui face izbanda; si vrand de ce sa lauda, ca sa arate ca-i adevarat, au trimis soli la Stefan voda sa i se inchine, iar Stefan voda n-au primit”. Un al doile hronicar, Miron Costin, adauga ca, “la mesele si sfatuirile sale, Matias se falea ca Stefan voda ii era ispravnic, pus de dansul in Moldova”. La aceste laudari, Stefan cel Mare raspunsese prin o cumplita navalire facuta in Ardeal, mai ales in tara secuilor (1461), si prin luarea cetatii Chilia (1462), ce era data maghiarilor de catre Petru voda, fiul lui Stefan v [oie ]v [od ], in recunostinta de ajutorul ce primise de la Ioan Huniad improtiva varului sau Roman, fiul lui Ilies v [oie ]v [od ] in vremea razboiului civil din 1447 si 1448.

Matei Corvin se hotari, dar, a pedepsi pe Stefan al nostru de nesupunerea si mai ales de ridicarea armelor in contra lui. El insarcina pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca sa intre in Moldavia, in capul unei armii numeroase. Domnul, instiintat de navalirea dusmanilor in tara, porunci a se buciuma de razboi si, in curand, strangandu-si slujitorii si gloata, intalni pe maghiari, zic unii la Casin, iar altii la Scheea, pe Siret. In vremea bataliei, Stefan alerga unde primejdia era mai mare, incat, in minutul cel mai aprins, calul sau lovit cazu mort sub dansul. Ungurii, socotindu-l ucis, si incepusera a suna de biruinta, adunandu-se pe langa dansul; dar vitejii sai aprozi [3], facandu-i un zid cu trupurile lor, ii dadura vreme ca sa se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descalecand, dadu calul sau domnului; Stefan, fiind insa om mic si neputand a se arunca pe sa: “Doamne, ii zise aprodul, eu m-oi face o movilita, si vino de te suie pe mine si incaleca” Voievodul, asa ajutat de slujitorul pus in branci, incaleca si, dand pinteni: “Sarace Purice, ii raspunse, de vom scapa, eu si tu, iti voi schimba numele si, din Purice, te voi face Movila”. Stefan, dar, calare, imbarbata iarasi pe ostasii sai, speriati de vestea mortii sale. Fata bataliei se schimba; Hroiot, ranit, cazu in mainile unui ostean, care, taindu-i capul, il puse intr-o sulita, purtandu-l in semn de izbanda. Aceasta priveliste ispravi de a arunca spaima intre dusmani si puse capat luptei. Ungurii fura deplin imprastiati si luara drumul tarii lor, mai cu grabire decat venisera. Stefan biruitor nu uita pe aprodul Purice; dupa ce multumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfarsit al razboiului, el facu pe Purice armas mare si-i schimba numele in Movila; noul boier merita intr-atat bunatatile domnitorului, incat ajunse la cele intai ranguri a tarii si fu trupina familiei Movilesti, care in urma a dat Moldovei si Poloniei atatia principi, si astazi o vedem iarasi cazuta in ticaloasa stare a razesilor [4]. Razboiul insa nu era pentru totdeauna precurmat; desfacerea suferita de Hroiot si mai ales ajutorul ce Stefan fagadui ardelenilor, care sub judele sasilor din Brasov, Benedict Vörös, si sub voievodul Transilvaniei, Ioan graf de Poesing, se sculasera cu arme improtiva rigai Ungariei, il adusera pe acesta la marele pas ca el singur sa se osteasca improtiva domnitorului Moldaviei. Dupa ce izbuti a domoli rebelia in Ardeal, el porunci gatiri mari de oaste si, vrand a da expeditiei sale o colora nationala, ca doara ar trage in partea sa factia nemultumitilor din principat, declara ca venea sa puie iarasi pe tron pe Petru Aaron, ce fusese odata domn al Moldovei si care, izgonit de Stefan cel Mare, cu un alt pretendent numit Berendel, se retrasese dintai in Polonia. Riga Cazimir, ce era legat cu voievodul prin un tratat de pace si de negot, neprimindu-se insa a da acestor doi competitori vreun fel de ajutor, ei se dusesera in urma langa Matei Corvin, la care erau siguri sa gaseasca ocrotire, ca la un dusman al stapanitorului Moldovei. Si asa si fu. Afara de ostile sale, riga mai stranse cu leafa si o multime de straini. Brasovul fu insemnat pentru adunarea armiei, iar ziua de Sf. Ecaterina (25 noiembrie calendarul nou 1467) fu hotarata pentru purcederea expeditiei.

Oastea se indrepta spre pasurile Ghimes si Oituz. Ea era tare de patruzeci mii oameni si povatuita, sub poruncile rigai, de generalii Mihail Orság, Niclas Ciupor, Ioan Pongrat, Stefan Báthori, Niclas Bánfi, Ioan Giskra, Iov de Gara, Ladislav de Kanisa, Ludovic de Marot si Ioan de Darot. Ioan Cesinghe, episcop de Finf-Kirhen (Cinci biserici), poet cunoscut sub numele de Janus Panonus, intovarasi expeditia, nu ca sa razboiasca, dar, cum zice el insusi, in poemul facut la acel prilej [5], ca sa cante ispravile eroilor Ungariei. Matei Corvin intra in Moldova prin Oituz, pe la Grozesti; la Trotus ajunse in 19 noiembrie c [alendarul ] v [echi ]. Trimitand catre Stefan soli ca sa i se supuie, domnul nu-i dadu nici un raspuns; el, dar, se inainta in tara; si, la 29 a aceeasi luni, ajunse in Roman, unde sezu sapte zile, asteptand in zadar propuneri de pace din partea moldovenilor. Povestirea ce ne face vornicul Ureche despre ispravile ungurilor este atat de interesanta, incat ne-ar parea rau ca sa o inlocuim cu a noastra; noi, dar, lasam sa vorbeasca pe insusi hronicarul. “A opta zi, zice el, dechemvrie in 6, Matias craiu au aprins targul Romanul si au purces spre Suceava sa apuce scaunul, si mai apoi socoti sa nu ramaie vrun unghi nepipait de dansul; au lasat calea despre Suceava, unde-l astepta Stefan voda, si au luoat spre Baie, unde au sosit luni, dechemvrie 14, si acolo la Baie, cum n-ar avea nici o grija, de nice o parte, lasandu-si oastea, fara nice o paza, la bauturi, la jacuri, de care lucru avand Stefan voda stire si prinzand limba, marti, dechemvrie in 15, au aprins targul asupra lor, cand ei era fara de nice o grija; si fiind ei beti, i-au lovit Stefan voda cu oaste tocmita in ravarsatul zorilor, de au facut multa moarte si perire in unguri, cace, nefiind tocmiti de razboi, nemica de arme nu s-au apucat, ci de fuga, nice urma sa ia care scapa, ca fiind noapte, de nu stia incotro vor face, in toate partile ratacia; deci ii vana taranii in zavoaie si prin munti, unde vro 12000 (iar nu 1200, cum zice istoricul neamt Engel) periti s-au aflat”. Hronicarii lesesti, toti in conglasuire cu acei moldovenesti, marturisesc de adevarata povestirea lui Ureche; istoricii unguri cauta insa a slabi biruinta lui Stefan cel Mare, zicand ca Matei Corvin, instiintat de mai nainte de navalirea voievodului, isi pregatise apararile si ca, prin urmare, izbanda luptei au ramas nehotarata intre ambele osti. “Intr-o seara, zice chiar Fesler, cel mai partinitor istoric al Ungariei, cand riga vroia a se pune la masa cu generalii sai, strajile ii adusera un secui asezat in Moldova, care arata ca 12000 moldoveni si lesi erau in drum ca sa loveasca pe unguri, noaptea, in Baie. Matei indata aseza pe piata targului pedestrimea; calarimea fu impartita prin ulite; straja dinainte si paza intrarilor fura intarite. Niclas Bánfi, cu doua sute razboinici deprinsi la biruinte, ramasera ca gvardie langa persoana rigai. Dupa miazanoapte, cunoscand drumurile, fara vuiet, acoperiti de intuneric, moldovenii ajunsera la avanposturile unguresti, le sparsera in cea mai mare parte, capatara cateva steaguri si dadura foc targului spre a lumina locul bataliei; Baia se aprinde din trei parti; si, la lumina flacarilor, ei razbat cu furie si indrazneala pana in piata; acolo se intarta o lupta ucigatoare; lovirea si apararea se innoiesc necontenit; calarimea ungureasca vine in ajutor; o ploaie de sageti ale moldovenilor le ingreuiaza razbaterea pe din dos. Matei singur se arunca in locul cel mai cumplit al bataliei; impotriva lui cei mai iscusiti arcasi isi indrepteaza arcele trimetitoare de moarte; mai multe sageti menite lui se opresc de catre Neculai Bánfi; insa, in vreme ce el alerga dupa o ceata din ai sai, ce slabise, fu ranit in spate, si fierul ii ramase adanc implantat in spinare-i. Vestea primejdiei rigai aprinde pe unguri; cu foc salbatic ei se arunca in toate partile in siragurile dusmanilor, lovesc si ucid, si, intr-o cumplita baie de sange, apara pretentiile lor asupra biruintei. Aceste, cum am aratat, le zice chiar Fesler; oricum sa fie, urmarile campaniei dovedira ca biruinta ramase a moldovenilor. Dupa chiar marturisirea lui Engel, alt scriitor partinitor ungurilor, riga pastra fierul sagetii patru ani, si de-abia dupa atata timp, dupa mai multe punoieri si coaceri, il putu scoate, si rana nu i se tamadui decat cu moartea. Berendel, pretendentul, pierdu viata in campul bataliei, asemene Ioan Darot si doi Batori, a carora morminte inca pana astazi se gasesc la Baie. Matei Corvin insusi de-abia iesi din targ si se socoti norocit ca, chiar ranit, putu a trece Carpatii cu o mica ramasita a armiei sale, pentru ca cea mai mare parte sau ramase ucisa in locul luptei, sau cazu sub lovirile de coase, de topoare, de lanci cu care erau inarmati taranii ce pazeau poticile muntilor ca sa tie calea ungurilor [6]. “Mai apoi si singur craiul, zice Ureche, ranit de sageata foarte rau, abia a haladuit prin potici de a iesit la Ardeal. Asa noroceste Dumnezeu pe cei mandri si falnici pentru sa arate lucrurile ominesti cat sunt de fragede si neadevarate; ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arata puterea sa, ca nime sa nu se nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nice fara cale razboaie sa faca, ca Dumnezeu celor mandri se pune-mpotriva!” Petru Aaron cu primejdia vietii se retrase in fundul Poloniei, unde pe urma Ioan Albreht, urmatorul lui Cazimir, ii taie capul inaintea solului Moldaviei. Matei Corvin, furios de desfacerea sa, indata ce se revazu in Sibiu, puse de taie capul unui boier al lui Stefan, numit Mihail, ce picase in mainile sale, si, sub cuvant ca ardelenii fusesera uniti cu moldovenii, ii lovi cu o contributie de 400 000 galbeni, suma foarte mare chiar astazi. Domnul nostru biruitor se rasplati despre navalirea facuta de unguri intr-un chip mai vrednic de caracterul sau. Dupa ce trimise rigai Cazimir, aliatului sau, cateva din steagurile luate de la dusmani, in vreme cand Matei era incurcat in razboiul Bohemiei, intra cu oaste de doua ori in Transilvania, desfacu trupele rigai si-i lua mai multe cetati, dupa care se reintoarse in Suceava. Corvin se gatea sa faca o a doua expeditie in Moldova, insa razboiul cu Podiebrad il opri. Pe de alta parte, amandoi domnitorii, si Matei si Stefan, erau prea intelepti, prea mari, prea iubitori tarilor lor si crestinatatii, ca sa nu inteleaga ca prin luptele lor ei nu faceau decat a se slabi unul pe altul si a intari pe dusmanul obstesc. Letopisetele noastre pe care strainii le dispretuiesc, din pricina ca nu le cunosc, se ridica ades la cele mai inalte consideratii despre politica ce ar fi trebuit sa pazeasca domnii romani si rigii crestini din vecinatatea lor. Adevaratul interes al ungurilor si al romanilor, precum si sistema de pace si de unire ce ar fi trebuit sa o urmeze, pentru ca ambele natii sa ramaie tare improtiva dusmanilor din afara si dinlauntru, nimene nu ni le infatoseaza mai bine decat vornicul Ureche. “Nu peste multa vreme, zice acest puternic hronicar, au incetat vrajba intre craiul unguresc si intre Stefan voda, ca vazand ei ca vrajmasul lor si a toata crestinatatea, turcul, le sta in spate, si asupra volniciei tuturor intinde mrejele sale ca sa-i cuprinza si aratandu-se prieten cu multe cuvinte inselatoare si catre unul si catre altul, ca sa-i zadareasca si sa afle cap de price sa inceapa zarva, socotind ca intre acele amestecaturi i se vor inchina lui, pentru sa le dea ajutor, si mai apoi ii va pleca sub jugul sau. Ce vazand aceste inselaciuni, Matias craiu si cu Stefan voda s-au impacat si s-au asezat, si inca, dupa pacea asezata si legaturi tari ce facura amandoi, au daruit Matias craiu pe Stefan voda cu doua cetati mari la Ardeal, anume Balta si Ciceul”.

Ambii domnitori au pazit pana la moarte legatura lor si toate silintele le-au fost indreptate impotriva dusmanului obstesc. Ei bine intelegeau ca interesul de capetenie al ambelor natii, si al ungurilor si al romanilor, este sa fie strans unite si, daca si urmasii lor ar fi vrut sa pazeasca acelasi mantuitor drum pe care au mers acesti principi mari, negresit ca nenorocirile care au lovit pe amandoua popoarele, facute asa de bine de a se intelege, inca astazi ar fi fost departe de orizonul lor.

Astazi, dupa atate veacuri, duhul dusmaniei intre unguri si intre romani au trecut; si unii si altii, mai luminati prin ispita si lungi nenorociri, au inceput a-si intelege mai bine adevaratele lor interese. Batalia de la Baia in noi nu trebuie sa destepte, dar, alt simtiment decat acela al mirarii pentru o fapta stralucita a stramosilor nostri si dorinta de a ne purta ca si ei in asemene imprejurari. Pentru unguri, ea nu poate sa fie o pricina de umilinta: numele maghiar in atate dati s-a acoperit cu o slava nemuritoare, sabia maghiara a fost biruitoare in atate razboaie, incat desfacerea de la Baia nu trebuie sa le slujeasca decat ca o cumplita invatatura, ca chiar natiile cele mai puternice, cand uita regulile cumpanirii si legile vecinicei dreptati, ades se pedepsesc strasnic de catre provedinta pentru nesocotinta lor. Batalia de la Baia in tot chipul insa este una din cele mai insemnate din analele ungurilor si romanilor si pana astazi inca ocupa cercetarile istoricilor ambelor natii. In anul acesta, Academia ungureasca din Pesta a trimis pe madularul sau, dl Iablanti, ca sa cerceteze in persoana locurile vestitei lupte. Acest invatat a sezut doua saptamani la Baia; rezultatul lucrarilor sale nu este inca publicat; stim insa cu incredintare ca a facut mai multe descoperiri, mai ales in inscriptii, foarte interesante, pe care le asteptam cu nerabdare sa le vedem iesite la lumina. De la batalia din 15 decembrie 1467, Baia nu s-a mai ridicat din ruinele sale; cu toate aceste, multa vreme inca ea a urmat a-si pastra titlul de bogata, ce-i este inlaturata in vechile urice; baile sale de aur si de argint, deschise inca din vremea romanilor, s-au lucrat pana in cea de pe urma jumatate a veacului XVII, in socoteala ocarmuirii, de o colonie de sasi adusi inadins si care aveau deosebita lor administratie. Pana astazi inca se gasesc la Baia mai multe pietre funerare ale sefilor acestei colonii, cu inscriptii germane si latine. Dl Mihalic de Hodocin, fostul director al scoalei de mestesuguri din Iasi, a cercetat cu de-amaruntul minele parasite din apropierea acestui targ; atat dlui cat si alti mineralogi au aflat urmele vechilor bai si fagaduiesc rezultaturi foarte folositoare. Lipsa capitalurilor s-a improtivit pana astazi la reinceperea lucrarilor; dl Dimitrie Cantacuzino, proprietarul de acum a Baiei, isi propune, se zice, a le redeschide; tot ce este sigur este ca dlui se sileste prin industrie a reintoarce Baiei vechea ei inflorire. Mai multe fabrici, precum una de cordovane, mori de faina picluita, ce pana deunazi ne venea de peste hotar, o casarie de branza pizantina — de ce trebuie sa zicem si o velnita mare -sunt pana acum intreprinderile industriale asezate de dl proprietar. Din vechile zidiri a Baiei, pana in ziua de astazi au ramas inca trei biserici: doua ortodoxe, din care in una inca se slujeste, si a treia protestanta, pentru sasii baiasi. Aceasta de pe urma, risipita, se afla cuprinsa in gradina dlui Cantacuzino si este singura ruina bine pastrata in toata Moldavia. Noi ii alaturam aice vederea ridicata de dl Kaufman, zugrav insemnat ce-l avem de catava vreme in Iasi. Pietrele funerare ce acopereau mormintele baiasilor se afla asezate de-a lungul peretilor dinlauntrul templului, care este prefacut intr-o gradina de flori, si acolo, unde fumegau odinioara tamaia si smirna, astazi miroase roza si iasomia. Un cerdac cu scari este asezat pana in varful clopotnitei, de unde se vede frumosul ses al raului Moldovei.

Baia mai are inca o particularitate destul de interesanta; numai acolo se mai gasesc aurari, care strang pretiosul metal din manoasele paraie ce uda acest bogat pamant; si dl Cantacuzino este singurul in tara noastra ce se poate inca fali ca poarta pe degetele sale aur moldovan.

[1] Pildele de strasnicie ce a fost silit sa deie cateodata nu-i pot intuneca bunatatea fireasca; veacul si greaua pozitie in care se afla trebuie sa-i slujeasca de dezvinovatire.

[2] Vezi Puterea armata si arta militara, de N. Balcescu, Iasii, la Cantora Foiei satesti,

[3] Aprozii in vremea lui Stefan cel Mare erau toti feciori de boieri si alcatuiau, cu copiii din casa, gvardia domnului; ei erau imbracati, zice Ioan Neculce, cu savanele si cu chibinite. In vremea razboiului, ei erau pururea strajuitori pe langa persoana domnului, iar in vreme de pace era purtatori poruncilor stapanitorului, bunaoara ca feldiegherii de astazi in Rusia.

[4] Dl Negruzzi a facut un poem asupra lui Aprodul Purice.

[5] In poemul sau, episcopul zice aceste: Belligeri proceres, me regia castra sequentem, Ne frustra ignavi carpite, quaeso, metus. Quod nunquam adversos decurro armatus in hostes, Scando nec absessi, moenia celsa loci, Sed spectator iners aliena pericula miror, Non timor hoc; vestri, credite, cura jubet. Gloria nempe, Viri, petitur longissima vobis Haec faciles plagas, funera grata facit. Quod si pugnantem, rapiat sors ulla poëtam, Quid vestras mortes, funera vestra, canet?

[6] Scriitorii unguri pretind ca si moldovenii la aceasta batalie au pierdut 7000 oameni.

Trei zile din istoria Moldaviei

I - 25 februarie 1777

Und so kam doch wieder ein Fleck von Europa von einer willkührlichen und aussagenden Herrschaft unter eine ordentliche, beglückende, erhaltende schützende Regierung.

La 25 februarie 1777, Poarta Otomana, uitand aceea ce cu 78 ani inainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karlovet, raspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: “cum ca tara Moldovii nu poate sa le o dea sa le fie lor podana, fiindca este volnica si turcilor este inchinata, iara nu cu sabia luata” [1], au iscalit dupa mijlocirea baronului Tugut, c. c. internuntiu la Constantinopol, diploma prin care Bucovina se da Austriei. Atunce tinutul Cernautilor, jumatate din tinutul Sucevei, cu vechea capitalie a Moldaviei, Campulung cu administratia sa cea republicana, episcopia Radautilor, manastirile Putna, Sucevita, Solca, Voronetul si alte atate locasuri sfinte, toate zidite, impodobite si inzestrate de vechii si vitejii nostri domni, s-au dezlipit de Principat. Atunce Bucovina, adica 178 mile patrate de pamant stramosesc, trei targuri si doua sute cincizeci sate primira o stapanire straina; atunce saptezeci mii moldoveni fura siliti a imbratosa o alta nationalitate decat cea romaneasca. Ziua aceasta de 25 februarie ar trebui sa fie in vecinicie pentru moldoveni o zi de jelanie, o zi ra; pentru ca intr-insa ne-am vazut rapiti de locurile slavei stramosesti, locuri inrodite cu sangele eroilor nostri, locuri ce cuprind sfintele oase ale lui Stefan si ale Elenei. lntr-acea zi Moldova isi pierdu cea mai frumoasa piatra a coroanei sale. Un singur barbat protesta impotriva darii Bucovinei. Acesta fu Grigore Chica voievod, domnul Moldovei.

II - 1 octombrie 1777

Iar delibasa zice

Vrand raul ca sa-l strice:

”Maria ta, ar fi bine

Sa mai iau oameni cu mine!”

El i-au raspuns:

”Sunt destui

In coada doi idiclii

Ca n-am sa fac batalii”.

Stihul lui Ghica Voda

Sambata la 1 octombrie 1777, pe vremea chindiei, intr-o odaie a Beilicului, casa zidita pentru primirea turcilor trecatori prin Iasi si a careia de-abia-i mai zarim temeliile langa Sfantul Ioan, pe un loc sterp ce se numeste inca La Beilic, in acea odaie, zic, decorata dupa moda orientala, sedea pe un divan de postav rosu, rezemandu-se pe niste perini de porfir cu canafuri de fir, un batran maret, cu barba alba, cu o figura mandra si deosebita; in ochii sai insa fizionimistul ar fi descoperit viclesugul crud al tigrului. El era imbracat in frumosul costum al marilor Portii Otomane, costum ce din nenorocire s-a izgonit astazi de catre portul meschin si urat al europenilor. Desi sultanul Mahmud, de fericita aducere aminte, a facut in imperia sa atate reforme vrednice de toata lauda, tot nu pot sa-l iert ca a stricat costumul national si a introdus in locul lui caricatura cea mai de ras, straile stramte si sontite a europeilor. A lepadat turbanul, care impodobea capul ca o diadema, pentru gretosul fes ce acopera pana sub sprancene fruntea, pe care tot barbatul ar trebui s-o arate sloboda si curata. A izgonit blanele cele de mult pret si antereele cele cu aur pentru surtucul albastru, din care, cum zic turcii, inainte n-ar fi vrut sa faca macar harsele la cai. In locul bogatului sal casemir, ce incingea mijlocul cu atata gratie, a dat supusilor sai doi coti de sisitori ca sa le slujasca de bretele, si pentru varful inovatiei i-a silit sa-si rada barba, semnul cel mai caracteristic al barbatiei!

O blana frumoasa de samur invelea antereul si salul adevarat casemir al acelui batran. Capul sau era acoperit de un turban alb, impodobit cu un surguciu inalt legat in brilanturi. La picioarele lui pe covor era o narghile de cristal batuta cu pietre scumpe; si, cand tragea cateodata din ea, tot apartamentul se implea de o atmosfera mirositoare.

Acel batran era Kara Higiorzadec Ahmed-beg, capigibasa si imbrohor al marelui si preaputernicului sultan Abdul Hamir, padisahul otomanilor. El venise intr-acea zi in Iasi sub cuvant ca mergea la Hotin sa faca revizia cetatii si totodata ca aducea lui Grigore Ghica v. v., domn Moldaviei, un ferman imparatesc vestitor de o mai mare statornicire a pacii incheiata intre Poarta Otomana si Rusia, la Kainargi, in 17 iulie 1774. Grigore Ghica, avandu-l de mai multa vreme prieten, il primise cu cea mai mare cinste. Toti velitii boieri cu slujitorimea si cu breslele negutitoresti fusesera trimisi inaintea lui pana la Santa, si de acolo il adusera cu alai in Iasi si-l intovarasira pana la Beilic. Acest capigibasa, cum a ajuns la gazda, a trimis la voda, si cum zice Stihul lui Ghica voda: Au spus ca-i bolnav de moarte, Au cerut doftor sa-l caute, Trimitand la voda in stire Ca au slabit peste fire; Ar vrea sa mearga la curte, Avand sa-i vorbeasca multe, Trebi mari si lucruri inalte, Si ferman ca sa-i arate. Dar nu poate pentru boala, Ca nici din pat nu se scoala. Dar sa ne intoarcem iarasi in odaia Beilicului. Capigebasa era in vorba tainica cu doi boieri moldoveni veniti la dansul intr-ascuns. Nimene nu era de fata la aceasta vorbire. Numai la perdeaua din afara pazeau doi arapi, negri ca abanosul si inarmati din cap pan’ in picioare; ochii lor sticleau ca un luceafar in intunericul noptii. Cand isi aratau dintii albi si ascutiti, socotea cineva ca vedea doi zavozi mari si cumpliti, gata de a se arunca asupra trecatorilor. Boierii stau intr-o postura umilita, in genunchi, pe un covor intins pe parchet, departe de divan. Capigibasa inota intr-un ocean de fum mirositor; fata sa mareata pazea o nemiscare absoluta; cateodata isi indrepta barba alba ca omatul. — Ei, boieri, zise el in sfarsit, taind tacerea, pica-va oare vulpea in cursa vanatorului? Va veni oare ghiaurul? — Va veni, slavirea ta, ii raspunse unul din boieri. Sa nu fii la indoiala; va veni, ca-i darz; ii place primejdia. — Va veni, efendi, adauga celalalt boier, pentru ca n-are de unde sti scopul venirii tale. In Tarigrad numai luminatul vizir si Muruz, in Iasi numai slavirea ta si noi stim ca zilele lui Ghica s-au numarat. Si mai degraba s-ar deschide mormintele decat gura noastra.

Capigebasa zambi de bucurie; trasurile sale se miscara si fata sa posomorata se invie pentru un minut.

Un rob intra in odaie; boierii rasarira, dar, cand vazura cine era, se linistira. Robul se inchina pana la pamant.

— Slavirea ta, zise el, Bogdan-beg a trimis doftori sa te vada. Boierii se facura galbeni ca ceara, mai ca nu se puteau tine pe genunchi.

Se uitau cu spaima din toate partile si cautau unde s-ar ascunde. Capigebasa zambi clatind din cap; in sfarsit, le arata o perdea laturalnica ce da intr-alta odaie si le facu semn sa se duca. Boierii se ridicara si se facura nevazuti.

Imbrohorul batu din palme. Haznetarul sau se apropie. Dupa ce stapanu-sau ii zise doua-trei cuvinte turcesti, el lua de pe alt divan un contus greu si o basma de burungiucul cel mai subtire. Imbrohorul isi dezveli bratul drept si haznetarul il strinse tare cu basmaua mai jos ceva de cot. Dupa aceea isi lepada turhanul si ramase numai cu un fes mic, elegant, legat imprejur cu un nemetez subtire verde. Pe urma isi pleca capul pe perinele de porfira si se inveli in contosul de samur.

Haznetarul iesi si se intoarse dupa un minut cu doftorii lui voda, Gavrilachi si Fotachi.

Capigebasa se facuse galben la fata, toate trasurile ii erau suferitoare, o slabiciune mare domnea in toate miscarile sale, se rasufla greu. Trebuia cineva sa-l socoata in cele de pe urma ceasuri a vietii. Numai ochii sai cei vicleni sticleau sub posomoratele sale sprancene; in zadar cautase sa le astampere focul.

Fotachi se apropie si-l lua de mana dreapta. Pulsul lui mai ca nu batea. El crezu ca-i bolnav de moarte.

Gavrilachi se apropie si el, il apuca si el de aceeasi mana, uitandu-i-se drept in ochi. Turcul nu putu suferi aceasta cautatura, ce cerca sa-i patrunda gandirile cele mai tainice, si se facu ca lesina. Gavrilachi clati din cap.

Dupa putin, capigibasa deschise iarasi ochii si cu un glas slab ca de mort zise: — Spuneti stapanului vostru sa se grabeasca sa vie; porunci mari de la imparatie am catre dansul. La curte vedeti ca nu pot sa merg. Pot sa mor. Sa vie Si iarasi lesina. Doftorii se departara. Dar sa lasam pe marsavul capigibasa sa-si sfarseasca scarnava comedie si, pana ce doftorii vor merge sa-si deie stapanului lor raportul despre starea bolnavului, sa aruncam o cautatura asupra imprejurarilor politice ce se misca atunce in Moldavia, ca mai lesne sa putem pregati cititorii la strasnica priveliste ce au sa vada. Grigore Ghica voievod, ce domnea atunce in tara noastra, se tragea din a doua linie a Ghiculestilor; el era fiul dragomanului Portii Alexandru Ghica, care prin porunca marelui vizir Nisandgi Ahmed pasa, dupa o inchisoare de doua saptamani fusese taiat inaintea chioscului Seraiului, in 19 februarie 1741. Inainte de a primi domnia, el ocupase de la 17 august 1758 vechea insarcinare a tatane-sau de dragoman al Portii. La anul 1764, in 29 mart, prin favorul marelui vizir Mustafa Bahir, el primi tronul Moldaviei; insa dupa trei ani, la anul 1768, in vreme cand Turcia se gatea de razboi asupra Rusiei, hanul tatarilor, vestitul Cramghirai, in divanul imparatesc, arata cum ca in asemene grele imprejurari tanarul Alexandru Ghica, fiul lui Scarlat Ghica, nu avea destule insusiri si incredere ca sa i se lase domnia Tarii Romanesti si ca Grigore Ghica, varul lui, ar fi mult mai destoinic pentru apararea tarii. Sfatuirea hanului fu primita de sultanul Mustafa III; in luna lui noiembrie 1768, Alexandru Ghica lasa, dar, tronul Valahiei lui Grigore Ghica, iar tronul Moldaviei il ocupa in a doua domnie Grigore Calimah, fiul lui loan Calimah, om tanar si invatat. Grigore Ghica nu avu multa vreme de domnit in Tara Romaneasca, caci, inainte inca de a primi el investitura, razboiul fusese declarat intre Turcia si Rusia, la 6 octombrie 1768, prin inchiderea rusescului rezident Obreskof in Edecule. Rusii se si pornira; si in vara urmatorului an, 1769, luara sub stapanirea lor toata Moldavia, prinzand rob pe insusi domnul acei tari, Constantin Mavrocordat, care domnise in viata sa de sase ori in Tara Romaneasca si de patru ori in Moldavia [2] si in sfarsit muri in Iasi la 4 decembrie 1769. Operatiile razboiului dupa aceasta izbanda se intinsesera si in Valahia. La 7 octombrie 1769 in zori de zi leitenantul-colonel Karozin, cu patru sute de rusi si intovarasit de mai multi romani povatuiti de arhimandritul de Arges, care avea doua pistoale la brau si medalia Caterinei II la gat, si de spatarul Pervu Cantacuzino, numit de imparateasa general-maior, intra in Bucuresti si se indrepta spre curtile domnesti. In toate ulitele Bucurestilor se auzea numai ostasescul strigat de “stupai, stupai!”. Turcii ce erau in capitalie fura omorati si curtile picara in mainile rusilor. Grigore Ghica, care nu stia nimica de venirea vrajmasilor, la auzul acelui zgomot sari peste zidurile gradinii si se ascunse intr-o bacalie, fiind parasit de toata gvardia sa. Dupa trei zile fu insa gasit, luat rob de razboi si dus la Petersburg.

In capitalia Rusiei fostul domn avu prilej mai mult decat in orice alt loc sa-si arate meritele. El vorbea turceste, ruseste, frantuzeste si italieneste, afara de romaneste si greceste, ce erau limbile sale. Vorba sa era invatatoare, ideile sale bogate; toate in el aratau un barbat inalt. Reputatia sa ajunse pana la urechile marii imparatese, care dori sa-l vada. Caterina II il pofti de mai multe ori in societatea sa si stiu pretui ce era bun in Ghica[3]. Asa, acesta prin manierele si talentele sale stiu a castiga intr-atata protectia autocratoritei Rusiei, incat la congresul de la Bucuresti ce se facuse pentru incetarea razboiului, la 15 februarie 1773, Cabinetul de Sankt-Petersburg, intre conditiile pacii, ceru ca Grigore Ghica sa primeasca domnia Moldaviei pentru vecinicie din tata in fiu, ca bir sa deie la trei ani o data, dupa pilda republicii Ragusa, si ca sa aiba dreptate de a ave la Poarta un agent sub siguranta dritului gintelor. Desi aceste cereri nu se putura implini din pricina desfacerii congresului, totusi, cand pacea se incheie intre Rusia si Turcia la Kuciuk-Kainargi (17 iulie 1774), Ghica primi tronul Moldaviei, macar ca dragomanul Portii Constantin Muruz facuse tot felul de intrigi, ca sa primeasca el domnia acei tari. Grigore Ghica, cum ajunse in Iasi, se indeletnici de a inchide ranile razboiului, micsora si regula birul taranilor, usura boierescul, reintocmi dreptatea, incuraja agricultura. Atat in intaia, cat si in a doua domnie a lui, cea intai fapta a ocarmuirii sale fu sa numeasca pe boierii cei mai cinstiti ispravnici tinuturilor, “dandule porunci, cum zice un hronicar naiv de-ai nostri, ca sa fie cu mare dreptate saracilor, neingaduind pe nimene ca sa-i calce si sa-i napastuiasca; caci, de ar auzi cat de putin ca au pazit hatarul cuiva si va veni vreun sarac sa se jaluiasca, atunce cu mare pedeapsa ii va pedepsi, facand mari dreptati tuturor, aratand tuturor boierilor ca sa se pazeasca fiestecare de a lua mita de la saraci, cat de putin; si, de va veni la urechile mariei sale, sa fie in stiinta tuturor ca se va pedepsi cu pedeapsa, necautandu-i nici chip de hatar, de va fi si boier, si mare om, si ruda; de vreme ca Dumnezeu l-au trimis intr-acest pamant, ca sa pazeasca pe saraci si sa-i fie mila de dansii”. Insa Ghica in zadar facea aceste imbunatatiri; Constantin Muruz nu putea sa-i ierte ca fusese mai fericit decat dansul. In zadar Ghica se facu ocrotitorul stiintelor si al artelor, asezand scoli domnesti in Mitropolie, in Sfant-Neculai si prin tinuturi, infrumusetand Iasii prin zidirea de acheducuri si fantani publice, precum cele de la poarta Sf. Spiridon si de la Golia, prin ajutarea cu bani la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe, hotarata sa fie mitropolie, prin asezarea celor intai podele pe ulitele capitaliei.

In zadar Ghica vru sa introduca in tara industria, intemeind cea intai postavirie cu lucratori nemti, la Chiparestii de pe Jijia, si intocmind in apropierea Iasilor o colonie de protestanti, ce se indeletnicea cu fabricatia ceasornicelor; Muruz nu dormea.

In zadar Ghica, atat in viata sa cea publica, cat si in traiul sau cel privat, vru sa deie supusilor sai numai pilde bune, incat spre a obori luxul straielor, care si atunce ca si acum era risipa multor familii, se arata in divan intr-o zi de ceremonie mare imbracat cu libade si giube de postav facut in tara, ca sa rusineze pe curtezani, din care cel mai de pe urma era cu straie mai bogate decat a domnului. In zadar Ghica se silea sa se faca din zi in zi mai vrednic de iubirea norodului, singura rasplatire ce principii cei buni ambitioneaza, si intr-atata castiga aceasta dragoste, incat cea dintii a lui mazilie fu socotita ca o nenorocire obsteasca. In zadar “cuvantul ce graia era grait, zice acelasi hronicar, si era laudat de catre toti si placut prostimii; boierii nu-l puteau suferi, caci ei nu puteau sa manance pe cei mici si saraci, ca nu-i suferea domnul nicidecum”. Constantin Muruz in Tarigrad si boierii evghenisti in Moldavia hotarara, dar, fiestecare indeosebi pieirea bunului domn; cel dintai pentru ca sa se poata sui pe tronul rivalului sau, cei de-ai doilea pentru ca sa scape de un stapanitor care le ameninta darmarea aristocratiei prin dragostea si ocrotirea ce da norodului.

Doi ani dupa suirea sa pe tron, inalta Poarta daduse, cum am spus, Bucovina austrienilor. Grigore Ghica nu vru, nici nu putu sa traga asupra sa blestemul moldovenilor din toate veacurile viitoare si protesta impotriva sfasierii bietei tari, si prin urmare a calcarii tratatului incheiat de Bogdan voda cu Poarta, prin care Moldavia cunoscu suzeranitatea Turciei numai cu conditie ca i se vor pastra si apara in intregime vechile sale hotare. Constantin Muruz se folosi indata de acest prilej spre a innoi prigonirile sale asupra patriotului domn, pe care-l zugravi ca un prieten al rusilor si, prin urmare, ca un hain al Imparatiei turcesti. Poarta, totdeauna lesne crezatoare si fricoasa, mai ales cand auzea de rusi, in orbirea sa nu vazu ca tocmai acea protestatie a lui Ghica era cea mai mare dovada a supunerei si a credintei sale catre Imparatie si incepu a da ascultare parelor dragomanului sau. O noua furtuna mult mai groaznica, pentru ca era starnita de vrajmasi casnici si ascunsi, veni de implini dorintele lui Muruz si arunca intr-o prapastie fara sfarsit pe bietul Ghica voda impreuna cu toata familia sa. Boierii moldoveni, de la fugirea lui Dimitrie Cantemir in Rusia la 1711 si de la venirea fanariotilor pe tronul Moldaviei, isi intrebuinta energia ce le mai ramasese numai intru a pricinui cat se putea mai des domnii noue, ca prin aceasta fiestecare din ei, cu partida sa, sa ajunga la putere. Spre a-si implini marsavul lor scop, ei se slujeau cand de domn spre a prigoni pe bietul norod, cand de norod spre a pari pe stapanitor. Un domn nu-si putea, dar, pastra tronul multa vreme decat cu conditie ca va fi rau, crud si nemilostiv; si, dimpotriva, domnul bun era sigur, din pricina lor, sa cada in putin, si de multe ori isi pierdea insasi viata. Asemene fu si cu Grigore Ghica, om bun care cauta in toate chipurile sa apere norodul de apasarea boierilor [4]. Aceasta fu pieirea sa. O partida de boieri din cei mai de frunte, povatuita de logofatul Balanescu, vornicul Manolachi Bogdan, spatarul Ioan Cuza, spatarul Canta, caminarul Romano si Darmanescul, se scula asupra lui Ghica si asupra sfetnicilor lui, logofatul Razu, visternicul Bals si mai ales asupra logofatului Ioan Canta, sub cuvant ca acesti boieri invitau pe domn a haini. Aceasta partida se intelese cu Muruz, si Poarta nu mai intarzie de a hotari moartea lui Grigore Ghica, caci de la fugirea lui Cantemir [6] Moldavia nu mai fu un stat si norodul ei o natie, pentru ca domnii ei sa fie tratati in suverani. De la 1711, toti domnii fura alesi intre grecii Fanarului, raiele a imparatiei, si ca raiele tratati asemene si cand erau pe tron. Ei erau in totul asamaluiti ca ceilalti pasi, numai cu atata deosebire ca erau mai umiliti, fiind ghiauri. Cel mai prost pascar sau hamal din Constantinopol, ajungand a fi mare vizir, ii punea, ii schimba, ii prefacea, ii inchidea, ii taia dupa capricii si dupa interes; cea mai mica umbra de suveranitate, afara de dritul tiraniei, nu mai era in ei. Acela era domn care platea mai mult si, indata cum altul da mai mult, cel dintai, fara forme, fara vina, se vedea rasturnat de pe tronul cumparat, si multi avura numai un pas sa faca de la domnie la moarte. Moldovenii toate aceste catastrofe le priveau cu apatie, caci pierdusera vechea lor energie spre a putea aduce o alta stare de lucruri; se margineau numai in niste dorinte deserte, asteptand de la cer o norocire ce ei nu aveau curajul sa si-o pregateasca singuri; trista si zadarnica asteptare, caci cerul ajuta numai acelora ce-si ajuta singuri. Guvernul Moldaviei, cu totul robit, era o masina ale careia resorturi se miscau de vizir si adeseori si de cel mai ticalos al lui favorit. Toate primeau viata lor din Constantinopol, toate se faceau prin fermanuri. Domnul era numai executorul vrointelor viziresti si din prerogativele suveranitatii avea numai tristul drit de a se intitula “Cu mila lui Dumnezeu”. Iar Adunarea obsteasca, acea care in zilele domnilor pamanteni era singura putere datatoare de legi si denaintea careia insisi domnii se supuneau, dezbracata de toate dreptatile sale, injghebata numai de vro cativa boieri mari, seizi jurati ai domnului, alesi si chemati cu tidule domnesti, iar nu slobod aleasa si alcatuita de toate starile tarii ca in vremile vechi [6], rapita insusi de numele sau si sub turcescul titlu de divan, slujea numai a da o umbra de putere legala acturilor rapitoare ale stapanitorilor. Apararea dreptatilor tarii nu era de competenta ei. In Moldova prefacuta in provincie turceasca, nu mai era nici domn, nici stat, nici natie. Era numai un arendar cu puteri intinse, o turma de robi si cativa privilegiati. De aceea, de la 1711, istoria Moldaviei nu mai este istoria unui stat, ci numai a unei provincii supuse, iar viata domnilor numai ticaloasa biografie a unor mari ispravnici, in care nu vedem decat tiranie, ucideri, jacuri, morti cumplite si alte asemene groaznice nelegiuiri, care au pustiit tara mai mult de un veac. In toata aceasta epoca nu intalnim in istoria nationala decat doua fapte mari, adica dezrobirea vecinilor rostita de boierii moldoveni, in biserica Sfintilor trei Ierarhi, la 6 aprilie 1749, fapta vrednica de o natie, si protestatia lui Grigore Ghica voievod pentru darea Bucovinei, fapta vrednica de un domn. Toate celelalte sunt din partea domnilor tiranie si cateva faceri de bine marunte — caci ei puteau face mult rau si numai atata bine cat ar putea astazi face un bun ispravnic —, iar din partea norodului vedem numai suferinte si deznadajduire.

Poarta, cand hotari moartea lui Ghica, stiu foarte bine ca nu-si va putea implini grozavul scop decat prin ascuns viclesug, caci cunostea vetejia domnului. Pentru aceea, dar, alese pe Ahmed-beg capigibasa, cel mai bun prieten al lui Ghica, dandu-i si ferman de mazilire si de ucidere. Iar pentru celelalte, il randui sa se povatuiasca dupa instructiile lui Constantin Muruz si a boierilor nemultumiti.

Capigibasa, dupa ce-si puse toate la cale ca sa-si poata implini strasnica porunca, purcese spre Iasi, intovarasit de patruzeci bostangii si mai multi robi, si intra in capitalia Moldaviei cu ceremonialul ce am vazut. Indata dupa sosirea sa, se intelese cu capeteniile partidei nemultumite; neindraznind sa-si implineasca insarcinarea chiar in curtea domneasca, din pricina vitejilor delii si copii din casa care slujeau de gardie domnului, se facu bolnav, ca sa poata mai bine insela pe Ghica si sa-l traga in vizunia sa; spre aceasta el se sluji de scarnavul chip ce am aratat.

In zadar prietenii lui Ghica voda din Constantinopol ii facusera cunoscut adevaratul tel al venirii lui capigibasa, in zadar domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ipsilant, il instiinta tocmai in ziua sosirii turcului in Iasi ca sa se pazeasca de cursele acestui oaspe; Ghica nu putea sa creada ca prietenul sau Ahmed-beg ar fi atata de marsav ca sa-i ascunda adevarul soliei, chiar de ar veni insusi asupra lui; el nu stia, nenorocitul, ca acolo unde tirania porunceste pritesugul este mut. Dumnezeu il orbise, el alerga fara cea mai mica paza inaintea soartei sale. Atata lua asupra-si, de trimise dintai pe doftori, sa vaza daca capigibasa era adevarat bolnav.

Grigore Ghica era in harem cu doamna si cu domnitele, cand vornicul despre doamna veni de-i spuse ca doftorii curtii se intorsesera de la palatul Beilicului.

— Ei, le zise Ghica, dupa ce doftorii intrara, ce are prietenul nostru? Ii bolnav tare?

— Ii bolnav, maria ta, raspunse Fotachi, doftor strain, care cauta sa izgoneasca din favorul lui voda pe Gavrilachi, doftor batran, casnic al Ghiculestilor, ii bolnav tare si nu-i dau o zi de viata. Doreste sa te vada, caci mi-a zis ca are un ferman pentru maria ta. — Sa mergim, dar, sa-l vedem. Bietul turc, sa vie tocmai din Tarigrad ca sa moara in Iasi. — Maria ta, adauga celalalt doftor, Gavrilachi, te-am purtat in brate, ti-am fost credincios in domnie, ti-am fost si mai credincios in robie. Am imbatranit in slujba familiei mariei tale. Niciodafa nu m-ai aflat nemultumitor si necinstit. Asculta-ma astazi, doamne; nu te duce la capigibasa; nu te increde in turci, ca viclean neam este! — Da de unde aceasta frica? Ce, nu-i bolnav? — Era galben la fata, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, maria ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat. — Biete Gavrilachi, vedem ca ai imbatranit; te-ai facut muiere si te sperii de niste deserte naluciri. Aceste le zise voda, doftorul strain birui si credinciosul Gavrilachi nu fu ascultat. Trimite, adauga domnul catre vornicul despre doamna, sa spuie prietenului nostru, lui capigibasa, ca sa nu se supere, ca vom merge sa-l vedem la gazda sa. Si zi sa gateasca careta, dar degraba, ca-i sara. Vornicul despre poarta iesi. Doamna auzise cuvintele protomedicului Gavrilachi; inima i se ingheta. De mai multa vreme niste grozave presimtimente ii tulburau linistea noptilor. De cate ori adormea, visa sange. Ea cunoscu ca o mare primejdie ameninta capul iubitului sau domn. Se apropie de voda si prin cuvinte dulci cauta sa-l intoarca de acea vizita. — Ce ai astazi? ii raspunse voda. De ce nu ma lasi in pace? La razboi am fost, rob am fost, sub urgia imparateasca am picat, si niciodata nu te-am vazut asa de ingrijita. Esti nebuna ca asculti povestele lui Gavrilachi. Linisteste-te, ceasul mortii nu mi-a venit inca. Steaua mea straluceste in toata lumina sa la amiaza-noapte. — Da nu poti sa zici ca esti bolnav? Daca nu asculti sfatuirile inimii mele, asculta macar pe prietenii tai din Tarigrad, asculta pe domnul Ipsilant si pe credinciosul Gavrilachi, care totdeauna te-au slujit cu cinste. Inima mea, care nu m-a inselat niciodata, imi spune ca mergi inaintea unei mari primejdii. O, iubitul meu domn, nu te duce, ada-ti aminte de soarta lui Grigore Calimah. Fie-ti mila de mine si de domnitele tale. Gandeste ca Muruz iti vrea moartea si ca, daca-i muri tu, voi muri si eu, si copiii tai vor ramane calici pe la usile crestinilor.

Numai cu femeile sa n-aiba cineva a face, zise voda in manie. Ce, eu nu sunt in Moldova, nu sunt in scaunul domniei, nu-s puternic? Marea imparateasa nu ma ocroteste? Cum ar indrazni Poarta sa-mi vreie moartea! Destul, stii ca sfaturi muieresti nu-mi plac!

Voda isi lua gugiumanul si vru sa iasa; dar, vazand ca doamna si cu amandoua domnitele, Elenca si Ruxandita, incepusera a plange, se potoli putin, se apropie de doamna, o saruta pe frunte si iesi in spatarie.

In vremea domnilor fanarioti, curtea era locul de intalnire al tuturor boierilor. Cu treaba sau fara treaba, toti se aduna acolo, in toate zilele, ca sa auza noutati sau havadisuri, cum se zicea atunce, ca sa aiba ce spune pe la casele lor si ce scrie pin tinuturi. Atunce gazete nu era, teatru asemene nu era iarna; si vara foarte putini mergeau la tara sa-si caute de interesele casnice. A trai la mosie era ca cand ar fi fost surghiunit.

Cand voda intra, spataria era plina de boieri; toti se sculara in picioare si-si stransera benisele pe piept. Intre dansii, erau si acei doi boieri pe care i-am vazut mai inainte in odaia turcului la Beilic.

— Boieri, le zise voda, capigibasa care a sosit astazi cu ferman de la prea puternicul nostru imparat trage de moarte. Ne ducem sa-l vedem.

La aceste cuvinte acei doi boieri rasarira de bucurie. Fata lor semana cu a lui Mefistofeles, cand, prin un contract iscalit cu sange, a castigat sufletul doctorului Faust.

— Da n-au tras inca? intreba voda cu manie. Delibasa se apropie. — Maria ta, n-ar fi bine sa mai iau oameni cu mine? — Ce vorbesti si tu? raspunse voda. De cand te-ai facut asa de misel? Ia-ti doi idiclii in coada si doi delii calari daca-ti trebuie numaidecat alai. Dar sa traga mai degraba. N-avem doara sa facem batalii. Ramaneti sanatosi, boieri, urma domnul iesind. — Sa traiesti, maria ta, raspunsera boierii. Iar acei doi boieri, ce stau mai ascunsi, adaugara incet cu o zambire satanica: “Cale buna, maria ta”! La scara era trasa o careta domneasca cu doi harmasari unguresti, negri si iuti. Patru masalale ardeau inaintea trasurii, caci innoptase. Voda se sui, meterhaneaua incepu a canta si caii purcesera la galop. Dar, cand ajunsera in poarta Beilicului, caii se oprira deodata. In zadar vezeteul le sfasia coastele cu biciul, in zadar idicliii se coborara din coada si-i tragea de zabala, in zadar deliii ii impungeau cu sabiile; caii se latisera pe pamant si stau nemiscati. Ghica putea inca sa se intoarca, dar orbit de soarta, prin o indrazneala nebuneasca, nu vru sa vada un semn instiintator in statutul cailor; se cobori si-si urma drumul pe jos pana la palat. La scara doisprezece robi arapi asteptau pe domn; unii ii luminau drumul cu faclii de ceara alba, altii il tamaiau cu catui de argint, altii il stropeau cu apa de trandafir. Cand Ghica, la lumina facliilor, lua sama la fizionomia salbatica si cruda a acelor arapi, care semanau cu diavolii din “Pedepsele iadului” zugravite pe peretii bisericii Sfantului Nicolai din Iasi, si vazu ca toti acei robi erau inarmati cu cate un hangiar, lucru impotriva pravilei primita in Turcia, prin care numai oamenii slobozi au dreptate de a purta arme, cel intai prepus de moarte ii intra in inima. El se pipai la brau si vazu ca uitase sa iaie hangerul ce-l purta necontenit cu sine, ziua si noaptea, la masa si in somn, pe tron si la altar. O sudoare rece ii cuprinse tot trupul. Atunce isi aduse aminte de scrisorile prietenilor sai din Constantinopol, de sfatuirile domnului Tarii Romanesti si a lui Gavrilachi, de lacrimile doamnei si ale domnitelor, de intrebarea lui delibasa, de statutul cailor in poarta Beilicului. Un val i se ridica de peste ochi si vazu tot groaznicul adevar moartea. El, care cu atatia oameni mari credea in fatalitate, se mira singur cum ramase orb la atate semne ce-i aratau vederat pieirea sa. A se mai intoarce inapoi era prea tarziu. Cel intai pas era facut, trebuia sa-si urmeze drumul. Se hotari, dar, sa moara, dar sa-si vanda incaltea viata cat s-ar putea mai scump.

Usile atunce se deschideau, si domnul intra in odaia lui capigibasa, care, facandu-se a-si birui slabaciunea, se scula in genunchi inaintea lui. Ghica se duse de-l imbratosa, ii ajuta sa se culce iarasi si se pusa langa dansul pe divan.

Indata cum voda intrase la capigibasa, viteazul delibasa impreuna cu deliii si idicliii fura poftiti la cafine, in vreme ce domnul era cinstit cu ceremonialul pompos obicinuit la marii Portii. Dulcetele, cafelele, cibucul, sorbetele se urmara cu cel mai mare lux. Tablalele, chiselele erau de argint, felegenele si linguritele de aur, cibucul impodobit cu brilanturi. Robii erau unii imbracati in haine albe de casimir, altii in costume bogate de catife rosie si albastra cusute cu fir si cu margaritari. Cine cunoaste cat era luxul de mare, in vremile de atunce, pe la pasii lmperiei otomane, va socoti aceste de nimica. Fiestecare pasa insusi, cand mergea la drum, avea cu sine o armie intreaga de robi, slugi, bucatari, vezetei si comori intregi de argintarii pentru slujba sa.

In sfarsit, dupa aceste ceremonii, prelud neaparat la orice vizita data unui turc, cat de sarac sa fie, capigibasa incepu a se jalui de boala sa, a da domnului noutati de prietenii lui din Tarigrad, a-i spune deosebitele schimbari intamplate la Poarta. De telul venirii sale insa nu-i zicea nici un cuvant. Domnul insa astepta din minut in minut sa se vada atacat; se uita in toate partile, loc de scapare nu era. In mijlocul conversatiei, capigibasa ceru de la voda tabacherea sa. Dupa ce lua o priza:

— Tabacul, beg, ii zise, nu ti-i bun, sa-ti dau eu altul de fabrica imparateasca! si batu din palme.

Atunce perdeaua, prin care cu cateva ceasuri mai inainte iesisera boierii moldoveni, se misca deodata si patruzeci de bostangii povatuiti de haznetarul intrara in odaie si se repezira asupra bietului domn. Tocmai in minutul acela capigibasa scosese o naframa de matasa neagra si o arunca pe umerele lui Ghica strigand: Mazil! Hain!

Domnul sari in picioare. Haznetarul se apropie pe din dos si gasi vreme de-l lovi drept intre umere, facandu-i o rana de moarte. Ghica racni ca un leu ranit si se smuci. Atunce o lupta amarnica se atata: unul improtiva a patruzeci, doua brate fara arme improtiva a patruzeci de hangiare. Dar, mainile nenorocitului domn, intarite prin curajul deznadajduirii, se facusera mai infricosate decat cutitele acelor ticalosi robi. De o mare putere fizica, el se lupta la inceput cu calaii sai, smulge din mana unuia hangiarul, impinge pe ceilalti, ii rastoarna prin lovituri voinicesti si omoara opt din ei, care aruncati la pamant, in cele mai de pe urma minute, se invartesc in pangaritul lor sange. Capigibasa, in toata vremea aceasta, sedea pe divan si se uita linistit la cruda priveliste, atatand numai cu gura pe marsavii bostangii. Dar, simtind ca pierdea prea mult sange din rana din spate, nenorocitul domn incepe a striga, chemandu-si slugile in ajutor; in zadar, viteazul delibasa si tovarasii sai, amagiti, erau trasi intr-o cafine, si acolo inchisi sub o paza numeroasa. Ei erau surzi la glasul stapanului lor. Insa in zadar se lupta Ghica ca un leu; scapare nu era, trebuia sa moara, caci intr-o lupta asa de nepotrivita ce poate vitejia singura improtiva numarului? El se trase langa o fereastra, cautand sa saie in ograda, nadajduind ca va fi ajutat de slugile sale. Cerceveaua insa era prea stramta; si, in minutul cand strica geamurile cu pumnul, bostangiii, o bucata de vreme impinsi, dar iarasi atatati de capigibasa, se apropiara de el si-i implintara in trup toate cutitele lor. Fapta nelegiuirii era sfarsita, Ghica pica mort langa fereastra, si turcii strigara: Allah! Atunce ceasornicul turnului de la Trei-Sfetitele batu trei ceasuri si jumatate de noapte. Asa muri bietul Ghica voda, jertfa a patriotismului si a bunatatii sale. Trupul sau dezbracat de cabanita regala, gol insusi de camesa, far’ de cap, fu aruncat in ograda, unde zacu mai multe zile batjocorit de turci. Averea lui toata fu confiscata in folosul Imparatiei; doamna si cu domnitele cernite fura purcese in robie la Constantinopol. Asemene si capul sau sangerat fu dus de impodobi mai multe saptamani poarta padisahului otomanilor.

Deasupra capului lui ar fi trebuit, ca la capul lui Grigore Calimah, sa se scrie o tidula purtand ca: “Acesta-i capul blestematului ghiaur Ghica Grigore, Bogdan-beg, care, fara voia sultanului, au vrut sa pastreze Imparatia in intregime”.

Boierii care au pregatit moartea lui Grigore Ghica in odaia Beilicului erau vornicul Manolachi Bogdan si spatarul Ioan Cuza. Celelalte capetenii ale nemultumitilor nu se aflau in Iasi in vremea acei tragedii, caci inca mult mai inainte fugisera la Hotin, ca sub ocrotirea pasei acei cetati sa poata pari mai in siguranta pe bietul domn.

III - 18 august 1778

Capetele le-au pus in poarta domneasca,

Tot norodul sa le priveasca,

Sa vaza cei ce pe domn paresc

Cum de graba se vadesc

Si isi iau cazuta plata..

Cea mai veche, cea mai insemnata, cea mai frumoasa zidire din Iasi erau odata curtile domnesti. Inca in timpurile cele mai inapoiate, cand Traian isi asezase aice rezidenta sa, in vremea razboiului sau improtiva lui Decebal si a prefacerii Daciei in provincie supusa vulturului imparatesc, acest palat, dupa traditie, cuprindea peste o mie de apartamenturi. Dupa ce Moldova, din colonie romana, in urma multor veacuri, se prefacu in principat neatarnat, aceasta antica cetate, caci merita numele, fu prada unui cumplit foc, care la anul 1460, sub marele Stefan, prefacu in cenusa tot orasul. Cinci ani in urma, indata ce eroul domn gasi odihna din partea dusmanilor straini, el o rezidi iarasi; si poporul, iar nu el, o numi Stefanovita. La anul 1491 rezidenta domneasca in mare parte fu iarasi arsa, incat dupa cativa ani ea numara numai sase sute odai, care si aceste, prin nepasarea urmatorilor stapanitori si prin darmarea vremii, se imputinara tot mai mult, si sub Constantin Muruz v. v. mai cuprindea de-abia o suta de locuinte [8]. Dar inca si cu aceasta reductie tot erau curtile un monument vrednic de vazut; din toate partile alergau strainii sa-l viziteze, si moldovenii, prin o fala nationala ce nu se poate discuviinta, il priveau ca martorul secular, ca pastratorul istoriei lor. In adevar, aceasta zidire era plina de suvenire pretioase inimii romanilor, aducandu-le aminte de niste timpuri mai fericite si mai slavite. Pe locul unde cu doi ani in urma era poarta domneasca, ridicata in starea ce am vazut-o si noi de catre Alexandru Muruz, in capul Ulitii Mari era atunce un turn cadrat, in felul celui ce este si astazi deasupra portii Goliei. In el se afla paraclisul domnesc, in care se faceau toate ceremoniile religioase ale curtii; pe peretii lui, in rand hronologic, erau asezate portretele domnitorilor Moldaviei, incepand de la Bogdan-Dragos. Insa toate aceste comori, impreuna cu partea ce mai ramasase in tara din Arhiva nationala dusa in Polonia de catre mitropolitul Dosoftei, sub Sobietchi, impreuna cu odoarele domniei, toate fura prada unui al trielea foc, mai cumplit decat cele dintai doua, care la anul 1783, sub Alexandru Mavrocordat, din toata curtea domneasca nu lasa piatra peste piatra. Domnul se muta atunce in casele Mitropoliei, care si ele fura prefacute in cenusa; Mavrocordat urmat de pojar se trase in cetatuia Galata, si de acolo fu iarasi silit a iesi prin un foc ce izbucni in manastire si a se trage in casele hatmanului Costachi Ghica, astazi a hatmanului Alecu Roset-Rosnovanu, care slujira de rezidentie voievozilor pana la anul 1804, cand Alexandru Muruz, din ruinele vechi, cu cheltuielile tarii, ridica iarasi curtile domnesti, in proportiile ce le vedem si astazi, insa foarte departe de marimea si de bogatia celor de mai inainte.

Din toate aceste prefaceri ce au suferit vechiul locas al domnilor Moldaviei, un singur turn se putuse pastra pana in zilele noastre. Cand ti se intampla de treci pe Ulita Mare si, ajungand in fata fostei porti domnesti, lasi paveua si iei in dreapta soseua ce duce la Socola, indata ce te vei afla in preajma caselor raposatului logofat Grigore Ghica, uita-te in stanga, si in zidul cazarmei grenadirilor vei vedea un colt ce iese in ulita. Pe acel loc, inainte de 1834, se inalta acel turn, rotund, cu ferestruici mici sapate in piatra, pe care de-abia intra mana si care putea sluji mai bine de metereze aparatoare decat de ferestre aducatoare de lumina. Acel turn de o arhitectura mai mult decat simpla, dar masiv, zdravan, in forma turnurilor ce se mai vad (poate pana maine) la cele patru colturi ale manastirii Goliei, se tragea, cel putin temeliile sale, inca din vremea romanilor; el sute de ani fusese respectat de furia focurilor care de atate ori au pustiit si pustiesc nenorocita capitalie a Moldaviei; fusese respectat de furia si mai cumplita a poporului, ades adus in deznadajduire; fusese respectat chiar de coasa timpului; si veacurile trecand peste dansul il lasasera in picioare, ca cand l-ar fi uitat. Compasul unor ingineri sacrilegi, care si-au luat de datorie sa ne darme toate monumentele si zidirile vechi ramase de la domnii nostri [8], au venit tocmai in vremile noue de l-au sters de pe fata pamantului, si in locul lui au zidit niste cazarmii efemere ca si ei. Turnul acela, impreuna si cu o alta zidire veche care asemene era in zidul curtilor si pe al careia loc astazi este ridicata o casa a unui Gheorghi Arnautu, in dosul cazarmei cavaleriei, din timpurile cele mai vechi si pana la 1832, a slujit de temnita domneasca. Generalul Kiselef, un nume pe care romanii il gasesc in toate intreprinderile filantropice si mantuitoare patriei noastre, privind si in vinovati oameni, indurandu-se de soarta lor si pentru intaiasi data rostind in Moldova cuvantul necunoscut pana atunce de “reforma penitentiara”, porunci de se parasi acel mormant, in care ticalosii se ingropau de vii, si o locuinta incapatoare, luminoasa, locas adevarat pentru oameni, fu hotarata bietilor osanditi; iar turnul, priveliste a atator dureri si a atator lacrimi, fu pastrat ca un martor grozav al cruzimilor, dar si al zdravaniei unor timpuri mai barbare decat ale noastre. In acel turn, in partea subpamanteana, unde niciodata lumina zilei nu razbatea, vineri, in 18 august 1778, tocmai acum sasezeci si sase de ani, o grozava tragedie se pregatea Pe un pat de scanduri, acoperit numai cu un mundir de paie mucede, sedeau doi nenorociti ferecati in obeze, ce erau legate cu lacati de fier de patru belciuge infipte in pereti. O [o ]paita palida, neputand razbate deasa intunecime, slujea numai a mari grozavia locului. Acei nenorociti erau vornicul Manolachi Bogdan si spatarul Ioan Cuza, ucigasii lui Grigore Ghica voda. Pacatul ii ajunsese; ei picasera sub ghearele de otel ale lui Constantin Muruz, pe care ei singuri il suisera pe tronul Moldaviei. O asemene catastrofa, care de pe treptele puterii aruncase in fundul temnitei pe ambii boieri, cei mai cu inraurire de pe atunce, pentru ca sa fie bine inteleasa, trebuie sa fie precedata cu o mica ochire asupra intamplarilor petrecute in tara noastra dupa taierea lui Ghica voda. Indata ce Grigore Ghica v. v. se ucisese in casele Beilicului, imbrohorul imparatesc trimisese ca sa caute pe boierii cei mai intai. Nici unul insa nu avu curajul de a se arata, ci toti se ascunsesera prin pivnite si prin podurile caselor. De-abia dupa indelungi cercetari, turcii izbutira a gasi pe logofatul Razu. Acesta, adus la trimisul sultanului, dinaintea trupului stapanu-sau intins pe pamant, fu numit caimacam ale tarii, cu porunca aspra ca sa tie norodul in liniste si supunere, pana la numirea domnului.

Acest domn se si oranduise in Constantinopol. Si cine putea fi altul decat Constantin Muruz, dusmanul si ucigasul lui Ghica? Tronul Moldaviei fu pretul sangelui nevinovat varsat in odaia Beilicului. In 11 noiembrie 1777, noul voievod fu primit de catre sultanul, in palatul sau, si de catre Musir-aga, impodobit cu cuca ienicereasca, in semn de intarire a vredniciei sale; dus pe urma in biserica patriarhala spre a se unge cu sf. mir, el purcese de acolo spre Iasi; si in 24 a aceeasi luni intra in capitalia principatului si precedat de alaiul obicinuit se aseza in scaunul domniei.

Nadejdile magulitoare ce boierii partizani lui Muruz facusera asupra lui, ca adica ei vor ocarmui tara cu fapta si domnul numai cu numele, se imprastiara indata ce acesta lua carma stapanirii in mana. De-ndata ce-si ispravi planul sau, noul stapanitor nu mai avea trebuinta de tradatori si, neavand pentru ce astepta de la dansii mai multa credinta decat predecesorul sau, el cauta cat mai in graba a departa de langa sine niste oameni care in tot minutul ii aduceau aminte sangeroasa slujba ce-i facusera si rasplata ce asteptau de la el. Ochiul sau de vultur privind starea Moldaviei, vazu din toate partile numai intrigi, siluiri, neunire si o venalitate ce razbatuse pana in cele de pe urma clasuri a societatii; aurul era singurul mobil a tuturor faptelor si el singur prezida la darea dreptatii, a slujbelor si a rangurilor. Cangrena era obsteasca si Muruz insusi, tremurand, se puse a cerceta pricina unei asemene dezorganizatii si coruptii; in curand fu si el convins de ispita intarita de veacuri, ca mai tot raul venea din intrigile si neunirea boierilor; atunce, fara sa vrea, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v. v.; si povatuit atat de interesul sau in parte, cat si de binele tarii, el se hotari a rasplati vremile trecute si viitoare, si, nou Lapusnean, jura ura si darmare unei aristocratii care prin surpare ispravise a se face asupritoarea domnilor si noroadelor. El se fagadui a urma planului lui Ghica, numai cu atata deosebire de predecesorul sau ca dinaintea sa slobozenia individuala, viata unui om nu insemna cat un graunte de mustar, cand se atingea de mantuirea statului. El simti ca, in coruptia obsteasca in care ajunsese Moldavia, guvernul patriarhal, masurile blande nu se mai potriveau si ca trebuia o ocarmuire de despot, un toiag de fier pentru ca sa poata cuceri boierimea. Indata, dar, dupa suirea sa pe tron, Muruz slobozi cele mai aspre porunci in tot principatul, pentru a se introduce iarasi in tara imparatia pravililor; si, ce este mai greu, stiu a le pune si a le pazi in lucrare. Boierii fura privegheati mai cu deosebire, si cea mai mica gresala, cea mai slaba nesupunere era strasnic pedepsita de un domn ce in gura mare declara ca, in imprejurarile de fata, singurul simtiment ce vroia sa insufle moldovenilor era spaima. Boierii, cum se vazura inselati in socotintele lor, incepura a caina pe bietul Ghica, care, chiar cand se impotrivea la asupririle lor, era bun si bland. Jurara, dar, si noului domn ura si indata se si apucara de obicinuita lor meserie, “intriga si para”, singurele conjuratii ce le mai ramasese curajul sa faca improtiva stapanitorilor de care erau nemultumiti. Dar si in aceasta fura inselati; ei aveau a face acum cu Constantin Muruz, in a caruia maini sabia si buzduganul, date de Poarta, nu erau numai niste simple jucarii si care era hotarat a le intrebuinta in tot minutul, spre apararea persoanei si tronului sau

[1] Vezi Hronica lui Ioan Neculce.

[2] Constantin Mavrocordat fusese numit domn Moldaviei in locul lui Grigore Calimah, care fu mazilit si taiat in Constantinopol la 29 ianuarie 1769. Deasupra capului lui era scris: “Acesta-i capul blestematului ghiaur Grigore Calimah Bogdan-beg, care au furat o suta pungi de bani ce i s-au fost trimis sa cumpere paine pentru urdie si au vandut Imparatia”. — Tot atunce, prin porunca sultanului, s-au taiat si capul marelui vizir Mohammed Emin pasa si a dragomanului Portii Neculai Dracu, sub cuvant ca erau uniti cu domnul Moldaviei, spre a vinde Imparatia.

[3] Intr-o scrisoare cu data din 18 febr. calendar vechi 1770, Caterina II scria lui Voltaire: “Le hospodar de Moldavie (Constantin Mavrocordat) est mort; celui de Valachie (Grigore Ghica) qui se trouve ici a beaucoup d’esprit”. Voltaire, in 10 apr. calendar nou, raspundea imparatesei: “Je plains fort le hospodar de Moldavie. Ce pauvre Gete n’a pas joui longtemps de l’honneur de voir Tomyris. Pour le hospodar de la Valachie, puisqu’il a de l’esprit, il restera a votre cour”.

[4] Pricina de capetenie a urii si a nemultumirii boierilor asupra lui Grigore Ghica v. v. au fost pontul boierescului, adica legiuirea statornicitoare relatiilor intre proprietari si intre locuitorii mosiilor. Prin anaforaua din 14 april 1775, mitropolitul si sase boieri mari, indraznind a se numi Adunare obsteasca si criticand dezrobirea vecinilor rostita in 6 april 1749 de o adevarata Adunare obsteasca, de vreme ce era alcatuita de mai mult de una suta saptezeci deputati, alesi din toate starile tarii, acesti sase boieri, zic, propusera domnului Ghica, ca (vecinatatea neputandu-se iarasi aseza) sa binevoiasca a hotari macar ca “locuitorii sa lucreze la stapanii mosiilor pe care se hranesc si se chivernisesc din zece zile una (adica 36 zile pe an!), dand si dejma din roduri, din a zecea, dupa obicei. Si aceasta randuiala de slujba a locuitorilor, ziceau acei sase boieri filantropi, socotim ca nu numai nu le va fi lor de stricaciune, ci inca si spre imbelsugare si fericirea tarii si a tuturor de obstie”!!! Voda arunca acea anafora asupritoare si nedreapta; si nu numai se tinu de hrisovul ce-l publicase inca in intaia domnie, in 1 ianuarie 1766, ci inca il intari prin un al doile hrisov din 1 april 1777. Prin aceste acturi, domnul usura sarcina locuitorilor inca mai mult decat cum fusese hotarata prin legiuirea Obstestii adunari din 6 april 1749, in care boierescul fusese asezat in 24 de zile lucru pe an; in loc ca Ghica indatorea prin hrisoavele sale pe tarani sa lucreze proprietarilor numai 12 zile pe an. Nemultumirea boierilor fu nemarginita; domnul insa ramase statornic in vrointa sa. De-abia cu o zi inaintea mortii sale, cand vazu ca furtuna era sa sparga asupra capului sau, de-abia atunce se hotari a face ceva spre a-i impaca. Prin hrisovul sau din 30 septembrie 1777, el aseza ca, pe langa acele 12 zile de lucru, locuitorii sa mai deie inca stapanilor doua zile de claca si o podvoada pe an si sa intocmeasca acareturile de pe mosii, insa numai pe acele vechi. Dar aceasta masura era luata prea tarziu si nici nu putea multumi pe boieri.

[5] Cantemir incheie cel de pe urma tratat ca domn suveran.

[6] Cea mai de pe urma Adunare adevarat obsteasca fu adunata spre dezrobirea taranilor. Vezi “Arhiva romaneasca”, tom. 1, pag 126.

[7] Vezi pentru aceste cartea foarte rara astazi “De obste gheografie pe limba moldoveneasca scoasa de pe gheografia lui Bufier, dupa oranduiala care acum mai pe urma s-au asezat in Academie de la Parizi, acum intai tiparita in zilele pre luminatului si pre invatatului domnului nostru Alexandru Ioan Calimah v. vd., cu blagosloveniia si cu toata cheltuiala preosfintitului mitropolit a toata Moldavia, chirio chir Iacov, intru a preosfintiei sale tipografie, in sfanta Mitropolie in Iasi, let 1795, august 22”. Aceasta carte este tradusa din italieneste romaneste de invatatul arhiereu a Hotinului Anfilohus.

[8] Cu o durere nespusa, asemene am vazut deunazi darmandu-se frumoasa cismea de langa palatul Societatii istorico-naturale, si aceea si mai frumoasa inca de la poartaTriiSfetitelor. Daca si aceste putine monumente, singurele ce le avem din timpuri vechi si care toate zidite in stil turcesc dau orasului un caracter oriental, daca si aceste se strica, care, dar, vor mai fi frumusetile Iasilor?

Introductie la “Dacia literara”

La anul 1817, dl Racocea, c. c. translator romanesc in Lemberg, publica prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru intaiasi data in limba romaneasca. Planul sau nu se putu aduce in implinire. La anul 1822, dl Z. Carcalechi, in Buda, cerca pentru a doua oara o asemene intreprindere, dar si aceasta fu in zadar. In sfarsit, la 1827, dl I. Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu putura face. Ocarmuirea de atunce a Tarii Romanesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii barbati care pe atunce binevoia a se mai indeletnici inca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. Numai doi oameni nu pierdura curajul, ci asteptara toate de la vreme si de la imprejurari. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Eliad; unul in Moldavia, altul in Valahia pastrau in inima lor focul luminator al stiintelor. Asteptarea lor nu fu inselata. Imprejurari cunoscute de toti le venira intru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829 in Iasi, ALBINA ROMANEASCA vazu lumina zilei pentru intaiasi data. Putin dupa ea se arata si CURIERUL ROMANESC in Bucuresti. De atunce, unsprezece ani sunt aproape; intre alte multe inaintari ce s-au facut in ambele principaturi, literatura n-a ramas in lenevire. Ajutata de stapanire, aparata si imbogatita de niste barbati mari si patrioti adevarati, a carora nume vor fi trainice ca veacurile, inlesnita prin miile de scoli ce s-au facut in targurile si satele Moldo-valahiei, literatura noastra facu pasuri de urias si astazi se numara cu mandrie intre literaturile Europei.

Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete romanesti s-au publicat in deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Asa, in putina vreme, am vazut in Valahia: Muzeul national, Gazeta teatrului, Curiozul, Romania, Pamanteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; in Moldova: Alauta romaneasca, Foaia sateasca, Oziris; in Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia inimii. Unele dintr-insele, adica acele care au avut un inceput mai statornic, traiesc si astazi; celelalte au pierit sau din nepasarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul romanesc, sub redactia dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Barit si Albina romaneasca, care, in anul acesta mai ales, au dobandit imbunatatiri simtitoare. Insa, afara de politica, care le ia mai mult de jumatate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai putin o colora locala. Albina este prea moldoveneasca, Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne baga in seama, Foaia inimii, din pricina unor greutati deosebite, nu este in putinta de a avea impartasire de inaintirile intelectuale ce se fac in ambele principaturi. O foaie, dar, care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala, o foaie care, facand abnegatie de loc, ar fi numai o foaie romaneasca si prin urmare s-ar indeletnici cu productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar implini o mare lipsa in literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca sa fie DACIA LITERARA; ne vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decat predecesorii nostri. Insa urmand unui drum batut de dansii, folosindu-ne de cercarile si de ispita lor, vom avea mai putine greutati si mai mari inlesniri in lucrarile noastre. Dacia, afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi in coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi in deosebitele jurnaluri romanesti. Asadar, foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturii romanesti, in care, ca intr-o oglinda, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau. Urmand unui asemene plan, Dacia nu poate decat sa fie bine primita de publicul cititor. Cat pentru ceea ce se atinge de datoriile redactiei, noi ne vom sili ca moralul sa fie pururea pentru noi o tabla de legi si scandalul o uraciune izgonita. Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmasi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari in judecatile noastre literare. Iubitori ai pacii, nu vom primi nici in foaia noastra discutii ce ar putea sa se schimbe in vrajbe. Literatura noastra are trebuinta de unire, iar nu de dezbinare; cat pentru noi, dar, vom cauta sa nu dam cea mai mica pricina din care s-ar putea isca o urata si neplacuta neunire. In sfarsit, telul nostru este realizarea dorintei ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.

Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura. Mai in toate zilele ies de sub teasc carti in limba romaneasca. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si inca si acele de-ar fi bune. Traductiile insa nu fac o literatura. Noi vom prigoni cat vom putea aceasta manie ucigatoare a gustului original, insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi. Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii. Foaia noastra va primi cat se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale ii vor umple mai toate coloanele.

Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturii noastre, va fi despartita in patru parti. In partea dintai vor fi compuneri originale a conlucratorilor foaiei; partea a doua va avea articole originale din celelalte jurnaluri romanesti. Partea a treia se va indeletnici cu critica cartilor nou iesite in deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a patra, numita Telegraful Daciei, ne va da instiintari de cartile ce au sa iasa in putin, de cele ce au iesit de sub tipar, relatii de adunarile invatatilor romani, stiri despre literatorii nostri si, in sfarsit, tot ce poate fi vrednic de insemnat pentru publicul roman.

Iasii, 30 ghenarie 1840

Viata lui A. Hrisoverghi

Alexandru Hrisoverghi ca si Andrei Chénier, modelul sau, murind nu lasase decat un nume fagaduit slavei: in viata, talentul sau nu fusese cunoscut decat prin o singura oda: Ruinele cetatii Neamtul. Putini prieteni stiau ca poetul mai avea si alte compuneri; dar, nefiind date la lumina, ele ramasesera straine la cea mai mare parte a publicului. Dupa moartea lui, familia sa, incurcata in protesuri, nu putu sa se indeletniceasca cu tiparirea scrierilor ramase; de-abia acum sase ani dupa ce l-am pierdut, frate-sau cel mai mic, dl Manolachi Hrisoverghi, a gasit vreme sa implineasca dorinta obsteasca prin publicarea acestei editii, care cuprinde toate operele poetului, atat cele originale cat si cele traduse. Recunostinta tuturor iubitorilor de poezie nationala ii este dinainte casigata. Aceasta colectie este mica. Putine bucati pot gasi har inaintea unei aspre critici; dar trebuie gandit cat de scurta a fost si viata autorului si cat de putin imprejurarile, nenorocirile si durerile l-au lasat slobod, pentru ca sa poata cultiva poezia, pe care el o iubea atata! Spre a-l dezvinovati de lenevire, sa ne fie, dar, iertat de a da o idee repede despre viata sa. A. Hrisoverghi s-a nascut in lasi, la 27 februarie l8ll; el era al doilea nascut din patru fii ai vornicului Neculai Hrisoverghi, ce se tragea din o familie veche, venita de mai multe veacuri din Constantinopol in Moldavia si care figura in lista ce ne da domnul Dimitrie Cantemir de familiile boieresti ale tarii noastre, cele mai cunoscute din vremea sa. Hrisoverghi nu se mandrea nicidecum de aceasta desarta noblete; el avea destul merit personal, fara sa aiba trebuinta si de cel de la parinti. El traia tocmai intr-o vreme cand in toate zilele i se infatisau pilde ca virtutea si meritul pot fi si fara stramosi. Armiile rusesti, care cuprindeau destui barbati mari suiti asa de sus din asa de jos, fiind in Moldavia, rupsesera valul prejudecatilor care ne ascundeau civilizatia Europei si ne pusesera in contact cu ideile drepte si liberale ale Apusului. Atunce aristocratia primi cea intai lovire, si astazi nu mai suntem departe de pieirea ei cu totul. In adevar, inteleptul principiu, adoptat de catre Reglement, si dupa care fiestecare moldovan poate sa ocupe slujbe publice si apoi sa primeasca si ranguri rasplatitoare, trebuie neaparat sa sporeasca din zi in zi numarul boierilor; o aristocratie insa care tot urmeaza a se inmulti va sfarsi negresit a se amesteca si a face una cu norodul. Pe de alta parte, aristocratia pana acum a putut tinea, pentru ca pastra asupra celor mici superioritatea banilor, a puterii si a educatiei, care toate astazi incep a se raspandi si in celelalte stari. Asadar, trecerea bogatiilor, si prin urmare si a puterii, de la cei putini la cei multi, de la cei mari la cei mici, imprastierea in clasele mai de jos a luminilor si a ideilor, care pana deunazi erau monopolul numai al boierilor celor mari, toate aceste reforme ne vestesc in putin ziua frumoasa cand aristocratia nasterii va pieri, facand loc aristocratiei meritului, singura aristocratie ce de acum va mai fi putincioasa. Si aceasta revolutie pacinica, fara sange si cu totul in folosul omenirii si al regeneratiei lumii, o vor savarsi-o vaporul si tipariul, propoveduitorii cei mai puternici ai civilizatiei. Tipariul va omori prejudecatile, va imprastia in norod luminile si stiintele morale, politice si sociale, iar vaporul, oborand departarile, va amesteca oamenii din toate tarile si din toate starile, le va impartasi ideile noua, va da in mana obstiei descoperirile geniului si, prin urmare, va nivela toate clasele societatii.

Educatia lui A. Hrisoverghi fu nenorocirea, cum zice un biograf al lui [1]. La 1818, cand era de-abia de sapte ani, pierdu pe tata-sau. Patru ani in urma, la 1821, trebui sa lase cu familia sa locurile unde vazuse ziua si sa fuga in Basarabia, pentru ca atunce izbucnise Eteria in patria sa. Moldovenii, deprinsi la jug prin o tiranie de mai mult de un veac si amestecand in aceeasi ura pe prigonitorii lor si pe eteristi, nu vrura sa se patrunda de adevarul ca planul lui Rigas, afara de slobozenia Greciei, cuprindea si dezrobirea tuturor popoarelor crestine din Turcia; ei, dar, fura surzi la chemarea de fratie ce li se facu si se tinura departe de aceasta revolutie, pe care nu o credeau ca ar fi pentru nationalitatea lor. De nu catre patrie, dar negresit catre Poarta, ei ramasera credinciosi; insa ostile turcesti, intrand in principat, nu facura deosebire intre vinovati si nevinovati si bietii locuitori, parasiti de acei ce ar fi trebuit sa stea sa-i apere in primejdie, platira cu viata si cu averea lor o prea mare credinta catre sultan. Insa macar ca romanii nu stiura a se folosi de prilej, totusi Eteria, in rezultatele sale, le fu folositoare; ii deprinse iarasi cu cuvantul leuqera slobozenie pe care-l uitasera de mai mult de un veac; si mavroforii le dadura pilda cum trebuie sa moara pentru patrie. Revolutiei, dar, de la 1821 ii suntem datori cu cel intai impuls ce am primit spre a ne indrepta in caile patriotismului si a civilizatiei! In vremea acea plina de nenorociri pentru biata patria noastra, tanarul Hrisoverghi incepu a lua cele intai principii de limba greceasca veche, de la un dascal din Chisinau, anume Constantin. Invatatura sa fu superficiala; dar aceasta nu fu din vina sa, ci din lipsa asazamanturilor de instructie, ce se simtea atunce in Moldavia. Domnii fanarioti, desi intr-un duh strain nationalitatii romanesti, tot facura mult pentru luminarea poporului; Mavrocordatii, Ghiculestii, Ipsilantii, Muruzestii, Calimahestii, Sutestii intemeiara in Iasi si mai in toate targurile tinutale scoli domnesti, din care au iesit mai multi barbati insemnati pe vremea lor, ce figura cu cinste in istoria si in literatura noastra. Dar toate acele izvoare de luminare pierira la 1821, cu cel de pe urma domn fanariot, Mihail Sutul; si, pana la 1828, Moldavia fu cu totul lipsita de scoli, caci de-abia in cel de pe urma an al domniei sale loan Sturza vv. se ingriji a restatornici Jimnaziul Vasilian, in Trei-Ierarhi. In toata acea vreme, invatatura se da sau in pansioane private, sau cu ceasul, de niste oameni care cei mai multi nici nu fusesera pregatiti pentru nobila sarcina de a fi luminatorii junimii; numai nevoia ii silise a fi profesori si a arata niste cunostinte ce ei singuri nu intelegeau. Toata instructia pentru tineri se marginea atunce intru a-si bate capul vro zece ani cu limba greceasca, fara in sfarsit a o putea intelege inca, si pentru a invata a vorbi frantuzeste. Asemene obiceiul de a-si desavarsi educatia in tarile luminate a Europei nu se primise inca de catre tineri. Hrisoverghi, dar, se folosi numai de indemanarile ce gasi in patria sa si urma si el metodul primit atunce obsteste de toti dascalii. Dupa ce doi ani intregi invata t© ‘Aljbhton, t© ‘OtAhcon, si tÖn ‘ApoqÒhn tÊn paidÊn, la 1824 se intoarse din Basarabia in patria sa, in care linistea se asezase in sfarsit. Ajungand in lasi, familia sa il puse la anul urmator in pansionul grecesc al parintelui singhel, care, cu al lui Kiriac, era cele de capetenii izvoare de invatatura pe atunce. In acel pansion, tanarul nostru poet urma metodul obicinuit, adica trei ani intregi invata gramatica toÐ Ppa EIumou si talmaci de rost din aEllhni in pl fabulele lui Esop, cuvantul Sfantului Vasile pentru post, Nepio dilogoi toÐ LouianoÐ cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur pentru inchinaciune, aHrwdian©V, Epistolariul lui Sinesie si ceva din QouuddhV. Ramasita cursului de invataturi era DhmosqnhV, SojAlhV, EIripdhV si “OmhroV ; de acestii, Hrisoverghi nu se folosi, pentru ca la 1827, iesind de la parintele singhel, intra in pansionul lui Muton, francez, om destul de invatat pentru atunce, care, predandu-i principiile limbii franceze, il puse in stare de a citi cartile moderne si folositoare scrise in aceasta limba si de a putea, prin mijlocirea lor, castiga ceva idei despre geografie, istorie, literatura si poezie moderne, care in pansioanele grecesti nici nu se pomeneau. La 1829, dupa ce invata destul de bine limba si literatura franceza, Hrisoverghi lasa pansionul lui Muton si mai lua acasa catava vreme lectii de la Franguli, unul din cei mai buni profesori greci de pe atunce si care se deosebea prin un metod simplu si rational de ceilalti dascali. Acesta il facu cunoscut cu frumusetile literaturii clasice a elinilor, si prin citirea lui Euripidie, Sofocle si Omer dezveli in el duhul poeziei. Franguli fu cel de pe urma profesor al lui. Hrisoverghi se apropia acum de douazeci de ani; vremea ii venise ca sa lase indeletnicirile adolescentului si sa intre in luptele barbatului.



Familia sa era cu totul incurcata in protesuri, de la moartea parintelui sau. Intr-o asa frageda varsta, el fu, dar, silit sa caute interesurile casei care-l chema, fu silit sa se lupte, cum zice dl Negruzzi, cu cursele sicanei si cu nedreptatile oamenilor; sa bata la usa celor mari el care nu stia ce este lingusirea si minciuna ca sa poata dobandi dreptatile sale.

In anul 1830, se publica porunca informarii ostirii nationale, sub nume de straja pamanteasca. Entuziasmul care se atata atunce nu se poate astazi descrie. Din toate partile, din toate starile, junimea alerga la arme, pe care moldovenii uitasera de a le purta de mai mult de un veac. A. Hrisoverghi era tanar si poet; in formarea militiei el vedea o era noua pentru tara sa; si ar fi fost el vrednic sa cante patria, daca n-ar fi imbratisat tot ce putea contribui la regeneratia ei? Macar ca nevoile familiei sale cereau toata vremea sa, totusi el fu unul din cei intai care incinse sabia in cavaleria Moldaviei. Dar, in putin, iluziile sale se pierdura: militia nu putea sa-i deie slava ce dorea si astepta. Tot ca Andrei Chénier, el se facuse ostean si, tot ca si dansul, el se dezgusta de viata monotona a ofiterilor in vreme de pace; pe de alta parte, nevoile casei sale il chemau numaidecat; caci, afara de supararile judecatilor, intr-aceasta vreme pierduse doi frati si el ramase acum singurul sprijin a maica-sa si a unui frate inca mic in vrasta. Asadar, la sfarsitul anului 1832, el reintra in viata privata, urmat de parerile de rau ale sefilor si tovarasilor sai, de care era pretuit si iubit. In noua sa pozitie, Hrisoverghi intrebuinta cea mai mare parte a vremii sale in dezbaterea nesfarsitelor protesuri a familiei, iar ceasurile slobode le petrecea in indeplinirea studiilor, care, cum am zis, ii erau superficiale. Inchipuirea sa cea vie cerea impresii vii; aceste le avu in citirea romanticilor francezi si mai cu deosebire in Andrei Chénier, in a caruia viata gasea atate asemanari cu insusi a sa viata; scrierile acestor autori dezvelira in el inca mai mult simtaciunea adanca ce o avea din fire si pe care acum o arata in prietesug si amor tocmai in vrasta cand in vine circuleaza foc in loc de sange, cand tot porul rasufla energie si putere, cand tot gandul in cap este cinste si slava, el era silit sa traiasca in nelucrare, nevazand nici in arme, nici in vreo alta cariera slava de care era beat, sau macar chipul de a se face folositor patriei sale. Se dedu, dar, cultului sexului frumos; si asa amorul, simtiment care are atata analogie cu poezia, ii stapani toate miscarile inimii. Insa boala, care in sfarsit il si cobori fara vreme in mormant, incepuse de pe atunce a i se arata amenintatoare; era dintai niste colici cumplite. Doctorii ii sfatuira miscarea si aerul curat. Aceasta imprejurare si o speculatie ce vroia sa faca cu boi il indemnara, la august 1833, sa intreprinda o calatorie in Turcia, pana la Adrianopol. Viata patriarhala a bulgarilor, obiceiurile lor atat de deosebite de ale altor natii mai civilizate si prin urmare mai prozaice, privelistea mareata a Balcanilor plini inca de suvenirele biruintelor rusesti, toata acea natura primitiva lasa in memoria lui intipariri nesterse si destepta in el geniul poetic.

Dupa intoarcerea sa in Moldova, publica, in 1834, cea intai compunere a sa: Oda ruinelor Cetatii Neamtu. Aceasta oda avu o inraurire ce rareori poezia capata in tara noastra. Locuitorii din Neamt, negandind nici la respectul ce tot omul trebuie sa aiba pentru antichitatile patriei, nici la strigarile ce vandalismul starneste orisiunde se afla barbati ce-si iubesc slava stramoseasca, ci povatuiti numai de un marsav interes, se sileau care din care sa stearga de pe fata pamantului cetatea lui Stefan, si, cu pietrele scoase, sa ridice zidiri in targul lor. Intre toti, unul, anume Beli-Bou, se deosebea prin furia sa cea daramatoare; acesta, numai din pietrele trase din zidurile pe care odata se infatisasa Elena, ridica un ratos intreg, cel mai mare din Neamt. Hrisoverghi, auzind de aceasta nelegiuire, exaltat de o sfanta ura asupra barbarilor ce necinsteau numele de roman, intr-o singura noapte compuse frumoasa oda in care striga: O, fratilor moldoveni, batrani, tineri, de-a valma, Veacurilor viitoare nu ganditi ca-i sa dati sama? Si puteti cu sange rece privi ace daramare? Nu opriti barbara fapta, nu naltati toti o strigare?

Iara voi care pacatul nu va sumetiti a-l face, Ci patimii va-nchinati, cugetul poate va tace? Lacomia de voi insusi si de a voastra avere Bucure-se, aiba parte, stapaneasc-o in putere, Iar blestemul cu-a sa mana in firea toata sa sape A voastre nume urate! s. c Entuziasmul ce aceste frumoase si energice versuri atatara fu obstesc. Las’ ca ocarmuirea de-ndata, aspru, opri barbara fapta, cum zice poetul, dar tot publicul se simti electrizat. Literatura, in Moldova, pe atunce de-abia incepuse a renvia, dar slaba, neinsemnata si alcatuita numai din proaste traductii sau imitatii si mai rele inca de originaluri straine; poezia era mai mult in forma, in cuvinte, decat in idei. Mitologia paraginita, afectatia si contetele italienesti erau de moda; la fiestecare rand a compunerilor din vremea aceea nu gasesti decat muze si iar muze, Apolon, Orfeos, Belona, cand Mars, cand Aris, Aheron, Dafnis, Tirsis si toti zeii din Olimp si Tartar. Toate acele compuneri erau ode imitate, versuri anacreontice, imne, fabule si mai ales sonete, felul de poezie favorit al Orfeilor care ne asurzeau urechile pe atunce. In Tara Romaneasca poezia avea mai multa nerva si incepuse a se indrepta dupa gustul national; multe bucati de o adevarata poezie se si publicara de Vacaresti, Eliad, Carlova; cele intai cercari a lui Alexandrescu iesisera asemene de sub tipar si vesteau romanilor un mare poet. Dar, din nenorocire, scrierile lor sau nu patrunsesera inca in Moldavia, sau erau cunoscute numai de un mic numar de cititori; Milcovul este o stavila destul de mare, care inca astazi opreste sau cel putin intarzie sloboda trecere a rodurilor duhului din o tara in alta. Publicul nostru, dar, nu cunostea decat pe autorii moldoveni, care, din pricina mediocritatii lor, lasau pe cititor rece, caci nu aveau nimica cu ce sa-l intereseze. Cu atata mai mare fu senzatia produsa de Hrisoverghi prin ideile sale drepte si patriotice, prin versurile sale cateodata aspre si nesupuse regulilor versificatiei, dar totdeauna energice, firesti, uimitoare, pline de o gratie deosebita in mai multe locuri si toate scrise intr-un ton simplu si lesne de inteles. Negresit ca poetul nostru, indemnat prin via imbratosare ce primi cea intai a sa compunere, ar fi urmat in cariera trasa lui de catre geniu si s-ar fi silit sa castige slava literara la care-i era dat sa ajunga; dar un amor viu, mare, vecinic, de vreme ce se sfarsi numai cu viata sa, veni de-l rapi ocupatiilor sale. El era tanar, frumos, avea tot ce poate placea unei femei, socotea ca avea inca multe zile de trait; toate aceste ii pot sluji de dezvinovatire, pentru ca conteni de a lucra pentru public; si daca mai fu poet, daca mai lua condeiul in mana, aceasta o facu numai pentru ca sa slaveasca pe aceea care-i realizase toate voluptatile ce visase in noptile sale de tanar. Viata noastra este atat de scurta, atat de monotona, atat de plina de suparari si de necazuri, incat, cand ni se infatisaza un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi daca l-am lasa sa treaca, fara sa ne bucuram de dansul. Inima lui Hrisoverghi era plina de iluzii, precum sufletul ii era plin de poezie; si precum el era adevarat poet, asemene era si adevarat simtitor. Cand el iubea, iubea din toate puterile sufletului, si lumea pentru dansul se marginea in amoreza sa. Amorul nou ce simti fu mai ales hotarator pentru dansul; aceasta placuta si misterioasa legatura avu o prea mare inraurire asupra vietii sale ca sa o putem trece sub tacere, fara insa a o dezveli mai mult decat ne iarta cuviinta. Era o femeie tanara, frumoasa, cu o inchipuire vie, ce-si pastrase inca toate iluziile copilariei sale si care, tremurand la cuvintele de foc ale tanarului poet, ii raspunsese: iubeste-ma, fii norocit; fa-ti un nume stralucit intre oameni, ca sa ma acoperi si pe mine cu slava ta. Hrisoverghi afla idealul eroinelor ce vazuse in Byron, Dumas si in atatia romancieri; el cistiga un suflet ca sa-i inteleaga sufletul, o inima pentru inima sa, o stea pentru orizonul sau. El uita, dar, tot, slava, cinstiri, viitor, ca sa traiasca numai pentru iubita sa. De aceea, mai in toate poeziile ce pe atunce a compus sau a tradus, el nu-ti arata decat starea inimii sale; il vezi cand vesel, pentru ca-i fericit atunce chipul ei il vede in cristalul paraului, numele ei il aude in murmura naturii, glasul ei in adierea zefirului; cand trist, pentru ca ceasul intalnirii intarzie a veni; cand deznadajduit, blestemand cerul si pamantul, pentru ca o prepune necredincioasa; ii hotarat sa fuga, sa o lase, ii pare rau ca a jertfit pentru dansa pan’ si slava ce ar fi putut s-o castige, se caieste de zilele ce a pierdut; si striga: Nici o zi din ale mele vrun suvenir n-au lasat; Numele meu inca este sub umbra acufundat. Si, dupa putin, uita tot si isi aduce numai aminte de fericirea ce a gustat, se intoarce iarasi la picioarele ei, mai bland, mai supus decat totdeauna, zicandu-i: Te iubesc, s-au sfarsit toate; dragostea margini nu are; Te iubesc ii rugaciunea ce inalt catre altare! Negresit, batranii, filozofii sau acei care n-au simtit fericirea de a fi iubit de o femeie ce-ti vorbeste si simturilor si inimii vor zice ca amorul nu trebuie sa injoseasca pe om, ca poetul, a carui menire este de a iubi numai idealitatea, nu trebuie sa-si piarda vremea intru o dragoste simtuala si ca numai oamenii de rand ingenuncheaza inaintea unei femei. La aceste, multi intre care si eu sunt de o alta socotinta; ei zic ca nimica nu poate in lume indemna la fapte mari, inseta pentru slava, destepta geniul, mai mult decat femeia, fiinta cea mai poetica; si cand n-am numi decat pe Petrarca, Dante, Tasso, a caror capodopere le-au fost insuflate prin amor, inca am dezvinovati pe Hrisoverghi ca s-a dedat unei fericiri pentru care noi, tinerii, in vremile monotone si triste in care traim, n-ar trebui sa-l mustram, ci inca sa-l pizmuim. Dar, precat poezia sporeste incantarile amorului, tot atat si amorul desteapta gustul poeziei. Hrisoverghi, multumit de fericirea sa, era dator publicului, siesi, sa nu-si adoarma geniul intr-o vinovata trandavie, ci sa se sileasca a agonisi slava ce o iubea ca un adevarat poet. Lua, dar, iarasi condeiul; si asa compuse Oda pentru venirea i. s. domnului stapanitor in care cea intai strofa mai ales este minunata —, bucatile originale O vita de par, Ei si traductiile Lampa cu Adaosul facut de dansul, Neera, Mina, care toate vadesc senzatiile inimii sale, si mai ales drama lui Alexandru Dumas, Antoni, in care el vedea, ca intr-o oglinda, toate desfatarile, toate tulburarile si indoielile, toate nalucirile si deznadajduirile amorului, ce el singur le simtea. Negresit ca talentul sau s-ar fi dezvelit, s-ar fi copt, cu cat ar fi inaintit in vrarsta; negresit ca reputatia sa din zi in zi s-ar fi intemeiat pe adevarate titluri; dar slujba in care intra si boala de care am vorbit, aratandu-i-se iarasi, nu-l lasara multa vreme slobod, ca sa-si urmeze indeletnicirile poetice de care se apucase de nou.

Dupa venirea i. s. domnului stapanitor din Constantinopol, bucurandu-se cu toti moldovenii pentru asezarea unui guvern national si pentru existenta politica inchezasluita tarii prin numirea unui domn pamantean, A. Hrisoverghi se hotari a intra de nou in slujbele statului. La 16 august 1834, el imbratosa iarasi cariera militara, ca lieutenant si adiotant al hatmanului, si tot in acelasi an, la 24 decembrie, inaltimea-sa il numi domnesc adiotant. In acest de pe urma post, el castiga in curand increderea printului, fu oranduit in mai multe insarcinari importante si, pentru bunele sale slujbe, la 1 ianuarie 1836 fu numit capitan.

Dar boala care-l rodea inlauntru nu-l lasa sa-si urmeze cariera. Zdravana sa constitutie luptase mai multa vreme impotriva raului; insa el se grabea sa traiasca si de aceea nu stia ce este paza si dieta. El era inselat prin puterea sporitoare a duhului sau; si asa nu-si cunoscu starea decat cand nu mai era chip de a o indrepta. In luna lui februarie 1836, la un bal mascuit, dat de curtea Iasilor, tocmai la acela in care o dama insemnata zicea lui Hrisoverghi, imbracat intr-un bogat costum de templier: “Esti frumos ca un soare” — la acel bal, el avu nenorocire sa raceasca tare si nu se pazi. A doua zi, pe o vreme viscoloasa, se duse la Pribesti, intru o comisie la care era randuit: dupa cateva zile se intoarse de acolo rau cu totul si de atunce nu mai vazu zi buna. Boala se complica si doftorii singuri nu mai fura in stare de a o cunoaste; neputandu-i folosi, il sfatuira sa caute ajutor strain. La 2 iunie 1836 el se porni cu frate-sau la Viena; doftorii de acolo il trimisera la baile de Isel. Cura aceasta, asemene, nu-i prii, si asa, tot in acelasi an, in octom brie, se intoarse in Moldova, mai slab inca decat se dusese si numai cu micul folos ce poate aduce un aer curat si un trai departe de intrigile si de tulburarile lumii. Putin dupa sosirea sa in Iasi, pica la pat, din care nu se mai scula decat ca sa mearga la groapa. Boala se facu mai amenintatoare decat totdeauna; puterea trupeasca era pierduta si, vazandu-l in acea ticaloasa stare, nimene n-ar fi putut crede ca avea dinaintea sa unul din cei mai frumosi tineri din Moldova; el ajunsese a fi numai umbra sa. Moartea sa fu precedata de luni de nedormire si de dureri, in care insa isi pastrase toata agerimea duhului si toata veselia caracterului. Dimpotriva, cu cat puterile trupesti ii scadeau, cu atata facultatile intelectuale ii sporeau; numai daca avea vreun minut de odihna, indata lua condeiul sau dicta altuia; si asa, slab, bolnav, la doua degete de moarte, compuse cateva fragmente de poezie, ce sunt adevarate scantei de geniu. Dar suferintele din zi in zi se inmulteau, si asa, in 9 martie 1837, pe la patru ceasuri de dimineata, isi dadu sufletul, fara agonie, dar cu cainta ca murea tanar, plin de viitor si ca nu putuse adeveri nadejdile ce compatriotii pusesera in el. Cu cateva ceasuri inaintea mortii el facuse aceste versuri: Gata a lasa viata, plang, suspin nemangaiat, A tristelor mele zile nadejdea s-a-mprastiat. C-o privire tanjitoare mi-e drag a ma mai uita La fericirile lumii ce nu le-am putut gusta. A. Hrisoverghi, intovarasit la locasul sau de pe urma de fratii cei de arme si de toata tinerimea, s-a ingropat langa tata-sau, in biserica Sf. Neculai de la Deal. Tocmai dupa moartea sa, la autopsia ce i se facu, doftorii cunoscura ca boala-i fusese oftica la maduva spinarii sau, cum se zice cu terminul tehnic, tabes dorsalis. Asa muri, de-abia de 26 ani, acest tanar favorit al muzelor, ridicat prea devreme veacului, pe care negresit ca, venind intr-o varsta mai coapta, l-ar fi imbogatit si stralucit cu productiile geniului sau. El era de o talie nalta, bine proportionata; figura sa smolita era frumoasa si barbateasca; fizionomia sa atat de expresiva, incat, daca o vedea cineva o data, nu o mai putea uita; infatisarea sa era sloboda si placuta. Insusirile inimii nu-i erau in nimica mai jos decat ale trupului. Patria o iubea mai mult decat viata; ideile sale erau liberale si potrivite cu veacul; prejudecatile nu l-au avut niciodata de partizan. Sufetul sau era indurator si deschis la toate intiparirile nobile; si pentru prietenii sai el era de miere, cum zice un proverb romanesc. Parerile noastre de rau ca l-am pierdut cu atata trebuie sa fie mai mari, cu cat vedem in ce lipsa se afla patria noastra de barbati cu insusirile lui.

Nu ne ramane acum decat a arunca o mica ochire asupra acestei editii, ce cuprinde toate scrierile lui A. Hrisoverghi, afara de traductia dramei Antoni, care, in acelasi an dupa moartea lui, s-a publicat la Bucuresti, in tipografia lui Eliad. Cele mai multe din bucatile poetice ce se cuprind in aceasta colectie nu sunt decat niste eschise, niste cercari neindeplinite; dupa opinia noastra, Fragmentele sunt cele mai vrednice de insemnat; multe din aceste sunt adevarate tanduri de pietre scumpe. Autorul singur cunostea greselile si neindeplinirile lucrarilor sale; pe bucatelele de hartie imprastiate, pe care el le scrisese, se vad in mai multe locuri versuri subliniate, cuvinte sterse, semne de indoiala. Negresit ca criticii vor gasi ades ideea rau infatisata, noima neinteleasa, expresiile nu prea alese, rima rau pazita. Noi singuri marturisim ca privim aceste poezii nu ca modeluri de perfectie, ci numai ca o dovada ca tanarul avea geniu si ca o proba de ce ar fi putut face, daca nu l-ar fi rapit moartea asa de timpuriu, caci, inainte de toate, trebuie gandit ca ele n-au petrecut din cariera omeneasca decat varsta patimilor. Iar acelora care, fara a lua sama la imprejurari, s-ar sili a arata numai greselile lui Hrisoverghi, le vom zice tot acele cuvinte ce si biograful lui Andrei Chénier le adreseaza criticilor poetului francez, mort asemene in floarea tineretii: “Daca vroiti de la dansul o corectie absoluta, duceti-va de-l cereti mormantului, care s-a inchis asupra lui la vasta de douazeci si sase de ani. Iar pana atunce, nu pretindeti de la rodul timpuriu picat inainte de a se coace, prin lovirea fulgerului, dulceata poamelor de toamna!”

[1] Precuvantarea dlui C. Negruzzi la Antoni, drama tradusa de A. Hrisoverghi, Bucuresti, tipografia lui Eliad, 1837.

Cuvant pentru deschiderea cursului de istorie nationala

Domnilor,

Dupa privelistea lumii, dupa minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai maret, mai vrednic de luarea noastra aminte decat Istoria. Istoria, domnilor mei, dupa zicerea autorilor celor mai vestiti, este adevarata povestire si infatisare a intamplarilor neamului omenesc; ea este rezultatul varstelor si al experientei. Se poate, dar, cu drept cuvant, numi glasul semintiilor ce au fost si icoana vremii trecute. Karamzin, in alte cuvinte, o numeste testamentul lasat de catre stramosi stranepotilor, ca sa le slujeasca de talmacire vremii de fata si de povatuire vremii viitoare. In aceasta privire atat de importanta, istoria, dupa Biblie, trebuie sa fie, si a fost totdeauna, cartea de capetenie a popoarelor si a fiestecarui om indeosebi; pentru ca fiestecare stare, fiestecare profesie afla in ea reguli de purtare, sfat la indoirile sale, invatatura la nestiinta sa, indemn la slava si la fapta buna. Domnitorul, prin istorie, se desteapta la nobila ambitie de a face lucruri mari si drepte si, prin urmare, de a trai in viitorime. Lauda nestearsa si nemurirea cu care sunt iucununati ocarmuitorii cei buni, defaimarea si hula care sunt totdeauna partea celor rai, ii mai cu neputinta ca sa nu le insufle in inima dorinta spre bine si spre virtute, daca inima lor nu le este inca stricata prin cangrena lingusirii. Cele mai inalte izbanzi, cele mai slavite fapte nu vedem oare ca s-au indemnat prin istorie? Spre pilda, biruinta Asiei, dupa marturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de catre Alexandru cel Mare. Cine nu stie ca acest falnic izbanditor purta necontenit cu sine, intr-o cutie de aur, poema lui Omir; si ce este Iliada alta decat o istorie in versuri, cea mai veche si cea mai frumoasa din toate! Fara a merge in veacuri asa departate, nu s-a vazut mai in zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, desteptandu-si geniul spre izbanzi si slava prin citirea vietii Macedoneanului, scrisa de Quint Curtie? Care, dar, imparat, care domn nu trebuie sa tremure dinaintea istoriei, acestui strasnic tribunal, ce are sa-i judece cu aceeasi nepartinire precum odinioara egiptenii judecau pe regii lor iesiti din viata?

Datatorul de legi, barbatul de stat in istorie invata tocmelile ocarmuirilor, puterea si slabiciunea lor, pricinile de sporire sau de scadere a staturilor, felurile de guvern sub care au inflorit mai mult, legile care au avut inraurirea cea mai priincioasa sau cea mai stricacioasa asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.

Osteanul in istorie gaseste pildele cele mai drepte si mai adevarate despre strategie; carturarul, filozoful, in ea vad inaintarea duhului omenesc, ratacirile sale, descoperirile geniului, pricinile nestiintei, a superstitiei si a intunericului.

Simplul particular in citirea istoriei gaseste mangaiere pentru relele de fata; ea ii arata ca, prin o trista fatalitate, perfectie n-a fost niciodata in lume, ca virtutea mai totdeauna a fost prigonita in viata si ca rasplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decat dupa moarte. Cine nu trebuie sa-si uite durerile si nemultumirile, cand istoria ii arata pe niste cetateni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor si de multe ori chiar a compatriotilor lor? Nenorocirile noastre trebuie sa le socotim de nimica, cand vedem pe un Socrat silit sa primeasca otrava chiar din mana atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru ca era numit cel Drept, pe un Caton dandu-si singur moartea, ca sa nu-si vada patria in robie. Ii cu neputinta ca cineva, insuflat de asemene pilde, sa nu-si imbarbateze caracterul, sa nu doreasca de a imita pe acesti straluciti barbati, facand abnegatie de sine si ravnind numai folosul obstesc! Cat trebuie, dar, sa ne fie draga aceasta stiinta inalta, care, las’ca ne da o petrecere folositoare si prin citirea ei ne indestuleaza curiozitatea cea mai nobila, dar ne invata inca a fi buni, ne mantuie de prejudete, ne sporeste ispita prin ispita veacurilor trecute si ne lungeste, cum am zice, viata! “A nu sti ce s-a intamplat inainte de a fi nascut este, zice Ciceron, tot aceea ca cand ai fi necontenit prunc; caci, ce este varsta omului, daca memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai denainte?” [1]. Istoria singura poate, ca intr-o panorama intinsa, sa ne arate imparatiile trecute inainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revolutiile, la sfaturile, la serbarile intamplate de la inceputul lumii; ea scoate din morminte pe stramosii nostri si ni-i infatiseaza ca vii dinaintea ochilor, cu toate virtutile, cu toate patimile, cu toate naravurile lor. Ea, dar, ne leaga cu vecia, punand in comunicatie semintiile trecute cu noi, si iarasi si pe noi cu semintiile viitoare, carora are sa le tradeie povestirea faptelor noastre. Pe langa toate acestea, istoria mai are si nepretuitul dar de a judeca cu nepartinire faptele contemporanilor nostri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaste drept si adevarat. Studia istoriei, domnilor mei, a fost in toate timpurile ocupatia de predilectie a oamenilor ganditori. Niciodata insa n-a avut importanta si universalitatea de care se bucura astazi. La cei vechi, ea era partea numai a politicilor, a ostenilor si a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor. Astazi insa, orisiunde natia este ceva inaintata, istoria este citirea obsteasca a tuturor starilor, pana si celor injosite. In Franta, taranul, sara, la coltul focului, ca sa se odihneasca de trudele zilei, citeste maretele reforme ale Constituantei si stralucitele biruinte ale lui Napoleon. In Prusia, de cate ori mi s-a intamplat sa vad, in vremea popasului, pe muncitorul de pamant citind, la umbra unui copac, faptele marelui Frideric? Aceasta norocita popularitate a istoriei vine, mai ales, din doua pricini: cea intai este ca astazi fiestecare cetatean are drit si indatorire de a se ocupa cu trebile statului, ca fiestecine doreste a sti care sunt si cum se pazesc drepturile nationale, castigate de catre stramosi; si unde poate cineva sa le gaseasca mai bine deslusite decat in istorie? A doua pricina, si cea de capetenie, este aflarea tiparului; multumita, si de o mie de ori multumita, acelui care dintai a gasit aceasta arta, cea mai mare imprastiitoare si pastratoare a intamplarilor, fara care istoria niciodata n-ar fi ajuns in cinstea universala in care se afla; nici nu pot sa va arat cat lipsa acestei inalte aflari arunca nedumerire in povestiri, nesiguranta in opinii, nestiinta si intuneric in tot. Aceasta lipsa, domnilor mei, este pricina ca intre romani, chiar si intre cei mai insemnati, se gasesc asa de putini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este inca destul de slobod si de imprastiat; noi n-avem inca publicata in limba nationala macar o istorie universala, si ce vorbesc de istorie universala, cand chiar analele patriei noastre zac in intuneric, pastrate numai in niste manuscripte, din care doua, din pricina copistilor, nu se potrivesc! Si, cu toate acestea, tiparul ar fi cel mai sigur si mai grabnic mijloc ca sa ajungem la civilizatia societatii europene. Noi, care ne falim cu propasirile ce socotim ca facem, noi, care nu vorbim decat luminare si civilizatie, daca vroim sa avem in fapta aceea ce vorbim, ar trebui sa urmam pildei nord-americanilor, a carora cea intai treaba de care se apuca, cand isi fac vreo noua asezare, este sa deschida un drum si sa aduca cu dansii un teasc, spre tiparirea unui jurnal. Prin aceasta indoita operatie, ei ajung telul si fac analizul a orice sistem social, pentru ca, cum zice Volney, societatea nu este alta decat comunicatia usoara si sloboda a persoanelor, a lucrurilor si a ideilor. Daca istoria indeobste, adica a neamului omenesc, este asa de interesanta in rezultatele sale, cu cat mai mult trebuie sa ne fie istoria patriei, a locului unde am vazut ziua? Omul, totdeauna, inainte de neam si-a iubit familia, inainte de lume si-a iubit neamul si partea de pamant, fie mare, fie mica, in care parintii sai au trait si s-au ingropat, in care el s-a nascut, a petrecut dulcii ani ai copilariei ce nu se mai intorc, a simtit cea intai bucurie si cea intai durere de barbat. Acest simtiment sfant, nu cunosc inca nici un neam, nici o semintie cat de bruta, cat de salbatica, care sa nu-l aiba. M-as intinde prea departe de sujetul meu daca m-as pune a va arata pilde despre aceasta; ele sunt nenumarate. Ce interes mare trebuie sa aiba istoria nationala pentru noi, imi place a crede ca si d-voastra o intelegeti ca si mine. Ea ne arata intamplarile, faptele stramosilor nostri, care prin mostenire sunt si ale noastre, inima mi se bate cand aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Stefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, si nu ma rusinez a va zice ca acesti barbati, pentru mine, sunt mai mult decat Alexandru cel Mare, decat Anibal, decat Cesar ; acestia sunt eroii lumii, in loc ca cei dintai sunt eroii patriei mele. Pentru mine batalia de la Razboieni are mai mare interes decat lupta de la Termopile, si izbanzile de la Racova si de la Calugareni imi par mai stralucite decat acelea de la Maraton si Salamina, pentru ca sunt castigate de catre romani! Chiar locurile patriei mele imi par mai placute, mai frumoase decat locurile cele mai clasice. Suceava si Targovistea sunt pentru mine mai mult decat Sparta si Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru strain, pentru roman are mai mult pret decat Corintul, pentru ca in Baia avanul riga a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum ii zicea Sixt al lV-lea, ranit de sabia moldovana, fu pus in fuga si uita drumul patriei noastre.

Trebuinta istoriei patriei ne este neaparata chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva natiilor straine. Neavand istorie, fiestecare popor dusman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron. “Inceputul ce ai este necunoscut, numele ce porti nu este al tau, nici pamantul pe care locuiesti; soarta ta asa a fost ca sa fii tot dupa cum esti; leapada-te de inceputul tau, schimba-ti numele sau primeste pe acesta ce ti-l dau eu, ridica-te si du-te din pamantul pe care locuiesti, caci nu este al tau, si nu te mai munci in zadar, caci tu nu poti fi mai bine de cum esti”. Si, in adevar, toate aceste cuvinte ni s-au zis de catre straini; inceputul nostru ni s-a tagaduit, numele ni s-a prefacut, pamantul ni s-a sfasiat, driturile ni s-au calcat in picioare, numai pentru ca n-am avut constiinta nationalitatii noastre, numai pentru ca n-am avut pe ce sa ne intemeiem si sa ne aparam dreptatile.

Domnilor, cand as fi asa de norocit sa dezvoltez mai mult in inima d-voastra interesul pentru istoria patriei, m-as fali ca am sporit in d-voastra si iubirea catre patrie si ca, prin urmare, am contribuit la pastrarea nationalitatii; caci ce poate mai mult sa ne-o pastreze decat aceasta istorie, care ne arata ce am fost, de unde am venit, ce suntem si, ca regula de trei, ne descopere si numarul necunoscut, ce avem sa fim!

O asemene carte ar trebui sa fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. Si sa ma credeti, domnilor, ca si istoria noastra are intamplari, are portreturi care nicicum n-ar ramanea mai jos decat eroii celor vechi daca acestora li s-ar scoate aureola poetica cu care pana geniului i-a infrumusetat. Totul este ca veacurile eroice si mitologice au trecut de mult, ca astazi poezia nu se gaseste nici macar in versurile poetilor si ca numai un Omer a fost in lume.

Negresit ca istoria Spartei, a Atenei, a Romei, are mai mult interes decat a noastra pentru tot strainul; dintai, pentru ca grecii si romanii sunt popoarele care pana acum rezuma civilizatia si lumea veche; al doile, pentru ca inraurirea lor inca pana astazi se pastreaza asupra noastra prin pravile religioase si civile, prin stiinte, prin arte, prin pamant ce le-am mostenit de la dansii, si, in sfarsit, pentru ca toata instructia clasica a junimii inca astazi se razema pe istoria grecilor si romanilor si, mai ales, pentru ca faptele acestor popoare s-au scris de niste barbati ca Tucidid, ca Tacit, ca Tit-Livie. Sub aceste priviri, eu singur marturisesc interesul universal al istoriei grece si romane; dar, in ce se atinge de curajul individual, de indrazneala faptelor, de statornicia apararii, de marinimia si barbatia voievozilor nostri, care, desi pe un teatru stramt si cu mici mijloace, au savarsit lucruri uriase, in toate acestea, domnilor mei, nu ma tem de a zice ca istoria noastra ar fi mai jos decat istoria a oricarui popor vechi sau nou. Lupta nationala a romanilor, care, mai trei veacuri, au aparat cu sabia crestinatatea impotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun si a lui Mircea cel Batran, a carora nume rasunau de la Marea Baltica pana la portile Bizantiei; stralucitele fapte ale unui Stefan cel Mare; blanda figura a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Frantei, lasa sfatuiri fiului sau cum sa domneasca ; abdicarea lui Petru Rares, care prefera sa se coboare de pe tronul Moldaviei decat sa plateasca bir turcilor; chipul maret, si intocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni partile Daciei vechi si a se putea intitula: “Mihail, cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei si Transilvaniei”; inima de erou si geniul barbatesc a doamnelor Elena si Florica; patriotismul preotului Farcas si inalta intelepciune a lui Miron Costin, care cu aceeasi mana purta sabia spre apararea patriei si condeiul spre scrierea analelor nationale; rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei si Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale lui Serban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se parea prea mic si ravnea tronul Bizantiei; apararea a nouasprezece plaiesi in cetatea Neamtului impotriva armiei intregi a lui Sobieski, mantuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar si a strainilor, cand istoria noastra ar fi mai bine cunoscuta. Vroiti insa un interes de roman, varietate de intamplari, episoduri patetice, tragedii care sa va scoata lacrimi din ochi, grozavii care sa va ridice parul pe cap, apoi nu voi avea trebuinta decat sa va povestesc cruzimile si viata aventuriera a lui Vlad Tepes, moartea vrednica de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lapusneanu, intrarea cazacilor sub Hmelnitki in Moldova, care singura este o poema intreaga, navalirile tatarilor, taierea lui Brancoveanul si a familiei sale, una din cele mai triste privelisti ce istoria universala poate infatisa, catastrofa lui Grigore Ghica, in care se intalneste tot neprevazutul dramei, si cate alte scene grozave si uimitoare, cate alte intamplari de cel mai mare interes chiar pentru indiferenti!

Pe langa aceste, istoria romaneasca mai are un interes si mai universal. Patria noastra, prin o vrednica de toata jalea soarta, a fost menita din cea mai batrana vechime sa fie teatrul navalirilor si a razboaielor strainilor. Inaintea veleatului crestinesc, gasim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe Lisimah luptandu-se cu dacii, a carora pamant l-am mostenit noi. O suta de ani dupa Hristos, intalnim pe Decebal, cel mai insemnat riga barbar care a fost vreodata, mai maret, mai vrednic de a fi pe tronul Romei decat miseii urmasi ai lui August. In adevar, acest Decebal merita atat de putin numele de barbar cat si orice alt barbat mare care doreste a-si civiliza tara. “Este barbar, zice domnul Saint-Marc Girardin, acela care, sub Domitian, biruitor legioanelor romane, cerea ca imparatul, in loc de bir, sa-i trimita mesteri si lucratori de tot felul, atat in artele razboiului precum si in acele ale pacii? Este un barbar acela care, inainte de a incepe razboiul impotriva romanilor, cauta pana in fundul Asiei alianta unui alt dusman al Romei, a rigai partilor?”. Pana acolo se intinde politica acestui barbat insemnat. Insa un erou mai mare se porneste asupra lui; Decebal trebuie sa se plece, patria i se supune si, nevrand a o vedea roaba, el, care o tinuse sloboda si mandra ca lua bir chiar de la domnitorii lumii, isi da singur moartea si scapa de a figura in triumful lui Traian, singurul imparat pagan pe care, din pricina virtutilor sale, crestinii l-au pus in rai. Asa, domnilor mei, se sfarseste razboiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.

Plinie cel Tanar, intr-una din scrisorile sale, ne da ideea cea mai dreapta despre acest cumplit razboi, in care era sa se hotarasca pricina civilizatiei si a barbariei. Caninius, unul din prietenii sai, facea o poema asupra acestui razboi; Plinie il indeamna in intreprinderea sa: “Ai dreptate, ii scrie, sa iei acest sujet; nu este altul mai nou, mai bogat, mai intins, mai poetic si voi zice insusi mai fabulos, macar ca totdeauna adevarat. Vei avea a zugravi canaluri sapate in niste tari necunoscute, poduri aruncate pentru intaiasi data pe fluvii rapide, lagare asezate in mijlcoul unor munti neapropiati pana atunce, un riga silit sa fuga, silit sa se omoare, dar care moare cu tot curajul sau si, in sfarsit, doua triumfuri; unul care fu cel dintai pe care romanii il castigara asupra dacilor, pana atunce nebiruiti, si celalalt care fu cel de pe urma in care biruinta ispravise pieirea acestui popor. Greutatea este ca sa te poti tinea deopotriva cu marimea sujetului”. Paguba ca acest poem s-a pierdut; el ar fi putut sa ne deie o multime de detailuri asupra acestei lupte. Trece o suta de ani, si patria noastra, schimbata in colonie romana, incepe a se face teatrul unde soarta imperiei se hotaraste de catre barbari; la Dunare este lupta intre barbarie si civilizatie. Alani, avari, gepizi, goti, huni, lombarzi, bulgari, pe toti acestia ii vedem trecand si petrecand prin tarile noastre, sfasiind, una dupa alta, imperia cesarilor, risipindu-o in urma de tot si prefacand, in sfarsit, fata Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipita cu inceputul tuturor natiilor noua, ar ramanea intunecoasa daca nu s-ar deslusi prin istoria romaneasca. In vremile moderne, iarasi, vedem Moldavia si Valahia menite, ca si in timpurile de demult, a fi locul luptelor celor mai sangeroase. Ungurii, polonii au hotarat aice cea mai mare parte a razboaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski castiga reputatia militara care pe urma il cheama pe tronul Iagelonilor. Imperialistii, mostenitorii ungurilor, culeg iarasi in tarile noastre cele mai frumoase trofee asupra osmanlailor. Vine inceputul veacului al optsprezecelea si Moldavia vede figura cea mai mareata din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruintele Rusiei asupra Turciei se castiga in Principaturi; bataliile, trataturile, generalii izbanditori ai acestei puteri poarta nume de locuri romanesti. Nime, dar, nu poate tagadui interesul universal al unei istorii care ne infatiseaza niste intamplari asa de importante, niste barbati asa de straluciti, niste natii asa de numeroase si deosebite, care toate pe pamantul patriei noastre au lasat urme de trecerea lor, monumenturi de existenta ce au avut, binecuvantari sau blestemuri, unele si altele meritate prin facerile de bine sau prin rautatile ce ne-au lasat.

Insa cu cat aceasta istorie este interesanta, cu atata este si grea de infatisat; si cu toate acestea, eu indraznesc a primi asupra mea o sarcina asa de mare; nimene nu simte mai bine decat mine cat ea este mai presus de putinta mea. Las’ca chiar slabul meu talent este nedestoinic de a trata dupa cuviinta un asemene inalt sujet, dar chiar imprejurarile din afara sunt impotriva mea. O singura istorie completa si sistematica nu avem inca despre romani; insusi sirul domnilor nu este inca clasificat si statornicit prin faclia unei critici sanatoase. Documenturile oficiale si acturile publlce, care sunt cea intai si cea mai puternica dovada a adevarurilor istorice, ne lipsesc cu totul; din pricina deselor revolutii care in atate randuri ne-au pustiit patria, ele sunt pierdute pentru totdeauna sau imprastiate prin tari straine, pe la particulari sau in manastiri sau in bibliotecile Ungariei, Poloniei, Transilvaniei, ale Moscovei, Petersburgului, Vienei si chiar ale Stockholmului. Asadar, in lipsa acestor izvoare de capetenie, noi nu avem decat letopisetele tarii si istoriile Ungariei, Poloniei si Turciei, cu care patria noastra a statut in stranse relatii; dar si aceste izvoare sunt inca departe de a fi desavarsite. Hronografurile romanesti, in ce se atinge mai ales de intaile timpuri a Principatelor, nu se potrivesc nicidecum cu autorii straini, nu se potrivesc macar intre dansele. Istoricii vechi, unguri, poloni si turci nu cuprind, precum se intelege de la sine, decat fragmenturi despre istoria noastra, si acestea inca ades intunecate prin duhul partidei si a urii. Ne mai raman inca istoriile, observatiile istorice, calatoriile publicate despre tarile noastre de deosebiti straini in deosebite limbi; aceste sunt ajutorul de capetenie pentru compunerea analelor nationale, si mai ales scrierile lui Gebhardi si ale lui Engel, care, prin ostenitoarele lor lucrari, au meritat bine de la romani. Lipsa cea mai mare ni s-ar putea indeplini prin nepretuitele uvrajuri ale lui Samuil Clain si ale lui George Sincai, a caror viata n-a fost decat o lunga lupta si o intreaga jertfa pentru patrie; dar, din nenorocire, aceste mult dorite si mult asteptate scrieri pana acum n-au iesit de sub tipar si, cum ma tem, nu vor iesi inca multa vreme. Pe langa greutatea sarcinii ce se pricinuieste prin haosul atator materiale, asa de infelurite, asa de imprastiate, asa de incurcate si, cateodata, si asa de sarace, apoi se mai infatiseaza si indatoririle ce se cer de la orice istoric, fara privire asupra formei de afara, adica talentul si stilul compunerii. Lucian, nascut sub Traian, cere urmatoarele calitati si datorii de la un bun istoric: el vrea ca istoricul sa fie intelept, sa aiba simtimentul cuviintelor, sa stie a gandi si a-si infatisa gandirile, sa fie cunoscut in trebile politice si militare, sa fie slobod de frica si de ambitie, nelipicios mitei sau amenintarii; sa spuie adevarul fara slabiciune si fara amarare, sa fie drept fara asprime, cenzor fara otarare si fara clevetire; sa n-aiba nici duh de partida, nici insusi duh national; il vreau, zice el, sa fie cetatean al lumii, fara stapan, fara pravila, fara privire catre opinia vremii sale si nescriind decat pentru stima oamenilor cu dreapta judecata si pentru lauda viitorimii. Aceste sunt insusirile unui bun istoric; in vremea lui Lucian poate ca se intampla la multi; dar astazi, cand egoismul si ambitia intuneca talenturile cele mai mari, putini s-ar gasi care sa le adune. Fara sa vroiesc sau sa ma pot pune mai sus sau macar deopotriva cu altii, socot ca nu-mi veti lua rau incredintarea ce va dau, ca raul si minciuna nu vor gasi niciodata in mine un aparator si ca totdeauna ma voi sili a va spune adevarul, caracterul principal al istoriei; iar cand nu-l voi putea zice, voi tacea si d-voastra veti intelege pentru ce. Imi veti ierta numai o mica plecare pentru natia mea, fara insa sa credeti ca as denatura faptele sau ca as escuza aceea ce merita ocara. Insa, cum zice Karamzin, pe care nu ma pot opri de a-l imprumuta asa de des: “Simtimentul de noi si al nostru insufleteaza povestirea; pentru ca atat o partinire groasa, partea unui duh slab si a unui suflet fara inaltare, este nesuferita intr-un istorian, pe atata ii aflam caldura, energie si incantare, cand iubirea patriei ii indreapta condeiul. Niciodata nu va fi suflet in care sa nu domneasca acest simtiment generos. In Tucidid noi vedem totdeauna un atenian; Tit-Livie este pururea un roman”.

In mine veti gasi un roman, insa niciodata pana acolo ca sa contribuez la sporirea romanomaniei, adica mania de a ne numi romani, o patima care domneste astazi mai ales in Transilvania si la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericita aducere aminte, prin cartea sa Despre inceputul romanilor, publicata pentru intaiasi data la anul 1812, ca un nou Mois, a desteptat duhul national, mort de mai mult de un veac; si lui ii suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit in tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de alta parte, insa, a avut si nevinovata nenorocire sa produca o scoala, destul de numeroasa, de romani noi, care, far’ a-si sprijini zisele cu faptele, socot ca trag respectul lumii asupra-le-si cand striga ca se trag din romani, ca sunt romani si, prin urmare, cel intai popor din lume. Aceasta manie s-a intins pana acolo incat unii isi insusesc chiar si faptele si istoria batranilor romani de la Romulus si pana la Romulus Augustul. Asa dl Aristia, pe care il cinstesc ca bun traducator ale unei parti a Iliadei, intr-un poem epic, unic in felul sau, exaltat de un entuziasm putin potrivit cu un roman, dl Aristia, zic, numeste roman pe Longin, sutasul roman care a strapuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos cand era rastignit pe cruce, si nu-si poate ascunde bucuria ca cel intai crestin a fost un roman.

Sa ne ferim, domnilor mei, de aceasta manie care trage asupra noastra rasul strainilor. In pozitia noastra de fata, cea intai datorie, cea intai insusire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am putea merita aceea ce zice dl Eliad, ca numai natiile bancrute vorbesc necontenit de stramosii lor, bunaoara ca si evghenistii scapatati. Sa ne coboram din Ercul, daca vom fi misei, lumea tot de misei ne va tinea; si, dimpotriva, daca, izgonind demoralizatia si neunirea obsteasca care ne darma spre pieire, ne vom sili cu un pas mai sigur a ne indrepta pe calea fratiei, a patriotismului, a unei civilizatii sanatoase si nu superficiale, cum o avem, atunci vom fi respectati de Europa, chiar daca ne-am trage din hoardele lui Gengis-Han. Asadar, domnilor mei, eu nu voi ascunde ca legile, ca obiceiurile, ca limba, ca inceputul nostru se trag din romani; istoria de mult a dovedit aceste adevaruri; dar, inca o data va mai spun, sunt departe de a maguli o manie ridicola, vorbindu-va de faptele romanilor, ca cand ar fi ale noastre; ci voi face ceva mai folositor; ma voi sili a va indemna ca, daca vroiti sa fiti cunoscuti de adevaratii fii ale romanilor, apoi sa faceti si d-voastra ceva care sa se poata semalui cu ispravile poporului de lume domnitor. Inainte de a sfarsi, dati-mi voie, domnilor mei, sa chem luarea voastra aminte asupra cursului meu. Daca grecii au cazut odata sub jugul lui Filip si in urma sub jugul romanilor, este pentru ca au voit sa fie plateani, tebani, ateniani, spartiati, si nu heleni; tot asa si stramosii nostri au vroit sa fim ardeleni, munteni, banateni, moldoveni, si nu romani; rareori ei au vroit sa se priveasca intre dansii ca o singura si aceeasi natie; in neunirea lor, dar, trebuie sa vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute, a carora urme, inca pana astazi, sunt vii pe pamantul nostru. Departe de a fi partinitorul unui simtiment de ura catre celelalte parti ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toata acea intindere de loc unde se vorbeste romaneste si ca istoria nationala istoria Moldaviei intregi, inainte de sfasierea ei, a Valahiei si a fratilor din Transilvania. Aceasta istorie este obiectul cursului meu; intinzandu-ma, cum se intelege de la sine, mai mult asupra intamplarilor Moldaviei, nu voi trece sub tacere si faptele vrednice de insemnat ale celorlalte parti ale Daciei si mai ales ale romanilor din Valahia, cu care suntem frati si de cruce, si de sange, si de limba, si de legi. Prin urmare, va rog sa insemnati ca eu nu voi descrie faptele deosebit dupa ani si zile, ci intr-un chip colectiv. Pana acum toti acei ce s-au indeletnicit cu istoria nationala n-au avut in privire decat biografia domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul tuturor miscarilor si ispravilor si fara care stapanitorii n-ar fi nimica. Ma voi sili sa ma feresc de aceasta greseala de capetenie; ci, pe langa istoria politica a tarilor, atat cat voi fi ajutat de documenturile si traditiile vechi, voi cauta a va da si o idee lamurita asupra starii sociale si morale, asupra obiceiurilor, prejudetelor, culturii, negotului si literaturii vechilor romani. Departe de a ma pune ca ocaratorul vremii trecute, imi voi face o deosebita datorie sa va infatisez acea veche intocmire guvernamentala, acea adunare de pravili fundamentale, cunoscute sub numele de obiceiul pamantului, sub care patria noastra s-a pastrat mai multe veacuri tare si puternica. Prin aceasta veti cunoaste, domnilor, ca acel trecut nu era asa de rau, asa de barbar, precum se plac unii si altii a vi-l infatisa, si ca avea si el multe asezamanturi, multe oranduieli pe care chiar politicii si economistii de astazi le marturisesc de bune!

Istoria romanilor, ca si a tuturor natiilor moderne, se imparte in istorie veche, de mijloc si noua; fiestecare din aceste se subimparte in mai multe perioade, care toate se incep cu vreo epoca insemnata. Nu va voi vorbi decat de imparteala principala.

Istoria veche se incepe de la cele intai timpuri istorice ale Daciei si merge pana la intemeierea staturilor Valahiei (1290) si Moldaviei (1350). In aceasta intindere de vreme, vedem risipa dacilor, impoporarea tarii lor cu colonii romane, inflorirea acestora pana sub imparatul Aurelian si risipirea lor prin navalirea barbarilor, care, unii dupa altii, s-au schimbat necontenit pe pamantul nostru de la 270 si pana la 570, cand avarii s-au tras in Panonia, lasand Dacia sloboda. Intr-aceste vremi grele, vedem insa, din cand in cand, pe micul popor roman, chiar in mijlocul semintiilor de alt neam, retras si ascuns in vaile si poienele Carpatilor, pastrandu-si nationalitatea, legile, limba si obiceiurile, ca un scump patrimoniu primit de la parinti. In veacurile X si XI, rasuflandu-se de navalirile barbarilor, romanii prind la indrazneala, iesa din azilurile lor si, pe coastele sau la poalele muntilor, se alcatuiesc in mici capitanaturi si voievozii, sub sefi de sangele lor; si, in sfarsit, in veacurile XIII si XIV se intind pe sesuri, iesa in tara, dupa expresia vechilor cronici, si intemeiaza doua staturi neatarnate: a Valahiei si a Moldaviei.

Cu formarea principaturilor se incepe istoria de mijloc si se sfarseste cu desavarsita lor cadere sub domnii fanarioti (1716). Aceasta parte a istoriei este adevarata istorie a romanilor. Indata dupa intocmirea lor in staturi neatarnate, ii vedem luptandu-se cu popoarele megiesite pentru pastrarea nationalitatii lor; niciodata duhul izbanzii si al navalirii nu i-a povatuit, ci toate razboaiele lor au avut un tel nobil si sfant: apararea patriei si a legii. Dar, in aceste lupte, statornicia, curajul, ispravile, biruintele lor ne par fabuloase, potrivindu-le cu micul lor numar si cu putinele mijloace ce le-au statut dinainte. Dusmani de zece ori mai puternici decat dansii ii vedem bantuiti si pusi in fuga. Insa un colos strasnic, un nour cumplit se iveste pe orizonul Europei: islamismul se arata, si toate natiile tremura pentru legea si nationalitatea lor. Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Iliria, Friulul, Cramul se fac provincii turcesti; cetatea lui Constantin, Roma cea noua, maica oraselor, se face capitala sultanilor, si semiluna se inalta in locul crucii pe bolta Sfintei Sofii. In vreme cand islamismul este biruitor pretutindene, cand chiar Grecia clasica se face prada osmanilor, cand tuiurile acestora razbat pana in inima Ungariei, numai romanii se impotrivesc suvoiului care inghite toate, numai ei stau ca un val aparator crestinatatii impotriva musulmanilor. De multe ori biruiti, de multe ori supusi, dara niciodata abatuti pana la pamant si deznadajduiti, ii vedem folosindu-se de tot prilejul si, de la 1366 si pana la 1688, stand de-a purure in lupta. Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Serban Cantacuzino au fost mai ales neimpacati dusmani a sectatorilor lui Mohamed, aparand cu sangele lor sfanta cruce. Desi necontenit in razboaie, romanii insa nu uita reformele si imbunatatirile din launtru; in veacurile XVl si XVII, mai ales, ei fac mari inaintari in civilizatie. Scoalele lor sunt vestite in tot Orientul; Moldavia este una din cele intai tari ale Europei in care inventia lui Gutenberg, tipografia, se introduce. Dascalii, caligrafii si pravilistii romani se cheama la curtea tarilor Rusiei, si un fiu al Moldaviei se invredniceste a fi invatatorul lui Petru cel Mare. In cea intai jumatate a veacului XVII limba romaneasca se dezrobeste si castiga dritul de limba a statului; mai multe tipografii se aseaza in amandoua principatele; Vasile Lupu si Matei Basarab, prin aceste faceri de bine, isi fac un nume nemuritor in istoria patriei. Barbati ravnitori dezvolteaza literatura si duhul national; si, cat vor fi romani, memoria si scrierile vornicului Ureche, a logofatului Eustratie, a mitropolitilor Dosoftei si Varlaam, a lui Miron Costin, Neculai Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu si loan Neculce nu se vor uita, nici se vor pierde. Stramosii nostri, cu un pas grabnic, se inaintesc pe calea civilizatiei Apusului; insa, toate aceste propasiri se fac inapoieri. Vremea caderii le vine; in pizma natiilor straine, in neunire intre dansii, uitind ca sunt un singur si acelasi neam, ci despartiti, luptandu-se si slabindu-se intre dansii, unii pe altii, sub nume de moldoveni si munteni, romanii se apropiu de pieire. Tirania otomana se intemeiaza asupra lor, si cu dansa superstitia, ignoranta si intunericul. La inceputul veacului trecut se iveste biruitorul lui Carl XII, Petru cel Mare; marinimosul monarh isi pleaca un ochi indurator asupra popoarelor crestine ale Turciei; romanimea salta de bucurie. Eroul Rusiei, spre mantuirea obsteasca, se uneste cu Brancovanu si cu Cantemir; dar zavistea si pizma acestor domni nimicniceste un plan asa de mare si asa de bine inceput. Pacea de la Prut intemeiaza, inca pe un veac, jugul osmanilor asupra principatelor de la Dunare; cu tragerea ostilor rusesti, romanii pierd cea de pe urma nadejde de mantuire, cea de pe urma scanteie de nationalitate si cel de pe urma drit ce le mai ramase, dritul de a fi ocarmuiti de catre domni pamanteni; si fanariotii se fac stapanii Moldaviei si Valahiei!

Istoria noua se incepe cu veacul cel mai cumplit care vreodata a apasat tarile noastre. Toate elementele de nationalitate si de patriotism sunt de mult pierdute; legile fundamentale ale tarii se calca in picioare; adunarile obstesti sub nume de divanuri se fac numai niste formalitati fara interes. O aristocratie ignoranta, sprijinita de Poarta si de cler, pe de o parte tine in lanturi un popor de mai mult de doua milioane de oameni, iar pe de alta se face stavila chiar binelui ce unii din domnii fanarioti vroiesc a face; driturile tarii, care din care se sileste sa le vanda mai cu mic pret si mai degraba; izvoarele de inavutire publica se intrebuinteaza numai in folosul unor familii prilvilegiate. Moldavia se sfasie in trei parti, Valahia este inconjurata cu cetati turcesti, zidite pe pamantul ei. Fara ajutor din afara, fara ajutor din launtru, romanii scapa toate prilejurile de mantuire; si, in vreme cand toate popoarele Europei se inainteaza spre o mai zdravana intemeiere, din launtru si din afara, noi, cu aceeasi repejune, ne apropiem de pieire. Revolutia franceza, zguduind Europa pana in cele mai adanci ale sale temelii, se resimti si intre romani; unii dintre ei se pun in comunicatie cu directoriul francez; dar prea multe tari, prea multe stavile impiedica orice buna isprava. Pe urma, biruitorul de la Marengo, in expeditia sa in Egipet, vroind a da treaba turcilor, trimite emisari in Valahia si Moldavia ca sa formeze partizani ideilor noua; generosul Rigas, magulindu-se cu fagaduintele lui Bonaparte, se face propovaduitorul slobozeniei; oprit in intreprinderea sa, el se da calailor de la Belgrad si moare pentru patrie. Dar moartea sa nu ramane neroditoare; si ea este menita sa pregateasca regeneratia noastra;. moartea lui Rigas de o parte, apasarile nesuferite a tiranilor de alta parte; ideile veacului care, desi incet, dar tot incepusera a patrunde intre romani; scrierile lui Petru Maior si ale altor barbati patrioti; contactul cu armiile rusesti ce au ocupat Principatele de la 1806 pana la 1812, toate acestea pregatesc intamplarile de la 1821. In vreme cand, in Moldavia, Eteria izbucneste si cheama la slobozenie nu numai pe greci, dar pe toate popoarele crestine care gemeau sub jugul Turciei, Tudor Vladimirescu ridica, pe de alta parte, in Valahia, steagul national, vestind romanilor ca vremea venise puntru ca tara sa scuture stapanirea strainilor, sa departeze abuzurile care o rodeau si sa dobandeasca guvern national, intemeiat pe o sarta liberala. Pornirile si a lui Ipsilanti si a lui Vladimirescu au un rau sfarsit, dara, cu toate acestea, rezultatele lor pentru noi sunt nemasurate. Intamplarilor de la 1821 suntem datori cu orice propasire ce am facut de atunce, caci ele ne-au desteptat duhul national ce era adormit cu totul. De atunce multe imprejurari din afara ne vin in ajutor; Curtea protec toare, ca o rasplata pentru jertfele ce romanii i-au facut de la Petru cel Mare si pana la pacea de Adrianopol, simteste o ingrijire adevarata pentru soartea noastra; si, desi inca romanismul nu triumfa, cum zice Aaron, totusi existenta politica incepe a ni se aseza pe temeiuri mai statornice. In urma multor patimiri, multor nenorociri, un orizon mai senin ni se arata, pacea de la Adrianopol se incheie intre Rusia si Turcia, si drituri pierdute de veacuri ni se intorc inapoi. Kisselef, un nume pe care romanii nu trebuie sa-l rosteasca decat cu recunostinta si dragoste, este insarcinat cu regeneratia patriei, cu punerea in lucrare a pravilelor menite sa ne faca o natie pana la implinirea cei mai mari fagaduinte, pana la cea mai temeinica inchezasluire a nationalitatii noastre, adica numirea de domni pamanteni, si pe viata, pe tronurile Moldaviei si Valahiei.

Pana aici, domnilor mei, vine istoria ce am sa va infatisez. Sprijinul cel mai temeinic ca sa pot ajunge la telul dorit il astept de la indulgenta d-voastra si de la nadejdea, magulitoare, ca prin prelectiile mele voi putea destepta in d-voastra un duh de unire mai de aproape intre toate ramurile neamului romanesc si un interes mai viu pentru natie si patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpa rasplatire si cea mai buna imbarbatare in trudnicul meu drum.

Intr-o asemene intindere de istorie, care cuprinde atatea timpuri si atatea locuri, chiar cu cea mai mare luare-aminte, trebuie sa fac greseli; oricine insa va binevoi a ma asculta ceva, va insemna ca ele se vor intampla din lipsa cunostintelor si nicidecum din reavointa sau cu vreun scop ascuns. In infatosarea intamplarilor care sunt aproape de noi si pe care sau noi sau parintii nostri le-au vazut, voi fi cu cea mai neadormita priveghiere, marginindu-ma a va arata numai faptele implinite, fara a vroi a va descoperi si telurile ascunse.

In epoca de la 1822 si pana la 1834, voi fi mai ales cat se va putea mai scurt si mai obstesc, infatosandu-va numai intamplarile publice si acele care au avut o inraurire simtitoare asupra tarii. Noi n-am ajuns inca asa departe ca sa putem trata cu nepartinire isto ria contemporana; aceasta este treaba viitorimii. Dumnezeu dar sa ma fereasca de a vroi a ma pune cenzorul convietuitorilor mei, judecandu-le sau criticandu-le purtarea si faptele. “Acela care isi inalta duhul la vrednicia unui istoriograf, zice loan Müller, pierde din privirea sa orice atingeri momentale si particulare. Jurnaluri pot aduna personalitati; in tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevar”.

[1] Cicero in Orat., cap. 34.

Prefata la Letopisetele Tarii Moldovei

Daca vreodinioara studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este in epoca noastra, in acest timp de haos, cand si oameni publici si oameni privati, batrani si tineri, ne-am vazut individualitatile sfasiate si iluziile ce ni erau mai placute, sterse. Intr-un asemenea timp, limanul de mantuire, altarul de razimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul. Acest mare adevar il simtesc mai cu deosebire natiile civilizate. Noi vedem ca la dansele istoria singura a mostenit tot interesul ce altadata il aveau alte cunostinte teoretice; caci, tocmai ele simtesc nevoia de a-si lega prezentul cu trecutul. De aceea, nici intr-un secol, chiar in acel al benedictinilor, nu s-au publicat ca astazi colectii mai mari de cronice si de urice originale spre a completa istoria. In adevar, spre a avea o istorie, si indeosebi istoria tarii sale, nimic mai bun, mai folositor, mai neaparat este decat de a se intoarce la izvoarele originale, adica de a avea inaintea sa cronicile, biografiile, diplomele, toate acele acte scrise care se raporteaza la intamplarile politice, la dreptul public, la legile, la institutiile, obiceiurile si moravurile timpurilor trecute; caci, pusi in fata cu aceste originaluri, suntem, cum am zis, la izvoarele istoriei, fara ca nici un intermediar sa se puna intre noi si intre aceste monumente vrednice de tot onorul. Noi vedem ca in toate partile unde este ceva progres staturile, ocarmuirile, societatile, invatatii, cu o deosebita emulatie, se ocupa cu adunarea, cu publicarea, cu cercetarea cronicilor, hrisoavelor, actelor, in sfarsit a tuturor ramasitelor secolilor trecuti. Numai dupa aceasta uriasa lucrare natiile au putut ajunge a avea o istorie.

Insuflat de o asemenea convictie, din frageda mea junete m-am ocupat cu adunarea cronicilor tarii mele si a orice acte privitoare la istoria ei. O colectie a acestor din urma am publicat-o in doua tomuri a “Arhivei romanesti”, cea dintai revista retrospectiva in literatura noastra. Fagaduinta data in prefata acestei reviste astazi o implinesc. Dupa mai mult de zece ani de munca, public, iu sfarsit, intreaga colectie a Letopisetelor Moldaviei.

Munca aceasta a fost pentru mine mangaierea in deznadejde, refugiul in contra uratului, un azil in contra intamplarilor si a prigonirilor din afara, precum si a tulburarilor din launtru. Inselat in toate sperantele mele, inchis in Rasca, de doua ori destarat, studiul letopisetelor, singura istorie nationala ce avem pana acum, a fost pentru mine o nevoie si o mantuire. Nici ca ma caiesc, dar, de munca materiala ce m-a costat adunarea manuscriselor, confruntarea si colationarea deosebitelor texturi, si, in sfarsit, publicarea unei editii pe cat cu putinta corecta si deplina. Dimpotriva, ma bucur cu rasplatirea cea mai frumoasa ce o puteam astepta: astazi istoria tarii mele, cuprinsa mai inainte in cateva manuscrise pe care timpul si poate si reaua-vrointa din zi in zi le imputina, nu mai este in pericol de a pieri; inventia lui Gutenberg, inmiind-o, a asigurat-o pentru totdeauna; si astazi orisicine poate citi, in adevaratele sale izvoare, istoria nationala, acest mare sacerdot al gandirii, flacara religiei, a patriei si a artelor.

Munca mea cu aceasta publicatie nu a fost nici a unui autor, nici a unui compilator; dar, in privirea greutatilor materiale, pot zice ca a intrecut si pe a unuia si pe a altuia. Spre a nu vorbi de timpul si cheltuielile ce mi-au trebuit intru adunarea manuscriselor razletite in toate partile, sa-mi fie numai iertare de a observa ca originalele cronicarilor nostri sunt, cu putine exceptii, pierdute; copiile ce ne-au ramas sunt ori gresite, ori intunecate prin rai prescriitori; la altele gasim ori simtitoare lipsuri, ori prescurtari facute de niste nepriceputi compilatori ce pretindeau a forma o cronica din analele deosebitilor scriitori, din care cauza letopisetele lui Ureche si a lui Miron Costin ajunsera a nu fi decat un singur trup, atribuit cand unuia, cand altuia. Din acestea provine ca cronicile, care, cum am zis, sunt cel mai sigur si temeinic izvor al istoriei nationale, cazusera intre romani intr-un discredit atat de mare, incat cine zicea letopisete zicea basne, cine zicea cronici zicea mituri. Numai strainii au fost mai drepti pentru operele lui Ureche, ale Costinestilor si ale lui Neculce. Traducerea acestora in limba greceasca de Amiras, facuta din porunca domnului Grigore Ghica, o alta traducere in limba latineasca, pe care a intrebuintat-o Engel la compunerea istoriei Moldovei, scrisa in limba germana, si mai ales tratatul despre cronicile Moldaviei, scris in frantuzeste de dl Haase [1], dovedeste indestul de pretul ce cronicarii nostri au inaintea invatatilor straini. Insuflat de acestasi respect pentru aceste monumente parintesti, eu m-am ferit de a face cea mai mica schimbare, sporire sau scurtare in ele; toata silinta mea a fost deosabirea si indreptarea textelor sau dupa originaluri, unde le-am avut, sau dupa cele mai vechi si mai putin gresite copii ce am putut gasi; stiu ca si cu aceasta colectia mea va avea inca multe lipsuri, multe facturi rau citate, multe daturi nepotrivite; dar, indreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor intrebuinta-o, ori a criticilor ce vor lamuri-o. Eu, editor, socot ca am facut destul, aducand la bun sfarsit, ca simplu particular, neajutat de nimeni, o intreprindere care la natii mai mari si cu un public mai numeros si mai interesat pentru istoria patriei, spre a se indeplini, a avut trebuinta de sprijinul ori al guvernului, ori al societatilor invatate. Nadajduiesc ca, in privirea importantei sale, aceasta colectie va fi bine primita de romani; ca temelie a istoriei tarii, ea trebuie sa fie imbratisata de toti ce se intereseaza de nationalitatea si de civilizatia noastra, care se pot dezvolta numai prin ajutorul istoriei.

Caderea Imperiului constantinopolitan, preponderenta islamismului, marea departare de centrul luminilor, despartirea prin neamuri de alta origine de celelalte ginte romane, neunirea intre ambele Principate, mai ales razboaiele civile si destule schimbari de guvern care le sunt urma, toate acestea au contribuit la decadenta nationalitatii si la sporirea ignorantei prin uitarea chiar a originii noastre. De la readucerea aminte a acesteia atarna acum si dezvoltarea din nou a nationalitatii si a civilizatiei. Fara acestea, nu trebuie sa ne miram daca la noi arta nu este inca nascuta si daca literatura tanjeste, palida si slaba. Artele si literatura, expresiile inteligentei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina popoarelor. Altmintrele ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel intai vant ori le ingheata, ori le usuca. Ca sa avem arte si literatura nationala, trebuie ca ele sa fie legate cu societatea, cu credintele, cu obiceiurile, intr-un cuvant cu istoria noastra. Niciodata n-am fi avut frumoasele biserici a Argesului, a Trei-Ierarhilor, a Dragomirnei, daca arta n-ar fi fost insuflata de simtamantul religios ce era mobilul stramosilor nostri si care la ei era atat de strans unit cu simtamantul national, nefacand, pot zice, decat unul si acelasi. Asemene si astazi, nu vom avea arta si literatura daca nu ne vom adapa in izvoarele nationalitatii noastre, care este religia secolului al XIX.

Nadajduiesc ca prin publicarea cronicilor Moldaviei, contribuind la dezvoltarea patriotismului, voi contribui totodata si la parasirea utopiilor care pe multi au inselat pana acum, facandu-i a crede ca triumful nationalitatii sta in masuri silnice, cand acestea, am deplina convictie, nu pot decat a o pierde sau cel putin a o compromite. Tara noastra nu prin grabnice si zgomotoase schimbari se poate ridica. Reformele blande si graduale, imbunatatirile serioase, raspandirea instructiei publice, respectarea dreptului tuturor claselor, indreptarea moravurilor in familie, intarirea, statornicirea si respectarea puterii ocarmuitoare, ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regeneratie pentru noi. Orice schimbare silnica, orice prefacere naprasnica nu pot sa ne fie decat fatale. Cand revolutiile incep, civilizatia inceteaza; razboiul niciodata n-a facut decat a mistui rodurile semanate in timpul pacii. Gandul meu este gros de toate aceste priviri; as dori sa rup valul ce ascunde viitorul patriei mele; as dori sa fiu macar un minut pe tripodul Pitiei si sa prorocesc tarii si natiei mele soartele cele mai aurite! In tot chipul, sa nu ne speriem decat cand vom parasi toata tintirea spre bine si progresul pacinic si vom sta cu bratele incrucisate, crezand ca tot este pierdut. In noi este ceva tare, puternic, providential, care ne-a aparat in niste epoci cand au cazut imperii mult mai zdravene. Constiinta nationala este inca vergura; coaja singura este imbatranita. “Existenta unui popor este un lung an, cum a zis un scriitor francez, care si el are zilele sale de pacla si de lumina stralucitoare, timpurile sale de amorteala si de manoase secerisuri. Sa nu uitam ca patru secole de sclavie au apasat asupra Greciei, fara ca sa poata smulge din inima fiilor ei acea antica nationalitate pe care palosul lui Mahomed II ameninta de a o stinge pentru de-a pururea”. Asemene inalte consideratii, intamplarile timpurilor trecute, adica istoria, ni le pot insufla mai cu usurinta. Intr-o epoca ca a noastra, plina de toate deceptiile, in care spiritele atat de mult lucreaza si inimile atat de viu simtesc nevoile unei credinte, ce hrana putem sa avem mai indestulatoare pentru nerabdarile si indoielile noastre decat cultul tarii noastre? Citindu-i istoria, am avea mai multa ispita prin trecut, ne-am pretui mai mult prezentul si am spera mai mult de la viitor, caci analele noastre ne-ar arata vederat ca providenta niciodata nu ne-a lipsit si ca parintii nostri, desi au avut greutati si piedici pe care noi nu le vom intalni, ei nici odinioara n-au deznadajduit de dansii si de tara lor.

Ca sfarsit a acestei prefete, sa-mi fie iertat de a o incheia cu cuvintele unui istoric francez [2]:

”In acest timp de patimi politice, in care este asa de greu cand cineva isi simte ceva activitate de spirit de a se ascunde agitatiei generale, cred ca am gasit un mijloc de repaos in studiul serios al istoriei. Nu ca privirea trecutului si ispita secolelor ma fac sa ma lepad de intaile mele dorinti de libertate, ca de niste iluzii ale junetii; dimpotriva, eu ma lipesc catre ele din mult in mai mult. Tot iubesc libertatea, dara cu o afectie mai putin nerabdatoare. Imi zic ca in toate epocile si in toate tarile s-au aflat multi oameni care, intr-o situatie si cu opinii deosebite de ale mele, au resimtit aceeasi nevoie ca si mine, dara ca cei mai multi au murit inainte de a vedea realizandu-se aceea ce ei anticipau in idee. Lucrarea acestei lumi se savarseste incet, si fiecare generatie ce trece nu face decat a lasa o piatra pentru zidirea edificiului ce-l viseaza spiritele fierbinti. Aceasta convictie, mai mult grava decat trista, nu slabeste pentru indivizi datoria de a merge drept printre inselaciunile interesului si ale desertaciunii, nici pentru popoare datoria de a-si pastra demnitatea nationala; caci, daca nu este decat nenorocire de a fi impilat prin puterea imprejurarilor, este rusine de a se arata servil”. Iasii, 10 april 1852.

[1] Vezi Notices et extraits des manuscrits de la bibliotheque du roi et autres biblitheques publiés par l’Institut royal de France, Paris, Imprimerie rayale, t. XI1..

[2] Lettres sur l’histoire de France par Augustin Thierry, Lettre premiere.

Prefata la Cronicile Romaniei sau Letopisetele Moldaviei si Valahiei

La 10 aprilie, anul acesta, 1872, s-au implinit douazeci de ani de cand am dat la lumina intaia editiune a Letopisetelor Moldovei. Astazi public, ca a doua editiune, Cronicile Romaniei.

In acest interval de douazeci de ani, cate s-au petrecut in tara noastra! Insasi tara s-a transformat! Visul stramosilor nostri, marele scop national al lui Stefan si al lui Mihai, s-a realizat: astazi avem o Romanie. In istoria popoarelor lumii moderne, cu deosebire demna de toata mirarea este soarta natiunii romane! Din inceput inconjurata de puternici vecini, in lupta seculara cu ei, supusa apoi si sfasiata in mai multe trunchiuri, nu o data ea a fost pe marginea prapastiei; nu o data existenta si chiar numele sau au fost in ajunul de a fi sterse din cartea omenirii; si, fapt curios, tocmai in acele momente de durere, cand fiii ei cei mai energici, cei mai plini de credinta in vitalitatea gintei romane desperau, tocmai atunci providenta lua de mana pe natiunea noastra ca pe o fiica iubita intre fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele si o reinalta mai tanara si mai zdravana decat fusese inaintea orei pieirii. N-avem, dara, drept, noi romanii, de a sustine ca la gurile Dunarii de Jos noua ni s-a dat o misiune de implinit? Se apropie 200 de ani de cand — in mijlocul rezbelelor exterioare si civile, in mijlocul a tot felul de tiranii din launtru, sub care apoi si-a pierdut si viata — Miron Costin, in 1677, scriind Litopisetul Moldovei, zicea aceste dureroase cuvinte: “Ce sosira asupra noastra cumplite aceste vremi de acum, de nu stam de scrisoari, ci de grije si suspinuri; si la acest fel de scrisoare gand slobod si fara valuri trebuiaste; iara noi privim cumplite vremi si cumpana mare pamantului nostru si noua!” Cincizeci de ani mai tarziu, situatiunea devenise si mai rea; si bietul Ion Neculce, aproape de a-si inchide ochii, dupa o lunga viata plina de furtuni, striga in marea sa durere: “Oh! Oh! Oh! Saraca tara a Moldovei! Ce sorti de viata ti-au cazut! Cum a mai ramas om traitor in tine de mare mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag pana azi in tine, Moldovo!” etc. Cand asemene accente dureroase ieseau din pieptul batranilor nostri cronicari, fiecare din ei om de stat insemnat al timpului sau — Miron Costin, mare vornic al Moldovei, care zicea lui Duca voda: “Sa nu dam locul, ca pamantul acesta este framantat cu sangele mosilor si stramosilor nostri”; si Ion Neculce, ultimul hatman, purtator de rezbel, care, in fruntea ostirii moldovene, a contribuit la salvarea lui Petru cel Mare pe tarmul Prutului, ei nu numai aratau durerile tristului secol in care traiau, dara prevedeau si prevesteau viitoarele nenorociri ale tarii: taierea sau izgonirea ultimilor domni romani, secolul de fier si de tina al fanariotilor, prefacerea oraselor dunarene in cetati turcesti, cedarea pe un timp a banatului Craiovei, pierderea pana astazi a Bucovinei si a Basarabiei, in fine mai mult decat iminenta stergere a tarilor romane de pe harta Europei!

Si, cu toate acestea, dupa grozavul potop straluceste curcubeul reinseninarii orizontului romanesc! Marea revolutiune franceza zice popoarelor, ca si Christ lui Lazar, Sculati-va! Numele lui Napoleon, ca in toata lumea, strabate si la Dunarea de Jos! Simtamantul national renaste. Tudor Vladimirescu revendica drepturile nu numai ale tarii, dar si ale claselor dezmostenite. El ia arma nu numai in contra fanariotilor, dar si in contra boierilor sau a despoitorilor norodului, spre a intrebuinta propriile sale cuvinte [1]. Revolutiunea sa nationala, si totodata sociala, este samburele nu numai al revolutiunii din 1848, dar si al actului de emancipatiune din 2 mai 1864. Fanariotii se izgonesc din domnia Moldovei si a Tarii Romanesti. Pe urma naste rezbelul intre Rusia si Turcia din 1828-1829. Pacea de la Adrianopol se incheie. Autonomia principatelor se consfinteste prin acest tratat in chip pozitiv. Domniile romane viagere si alese, dupa datina strabuna, se reinfiinteaza. Un guvern intemeiat pe anume legi si asezaminte, supus controlului adunarilor obstesti, inlocuieste ocarmuirea desfranata si destructrice a despotilor straini; si gintea romana nu piere.

Dara noi nenorociri vin sa apese vechile colonii ale lui Traian. Protectoratul rusesc degenereaza in proconsulat. Domnii nu sunt decat niste locotenenti ai consulilor tarului. Tot simtamantul de nationalitate si de libertate este interzis si inabusit! Revolutiunea franceza din 1848 isi afla rasunetul — ca in toata Europa — in Iasi si in Bucuresti! Insa miscarea este in curand reprimata. Ocupatiunea turco-ruseasca vine in ajutorul reactiunii din launtru. Autonomia tarii redevine un simplu cuvant, garantiile nationale si constitutionale ale tratatului de la Adrianopol se inlocuiesc prin hidoasa conventiune de la Balta-Liman, care este negatiunea a toata independenta, a toata libertatea si legalitatea din launtru! Domnii nu se mai aleg de tara; ei se numesc in Constantinopol sau, mai bine zicand, in Petersburg; si nota contelui Nesselrode contesta natiunii romane pana si glorioasa sa origine! Cand prezentul era atat de negru, iata si viitorul ce in 1852 ne astepta! Principatele erau in ajunul de a fi luate de catre Rusia zalog pentru cheia Sfantului Mormant! Sub pretext de a se ocroti grecii ortodocsi, romanii ortodocsi aveau a-si vedea tara ocupata de armiile imparatului ortodox si data prada tuturor relelor rezbelului! Cu asemenea trecut, prezent si viitor, cum, dara, sa nu desperam de soarta tarii si a natiunii noastre, cu toate ca atuncea eram in varsta sperantei, eram juni! Cum, dara, in 1849-1852, cand am savarsit publicarea colectiunii cronicilor moldovene, sa nu fiu si eu lovit de acea ingrijire dureroasa despre viitorul nostru, pe care o resimtea toata generatiunea contemporana, sfasiata in individualitatile sale, lovita in iluziunile sale mai placute; si asa, chiar in capul acelei editiuni sa recomand inimilor lovite de durerile patriei studiul istoriei nationale, ca limanul de mantuire, ca singurul oracol ce ne mai putea spune viitorul? [2] Ei bine, tocmai atuncea, cand natiunea renunta chiar la speranta, Francia, Anglia si Italia ridicau manusa ce Rusia aruncase lumii civilizate. Rezbelul Crimeei naste! Drapelele puterilor aliate falfaie pe zidurile sfaramate ale Sebastopolei. In acelasi timp, o mana de romani se fac pelerinii si apostolii nationalitatii lor. Ei strabat in oficinile presei si in cabinetele diplomatilor; glasul lor ajunge pana la tronurile monarhilor, arbitrii lumii! Energia si elocventa lor devine stapana opiniei publice; si Romania este copilul de predilectiune al Europei, precum fusese Elada in 1821-1828!

Pacea de la Paris se incheie in 18/30 martie 1856. Romanii sunt chemati de a se rosti insisi ei in privinta viitoarei organizatiuni a patriei lor; si inadins trimisi ai Areopagului european vin in Bucuresti si in Iasi spre a asculta glasul si dorintele unei natiuni desteptata din mormant!

Vantul libertatii imprastie nourii negri de pe orizontul Dunarii de Jos. Ce mare, ce frumoasa epoca incepe atunci! Dupa secole de despotism si de injosire nationala si sociala, toate clasele poporului roman se intrunesc in adunarile-mume din 1857! Fratia romaneasca renaste! Pe aceleasi banci si pentru acelasi mare scop: formarea statului roman, se intrunesc, intr-o strangatura de mana, domni, boieri si sateni. Atunce n-am mai avut a scrie istorie, am facut istorie!

Moldova, cu toata individualitatea sa istorica, cu toate interesele sale proprii, avand constiinta marilor sacrificii materiale ce avea sa faca in favoarea unei mari idei, este sublima de abnegatiune! Ea se rosteste unanima in favoarea Unirii! Spre a ajunge la putinta de a se rosti liber, ea avea nevoie a se lupta, si se lupta cu barbatie, si in contra influentei active din afara din partea Turciei si a Austriei, si in contra presiunii fara de margini a guvernului vitrig al lui Vogoridi, randuit caimacam cu misiune anume de a combate aspiratiunile nationale! Protector activ si generos al acestor aspiratiuni este Napoleon III, cat a imparatit geniul binefacator al Romaniei.

Rusia atunci isi paraseste si ea politica gresita si se intoarce la politica dreapta din timpul tratatelor de Kainargi si de Adrianopol. Alaturea cu Francia, ea sprijina ideea Unirii, pe care deja o recunoscuse si o garantase in principiu prin Regulamentul organic din 1832. Prusia si Italia, si apoi si Anglia, iau sub scutul lor dorintele si trebuintele natiunii romane. Si astfel se incheie Conventiunea de la Paris, care, daca nu ne da Unirea, dara cel putin ne da mijloacele si putinta de a ajunge la realizarea ei! Si asa renasterea Romaniei devine o realitate! De la 1859 pana la 1864, ce n-am facut! Alegerea unui singur domn pentru ambele principate; si, in curand, ca consecinta, unirea tarilor plina si intreaga, secularizarea averilor manastirilor inchinate si neinchinate; oborarea clacii (boierescul), impropietarirea taranilor! Marea chestiune sociala care pretutindeni a costat sacrificii materiale colosale, ruina de clase intregi si siroaie de sange, in Romania se dezleaga fara nici o picatura de sange, fara ruina nimanui; ba chiar din contra, de la al doilea an productia agricola se indoieste si bonurile rurale salva averea a sute de proprietari indatorati! Si apoi egala indrituire a tuturor claselor societatii romane; sufragiul universal; instructiunea publica generala, gratuita si obligatoare; inarmarea intregii natiuni, ca principiu, si in fapt o armata numeroasa si bine organizata, cum Dunarea de Jos nu vazuse o asemenea din timpurile lui Stefan si Mihai! Si cate alte reforme, adevarat liberale! Unificarea codurilor, cu maritagiul civil, cu juriul, cu oborarea pedepsei de moarte; legea judeteana; legea comunala; camere de comert si de agricultura; concursurile si expozitiunile de agricultura si de industrie nationala, sistemul metric, zecimal etc. etc. Si mai presus de toate, ruperea Conventiunii de la Paris, incat ea marginea autonomia tarii, si, ca preambulul la Statutul din 1864, Europa recunoscand Romaniei dreptul absolut de a-si preface guvernul si legile dinuntru dupa trebuintele si interesele sale, fara cel mai mic amestec si interventiune din afara! S-apoi, s-a putut sustine ca Doua Mai a fost o lovitura de stat, un act care in deafara restatornicea Romania in toate drepturile sale de natiune libera si autonoma, si in launtru sfarama oligarhia si chema un milion de romani la viata politica si la proprietatea emancipata de legaturile clacii si ale drepturilor feudale!

Iata ce a facut generatia de la 1848-1864, generatiune la care, sa-mi fie permis, nu fara oaresicare mandrie, de a ma numara si eu!

Dara, aceste reforme odata proclamate, nu mai era decat de a le aplica cu intelepciune, cu sinceritate si de a le conserva cu barbatie. Din nenorocire, cei de sus n-au avut indestula putere morala spre a evita in punerea lor in lucrare greselele si mai ales abuzurile! Ba, mai mult, aplicarea lor a fost incredintata unor oameni care nu puteau sa le iubeasca, caci nici n-au profesat, nici n-au luptat vreodata in viata lor pentru dobandirea lor!

Daca am fost fara crutare pentru cei de sus, nu se cuvine sa fiu mai indulgent pentru cei de jos, care n-au avut indestula rabdare si barbatie spre a se lupta, pe cale legala, pentru vindecarea greselilor si inlaturarea abuzurilor! Si astfel se facu 11 februarie 1866!

Las generatiunei june, actuale, care succedeaza generatiunii mele, care are a trai sub regimul creat in 1866, sa faca ca actul savarsit in noaptea de 11 februarie si consecintele sale sa fructifice in bine pentru marirea si fericirea Romaniei!

Departe dar de mine ideea de a zice un singur cuvant de blam asupra acestor evenimente! Insa imi voi permite numai o intrebare: cand vedem ca, cu toate garantiile de independenta si de putere ce ne asigura ilustra dinastie careia natiunea romana a incredintat prezentul si viitorul sau, autonomia tarii recunoscuta de intreaga Europa in 1864, intr-un chip solemn, astazi este pusa din nou in chestiune; cand necontenit suntem amenintati cu conferinte si cu interventiuni straine, in afaceri cu totul de resortul administratiunii noastre din launtru, dl e. conferinta pentru caile ferate, conferinta pentru jidovi etc., nu ne vedem prin insasi aceasta reinapoiati in acele timpuri de pericole si de injosire nationala, de care ne socotisem salvati pentru de-a pururea; si asa, nu suntem poate siliti de a repeta si noi tipatul de durere al lui Miron Costin: Noi privim cumplite vremi si cumpana mare pamantului nostru si noua!

Sa speram, sa credem ca Dumnezeul parintilor nostri, care nu o data ne-a salvat pamantul si neamul, chiar in ora pieirei, nu ne va lipsi si acum cu puternicul sau brat! Sa ne intarim cu iubire in increderea ca generatiunea juna va avea destula inteligenta, patriotism si barbatie spre a pastra si apara existenta si drepturile Romaniei, intrunita si organizata de generatiunea batrana, nu fara oaresicare trude si sacrificii! In aceste cugetari retrospective am intreprins publicarea acestei noi editiuni a unei lucrari laborioase a junetei mele. M-am folosit de vacantele politice la care au acum recurs mai multi barbati politici, care, ca si mine, cred ca nu prin restauratiunea trecutului se poate fonda si asigura viitorul acestei tari! Cand rostesc aceste cuvinte, eu sunt departe de a exprima, pentru mine, cea mai mica parere de rau pentru neactivitatea mea politica. Din contra, eu binecuvantez retragerea mea, pentru ca mi-a dat timpul si placerea de a ma intoarce la niste studii care din frageda varsta mi-au fost iubite. Aceste studii imi sunt acum si mai scumpe, fiindca, dupa atatea lupte care in curs de mai bine de treizeci de ani au agitat viata mea, astazi imi dau o placuta distractiune si o dulce mangaiere! Ba, mai mult; ele imi intaresc caracterul si, puindu-mi inca o data inainte exemplul atator barbati ai vechei Romania, care drept rasplata a marilor lor fapte n-au cules decat moartea, exilul si prigonirea, ma invata a privi cu sange rece dusmaniile la care am fost si sunt inca expus. Astfel, tare de asemenea lectiuni, eu nu pastrez pentru mine nici o rancuna. Si aceste odata zise in treacat, cum sa nu-mi iubesc tara, tara stramosilor mei si, o sperez, si tara copiilor mei? Cum sa nu o binecuvantez si sa nu-i doresc destinatele cele mai lungi si cele mai frumoase, ei, care au facut pentru mine ceea ce n-a facut pentru fiii sai cei mai ilustri, dandu-mi ocaziunea, rara in viata tuturor barbatilor politici din toate tarile si din toate epocile, de a putea secera, inca inainte de a ajunge la batranete, samanta ce in timpul tineretii am pus in pamantul nasterii mele? Da, binecuvantez tara mea, pentru ca mi-a dat rara fericire de a putea transforma in legi pozitive principiile care mi-au incalzit inima in primavara vietii si au format baza activitatii anilor mei politici.

Eram student la Universitatea din Berlin, cand, in 1836, de-abia in varsta de 19 ani, am intrat pe scena publicitatii cu o brosura, scrisa in limba franceza [3], prin care, descriind soarta tiganilor din Romania, am inceput a combate sclavia neagra. Curand dupa aceea am combatut cu o ura mai energica sclavia alba.

Astfel din tineretele mele ma falesc ca am facut parte din acea mica cohorta de juni care din emanciparea tiganilor si a taranilor au facut programul vietii lor politice.

Sub domnia lui Mihai Sturdza am avut onoarea de a felicita, in numele junimii liberale, pe acest domn, pentru emanciparea tiganilor domnesti si manastiresti. Sub domnia bunului si fericitului intru amintire Grigore Ghica am lucrat impreuna cu partidul unionist pentru emanciparea tiganilor particulari. In fine, in 14 august 1864, ca prim ministru al tarii mele, am dirijat si contrasemnat decretul prin care Alexandru Ion I oborea claca si improprietarea pe taranii romani. Cum dara sa nu iubesc aceasta tara atat de buna, care m-a pus in pozitiunea de a-mi lipi numele la toate acele legi nemuritoare din 1864, ce au sfaramat oligarhia, pururea fatala Romaniei, si un milion de iloti i-au facut cetateni, dandu-le vot, pamant, pusca si scoala?

Iata ceea ce ma face sa-mi iubesc tara din toate puterile inimii; eu o iubesc chiar pentru dusmanii ce mi-a dat; caci, in prigonirile ce acestia mi-au facut, ei s-au aratat atat de mici cu sufletul si cu mijloacele cu care m-au atacat, incat au dovedit ca ei nu voiau a lovi persoana si defectele mele, ci principiile la triumful carora am lucrat — poate pe cai diferite — cu toti companionii mei de junete si de varsta barbateasca, pentru care libertatea si nationalitatea n-au fost numai niste zadarnice cuvinte. Dara intorcandu-mi ochii spre miscarea politica din ultimii douazeci de ani, fara sa voiesc, m-am alunecat pe taramul actualitatii; si, regretand aceasta scapare din vedere, revin direct la sujetul meu, spre a vorbi acum de miscarea literara-istorica din aceeasi epoca. Afara de N. Balcescu, care promitea Romaniei un istoric, dar pe care moartea l-a rapit fara de timp, un singur mare talent nu s-a ivit spre a da tarii ceea ce-i lipseste pana astazi: o istorie nationala. Nu a fost tot asa si cu publicarea acelor scrieri si acte menite de a pregati si inlesni calea viitorului istoric. Aici ne putem fali ca ultimii douazeci de ani n-au fost deloc sterili! “Arhiva romaneasca”, intaia colectiune istorica, publicata de mine cu mult inaintea anului 1848, si “Magazinul istoric”, publicat dupa aceea de N. Balcescu si Treb. Laurian, au avut ca demni succesori “Uricarul” lui Th. Codrescu, “Tezaurul de monumente istorice” al lui A. Papiu Ilarianu, “Arhiva istorica” a lui B. Hajdeu, “Columna lui Traian”, ce se redige si acum tot de acestasi, “Ateneul” si “Anuarul instructiunii publice” de V. Alexandrescu, revista de peste Carpati “Transilvania” si alte reviste si colectiuni care au scos la iveala nenumarate si pretioase documente! Cronica lui Sincai a fost salvata de pieire prin darnicia si ingrijirea patriotica a lui Grigore Ghica, domnul Moldovei. Lucrari importante pentru istoria romaneasca s-au publicat apoi in Ungaria si Transiivania, in Rusia, Polonia si celelalte tari slave! Invatata Germanie si binevoitoarea noua Francie au scos la lumina mai multe publicatiuni de interes pentru romani. Astfel, in conditiunile actuale ale literaturii noastre istorice si multumita liberalismului cu care astazi toate guvernele si toate societatile invatate deschid bibliotecile si arhivele lor investigatiunilor invatatilor, multumita asemenea si inlesnirii si ieftinatatii cu care, prin caile ferate, romanii pot astazi calatori pana la extremitatile Europei, eu cred ca timpul a sosit ca si Romania sa aiba o istorie nationala!

Ca pregatire la aceasta viitoare istorie, cred a contribui si eu prin publicarea colectiunii complete a cronicilor romane, cate ne sunt cunoscute si pastrate pana astazi. Ba, sustin ca pana la publicarea unei istorii nationale, tot letopisetele scrise de batranii nostri, cu toate defectele si neindeplinirile lor, sunt cea mai buna si mai interesanta istorie a Romaniei!

D-l B. Hasdeu, a caruia lucrari, merite si aptitudine rara pentru istoria tarii, sunt eu cel dintai a le recunoaste, in concluziunile sale critice asupra unei cronici vechi a Moldovei, pe care d-sa a descoperit-o, intr-o traducere polona, si pe care d-sa o califica de Cronica putneana, zice ca lucrarea mea, adica intaia editiune a Letopisetelor Moldovei, este partiala si nu satisface toate exigentele stiintei moderne. Apoi, continua: “Nu isi poate inchipui cineva cata lumina ar revarsa asupra istoriei noastre, macar contextul analitic al variantelor. Vom da un exemplu: analele lui Ureche ne sunt cunoscute pana acum numai in niste copii, mai mult sau mai putin moderne si modernizate. Fiecare copie difereste de toate celelalte, si numai critica ar fi in stare a restabili textul primitiv etc.”

Dorinta intai a dlui Hasdeu, de a se face in privinta cronicilor romane o lucrare completa, astazi se realizeaza prin aceasta editiune, care cuprinde toate cronicile Moldovei si ale Tarii Romanesti, tiparite si manuscrise, cate ne sunt cunoscute pana astazi.

Dorinta a doua, de a se publica contextul variantelor, cred ca in privinta cronicii lui Ureche si a lui Miron Costin este implinita! La celelalte cronici, contextul variantelor ar fi de prisos, cand s-au luat de baza la tiparire mai totdeauna insesi originalele! Cat de a se face o lucrare moderna critica despre letopisete, in conformitate cu prescriptiunile stiintei moderne, si eu am exprimat aceeasi dorinta deja la publicarea intaiei editiuni. Iata ce ziceam in prefata acelei editiuni: “Stiu ca colectiunea mea va avea inca multe lipsuri, multe fapte rau citate, multe date nepotrivite; dar indreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor intrebuintat-o, ori a criticilor ce vor lamuri-o”. Ce ziceam atunce, o zic si acum. Odata tara inzestrata cu publicarea unei colectiuni complete a cronicilor sale, va veni desigur un erudit care va face lucrarea ceruta de d-l Hajdeu. Poate d-sa insusi va indeplini aceasta trebuinta, ca unul ce are toata capacitatea pentru a o putea face cu succes. Insa, pana atunci, lucrarea de mare importanta era si este de a scapa de la pieire analele noastre, care, fiind numai in manuscrise, din zi in zi au disparut si, din nenorocire, dispar si astazi! Cand insa dl Hasdeu pretinde ca cronica lui Ureche ar fi reprodusa numai dupa niste copii mai mult sau mai putin modernizate, d-sa este in mare eroare. Cronica lui Ureche, publicata pentru intaiasi data de mine, este scoasa de pe un manuscris care, daca nu este originalul, dar este netagaduit cea dintai sau una din cele dintai copii ale cronicii lui Ureche compilata de Miron Costin! Manuscrisul acesta numara o vechime de cel putin doua sute de ani! Ceea ce s-a facut cu Ureche s-a facut cu toti ceilalti cronicari. Editiunea mea este facuta nu dupa copii moderne sau modernizate; ea reproduce cu un respect filial textul chiar al originalului sau al copiilor celor mai vechi cunoscute pana astazi. Nu cred, o spun cu oaresicare fala, ca cineva sa fi avut sub ochi si sa fi studiat un numar mai mare de cronice decat eu [4]. Biblioteca publica din Iasi poseda o colectie interesanta de vreo zece letopisete manuscrise. Toate acestea s-au studiat de mine, fiindca au fost ale mele, si dupa savarsirea intaiei editiuni au fost cedate bibliotecii [5]. Biblioteca din Bucuresti are asemenea vreo patru letopisete; si pe acestea le-am cercetat, cu toate ca nu ofera nimic interesant, fiind numai niste copii moderne.

Pretutindeni unde am aflat ca exista vreun letopiset manuscris n-am crutat nici timp, nici sacrificii spre a-l putea dobandi pentru studiere. Aceasta se va dovedi prin lista manuscriselor ce am intrebuintat la publicarea acestei colectiuni si cu care se va incheia tomul al V-lea al editiunii!

Din aceasta lista, indestul de numeroasa, am pretentiunea de a poseda manuscrisele cele mai vechi, si prin urmare cele mai pretioase. [6]

Cele expuse mai sus imi dau dreptul de a sprijini ca colectiunea mea, departe de a moderniza pe vechii cronicari, ii reproduce in toata fidelitatea textului aflat in originale si in copiile cele mai vechi cunoscute. In reproducerea lor, eu am pus un deosebit si sfant scrupul, pentru a pastra limba in care ei au scris. Modernizarea nu s-a facut decat in privinta caracterelor latine pe care le-am adoptat la aceasta editiune, din cauza ca literele chirilice au devenit necunoscute la cea mai mare parte din cititori si ca scopul principal al lucrarii mele este de a populariza, in generatiunea actuala, cunostinta vechilor nostri cronicari, si prin urmare istoria noastra nationala, asa cum ea este scrisa de dansii, in limba lor naiva, pitoreasca si adesea chiar sublima. Sunt, dar, in drept de a ma maguli ca lucrarea mea, fara a fi perfecta, n-a fost a unui simplu editor. Inainte de a fini, voiesc a arata diferenta ce exista intre intaia si a doua editiune. Cea dintai cuprindea numai letopisetele Moldovei; aceasta a doua cuprinde si letopisetele Valahiei, care in cea mai mare parte au fost publicate, precum am mai zis, in “Magazinul istoric” si s-au tiparit si in deosebi intr-un mic numar de exemplare. Aceasta editiune mai cuprinde si un numar de cronici si de fragmente care mi-au venit la cunostinta dupa editarea primei colectiuni. Cele privitoare la Moldova vor fi tiparite in tomul al treilea, cele ce se rapoarta la Tara Romaneasca voi da in tomul al patrulea! Editiunea aceasta mai are un merit. Putem sprijini ca cronicile noastre isi iau finitul cu anul 1766; de atunci, in curs de un secol intreg, mai nu avem anale care sa ne fi pastrat evenimentele acestui secol. O singura exceptiune formeaza Eteria greceasca in 1821; ea a dat nastere Tragediei lui Beldiman si unei descrieri a intamplarilor sau, mai bine zicand, unei colectiuni de documente din acea epoca, care s-au publicat de domnul Cezar Bolliac in “Trompeta Carpatilor” [7].

Lacuna am socotit a o indeplini cu Tablele istorice ale Romaniei, care, fara a fi o istorie, in simtul larg al cuvantului, totusi vor reproduce in ordine cronologica toate evenimentele, toate actele importante savarsite in Romania de la 1766 pana la 11 februarie 1866! La aceasta data ma voi opri, nevoind a face istorie contemporana si inca mai putin a ma rosti asupra unor evenimente recente care au schimbat fata Romaniei si a caror consecinte nu suntem inca in stare de a le aprecia, ca unele ce nu sunt inca deplin desfasurate.

Tabelele istorice vor forma volumul al cincilea al colectiunii, care se va incheia cu notitele biografice ale cronicarilor si cu facsimilele manuscriselor celor mai vechi si mai remarcabile.

Socotesc ca este timpul de a pune capat unei prefete care deja a devenit prea lunga. Si aci, nu pot a-mi lua de la cititori un adio mai potrivit decat reproducand aceleasi cuvinte ale marelui istoric al Frantei [8] cu care am incheiat si prefata la intaia editiune. Aceste cuvinte mai cu deosebire se potrivesc cu situatiunea actuala a Romaniei, cand vedem atat de putina inima pentru a apara demnitatea nationala si atata servilism din partea acelora ce au dreptul si datoria de a pune pe guvernanti pe calea dreapta, pe calea romaneasca.

”In acest timp de patimi politice, in care este asa de greu, cand cineva isi simte ceva activitate de spirit, de a se ascunde agitatiunii generale, cred ca am gasit un mijloc de repaos in studiul serios al istoriei. Nu ca privirea trecutului si ispita secolelor ma fac sa ma lepad de intaile dorinte de libertate, ca de niste iluziuni ale junetei; din contra, eu ma lipesc catre ele din mult in mai mult. Tot iubesc libertatea, dar cu o afectiune mai putin nerabdatoare. Imi zic ca in toate epocile si in toate tarile s-au aflat multi oameni care, intr-o situatiune si cu opiniuni deosebite de ale mele, au resimtit aceeasi nevoie ca si mine, dar ca cei mai multi au murit inainte de a vedea realizandu-se aceea ce ei anticipau in idei. Lucrarea acestei lumi se desavarseste incet; si fiecare generatiune ce trece nu face decat a lasa o piatra pentru zidirea edificiului ce-l viseaza spiritele fierbinti. Aceasta convictiune, mai mult grava decat trista, nu slabeste pentru indivizi datoria de a merge drept printre inselaciunile interesului si ale desertaciunii, nici pentru popoare datoria de a-si pastra demnitatea nationala! Caci, daca nu este decat nenorocire de a fi impilat prin puterea imprejurarilor, este rusine de a se arata servil!” Satul Rapile, in 14 august 1872, a opta aniversare a promulgarii legii rurale.

[1] Scrisoare inedita a lui Tudor Vladimirescu catre batranul Nicolae Golescu, din colectiunea dlui Dimitrie A. Sturdza-Miclauseanu.

[2] Vezi mai departe prefata la intaia editiune.

[3] Esquisse sur les Cigains, par M. Kogalniceano, Berlin, chez B. Behr. Nu-mi place a vorbi de mine; asta-data insa sa-mi fie permis de a zice doua cuvinte despre persoana mea. Unele colectiuni biografice si cateva calendare au binevoit a descrie si viata mea. Nu ma voi pune a indrepta erorile comise in privinta actelor mele politice; dara voi indrepta eroarea in privinta datei nasterii mele, pe care unele din scrierile mai sus citate o fixeaza in anul 1807 sau 1809.

Constat ca nu sunt atat de batran. Din ceaslovul parintelui meu, culeg insemnarea scrisa chiar cu mana sa, din care rezulta ca sum nascut in Iasi, la anul 1817, luna septembre in sase.

Tatal meu a fost vornicul Ilie Kogalniceanu; muma mea a fost sotia sa Catinca, nascuta Stavilla, familie romaneasca din Basarabia; de pe tata si de pe muma, din mosi si stramosi, ma falesc, dara, ca sum roman moldovan, si cu mandrie recunosc ca familia mea nu a cautat niciodata originea sa in tari si neamuri straine.

[4] Aceasta studiere si colectionare am inceput a le face inca din anul 1833!

[5] Intre aceste manuscrise se afla si cartea de muzica religioasa (psaltiki) a capelei domnesti din Cetatea Neamtului, din timpul lui Stefan cel Mare.

[6] Asa, eu posed copia cea mai veche a lui Ureche, compilata de Miron Costin, de care am vorbit mai sus. Posed originalele cronicilor lui Ion Neculce, a lui Enache Kogalniceanu si poate si a lui Simion Dascalul. Mai am doua copii foarte vechi ale cronicilor lui Nicolai Costin si a lui Radu Greceanu, care se afla in posesiunea familiei mele de una suta unsprezece ani. Ele, impreuna cu cronica lui Simeon Dascalul, au fost cumparate in Constantinopol, in anul 1761, precum o afirma insemnarea autografa a straunchiului meu Enache Kogalniceanu, frate cu strabunul meu Constantin Kogalniceanu, si el insusi cronicar. Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozitiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care in pretioasa sa colectiune de la Miclauseni poseda si d-lui un mare numar de letopisete manuscrise, dara care sunt mai noi decat manuscrisele pastrate de mine.

Cronica calificata de cronica inedita, scrisa de un logofat Stefan si care se publica in “Trompeta Carpatilor”, nu este decat o copiare foarte moderna a cronicilor lui Nicolai Costin si a lui Radu Greceanu, a cariia singurul merit este ca, dupa ce reproduce o pagina din manuscrisul moldovean, apoi prescrie o alta pagina din manuscrisul muntean, si asa cuprinde analele ambelor tari.

In anul 1858, adica sase ani dupa publicarea cronicilor complete ale Moldaviei si zece ani dupa publicarea in “Magazinul istoric” a cronicilor lui Radu Greceanu si a lui Radu Popescu, domnul Georgi Ioanid, chiar in Bucuresti, a publicat doua volume calificate de istoria moldo-romana si dandu-le ca reproductiunea a niste manuscrise vechi, cele despre Moldavia gasite in manastirile Cozia si Serbanesti, si cele despre Valahia ca aflate in orasul Chisinau, de ierodiaconul Daniil, cand se afla acolo in surghiun cu mitropolitul Grigori. Si domnul librar Ioanid afirma, inca, ca marea descoperire din manastirile Cozia si Serbanesti s-a facut de un eminent profesore de istorie din gimnaziul Sfantului Sava! Ei bine, in fapt volumele publicate de dl Ioanid nu sunt decat reproductiunea unor copii moderne ale cronicilor lui Nicolai Costin, Radu Greceanu si Radu Popescu, publicate cu zece ani mai inainte, cea intai cronica de mine, in Letopisetele Moldovei, si cele doua din urma in “Magazinul istoric” al lui N. Balcescu.

Singurul lucru nou ce contin acele volume este fragmentul despre inceputul romanilor, pe care domnul Hajdeu il atribuie moldoveanului Nicolae Milescu. Eu reproduc acest

fragment in volumul intai al acestei editiuni; insa din inceput fac rezervele mele in privinta paternitatii data de domnul Hasdeu. Din cele intai pagine cititorul se va convinge ca acest fragment are de autor un roman de peste Olt, care se vede ca nici a cunoscut Moldova.

[7] Dl Papiu Ilarian a publicat in “Thezaurul de monumente istorice” un Chronograf al Tarii Romanesti, scris de Dionisie Ecclesiarchul de la 1764 la 1814. Publicam si noi aceasta cronica in colectiunea noastra, t. IV. Insa trebuie sa notam ca autorul ei nu se deosebeste, precum o recunoaste si domnul Papiu Ilarian, decat prin o mare ignoranta, chiar in privinta evenimentelor din launtru ale Romaniei.

[8] Lettres sur l’histoire de France par Augustin Thierry: lettre premiere.

Dorintele partidei nationale in Moldova

Atat curtilor Turciei si Rusiei, cat si Europei intregi, sunt acum deplin cunoscute intamplarile din luna lui mart trecut. O petitie in 35 puncturi intemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscalita de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratata de catre domul Mihail Sturdza ca o rebelie manifesta si zugravita inaintea Puterilor ca o crima contra driturilor lor. Crudele si nelegiuitele pedepse, savarsite fara nici o judecata asupra multora din iscalitorii acestei nevinovate petitii, au revoltat toate inimile; ele sunt prea cunoscute spre a avea trebuinta de a se insira din nou. Curtile de Constantinopol si de Sankt-Petersburg, voind a cerceta starea lucrurilor din Principate si reformele de care au neaparata trebuinta, au randuit la fata locului ca comisari imparatesti pe EE. LL Talaat Efendi si Duhamel.

De la 1 april si pana acum, sfarsitul lui august, in toate tristele imprejurari ce au inconjurat tara, moldovenii au rabdat cu cea mai mare resignatie (caci nu putem zice curaj) toate biciurile ce le-au venit si de la Dumuezeu si de la oameni. Cruda carmuire a domnului, ridicarea tuturor garantiilor legii, rapirea libertatii si a averilor, lacustele, holera, intrarea ostilor straine, si alte asemenea nenorociri, care pe alta natie ar fi adus-o intr-o desavarsita deznadejde si anarhie, toate aceste le-am suferit cu durere, insa cu rabdare, si tara fara guvern urmeaza inca a se guverna singura si de la sine; caci nu putem numi guvern pe acela ce-si margineste atributiile sale numai intru a inchide, a pedepsi, a jacui in dreapta si in stanga, fara cuvant, fara vina, fara dreptate. Scrupulosi de a ne tine pe drumul legal, noi ne-am impins moderatia pana la o vinovata molaciune, numai si numai ca sa nu dam domnului noua ocazii de pari si calomnii. Si cu toate aceste, moalea si moderata noastra purtare tot a fost tratata de purtare scandaloasa.

Cand mai toti moldovenii, bantuiti de biciul holerei, erau raspanditi pe toata fata tarii, cand mai fiestecare familie era imbracata cu doliu pentru pierderea unui parinte, unei sotii, unui frate, unui fiu, urgia domneasca ii ajunse pana in azilurile lor. Multi erau inca cu lacrimile pe obraz, mai multi inca in patul durerilor sau de abia convalescenti, cand se vazura loviti de liste de proscriptii, ca in timpurile lui Marius si ale lui Sylla. Unii sunt sub paza opriti pe la mosiile lor, altii urmariti din loc in loc ca niste facatori de rele, spre a fi inchisi prin manastiri, sau aruncati peste hotar, toate aceste fara cea mai mica cercetare, fara cea mai mica judecata, in contra art. 358 si 433 din Organicescul Reglement. Terorismul dar astazi domneste in Moldova, si moldovenii sunt osanditi a vedea in anul 1848 aceea ce niciodata, si in timpurile cele mai barbare, stramosii lor n-au cugetat macar. O tara intreaga este lasata in libera si neingradita urgie a unui domn imbatat de pofta razbunarii, aprins de setea de a desfiinta tot ce mai este barbat de cinste si de bine, tot ce mai are curaj de a protesta in contra raului. Toate armele, toate mijloacele ii sunt bune, numai sa poata ajunge la scop. Spaima, pedepsele, lovirea libertatii si a intereselor materiale, pari mincinoase, si chiar calomnia, chiar pamfletul, aceste sunt ticaloasele inventii, ticaloasele instrumente, cu care astazi pretinde a-si urma guvernul. Spre aceasta, Maria Sa desteapta patimile cele rele, insufla neincrederea, atata pizma si zavistea, intarta starile sociale una asupra alteia, aprinde faclia discordiei si a razboiului civil, clevetind pe acei ce nu-i poate gasi vinovati, imputandu-le plecari retrograde, planuri reactionare, facandu-i aristocrati si declarandu-se el, prin urmare, liberal. Clerul cu mitropolitul in cap, si care cu viata si-a platit curajul arhipastoresc, boierii cei mai insemnati, batrani si tineri, toti barbatii vrednici, amploiati, profesori, avocati, literati, clasa negutitoreasca, toti acestia, care constitueaza adevarata Moldova, inaintea ochilor Mariei Sale, a agentilor si a pamfletarilor sai, sunt aristocrati. Un asemene nume in dreptul sau inteles, ei il primesc cu bucurie, caci aristocratie nu insemneaza alta decat guvernul celor buni, si acesta nu poate sa fie guvernul Mariei Sale domnului Mihail Sturdza v. v. Acesti aristocrati, adica partida nationala, clevetiti si prigoniti, opriti pe la mosii, fugariti de catre zbirii domnesti, vazandu-si tara ocupata cu armii straine, si prin urmare in neputinta materiala de a se intruni in pace, de a se pune chiar in relatie cu acei trimisi de catre curti spre a cerceta nevointele tarii, se vad dar siliti a arata prin lumina tiparului care sunt planurile lor, care sunt reformele ce le socot mai neaparate pentru tara. Prin aceasta, noi nadajduim ca vom implini un indoit scop. Intai, vom inchide gura clevetitorilor ce ne invinovatesc cu plecari care sunt a lor, adica retrograde; si al doilea, vom arata ambelor curti si Europei starea opiniei publice in Moldova, de vreme ce pana acum comisarii imparatesti au suferit ca domnul sa tina departe de dansii pe oricine ar fi indraznit sa le vorbeasca altfel decat in struna domneasca.

Cand la 28 mart, obstea adunata in Iasi din toate tinuturile Moldovei a cerut numai acele 35 puncturi intemeiate pe Reglement, ea prin aceasta n-a aratat ca n-ar avea trebuinta si de alte reforme mai radicale. Insa, tanguindu-se numai pentru ilegalitati, ea vroia a fi reasezata in legalitate, ca atunci legal sa-si poata da si alte mai mari imbunatatiri. Timpul acesta a venit. Astazi nu se mai atinge numai de indreptarea abuzurilor si de izgonirea savarsitorului lor. Caderea acestora ii ca si implinita. Insa o chestie mult mai mare se iveste: regeneratia Moldovei ingenuncheata sub Mihail Sturdza v. v., inzestrarea ei cu institutii analoage cu epoca noastra. In fiinta a ambelor curti ce vroiesc a cunoaste spiritul Principatelor, in fiinta Europei, care simpatizeaza cu noi, moldovenii ar fi vinovati inaintea lui Dumnezeu, a popoarelor si a lor insusi, daca nu si-ar declara fatis, fara sfiala, si in adevar: Care sunt dorintele si nevointele lor, care sunt institutiile ce le socot neaparate pentru fericirea lor, si fara care nu poate sa fie in tara nici pace, nici propasire.

Prin o asemene solanela declaratie, facuta cu vrednicie si cu unanimitate, moldovenii nu sunt rebeli, nu se pun in lupta cu nimeni. Ei sunt prea slabi spre a lovi driturile altora; dar cer ca si driturile lor sa fie respectate, daca este ca dreptatea, iar nu puterea sa prezideze la soarta lor.

Inainte dar de toate, moldovenii protesta despre nestramutata lor hotarare de a nu lovi driturile cuiva; insa vroiesc asemene ca si altii sa nu le jigneasca dreptatile ce le au infiintate si inchizasluite de sute de ani, pe care stramosii nostri pururea si cu crude jertfe au stiut a le pastra, si pe care si noi vroim a le lasa intregi stranepotilor nostri. Cel mai sfant din aceste drituri este neatarnarea noastra dinlauntru si prin urmare autonomia. Aceasta neatarnare a fost intaia conditie a urmatorului tratat din 1512, prin care Moldova in domnia lui Bogdan, fiul lui Stefan cel Mare, a cunoscut suzeranitatea Turciei, si anume: 1) Poarta recunoaste pe Moldova de pamant slobod si nesupus. 2) Legea crestineasca, care se tine in Moldova, nu va fi nici odinioara calcata sau tulburata, ci inca norodul va avea slobode bisericile sale ca si inainte. 3) Poarta se indatoreste de a apara pe Moldova de toti cei ce ar putea sa o calce, pazind-o in starea intru care a fost mai inainte fara a i se face vreo nelegiuire, sau sa sufere ca sa i se faca vreodinioara cea mai mica dezbinare sau despartire. 4) Moldova va fi stapanita si carmuita dupa pravilele si canoanele sale, fara sa se amestece Poarta cat de putin. 5) Domnii vor fi alesi de norod si intariti de la Poarta, ca sa stapaneasca in cat vor trai. 6) Domnii vor fi carmuitori a tot pamantul Moldovei si vor putea sa aiba intru stapanirea lor ostasi cu plata de la sine, pana la 20 000 pamanteni sau oameni straini. 7) Moldovenii vor putea tine si cumpara o casa la Tarigrad pentru sederea capichihaelilor lor, unde vor putea face si o biserica. 8) Turcii nu vor putea cumpara pamanturi in Moldova, ori a avea case sau a se aseza, nici a avea sau a face geamii nici intr-un chip. 9) Domnul impreuna cu tot norodul, pentru semn de supunere, va avea purtare de grija a trimite pe tot anul prin doi boieri ai Moldovei la Poarta, si 4 000 bani rosii, 40 soimi si 40 iepe fatatoare. Aceste toate se numesc pesches, adica dar. 10) In vreme de ostire, domnul Moldovei, asemene dupa cum i s-ar porunci de la Poarta, va fi ajutor cu ostile sale la slujba imparateasca. Acestasi tratat s-a mai intarit si la 1530 de catre Soliman cel Mare si toate hatiserifurile si firmanurile Portii in urma slobozite s-au intemeiat pe acesteasi capitulatii; acestea asemene s-au cunoscut si de toate tratatele incheiate intre Turcia si Rusia, care, declarandu-se ocrotitoarea driturilor noastre, s-a indatorit prin urmare a ne apara si cel mai sfant drit, ce este neatarnarea noastra dinlauntru.

In adevar, lasand a vorbi de tratatul incheiat intre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir, in 13 aprilie 1711 [1] (adica cu doua sute de ani in urma capitulatiei Moldovei catre Poarta otomana, si care dovedesc ca Moldova a fost privita de Curtea Petersburgului ca stat suveran, desi tributar, iar nu ca provincie, cum o declara acum depesa din 19 iulie 1848, caci atuncea n-ar fi putut incheia tratat cu o provincie), prin care tratat reformatorul Rusiei cunostea domnului Moldovei titlul de autocrator si tarii o deplina neatarnare. Rusia, prin tratatul de la Kainargi din 1774, cunoaste pe stapanitorii Moldovei si Valahiei de suverani [2] si prin urmare si tarile de staturi suverane.

Pe acest tratat in care pentru intaiasi data printipul mijlocirii Rusiei in favorul Principatelor este stipulat (insa numai incat aceasta se poate ierta de catre consideratia prieteneasca si luarile aminte ce Puterile au unele pentru altele [3] sunt intemeiate si toate celelalte tratate incheiate intre Rusia si Turcia pentru Principate.

Tratatul de Iasi din 29 decembrie 1791, prin art. 4, nu cuprinde in adevar alta nimica decat intarirea conditiilor cuprinse prin tratatul de Kainargi si prin conventia explicativa din 10 mart 1779. Tratatul de Bucuresti din 16 mai 1812, prin art. 5, intarind tratatele si conventiile de mai inainte, nu le face alta modificatie decat ca puterea protectrita, adica Epitropul, isi insuseste si uneste catre staturile sale jumatate din tara protegata, din averea orfanului, adica toata Moldova din stanga Prutului [4], in contra principiilor a orice drit public si privat.

Actul separat al Conventiei de Akerman, incheiat in privinta Principatelor, cuprinde anume aceste cuvinte despre dritul romanilor de a-si da legiuirile ce li s-ar cuveni: “Tulburarile intamplate in anii din urma in Moldova si Valahia, aducand cea mai grea vatamare randuielii in diversele ramuri ale administratiei din launtru, domnii cu respectivele lor divanuri vor fi datori a se ocupa fara cea mai mica intarziere de masurile trebuitoare, spre a imbunatati starea Principatelor incredintate lor; si aceste masuri vor fi obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie, care indata se va si pune in lucrare”. Tot acest act cunoaste vechiul drit al romanilor de a-si alege domnul cu primirea generala a locuitorilor. Proclamatia feldmarsalului Witgenstein, adresata in 8 mai 1828, in numele M. S. I. Neculai, catre locuitorii Tarii Romanesti si Moldovei, fagaduieste Principatelor o existenta legala si statornica dupa vechile drituri. Art. 5 din tratatul de Adrianopol din 1829, care au realizat fagaduintele feldmarsalului si a rasplatit in parte jertvile facute Rusiei de catre romani de la Petru cel Mare incoace, cuprinde: “Principatele se vor bucura de o sloboda lucrare a credintei lor, de o desavarsita sigurantie, de o administratie nationala neatarnata, si de o intreaga slobozenie de comert”.

Hatiseriful publicat la intronarea domnilor celor dintai numiti, dupa tratatul de Adrianopol, cuprinde de asemenea: “Domnii vor intocmi slobod toate pricinile din launtru ale Principatelor lor, sfatuindu-se cu ale lor divanuri, fara a se putea aduce vatamare drepturilor ce s-au inchezasluit acestor tari, prin deosebitele tratate si hatiserifuri, si nu vor fi suparati intru cea din launtru a lor ocarmuire, prin nici o porunca impotrivitoare acestor drituri”. Acestasi hatiserif mai adauge: “Aceste doua Principate vor avea drepturile celei de sine-si legiuiri s. c. l.”.

In puterea dar acestui drit de neatarnare din launtru, de autonomie, intemeiat pe titlul Moldovei de stat suveran, pe o intrebuintare de veacuri si pe toate tratatele, partida nationala cu intreaga si plina convictie arata ca Reglementul organic nu poate nici intr-un chip sa faca fericirea tarii, si ca puternica dovada despre aceasta este ispita de saptesprezece nenorociti ani. In adevar, lasand a zice ca acest Reglement, prin mai multe ale sale dispozitii, este contrariul spiritului tuturor tratatelor si loveste si driturile Turciei si Moldovei, dar apoi are doua metehne de capetenie, care anuleaza celelalte ale sale hotarari, menite spre a ferici tara. Aceste metehne sunt:

1. Prin dispozitia sa incheietoare ce zice ca: “Pe viitorime orice schimbare domnul ar voi sa faca in Reglementul organic nu va putea sa aiba loc, nici a se pune in lucrare decat dupa inadinsa imputernicire a Inaltei Porti, cu impreuna unire a Curtii Rusiei. Reglementul ridica deodata Moldovei toate driturile ce le pastrase de la capitularea sa si care ni s-au fost inchezasluit de toate tratatele vechi si noua, si ce este mai rau si mai nenorocit, ca o loveste cu imobilitate in contra legilor progresului si a perfectibilitatii pentru care toate popoarele sunt facute. Cand o natie nu inainteaza, ea da inapoi, si aceasta in veacul nostru este mai adevarat decat orisicand. Reglementul insa silindu-ne, ca pentru cea mai mica prefacere, chiar in cea mai neinsemnata lege de politie, sa cerem inadins imputernicirea a I [naltei i Porti cu impreuna unire a Curtii Rusiei, ne osandeste a fi stationari; si starea de pe loc, imobilitatea este moartea unei natii. Este cunoscut cata opozitie a intampinat aceasta adaugire la articole Reglementului din partea obstestei Adunari a Tarii Romanesti; si raspunsul ei din 21 iulie 1837 la nota din 17 iulie acelasi an a general-consulului Rusiei, este cea mai manifesta protestatie in contra dezbracarii natiei de dritul ei de autonomie. Obsteasca Adunare a Tarii Romanesti n-a cunoscut dar niciodata aceasta fatala adaugire; si redactia jurnalului, prin care Adunarea obsteasca a Moldovei a primit-o, dovedeste ca aceasta s-a facut dupa prea inalta incuviintare (en vertu d’une sanction suprême), iar nu din libera sa vointa. 2. A doua meteahna capitala a Reglementului este ca acesta, in loc de a regula (precum insusi numele sau arata misia ce trebuie sa aiba) dupa spiritul timpului vechile institutii ale Moldovei, a daramat si a desfiintat toate legiuirile tarii; ne-a taiat toata relatia cu trecutul, fara a ne intemeia prezentul. O lege fundamentala a Tarii trebuie insa sa fie o planta indigena, expresia naravurilor si nevointelor natiei. Aceasta insa nu este Reglementul; el este redigat in timpul ocupatiei armielor rosienesti, dupa instructii straine, sub prezidentia consilierului de taina rosienesc Mintiaki, de catre doi boieri numiti de prezidentul plenipotent al Principatelor si numai de catre alti doi boieri numiti de divanul tarii, adica de vreo cateva persoane, iar nu de adevarata Adunare nationala a tarii. Aceste toate se dovedesc prin chiar jurnalul-prefata, ce este pus inaintea Reglementului Moldovei, din 29 iulie 1829, si iscalit de prezidentul comitetului Mintiaki, visternicii Iordachi Catargiu si Costachi Cantacuzino, vornicii Costachi Conachi si Mihalachi Sturdza, si secretarul si redactor aga Gheorghe Asachi. Sfarsitul acestui jurnal, prin chiar cuvintele sale, arata modul si mijloacele cu care s-a facut acest Reglement. “Noi, madulari ai comitetului pentru sectia Moldovei, am deschis seantele noastre la Bucuresti 29 iulie 1829, sub prezidentia domnului de Mintiaki, inzestrat cu instructii privitoare catre aceste imbunatatiri, si ne vom ocupa cu toate partile ce trebuie sa compuna acest Reglement; si facand din fiestecare cate un cap de o parte, il vom supune, indata ce va fi pregatit si redigat, cercetarii Excelentei Sale domnului Prezident plenipotent, pana cand toata lucrarea reformei pentru Moldova va fi cu totul sfarsita”. Reglementul dar nefiind nicidecum expresia vointei moldovenilor, neraspunzand la nevointele tarii, neintemeiat pe acele legiuiri vechi care, cu toate greutatile timpurilor si ale imprejurarilor din afara sute de ani ne-au pastrat nationalitatea, nici au putut, nici poate sa faca fericirea tarii noastre. De aceea dar vroim a ne intoarce la acele institutii, a carora origine este din pamantul nostru, care in timp de cinci veacuri le-am avut, si pe care vroim numai a le adapta dupa luminile si trebuintele epocii. Pentru ca ele au oaresicare asemanare cu constitutiile altor popoare, sa nu socoata cineva ca sunt imitatii si imprumutari, un plagiat al propagandei democratice si socialiste, cum ar vrea nota cabinetului rusesc din 19 iulie sa le numeasca; sa nu se ieie dupa forme si dupa termine. lnstitutiile ce le vroim sunt curat ale tarii noastre in cea mai mare parte, si aceasta o dovedesc istoria si acturile publice ale romanilor.

Aceste institutii pe care partida nationala le socoate ca neaparate si singurele mantuitoare pentru tara sunt urmatoarele:

1. Neatarnarea administrativa si legislativa in toate cele din launtru, fara amestec a orice puteri straine. — Consideratiile de mai sus au dovedit pe ce drepturi se intemeiaza acest princip fundamental.

2. Egalitatea drepturilor civile si politice. — Prin aceasta, moldovenii s-ar intoarce la un vechi si mantuitor printip. In vechea Moldova, toti erau deopotriva; caci insasi vecinatatea era numai un abuz introdus din tari straine, precum o declara formal actul obstestii Adunari din 6 aprilie 1749, cuprins si in Reglementul Organic, art. 435. In Principate nici una din starile sociale nu era privilegiata; toti romanii puteau ajunge la boierie, adica la functii publice, caci una si alta insemna tot una. Acestasi princip, desi imbrobodit cu multe abuzuri si exceptii in practica, exista inca si astazi in teorie; a decreta dar aceleasi drepturi civile si politice pentru orice roman (cu oaresicare restrictii legale) ar fi a impiedica ura intre deosebitele clase ale societatii si prin urmare ruina desavarsita a tarii. 3. Adunarea obsteasca compusa de reprezentantii tuturor starilor societatii. — Asa erau vechile adunari ale romanilor; si iscaliturile puse sub vestitul act al dezrobirii vecinilor din 1749, pomenit mai sus, dovedesc destul dritul ce aveau toate starile, adica toate interesele tarii, de a fi reprezentate in Adunare. Prin urmare, Adunarea obsteasca de astazi (chiar nefiind inraurita de guvern), neinfatisand decat interesele unei stari, adica a boierilor, trebuie modificata intrastfel, ca sa fie reprezentate in ea cele de capetenie interese ale tarii, adica proprietatea, comertul, slujbele facute statului, capacitatea si agricultura. 4. Domnul ales din toate starile societatii dupa vechiul obicei. — Aceasta iarasi nu este o inovatie; istoria dovedeste ca fiestecare roman putea fi chemat la domnie. Petru Rares in minutul alegerii sale era pescar. Constantin Cantemir era de abia serdar; si unul si altul au fost mari si buni domni. Acest drit pentru intaiasi data s-a restrans in clasa boierilor celor mari si pana la rangul de vornic, de catre vornicul Mihail Sturdza, unul din redactorii Reglementului din 1832. 5. Lista civila proportionata cu veniturile si mijloacele tarii. — Astazi Maria Sa Mihail Sturdza v. v. primeste de la tara 1 600 000 lei, cand venitul tarii se suie deabia la 10 000 000 lei; prin urmare trage in folosul sau a sasea parte din veniturile publice; si asa 250 000 de moldoveni traiesc si muncesc pentru a tine pe un singur om. Pe langa aceasta insemnata suma, domnul a stiut a-si mai trage si venitul exportatiei granelor, care se suie la suma de 600 000 lei; incat aceasta lista civila, facand proportia micilor venituri ale tarii, este cu mult mai mare decat lista civila a celor mai mari suverani ai Europei. 6. Responsabilitatea ministrilor si a tuturor functionarilor in functiile ce ocupa. — Acesta este un princip prea feritor si atat in interesul tarii, cat si al domnului insusi. El este cunoscut si de Reglementul de astazi, art. 137, Anexa Q. XVIII, si 282. Ministrii trebuie sa fie raspunzatori inaintea obstestii Adunari, potrivit vechiului obicei. Vezi Magazinul Daciei, tom. I, pag. l26.

7. Libertatea tiparului. — Tiparul, in orice timp, a fost liber in Moldova; si pana acum nici intr-o legislatie veche sau noua nu se afla vreo lege care sa-l opreasca sau sa-l margineasca macar. Dimpotriva, la intrebarea facuta de prezidentul plenipotent la 1830, in timpul ocupatiei rosienesti, ce legi sunt in Mloldova pentru tipar, este declaratia Divanului implinitor, adica a autoritatii celei mai inalte a guvernului ca in tara Moldovei tiparul n-a avut niciodata alta cenzura decat religia si moralul public.

8. Rasplatirile nationale date de catre natie prin Adunarea obsteasca, iar nu prin domn. — In tarile romanesti, unde decoratii nu sunt, si rangurile se oboara, singurele rasplatiri sunt banesti; ca cheltuieli dar ele nu pot fi facute decat de catre Adunarea obsteasca, dupa chiar Reglementul de astazi, art. 54 si 117 si Anexa E. X.

9. Reprezentantii tarii in tot timpul mandatului lor sa nu primeasca functii, cinstiri de la guvern. — Servilismul Adunarilor obstesti de la 1832 si pana acum, compuse in cea mai mare parte de deputati functionari, care in mandatul lor privesc numai un mijloc de a dobandi inaintare in functii, ranguri mai inalte, rasplatiri banesti, nisamuri, cere neaparat aceasta reforma feritoare de coruptie.

10. Publicitatea seantelor Adunarii obstesti si a tribunalurilor. — Princip recunoscut si de catre Reglement, art. 327, pe langa vechiul obicei al tarii, care s-a pastrat si pana astazi, desi intr-un chip imperfect.

11. Dritul initiativ si de petitie pentru Adunare. — Dritul initiativ este cunoscut de Reglement, art. 57. Dritul petitiei este iertat de catre obiceiul vechi si nu este oprit prin nici o lege noua.

12. Reprezentantul tarii la Constantinopol ales de catre Adunare dintre romani. — Reprezentantul tarii de astazi este strain, in contra chiar a Reglementului, art. 403. El trebuie sa fie ales de catre Adunare, pentru ca sa reprezenteze la Inalta Poarta interesele tarii, iar nu interesele domnului, precum se intampla cu agentul de astazi, dl Vogoridi, socrul Mariei Sale Mihail Sturdza v. v. si care de 14 ani inaintea Curtii Suzerane nu numai a ascuns, dar inca a prigonit interesele Moldovei. 13. Inchizasluirea libertatii individuale si a domiciliului. — Aceste drituri sunt inchizasluite de hrisovul lui Ioan Sturza, 1 april 1828, si de Reglement, art. 358 si 433, insa numai boierilor, dar si pentru acestia sunt numai pe hartie. Domnul, cu sau fara Sfatul administrativ, in contra tuturor drepturilor vechi si noua, sub cuvant de masuri de ordin public, inchide, surghiuneste, departeaza peste hotar, fara cea mai mica judecata, dovedind si prin aceasta ca o lege publicata, dar nepazita este o lege moarta. Libertatea individuala si domiciliul trebuiesc dar inchizasluite pentru toti romanii fara deosebire. 14. Instructie egala si gratuita pentru toti romanii. — Acest princip este cunoscut prin hrisoavele lui Grigore Ghica v. v., prin Reglement, Anexa F. LXVI si LXVII si prin dispozitiile departamentului din launtru, in ministeria rapos. logofat Lupu Bals. Principul insa trebuie dezvoltat si pus in lucrare. Fiestecare oras si sat trebuie sa aiba scoala sa, ca fiestecare roman sa poata primi instructia la care il cheama facultatile sale. 15. Intemeierea unei garde urbane si rurale. — Aceasta garda, intai puterea tarii, desi in urma degenerata, a existat pana la introducerea Reglementului; spre a imputina numarul slujitorilor, care sunt un izvor de abuzuri si de impilari pentru locuitorii sateni, si mai ales spre a avea o garantie temeinica pentru averile materiale si morale, si pentru pazirea tarii si a fericirii publice, garda este neaparata. 16. Intemeierea juriului pentru pricini politice, criminale si de tipar. — Aceasta institutie, provenind din pruncia societatii, pastrata si imprumutata de toate popoarele, care o privesc ca cea mai mare garantie pentru siguranta si libertatea cetatenilor, au avut-o si romanii mostenire de la vechii germani, si au pastrat-o pana la introducerea Reglementului in procesurile civile. Chiar si sub domnul loan Sturza v. v. fiestecare impricinat ce era a se infatisa inaintea divanului domnesc avea dreptate, pe langa madularile divanului, sa-si aleaga si alti cati boieri vroia, care impreuna cu ceilalti il judeca. In cele criminale, juriul era obsteste adoptat de romani; si exista chiar un tratat incheiat intre Stefanita Voda, nepotul lui Stefan cel Mare, si Sigismund, riga Poloniei, pentru intrebuintarea juriului in procesurile supusilor micsti. La pricinile de hotarituri, juriul alcatuit de purgari, adica concetateni, era asemenea intrebuintat. Astazi dar cand chiar acele natii care nu cunosteau inca juriul il adopta ca inchizasluirea cea mai sigura si mai priincioasa, pentru ce numai romanii nu s-ar intoarce la o institutie stramoseasca atat de pretioasa!

17. Desfiintarea pedepsei de moarte si a batailor trupesti. — Epoca in care vietuim face de prisos orice comentar intru aceasta.

18. Intemeierea unui ordin de avocati spre libera aparare atat in cele civile, cat si in cele criminale. — Asezamantul pentru vechili din 1839 a pus temelia ordinului avocatilor in protesurile civile. Trebuie insa ca si in cele criminale sa li se dea dritul apararii, care este primit atat de legile imparatesti ce au inca putere in tara, cat si de art. 346 din Reglement. O organizatie dar mai temeinica este trebuincioasa.

19. Intemeierea ministeriului public. — Asezarea avocatilor cere neaparat si a procurorilor, care si exista in Tara Romaneasca.

20. Reforma tribunalelor si inamovibilitatea judecatorilor. — O mare parte a ingenunchierii tarii se poate atribui tribunalelor. Rau organizate, rau compuse, sub inraurirea directa a domnului, in loc de a fi organul si expresia dreptatii, ele nu sunt decat instrumentul strambatatii si al venalitatii si nu infatisaza nici o garantie impricinatilor. Reforma lor si mai ales inamovibilitatea judecatorilor, ceruta si de art. 285 al Reglementului, sunt dar de toata nevoia.

21. Neamestecarea domnului in ramul judecatoresc si aducerea in implinire a sentintelor fara intarirea sa. — Domnul prin insasi fiinta sa de domnitor trebuie sa se tina departe de luptele judecatoresti ale particularilor; caci prin amestecarea sa in ele nu face decat a-si comprometa influenta suverana. El nu trebuie, prin urmare, decat a privighea la marsa justitiei, iar nu si la darea ei; caci altmintrele dreptatea n-ar fi decat un instrument in mainile domnitorului, precum a si fost in mainile Mariei Sale Mihail Sturdza v. v. Cate hotarari date de catre divanul domnesc in conglasuire de sapte madulari, si care dupa art. 363 al Reglementului raman pentru veci sfinte, sed de la inceputul domniei sale neintarite si neaduse la implinire si cate alte asemenea s-au sfarmat si nelegiuit s-au trimis in noua cercetare a tribunalelor! 22. Desfiintarea a orice tribunaluri si comisii exceptionale. — Aceste chiar dupa Reglementul de astazi nu sunt tolerate; insa, in contra acestuia, guvernul de fata in mai multe randuri s-a slujit de ele. 23. Libertatea culturilor. — Moldova a avut pururea de fala de a cunoaste libera intrebuintare a tuturor culturilor. Religiile prigonite in alte tari au gasit pururea in tara noastra un azil sigur; si pamantul romanesc este singurul care nu s-a udat cu sange varsat in razboaie religioase. 24. Ridicarea morala si sociala a clerului ortodox. — Formarea clerului si aducerea sa intr-o stare imbunatatita si insufletitoare de respect este una din cele mai mari si sfinte ingrijiri ale fiestecarui guvern patruns de datoriile sale catre popor. La romani, guvernul de 14 ani n-au facut nimica pentru cler, care cu toate veniturile cele mari si cu toate mijloacele si legile ce sunt de fata, si anume art. 415 din Reglement, s-a lasat in injositoarea conditie in care se afla si mai inainte. Clerul de jos mai ales este atat de parasit, incat este de mirat cum poporul a mai pastrat inca vreun simtiment religios. 25. Organizarea clerului catolic pentru romanii de aceasta religie. — Peste 50 000 romani sunt catolici. Pana acum, guvernul nu s-a ocupat nicidecum cu educatia atat morala, cat si religioasa a lor. Clerul lor este strain si nu se ingrijeste de catre stat. Este dar neaparata trebuinta ca si acesti fii ai patriei sa traga parte din folosurile publice. Clerul lor trebuie dar organizat si tinut, ca toate celelalte cleruri cunoscute, cu cheltuiala statului. Vechii domni o cunosteau aceasta prea bine si singurul venit ce biserica catolica are in Moldova ii vine inca din vechile danuiri domnesti. 26. Drepturi politice pentru orice compatrioti de orice credinta crestina. — Astazi numai ortodocsii cred a avea drepturi politice, dritul de a stapani mosii etc. lstoria si actele publice ne dovedesc insa ca in timpurile dinainte si catolicii se foloseau de asemene drituri. Si inca astazi dintre moldovenii catolici sunt unii care au ajuns la intrebuintarea driturilor politice si altii stapanesc mosii inca din vechile danuiri. Sunt mai multe sate razasesti locuite de catolici. Drepturile politice, si aceasta o cere epoca, trebuie dar date la toti romanii de lege catolica, protestanta, ariana etc.

27. Emancipatia graduala a israelitilor moldoveni. — Marele numar de israeliti straini veniti in Mloldova, ignoranta adanca in care aceasta stare se afla cere ca guvernul sa se ocupe neadormit cu aceasta chestie importanta pentru tara; trebuie ca prin masuri umane si progresive sa se opereze cat mai in graba fuzia israelitilor si prefacerea lor intr-o stare de cetateni folositori ai statului.

28. Inturnarea catre stat a averilor manastirilor inchinate la locuri straine. — Toate averile danuite de catre evlaviosii nostri domni locurilor de jos sunt conditionate. Tinere de sobor, de scoli, de spitaluri, de case de nebuni, de mese pentru saraci, aceste sunt principalele conditii din care insa nici una nu s-au tinut de catre parintii greci. O singura manastire inchinata nu mai tine sobor; mai multe sunt prefacute in case de arendatori si ocupate de mireni, bunaoara manastirile Buhalnita si Aron Voda. Celelalte conditii sunt tot asa de putin pazite. Calcarea acestora se dovedeste prin actele danuitorilor ivite in parte in procesurile orasului Botoseni cu manastirea Sf. Niculai din Papauti, a scoalelor publice cu manastirea Trei-Ierarhilor etc. Intrebuintarea insemnatelor venituri a acestor manastiri este un scandal public. Ele trebuie dar trase numaidecat spre folosul statului, ca prin ele sa se poata usura sarcinile publice. Iar locurilor de jos, spre pomenirea danuitorilor, se va trimte pe tot anul faclii, tamaie, untdelemn si insusi bani; caci ar fi un pacat national de a lasa asa averi publice in mainile unor calugari straini, pururea rebeli la legile tarii ce-i ingrasa de atate veacuri, si care de la 1832 si pana astazi se impotrivesc inca de a raspunde statului mica dare hotarata prin art. 79, IV al Reglementului.

29. Dritul fiecarui tinut, oras si comuna de a-si controla administratiile prin sfaturile tinutale, municipale si comunale. — “Privigherea asupra a tot ceea ce se atinge de fericirea unui oras nu poate fi mai bine incredintata decat acelor care castiga mai cu deosebire folosurile din el”, zice chiar Reglementul, Anexa H. Cu toate aceste, ocarmuirea intereselor comunale, desi data prin acestasi Reglement sfaturilor comunale, a ramas pururea in mana administratiei centrale, care si cu aceste venituri a facut aceea ce a facut cu tote veniturile tarii, incat a omorat cu totul viata municipala in Moldova. Trebuie dar dat fiestecarui tinut, oras si comuna dritul ca, prin respectivele sale sfaturi, sa-si controleze interesele locale, fara amestecarea puterii centrale. Aceste sfaturi ar invia din nou viata municipala si interesul pentru lucrul public; si prin urmare, inaintand bunastarea comunelor, oraselor si tinuturilor, ar face si bunastarea tarii intregi. Trebuie dar priimit de princip, ca tot ce se poate face pe loc sa se faca de catre puterile locale. 30. Desfiintarea a orice dari asupra exportatiei productelor nationale. — In vreme cand in alte tari guvernele se silesc de a inlesni chiar prin premii exportarea productelor nationale, guvernul Moldovei, chiar in contra legiuirilor infiintate, s-a silit a-i pune stavile. Asa, in contra art. 65 al Reglementului, si cu toate protestatiile Adunarii obstesti, a pastrat poslina asupra granelor, pentru ca ea este lasata in libera dispozitie a Mariei Sale Mihail Sturdza v. v. si-i formeaza o a doua lista civila. Spre dezvoltarea dar a agriculturii si a negotului vitelor, care sunt cele de capetenie izvoare a bogatiei noastre nationale, trebuie desfiintate orice dari asupra exportatiei granelor, vitelor si fabricatelor nationale. 31. Reforma codicelor civila, comerciala si criminala si a proce- durii lor. — Reforma codicelor, desi ceruta si de art. 426 din Reglement (si cu anume rostire ca aceasta sa se faca de o comisie mixta, numita de guvernele ambelor Principate, spre a da amanduror tarilor o singura si aceeasi legislatie civila si penala), de abia a inceput in anii trecuti, insa in chipul stramt si viclean care caracterizeaza sistemul si toate imbunatatirile guvernului de astazi. De abia partea intai a codicei civila este pregatita, insa trebuie curatita de adaugirile si schimbarile facute de Maria Sa domnul Mihail Sturdza.

Cea mai neaparata insa reforma este aceea a codicei criminale, care face rusine epocii si Moldovei. Procedura civila si criminala trebuie asemene radical prefacuta; caci colectia ofisurilor si dezlegarilor judecatoresti, publicata de Maria Sa domnul Sturdza, fara mai inainte incuviintare a Obstestii Adunari in contra art. 56 din Reglement, este numai un namol de strambatati si de interesuri particulare aduse la teorii de legiuiri generale.

32. Intemeierea legilor de politie si a asezamintelor penitenciare potrivite cu veacul. — Starea de fata a politiei, intemeiata numai pe vrointa si interesul functionarilor insarcinati cu acest ram delicat al adminstratiei, si mai ales jalnica si neomeneasca tratatie a nenorocitilor inchisi, lipsiti de orice cautare, si lasati in cruda dispozitie a temnicerilor, cer neaparat reforma sistemului de astazi.

33. O lege energica pentru secarea coruptiei raspandita in tara de catre guvernul de astazi. — Abuzurile care au adus tara in ticaloasa stare in care se afla astazi explica trebuinta unei asemene legi.

34. Inlesnirile comertului si libertatii muncii prin: 1. Promulgarea legilor de credit spre a asigura platirea datoriilor fara exceptie de persoane. 2. Intemeierea unei banci nationale si de esconta si a caselor de pastrare. 3. Asezarea de scoli profesionale. 4. Deschiderea canalurilor si drumurilor de comunicatie. 5. Regularea tarifurilor si 6. Mai ales desfiintarea a orice beilicuri, caraturi si havalele, precum la drumuri publice etc. Toata munca publica trebuind a fi facuta cu bani. -Toate aceste imbunatatiri practice n-au trebuinta de un mai departe comentar.

In privirea acestor mantuitoare institutii, propuse de partida nationala, nu in folosul sau in parte, ci in folosul natiei intregi, intitulatii aristocrati, de la sine si cu bucurie se leapada de privilegiile ce le au, sau prin mostenire, sau prin legile infiintate, si se primesc:

I. A se obori orice ranguri si privilegiuri personale sau de nastere. In Tarile Romanesti nimic n-a fost mostenitor, afara decat proprietatea si numele familiei. Ca in toate staturile Orientului, nobleta este necunoscuta: caci boieria nu insemneaza decat functie publica, la care fiestecare roman poate ajunge dupa chiar legile de astazi. Boieria de abia in timpurile noua a luat mersul unei noblete, nepotrivite si contrare cu toate institutiile tarii. Boieria chiar astazi nu se poate castiga decat prin slujba catre stat, si nu da alt drit decat acel al electiei si al eligibilitatii, precum si al scutirii de bir, care asemene este numai un privilegiu personal. Boieria este dar personala, pentru ca feciorul de boier ce nu are rang nu se poate alege deputat si fiii sai sunt birnici. Dritul de electie si de eligibilitate pastrandu-se, si inca intinzandu-se, iar scutirea de bir nemaiputandu-se pastra pentru nimene, la ce ar mai trebui rangurile de logofat mare, vornic mare, spatar si satrar, niste titluri seci care de mult nu mai reprezenteaza functiile la care erau lipite. Ele dar astazi trebuiesc oborate ca niste ramasite ale timpurilor feudale si care odata trecand granita, sunt necunoscute intregii Europe si, prin urmare, nu procura titularilor nici macar desarta glorie ce prin tractiruri aduc inca cuvintele de duca, conte si baron. Logofetii cei mari, vornicii, agii, banii, pitarii si alti asemene boieri de astazi pot fi, si vor fi si fara aceste titluri, in capul natiei prin cultura, bogatia si iubirea lor catre patrie. Multa vreme dar vor avea inca spre a nu se teme de concurentie; singurul lucru ce le ramane sa faca este sa pastreze prin merit aceea ce pana acum au avut numai prin privilegiu. Rangurile dar, adaugim inca, ca niste jucarii date numai desertaciunii, trebuiesc desfiintate; caci a pastra o nobleta, o aristocratie acolo unde exista, se intelege; dar a o crea la anul 1848 acolo unde n-a fost niciodata, ar fi o prea mare nebunie, si de care romanii vor sti a ramane straini. II. A face parte la indatoririle, sarcinile si darile statului, prin urmare a se supune la contributie generala, fiestecare in proportia facultatilor si a averii sale. In vechea Moldova, toti moldovenii luau deopotriva parte la insarcinarile statului; toti plateau birul sangelui, toti contribuau la darile publice, logofatul cel mare, cat si cel de pe urma satean, fiestecare dupa mijloacele sale. O singura exceptie era facuta in favorul functionarilor mari ai statului, pe cata vreme erau in functii lucrative, de la vel-logofat pana la vel-stolnic, pentru ca aceasta scutire le era singura leafa. De abia domnul fanariot Constantin N. Mavrocordat, vroind a trage in partida sa pe boieri, adica functionari, pentru ca mai lesne sa poata impila poporul, obori acest princip de dreptate, si introduse clase privilegiate, adica scutite de bir. Pentru intaiasi data prin hrisovul sau din mart 1737, se hotari ca ”boierii de la vel-logofat pana treti-logofat, atat dumnealor cat si fiii dumilor-sale, nu numai cand vor fi intru dregatorii, ce si lipsiti fiind de dajbe mazileasca ce da pe an sa fie slobozi si iertati”, insa si aceasta cu conditie ”pentru ca de sub legaturile dajdiei slobozindu-se si odihnindu-se, mai cu fierbinte sarguiala sa se afle catre slujbele si poruncile stapanesti”.

Aceasta exceptie, o data facuta, toate clasele instarite au mijlocit a se folosi de ea; si astazi toate greutatile si darile statului, in contra a orice dreptati, razima numai pe acel mai sarac, pe acel ce n-are ale lui decat trupul sau, adica pe locuitorul satean: numai acesta plateste pe domn, care nu stie de dansul, pe administrator care-l fura, pe judecator la care niciodata nu cere dreptate, pe slujitor care-l tine sub bici, pe militar care n-are ce sa-i apere, caci taranul n-are nimic al lui sub soare, nici macar bordeiul unde isi odihneste obositele madulari.

Atat dreptatea, cat si epoca in care vietuim, nu mai putin si chiar interesul bine inteles al patriei, cer dar neaparat ca sa ne intoarcem la vechiul si mantuitorul princip al contributiei generale; pentru ca numai din libera si deopotriva dezvoltare a tuturor puterilor statului si intrebuintarea lor spre folosul general, atarna fericirea tarii.

Obstesc si adevarat patriotism insa poate sa fie numai acolo unde patria isi trateaza fiii cu o deopotriva dreptate si dragoste, supuindu-i la aceleasi indatoriri si drituri. IIl. A jertfi in folosul statului banii despagubirii scutelnicilor, pastrandu-se ca pensie numai acei pentru nevoiasi, vaduve si orfani. De indata ce rangurile si privilegiurile se desfiinteaza, de la sine cade si aceasta despagubire pentru un privilegiu trecut; si apoi acest condei al bugetului, impartit la mai multe sute, da beneficiantilor un venit prea putin insemnat, cand, intrebuintat intreg, ar putea sa aduca tarii un folos mult mai mare. IV. A se desfiinta robia de pe pamantul romanesc, cu despagubirea numai acelora ce ar cere-o. Un stat constitutional cu robi ar fi o monstruozitate. Dezrobirea tiganilor statului si a manastirilor rostita de Obsteasca Adunare, in anii trecuti, trage de la sine si dezrobirea tiganilor particulari; caci un princip nu poate sa fie primit de bun pentru unii, si aruncat de rau pentru altii. In seanta din 5 august 1746, Obsteasca Adunare a Tarii Romanesti zicea ca “ea nu cunoaste mai greu si mai mare pacat decat a avea pe fratii nostri intru Cristos sub jugul robiei noastre, de vreme ce sf. Evanghelie ne zice: iubeste pe aproapele tau ca insusi pe tine. Ca urmatori dar acestei porunci, nu trebuie sa robim pe fratii nostri. Caci robia n-a fost de nici un folos, ci inca un obicei de mare paguba sufletelor noastre, ramasa fiind de la stramosi ca un blestem asupra capetelor noastre. Aceea ce dar cu mai mult de o suta de ani o ziceau stramosii nostri nu vom zice-o si noi astazi in veacul luminilor, si am putea oare rabda de a avea robi, noi, care voim a fi o natie libera? V. A se obori boierescul si a se face proprietari pe toti gospodarii sateni, dandu-se insa o dreapta despagubire vechilor stapani ai pamantului. Aceasta despagubire si modul ei se vor hotari de catre cea intai Obsteasca Adunare, aleasa dupa noul chip aratat la art. 3 al reformelor de mai sus. Puterea si fericirea unui stat se afla in puterea si in fericirea multimii, adica a natiei. O natie insa, care numara numai trei mii de oameni inzestrati cu drituri si averi, singurii adevarati cetateni, nu merita acest nume. Moldova insa n-are mai multi cetateni; caci toti ceilalti care peste acesti trei mii de privilegiati si pana la un milion si jumatate formeaza populatia tarii, sunt numai niste locuitori dezbracati de toate driturile, de toata buna stare materiala si intelectuala si supusi numai darilor si greutatilor tarii. Locuitorii sateni sunt, mai ales, in cea mai ticaloasa stare, nefiind decat niste instrumente de munca in mainile guvernului, ale proprietarilor si ale posesorilor de mosii, in practica lipiti inca pamantului, pe care de sute de ani il lucreaza in folosul altora, si prin urmare intorsi la vecinatate. In toate reformele bune sau rele, cate s-au facut pana acum pentru tara, in timpurile mai noua nimica nu s-a statornicit pentru aceasta numeroasa si nenorocita clasa, nadejdea si puterea patriei; ba inca Reglementul, in loc de a-i imbunatati, i-a asprit si mai mult ticaloasa soarta. Omenirea, dreptatea, interesul tarii si chiar interesul proprietarilor de mosii cer dar neaparat imbunatatirea radicala a acestei stari, prin desfiintarea boierescului si prefacerea taranilor in mici proprietari, dandu-li-se pamanturile pe care le-au inrodit cu sudorile lor. Omenirea pentru ca nu este omenesc ca omul sa exploateze pe om, ca cei multi sa fie instrumentele de munca ale celor putini, si ca un popor intreg sa-si jertfeasca viata in folosul unora, in contra principiilor evanghelice si ale adevaratei libertati. Dreptatea, pentru ca desfiintand boierescul si intemeind proprietatea intre locuitorii sateni, ar fi a indrepta crudele strambatati ale veacurilor trecute. Este istoriceste dovedit ca, in timpurile din inceput, mai fiestecare roman era proprietar si ca numai sila si puterea celor mari au dezbracat pe o mare parte din sateni de pamanturile si de chiar libertatea lor [5]. Si chiar in zilele de astazi, cate mosii razasesti s-au desfiintat prin sila si strambatate? Interesul tarii, pentru ca proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizatie si daca vroim serios sa ne civilizam tara, trebuie sa avem multi proprietari. Numai o tara ce are multi proprietari este tare; caci numai acolo unde este raspandita iubirea pamantului, este raspandita si iubirea patriei. Astazi insa pentru ce taranul si-ar iubi si si-ar apara o patrie unde el nu are nici un drept, ci numai indatoriri si sarcine? Interesul particular al proprietarilor, pentru ca pragmatic se poate dovedi ca desfiintarea boierescului nu numai n-ar imputina, dar inca in curand ar spori pretul pamantului, prin inmultirea populatiei si libertatea muncii; si ca, prin urmare, o falce le-ar da un venit mai mare decat astazi le aduce doua falci; pentru ca este stiut ca munca libera ii mai roditoare decat munca silita, adica boierescul si pentru ca, in sfarsit, proprietarii s-ar vedea scutiti si de multe indatoriri ce au catre muncitori, spre pilda: de a-i hrani in vreme de foame, de a le plati birul in timp de lipsa etc. In tot felul dar boierescul trebuie desfiintat, ca ramasita a robiei, ca contrariu veacului, ca insarcinator si pentru acel ce-l face si pentru acel ce se foloseste de el, si, in sfarsit, ca inlesnitor asupririlor si arbitrarului si, prin urmare, exersand o inraurire rea asupra caracterului si moralitatii locuitorilor sateni, puterea cea mai mare a unui Stat. Boierescul este desfiintat in Transilvania, in Bucovina si Tara Romaneasca; cum dar, decat prin sila s-ar mai putea tinea in munca pe romanul din Moldova, cand el vede pe frate-sau din invecinatele tari liber si bucurandu-se de toate driturile cetatenesti? Sila insa n-ar face decat a inrodi samanta de ura ce incepe a se raspandi asupra stapanilor de mosii. De datoria dar si de interesul acestora este ca sa departeze primejdia, ca nu din excesul numai al raului sa iasa binele; iar intamplarile din Galitia sa le slujeasca de o cumplita si mantuitoare pilda. Astazi mai toata Europa au oborat munca silita, numita robota, claca, boieresc, sau cu orice alta numire. Chiar in Turcia, si anume in Bosnia, augustul nostru suzeran a desfiintat-o. Cum dar numai Moldova ar putea sa se impotriveasca acestei reforme adevarat europeana, tocmai Moldova, care din pricina invecinarii cu Bucovina si Transilvania, desfiintarea boierescului si apropriatia taranilor este o chestie de sigurantie publica, de pace, de viata, in sfarsit, si care prin urmare trebuie hotarata cat mai in graba? Caci nimene din acei ce vroiesc binele tarii nu ignoreaza ca timpul face necontenit mai grele de hotarat chestiile ce sunt de-a pururea prelungite pe altadata. Pasnica dar hotarare a chestiei apropriatiei taranilor, astazi inca usoara, intr-un an va fi mai grea, si in doi va fi cu neputinta. Ea astazi atarna inca de la noi; sa luam dar seama, ca in curand sa nu se hotarasca fara de noi si cu varsare de paraie de sange!

Pe langa aceste radicale institutii, singurele care ne pot regenera patria, apoi partida nationala mai propune una, ca cununa tuturor, ca cheia boltii, fara care s-ar prabusi tot edificiul national: aceasta este Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, pe temeiul puncturilor de mai sus, si care se vor putea modifica de catre Adunarea Obsteasca Constituanta a ambelor tari unite; o unire, dorita de veacuri de toti romanii cei mai insemnati, a amanduror Principatelor, o unire pe care, dupa spiritul timpurilor, cu armele in mana au vroit sa o savarseasca Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, care si ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Romanesti, al Moldovei si al Ardealului. Prejudetele veacului si intrigile strainilor pana acum au stavilat aceasta unire. Astazi, insa, imprejurarile ne sunt mai favorabile ca sa putem realiza aceea ce stramosilor nostri le-a fost cu putinta numai de a dori. Prejudete si antipatii nationale nu mai sunt de mult intre noi. Chiar strainii n-ar putea cu drept a ne fi contrari, fiindca aceasta unire n-ar jigni driturile nimanui. Turcia este acum deplin convinsa ca, deosebindu-se de timpurile trecute si de parintii lor de a fi strans uniti cu Imperia otomana, si ca singura lor mantuire este de a se tine sub egida integritatii Turciei, inchezasluita de marile Puteri ale Europei. Unirea Principatelor, intarindu-le pe aceste, ar intari insa si legaturile care se lipesc catre puterea suzerana; si iarasi numai legaturile cu aceasta din urma pot sa faca pe romani puternici prin neatarnarea Turciei, care inchizasluieste pe a noastra. Caci Turcia, prin dritul suzeranitatii sale, este indatorita a ne apara si libertatea noastra. Cat pentru Rusia, chiar in imputarile si amenintarile ce face romanilor prin depesa din 19 iulie trecut, ca tot ce se intemeiaza pe vechile trataturi; prin aceasta insa ea nu numai ca nu slabeste, dar inca intareste driturile romanilor, caci tocmai pe tratate si acestia se intemeiaza spre a reclama autonomia lor si dritul de a-si uni tarile. In zadar depesa ministeriala zice ca Principatele nu pot sa-si prefaca regimul administrativ, fara incuviintarea ambelor Curti de vreme ce au indatoriri pozitive catre puterea suzerana, cat si catre puterea protectrita, caci articolul 5 al tratatului de Adrianopol, pe care Rusia insasi isi intemeiaza reclamatiile, prin chiar cuvintele sale, cunoaste romanilor vechile capitulatii, si, prin urmare, si cea dintai conditie a acestora, adica dritul autonomiei. “Fiindca principatele Moldova si Tara Romaneasca, zice acest articol al tratatului, in urma unei capitulatii s-au pus sub suzeranitatea Inaltei Porti, si fiindca Rusia a chezasluit fericirea lor, s-a hotarat ca ele sa tie toate privilegiile si slobozeniile ce li s-au fost invoit, sau prin capitulatiile lor, sau prin tratatele incheiate intre aceste doua imperii, sau prin hatiserifurile slobozite in deosebite vremi” etc. In zadar, asemene aceastasi depesa face romanilor o crima din dorinta lor de a-si impreuna tarile, zicand ca Rusia nu poate ierta de a vedea, in locul ambelor Principate, ivirea unui nou stat etc. La acestea va raspunde iarasi Rusia, adica chiar Reglementul facut de ea, si pe care ea astazi vroieste prin baionete a-l impune romanilor. In adevar, acest Reglement, facut dupa instructiile sale, sub prezidentia unui amploiat al sau, redigat de oameni alesi de ea, singur invita pe romani de a se uni, rostind lamurit ca noile institutii nu li s-au dat decat spre a pregati si a aduce in implinire aceasta unire. “Inceputul, religia, zice Reglementul Moldovei, art. 425, cap. IX, obiceiurile si asemanarea limbii locuitorilor acestor doua Principaturi, precum si trebuintele ale ambelor parti cuprind din insasi descalecarea lor elementurile nedespartitei uniri, care s-a impiedicat si s-a intarziat de intamplatoarele imprejurari. Mantuitoarele folosuri ale rodului ce s-ar naste din intrunirea acestor doua natii sunt netagaduite. Elementurile intrunirii moldoromanilor se afla asezate prin acest Reglement, prin asemanatele temeiuri ale administratiei acestor doua tari.” Asadar, chiar cand romanii n-ar fi gandit la folosurile ce le-ar veni prin unirea Principatelor, acest articol ar fi fost in destul spre a-i lumina despre adevaratele lor interesuri. Tot acest articol este cel mai bun raspuns, cea mai mare dezvinovatire ce ei pot face la imputarile depesei din 19 iulie. Ei dar lasa ministerului imparatesc al Rusiei de a explica contradictia manifesta ce este intre acest articol al Reglementului din 1830, opera sa, care singura ne sfatuieste unirea Principatelor, si intre depesa sa din 1848, care din aceasta unire ne face crima. Acestea sunt singurele mantuitoare institutii care pot introduce in Principate linistea, pacea si buna stare materiala si intelectuala si, prin urmare, a le aduce acea fericire pe care Rusia a inchezasluit-o romanilor in fata Europei. Turcia, prin mai multe dovezi, ne-a aratat ca nu ne este contrarie: in adevar, ea simteste ca este atat interesul sau cat si al nostru, ca Romania sa fie tare si neatarnata in cele din launtru, si aceasta a declarat-o prin mai multe acte publice. Iata ce zice unul din cele mai luminate organe ale sale, jurnalul din Constantinopol, din 26 iunie trecut: “In Valahia si Moldavia, curtile suzerana si protectrita au trimes fiestecare un comisar extraordinar, spre a se incredinta acolo de starea lucrurilor si a linisti duhurile, precum si a intari, daca ar fi trebuinta, driturile ce ele au din trataturi. Noi nu socotim ca ar rezulta din misia reprezentantilor din ambele curti ceva care sa fie in opozitie cu interesele Principatelor si duhul conventiilor. Epoca noastra are de cel intai caracter triumful dritului asupra tariei, si se deosebeste prin aceasta insusi de timpurile de mai inainte. Este statornic, ca inaintea unei bune dreptati, dritul celui mai slab are tot aceeasi putere ca si dritul celui mai tare. Dar aice nu este locul de a pomeni acest adevar; nimene, negresit, nu-l tagaduieste. Turcia, care se arata liberala acolo, unde suveranitatea sa este plina si intreaga, n-are, dupa cum stim, cea mai mica dorinta, lucrand ca curte suzerana, adica cu un mai mic grad de putere, de a se departa de la fireasca sa dreptate. In Turcia si in Principaturi este aceasta convictie intima si foarte mantuitoare, ca adica daca pastrarea legaturilor ce sunt intre Turcia si Principate este trebuincioasa acestora din urma, neatarnarea lor nu este mai putin trebuitoare celei dintai; si din aceasta convictie izvorasc neaparat relatii nu numai de prietenie, dar inca de dreptate, care sfatuiesc de a intari necontenit, si nu de a slabi tot ce tine de existenta staturilor tributare si la securitatea puterii suzerane. A incheia din aceasta dreapta apreciatie ca Turcia nu poate nici nu trebuie sa se impotriveasca la imbunatatirile ce Principatele judeca folositor de a introduce in legile lor, este un lucru usor si logic. Turcia nu are drit si inca mai putin interes de a se impotrivi la aceasta, si cand ea a invatat atat si invata in toate zilele a estima cat pretuieste neatarnarea staturilor, negresit ca nu ea tocmai ar putea avea ideea de a o jigni cat de putin. Nu este asemenea de socotit, urmeaza acelasi jurnal, ca aceea ce curtea suzerana nu va face, se va face de catre curtea protectrita. Driturile acestea sunt marginite ca si driturile celeilalte, prin deosebitele tratate ce formeaza temelia constitutiei de acum a Principatelor. Caracterul ei chiar arata natura misiei sale. Daca vreo putere oarecare ar vroi sa stramtoreze sau sa imputineze neatarnarea lor, sau sa exerseze asupra lor o apasare care ar fi primejdioasa intereselor lor, dupa cererea ce i s-ar face de ele sau din una din ele, ar avea loc intrebuintarea protectiei sale. Ce noi zicem de curtea protectrita, vom zice-o inca mai bine de curtea suzerana, careia codica natiilor da o superioritate de drit si, prin urmare, o datorie de obligatie mai mare. Actia ambelor curti privesc mai mult primejdiile din afara ce ar putea sa ameninte Principatele, decat directia din launtru a trebilor lor. Aceasta se dovedeste lamurit din actul anexat la articolul 5 din tratatul de Adrianopol iscalit la 1829, si in care este zis, pentru ceea ce priveste Moldo-Valahia: “Ca domnii vor ocarmui slobod pentru tot ce se atinge de trebile din launtru ale tarii, si ca ei nu vor fi opriti in ocarmuire prin nici o porunca impotrivitoare driturilor lor”. Aceasta stipulatie este potrivita cu dritul gintelor. Iata ce zice intru aceasta Vettel : “Un stat slab care pentru siguranta sa se pune sub protectia unui mai puternic, si se indatoreste, spre recunostinta, la mai multe indatoriri in echivalentul acestei protectii, fara insa a se dezbraca de guvernul si suveranitatea sa, prin aceasta nu conteneste de a figura intre suveranii ce nu cunosc alta lege decat dritul gintelor”.

Aceste drepte consideratii, intemeiate pe adevarata stare a lucrurilor, pe duhul tratatelor si pe dritul gintelor, arata indestul care sunt driturile, datoriile si rolul Rusiei catre Principatele Romanesti. Nu este insa de prisos de a adaogi si urmatoarele facturi, trase din nepartinitoarea istorie:

A fost o vreme cand Valahia si Moldova, desi de sute de ani puse de bunavoie sub suzeranitatea Inaltei Porti, pastrau inca mai toate libertatile ce le fusesera asigurate prin tratatele lui Mircea si al lui Bogdan. Amandoua tarile aveau deplina neatarnare, ocarmuiri si domni nationali, hotarele, institutiile si religia sfant respectate, si, in sfarsit, toate driturile si insusirile a doua staturi suverane, destul de puternice, pentru ca alianta lor sa fie cautata de cei mai mari monarhi ai Europei. Imparatul Germaniei si tarul Rusiei rivalizau spre a dobandi prietesugul si cooperatia acestor Principate, ocarmuite de domnii Constantin Brancoveanu si Dimitrie Cantemir. Aceasta era la anul 1711, cand Petru cel Mare se hotari de a pune in lucrare planurile sale de cucerire asupra Turciei. Spre aceasta el propuse si facu trataturi cu Valahia si Moldavia, si razboiul fu declarat Inaltei Porti. Moldova fericita si bine organizata, dupa marturisirea a insusi reformatorului Rusiei [6], se jertfi pentru coreligionarii sai. Pacea insa cea de la Prut fu totusi incheiata. Sute de familii, din cele mai intai ale tarii cu domnul Cantemir, jertfe ale ravnei lor, isi parasira patria; si ambele Principate fura lasate de catre Petru cel Mare nenorocitei lor soarte. Atunci Turcia, spre a le pedepsi de plecarea lor catre o imperie straina, le dadu (mai ales pe Moldova) in prada tatarilor, le calca in picioare vechile trataturi, le inconjura hotarele cu cetati turcesti, zidite pe pamant romanesc cu bani si cu munca romaneasca, taie pe domnul Brancoveanu cu toata familia sa (caci Cantemir era fugit), si putin lipsi ca Principatele sa se prefaca in pasalacuri.



Umbre de domni fura pastrati, insa si acestia numiti numai dintre grecii Fanarului; caci, de la 1711, domni pamanteni nu se mai suira pe robitele tronuri ale Moldovei si Valahiei. Asa, aceste nenorocite tari, cu pierderea celor mai mari si sfinte drituri, platira cea intai alianta a lor cu Rusia ortodoxa! O mai buna rasplatire romanii nu avura pentru celelalte ale lor indelungate si dureroase jertfe catre Rusia, in razboaiele ce aceasta a mai avut cu Turcia, intr-un timp de aproape de un veac. In a doua campanie, de la 1736 pana la 1740, cand feldmarsalul Münich intra in Moldova, tara cu mitropolitul in cap ii iesi inainte, primi armia rosiana ca o armie de frati, o hrani ani intregi, o spori cu trupe romanesti, si-i dadu, in sfarsit, ajutor si ospitalitate. Cand insa se incheie pacea, mitropolitul Anton si cu alte sute de familii fura din nou siliti a-si parasi turma si tara. Iar Moldova fu iarasi lasata prada razbunarii Turciei, fara nici o aparare din partea Rusiei, caci Münich, in retragerea sa, spre rasplatire se margini a da lasii in jaful ostenilor sai, ameninta orasul cu foc daca nu i s-ar da o noua suma de bani, lua spre aceasta pe caimacamii tarii in fiare pana la Hotin, si cand trecu Nistrul, “a trimis, zic istoricii contemporani, de a robit multi oameni din tinuturile Hotinul si Cernautii si-i impartea ca pe dobitoace; unii luau barbatii, altii femeile, altii copiii, si-i vindeau unii la altii, fara leac de mila, mai rau decat tatarii” [7]. In a treia campanie de la 1769 pana la 1774, romanii au dat Rusiei aceleasi dovezi de credinta si de ajutor, prin arme, oameni, proviant; ei au impreuna lucrat atat de mult cu ostile imparatesti in contra Turciei, incat Inalta Poarta spre pedeapsa, prin o fetva a marelui Muftiu a dat Moldova si Valahia in prada ostilor sale, dandu-le voie sa jefuiasca, sa arda, sa taie, fara ingradire. Imperatrita Ecaterina prin manifestul sau din 16 decembrie 1769, citit de sase ori prin bisericile romanesti, fagaduise statornic ca va apara in veci Principatele despre turci. Pacea de la Kainargi s-a facut insa; suveranii Moldovei si Valahiei s-au intors Turciei, ca rasplatire pentru pustiirea tarilor si pentru paraiele de sange romanesc varsat pentru Rusia; si o a treia oara mii de moldoveni, comprometati, isi parasira patria lasata razbunarii Turciei, si din nou dezbracata (cu toata protectia Rusiei, si numai din pricina Rusiei) de putinele drituri ce-i mai ramasera nejignite; si ce este mai mult, cu toate cererile mitropolitului si a Obstestii Adunari, pentru integritatea Moldovei si cu toata protestatia domnului Ghica V. V., care pe urma spre pedeapsa fu si omorat, Rusia smulse Bucovina si o dadu ca dar aliatei sale, Austriei.

Rusia a intreprins asupra Turciei a patra campanie, acea de la 1787 pana la 1791.

In vreme cand cei mai insemnati boieri ai Moldovei si Valahiei, jertfe ale simpatiei lor pentru curtea de Sankt-Petersburg, erau unii dezbracati de averile lor si altii prin porunca sultanului inchisi in insulele arhipelagului, in manastirile Bulgariei si ale Atosului, in Albania si in temnitele Constantinopolului [8], amandoua tarile sufereau toate greutatile unui razboi cumplit, fiind teatrul a sangeroaselor lupte dintre austro-rusi si turci. Pacea de lasi se incheie, fara insa sa aduca patriei noastre vreo fericita prefacere. Biata tara, pustie si prefacuta in cenusa, fu intoarsa Turciei cu oaresicari inchezasluiri, care niciodata nu s-au pazit; caci atat Moldova, cat si Valahia, tocmai pentru ravna lor pentru Rusia, a urmat a se trata de catre Inalta Poarta ca niste tari haine, pururea gata, precum din nenorocire au si fost, de a se uni cu imperia coreligionara in contra suzeranului lor.

O a cincea campanie se deschise asupra Turciei, acea de la 1806 pana la 1812. Cine ignoreaza, caci faptele sunt mai contemporane, toate nenorocirile, toate greutatile, toata pustiirea, ce Principatele, si mai ales Moldavia, au patimit in acest crunt razboi, care n-a tinut mai putin decat sase ani. Usurarea insa si rasplatirea la incheierea pacii de Bucuresti fu luarea a jumatate de Moldova de catre acea putere protectrita, pentru care romanii s-au fost jertfit in atatea randuri. Basarabia se intrupa cu Rusia, si putin era ca proprietarii moldoveni sa se vada lipsiti de chiar mosiile ce le ramasesera din a stanga Prutului. A trebuit bunatatea personala a imparatului Alexandru, pentru ca sa le lase aceasta mangaiere pentru injumatatirea patriei. Incorporatia insa a Basarabiei este cel mai bun raspuns la depesa din 19 iulie, care zice ca: “Trecutul raspunde pentru vremea de fata. Mai mult decat odata in timpuri de mai nainte, noi(Rusia) am ocupat totul sau o parte a Principatelor, si credinciosi parolei ce daseram despre aceasta mai inainte, noi le-am desertat, de indata ce s-au implinit conditiile ce am fost pus pentru retragerea noastra”. Aceasta este numai scurta descriere a jertfelor facute Rusiei de catre romani, de la Petru cel Mare si pana la epoca celei de pe urma campanii asupra Turciei din 1828. A tagadui aceste jertfe ar fi a tagadui insasi istoria. Insa spre nu a fi invinovatiti de rea credinta, trebuie sa aratam si folosurile protectiei, de cand aceasta s-a asigurat Principatelor. In adevar, prin tratatele de Kainargi, Iasi, Bucuresti si Akerman, Rusia, dobandind dritul de a apara aceste tari despre asupririle Turciei (caci aceasta numai este principul si datoria protectiei), ea in mai multe randuri a reclamat ca Poarta sa puie oaresicare ingradire sistemului sau de a saraci cu totul Moldova si Valahia, — am vazut din ce pricina. Asa marele vizir, dupa cererea cabinetelor de St. Petersburg si de Viena [9], a slobozit la 1783 un sened care oborea mai multe abuzuri; la 1802 sultanul a mai dat un hatiserif imparatesc care cunostea eptaetia domnilor, desfiintarea birurilor nelegiuite, necalcarea hotarelor si mijlocirea consulilor rusesti, la intamplare cand Poarta sau domnii ar calca dreptatile Principatelor. Conventia de Akerman a mai sporit inca aceste privilegiuri. Dupa aceste s-ar crede ca Principatele castigara mult prin asemenea inchezasluiri, si ca daca ele nu redobandira vechile lor drituri, dar macar bunastarea dinlauntru a lor inflori. Pentru ce insa simpla expunere a faptelor dovedesc cu totul dimpotriva? Moldova in vremea protectiei a pierdut Bucovina si Basarabia. Valahia, cu toata protectia, fu necontenit calcata de pasii marginasi. Domnii, desi prin trataturi asigurati, ca nu vor putea fi detronati, fara vina dovedita si fara stirea ministrului rusesc, totusi fura schimbati pe an si pe luna, ca niste simpli functionari turcesti. Cat pentru starea dinlauntru a Principatelor cu toata privegherea a consulilor-cenzori ai Rusiei, abuzurile ajunsesera la sistema, si ticalosia nu mai avu margini. Cu toate stipulatiile dobandite de Cabinetul de St. -Petersburg in favorul romanilor, birurile se implineau de opt ori mai mult decat erau legiuite; Adunarile Obstesti erau numai niste nume deserte; podvozile domnesti, zaherelele pentru Constantinopol, havalele si beilicurile de salahori pentru cetatile turcesti, cherestelele pentru admiralitate, toate aceste in opozitie cu hatiseriful din 1802 isi urmau neingraditul lor drum. Veniturile publice erau lasate in libera dispozitie a domnilor, fara nici un control, toate posturile publice se vindeau ziua mare; eforiile scoalelor, ale caselor binefacatoare si ale spitalelor se prefacusera in izvoare de chiverniseala, si cate alte asemenea abuzuri, care adusera mai ales pe locuitorul satean la nevoia de a-si parasi bordeiul, spre a se face hot sau a bejeni in Turcia. Neoranduiala si ticalosia era in toate [10]. Iata starea Principatelor sub auspiciile protectiei rosienesti de la 1774 si pana la 1828, caci toata isprava staruintelor ei se margini numai in niste deserte stipulatii pe hartie, care in fapta nu se pazira niciodata. In asemenea imprejirari nenorocite se deschise a sasea campanie asupra Turciei, acea de la 1828, si care, pentru Moldavia si Valahia, prin ocupatia militara, se prelungi pana la 1834. Suferintele romanilor si jertfele facute de ei Rusiei in aceasta de pe urma campanie, au intrecut pe toate cele din veacul trecut. Este cu neputinta de a da macar o slaba idee despre ticaloasa stare a Principatelor, in anii 1828 si 1829. Intreaga saracie a locuitorilor si totala pustiire a tarii, acestea fura rezultatul greutatilor de a tine o armie de mai mult de 200 mii soldati, si a biciului ciumei si a holerei, aduse de catre ostiri, una de la Sud si alta de la Nord. Raul era atat de mare, incat insusi generalul Kisselef, numit prezident plenipotent al MoldoValahiei, nu-l putu tagadui in cuvantul ce facu boierilor Tarii Romanesti, in 14 noiembrie 1829. A trebuit indelungati ani, nespusa fecunditate, si nenumaratele izvoare ale acestor provincii, pentru ca ele sa-si poata vindeca ranele, si a se intoarce la starea lor de mai nainte. Cu toate acestea, romanii luara parte vie la razboi, si sangele lor, mai ales in Valahia Mica, curse in toate luptele dintre rusi si turci; caci toti aveam inca incredere in fagaduintele Rusiei, si cu bucurie ne jertfeam tara, viata si averea asteptandu-ne rasplatirea la incheierea pacii. Aceasta pace mult dorita se si facu la Adrianopol in 2 septembrie 1829. Rusia asta data se arata dreapta si umana. Prin porunca M. S. imparatului Neculai, plenipotentii sai, in conditiile pacii, fura cu o deosebita luare-aminte pentru driturile Principatelor. Prin art. 5 al tratatului si prin un act osebit, Rusia si Turcia cunoscura si intarira Principatelor Capitulatiile prin care acestea s-au fost pus sub suzeranitatea Inaltei Porti toate privilegiile si slobozeniile ce li s-au fost invoit atat prin capitulatii, cat si prin tratatele incheiate intre ambele imperii sau prin deosebite hatiserifuri, si prin urmare o deplina sigurantie, o administratie nationala neatarnata, libertatea comertului, alegerea domnilor pe viata si, cu primirea generala a locuitorilor, nevatamarea pamantului Moldovei si Valahiei de catre ostirile turcesti, inturnarea catre aceste tari a cetatilor si a locurilor de pe malul stang al Dunarei, ocupate de catre turci, invoire ca guvernele romanesti, ca unele ce au toate driturile unei neatarnate dinlauntru administratii, sa aseze un cordon de sanatate si carantini despre Turcia, si sa aiba osti regulate, al carora numar sa se hotarasca de catre domn cu respectivele lor Adunari, dupa temeiul vechilor pilde, desfiintarea tuturor darilor in natura catre Poarta, precum: zaherele, cherestele, salaori si alte havalele, in locul acestora hotararea unui simplu bir (dupa principul vechilor capitulatii). Si, in sfarsit, dritul de navigatie cu steagul si pasaporturi nationale [11]. Si dupa toate acestea, Rusia inchezasluia fericirea Principatelor: si M. S. imparatul Neculai, prin vestitul sau manifest din 19 sept. 1829, aratand Europei binefacerile nouei paci, facea si romanilor, ca o dreapta rasplatire a jertfelor lor de un veac, aceasta personala si solanela declaratie: “Ingrijirea noastra s-a intins asemenea asupra soartei noroadelor de o religie cu noi, supuse stapanirii otomane. Vechile privilegiuri ale Principatelor Moldovei si Valahiei au luat formala intarire si fericirea lor s-a statornicit prin noua folosuri”.

Cu bucurie ne oprim ochii asupra acestei epoce care se parea a rasplati indelungatele acte de ravna si credinta ale parintilor nostri catre Rusia. La incheierea pacii, la asemenea auguste fagaduinte, entuziasmul si recunostinta noastra era fara margini, si dupa numele lui Dumnezeu, numele imparatului Neculai era cel mai adorat intre romani! Reforma abuzurilor veacului trecut, vindecarea relelor razboiului savarsit, organizarea si, prin urmare, regeneratia Principatelor, fura incredintate contelui Kisselef, care si-a lasat o nestearsa aducere-aminte in inimile romanilor. La apelul facut de acest nobil barbat, toti alergara spre a contribua la renasterea patriei. Toti jertfira interesul particular, privilegiurile si driturile mostenite. Raii se facura buni; si in binefacatoarele sale planuri, prezidentul plenipotent nu intalni pretutindeni, de la starile cele mai inalte pana la cele mai injosite, decat abnegatie si ravna. Societatea dar, in curand se reorganiza. Romanii nu fura ingrati; ei inca astazi fac un apel la suvenirile generalului Kisselef; aduca-si inima sa aminte de viile pareri de rau, care i-au intovarasit purcederea din Principate la 1834. Recunostinta catre monarhul Rusiei era atunci asemenea generala in tara, caci toti romanii aveau incredere in viitorul patriei lor, a careia fericire se inchezasluise atat de solanel. Pentru ce insa aceasta magulitoare incredere se pierdu in curand, pentru ce toate nadejdile de fericire se nimicira, pentru ce toate inchezasluirile tratatului de Adrianopol nu izbutira decat la asuprire, la abuzuri, la coruptie si la o obsteasca nenorocire? Pentru ce, in sfarsit, binecuvantarile s-au schimbat in blestemuri, si romanii, care la 1830 erau atat de recunoscatori protectiei, astazi o resping ca o cumplita nenorocire ce atarna pe tara lor? Vina nu este a romanilor, ci a acelora care, dintr-o mantuitoare aparare, au facut o nesuferita apasare! Bunele cugetari ce prezidara la redactia articolului 5 al tratatului de Adrianopol in curand se retrasera, si driturile asigurate romanilor prin acelasi articol se calcara de catre aceeasi putere, care le inchezasluise. Reglementul organic care, prin actul separat al tratatului, se impunea Turciei, ca expresia dorintelor celor mai de frunte locuitori ai Principatelor, se rediga dupa instructii straine de functionari rusi, sau de oameni alesi de guvernul rusesc, si revizia sa de catre Adunarile Obstesti se facu sub auspiciile baionetelor. In curand, ca capat unei asemenea libere constitutii, se punea fatala adaogire [12], ca pe viitorime, orice schimbare domnul ar voi sa faca in Reglementul organic nu va putea sa aiba loc, nici a se pune in lucrare, decat dupa inadinsa imputernicire a Inaltei Porti, cu impreuna unire a Curtii Rusiei, articol care anuleaza de odata toata autonomia recunoscuta Principatelor nu mai tarziu decat prin tratatul de Adrianopol, si care (insusind si Rusiei deopotriva drituri cu Turcia) jignesc si driturile de suzeranitate ale Inaltei Porti, cand aceasta nu s-a indatorit a cunoaste aceste institutii decat cu conditia lamurita, adica: numai in atata, incat pomenitele Regulamenturi nu vor face vreo atingere dritului suzeranitatii Inaltei Porti.

Insa acestasi Reglement, bun, rau, cum era, trebuia respectat si de unii si de altii. Tratatele de Akerman si Adrianopol hotarasc ca domnii sa se aleaga de catre tara, si cap. I al Reglementului prescrie chipul alegerii. Rusia insa, ea cea intai, calca aceste legiuiri, si prin un nou tratat (din 29 ghenarie 1834, incheiat la Sankt-Petersburg), stipuleaza: ca domnii Moldovei si Valahiei se vor numi de catre Curti, numai pentru asta data, si ca un caz cu totul particular. Asadar, Rusia singura da cea intai pilda a nepazirii Reglementului; si noii domni numiti de ambele Puteri, iar nu de natie, urmeaza in curand unei asemenea pilde! Ca moldoveni, noi nu vom vorbi decat de rolul protectiei in Moldova, de la intrarea in domnie a M. S. Mihail Sturdza. Cand, la iulie 1834, ocupatia militara a Rusiei conteni in Principate, era de nadajduit, si conform si cu tratatele, ca si guvernul Rusiei va conteni, spre a face loc administratiei nationale neatarnate. Schimbarea insa a fost numai in nume; ocarmuirea rosiana tot urma si urmeaza si astazi, cu deosebire, ca in loc de un Kisselef, avem pe domnul Mihail Sturdza. Turcia careia, ca suzerana, codica natiilor ii da un drit mai mult prin trataturi, este ingradita de a se amesteca in cele dinlauntru ale Principatelor; si credincioasa legaturilor sale, ea de la 1834 respecteaza neatarnarea administratiei noastre. Rusia, al caruia singur drit este de a ne apara, cand Poarta ar vroi a se amesteca in aceasta ocarmuire, si careia nici un tratat nu-i da putere de a inrauri si a povatui trebile noastre dinlauntru, prin consulii sai, este adevarata ocarmuitoare a Principatelor. In adevar, de la 1834 si pana astazi, ce masura obsteasca se adopteaza in tara, ce lege se propune Obstestii Adunari, se intareste si se pune in lucrare, inainte de a se primi invoirea ministerului rosienesc; ce functionari macar se oranduiesc fara primirea consulilor-cenzori? S-apoi ni se zice ca avem administratie neatarnata, adunare legiuitoare, institutii nationale! Consulii sunt totul; ei prescriu si privegheaza marsa lucrarilor, caci Turcia suzerana n-are macar dritul dat puterilor straine de a avea in Principate agent care sa observeze starea lucrurilor. Dar daca aceasta influentie extralegala a Rusiei, in ocarmuirea noastra dinlauntru, ar avea macar de tel de a priveghea la pazirea legilor, la izgonirea abuzurilor, la oprirea a tot ce poate jigni acea fericire fagaduita noua. Aceasta insa nici n-a fost, nici nu este; ea n-a slujit decat a apara pe domnul Sturdza si abuzurile sale. Cine nu cunoaste astazi pe Maria Sa, acest zaraf invelit in haine domnesti, o lipitoare care a supt toata avutia tarii, un starv care a corupt tot ce a avut nenorocire de a-l apropia, si chiar pe fiii sai, un serpe care cu balele sale a otravit pe moldovenii cei mai vrednici, un crocodil ale carui lacrimi mincinoase vroiesc a insela pe Dumnezeu, dupa ce nu mai pot insela pe oameni, o fiinta a caruia inima, daca mai are, nu bate decat la sunetul aurului, nesimtitor la orice ocara publica, surd la plangerile compatriotilor sai, orb la nenorocirea tarii sale, pe care a saracit-o si a vandut-o. Pe un asemenea marsav, spionul sau de la 1828, Rusia l-a pus domn moldovenilor. Pre acesta, consulii sai de 14 ani au indatorire de a-l apara in contra glasului unui popor intreg, caci tara inca pana acum n-a gasit in Rusia aparare si indurare. Au fost unii din consuli care, ca crestini si ca oameni drepti, au ridicat cateodata glasul in favorul romanilor. Ministerul din Sankt-Petersburg ori i-a rechemat, ori le-a impus tacere. Din aceasta imprejurare, cine a mai putut gasi dreptate si aparare la reprezentantul puterii protectrite? Curajosul deputat izgonit nelegiuit din Adunare, boierul surghiunit sau inchis fara judecata, proprietarul dezbracat de mosia sa de catre insusi domnul, locuitorii sateni goliti pana la piele de oamenii domnesti si luati sub biciurile lor gasit-au vreodata punere la cale la consulat, caruia in zadar ii aratau ca cutare tratat este jignit, ca cutare articol din Reglement este calcat? Jeluirile si protestatiile lor slujeau numai a inmulti delele cancelariilor rusesti, si singurul raspuns ce li se da era ca consulul nu putea pentru un particular sa deconsidereze autoritatea domneasca, si ca Moldo-Valahia avea un guvern neatarnat! Ajutat de asemenea cuvinte, si mai mult de tacerea agentului Rusiei, domnul a calcat toate institutiile tarii si din popor a ajuns a face o gloata buna numai de a-i umple lazile cu bani, de a-i zidi palaturi, de a-i face gradini, de a-i largi si a-i lucra mosiile, o turma de oi, in sfarsit, buna de tuns pana la sange, si careia sub aspre pedepse ii este oprit macar de a plange, de a jelui si de a-si arata patimirile si ranele! Ocarmuirea de 14 ani a acestui vampir, care in analurile tarii n-are deopotriva, n-a avut alt tel decat de a-si intemeia puterea si avutia pe coruptia si saracia obsteasca. Ca sa ajunga la un asemenea sfarsit criminal, el pe cliros ori l-a compus de creaturile sale, ori l-a defaimat, sau l-a lasat in intuneric si nestiinta, pentru ca sa-i omoare duhovniceasca inraurire. Pre barbatii cei mai vrednici si cu mai reputatie de virtute s-a silit a-i cumpara, si pe acei ce nu i-a putut dobandi i-a prigonit in interesuri, i-a clevetit, le-a gasit vini inchipuite si i-a inchis, lasandu-i sa viseze la dreptate si la libertate prin manastiri, locasurile lui Dumnezeu prefacute de dansul in inchisori ale tiraniei. Tinerimii i-a pus in spate toate calomniile, infatosand-o ca imorala, ca netrebnica, ca insufletita de simtimente primejdioase, si s-a silit de a o tine departe de orice trebi ale statului, spre a nu-i da macar prilej de a arata ce vrea si ce poate. Tiparul si orice organ al opiniei publice l-a tinut inadusit, ca nu cumva adevarul sa iasa la iveala. Poporul l-a indobitocit, netolerand facerea scoalelor, desfiintand pe acele intemeiate, sau izgonind din ele orice doctrini nationale si luminatoare. Posturile statului le-a incredintat numai la acei care nu urmau altei legi decat poruncilor sale, ticaloase masini, robi ai literei, creaturi injosite si gata la toate marsaviile, si asa a asezat o clasa de birocrati, necunoscuti inca in tara, si a carora soarte este in mainile sale, caci in tot minutul poate sa-i trimita la ocna sau la spanzuratoare; si din acesti ticalosi, impodobiti cu ranguri si cu decoratii, a alcatuit Adunarea Obsteasca, ce este menita a reprezenta tara! Spioneria a organizat-o pe o treapta inalta, ca parte importanta a administratiei statului, si a introdus-o pana si in sanul familiilor, spre a putea afla toate tainele, spre a se folosi de toate slabiciunile, si a atata in toate clasele intriga, ura si coruptia. Ei bine, pe un asemenea om, care pentru veci a necinstit protectia, Rusia ni l-a dat de ocarmuitor, si cu toate strigatele poporului, cu toate dovezile ale nelegiuirilor sale, cunoscute de toata Europa, de mai mult de 14 ani il tine domn. Si sa nu zica Rusia ca ea nu stie despre aceste ticalosii: Adunarile Obstesti s-au ales cu stirea consulilor, boierii s-au inchis si s-au surghiunit sub ochii lor, razesii s-au dezbracat de mosiile lor, taranii s-au incarcat cu beilicuri oprite de Reglement, casele publice s-au pradat de Maria Sa, toate aceste s-au facut in fiinta agentilor Rusiei, toate aceste li s-au aratat cu degetul. Patrusprezece ani Moldova s-a jeluit, a rabdat si a asteptat in zadar ziua dreptatii. Cancelariile consulaturilor de Iasi si de Bucuresti, a ambasadei de la Constantinopol, a ministerului de la St.-Petersburg, sunt pline de petitiile, memoarele si protestatiile moldovenilor, si la toate aceste li s-au raspuns cu cea mai indiferenta tacere, tacere de care domnul s-a folosit, caci ii era o incurajare ca sa urmeze in drumul tras. Protectia Rusiei dar, in toata aceasta indelungata vreme, a fost data persoanei lui Mihail Sturdza si abuzurilor sale, iar nu tarii, iar nu legilor!

Insa cand dupa 14 ani de durere, de rabdare, de lacrimi, Moldova cu atata mai mult isi simti nenorocita soarte, cu cat mai mult vazu pe celelalte popoare ale Europei, pe chiar fratii din Bucovina, reformandu-si institutiile si dandu-si altele potrivite cu veacul si cu nevointele lor, cand, zic, si Moldova isi ridica glasul, atunci M. Sturdza se folosi de prilej, spre a arata ca, pe langa toate celelalte viciuri, avea si acela de a fi crud. Pacinica manifestatie din 28 mart avu loc. Nu se cerea decat stricta pazire a Reglementului, cat de defectuos si de antinational este, si, prin urmare, o Adunare Obsteasca legiuit aleasa, ca prin aceasta sa se poata desfiinta fara zgomot si zdruncinare abuzurile sub care geme tara, si a se opera totodata si reformele ce sunt neaparate pentru fericirea ei. Sturdza se folosi de nota contelui de Nesselrode din 15 mart catre dl de Kotzebue, prin care se arata domnilor Moldo-Valahiei vrointa M. S. imparatului Neculai, ca ei sa opreasca cu energie orice miscare revolutionara din Principate; si ajutat de o asemenea imparateasca vrointa, el dintr-o manifestatie facuta numai in contra abuzurilor sale, inchipui o revolutie de principii, si ca un tigru neimpacat isi razbuna strasnic asupra dusmanilor sai politici. Sturdza batu, lega, inchise pe acei ce cereau numai pazirea unei legi solanel jurata de el la intronarea sa, si in fiinta general-consulului Rusiei, treisprezece tineri ca revoltanti fura departati peste Dunare, nejudecati, ca cand in Moldova n-ar fi fost legi, tribunaluri si inchisori; iar depesa ministrului rusesc fu imprastiata in public, ca mangaiere pentru acei batuti, surghiuniti si deportati. Veni generalul Duhamel, comisar M. S. imparatului Neculai, trimis spre a sprijini ordinul legal. Acest ordin s-a sprijinit intr-acest fel ca, pentru ca am indraznit numai a ne jelui comisarului suzeranului tarii, despre ticalosiile domnului, un nou numar de cei mai insemnati boieri s-au vazut arestati pe la mosie, ca pricinuitori de scandal; si Mihail Sturdza intarit de ajutorul moral ce-i trimisese M. S. imparatul Neculai, si-a indoit asprimile si abuzurile! Si pentru ca fratii nostri din Tara Romaneasca, expusi la acele nenorociri, jertfe ale aceluiasi rau, nu le mai putura rabda, si se sculara in contra pricinei lui, o armie ruseasca a intrat in Moldova; si pe langa toate biciurile de care am fost loviti, lacustele, seceta, epizootia, holera, criza comerciala, cruda ocarmuire a domnului, noi acei mai rabdatori suntem osanditi unui nou bici, aceluia de a avea o ocupatie militara, si de a pregati hrana pentru acei ce pregatesc fiare pentru fratii nostri si pentru noi! De trei luni de zile, de cand aceasta armie se afla in tara, ce legalitate si ce respect catre persoane si catre proprietate s-a pazit? Fara mai inainte declaratie, tara s-a pus in stare de razboi. Proprietatile s-au facut prada ostirilor si a creaturilor domnesti insarcinate cu indestularea lor; hambarele s-au spart; semanaturile inca necoapte s-au luat de pe campuri in putere, si saracia obsteasca s-a facut izvor de bogatie pentru cativa ticalosi! Persoanele n-au fost mai bine respectate; boierii, unii inchisi sau pusi in fiare, altii siliti de a-si parasi casele prefacute in cazarmii sau spitaluri, si de a fugi peste hotar. Locuitorii sateni, cu sila smulti de la campestile lor indeletniciri si luati la beilicuri si podvozi pentru slujba armiei rosienesti! Nici arhiereii, nici clerul, care ar fi trebuit sa fie respectati de catre reprezentantul si armia imparatului ortodox, n-au scapat terorismului obstesc. Mitropolitul Moldova stie ce sfarsit a avut. Un alt arhiereu este silit sa-si paraseasca patria. Preotii se inchid pe la cazarmii, Vladica de Roman se rapeste din episcopia sa si nejudecat, inchis in manastirea Soveja (unde poate acum isi sfarseste zilele), in contra articolului 413 din acel Reglement, pe care Rusia cu armele voieste a-l pastra, articol care lamurit rosteste ca: la intamplare de politiceasca greseala, care sunt aceste: cand vor intarta razvratire cu tulburarea norodului, si cand se vor impotrivi la poruncile domnului, acele legiuite si cunoscute de Obsteasca Adunare, pe temeiul pravilelor si al Reglementului, la o asa intamplare, comitetul cercetatorilor numitelor invinovatiri se va alcatui de doisprezece arhierei din ambele Principaturi si de doisprezece boieri din acei mai cu ipolipsis, alesi de catre Obsteasca Adunare. Si raportul comitetului de cercetare mai sus zisa, de cunoscuta vinovatie, se va incheia pe multimea glasurilor, se va intari de catre domnul si se va trimite la patriarhul, spre catarisire, etc. Nici una din aceste inchezasluiri nu s-a pazit, nici pentru episcopul de Roman, nici pentru alte fete duhovnicesti, asemenea pedepsite. Si asa biserica ortodoxa a lui Cristos, in arhiereii si preotii sai cei mai vrednici de cinste, este batjocorita de catre un domn fara cuget, sprijinit de comisarii si armia imparatului ortodox!

Si cand moldovenii, vazandu-si jertfele de un veac, asa de rau rasplatite, adica: ca protectia Rusiei de la 1774 si pana la 1828 a fost numai nominala; iar de la 1834 si pana acum a slujit numai abuzurilor lui Mihail Sturdza, au inceput a cerceta izvorul raului, si suindu-se de la efect la cauza, cu durere si adanca durere s-au incredintat ca toata pricina nenorocirii tarii si a lor este protectia Rusiei, falsata in principul si in aplicatia sa, atunci, spre cumplita pedeapsa, pentru o asemenea intristatoare descoperire, facuta de o natie batjocorita in toate driturile, in toate legile, in toate simpatiile sale, contele de Nesselrode a impartasit Europei depesa sa din 19 iulie trecut, care deosebindu-se de toate manifesturile, proclamatiile si fagaduintele facute romanilor de Rusia, intr-un period de mai mult de una suta ani, aduna asupra capului nostru ocara, invinovatirile cele mai ridicole, un namol de asertii si pretentii, unele mai nedrepte decat altele, si ne contesta chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat si, prin urmare, cu drept, nu ne poate lua, adica: existenta noastra politica, driturile ce le pastram de la capitulatiile stramosilor nostri catre Poarta otomana, drituri toate infiintate cand Rusia inca nu cunostea macar hotarele noastre — da inca sa ne proteaga, — si, in sfarsit, chiar nationalitatea noastra, chiar numele nostru de romani! Insa ce trebuie sa ne mangaie este ca depesa contelui de Nesselrode strica mai mult Rusiei decat noua romanilor; ea ii oboara pentru veci influenta ce pana acum a exersat in Orient, numai prin simpatiile ce a stiut a-si pastra intre popoarele crestine, supuse Portii otomane, simpatii care in mare parte au fost pricina biruintelor ei asupra Turciei. Las’ ca cu o rana nevindecata, ea jigneste pentru totdeauna inima romanilor, dar apoi isi instraineaza si pe toate celelalte popoare coreligionare. O! voi, fratii nostri in dureri si in nadejde, voi, bulgarilor, voi, rumeliotilor, voi, toti acei care ca noi cu pustiirea tarilor voastre, si cu sangele, averea si truda voastra, in toate campaniile trecute, ati fost impreuna cu noi piedestalul pe care Rusia si-a intemeiat colosala putere, cu care ea astazi se slujeste spre a ne impila, ascultati ce mangaiere pentru cele trecute, ce speranta pentru cele viitoare va da Rusia: “Daca romanii, zice, acest act, in numele unei inchipuite nationalitati, a careia origine se pierde in intunericul timpurilor, se vor desparti de Turcia (o despartire la care romanii nici nu gandesc), atunci in puterea aceluiasi princip, sub inraurirea aceleiasi dorinte, in curand si Bulgaria, Rumelia si toate neamurile de limba deosebita, din care Imperia otomana se compune, vor pretinde asemenea a se emancipa”, etc., etc. Asadar, chiar cand Turcia astazi ar vroi si ar socoti ca este de folosul si interesul sau insusi, ca sa va dea si voua, ca si noua, niste institutii mai liberale, o organizatie mai nationala potrivita marilor si dreptelor principuri ale epocei noastre, Rusia ortodoxa, aceea care se zice protectoarea noastra, ca si a voastra, cu armele in mana va opri pe Turcia sa fie dreapta, generoasa, liberala cu voi si cu noi, zicand ca aceasta ar jigni driturile sale, interesele sale, cinstea sa, si ca sigurantia sa cere ca noi sa fim in veci nenorociti. Voi dar, care mai credeti inca in ajutorul Rusiei, pilduiti-va de la protectia ce ea ne da noua, romanilor, si apoi mai nadajduiti daca puteti! Vedeti cate imputari, cate invinovatiri, cate asertii, unele mai neadevarate decat altele, aduna aceasta depesa asupra capului nostru. Am vroit, ni se zice, noi moldovenii, sa ucidem pe domnul Mihail Sturdza, ca si cand ar fi intre noi o fiinta destul de ticaloasa, care sa vrea sa-si pangareasca manile intr-un sange asa de spurcat, sau ca cand un popor intreg poate sa fie raspunzator pentru fapta unui desperat. Ne imputa ca avem emisari in Basarabia, si ca voim sa revoltam aceasta provincie in contra Rusiei, noi, acei care pe noi singuri nu ne putem apara, noi acei care pentru chiar interese de avere si de familie nu putem strabate in acea tara ermetic inchisa, si in care — chemam marturia guvernatorului de acolo si a consulatelor rosienesti — defiem pe orisicine sa ne dovedeasca ca a gasit macar umbra unui propagandist romanesc. Ne paraste inaintea Europei, ca vroim “a constitua sub numele de regatul Daco-Roman un nou stat despartit si neatarnat, la formatia caruia chemam pe fratii nostri din Bucovina, din Transilvania si din Basarabia”, ca cand Moldova si Tara Romaneasca, ce nu-si pot apara chiar pamantul lor insusi, chiar putinele dreptati ce le-au ramas inca necalcate, ar fi in stare si ar putea sa faca nebunia de a se pune deodata in razboi cu Austria, cu Ungaria si cu Rusia, si toate acestea spre a reconstitua vechea Dacie! O invinovatire atat de ridicola, care n-ar merita sa vie de la un guvern, ce porunceste la sasezeci de milioane de oameni, si are peste un milion de baionete! Si dupa toate aceste imputari, unele mai de ras decat altele, apoi depesa ne contesta si chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat, si nici ne poate, prin urmare, lua, ne contesta driturile care le avem de la stramosii nostri, ne contesta nationalitatea, care o avem de la Dumnezeu, o nationalitate de opt milioane de romani, pe care o avem de 18 veacuri, si care a rezistat tuturor viforelor ce au trecut peste tarile noastre, intr-aceasta lungime de timp. Noi n-avem drit sa ne numim romani si nici nu trebuie sa cerem ca sa ni se respecteze nationalitatea, acei care in veacul de mijloc, sub guvernele si domnii nostri, am fost valul crestinatatii in contra islamismului, noi al carora pamant este un pamant de moasteni, pentru ca fiestecare parmac din el este adapat cu sangele mucenicilor morti pentru lege si patrie, noi, care in vreme de patru veacuri am dat lumii pildele cele mai stralucite de curagiu si de patriotism, care am fost avangvardia crestinatatii, si cu sangele nostru am contribuit la pastrarea civilizatiei europene. Astazi, in epoca invierii celor mai slabe nationalitati, noi n-avem drit sa proclamam nationalitatea noastra de romani cu care ne-au cunoscut veacurile trecute. Noi n-am fost nimica, noi n-avem istorie, noi n-avem tara, noi n-avem drituri; caci tot ce suntem, si cea mai mare parte a folosurilor asigurate patriei noastre le suntem datori protectiei binevoitoare a Rusiei; ca cand inaintea celei intai veniri a rusilor in tarile noastre, inaintea tratatului de la Kainargi si a celor urmatoare, noi n-am fi avut capitulatiile noastre, noi n-am fi avut drituri respectate de Turcia, noi n-am fi avut domni mult mai nationali decat acei de astazi, guverne mult mai neatarnate decat acele de acum — libere numai cu numele, — ca cand religia noastra ar fi fost prigonita, ca cand mosiile noastre nu le-ar fi stapanit stramosii nostri, si legile noastre nu s-ar fi facut in pamantul nostru. Toate aceste, dovedite prin istorie, toate aceste de o cunostinta obsteasca, n-au fost, si Rusia singura ne-a dat tot. Ea a izgonit pasii din tarile noastre, ea a risipit geamiile inaltate in locul bisericilor noastre, ea ne-a dat dritul sa ne stapanim mosiile, pana atunci in mainile turcilor, ca in Serbia si Grecia, ea a izgonit alcoranul din legislatia noastra; ea ne-a dat, in sfarsit, o patrie si un guvern national, si de aceea Rusia ne declareaza astazi ca: Moldova si Valahia sunt numai niste curate si simple provincii, care au de implinit atat catre puterea suzerana, cat si catre puterea protectrita, indatoriri pozitive, de la care ele nu pot a se sustrage fara mai inainte invoire a ambelor curti. Si dupa toate aceste, Rusia ne declara ca noi nu avem macar drit de a nazui la acea Europa, pentru a careia religie si civilizatie stramosii nostri au varsat atatea paraie de sange, la acea Europa, care in mai multe randuri ne-a cunoscut existenta ca staturi si dritul de tari autonome. Chestiile Libanului si ale Egiptului s-au putut hotari de catre Puterile Europei; numai pentru noi, popor crestin si asuprit, Europa nu poate sa interveneze nici in numele omenirii, nici in puterea dreptatilor sale si ale noastre; si aceasta pentru ca tratatele incheiate intre Inalta Poarta si Rusia n-au nimic comun cu tranzactiile pe temeiul carora este intemeiat dritul public al Europei; ca driturile Rusiei sunt intemeiate in Orient pe trataturi care in Occident nu exista, si ca dupa aceste trataturi numai Turcia si Rusia au dritul de a regula conditia ambelor provincii a Moldovei si Valahiei!

Si pentru ca asemenea invinovatiri, departe de tot adevarul, pentru ca asemenea teorii contrarie cu orice drit al gintilor, cu tratatele noastre cu Poarta Otomana, cu chiar tratatele ce Rusia are incheiate cu Turcia, pentru ca asemenea pretentii de autoritate exclusiva asupra soartei noastre — pretentii contrare dritului omnipotent al Europei, — nu ne plac, pentru ca avem de datorie nationala de a le respinge, pentru ca ar fi a ne osandi singuri la o sinucidere politica, daca dinaintea Europei n-am protesta in contra lor, Rusia, prin depesa sa, incheie a ne face ingrati pe noi, romanii, care cu insesita pustiire a tarilor noastre, cu sangele nostru, cu saracia familiilor noastre, cu primejduirea tarii si a driturilor noastre, cu pierderea Bucovinei si a Basarabiei, am slujit Rusiei si am ajutat-o in toate campaniile sale ca sa-si sporeasca pamantul, puterea si influenta! Noi, care Rusiei nu suntem datori decat cu o slaba si mica restitutie a driturilor ce am pierdut din pricina credintei noastre catre dansa, noi ii suntem ingrati si uitam ca Rusiei suntem datori cu binefacerile pozitiei si astazi. Aceasta poate sa fie, insa lasam lumii sa judece, daca se poate zice ca pozitia noastra de astazi ne infatiseaza ceva binefaceri!

Daca dar romanii sunt ingrati catre Rusia, apoi ce este ea catre noi, ea care spre rasplatirea indelungatelor noastre dovezi de credinta si crudelor noastre jertfe nu ne-a dat decat o protectie ce in veacul trecut a fost o iluzie, si in veacul acesta un jug nesuferit? Recunostinta este un simtiment ce nu se porunceste, ce nu se poate cere cu sila de la un individ, si cu cat mai putin inca de la o natie. Recunostinta dar nu vom putea avea niciodata pentru acea putere, care cu numele de ocrotitoare ne tine in lanturi, care sub bratul sau de fier ne apasa intr-atata, incat ne inadusa, care ne apara numai abuzurile, care ne contesta chiar driturile ce nu le avem de la dansa, si pe care ea numai ni le-a inchezasluit, care in Valahia ameninta sa intrebuinteze armele in contra tinerei libertati, iar in Moldova, sub imparatestile sale vulturi, umbreste o fiara atat de spurcata ca Mihail Sturdza! Poporul roman nu este ingrat; el pururea a platit inzecit binele ce i s-a facut, istoria o dovedeste. Recunostinta poporul roman poate dar simti, insa numai pentru acea natie, care si-ar intrebuinta influenta si armele spre apararea neatarnarii, libertatii si driturilor sale, pentru ca sub scutul acestora sa poata ajunge la acea bunastare si la acea dezvoltare materiala si intelectuala la care este si el chemat. Numai pentru o asemenea natie dreapta si adevarat protectoare poate dar poporul roman sa aiba recunostinta. Daca dar Rusia doreste sa merite si sa dobandeasca din partea romanilor acest sentiment, conteneasca apasatoarea si machiavelica politica ce, de la 1832 mai ales, pazeste catre noi; si nu mai faca din tratatele sale o punte pe care trage Principatele de sub suveranitatea nominala a sultanului sub adevarata suveranitate a tarului. Intr-aceasta stare de lucruri, care este dovedita prin 16 ani de practica, prin arbitrara amestecare a generalilor si a consulilor rusesti in toate trebile dinlauntru ale Principatelor, prin punerea trimisilor turcesti intr-o pozitie cu totul secundara si nebagata in seama, romanii au toata dreptatea a se lepada de o protectie, a careia Rusia este cea dintai care i-a denaturat printipul; caci daca ar urma de a suferi mai mult o asemenea protectie, ei n-ar face decat de a schimba un jug mai usor in contra altuia mult mai greu. Politiceste, cum a zis foarte bine redactorul “Gazetei de Transilvania”, am sta cu o asemenea ocrotire mult mai rau, decat am fost cu o suta de ani mai inainte, si cu atata mai mult ca Turcia, aceea pe care parintii nostri pururea au jertfit-o Rusiei, se arata astazi cu mult mai dreapta si mai marinimoasa decat aceasta de pe urma putere, careia am facut atatea si atatea indelungate si sangeroase slujbe; si ca daca mai avem a ne mai teme de un despotism, negresit ca nu este de acel care ne-ar veni de la Constantinopol!

Principul protectoratului rusesc este numai de a apara Principatele in contra pericolelor ce le-ar veni din partea Turciei, este numai de a indatori pe aceasta din urma putere sa pazeasca driturile romanilor. Oficial, asa singura, Rusia si-a cunoscut natura protectiei. In adevar, cand prin tratatul de Kainargi, Rusia si-a mijlocit dritul de a interveni prin ministrii sai in favorul Principatelor la Inalta Poarta, n-a fost aceasta numai spre a stavila apasarea Turciei? Cand prin tratatul de Akerman, Rusia a cerut ca domnii sa fie pastrati o eptaetie, si sa poata liber ocarmui cele dinlauntru ale tarilor lor, n-a fost iarasi spre a departa abuzurile Turciei si amestecarea ei in administratia Principatelor? Cand prin tratatele de Adrianopol si de Petersburg a indatorit pe Poarta sa recunoasca Reglementul facut in timpul guvernului rosienesc, n-a fost aceasta iarasi numai ca sa mijloceasca in numele Principatelor de la Turcia intarirea acestor legi fundamentale, zugravite ca expresia vrointelor si lucrarilor celor mai intai locuitori ai tarilor romanesti si, prin urmare, intemeiate pe driturile de autonomie ale acestora si inchezasluite de Rusia? Acesta este tot rolul protectoratului; caci nicairi in aceste tratate nu i se vede prefacut principul si aplicatia; nicairi nu se rosteste ca el are sa se schimbe in suveranitate, nicairi nu se hotaraste, ca aceea ce nu este iertat Turciei suzerane — adica de a se amesteca in trebile dinlauntru ale Principatelor si de a calca, prin urmare, capitulatiile lor — este iertat Rusiei, numai garanta acestora. Ei bine, ce pana acum Cabinetul din Sankt-Petersburg a facut numai oficial, numai pe hartie, faca-o astazi si in fapta, fie adevarat protector. Romanii au dovedit indestul de vederat, ca ei nu pot fi fericiti cu Reglementul, si ca simtesc trebuinta de a-si da alte institutii mai nationale, mai drepte, mai potrivite cu secolul si cu nevoile lor materiale si intelectuale. La intamplare, cand Turcia s-ar refuza — in contra capitulatiilor — sa recunoasca romanilor dritul de a-si da aceste institutii, Rusia implineasca-si datoria de ocrotitoare, puie la mijloc puternica sa mijlocire, si sileasca pe curtea suzerana sa respecteze driturile de autonomie ale romanilor. Iar nu cand Poarta nu cere mai bine decat ca Principatele sa fie libere, puternice si fericite — caci acesta este si interesul sau, — Rusia, cu puterea baionetelor sale, sa o opreasca de a fi dreapta si liberala, si ca culme a nedreptatii apoi sa declare inaintea Europei, ca este pentru dansa chestie de drituri, chestie de cinste, chestie de interese politice, ca romanii sa fie dezbracati de driturile, de autonomia, de nationalitatea, de chiar existenta lor, si ca ei in veci sa fie nenorociti! Si apoi mai pretinde inca si recunostinta! Rusia a inchezasluit fericirea Principatelor, zice rostit tratatul de Adrianopol. Fericirea unui popor este insa numai in bunastarea sa materiala, morala si intelectuala. Aceasta ne lipseste de tot; spre a o dobandi, avem trebuinta de o buna legislatie si de o buna administratie. Cum dar le vom putea avea, daca nu ne va fi iertat sa ne dam institutiile ce ni le pot pregati? Reformele insa, ce atat Valahia cat si Moldavia doresc, si de care mai inainte am dat o scurta privire, sunt curat pamantesti, pentru ca au originea lor in pamantul nostru, si mantuitoare, pentru ca sunt drepte pentru toti. Ele asemenea nu jignesc pe nime, nici in cele din afara, nici in cele dinlauntru. In cele din afara, romanii, chiar sa vrea, n-ar putea sa fie apasatori. In cele dinlauntru, prin aceste institutii, ei nu pretind nicidecum de a injosi clasele cele inalte — precum oaresicari dusmani ai binelui ar vroi sa insele opinia publica, — ci numai de a ridica clasele cele apasate. Nimeni prin aceste imbunatatiri nu se poate afla jignit, decat acei care in interesul statului privesc numai interesul lor, decat acei care exploateaza nenorocirea si saracia poporului, spre fericirea si imbogatirea lor in parte. Nouale imbunatatiri, o mai adaogim inca o data, n-au alt tel decat de a pune dreptatea in locul privilegiului, dragostea in locul urii, intre deosebitele clase, si obsteasca multumire si fericire in locul obstestii intristari si nenorociri, ce domneste astazi, de la o margine a Principatelor la cealalta.

Inalta Poarta a cunoscut atat de bine neaparata nevoie a imbunatatirii starii politice, materiale si intelectuale a romanilor, incat de mult, si inainte chiar ca acestia sa-si fi exprimat dorintele lor ea si-a rostit bunele sale plecari si via dorinta ce are de a vedea largita sfera libertatii si a neatarnarii lor, intr-un chip potrivit cu epoca noastra, si cu insusi interesul Turciei.

”Nu ar fi vrednic de epoca in care vietuim, urmeaza a zice acelasi jurnal de Constantinopol, pe care l-am citat mai sus, si conform cu tendinta liberala ce se manifesteaza pretutindeni intr-un chip asa de vederat, ca libertatea individuala sa fie mai bine inchezasluita; ca starea taranilor sa fie imbunatatita atat catre proprietari, cat si catre guvern, incepand cu oborarea boierescului; ca sa se hotarasca reforma scoalelor spre a se primi in ele poporul ce zace in nestiinta; ca sa se ocupe cu educatia morala a clerului; ca ministrii sa aiba o libertate de actie mai mare, spre a intemeia responsabilitatea lor; ca cenzura sa fie oborata; ca debatatiile judeciare sa fie publice; ca sa se introduca imbunatatiri in proceduri si in sistemul penal; ca coruptia slujbasilor sa fie de nu nimicnicita, ce ar fi greu, dar macar restransa precat cu putinta; ca sa se aseze o banca nationala in interesul comertului si al industriei, etc.? Cine ar putea sa se gaseasca jignit cu aceste masuri si cu multe altele ce este de prisos de a le arata? Negresit ca nu generalitatea moldovenilor. Ele dimpotriva ar fi pentru dansii un izvor de bunastare, de vrednicie si mai ales de oranduiala, caci cu cat egalitatea si dreptatea se statornicesc intre toate clasele unui stat, cu atata se sporesc si elementele multumirii si sigurantiei generale. Popoarele in MoldoRomania sunt insetate mai mult decat in orice alta epoca de vrednicie, de libertate si de bunastare, si in viile lor dorinte catre o mai buna soarte, ele sunt incurajate de catre ispravile marilor miscari ale Europei, pe care le simtesc prin un fel de electricitate, ale carora conducatori sunt pretutindeni, desi nevazuti. Lucrand asa, Principatele n-ar face decat a intrebuinta driturile ce le au din constitutiile ce li s-au dat pentru graduala lor dezvoltare, si a se conforma la spiritul tratatelor speciale ale curtilor suzerana si protectrita, care n-au si nu pot avea intentii impotriva fericirii Principatelor. Ele nu vreau decat aceea ce vroiesc guvernele rezonabile: unirea in libertate, o randuiala in propasire. Aceasta indoita conditie sa se implineasca in reformele ce sunt de facut, si nimeni va avea a se teme ca ar gasi din partea curtilor un refuz de ajutor, si inca mai putin acturi care ar fi de natura de a impiedica marsa pasnica si legala a acestor tari”. O ispita de trei luni in Valahia, si de sase luni mai ales in Moldavia — cu toata uracioasa si ticaloasa ocarmuire a domnului Sturdza, care pe orice alt popor l-ar fi adus la actele cele mai desperate — au dovedit indestul ca romanii inteleg foarte bine pozitia lor, si ca simtesc ca ei nu pot ajunge la redobandirea driturilor lor decat prin mijloacele cele mai pasnice, si prin o stransa impreuna intelegere cu Turcia. Romanii nu doresc nimica mai mult decat acele ce vedem cuprinse in randurile de mai sus. A reintemeia relatiile lor cu Poarta Otomana in spiritul capitulatiilor lor, recunoscute si de Rusia, a departa din ocarmuirea dinlauntru orice influenta straina, primejdioasa si ilegala, potrivit autonomiei lor, asigurata prin aceleasi capitulatii, a-si da toate imbunatatirile materiale si intelectuale, de care simtesc ca tara lor are neaparata nevoie a uni amandoua Principatele, spre a scapa de indoitele si insarcinatoarele cheltuieli ale tinerii a doi domni, a doua ministerii, a doua administratii si a doua staburi ale ostirii, si totodata a scapa, poate, prin aceasta, si de doua izvoare de coruptie — o Unire, care este dictata atat de vederat prin aceeasi origine, limba, obiceiuri si interese, incat ea este incuviintata de insusi acel Reglement, pe care Rusia, cu armele in mana, il sprijineste — iata dorintele, iata cererile romanilor. A le refuza aceste reforme, a-i sili sa se tie de starea lucrurilor de astazi, de institutiile nedrepte si eterogene care ii impileaza, este a vroi a-i aduce intr-un noian de nenorociri, si a-i arunca intr-o prapastie de discordii civile, de revolutie si de anarhie; caci istoria lumii a dovedit prin mai multe lectii cumplite, la ce mijloace de deznadajduire popoarele alearga, spre a-si arata si a-si indestula nevointele, cand li se pune piedica de a le dobandi pe o cale linistita si pasnica. Daca dar Rusia, in adevar si fara fatarie vroieste fericirea Principatelor, nu mai opreasca cu bratul sau de fier nobila hotarare a Turciei de a fi dreapta si generoasa, si nu mai calce driturile romanilor, ea care ar trebui sa fie cea dintai sa le sprijineasca. Bunul imparat Ferdinand al Austriei a inchezasluit fratilor nostri romani-bucovineni si transilvaneni nationalitatea lor, autonomia provinciala si toate driturile constitutionale menite de a inalta la rang de natie si de oameni liberi. Cum dar noi, moldovenii si muntenii, putem sa fim multumiti de soarta noastra, noi acei ingenuncheati sub toate abuzurile si asupririle dinlauntru si din afara, cum putem sa fim recunoscatori Rusiei, ea care ne contesta autonomia, ce a fost cea intai conditie a capitulatiilor noastre cu Inalta Poarta, ea care isi atribuie dritul de a ne impune legi si de a hotari toate cele dinlauntru ale noastre, si dupa toate aceste ne contesta chiar istoria, ca cu aceasta sa piara si aducerea-aminte a jertfelor ce i-am facut, ne contesta chiar nationalitatea, a careia baza istorica n-a existat niciodata, o nationalitate inchipuita, a careia origine se pierde in intunericul timpurilor, asa zice depesa contelui Nesselrode, si asa sapte milioane de romani, cu un trecut de optsprezece veacuri, cu o istorie atat de stralucita, si care arata lumii luptele indelungate ce a tinut, si paraiele de sange ce a varsat pentru crestinatate si civilizatie, cu niste barbati ca Mircea, ca Huniad, ca Stefan, ca Mihai, si cu atatea alte nume mari, ce au contribuit la chiar luminarea Rusiei, si asa acesti sapte milioane de oameni ce vorbesc aceeasi limba, ce au aceeasi origine, aceeasi istorie, aceleasi obiceiuri, nu sunt natie, nici trebuie sa reclame respect pentru nationalitatea romaneasca, astazi cand vedem cele mai slabe, mai neinsemnate si mai adormite nationalitati, desteptandu-se din letargie la caldura veacului al nouasprezecelea, ca niste flori ce din mijlocul omatului se deschid la razele soarelui de primavara. Nu asa a fost insa tonul manifesturilor trecute, nu asa a fost cuprinsul fagaduintelor ce de catre monarhii Rusiei, Ecaterina II, Pavel, Alexandru si insusi Maiestatea sa imparatul Nicolai I, s-au dat romanilor, atunci cand acestia se provocau sa se scoale in contra Inaltei Porti, in contra agarinenilor si paganilor, si sa jertfeasca tara, viata si averea lor, spre a ajuta la sporul armelor pravoslavnice [13] si oare cu pierderea Bucovinei si a Basarabiei, cu primejduirea tarilor noastre de a fi prefacute in pasalacuri, cu comprometarea driturilor noastre, cu paraiele de sange varsate in campaniile turcesti, cu insesita pustiire a pamantului nostru, toate acestea intamplate numai din pricina credintei si a jertfirii parintilor nostri pentru Rusia, oare in numele sfintei dreptati, in numele lui Dumnezeu si al aceleiasi legi, care ne este comuna cu Rusia, nu suntem indrituiti sa cerem de la Maiestatea Sa imparatul Nicolai, realizarea atator solanele fagaduinte, date de atatia augusti monarhi, si implinirea acelei fericiri, inchezasluite noua prin tratatul de Adrianopol, si prin chiar imparateasca parola, cuprinsa in vestitul manifest din septembrie 1829? Sau trebuie sa ne indoim de o parola atat de inalta? Noi stim insa ca autocratorii Rusiei pururea au tinut sa pastreze increderea popoarelor in inaltul lor cuvant, ca la expresia a orice dreptati si a orice legi in imperia lor. Romanii cu fala isi aduc inca aminte de parola data asemenea unui moldovan de cel mai mare monarh al Rusiei, lui Dimitrie Cantemir, de catre Petru cel Mare care, la indemnarea ce i se facea de a fi necredincios fagaduintei facute unui domn ce si-a vandut tara pentru dansul, si de a-l da in mainile turcilor, a raspuns aceste nemuritoare cuvinte, vrednice de a figura in litere de aur in cabinetele tuturor suveranilor: “Voi da mai bine tot pamantul ce se intinde pana la Kursk, ca imi va ramane inca nadejdea de a-l redobandi; dar pierderea parolei mele n-as mai putea-o indrepta. Nici nu pot sa gandesc de a o calca si de a da pe un principe ce si-a parasit domnia pentru dragostea mea. Noi navem al nostru decat cinstea, a lipsi cinstei ar fi a conteni de a fi imparat!

Cu durere am citit depesa Cabinetului rosienesc din 19 iulie, care, ca grozava inscriptie ce Dante pune pe portile iadului, ne zice: Lasciate ogni speranza, o! voi, ch’entrate aqui.

Cu adanca durere am fost siliti sa respingem invinovatirile sale, si sa-i refutam nedreptele asertii. Insa noi, romanii, suntem pe calea cinstei si a dreptatii; o sfanta lege ne indatoreste ca sa nu lasam sa se inradacineze in opinia publica niste false imputari, niste pretentii de drituri fatale conservatiei noastre de natie libera si numelui nostru istoric. Noi nu ne temem de adevar; si de aceea curat si tare ne aratam durerile si apasarea la care cu dispretul dritului gintilor suntem osanditi de catre o putere straina, careia n-am facut decat bine. Depesa din 19 iulie aseaza niste principuri, dezvaleste niste teorii de drituri cu totul deosebite de limbagiul ce Rusia a tinut pana acum in trecutele sale manifesturi si trataturi. Si o armie a intrat in Principate spre a pune in practica nouale drituri ale protectoratului. Intr-o asemenea trista imprejurare, romanii s-ar fi sinucis politiceste, daca n-ar fi ridicat glasul lor a protesta in contra nepilduitului abuz de putere, sub care nationalitatea si existenta lor ca stat se ameninta de a se cotropi. Rusia, puternica prin milionul sau de baionete, s-a adresat guvernelor si publicului Europei. Romanii tari numai de bunul lor drept au indoita datorie de a se indrepta catre acest mare tribunal al lumii, si de a reclama dreapta sa hotarare intre Tarie si Drit, intre asupritor si asupriti. Romanii au adevarul si dreptatea in partea lor, unul si alta dovedite prin chiar marturisirile Rusiei cuprinse in toate manifesturile, proclamatiile si fagaduintele sale date parintilor lor intr-un veac si jumatate. Dumnezeu si oamenii sa judece faptele noastre, si apoi sa ne osandeasca, daca ne socoate de crima indraznirea ca ne aparam driturile nationale. Noi insa inaintea Europei intregi protestam in contra a orice asupriri, ce s-ar face patriei noastre din partea Rusiei, si fara frica declaram, ca noi nu cunoastem Rusiei dritul de a hotari despre soarta noastra. Prin rabdarea si tacerea noastra noi nu putem sa lasam in intuneric dreptatile tarii noastre; si de nu am ispravi altceva, dar macar istoriei sa vroim sa pastram gloria nationalitatii noastre! In tot cazul bun sau rau, sa nu deznadajduim insa; sa avem credinta in viitorul nostru. O natie asupra careia au trecut huni, goti, avari, vandali si alte atatea semintii straine, o natie care optsprezece veacuri, cu toate atacurile timpului, cu toate navalirile barbarilor, a rezistat si s-a tinut pana astazi, o natie de sapte milioane de romani, nu este cu putinta ca sa fie osandita de catre providenta sa piara tocmai astazi in secolul nationalitatilor. Numai sa avem vrednicie, statornicie si unire. Sa nu ne descurajam, mai ales de relele timpuri, de norii trecatori ce se pot ivi pe orizontul tarilor noastre. Pentru popoare, ca si pentru individe, suferintele nu sunt totdeauna pierdute; adesea ele sunt menite de a le intari energia, de a le spori ravna, de a le forma caracterul. Prin urmare, prin barbatia noastra in nenorocire, sa ne aratam vrednici de fericirea si de libertatea ce Tatal Cel-de-sus, de la intemeierea lumii, a pregatit tuturor popoarelor, si care, prin urmare, curand sau tarziu trebuie sa vie si romanilor. Sa gandim ca acest nume stralucit, ce l-am mostenit de la stapanitorii lumii, ne impune mari datorii, si prin urmare, oricum sa ne fie cartea norocului, sa traim si sa murim romani, aducandu-ne aminte de marea indatorire si de frumoasa fagaduinta, ce de pe patul sau de moarte ne-a lasat Stefan cel Mare: “Daca dusmanul vostru v-ar prescrie conditii rusinatoare, atunci mai bine muriti prin sabia lui, decat sa fiti privitorii impilarii si ticalosiei tarii voastre! Dumnezeul parintilor vostri insa se va indura de lacrimile slugilor sale, si va scula dintre voi pe cineva, care va aseza iarasi pe urmasii vostri in libertatea ti puterea de mai nainte!

[1] Tara Moldovei cu Nistrul sa-i fie hotarul si Bugeagul; si cu toate cetatile tot a Moldovei sa fie. Bir tara sa nu dea. Titlul Domniei sa fie: Seninatul Domn al Tarii Moldovei, Samoderjet, adica singur stapanitor, si colegator, adica prieten tarii moschicesti. Extract din tratatul de pace din 13 april 1711. Vezi Cronica lui Ioan Neculce, p. 341, si Fragments tirés des chroniques moldaves et valaques, p. 46.

[2] De a invoi suveranilor ambelor Principate al Moldovei si al Valahiei de a avea fiestecare pentru sine langa Inalta Poarta agenti(chargés d’affaires) crestini de legea greceasca, care le vor cauta trebile, si acesti agenti se vor ingriji de interesele ziselor Principate si vor fi tratati cu priinta de catre Inalta Poarta, care ii va privi insusi, cu toata a lor putina importentie, ca oameni bucurandu-se de dritul gintelor si prin urmare feriti de orice asuprire. — Art. XVI. 9. din tratatul de Kainargi. Este o reproductie a art. 7 din tratatul Moldovei din 1512; caci moldovenii au avut pururea capichihaele sau agenti la Constantinopol.

[3] Inalta Poarta se primeste inca ca dupa imprejurarile in care se vor afla ambele mai sus zise Principate, ministrii Curtii Imperiale a Rusiei sa poata vorbi in favorul lor; si Inalta Poarta se fagaduieste de a lua in privire aceste reprezentatii, potrivit consideratiei prietenesti a luarilor aminte ce Puterile au unele pentru altele. No. 10 al aceluiasi art. si tratat. Acest punct, prin conventia explicativa a tratatului de Kainargi, incheiata in 10 mart 1779, margineste anume dritul Rusiei de a mijloci pentru Principate: “Curtea Imperiala a Rusiei, din partea sa, fagaduieste de a nu intrebuinta dritul de mijlocire ce este pastrat ministrului sau in tratatul de pace in favorul ambelor Principate, decat numai pentru pastrarea nejicnita a conditiilor specificate in acest articol”. Adica libertatea religiei, intoarcerea catre proprietari a mosiilor din raielele Brailei, Hotinul si Bender, respectarea clerului, regularea birului, pazirea vechilor hatiserife si dritul romanilor de a avea agenti la Constantinopol.

[4] M. S. imparatul tuturor Rusiilor lasa si intoarce Inaltei Porti partea Moldovei din a dreapta Prutului. Si Inalta Poarta va face ca birul viitor al Moldovei sa fie proportionat cu intinderea de fata a tarii — Tratatul de Bucuresti, art. 5.

[5] Vezi anaforaua Obstestii Adunari a Moldaviei din 1817, pentru felul proprietatii in tara in vechime. Si “Magazinul Daciei,” t. 2, p. 229.

[6] Cronica lui Ioan Neculce, pag. 348.

[7] Engel. Geschichte der Moldau, p. 300, si cererile feldmarsalului Münich, in Neculce, pag. 450 etc.

[8] Fotino, Istoria Daciei, t. 2, p. 360, si t. 3, p. 376.

[9] Tableau de la Valachie et de la Moldavie par Wilkinson, traduit par M. de La Roquette, p. 355. — Depesa contelui de Nesselrode din 19 iulie seamana a vroi sa departeze mijlocirea a orice puteri europene in chestia Principatelor Romanesti. Lasand a vorbi ca tuscinci marile puteri, care au garantisat integritatea Imperiei Otomane, prin insusi tratatul de Londra au dritul si datoria de a apara Moldova si Valahia ca staturi ale Inaltei Porti, dar apoi si trecutul ne dovedeste ca Franta, Anglia si mai ales Austria au intervenit ades in favorul romanilor langa curtea suzerana. Imparatul Austriei cunoaste Moldova si Valahia ca principaturi autonome, caci ca mare princip al Transilvaniei are trataturi incheiate de-a dreptul cu domnii acestor tari, si anume din 1638 si 1685. Aceste trataturi sunt si astazi la putere, fiind intarite prin fermanul Portii din 1786 si pacea de la Sistova din 4 august 1791. In puterea tratatelor din 1638 si 1685, negutatorii si mai ales pastorii transilvaneni au deosebite folosuri in Principate; tot in puterea acestora, Austria este indrituita de a avea starostii prin deosebitele scaune ale tinuturilor, s. a. (Engel, Geschichte der Walachei, 2. Theil, p. 53). La 1788 Moldova a cerut formal apararea Austriei. La 1821 Principatele s-au desertat de armiile otomane, dupa cererea Angliei. Asemenea si mai la toate tratatele dintre Rusia si Poarta otomana, precum si la hotararea intereselor Principatelor, Austria si Anglia mai ales au facut parte importanta. Prin urmare, existenta politica a Valahiei si Moldaviei este cunoscuta si de alte puteri, iar nu numai de Rusia.

[10] Acest trist tablou nu poate fi invinovatit de exageratie, dimpotriva el este slabit din altul mult mai grozav, si care este facut de un partizan entuziast al Rusiei, in scrierea: La Principauté de Valachie sous le Hospodar Bibesco, par B. A***, ancien Agent diplomatique dans le Levant, Bruxelles, 1847, pag. 14 et 15.

[11] Aceste inchezasluiri sunt scoase din cuvant in cuvant din art. 5 al tratatului de Adrionopol si actul separat adaogit catre el in privirea Principatelor.

[12] Generalul Kisselef, in editia Reglementului Valahiei din 1832, nu indrazni a cuprinde acest fel de adaus, cum il numeste vestita anafora a Obstestii Adunari a Tarii Romanesti din 21 iulie 1837 (vezi in Foaia pentru minte, etc., anul 1848, nr. 29). Acest adaus s-a impus Adunarii de abia la 1837 prin un ferman al sultanului, dupa cererea ministrului rusesc. Vezi mai sus citata scriere: La Valachie sous le Prince Bibesco, p. 45. Autorul acestei brosuri, care sub numele de B. A. *** ascunde pe unul din cei ce au facut parte mare la redactia Reglementului, singur marturiseste chipul cum aceasta costitutie se compunea, liber de cei mai de frunte locuitori ai tarii: “Cantelaria diplomatica a generalului Kisselef, zice el, p. 30, prefacea articol dupa articol lucrarile Comitetelor”. In Moldova, Reglementul in editia romaneasca pana acum inca, din porunca Rusiei, nu are tiparite capul I despre alegerea domnului, si cap. VII, pentru organizatia militiei. Editia franceza a Reglementului, inceputa a se publica in Iasi, s-a oprit de catre general-consulul Daskov. Tiparirea a fost sa i se urmeze in Lipsca; si acolo iarasi s-a oprit, dupa cererile ministrului rusesc de la Dresda, si de abia a putut a se ispravi la New York. Asa acest Reglement, care astazi se impune cu sila baionetelor, singura Rusia i-a refuzat cea intai conditie a valabilitatii a orice legi, adica publicitatea.

[13] Vezi manifesturile imparatilor si generalilor rusesti, adresate romanilor la deschiderea a fiestecaruia razboi in contra Turciei.

Dezrobirea tiganilor, stergerea privilegiilor boieresti, emanciparea taranilor

Sire! Preagratioasa doamna si regina! Alteta regala! Doamnelor si domnilor! Colegii mei mi-au incredintat misiunea de a lua si eu cuvantul in aceasta mare si frumoasa zi, in care serbam jubileul de 25 de ani al fundarei Academiei Romane. Aceasta onoare o datoresc varstei mele inaintate.

In adevar, cu exceptiunea venerabililor nostri colegi, domnii N. Kretzulescu si G. Baritiu. eu sunt, dintre toti ceilalti academicieni, cel mai in varsta. Si, daca ar fi exact anul nasterii mele ce mi-l dau nu numai biografii straini, dar si literatorii romani, care au binevoit a se ocupa cu scrierea vietii mele, eu as fi mai inaintat in batranete decat chiar Nestorii mai sus-numiti ai Academiei Romane. Dupa Lexiconul de conversatiune al lui Meyer (Meyer’s Konversations-Lexicon), eu as fi nascut la 1806; si, nu mai demult decat sunt cateva saptamani, “Romania literara” mi-a dat aceastasi varsta; astfel, as numara 85 de toamne, n-am pretentiunea de a zice primaveri. Sa-mi fie permis a rectifica aceasta data. Eu sunt nascut in Iasi, la 6 septembrie 1817, dupa cum rezulta din insemnarea originala scrisa de tatal meu in Ceaslovul nasterilor si mortilor familiei Kogalniceanu, o carte care, sunt inca cativa ani, ca un adevarat registru al starii civile, se obisnuia a se pastra din tata in fiu mai in toate familiile noastre.

Tatal meu a fost vornicul Ilie Kogalniceanu; maica mea, Catinca, nascuta Stavilla, era coboratoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie genoveza Cetatea Alba (Akerman), de unde apoi s-a fost raspandit in toata Basarabia, unde si astazi sunt multi proprietari purtand numele de Stavilla. Exprimandu-mi-se dorinta ca, cu ocaziunea acestei zile ceremoniale sa citez cateva fapte din istoria contemporana, petrecute sub ochii mei ori savarsite cu micul meu concurs, maiestatile-voastre sa binevoiasca gratios a-mi invoi de a preceda lucrarea mea cu cateva cuvinte care se raporta la zilele tineretilor mele. Batranii iubesc a povesti despre cele intamplate in junetea lor; si eu nu pot ramane strain de aceasta slabiciune a varstei mele. Nasul meu, adica acela care m-a luminat cu sfantul botez, intrebuintez stilul batranesc, a fost domnita Marghioala Calimach, sotia logofatului Grigore Sturdza, tatal repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domnita Marghioala iubea foarte mult pe maica-mea, care, copila tanara, a fost ramasa orfana de tata si mama si incredintata epitropiei logofatului Grigore Sturdza — bunul meu despre mama, medelnicerul Stavilla, avand mosia sa vecina cu mosiile din Basarabia ale familiei Sturdzesti, astazi proprietati ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domnita Maria Calimach vorbea numai greceste; ea ma iubea mult de mic copil si, cand ma lua in brate, ea imi exprima dragostea intr-a ma dezmierda cu bataie de palmite, pana cand lesinam de plans, si intovarasite aceste cu toate numirile dezmierdatoare grecesti ce se intrebuinteaza la copii. La savarsirea ei din viata, domnita Marghioala ma recomanda iubirii si ingrijirii fiului sau Mihail Sturdza, care deja in tinerete luase primul loc intre cei mai invatati si talentati boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lasate cu limba de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni datoresc ca Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei in 1834, in acelasi an, impreuna cu fiii sai Dimitrie si Grigore, m-a trimis la invatatura in Francia, si anume la Lunéville, unde furam incredintati ingrijirii abatelui Lhommé, preot catolic, care din cauza marii revolutiuni franceze, ca multi alti emigrati francezi, se refugiase in principatele romane. Abatele Lhommé, retras in Iasi, a fost dirijat educatiunea si instructiunea tanarului Mihail Sturdza, si dar acesta, ajuns domn, nu putea sa incredinteze cresterea si ingrijirea copiilor sai si a mea decat aceluia care facuse din el cel mai invatat boier de pe timpurile lui. Noi gasiram pe abatele Lhommé, desi octogenar, inca in plina vigoare si profesor de retorica, de limba si literatura latina la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputatiune prin capacitatea profesorilor si care a produs mai multi barbati insemnati ai Franciei. In casa parinteasca n-am fi putut fi mai bine tratati decat in sanul familiei Lhommé, sub supravegherea activa a abatelui. Eram cei intai din clasele noastre. Dar dupa un an politica se amesteca si in afacerea colegianilor romani din Lunéville.

Consulii rusi, pe atuncea preaputernici in Bucuresti si in Iasi, facura domnului Mihail Sturdza respectuoase observari pentru trimiterea in Francia a fiilor sai si a altor cativa fii de boieri, caci afara de mine mai erau trimisi si doi fii ai logofatului Lupu Bals si un altul, Nicu Cassu. Educatiunea franceza se parea marelui nostru protector, imparatului Nicolai I, prea revolutionara; furam dara luati din Lunéville si condusi la Berlin, la sfarsitul anului 1835.

Berlinul de pe atunci isi dobandise numele de Atena Germaniei; si, prin patriotismul, inteligenta si marea miscare nationala ce domnea in toate clasele nobile si burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani in urma, Prusia avea sa joace in istoria omenirii, ajungand apoi la egemonia intregei Germanii, la reinvierea imperiului lui Barbarossa.

Noi, tinerii romani, furam asezati intr-o familie privata, si anume in casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiata in Berlin dupa revocatiunea edictului de Nantes, multumita protectiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Aceasta colonie a pastrat pana astazi libertatile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul sau, gimnaziul sau, biblioteca sa; in toate aceste, limba franceza este predominanta si astazi. Membrii sai actuali sunt toti deveniti buni germani si multi din ei, pastrand numele lor de familie franceza, reprezinta oameni insemnati, care si-au facut in istoria Germaniei un nume cunoscut in stiinte, in arte, in armata, in diplomatie; dar niciodata n-au uitat originea lor. Ei, o data pe an, se aduna intr-un banchet fratesc, in care reinnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile facute religiunii lor de regele Ludovic XIV si de batrana de Maintenon, prigoniri care au silit pe parintii lor de a-si parasi patria. Tot atunci, si cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realta nesfarsite toaste in memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor si o noua patrie. Tanar de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, si inima mea s-a infierbantat in fata acestor barbati de bine, care trimiteau o nestearsa aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodata aveau constiinta de ce datorau patriei noua. Dupa un an, am fost stramutati in casa si sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher si editorul operelor acestui spirit inalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un barbat distins; el avea deja un nume bine vazut si era incuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trai mult, si cu familia comitelui Schwerin, urmas al marelui feldmaresal al lui Frederic cel Mare. In casa sa se aduna societatea cea mai aleasa si din noblete, si din burghezime, care de pe atuncea luase un loc insemnat in Germania, punandu-se in fruntea ideilor nationale si a reformelor sociale care se raspandise in toata Germania. Steagul lor era, inainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, ruda a lui Mihail Sturdza, si dupa a caruia recomandatiune noi furam incredintati pastorului Ionas, in timpul petrecerii sale la Berlin -si aceasta era mai neintrerupta —, era unul din vizitatorii cei mai desi ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris in limba franceza Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tiparit apoi in Iasi si s-au tradus in limbile romana, greaca si rusa.

Acestei societati datoresc dezvoltarea micii mele inteligente si amorul pentru tot ce este frumos si mare in viata omului.

Intrat apoi student la universitate, am avut de mari dascali pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocventa atat de mare, de un liberalism in idei atat de larg, incat, din toate partile Germaniei si chiar din alte tari, alergau cu miile studentii, ca sa-i asculte vorbirea si elocventa sa dulce ca o melodie; astfel incat a trebuit a se abate peretii la doua sali pentru a largi sala unde el predica stiinta tinerei generatiuni germane.

Am avut de dascal pe Leopold de Ranke (1795 — 1886), marele istoric, caruia, cu ocaziunea jubileului sau de 60 de ani de profesorat, ajuns la adanci batranete, am avut si eu onoarea a-i adresa acum cativa ani, 20 februarie 1877, felicitarile mele, felicitarile intaiului sau student roman de la Universitatea din Berlin.

Am avut fericirea de a avea de dascal pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justitie si unul din fiii cei mai distinsi ai coloniei franceze din Berlin.

In saloanele dlui de Savigny, am fost prezentat si lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care imi arata in general un deosebit interes pentru tarile romane, atat de necunoscute pe atunci, incat nici numele de romani nu se stia. De aceasta, in adevar, nu trebuie sa ne miram, cand insusi in Moldova si in Muntenia numele de romani nu era intrebuintat, inlocuit fiind prin numele provincial de moldovean si muntean. Batranul Asachi toata viata lui n-a putut gasi potrivita terminatiune franceza la cuvantul roman, vorbind si scriind les Roumounis. Sa-mi fie permis a-mi face un merit afirmand ca eu cel intai am intrebuintat in limba franceza cuvintele de Roumain si de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, si chiar in saloanele culte, mai tot asa de putin cunoscute era si numele de Moldauer sau Vallache. Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru ca aveam parul negru, si pe atuncea Berlinul era inca un oras cu totul si exclusiv al Germaniei de nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde. Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetator, imi arata o deosebita dorinta de a cunoaste in ce consta literatura noastra, si indeosebi m-a intrebat despre soarta si caracteristica tiganilor nostri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris in limba germana o scurta privire asupra micii noastre literaturi de pe atuncea, pe care am publicat-o in Lehmann’s Magazin für die Litteratur des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o brosura in limba franceza, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin, Behr, 1837), in prefata careia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra acestui nenorocit popor sclav in tara mea, in sanul Europei civilizate, si tratat ca lucru prin insesi legile tarii noastre. Vacantele le petreceam ordinar in Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orasel pe tarmurile marii, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe tarmul marii, si recomandat mai intai de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul romancier, si care, desi eu nu aveam decat douazeci de ani, ma lua in stransa amicitie. Hehringsdorf astazi este devenit orasul balnear mare si cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei princiare Malte-Putbus, padurile misterioase ale vechii zeitati vende Hertha si cetatea de pamant Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care seamana mult cu cetatile noastre de pamant, Movila Rabaei, cetatea de la Adjud si atatea altele. Wilibald Alexis, in plimbarile noastre, ma initia la marea lucrare ce se opera pe atunci in Germania, atat in privinta unitatii politice, cat si in privinta aspiratiilor si sfortarilor burghezimii de a intra in viata politica, care pana atunci apartinea mai cu deosebire nobilimii. El mai intai imi da amanuntimi asupra marii reforme care se facuse in Prusia, adica emanciparea si improprietarirea taranilor prusieni, operata in timpul regelui Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de catre marii sai ministri Stein (1757 —1831) si Hardenberg (1750 — 1822), reforma care a insufletit si a imbarbatit natiunea prusiana, spre a scutura jugul francez, care, dupa batalia de la Jena (1806), apasa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completa invatatura mea in privinta marii reforme; el puse in mainile mele insesi actele marilor legiuiri, proclamatiilor si reformelor lui Frederic Wilhelm III si cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toata suprafata statului Prusiei, desfiintand claca si orice alte servicii catre stapanii de mosii si prefacand in proprietate absoluta, in mana taranilor, ogoarele taranesti, cu despagubire in bani odata raspunsi sau prin renta perpetua, ori prin inapoierea unei parti de pamant. Pastorul Ionas ma facu cunoscut si cu memoriul compus de principele Hardenberg, la Riga, in 1812. Prin acest act important, marele ministru arata regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizatiei de atunci a statului prusian, pentru a-i da o noua viata prin inlaturarea a tot ce era slab in el si prin desteptarea de puteri noua.

Iata cum el intelege aceasta reforma: “Statul care s-ar noroci a intelege adevaratul spirit al timpului si, prin intelepciunea guvernului sau, ar lua parte la acel plan universal, fara sa aiba nevoie de comotiuni violente, ar avea neaparat mari preferinte, si membrii sai ar trebui sa binecuvanteze ingrijirea care ar lucra pentru dansii intr-un chip atat de binefacator. Fara putere au fost toate acele piedici care s-au opus torentului revolutiunii, pentru ca slabiciunea, interesul egoist si ideile neintemeiate le-au dirijat fara nici o chibzuiala. Gandirea nebuneasca ca chipul cel mai bun de a combate revolutiunea ar fi de a se tine de cele vechi si de a prigoni cu toata asprimea principiile si ideile izvorate din ea, n-a avut alt rezultat decat ca a dezvoltat revolutiunea si i-a dat o intindere din ce in ce mai mare. O revolutiune in bunul simt, o revolutiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, facuta prin intelepciunea guvernului si nu prin impulsiuni violente, cu atat mai mult ar trebui sa fie privita ca tinta si ca principii povatuitoare. Principii democratice intr-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite”. Mai jos, Hardenberg recomanda pentru organizatiunea dinauntru cea mai mare libertate si egalitate de drepturi intre membrii statului, regulate dupa principiul intelept al unui stat monarhic, si fiecare post in stat, fara exceptiune, sa nu se mai pastreze cutarei sau cutarei clase, ci sa se deschiza numai meritului din orice clasa. “Clasa cea mai numeroasa, cea mai importanta, acea care pana acum s-a neglijat si s-a impilat mai mult, ar trebui cu preferinta sa fie un obiect al neadormitei ingrijiri a ocarmuirii si a se desfiinta, prin o lege scurta, buna si grabnica, toata servitudinea”. Si ca solutiune se propune: “Concesiunea si statornicia pamanturilor taranesti, ca libera proprietate a taranilor, cu despagubirea stapanilor de mosii, si asa a se ajunge la desfiintarea legamintelor intre stapanii de mosii si intre tarani!” In una din vacantele de vara, comitele Schwerin imi dadu ospitalitatea in Schwerinsburg, vechiul castel al stramosului sau, feldmaresalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei, vazui aplicarea legii de emancipatiune facuta cu 25 de ani inainte. Am vazut pamanturile emancipate, unele ramase in stapanirea vechilor proprietari de mosii, altele trecute vechilor servi, deveniti proprietari. Am vazut satul vechi al fostilor clacasi, AltSchwerin, si satul nou cladit dupa emancipare, Neu-Schwerin. Straniu lucru! Legea proprietatii din Prusia avea mare asemanare cu conditiunile proprietatii rurale din tarile romane. Principiul ce se gaseste in vechea noastra legislatiune, pentru a se da taranului spre cultivare pana la doua treimi din intinderea mosiilor, iar o treime se rezerva in seama stapanului, exista si in Prusia.

Aici am de adaugit ca acest comite Schwerin, care imi daduse ospitalitatea in castelul sau, deveni mai tarziu si in mai multe randuri un membru important in partidul liberal si chiar si ministru de mai multe ori in anii de mare lupta pentru Germania, intre 1848 — 1862.

Tot in timpul petrecerii mele in Berlin, prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost prezentat ducesei de Cumberland, sora si egeria regelui Frederic Wilhelm III, si curand ajunsei in intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de Cumberland, care, dupa suirea pe tron a batranului duce de Cumberland, deveni principe regal, mai tarziu insusi rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V si, in fine, detronat de catre insusi varul sau, Wilhelm I (1866).

Multumita contactului meu cu atatia barbati insemnati ai Germaniei si primit in cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune si putinta de a-mi imbogati mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau inaltele inteligente ale Germaniei. Da, Universitatii din Berlin, a doua mea muma, Universitatii Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germana si pe care l-am gasit in toate paturile societatii germane, fie nobilime, fie burgheza, datoresc eu amorul pentru patria romana si spiritul liberal care m-a insufletit in toate actele vietii mele.

In lungile mele lupte si lucrari, in prigonirile inversunate care nu o data s-au incercat de a ma zdrobi, pururea am avut inaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, in memoriul sau catre rege, le arata principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realta caracterul si barbatia poporului german pentru dezrobirea sa de jugul strain, pentru ridicarea si marirea Germaniei: “Principii democratice intr-un guvern monarhic!”.

Binevoitorii mei ascultatori nu creada cum ca aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al Romaniei. Toata viata mea, si tanar si in varsta coapta, am marturisit in mai multe randuri ca culturii germane, ca Universitatii din Berlin, ca societatii germane, barbatilor si marilor patrioti care au operat realtarea si unitatea Germaniei datoresc in mare parte tot ce am devenit in tara mea si ca la focul patriotismului german s-a aprins faclia patriotismului meu roman! In anul 1864, cand toti romanii erau departe inca de a gandi la chemarea tanarului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul Romaniei, in mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice si sociale ce se operau atunci, cand Romania era framantata prin greaua chestiune rurala — in sedinta Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate in Prusia in anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am intemeiat spre a raspunde primului ministru al Romaniei unite, care combatea cu un talent demn de o cauza mai dreapta proiectul liberalilor pentru emanciparea si improprietarirea taranilor. Aducandu-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia intemeiata pe institutiuni democratice”, m-am reintors in tara la 1838 cu angajamentul, si l-am tinut cu intreaga mea generatiune, de a face din tara mea o monarhie intemeiata pe baze democratice, lucrand la desfiintarea robiei tiganilor, la proclamarea, egalitatii de drepturi si indatoriri pentru toate clasele intregii natiuni romane, la emanciparea clacasilor si la deplina lor improprietarire pe pamanturile stapanite de tarani in secole intregi, stropite cu sudoarea si sangele lor. Si Dumnezeu bun si milostiv mi-a prelungit viata mea indestul ca sa pot ori asista, ori impreuna lucra la savarsirea acestor trei mari reforme, si astazi a ma bucura la batranete de rodul samantei depuse de noi, in tineretile noastre, in manosul pamant al mumei-patriei! Rog pe maiestatile-voastre, rog pe ascultatori sa-mi ierte aceste prolegomena, aceasta digresiune ce am facut-o inainte de a intra in materie. Batranii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tineretea lor!

Intrand in materie, voi desfasura trei date mari din istoria contemporana a renasterii Romaniei, trei reforme radicale savarsite sub ochii nostri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea tiganilor.

II. Oborarea pronomiilor si privilegiilor de nastere si de casta si proclamarea egalitatii politice si civile pentru toti fiii Romaniei.

III. Emanciparea taranilor.

Un strigat de bucurie a izbucnit in inima tuturor oamenilor luminati. Ochii, atat ai emancipatilor, cat si ai acelora retinuti inca in fiarele sclaviei, dar insufletiti de o dreapta speranta, au varsat siroaie de lacrimi, si numele emancipatorilor, Mihail Sturdza si Alexandru Ghica, multi ani au rasunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care impreuna am lucrat —, uitaram in acea zi lupta inversunata ce faceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justitie in tara; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotarand si hotarati de a arata domnului ca, in fata unui act mare, junimea romana stia gandi si lucra inalt si bine! O deputatiune de tineri, intre care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni si alti atati, si ai carei orator fusei ales eu, se prezenta domnului spre a-i exprima recunostinta tinerei generatiuni. Mihail Sturdza in acea zi si-a adus aminte ca si el a fost tanar si ca era omul cel mai luminat al tarii; el ne exprima recunostinta sa, declarand ca in noi vedea viitorul tarii, ca noua apartinea de a face din Moldova si Valahia o tara civilizata si o societate europeana si ca staruintele lui erau de a ne pregati acest viitor. “Foaia stiintifica si literara”, redactata de mine, tipari un numar extraordinar din 6 februarie 1844, in culoare verde, culoarea sperantei, in care, in proza si in versuri, se canta marea reforma.

Tiganii particulari, cu toata lovirea data sclaviei, au mai urmat a-si purta lanturile, desi mult usurate prin ideile noua si prin imblanzirea moravurilor, pana la caderea domnilor reglementari in 1848. iunie 1848, tiganii auzira cuvantul armonios al libertatii, ei deveneau cetateni liberi; iata ce se zicea in acea proclamatiune: “Poporul roman leapada de pe sine neomenia si rusinea de a tinea robi si declara libertatea tiganilor particulari. Cei ce au suferit pana acum rusinea pacatului de a avea robi sunt iertati de poporul roman; iar patria, ca o muma buna, din visteria sa, va despagubi pe oricine va reclama ca a avut paguba din aceasta fapta crestineasca”. Dar curand revolutiunea, mareata revolutiune, toate marile reforme, fura calcate si zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, si nenorocitii emancipati fura din nou lantuiti; dar samanta era aruncata, si curand ea trebui sa-si poarte roadele sale. Tanara generatiune a Moldovei nu inceta a cere dezrobirea robilor particulari, atat in tara, cat si prin felurite brosuri ce le publica in strainatate; asa de exemplu, intre altii, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea tiganilor articolele sale, publicate in Iasi in “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856: “Un popor care pastreaza robia, scria el, merita sa fie asezat in randul popoarelor osandite”! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, inainte de a depune franele guvernului, dupa dispozitiunile Tratatului de la Paris, vroi sa-si incoroneze domnia prin acte mari. Intre acestea figura si ultima lovire data sclaviei, dezrobirea tiganilor particulari. Consilierii tronului, ministrii, erau luati dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire si democratizarea tarilor romane facusera programa vietii lor. Ministru de finante era Petru Mavrogheni; el si eu furam insarcinati de domn cu redactiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, in unanimitate si cu entuziasm de catre Divanul adhoc, care pe atunci, in urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunarilor legiuitoare desfiintate in 1848.

I. Dezrobirea tiganilor

Contemporanii mei isi aduc aminte, si aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, isi aduc aminte ce erau tiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci cand razele civilizatiunii moderne imblanzise moravurile in toate societatile Europei si cand sclavia nu mai avea domiciliu decat in Rusia si din nenorocire si in Romania.

Legea tarii trata pe tigani de lucru, vandut si cumparat ca lucru, desi prin deriziune numarul sau individul se califica de suflet: am atatea suflete de tigani; in realitate, si mai ales stapanii care aveau putini tigani, ii tratau mai rau chiar decat prescriptiunile legii.

Chiar pe ulitele orasului Iasi, in tineretele mele am vazut fiinte omenesti purtand lanturi in maini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte si legate prin coloane imprejurul gatului. Batai crude, osandiri la foame si la fum, inchidere in inchisori particulare, aruncati goi in zapada sau in rauri inghetate, iata soarta nenorocitilor tigani! Apoi dispretul pentru sfintenia si legaturile de familie. Femeia luata de la barbat, fata rapita de la parinti, copiii rupti de la sanul nascatorilor lor si razletiti si despartiti unii de altii, si vanduti ca vitele la deosebiti cumparatori, in cele patru colturi ale Romaniei. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civila nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinte; era un spectacol grozav, strigator la cer. De aceea, povatuiti de spiritul secolului, de legile omenirii, un numar de boieri batrani si tineri au intreprins de a spala patria lor de rusinea sclaviei.

Inainte ca chestiunea dezrobirii tiganilor sa fi intrat in consiliile, in planurile de reforma ale ocarmuitorilor, ea a inceput a se agita prin insasi initiativa partiala a stapanilor de tigani. Multi din acestia, si numarul lor din zi in zi sporea, ori in viata, ori mai ales la moarte, isi dezrobeau, isi iertau tiganii. Intrebuintez cuvantul de iertare, pe care il gasim in toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca sa se poata opera cu inlesnire. Erau tiganii domnesti si foarte multi; acestia constituiau un venit mare in bugetul statului; erau tiganii manastiresti si ai asezamintelor publice, ale carora servicii intrau in trebuintele zilnice ale acestor comunitati; erau, in fine, tiganii particulari, tiganii boieresti, care constituiau personalul de servitori in curtile boieresti, bucatari, vizitii, randasi, feciori in casa, slujnice, bucatarese, cusatorite. Boierii cei bogati aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lautari. Toate aceste functiuni se exercitau de tigani; dezrobirea lor era dar combatuta de trebuintele zilnice si casnice ale vietii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decat treptat si sub doua domnii, atat in Moldova, cat si in Muntenia. Intaia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emanciparii tiganilor statului si a manastirilor. Dezrobirea s-a facut mai intai in Moldova de catre domnul Mihail Sturdza, prin doua legi din 31 ianuarie 1844, iar in Tara Romaneasca de catre domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Aceasta emancipare, desi partiala, era hotaratoare si pentru emanciparea tiganilor particulari, ramasi inca in sclavie. Toate mintile prevazatoare au inteles ca ora stergerii sclaviei de pe pamantul romanesc sosise si ca dezrobirea tiganilor particulari nu mai era decat o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai inaintemergatorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toata Romania pentru viitoarea sa renastere. Dovada, sutele de proprietari care au respins orice despagubire acordata lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate si apartine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetator si colectionar, d-nul Dimitrie Sturdza, sa ne improspateze memoriei si istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasa renuntare, au expiat pacatele lor si ale parintilor lor de a fi fost ani lungi stapani pe suflete de tigani. Cu o mica mandrie de moldovean, sa-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar in Bucuresti in 1847; cea de a doua, in Iasi, la 10 decembrie 1855, si in Bucuresti la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut in curand efectele sale salutare: afara de tiganii laiesi, care inca traiesc in parte sub satra, si afara de ursari, care fac inca meseria de a domestici fiarele salbatice, dar totusi se dau lucrului pamantului, mai toti astazi din celelalte clase de tigani s-au contopit in masa natiunii, si ei nu se mai cunosc decat prin fata lor smolita si asiatica si prin vivacitatea imaginatiunii lor; altmintrelea noi ii gasim in toate clasele societatii noastre.

Desi de la proclamarea emancipatiunii nu sunt inca indepliniti 50 de ani, tiganii ne-au dat industriasi, artisti, ofiteri distinsi, buni administratori, medici si chiar oratori parlamentari.

Ma opresc aici. Sunt sigur ca parintii nostri, daca s-ar scula din mormant, vazand progresele ce au facut sufletele tiganesti emancipate de dansii, nu s-ar cai de reforma umanitara proclamata de ei.

II. Oborarea pronomiilor si privilegiilor de nastere si de clasa si proclamarea egalitatii politice si civile pentru toti fiii Romaniei

Sclavia neagra s-a desfiintat, este acum aproape de jumatate de secol, sclavia alba insa a mai durat inca zeci de ani; ea nu a luat sfarsit decat la 1864.

Dar inainte de a dezvalui contemporanilor mei luptele si impotrivirile la care a luat parte generatiunea mea, pana ce prin taierea nodului gordian am putut, in fine, intemeia si in Romania brate libere si proprietate libera, sa-mi fie iertat de a ma ocupa de o alta data, nu mai putin memorabila, de o reforma nu mai putin insemnata in istoria civilizatiunii Romaniei; voiesc a va vorbi de ziua de 29 octombrie, cand, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabila in istoria Franciei, am proclamat in Romania desfiintarea privilegiilor de nastere si de casta, desfiintarea pronomiilor boieresti si inlocuirea lor prin egalitate politica si civila a tuturor romanilor. Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tanara generatiune de astazi sa nu cunoasca, cel putin in trasaturi generale, constitutiunea de privilegiuri si deosebirea de clase care functiona in Romania inaintea anului 1857. Dupa legea veche a tarii, in adevar, fiecare roman putea deveni boier, dar incet-incet se crea in tarile romane un patriciat, o aristocratie sui-generis, care isi cauta din ce in ce mai mult asimilarea cu nobilimea din tarile vecine, Ungaria si Polonia. Ocarmuirea tarii se incredinta, pot zice, numai unui numar restrans de familii boieresti, care ori se trageau din persoane ce purtau rangurile de protipendada, ori insisi erau investiti cu aceste ranguri. Sub nume de protipendada se intelegeau cele intai cinci ranguri din arhondologia boiereasca, adica: marele ban, marele logofat, marele vornic, marele vistiar si marele spatar, in Muntenia; marele logofat, marele vornic, marele vistiar, marele hatman si marele postelnic, in Moldova. Acestia constituiau consiliul ocarmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul sau, deosebit mai compuneau apoi si divanul judecator in ultima instanta. Celelalte trepte boieresti compuneau boierii de starea a doua; acestia ocupau serviciile de a doua mana, dar rareori puteau sa ajunga la treapta de consilieri ai domnului sau de judecatori divanisti. Regulamentul organic desfiintase de jure aceasta deosebire, insa de fapt ea tot se mentinu, si mai ales in Moldova. Boierii mari si mici erau apoi scutiti de plata tuturor darilor, atat pentru persoana lor, cat si pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de darile publice un numar de contribuabili, acestia sub nume de “scutelnici”, “poslusnici”, “chrisovoliti” etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; multi din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantitati mari de sare, altii aveau drepturi de a scuti de plata vamii obiectele ce aduceau din strainatate pentru trebuinta lor. M-as intinde prea departe daca as enumera cu de amanuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boieresti.

Rareori un plebeian putea sa strabata zidurile cetatii in care sta inchisa boierimea Moldovei si a Tarii Romanesti. In Muntenia, o singura data, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut strabate incinta de fier a aristocratiei si a ajunge vistiar mare; in Moldova, cu greu am putut gasi un al doilea caz; caci in fapt, mai mult decat in drept, puterea boierimii era mai mare in Moldova. Un om din popor, un negustor, oricat de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune in fata unui boier chiar cu ocaziunea darilor in licitatie a veniturilor statului sau a bunurilor manastiresti.

In domnia lui Mihail Sturdza, in tineretile mele, am vazut la mai multe licitatiuni cum boierii, impartiti pe judete, luau, fara concurenta, mosiile manastiresti si apoi, cu preturi indoite, le subarendau la acei care din agricultura isi faceau meseria vietii lor. Mi se pare ca si in Tara Romaneasca lucrurile se petreceau cam tot asa; cel putin si astazi se citeaza numele catorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica si Bibescu isi asigurasera monopolul luarii in arenda a mosiilor statului si a manastirilor. Aceasta era banda neagra boiereasca, care, cand privilegiile boieresti au fost doborate, a fost inlocuita prin banda neagra plebeiana, fara concursul careia, mai pana in zilele noastre, la licitatiile publice nu se putea lua o singura mosie in arenda.

Dupa ce tinerimea romana incepu a se adapa de ideile egalitare si civilizatrice ale marii revolutiuni franceze, aceasta stare de lucruri nu mai putu dura. Cand in Bucuresti revolutiunea de la 1848 puse sfarsit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: “Egalitatea drepturilor politice si contributiunea generala la darile si sarcinile statului”, precum tot acest mare act declara emanciparea clacasilor, facuti proprietari prin despagubire, si dezrobirea tiganilor, iarasi prin despagubire. Dar marea reforma fu inabusita odata cu inabusirea revolutiunii, si regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legala in principate, odata cu oranduirea domnilor temporari, numiti de Poarta si de Rusia, in conformitate cu Conventiunea de la BaltaLiman. Insa acest arbor secular al privilegiilor isi primise o lovitura de moarte dupa care nu se mai putu indrepta. Arborele dezradacinat trebuia sa cada, si el cazu prin votul dat de Adunarea-muma in ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat in Europa intreaga, prin art. 46 al Conventiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanta in istoria civilizatiunii moderne a Romaniei, ziua in care s-a dat acest vot ocupa un loc prea mare in viata batranei generatiuni care a asternut bazele renasterii Romaniei, pentru ca sa nu am de placuta datorie de a improspata tinerei generatiuni memorabilul vot dat in unanimitate si cuprinzand pe insisi reprezentantii regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea romana. Si aicea, cateva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-muma din Iasi, si nu de acea din Bucuresti. Congresul din Paris, puterile, dupa propunerile lordului Clarendon, a hotarat ca populatiunile din principatele romane vor fi consultate asupra viitoarei organizatiuni a patriei lor. Un volum intreg n-ar ajunge spre a descrie toate imprejurarile, greutatile si conflictele prin care am trecut, pentru ca sa ajungem la alegerea si convocarea adunarilor-mume din Iasi si din Bucuresti. Nu voi indeplini aceasta sarcina astazi: ea n-ar intra in marginile stramte ale unei conferinte; voi nota numai ca adunarile-mume, de-abia intrunite, au dat o directiune cu totul opusa activitatii lor. Adunarea din Bucuresti s-a marginit numai a se rosti in privinta organizatiunii politice a tarilor romane, zicand ca principiu, si poate ca avea cuvant, ca, de vreme ce Europa deja recunoscuse tarilor romane depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni in organizatiunea dinauntru a statelor romane. Adunarea din Bucuresti proclama numai bazele organizatiunii politice, adica cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

a) Autonomia principatelor,

b) Unirea lor,

c) Un principe strain in capul noului stat,

d) Neutralitatea tarii si

e) Un guvern reprezentativ constitutional.

Aceste puncte, odata recunoscute de Europa, apartinea natiunii romane, din nou convocata, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizatiunea dinauntru.

Adunarea-muma din Iasi n-a urmat tot asa. Noi, reprezentantii moldoveni, in privinta dorintelor noastre pentru organizatiunea politica a statului roman, am urmat pe fratii nostri, reprezentantii Munteniei; si noi am cerut recunoasterea autonomiei tarii, unirea lor sub un principe strain, neutralitatea si regimul constitutional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Facand rezervele noastre in privinta dreptului ce voia Europa a-si insusi, adica de a interveni in organizatiunea dinauntru a unei tari, a carei autonomie nu se pune in indoiala de nici o putere europeana, totusi am crezut ca era bine — si astazi recunosc ca bine am facut — sa exprimam Europei chipul nostru de vedere in privinta reformelor dinauntru, adica cum intelegem noi sa facem din patria noastra un stat european, o societate europeana si democratica.

De la intaile noastre sedinte, Adunarea din Iasi a facut un program despre deosebitele chestiuni asupra carora intelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan intreg de reforme: organizatiunea politica, administrativa, financiara, drepturile si indatoririle cetatenilor, reforma clerului, desfiintarea clasei si emanciparea proprietatii si toate celelalte reforme care bateau la usa.

Noi ne ziceam, cu drept cuvant, ca a arata Europei dorintele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile si sprijinul marilor puteri si a insasi opiniei publice din strainatate. Credeam c-am nemerit urmand acest drum.

Comisiunea internationala, compusa din reprezentantii marilor puteri si intrunita in Bucuresti, si-a insusit mai toate dorintele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, si pe acestea si-a intemeiat raportul sau catre Congres. Pe dorintele Moldovei s-a intemeiat si Europa in elaborarea si incheierea Conventiunii de la Paris, care, cuprinzand solutiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiata si a si fost primita de noi ca o adevarata constitutiune pana la inlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 si prin Constitutiunea noastra nationala din 1866. In Adunarea noastra ad-hoc, punctele principale ale reformelor fura incredintate spre studiere la deosebite comisiuni randuite din sanul Adunarii. Statornicirea drepturilor politice ale romanilor fu incredintata unei comisiuni compusa din Mihail Kogalniceanu, Vasile Malinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini si I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Malinescu. In ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Malinescu citi raportul sau asupra punctului VII, atingator de egalitatea inaintea legii, accesibilitatea tuturor romanilor la toate functiunile statului, asezarea dreapta si generala a contributiunilor, supunerea tuturor la conscriptiunea militara. Proiectul de incheiere a fost modificat prin cateva amendamente si considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare si sedere, a adoptat in unanimitate si cu aclamatie desfiintarea privilegiilor de clase. Vicepresedintele Constantin Negri, felicitand Adunarea pentru votul ei, a adaogat ca abnegatia vechilor clase privilegiate arata patriotismul care insufla Adunarea, caci era un act ce avea a fi pretuit nu numai de natie, dar si de Europa si de istorie.

Actul votat, care abatea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce impreuna cu subscrierile cetatenilor care au dat tarii organizatiunea democratica de azi. Il reproduc aci intreg, precum el este publicat in nr. 7 al Buletinului sedintelor Adunarii adhoc a Moldovei. “Astazi, anul una mie opt sute cincizeci si sapte, luna octombrie, in douazeci si noua zile; Luand aminte ca legile unui stat sunt sufletul sau, ca de la principiile care predomnesc la alcatuirea legilor atarna viata, puterea si propasirea natiilor;

Luand aminte ca singurul mijloc de a vindeca ranile de care patimeste astazi tara este asezarea unor legiuiri intelepte, imbinand datinile vechi, trebuintele de fata si cererile veacului;

Luand aminte ca respectul catre legi este cea intai conditie a trainiciei lor;

Ca o lege atunci poate fi mai respectata, cand, iesita din sanul natiei, va avea deopotriva pentru toti aceeasi masura;

Ca dreptatea cere dar ca toti sa fie egali dinaintea legii; Luand aminte ca cea mai sfanta datorie a fiecarui este de a contribui la sustinerea statului;

Ca, dupa datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o indatorire catre stat;

Ca boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru intaia oara s-a scutit de dajdie si alte dari catre visterie;

Ca in urma, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au facut impovaratoare pentru ele;

Luand aminte ca de la dreapta cumpanita asezare si repartitie a contributiilor atarna nu numai prosperitatea materiala a unei tari, dar in parte chiar si propasirea ei morala si intelectuala;

Ca cu dreptul este ca, in masura cum garanteaza statul la toti deopotriva toate foloasele si indemanarile, de asemenea cu toti sa se supuie darilor in proportia averii lor fara deosebire;

Luand aminte ca darea oamenilor la oaste este o indatorire pentru paza tarii si siguranta fiecaruia cetatean;

Ca, precum oastea este menita a apara patria comuna, datori sunt cu toti deopotriva si fara deosebire sa se supuie la conscriptia militara;

Luand aminte iarasi ca eficacitatea legilor atarna de la stricta lor punere in lucrare;

Ca meritul singur, fara nici un fel de alta consideratie sau distinctie, trebuie in viitor sa fie un titlu indestulator pentru a putea ajunge la toate functiile statului; Ca aceasta putinta trebuie a se recunoaste fiecaruia; Ca numai prin legiuiri intelepte si drepte natia romana poate inainta pe calea propasirii; Luand in privire, in sfarsit, ca privilegiile de clase trebuie a fi desfiintate; Adunarea ad-hoc a Moldovei doreste a se adopta la viitoarea reorganizatie ca principii fundamentale: I. Privilegiile de clase vor fi desfiintate in Romania; II. Egalitatea tuturor romanilor inaintea legii; III. Asezarea dreapta si generala a contributiilor in proportie cu averea fiecaruia, fara deosebire; IV. Supunerea tuturor la conscriptia militara; V. Accesibilitatea pentru toti romanii la functiunile statului. Voteaza pentru saptezeci si trei de membri, si anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuviosia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuviosia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcas, Dimitrie Miclescu, Constantin Badarau, Danila Balan, dr. A. Fatu, Dimitrie Cozadin, Basile Malinescu, Mihail Kogalniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Varnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananau, Stefan Calin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Mortun, Gheorghe Varlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Bals, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Braescu, Ion Roata, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ionita Hrisanti, Vasile Balais, Constantin Icovaki, Lascar Catargiu, Iancu Fotea, Raducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Sutu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazar Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Stiun, Ion Rosca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu si Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abtinut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost fata la votare inalt preasfintia-sa mitropolitul si dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunarii, viceprezidentul declara ca Adunarea a incuviintat”.

Sanctiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Conventiunii din Paris.

Natiunea intreaga a acceptat marea reforma, si fiecare, fosti domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitara, lepadand chiar fara legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semana chiar cu vechiul regim. Asa, fara chiar lege speciala, boierii s-au dezbracat de titlurile bizantine, care formau arhondologia romana si s-au supus la darile generale catre stat.

Pentru istorie voi aminti ca numai doi boieri, fosti privilegiati, s-au aratat impotrivitori marii reforme: in Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plati contributiunea personala, lasand de a i se implini caciula pentru acoperirea acestei dari; in Tara Romaneasca, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie pana la moartea sa: “Ioan Manu, mare vornic”.

III. Emanciparea taranilor

Vin acum la ultima si marea reforma operata de generatiunea mea: desfiintarea clacii, emanciparea bratelor si deplina improprietarire a taranilor pe pamanturile muncite de ei.

A face istoricul chestiunii rurale in tarile romane este a scrie insasi istoria a trei secole de impilari facute poporului roman. Tomuri intregi ar trebui spre a arata cum domnii romani, veniti din Maramures si din Fagaras, spre a funda statele romane, Moldova si Muntenia, au gasit aceste tari nu pustiuri, ci locuite de populatiuni zdravene, mosnase si libere; cum acestea, in cursul veacurilor si sub domnii cei mai valorosi, drept rasplata a lungilor lupte ce au sustinut pentru apararea si marirea marii mosii, patria, au fost prefacuti in robi, lipiti pamantului sub nume de rumani si de vecini. Ca tarani blanzi si rabdatori, acestia au rabdat munca si iobagia, dar pururea, la ivirea oricarei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat si au cerut dreptate. Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a descris doua zile din istoria secolului din urma, care, in bolta neagra a tiraniei si a cruzimii, stralucesc ca singure doua stele, ca singure doua puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 si 6 aprilie 1749, cand in Bucuresti si in Iasi, sub un domn fanariot, Adunarile cu sobor au desfiintat rumania si vecinatatea. Dezrobirea de jure a taranilor romani s-a proclamat prin aceste doua acte memorabile. Insa rumanii si vecinii au continuat de a mai fi priviti ca tiganii, de a mai fi vanduti ca tiganii, tatal la unul, mama la altul, fiul la un al treilea si fiica la un al patrulea cumparator; dar taranii, desi decretati slobozi, tot au ramas lipiti pamantului, continuand a munci tot anul fara mila si crutare mosiile boieresti si manastiresti. In tot secolul al XVIII-lea, statul, luand in privire ca numai taranimea platea dari, ca numai taranimea purta toate sarcinile publice, vazand saracia si apoi chiar fugirea peste hotare a populatiunii rurale, se incearca a regula aceasta munca, a pune cap nesatului proprietarilor de mosii. O literatura intreaga formeaza urbariile, ponturile si asezamanturile pentru determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toata protectiunea domnilor si ingrijirea visternicilor de a imbunatati soarta materiei impozabile, singura care era chemata a umplea lada vistieriei. Forta lucrurilor era mai puternica decat chiar legiuirile domnesti. Taranul era singurul factor, singurul venit al boierului; si nu trebuie sa ne miram de aceasta, daca chiar dupa promulgarea art. 46 din Conventiunea de la Paris, care rostea ca se va proceda fara intarziere la revizuirea legii care reguleaza relatiile dintre proprietarii de mosii si cultivatorii de pamant, in vederea de a imbunatati soarta acestora din urma, in anul 1862, in plin Parlament, intaiul prim-ministru al Romaniei unite proclama tristul si durerosul adevar ca bratele taranului constituiau capitalul proprietarilor.

Ce reforma, ce usurare se putea face cand domnii aveau dinaintea lor pilda mortii silnice a batranului Grigore Ghica, moldoveanul, cazut victima a plangerilor si intrigilor boierilor catre Poarta, pentru ca domnul patriot usurase conditiunea muncitorilor de pamant, reguland si marginind munca lor la 12 zile in cursul unui an.

Insa este cu neputinta de a ma intinde asupra chestiunii rurale in trecut; voi atinge numai faptele petrecute in timpurile generatiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator, sau ca impreuna faptuitor.

Ideile de emancipare a taranilor romani nu le-am avut numai eu, culese in timpul vietii mele de student la Universitatea din Berlin; le-au avut toti junii mei contemporani, fie ca ei s-au adapat la sorgintea civilizatiunii germane, fie ca ei s-au nutrit de civilizatiunea franceza. Toti cati ne-am intors in tara din scolile straine ne-am dat de misiune: dezrobirea taranilor de lanturile iobagiei, a pontului si a clacii; constituirea proprietatii mari si mici ca proprietate libera si absoluta, ca proprietate occidentala. De aceea oricand, in tara sau in strainatate, junimea romana, in adunarile sale, a fost chemata a se rosti despre reformele care trebuie a se introduce in Romania, intaia reforma, care prima pe toate celelalte, era emanciparea taranilor.

La 1840, tinerii romani din Paris tinura o intrunire in care Costache Negri proclama necesitatea improprietaririi taranilor, ca o reforma de care atarna insusi viitorul statului roman. In 1846, Nicolae Balcescu a publicat in “Magazinul istoric” lucrarea sa asupra starii sociale a muncitorului plugar in statele romane, in care fiecare fraza este un strigat la cer in favoarea nenorocitilor asupriti. Astazi inca aceasta lucrare este pledoierul cel mai elocvent si cel mai veridic in favoarea marii reforme, care de abia s-a putut savarsi in 1864. Cuvintele lui Balcescu in curand aveau sa puna chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinti insusira solutiunea chestiunii ca un tel nobil al activitatii vietii lor. Doi ani in urma, in 1848, revolutiunea din Bucuresti, prin proclamatia sa, adresa urmatoarele frumoase cuvinte in favoarea taranimii romane: “Poporul roman imparte dreptatea deopotriva la toti si dreptatea o da pentru toti si mai vartos pentru cei saraci. Saracii, satenii, plugarii, hranitorii oraselor, fiii patriei cei adevarati, ce au fost defaimati atat indelung cu numele glorios de ruman, ce au purtat toate greutatile tarii prin munca lor de atatea veacuri, au lucrat mosiile si le-au imbunatatit, au hranit pe stramosii proprietarilor, pe mosii lor, pe parintii lor, pe acesti proprietari insisi si au drept inaintea generozitatii popoarelor, inaintea dreptatii patriei — isi cer o particica de pamant indestula pentru hrana familiei si vitelor sale, particica rascumparata de atatea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer si patria le-o da, si patria iara, ca o mama buna si dreapta, va despagubi pe fiecare proprietar de mica particica ce o va da saracului ce nu are pamantul sau, dupa strigarea dreptatii, dupa glasul Evangheliei, dupa inima cea frumoasa a romanilor, in care au aflat parte strainii intotdeauna, necum fratii lor, taria lor cea adevarata. Claca dar si acea infama iobagie se desfiinteaza; sateanul fara pamant se face proprietar si tarie neinvinsa celor mai avuti, in folosul tuturor si in paguba nimului; visteria va despagubi pe toti!”. In Moldova, junimea refugiata la Cernauti formula si ea programul sau politic, economic si social sub titlul de: Dorintele partidului national din Moldova. Redactiunea mi-a fost incredintata mie, care am si publicat acest act intr-o brosura tiparita in Cernauti. Iata punctul privitor la chestiunea taraneasca, cum se zicea pe atunci: “Art. V. A se obori boierescul si a se face proprietari pe toti gospodarii sateni, dandu-se insa o dreapta despagubire vechilor stapani ai pamantului; aceasta despagubire si modul ei se vor hotari de cea intaia Obsteasca Adunare”. Pe urma urmeaza, dupa acest punct, o lunga expunere a motivelor legale si ale necesitatilor economice care reclamau aceasta reforma. Aceasta reforma a ramas numai ca o profesiune de credinta a viitorului, pentru partidul national; realizarea reformei a fost insa statornic urmarita de propuitorii ei in toate ocaziunile si in curs de 16 ani, pana la 1864.

Nu a fost tot asa in Tara Romaneasca. Indata dupa proclamarea guvernului provizoriu s-a oranduit o comisiune compusa de reprezentanti ai proprietarilor mari si de deputati sateni ca sa dezbata amanuntele reformei si despagubirea cuvenita proprietarilor; vicepresedintele acestei comisiuni era batranul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg Nicolae Ionescu, si care astazi isi petrece adancile sale batraneti la proprietatea sa Bradul, din judetul Roman.

Dezbaterile acestei comisiuni, publicate in “Pruncul roman”, sunt foarte instructive si sunt dator a recunoaste ca partea frumoasa si serioasa a dezbaterilor nu au facut-o proprietarii, reprezentati prin d-nii Lens, Robescu si Lahovari (nu li se spun prenumele in protocoale). Preotul Neagu, deputatii sateni Bada, Ene Cojocaru si Scurtulescu se deosebesc din contra prin seriozitatea cuvantului, temeinicia argumentelor si chiar elocinta cu care au aparat cauza taraneasca. Un singur cuvant n-a fost rostit propunand luarea pamanturilor lucrate de tarani fara o deplina despagubire.

La intrebarea facuta de reprezentantii proprietarilor: cu ce taranii, saraci cum sunt, vor putea despagubi pe proprietari?, deputatii tarani, ridicand bratele lor innegrite de arsita soarelui si pline de ranile muncii silnice, le-au raspuns: “Cu aceste brate robite, noi am muncit veacuri si am purtat toate cheltuielile stapanilor de mosii; libere, bratele noastre vor munci indoit si fiti siguri ca nu va vom lasa pagubiti de ce dreptatea tarii va hotari sa va platim”. Acest limbaj in gura taranilor, in loc de a linisti, intarata reactiunea. Strigatele lor din zi in zi se ridicau mai tare, ele isi gasira un vinovat rasunet in tabara dusmanilor miscarii nationale, incurajati si prin stirea ca armatele turceasca si ruseasca se apropie de hotarele Romaniei.

Locotenenta domneasca slabi inaintea acestei reactiuni, si, prin decretul sau, purtand numele lui Tell, Eliad si N. Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspenda sedintele comisiunii sau, mai drept vorbind, desfiinta insasi comisiunea. Locotenenta merse mai departe, ea ordona chiar pe cale executiva indatorirea satenilor de a face araturile de toamna! Negresit ca aceasta masura era de natura a agita populatiunile rurale si a le face a-si pierde increderea in hotararile locotenentei domnesti, hotarari care purtau titlul de Dreptate si Fratie si erau facute in numele poporului roman. Locotenentii princiari se silira a linisti spiritele prin o noua proclamatiune ce o am sub ochi. Ea este datata din 6 septembrie 1848 si se sileste a gasi o scuza a masurilor silnice decretate mai inainte in contra proclamatiunii din 11 iunie, luand ca pretext ca, cele mai multe mosii din Tara Romaneasca fiind date cu arenda, contracciii ar incerca pagube si ar alerga la pretentii neprecurmate. Acestea fiind cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea masurilor poruncite pana astazi, locotenenta socoteste insa de netagaduita datorie a sa de a da in cunostinta tarii ca inca de la 11 iunie articolul 13 al proclamatiei este consfintit si clacasii vor fi scutiti si liberi de claca, de iobagie, de ziua de plug si de carul de lemne, fara a mai putea nici o sila a-i mai intoarce la aceste indatoriri asupritoare. Dumnezeu sa aleaga din aceste decrete contrazicatoare! Guvernul provizoriu din Bucuresti recula dinaintea invaziunii armatelor turcesti si rusesti. Revolutiunea a fost inabusita, si cu dansa inabusite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sange al pompierilor eroi, varsat in Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei in doliu. Dupa aceea jugul secular s-a reintemeiat mai tare si mai crud asupra grumazilor bietilor tarani si aceasta sub protectiunea baionetelor straine. Se subscrise Conventiunea de la Balta-Liman. Adunarile legiuitoare se suspendara si, in locul domnilor alesi de tara si pe viata, se numira in Constantinopol, cu aprobatiunea Rusiei, doi domni numai pe sapte ani, Barbu Stirbei, in Bucuresti, si Grigore Ghica, in Iasi. In acele zile de restriste, providenta dadu insa taranilor o mangaiere prin calitatile domnilor nou-numiti. Barbu Stirbei era un bun si intelept administrator, si Grigore Ghica era un bun patriot, o inima generoasa, aprinsa de iubirea poporului sau.

Dupa dispozitiunile luate de curtile suzerane si protectrice, precum se zicea pe atunci, domnii numira doua comisiuni insarcinate de a elabora noua proiecte de reformare a relatiunilor dintre proprietarii de mosii si dintre cultivatorii de pamant. Aceste proiecte, odata facute, ele fura intarite printr-un hatiserif al sultanului si publicate apoi de catre domni in ambele principate.

Noile legiuiri se resimtira de agitatiunea taraneasca. In Tara Romaneasca, autorii miscarii nationale proclamasera emanciparea taranilor prin desfiintarea clacei si improprietarirea lor; aceasta proclamatie devenise pentru taranii munteni o evanghelie, o legenda. Proprietarii, de alta parte, tagaduiau taranilor orice drept asupra mosiilor. Voda Stirbei, mare proprietar, introduse dar in legiuirea sa acest din urma ordin de idei: tagada taranului a orice drept asupra pamantului, chiar a acelor drepturi care le erau recunoscute de secole, recunoscute, in cele din urma, chiar de Codul Caragea.

Taranii fura clasificati in noua legiuire de simpli chiriasi. La fiecare sapte ani, stapanii aveau dreptul de a izgoni de pe mosie prisosul populatiunii, fara despagubire, chiar pentru casele si sadirile lor; mai rau decat in Turcia, decat in Dobrogea, unde, la intrarea lor, romanii au gasit legea otomana recunoscand ca proprietate mülk, adica proprietate absoluta, casa si sadirile taranilor, fie musulmani, fie crestini.

Insa aplicarea acestei legi a gasit o impotrivire hotarata, absoluta din partea taranilor in toata Muntenia. Oameni de ordine ca totdeauna, nerevoltandu-se nicaierea, precum veacuri au facut si parintii lor, taranii resignati, dar sperand timpuri mai bune, drept singura impotrivire au stat cu bratele incrucisate, in loc de a le pune la munca.

Aceasta atitudine ferma a dat de gandire si domnului voda Stirbei, bun administrator si mare gospodar; el intelese toata gravitatea situatiunii, el lasa dar sa se realizeze aceea ce insasi legiuirea sa zice, ca legiuirea avea de scop numai ajungerea la savarsire de alcatuire sau tocmeli agricole de bunavoie savarsite intre proprietarii de mosii si intre cultivatorii de pamant. Si asa se si intampla; mai nicaieri noua legiuire nu fu pusa in lucrare, proprietarii se multumira sa li se dea de catre tarani dijma din semanaturile facute de ei, sa li se lucreze cateva pogoane ca rusfet si sa li se dea cate una sau doua podvezi, iar mosia intreaga ramase in folosul taranilor. Aceasta reforma era departe de principiul crearei micii proprietati, proprietatii absolute si individuale, urmarite de generatiunea progresista. Legea lui voda Stirbei crea un fel de comunism, care a ingreuiat mult aplicarea legii rurale din 1864. N-a fost tot asa cu noua legiuire din Moldova. Grigore Ghica, de abia instalat domn, isi forma noul sau minister din barbati luati din partidul national sau partizani ai noilor reforme, si anume: Alexandru Sturdza, presedinte de consiliu si ministru de interne, barbat care, in calitate de vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a aratat pururea cu mare ingrijire pentru tarani, ca materie impozabila; el lua de director pe Costache Rola; printul Gheorghe Sutu, la Departamentul de Finante, avand ca director pe Ioan Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justitiei, Petru Roset-Balanescu, parintele lui Nicolae Roset-Balanescu, ministrul de externe sub Cuza voda si care m-a ajutat mult la inlaturarea piedecilor si intrigilor in contra decretarii si aplicarii legii rurale din 1864; director al Ministerului Justitiei a fost numit Dimitrie Rallet, acela care in 1848 a scris o intreaga literatura in contra regimului lui Mihail Sturdza si indeosebi Plutarchul Moldovei; la Hatmanie sau Ministerul de Razboi a fost numit Teodor Bals, zis tanarul si viitorul caimacam, dupa retragerea din domnie a lui Grigore Ghica, la inceputul razboiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericeasca si Epitropia invataturii publice, intr-alte cuvinte la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comanesteanu, var al domnului, patriot inflacarat, spirit inalt, partizan infocat al reformelor sociale si care intrunea in el toate calitatile bune, fara un singur defect, ale Ghiculestilor; sef al Politiei Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni, viitorul si cel mai capabil barbat de finante al Romaniei.

Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica voda si cu asa ministri, noua lege rurala nu putea sa fie decat o lege de progres, decat o lege blanda, parinteasca pentru tarani. Noua legiuire consfinti drepturile seculare ale taranilor, hotari ca ogoarele taranesti sa fie alese si stalpite, taranii sa nu poata fi stramutati din ele; se desfiinta dijma si toate angariile lor. Munca datorita catre stapanii de mosii era bine determinata. Aceasta lege era inaintemergatoare si pregatitoare legii rurale din 1864. Daca ea n-a produs efectele salutare care se asteptau de bunul domnitor, cauza trebuie cautata in atotputernicia proprietarilor, in slabiciunea guvernului, care, prin insasi instituirea sa, era provizorie, si prin urmare fara putere.

Iata in ce stare se gasea ajunsa chestiunea rurala cand Tratatul de Paris decreta ca populatiunile din tarile romane vor fi consultate si cand, in adunarile-mume, taranii, pontasii, clacasii, iobagii venira de luara loc alaturea cu fostii domni, cu boierii stapani de mosii, cu episcopii si cu egumenii de la manastiri (si acestia erau stapani de mosii si adesea mai impilatori pentru tarani decat chiar boierii insarcinati cu datorii si cu numeroasa familie).

In Adunarea din Iasi, cu deosebire de cea din Bucuresti, cum am aratat mai sus, intre alte reforme de organizatie dinauntru, a venit la ordinea zilei si chestia legii rurale.

Deputatii tarani, in numar de 14, au venit in mijlocul nostru, slabi, purtand pe fruntea lor stigmatele muncii silite si pot zice chiar goi. De pudoare pentru straini si pentru Adunarea in care ei intrau ca reprezentanti a mai mult de un milion de impilati, unionistii s-au grabit a le inlesni cumpararea de haine noi.

Taranii moldoveni, in dezbaterile Camerei, ca si fiii lor in campiile Bulgariei, au dovedit ca in vinele lor curge inca sangele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuosi, dar fara injosire catre nobilii lor colegi si stapani, insa linistiti si fermi, ei s-au aratat pururea demni chiar cand in fata li se tagaduiau drepturile, chiar cand li se imputa lenea ca cauza a saraciei lor; ei, in curand, prin atitudinea lor au ajuns a impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvant dar li s-a aplicat numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentand pe deputatii pontasi si pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din aceasta fotografie se afla inca astazi expusa in sala de conferinte a Camerei noastre de deputati.) In marea lupta pentru Unire, deputatii tarani au rezistat la toate incercarile de coruptiune si promisiunile separatistilor, ei au stat credinciosi alaturea cu unionistii. Si cand, in ziua de 7 octombrie 1857, in a saptea sedinta, Adunarea ad-hoc a votat, afara de doua voturi, al logofatului Alecu Bals si al loctiitorului episcopului de Roman, Hermeziu, propunerea pentru Uniunea principatelor prezentata de mine, si cand votul s-a proclamat de presedinte, Ioan Roata, deputatul taranilor din judetul Putna, a exclamat in gura mare, in numele celorlalti deputati clacasi: “Noi nu stim a ura, dar Dumnezeu stie a se indura”. In ziua de 9 noiembrie 1857, in a 16-a sedinta a adunarii, repausatul Anastasie Panu a dat citire propunerii locuitorilor pontasi exprimand dorintele taranimii. Aceasta propunere este una din pledoariile cele mai elocinte in favoarea taranilor; ea descrie cu litere de foc suferintele seculare ale muncitorilor; altmintrelea nu contesta nici un drept, nu cere nimic gratuit de la proprietari, decat liberarea bratelor prin rascumpararea boierescului (clacii) si prin urmare a ramanea in mana lor ca proprietate absoluta pamantul cultivat de ei in puterea legilor de pe atunci. Acest act, o adevarata plangere a unui intreg popor, ar trebui sa fie citit si reprodus in intregimea lui; totusi, in vederea scurtului timp ce-mi este dat, ma voi margini a citi concluziunea lui; iat-o: “Suspinul, durerea noastra de toate zilele, dorinta cea mai mare, pentru care ne rugam si zi si noapte la Dumnezeu sa se indure, este caderea boierescului; de aceea vroim sa rascumparam si toate acele cu care suntem impovarati catre boierii de mosii. Vroim sa scapam, vroim sa ne rascumparam de robia in care suntem; vroim sa ne rascumparam, sa nu mai fim ai nimanui, sa fim numai ai tarii si sa avem si noi o tara; am ingenuncheat, am imbrancit cu totii; cum suntem nu o mai putem duce indelung; nu voim sa jignim drepturile nimanui, dar nici al nostru sa nu se intunece.

Din buni si strabuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pamantul trebuitor pentru hrana noastra si a vitelor noastre, fara sa ne poata nimeni alunga de pe dansul

Sa fie deci o Adunare obsteasca unde sa avem si noi oamenii nostri; sa se cearna si sa se dezbata drepturile boierilor si drepturile noastre, si ceea ce o tara va gasi ca suntem datori cu sudorile noastre vom plati. Omul, ca sa scape din robie si sa fie stapan la casa, vatra si ogorul sau, cu tragere de inima va lucra si se va rascumpara”.

Aceste cuvinte nimenea azi in Romania nu le va gasi revolutionare si comuniste, pentru ca faptele au dovedit ca realizarea cererilor taranilor facuta in 1848 nu a scazut valoarea proprietatilor, ci din contra a inzecit-o, nici a facut din tarani despoitori comunisti ai mosiilor straine. Aceste cuvinte, repet, au starnit in 1857 o furtuna in toata Romania, bineinteles din partea stapanilor de mosii; caci taranii, avand incredere si in dreptatea cauzei lor, si in curajul si sprijinul energic al aparatorilor lor, sperand mai ales in dreptatea Europei, care-si plecase auzul la strigatele de durere ale unui intreg popor, se tinura linistiti. Deputatii lor isi sfarsira plangerea lor prin aceste frumoase si uimitoare cuvinte:

”Mantuirea noastra, dupa Dumnezeu, de la sfatul puterilor o asteptam, ele au luat si tin sortii Romaniei in puternica lor mana; numai ele pot implini mareata fapta de a scoate un popor din mormantul in care a zacut pana acum. Biruintele cele mari castigate se vor sterge de pe stalpii ei inalti pe care sunt scrise, pietrele se vor preface iarasi in nisip, dar invierea Romaniei, sapata adanc in inimile tuturor romanilor, trecand din stranepoti la stranepoti, vor binecuvanta timpurilor viitoare numele intemeietorilor unui popor”.

In toate judetele proprietarii se adunara, formulara protesturi, jalbe, memorii, in vederea de a sprijini proprietatea si de a arata ca false afirmarile taranilor. Fura unele publicate prin ziare, altele comunicate reprezentantilor puterilor straine. Propunerea taranilor a fost trimisa in cercetarea comitetelor proprietarilor mari si proprietarilor mici; ea a dat loc la discutiuni infocate, la invinovatiri teribile in contra taranilor; si ce este mai trist si mai dureros este ca acuzarile cele mai violente, ca refuzurile cele mai absolute de orice reforma in favoarea taranilor n-au pornit din sanul comitetului proprietarilor mari, cat din sanul comitetului proprietarilor mici, acei care aveau pe partile lor de mosie cate 5, 10, mult 15 clacasi. Acestia tipau mai tare decat acei care aveau mii de falci si sute de pontasi; precum in fapta cei dintai, in saracia lor, tratau pe clacasi mai rau (si intocmai ca pe tigani) decat boierii bogati, in inima carora la multi se aflau simtaminte compatimitoare pentru soarta clacasilor si dintre care multi erau in capul reformei emancipatrice. De aceea raporturile, si al comitetului proprietarilor mari si al proprietarilor mici, si majoritatea si minoritatea, nu cuprind nici o solutiune; dezlegarea chestiei nodului gordian se lasa unei viitoare Adunari legislative, adica unui viitor necunoscut. Cand in ziua de 18 decembrie raporturile comitetelor venira in discutiunea intregii Adunari-mume ad-hoc, marea sala a sedintelor Adunarii fu inconjurata de mii de proprietari, alergati din toate ungherele Moldovei si chiar din judetele invecinate ale Munteniei. Deputatii care erau pentru o solutiune favorabila cererii taranilor fura mai ales asediati si amenintati de alegatorii lor. Eu eram in Adunarea din 1857 reprezentant al proprietarilor mari din Dorohoi. Trei zile am fost, pot zice, rastignit de catre mosnasii din acel judet, adusi anume ca sa-mi inchida gura de a vorbi si sa-mi lege mana de a scrie. Mi se punea inainte ca mandatul ce-mi dase nu era ca sa dezbat chestiunea taraneasca, ca sa dau taranilor mosiile lor, ci ca sa intaresc si sa unesc mosia cea mare, Romania. Cu lacrimi, dar, am trebuit sa ma supun si sa ma abtin de orice solutiune radicala; m-am marginit a ma uni cu propunerea prezentata de Dimitrie Rallet si sustinuta de Vasile Sturdza, Petru Mavrogheni si alti partizani ai emanciparii taranilor, care se marginea a proclama in principiu desfiintarea rasplatirii prin lucru a pamantului ce se da locuitorilor dupa asezamintele de astazi si rezervarea Adunarii legiuitoare viitoare de a vota o lege, careia sa fie supusi si locuitorii si proprietarii si care, dezvaluind acele principii, sa hotarasca aceasta chestie atat de importanta si demnitara pentru Principatele Unite.

Aceasta socotinta, pe langa subscriitorii de mai sus, mai cuprinde si subscrierile lui Dimitrie Miclescu, Mihail Jora si Alecu Teriachiu, inca in viata, si a lui Neculae Cananau, Manolache Costache, Iancu Fotea si Costache Rola, trecuti in cealalta lume.

Adunarea ad-hoc — pot zice asediata — a votat nu mai putin decat zece propuneri; nici una din ele n-a obtinut majoritatea, trimitandu-se definitiva hotarare la viitoarea Adunare legislativa.

Rezultatul dar a fost negativ. Un rezultat insa s-a dobandit; despartirea partidelor pe taramul chestiei rurale s-a efectuat, formandu-se pentru intaia data atunci, in mod definitiv, partidul liberal si partidul conservator, cand mai inainte lumea politica din Moldova era impartita numai pe taram politic, adica partidul unionist si partidul separatist.

Chestiunea rurala a mai venit apoi in sanul Comisiunii Centrale de la Focsani; ea a dat loc la lungi si furtunoase discutiuni intre liberali si conservatori; majoritatea conservatoare a redactat, in fine, un proiect prin care taranilor se libera bratele, dar li se smulgea bucatica de pamant muncita de ei sute de ani, lasandu-li-se drept singura mangaiere locuintele si cateva prajini de izlaz (imas). Negresit ca acea solutiune nu era ceea ce astepta taranimea dupa atatia ani amari de rabdare, negresit ca nu corespundea la prescriptiunile articolului 46 al Conventiunii din Paris. Taranii insa, desi framantati de durere, ramasera totusi linistiti, dar de linistea care precede furtuna, si furtuna o intetea insasi Comisia Centrala, care, fara stirea si aprobarea puterii executive, puse de se tipari si se imparti prin sate, in mii de exemplare, proiectul nefast votat de ea.

Indata dupa savarsirea Unirii, in luna iunie 1862, primul ministru al Romaniei, Barbu Catargiu, aparatorul infocat al proprietatii absolute in posesiunea exclusiva a marilor proprietari, infatisa proiectul de lege votat de Comisiunea Centrala. Discutiunea asupra acestei legi, afara de timpul ce s-a intrebuintat in sectiuni, n-a reclamat mai putin decat sapte lungi sedinte, de la 25 mai pana la 6 iunie, si sedinta din 11 iunie, cand s-a dat votul definitiv. Nu voi intra in amanuntimile acestor lungi discutiuni, pentru ca unii, si din cei mai principali sprijinitori sau impotrivitori ai proiectului de lege elaborat de Comisiunea Centrala, sunt in viata; si, cu toata rezerva si delicateta ce as intrebuinta-o, m-as teme sa nu intru in personalitati. Imi va fi insa permis a spune si a ma mandri de aceasta, ca in doua lungi sedinte, si anume in zilele de 25 mai si 1 iunie 1862, am combatut proiectul infatisat prin doua lungi discursuri, care, fiecare in deosebi, n-au tinut mai putin de la patru pana la cinci ore. Am avut de adversar puternic, si prin marele sau talent si prin autoritatea sa de prim-ministru, pe Barbu Catargiu, cel mai mare si mai convins orator al conservatorilor. In vehementa sa, el califica discursul meu de himera, o himera ciudata, paradoxala, o himera cu capul de porumbita fagaduind multa blandete, cu trunchiul de aspic plin de venin si cu coada de soparla maglisitoare, invinuindu-ma ca am stigmatizat proprietatea cu cele mai degradatoare calomnii, cu un cuvant, am sacrificat principiile lui Proudhon, care zice ca proprietatea este o hotie, ca, in fine, am incheiat cerand cu multa umilinta a se da taranului, ca un fel de milostenie, pamantul ce-l cultiva astazi. Cand asemenea cuvinte se rostesc de catre un prim-ministru ca Barbu Catargiu si intr-o Adunare ca cea din 1862, in care erau concentrate toate fortele conservatorilor intruniti din amandoua tarile, rezultatul nu putea sa fie decat acel prevazut. In 11 iunie, aniversarea revolutiunii din 1848 si doua zile numai dupa moartea funesta a lui Barbu Catargiu, ucis la usile Parlamentului prin o mana criminala, din nenorocire ramasa necunoscuta pana asfazi, majoritatea Adunarii, speriata si indignata de o crima fara exemplu inca in analele tarilor romane, nu mai asculta glasul dreptatii, ci, impinsa de ura si de razbunare catre tarani, intru nimic solidari cu un asasinat nici dorit, nici pregatit, nici savarsit de ei, a votat stergerea tuturor drepturilor taranilor, luarea din mainile lor a ogoarelor muncite de ei, dandu-le insa drept mangaiere, ca pamant comunal, trei pogoane la mosii de camp, doua pogoane la mosii de mijloc si un pogon si jumatate la mosiile de munte, si aceasta inca nu ca proprietate absoluta, ci numai ca pamant arendat cu o chirie perpetua, care urma mai tarziu a se hotari de catre consiliul judetean.

Iata tristul rezultat dobandit intr-un timp care n-a tinut mai putin decat 14 ani, de la 1848 si pana la 1862.

Discutata a fost chestiunea in mod contradictoriu intre proprietari si intre tarani in sanul comisiunii mixte din Bucuresti, la 1848; discutata a fost chestiunea in sanul Adunarii-mume ad-hoc din Iasi, din 1857; discutata a fost chestiunea in sanul Comisiunii Centrale legislative din Focsani; discutata a fost chestiunea in prima sesiune a intaiului parlament al Romaniei unite; si masura emancipatrice, desi inteleasa de chiar adversarii ei, desi studiata, coapta prin atatea si atatea lungi si variate discutiuni, tot se amana din comisiune in comisiune, din Camera in Camera; si taranul roman tot a ramas neclintit in sperantele sale, tot a ramas supus legilor in fiinta si a urmat a fi modelul ordinei si legalitatii.

Ca legea votata de Camera in ziua de 11 iunie, ca batjocura a aniversarii zilei de 11 iunie 1848, cand miscarea nationala din Bucuresti a decretat marile principii politice si sociale reclamate de poporul roman, ca acea lege, zic, nu putea avea fiinta, nu putea fi aplicata, ca era prin urmare moarta in insasi ziua nasterii sale, au inteles-o insisi ministrii care au urmat ministerului lui Barbu Catargiu. Insusi batranul Arsachi, colegul si coreligionarul repausatului ministru si urmasul sau in scaunul prezidential, n-a cutezat s-o supuna sanctiunii domnesti. Tot asa a facut si ministerul Kretzulescu, care a succedat la putere ministerul Arsachi.

Cand, la 11 octombrie 1863, am fost chemat in capul noului minister, am gasit proiectul in starea in care a fost trimis de catre presedintele Camerei presedintiei Consiliului de Ministri.

Negresit ca nu as fi cerut sanctiunea domneasca la un proiect ale carui temelii eu si cu toti liberalii de orice nuante le-am combatut cu toata energia intr-un sir de 16 ani neintrerupti. Dupa ce in sesiunea Camerei din 1863 si 1864 am prezentat proiectele de lege comunale si judetene, secularizarea manastirilor inchinate si neinchinate si trecerea catre stat a tuturor mosiilor manastiresti, reprezentand a patra parte din teritoriul Romaniei, si am obtinut votarea lor, pot zice in unanimitate (adica si de catre conservatori si de catre liberali), si alte legi de reforme liberale, in aprilie 1864, am infiintat in fine si proiectul de lege rurala, astfel precum partidul liberal l-a fost prezentat in 1862 in opozitiune cu proiectul de lege elaborat de Comisiunea Centrala; dar de aci lucrurile s-au incurcat intr-un nod gordian. Numai pentru ca proiectul de lege a fost prezentat si ca “Monitorul” a publicat in aceeasi zi cuprinderea lui, am primit un vot de blam. Publicatiunile insa erau necesare pentru a linisti populatiunile rurale agitate de publicitatea data proiectului de lege al Comisiunei Centrale. Ministerul si-a dat demisia. Domnul nu a primit-o, si Camera a fost prorogata pentru ziua de 2 mai. In aceasta zi de adunare, din momentul suirii la tribuna a biroului sau, a declarat ca nu voieste a trata cu mine nici chestiunea rurala, nici reforma legii electorale octroiata de straini prin Conventiunea din Paris. Ma opresc aci. Descrierea cauzelor care au provocat lovirea de stat din 2 mai, precum si consecintele acestui act afara din lege nu pot forma obiectul unei simple conferinte. Si apoi descrierea evenimentelor din 1864 ar constitui inca o istorie de actualitate, si nu cred ca as face bine daca m-as insarcina, cel putin acum, cu facerea acestei istorii. Ma voi margini numai a cita ca simple fapte infatisarea acestui proiect in dezbaterea Consiliului de Stat si promulgarea sa in ziua de 14 august 1864. Dezbaterea acestei legi a tinut mai multe zile in Consiliul de Stat, prezidat de insusi domnul. Si aci simt o datorie de a exprima si astazi recunostinta mea vicepresedintelui acelui corp investit atunci cu puterile legiuitoare, Costache Bozianu, si membrilor sai: A. Cretulescu, G. Vernescu, A. Papadopol-Calimach, P. Orbescu, D. Bolintineanu, G. Apostoleanu, si catorva altor spirite luminate, care m-au ajutat in greaua intreprindere.

Proiectul meu s-a modificat in bine, dar am gasit impotrivire la propunerea mea de a se aplica legea de indata, adica de la viitorul 23 aprilie 1865.

Majoritatea Consiliului de Stat, cu care s-a unit si domnul, n-a primit imediata aplicare, ci a amanat-o dupa trei ani. O asemenea legiuire, o legiuire sociala, amanata in aplicarea ei dupa trei ani, atunci cand tara intreaga, proprietari, arendasi si mai ales tarani, toti in picioare, asteptau cu nerabdare o solutiune definitiva si imediata, o asemenea amanare, zic, insemna insasi condamnarea si sfaramarea legii.

Imediat dupa votul Consiliului de Stat, eu am depus demisiunea mea in mainile domnitorului, declarand ca, in calitate de ministru de interne, eu nu puteam raspunde de ordinea publica, ca nu aveam indestule mijloace de executiune, pentru ca, odata ce se va lati Buna-Vestire a desfiintarii clacii, a liberarii bratelor si a emanciparii ogoarelor lor de orice sarcini si angarie catre stapanii de mosii, sa pot indatora pe tarani trei veri de-a randul a mai face claca sau boierescul.

”In dosul fiecarui clacas mi-ar trebui cate un jandarm, zisei domnului; si daca maria-ta ai avea atati jandarmi cati sunt taranii, si inca nu te-as sfatui sa faci de ei o asemenea intrebuintare si nici ca ordinele mariei-tale ar fi ascultate, pentru ca si jandarmii (pe atunci se zicea “calarasilor” dorobanti) sunt clacasi sau fii de clacasi”.

Vorba francezului “la nuit porte conseil” s-a indeplinit, spre fericirea tarii, spre gloria domnului.

Cuza voda, mai bine avizat si dupa o matura sfatuire cu el insusi, a cumpanit temeiurile importante ale aplicarii imediate a marii reforme. Mi-a inapoiat dar demisiunea si m-a imputernicit cat sa pledez inaintea Consiliului de Stat necesitatea de a reveni la ime diata aplicare a acestei legi. Consiliul de Stat si ministerul am convenit ca legea sa se puie in lucrare de la 23 aprilie 1865, imputernicit fiind insa guvernul de a inainta pana atunci lucrarile pregatitoare de constatare si de marcare, prevazute prin noul asezamant. Primeasca aci recunostinta mea fostul meu coleg la acel minister si actualul meu coleg in Academie, d-l N. Kretzulescu; nu mai putin confund aceasta recunostinta onorabilului d-l G. Vernescu si colegului meu in Academie, d-l Alexandru Papadopol-Calimach, supravietuitori, cu d-l Orbescu, din acel luminat Consiliu de Stat, care, puindu-se mai pe sus de toate consideratiunile si dificultatile politice de pe atunci, au impreuna lucrat si puternic contribuit la savarsirea unei reforme care a schimbat fata economica a Romaniei. Legea s-a promulgat si publicat in ziua de 14 august, si pana in ziua de 15 ea a fost imprastiata mai in toate satele Romaniei si in sunetul clopotelor citita si binecuvantata in bisericile lor. Legea a fost precedata de o proclamatiune a domnului Catre locui- torii satesti. Aceasta proclamatiune este testamentul politic al lui Cuza voda. Mari greseli el a facut, dar aceasta proclamatie nu va pieri nici din inima taranilor, nici din istoria Romaniei. Sa-mi fie permis a da citire proclamatiunii: “Satenilor! Indelungata voastra asteptare, marea fagaduinta data voua de inaltele puteri ale Europei prin art. 16 al Conventiunii, interesul patriei, asigurarea proprietatii funciare si dorinta mea cea mai vie s-a implinit. Claca (boierescul) este desfiintata pentru de-a pururea, si de astazi voi sunteti proprietari liberi pe locurile supuse stapanirii voastre, in intinderea hotarata prin legile in fiinta. Mergeti dar, mai inainte de toate, la poalele altarului si cu genunchile plecate multumiti atotputernicului Dumnezeu pentru ca prin ajutorul sau, in sfarsit, ati ajuns a vedea aceasta zi frumoasa pentru voi, scumpa inimii mele si mare pentru viitorul Romaniei! De astazi voi sunteti stapani pe bratele voastre; voi aveti o particica de pamant proprietate si mosie a voastra, de astazi voi aveti o patrie de iubit si de aparat.

Si acum, dupa ce cu bratul Celui de Sus am putut savarsi o asemenea mare fapta, ma intorc catre voi, spre a va da un sfat de domn si de parinte, spre a va arata calea pe care trebuie sa o urmati, de voiti sa ajungeti la adevarata imbunatatire a soartei voastre si a copiilor vostri.

Claca si toate celelalte legaturi silite intre voi si intre stapanii vostri de mosii sunt desfiintate prin plata unei drepte despagubiri.

De acum inainte, voi nu veti mai fi cu dansii in alte legaturi decat acele ce vor izvori din interesul si buna primire a unora si a altora. Aceste legaturi insa vor fi pururea neaparate pentru ambele parti. Faceti dar ca ele sa fie intemeiate pe iubire si incredere. Multi si foarte multi din proprietari au dorit imbunatatirea soartei voastre. Multi din ei au lucrat cu toata inima, ca sa ajungeti la aceasta frumoasa zi, pe care voi astazi o serbati. Parintii vostri si voi ati vazut de la multi stapani de mosii ajutor la nevoile si trebuintele voastre. Uitati dar zilele negre prin care ati trecut; uitati ura si toata vrajba; fiti surzi la glasul acelora care va vor intarata in contra stapanilor de mosii, si in legaturile de bunavoie ce veti mai avea de aci incolo cu proprietarii nu vedeti in ei decat pe vechii vostri sprijinitori si pe viitorii vostri amici si buni vecini. Au nu sunteti toti fii ai aceleiasi tari? Au pamantul Romaniei nu este muma care va hraneste pe toti?

Stapani liberi pe bratele si pe ogoarele voastre, nu uitati mai inainte de toate ca sunteti plugari, ca sunteti muncitori de pamant. Nu parasiti aceasta frumoasa meserie, care face bogatia tarii, si dovediti si in Romania, ca pretutindeni, ca munca libera produce indoit decat munca silita. Departe de a va deda trandaviei, sporiti inca harnicia voastra, si ogoarele voastre indoit sa fie mai bine lucrate, caci de acum aceste ogoare sunt averea voastra si mosia copiilor vostri.

Ingrijiti-va asemenea de vetrele satelor voastre, care de astazi devin comune neatarnate si locasuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu va mai poate izgoni. Siliti-va dar a le imbogati si a le infrumuseta; faceti-va case bune si indestulatoare; inconjurati-le cu gradini si cu pomi roditori. Inzestrati-va satele cu asezaminte folositoare voua si urmasilor vostri. Statorniciti mai ales si pretutindenea scoale, unde copiii vostri sa dobandeasca cunostintele trebuitoare pentru a fi buni plugari si buni cetateni.

Actul din 2 mai v-a dat la toti drepturi; invatati dar pe copiii vostri a le pretui si a le bine intrebuinta. Si mai presus de toate, fiti si in viitor ceea ce ati fost si pana acum si, chiar in timpurile cele mai rele, fiti barbati de pace si de buna randuiala; aveti incredere in domnul vostru, care va doreste tot binele; dati, ca si pana acum, pilda supunerei catre legile tarii voastre, la a carora facere aveti si voi de acum a lua parte; si, in toata intamplarea, iubiti Romania, care, de astazi, este dreapta pentru toti fiii sai. Si acum, iubitilor mei sateni, bucurati-va si pasiti la munca de bunavoie, care inalta si imbogateste; si Dumnezeul parintilor nostri sa binecuvanteze samanta ce veti arunca pe cea intai brazda libera a ogoarelor voastre”. Cateva cuvinte si voi sfarsi. Aplicarea legii rurale a dat loc, pe alocurea si mai ales in Tara Romaneasca, la dureroase strambatati. In Moldova, ogoarele taranesti fiind alese inca prin legea lui Grigore Ghica din 1850, stramutarea posesiunii nu s-a facut in genere decat in urma necesitatilor de comasare. Nu a fost tot asa in Muntenia. Asa mai toate mosiile erau lucrate numai de tarani si pe toata intinderea, schimbandu-se ogoarele mai anual, dupa necesitatile agriculturii; a trebuit mai intai dar a se aplica legea lui Stirbei voda, adica a se determina pe pamant intinderea ogoarelor cuvenite taranilor, si de aci multe nedreptati. Si cu toate aceste, in toata intinderea Romaniei o singura strigare de nemultumire n-a izbucnit din gura taranilor, un singur brat nu s-a ridicat pentru silnice fapte sau razbunari. In Austria, in Rusia, aplicarea legii rurale a dat loc la mii de acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date prada flacarilor si sute de proprietari au cazut victime sub topoarele taranilor, transformati in fiare salbatice.

In Romania, o liniste perfecta; intr-o sarbatoare generala, aplicarea legii emancipatrice s-a facut fara a se preface in cenusa o singura casa din ale fostilor stapani, fara ca sa se smulga un singur fir de par din ale marilor proprietari.

Cand, 14 ani in urma, la apelul viteazului lor domn si capitan, taranul roman, soldat de linie sau dorobant ori calaras, dupa doua sute de ani de umilinta, in campiile Bulgariei si in fata tariilor Plevnei, a dat piept dusmanului, taranul roman, zic, prin vitejia sa, prin infruntarea mortii, a dovedit ca astadata el avea o patrie de iubit si de aparat si ca in spatele lui, dincoace de Dunare, el avea pentru dansul si pentru familia sa o particica de pamant, proprietate si mosie a lui si a copiilor sai.

Sire, In timpul lui voda Cuza s-a desfiintat claca si s-au improprietarit satenii. Aceasta a fost o mare imbunatatire a starii lor materiale.

In timpul domniei maiestatii-tale, s-a facut mai mult. Opera inceputa s-a continuat.

Insurateii din 1864 au capatat pamanturile ce li se acorda de lege si alti sateni au fost improprietariti. Dar ceea ce s-a facut mai mult a fost ca i s-a dat taranului, pe langa pamant si sapa, pusca, ca sa-si apere tara. Atunci am vazut cu totii cum pasnicul taran a devenit ostean voinic, ostean viteaz, care se uita la moarte cu dispret si care a reinviat, pe campul de batalie, gloria stramosilor nostri.

Aceasta e mult, foarte mult, dar nu e destul. Trebuie sa mergem inainte. Trebuie sa facem ca la viitorul jubileu sa vedem pe taranul roman ajuns in pozitiunea in care gloriosii membri ai casei de Hohenzollern au adus pe taranii din Prusia. Trebuie ca prin cultura sa ridicam pe taranul nostru, ca el sa aiba constiinta profunda si energica de drepturile si de datoriile lui, ca el sa inteleaga pe deplin ca trebuie sa-si puna viata pentru a-si apara tara si neamul. Doamna, Maiestatea-voastra ati citit o frumoasa poezie, prin care ati incantat pe toti cati am avut fericirea a asista la aceasta serbare. Dumnezeu v-a incununat cu cununa nepieritoare a poeziei, incat purtati doua coroane: una a regatului si alta a poeziei. Poezia ce ati citit o cunoastem acum toti. Sa-mi fie permis insa a destainui o poezie inca necunoscuta a maiestatii-voastre. In anul trecut sta la Mircesti multimea plina de intristare si in doliu imprejurul trupului neinsufletit al iubitului nostru poet Vasile Alecsandri. Deodata se vede inaintand in rand ostasesc un mic corp de zece oameni, intristati, dar mandri. Erau cei “noua din Vaslui si cu sergentul zece”, care veneau sa pazeasca sicriul celui care i-a cantat cu atata rasunet. Dupa ultima binecuvantare a bisericii, se auzi comanda militara: “Noua din Vaslui si cu sergentul zece! Inainte! Ridicati!” Atunci cei zece au plecat steagul cel zdrentuit de glonturi pe sicriul marelui barbat care a cantat cu putere vitejia ostasilor romani si, ridicandu-l, l-au coborat cu mainile lor in ingustul mormant. Aceasta inspiratiune poetica venea de la maiestatea-voastra si este una din cele mai frumoase si mai patriotice poeme. Era ultima salutare ce trimitea tara, armata si maiestateavoastra celui iubit si plans de toti. Sire, Ati condus tara in grele timpuri la izbanda; i-ati faurit independenta, si din cele doua tarisoare ati format tanarul regat roman glorios si respectat. Aceasta nu s-a putut dobandi decat prin mare staruinta si mare intelepciune. Ele apartin maiestatii-voastre, care ati fost in capul natiunii. Sa traiti, maiestatea-voastra, lungi ani inca, ca cu aceeasi intelepciune sa conduceti tara; iar mostenitorul vostru sa ia invatatura, ca sa urmeze si el, cu aceeasi staruinta si intelepciune, lucrarea cea mare a redesteptarii si a inaltarii neamului romanesc.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica