Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Jules Verne - Un bilet de loterie, Farul de la capatul lumii


Jules Verne - Un bilet de loterie, Farul de la capatul lumii




Jules Verne

Un bilet de loterie
Farul de la capatul lumii

UN BILET DE LOTERIE

CAPITOLUL I

— Cit e ceasul ? intreba cucoana Hansen dupa ce-si scutura cenusa
pipei, pe cind ultimele rotocoale de fum se pierdeau intre grinzile colorate ale tavanului.




— Este opt, mama, raspunse Hulda.

— Nu cred sa ne mai vina calatori in noaptea asta; e un timp
groaznic.

— Nu cred sa vina nimeni. in orice caz, camerele sint aranjate
si voi auzi daca cineva cheama de afara.

— Fratele tau s-a intors ?

— Nu inca.

— N-a spus ca vine azi ?

— Nu, mama. Joel s-a dus sa insoteasca un calator la lacul Tinn
si, cum a plecat tirziu, nu cred sa se poata intoarce la Dai inainte
de miine.

— Va ramine sa doarma deci la Moel ?

— Da, desigur, doar daca nu se va duce la Bamble sa-l vada pe
fermierul Helmboe.

— Si pe fiica lui?

— Da, pe Siegfrid, cea mai buna prietena a mea, pe care o iubesc ca pe-o sora! raspunse rizind fata.

— Ei bine, inchide usa, Hulda, si hai sa ne culcam.

— Sper ca nu esti bolnava, mama ?

— Nu, dar vreau sa ma scol miine devreme. Trebuie sa ma duc
la Moel.

— Pentru ce ?

— Ei! Nu trebuie sa ne aprovizionam pentru sezonul care vine ?

— Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile si alimentele ?

— Da, Hulda, azi dupa-amiaza, raspunse cucoana Hansen. Len-
gling, maistrul de la joagar, l-a vazut si mi-a spus-o in trecere. Din
conservele noastre de sunca si de peste afumat n-a ramas mare lucru

si nu vreau sa risc sa ramin descoperita. Daca vremea se imbunata-
teste, se poate ca de la o zi la alta turistii sa-si reinceapa excursiile
in Telemark. Trebuie ca hanul nostru sa fie gata sa-i primeasca, iar
ei sa gaseasca tot ce le-ar trebui in timpul sederii lor aici. Stii, Hulda,
ca sintem in 15 aprilie?

— 15 aprilie! murmura fata.

— Deci miine ma voi ocupa de toate astea, spuse cucoana Hansen.
in doua ore am sa fac cumparaturile pe care carutasul le va aduce
aici, iar eu ma voi intoarce cu Joel, in brisca lui.

— Mama, in caz ca intilnesti factorul, nu uita sa-l intrebi daca are
vreo scrisoare pentru noi

— Si mai ales pentru tine! S-ar putea sa aiba, caci de la ultima
scrisoare a lui Ole a trecut o luna.

— Da, o luna! O luna lunga!

— Nu te necaji, Hulda! Aceasta intirziere n-are de ce sa te mire.
De altfel, daca factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit prin
Christiania poate sa vina prin Bergen.

— Desigur, mama, raspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea,
deoarece e foarte departe de aici pina la locurile de pescuit din New-
Found-Land! Trebuie sa strabati o mare intreaga, si daca dai si de
vreme rea! Iata ca a trecut aproape un an de cind a plecat sarmanul
meu Ole si cine ar putea spune cind va reveni la Dai?

— Si daca ne va mai gasi la intoarcerea sa! murmura cucoana
Hansen, dar atit de incet incit fiica sa nu putu s-o auda.

Hulda se duse sa inchida poarta hanului care dadea in drumul mare,
spre Vestfjorddal. Nu avu grija macar sa intoarca cheia in broasca,
in aceasta ospitaliera tara a Norvegiei, asemenea precautii nu sint
necesare. Se cade ca orice calator sa poata intra in casa, ziua sau
noaptea, fara sa fie nevoie ca cineva sa-i deschida.

N-ai de ce sa te temi de vreo raita a vagabonzilor sau a raufacatorilor
nici in centrul tinutului, nici in cel mai indepartat catun al provinciei.
Nici un delict impotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat
vreodata siguranta locuitorilor.

Mama si fiica ocupau doua camere la primul etaj in partea din
fata a hanului, doua camere racoroase si curate, mobilate modest,
dar a caror intretinere arata rinduiala bunei gospodine.

Deasupra, sub acoperisul ce se inalta tuguiat ca al unui conac, se
afla camera lui Joel, luminata de o fereastra cu cercevelele din lemn
de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, dupa ce cuprindea
zarea unde se profila un grandios lant de munti, putea sa coboare
pina jos, in valea ingusta, unde vuia Maan-ul, jumatate torent, juma-
tate riu. O scara de lemn, cu balustrada joasa si cu treptele lustruite,

urca din sala cea mare de la parter la etaj. Totul era atragator in
aspectul acestei case, unde calatorul gasea un confort neobisnuit
in hanurile din Norvegia.

Deci Hulda si mama ei locuiau la primul etaj. Se retrageau devreme
cind erau singure. Hangita Hansen, luminind drumul cu un sfesnic
colorat, urcase primele trepte ale scarii, cind se opri brusc. Batea
cineva la usa. Si o voce se auzi:

— Ei, cucoana Hansen! Cucoana Hansen!
Cucoana Hansen cobori.

— Cine poate veni atit de tirziu ? spuse ea.

— Sa fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda.
Si imediat se indrepta spre usa.

Vazu un tinerel — unul din baietii care faceau meseria de skyd-
skarl,
care consta in a te agata la spatele bristii si a avea grija de cal
la fiecare popas. Baietanul venise pe jos si se afla in prag.

— Ei, ce cauti aici la ora asta? zise Hulda.

— Mai intii sa va doresc seara buna, raspunse baiatul.

— Asta-i tot?

— Nu, nu e tot, dar nu trebuie sa incepi totdeauna prin a fi poli-
ticos ?

— Ai dreptate! Dar cine te trimite?

— Vin din partea fratelui dumneavoastra, Joel.

— Joel Si pentru ce? intreba cucoana Hansen.

Ea inainta spre usa cu pasi inceti si masurati, caracteristici pentru
mersul locuitorilor Norvegiei. Ca exista in maruntaiele pamintului
lor argint viu, fie! dar in singele lor, putin sau deloc.

Cu toate acestea, raspunsul tinarului isca desigur oarecare emotie
in inima mamei, caci ea se grabi sa spuna:

— Fiul meu n-are nimic, nu-i asa ?

— Ba da! Are o scrisoare pe care factorul din Christiania a adus-o
din Drammen

— O scrisoare care vine din Drammen? zise coborind glasul cu-
coana Hansen.

— Nu stiu, raspunse baiatul. Tot ce stiu este ca Joel nu se poate
intoarce inainte de miine si ca m-a trimis aici sa va aduc aceasta
scrisoare.

— E deci ceva urgent ?

— Se pare ca da.

— Da-o incoace, zise cucoana Hansen, pe un ton care arata o
neliniste destul de mare.

— Iat-o, curata si nebotita. Numai ca scrisoarea nu este pentru
dumneavoastra.

Cucoana Hansen rasufla usurata.

— Si pentru cine este ? intreba ea.

— Pentru fiica dumneavoastra.

— Pentru mine! zise Hulda. Este o scrisoare de la Ole, sint sigura,
o scrisoare care a venit prin Christiania! Fratele meu n-a vrut sa ma
faca s-o astept!

Hulda lua scrisoarea si, dupa ce o lumina cu sfesnicul pe care-l
asezase pe masa, se uita la adresa.

— Da! E de la el! De la el! Ah, daca-mi scrie ca Viken se intoarce?
in acest timp hangita ii spuse baiatului:

— Nu intri ?

— Numai pentru un moment! Trebuie sa ma intorc acasa in seara
asta, pentru ca sint tocmit miine la o brisca.

— Ei bine, te insarcinez sa-i spui lui Joel ca vreau sa vin acolo.
Sa ma astepte, deci.

— Miine seara ?

— Nu, dimineata. Sa nu plece din Moel fara sa ma fi vazut. Ne-om
intoarce impreuna la Dai.

— in regula, cucoana Hansen.

— Iei un strop de rachiu ?

— Cu placere!

Baiatul se apropie de masa si cucoana Hansen ii intinse un paharel
cu rachiu, aceasta bautura intaritoare care te incalzeste cind te pierzi
in negurile noptii. Baiatul bau pina la fund si rosti:

— God aften.

— God aften, baiete.

Aceasta inseamna «buna seara» in norvegiana.

Ei rostira cuvintele simplu, fara macar sa incline capul.

Si baiatul pleca, fara sa-i pese de drumul lung ce-l avea de facut.
Pasii sai se pierdura indata sub arborii potecii care marginea apele
repezi ale riului.

Intre timp, Hulda se uita la scrisoarea lui Ole si nu se grabea s-o
deschida. Plicul subtire a trebuit sa traverseze tot oceanul pentru a
ajunge pina la dinsa, tot acest ocean urias, in care se pierd riurile
Norvegiei occidentale. Ea cerceta diversele timbre ale scrisorii.
Pusa la posta in 15 martie, nu ajunsese la Dai decit in 15 aprilie.
Cum, trecuse o luna de cind Ole ii scrisese ?! Cite lucruri putusera sa
se intimple de-atunci pe meleagurile din New-Found-Land — nume
pe care englezii il dau insulei Terra-Nova! Nu erau in plina iarna,
in perioada periculoasa a echinoxului? Locurile de pescuit nu sint
oare cele mai rele din lume, cu teribilele uragane pe care Polul le
trimite sa bintuie pe cimpiile Americii de Nord ? Anevoioasa si plina
de pericole era meseria de pescar pe care o facea Ole! Si daca o facea,
era ca sa poata cistiga bani pentru dinsa, logodnica lui, cu care trebuia
sa se casatoreasca la intoarcere! Sarmanul Ole! Ce scria el oare in
aceasta scrisoare? Fara indoiala ca o iubea la fel de mult pe Hulda,
tot asa cum Hulda il va iubi pe el totdeauna, ca gindurile lor se con-
topeau cu toata departarea dintre ei si ca ar vrea sa se vada in ziua cind
va sosi din nou la Dai!

Da, trebuie sa fi scris toate acestea, Hulda era sigura. Dar poate
adauga ca intoarcerea sa este apropiata, ca acest sezon de pescuit,
care ii duce pe marinarii din Bergen asa departe de tinutul lor natal,
va lua sfirsit! Poate ca Ole ii facea cunoscut ca
Viken termina de
stivuit incarcatura, ca se pregatea sa plece si ca nu vor trece ultimele
zile ale lunii aprilie fara ca ei doi sa fie din nou impreuna in fericita
casa din Vestfjorddal? Poate ca el o incredinta, in sfirsit, ca se putea
fixa ziua cind pastorul va veni din Moel pentru a-i casatori in modesta
capela de lemn, a carei clopotnita se ivea dintr-un desis la numai
citeva sute de pasi de hanul Hansen.

Pentru a afla totul, era destul sa rupa plicul, sa scoata scrisoarea
lui Ole, s-o citeasca, fie chiar si printre lacrimile de suferinta sau de
bucurie pe care cuprinsul ei ar putea sa le aduca in ochii Huldei.
Sigur ca multe din nerabdatoarele fete ale Sudului, o fata din Dalarne,
Danemarca sau Olanda, ar fi aflat de mult ceea ce tinara norvegiana
nu stia inca! Dar Hulda visa, si visele nu se sfirsesc decit cind ii place
soartei. Si de cite ori nu-ti pare rau dupa ele cind realitatea te deza-
mageste!

— Fata mea, zise atunci cucoana Hansen, scrisoarea pe care ti-a
trimis-o fratele tau este intr-adevar o scrisoare de la Ole ?

— Da! I-am recunoscut scrisul!

— Ei bine, cind vrei s-o citesti ? Miine ?

Hulda privi o ultima oara plicul. Apoi, dupa ce-l desfacu fara
multa graba, scoase o foaie, unde cu un scris frumos erau asternute
cele ce urmeaza:

Saint-Pierre-Miquelon.
15 martie 1862

Draga Hulda,

Vei afla cu placere ca iesirile noastre la pescuit au fost bune si ca le vom termina peste citeva zile.
Da. Ne apropiem de sfirsitul campaniei! Dupa ce am lipsit un an intreg, cit de fericit voi fi sa ma intorc
la Dai si sa-mi regasesc singura familie ce mi-a ramas pe lume, care este familia ta.

Partile mele de cistig sint frumoase. Ne vor sluji pentru a ne intemeia caminul. Fratii Help, fiii lui
Help senior, armatorii nostri din Bergen, au fost vestiti ca
Viken se va inapoia probabil intre 15 si 20 mai.
Poti sa te astepti deci sa ma revezi atunci adica cel mult in citeva saptamini.

Draga Hulda, sper sa te gasesc mai frumoasa ca la plecare si atit pe tine cit si pe mama ta, bine sana-
toase. De asemenea, sa
-l gasesc sanatos si pe curajosul si cumintele camarad, varul meu Joel, fratele tau,
care nu doreste decit sa ajunga si fratele meu.

La primirea prezentei transmite-i toata stima cucoanei Hansen, pe care parca o vad de aici in fotoliul
de lemn, linga vechea soba din sala cea mare. Spune-i ca o iubesc indoit, intii pentru ca este mama ta,
apoi pentru ca-mi este matusa.

in tot cazul, nu va obositi sa veniti in intimpinarea mea la Bergen. S-ar putea ca Viken sa ajunga mai
curind decit v-am scris. Oricum, poti fi sigura, Hulda, ca in douazeci si patru de ore dupa debarcarea
mea voi fi la Dai. Dar sa nu fii mirata daca voi sosi mai devreme.

Ne-au scuturat bine furtunile din iarna aceasta, cele mai puternice prin care au trecut pina acum mari-
narii nostri. Din fericire, bancurile de morun ne-au dat peste din plin.
Viken aduce aproape cinci mii
de chintale livrabile la Bergen si care au si fost vindute prin grija fratilor Help. in fine, ceea ce trebuie
sa stiti este ca am reusit si ca am un cistig bun, ca partas la imparteala.

De altfel, daca nu aduc acasa o avere, am impresia ca aceasta ma asteapta la intoarcerea mea! Da,
o avere! Fara sa mai vorbim de fericire! in ce fel? Aceasta este taina mea, draga Hulda, si ma vei
ierta ca am un secret fata de tine. E singurul! De altfel, ti-l voi spune Cind? Ei bine, imediat ce va
sosi timpul, inaintea casatoriei noastre — daca ea va trebui sa intirzie din motive neprevazute — sau
dupa casatoria noastra, daca ma intorc la data anuntata si daca in saptamina ce va urma dupa sosirea
.la Dai vei fi sotia mea, cum o doresc atit de mult!

Te imbratisez, draga Hulda. Te rog sa transmiti salutarile mele cucoanei Hansen si varului meu Joel.
Te sarut inca o data pe fruntea pe care cununa stralucitoare a mireselor din Telemark va arata ca un nimb.
inca o data adio, scumpa mea Hulda, adio!

Logodnicul tau, Ole Kamp.

CAPITOLUL II

Dai este alcatuit din citeva case, unele de-o parte si de alta a dru-
mului, care la drept vorbind nu-i decit o poteca, celelalte raspindite
pe dealurile din jur. Toate sint cu fata intoarsa spre valea ingusta a
Vestfjorddal-ului si au in spate sirul de coline dinspre nord, la poalele
carora curge Maan-ul. Totalitatea acestor constructii ar forma un
«gaard», cum se obisnuieste in acest tinut, daca ar avea un singur
proprietar sau un arendas. Dar asezarea se bucura daca nu de numele
de orasel, cel putin de cel de catun. O micuta capela, cladita in 1855,
a carei absida are doua ferestre inguste cu vitralii, isi inalta prin
preajma clopotnita cu patru pereti care se arata prin frunzisul copa-
cilor; capela e in intregime de lemn. Ici-colo, deasupra piraielor care
alearga repezi spre riu, sint aruncate citeva podete cu scindurile
batute in romburi, pline de pietre si muschi printre crapaturi. Mai in
departare se aud scirtiind unul sau doua joagare miscate de suvoaiele
de apa, cu o roata pentru minuirea ferastraului si o roata care sa
miste grinda sau birna. Foarte aproape unele de altele capela, joaga-
rele, casele, colibele par napadite de un val moale de verdeata, ce se
intinde de la malurile intortocheate ale Maan-ului si pina la virfurile

muntilor inalti din Telemark, un verde-inchis datorita brazilor si
albastrui acolo unde apar mestecenii, fie singuratici, fie in pilcuri.

Asa este catunul Dai, curat si vesel, cu locuintele sale pitoresti
zugravite pe dinafara, unele in culori palide — verde sau trandafiriu-
deschis, altele in culori tari — galben stralucitor sau rosu-aprins.
Acoperisurile din scoarta de mesteacan, tivite de o iarba deasa, cosita
toamna, sint toate pline de flori naturale. Privelistea este minunata si
apartine celei mai frumoase tari din lume. Pentru a va spune tot,
Dai se afla in Telemark, Telemark-ul in Norvegia, iar Norvegia
seamana cu o Elvetie cu multe mii de fiorduri, unde vuietul oceanului
se aude la poalele muntilor.

Telemark-ul este cuprins in partea rotunda a cotului pe care-l face
Norvegia intre Bergen si Christiania. Aceasta regiune — apartinind
prefecturii Batsberg — are munti si ghetari ca Elvetia, dar nu se
asemuieste cu Elvetia. Are cascade ca America de Nord, dar nu este
America. Are privelisti cu casute colorate si procesiuni ale locui-
torilor, in vesminte dintr-o epoca apusa, ca anumite tirguri din
Olanda, dar nu este Olanda. Telemark-ul e mai mult ca toate la un
loc, este Telemark, tinut poate unic in lume prin frumusetile sale
naturale. Autorul acestei carti a avut placerea sa-l viziteze. El l-a
strabatut in brisca, schimbind la popas caii, atunci cind erau de gasit.
Calatoria i-a lasat o impresie de farmec si de poezie atit de vii inca in
amintirea sa, incit ar vrea sa le imprime povestirii de fata.

in eppca in care se intimpla istoria noastra — in 1862 — Norvegia
nu era inca strabatuta de calea ferata, care iti permite sa mergi de la
Stockholm la Drontheim, prin Christiania. Acum, o imensa retea de
linii de fier brazdeaza aceste doua tari scandinave, putin dispuse sa
traiasca aceeasi viata. inchis in vagoanele trenului, calatorul, chiar
daca merge mai repede decit cu brisca, nu vede nimic din originali-
tatea drumurilor de altadata. El pierde traversarea Suediei meridio-
nale prin curiosul canal Gotha, pe care navele, ridicindu-se din
ecluza in ecluza, se urca la trei sute de picioare inaltime. in fine, nu se
opreste nici la cascadele din Trolletann, nici la Drammen, nici la
Kongsberg, nici inaintea tuturor minunatiilor Telemark-ului. in
acea vreme, calea ferata era numai in proiect. Vor trebui sa treaca vreo
douazeci de ani pentru ca sa se poata traversa regatul scandinav de la
un litoral la altul — in patruzeci de ore — si sa se poata merge pina
la Capul Nord, cu bilet dus si intors pentru Spitzberg.

Dai era pe atunci — si bine ar fi sa fie inca pentru lunga vreme —
punctul central care atragea pe turistii straini sau localnici, acestia
din urma in majoritate studenti din Christiania. De aici puteau sa se
indrepte spre toata regiunea Telemark-ului si a Hardanger-ului, sa

urce pe valea Vestfjorddal intre lacul Mjos si lacul Tinn, sa mearga
la minunatele cataracte din Rjukan. Bineinteles ca nu este decit un
singur han in acest catun, dar e cel mai atragator, cel mai tihnit din
cite ti-ai putea dori, si cel mai mare, pentru ca pune la dispozitia
calatorilor patru camere. intr-un cuvint, este hanul cucoanei Hansen.

Citeva banci se gasesc in jurul peretilor sai trandafirii, asezati pe o
temelie solida de granit. Grinzile si scindurile de brad ale peretilor
au ajuns cu timpul asa de tari, incit ar ciunti otelul toporului. intre
aceste grinzi, foarte putin cioplite, puse orizontal unele peste altele,
un strat de muschi amestecat cu lut formeaza suluri etanse care impie-
dica sa patrunda pina si cele mai dese ploi. in camere tavanul invechit
este zugravit in rosu si negru, in contrast cu culorile mai deschise ale
peretilor. intr-un colt din sala mare, soba rotunda e legata printr-un
burlan de vatra plitei din bucatarie. Tot aici cutia cu ceas misca pe un
cadran mare de smalt aratatoarele sale mestesugite si scoate din
secunda in secunda un tic-tac sonor, iar linga vechiul birou cu sculpturi cafenii se afla un trepied masiv de culoarea fierului. Pe o polita se vede un sfesnic din lut ars, care, cind il intorci, devine un candelabru cu trei brate. Cele mai frumoase mobile ale locuintei impodobesc aceasta sala: masa din radacina de mesteacan cu picioare sculptate, sipetul cu inchizatoarele pline de inflorituri, unde sint pastrate hainele de sarbatoare, marele fotoliu sever ca o strana de biserica, scaunele de lemn in culori vii, virtelnita rustica pictata cu mai multe tonuri de verde, in puternic contrast cu fustele rosii ale tesatoarelor. Apoi, ici si colo, oala de unt, putineiul, cutia de tutun si razatoarea din os sculptat. in fine, deasupra usii care da spre bucatarie, pe o polita mare se-nsiruie ustensilele de arama si cositor, tavi si farfurii din faianta smaltuita, din lemn, mica piatra de ascutit iesind pe jumatate din spirala ei lacuita, paharutul vechi de oua care ar putea servi ca potir; si ce pereti nostimi, tapisati cu pinza reprezentind subiecte din biblie zugravite cu toate culorile, produse de fabrica din Epinal! Cit despre camerele pentru calatori, desi simple, sint confortabile, cu mobile putine, dar de o curatenie imbietoare, cu perdele de un verde proaspat, care atirna din dreptul acoperisului cu gazon, cu patul mare cu cearsafuri albe, facute dintr-o tesatura curata de in,
akloede, si tencuiala pe care se gasesc scrise in culoare galbena pe fond rosu versete din Vechiul Testament.

Nu trebuie uitat ca pardoseala salii mari, ca si cea a camerelor de la
parter si primul etaj, e presarata cu ramuri de mesteacan, brad si
ienupar ale caror frunze umplu casa cu parfumul lor inviorator.

S-ar putea oare imagina un refugiu mai fermecator in Italia sau unul
mai ospitalier in Spania ? Nu! Si valul de turisti englezi inca n-a facut

sa se scumpeasca preturile ca in Elvetia; cel putin la acea data. La
Dai punga calatorului nu se usureaza de lire sterline sau de monezi
de aur, ci de
species care valoreaza ceva mai mult de cinci franci, cu
maruntisul lor
marca, in valoare de un franc, si skillingul de arama,
care nu trebuie confundat cu un shilling englez, caci nu valoreaza
decit cinci banuti. Turistul nu se serveste la Telemark nici macar de
vreo pretentioasa bancnota. Exista o hirtie de o
species care este alba,
aceea de cinci albastra, aceea de zece galbena, aceea de cincizeci verde si aceea de o suta rosie. Doua hirtii in plus si s-ar completa toate
culorile curcubeului!

Apoi nu e putin lucru ca in aceasta casa ospitaliera masa este foarte
buna, cum nu se intimpla in cele mai multe hanuri din regiune. in
adevar, Telemark-ul justifica pe deplin porecla de «Tara a laptelui
prins». Prin vaile din Tiness, Listhiis, Tinoset si multe altele, nu gasesti piine sau, daca o gasesti, mai bine te lipsesti de ea. Nu e nimic altceva decit un pesmet de ovaz,
flatbrdd, uscat, negricios, tare ca piatra, sau cel mult o placinta dintr-un aluat din substanta moale a scoartei de mesteacan, amestecata cu licheni sau paie tocate. Rar gasesti oua, si asta doar daca gainile au ouat cu opt zile inainte. Dar e din belsug o bere proasta, lapte prins dulce sau acru si citeodata putina cafea, dar atit de groasa ca seamana mai mult cu niste funingine distilata decit cu un produs din Moka, Bourbon sau Rio-Nunez.

Din contra, la cucoana Hansen pivnita si camara sint bine inzestrate.
Ce le trebuie mai mult unor turisti, chiar dintre cei mai pretentiosi ?
Somon prajit, sarat sau afumat,
hores, somn de apa dulce, peste din
apele care strabat Telemark-ul, pasari nici prea grase, nici prea slabe,
oua cu tot felul de sosuri, pesmeti fini de secara si orez, fructe, mai ales fragi, piine neagra, dar foarte buna, bere si vin vechi din Saint-Julien, care raspindeste in cele mai departate tari renumele podgoriilor
franceze.

Tot asa de renumit a ajuns si hanul din Dai in toate tarile din nordul
Europei.

Acest lucru se poate vedea, de altfel, rasfoind foile galbene ale unui
registru in care calatorii semneaza laude meritate la adresa cucoanei
Hansen. Cei mai multi sint suedezi si norvegieni, veniti din toate
partile Scandinaviei.

Dar si englezii sosesc in numar mare; unul din ei, care asteptase
o ora ca sa se risipeasca negurile de pe virful muntelui Gousta, a scris
intr-un adevarat spirit britanic pe una din aceste pagini:
Patientia
omnia vincit1.

Note:

1 Patientia omnia vincit (in limba latina in text) — Rabdarea invinge orice.

Poposesc aici citeodata si francezi dintre care un turist, pe care e
mai bine sa nu-l numim, si-a permis sa scrie:
Nu putem fi decit mul-
tumiti de primirea care ni s-a facut in acest han!

Putin intereseaza, la urma urmei, greseala de ortografie! Daca
fraza este mai mult recunoscatoare decit corecta, nu e mai putin
calduros omagiul adus cucoanei Hansen si fiicei sale, fermecatoarea
Hulda din Vestfjorddal.

CAPITOLUL III

Fara a fi prea mare cunoscator al stiintei etnografice, poti fi convins,
impreuna cu o serie de savanti, ca exista o inrudire intre familiile
aristocrate din Anglia si vechile familii ale regatului scandinav.
Gasesti numeroase dovezi, cercetind numele stramosilor, care sint
identice in ambele tari. Si cu toate acestea, nu exista aristocratie in
Norvegia. Dar daca democratia este dominanta, ea este cu adevarat
nobila. Toti sint egali, la nivelul cel mai inalt ca si la nivelul cel mai jos. Pina si in cele mai umile colibe se gaseste arborele genealogic al familiei, care nu a degenerat cind a prins radacini in pamint plebeu. Acolo se ramifica blazoanele familiilor nobile din epoca feudala, din care se trag acesti simpli sateni.

Asa era si cu Hansenii din Dai, rude foarte indepartate, desigur, cu
pairii din Anglia, ridicati in urma invaziei lui Rollon din Normandia.

De altfel, asta nu avea nici un fel de importanta! Cu toate ca avusese
strabuni nobili, Harald Hansen era totusi hangiu la Dai. Casa o mos-
tenise de la tatal si bunicul sau, cunoscuti in tirg ca oameni cu stare.
Dupa moartea sa, nevasta a continuat sa faca aceeasi meserie, in asa
fel incit isi atrasese stima tuturor.

Harald facuse oare avere? Nu se stie. Dar fiul sau Joel si fiica sa
Hulda n-au stiut in copilarie ce e lipsa. Si l-a crescut si pe baiatul unei
surori a sotiei sale, Ole Kamp, care ramasese orfan, ca si pe proprii
lui urmasi. Fara unchiul Harald, Ole ar fi fost desigur unul din acei
sarmani copii care nu se nasc decit pentru a parasi imediat aceasta
lume. De altfel, Ole Kamp arata parintilor sai adoptivi o recunostinta
de adevarat fiu. Nimic nu putu sa rupa legatura care-l unea cu familia
Hansen. Casatoria sa cu Hulda avea s-o intareasca si s-o faca trainica,
pe viata.

Harald murise cu circa un an si jumatate in urma. in afara de hanul
din Dai, el lasase vaduvei sale si un
soeter situat pe munte. Soeterul
este un fel de ferma izolata care produce foarte putin, daca nu chiar
nimic. De altfel, ultimele recolte fusesera proaste. Suferisera atit

culturile cit si pasunile din cauza «noptilor de fier» — cum le numeste
taranul norvegian — nopti de vint si de gheata, care usuca pina in
adincul pamintului orice saminta. Ca urmare, saracie crunta pentru
taranii din Telemark si Hardanger.

Desi cucoana Hansen stia la ce sa se astepte, nu spusese nimanui
nimic, nici chiar copiilor sai. Fire rece si inchisa, nu prea-i placea sa
vorbeasca, din care cauza Hulda si Joel sufereau. Dar cu acel respect
pentru seful familiei, innascut in tarile nordice, ei nu lasau sa se vada
cit ii necajea felul de a fi al mamei. De altfel, cucoana Hansen nu le
prea cerea ajutor sau sfaturi, fiind convinsa — asa cum este orice
norvegian — ca judeca bine lucrurile.

Cucoana Hansen implinea pe atunci cincizeci de ani. Virsta, daca-i
albise parul, nu-i incovoiase deloc faptura inalta, nici nu-i micsorase
insufletirea privirii de un albastru viu, pe care il regaseai in ochii
fiicei sale. Numai tenul ei capatase nuanta galbuie a unei chitante
vechi si citeva zbircituri incepusera sa-i brazdeze fruntea.

«Cucoana», cum se zice intr-o tara scandinava, era imbracata
totdeauna cu o fusta neagra cu cute mari, ca semn al doliului pe care
nu-l mai parasise de la moartea lui Harald. Din laibar ieseau mine-
cile camasii de bumbac, de culoarea nisipului. Un sal de culoare in-
chisa i se incrucisa pe pieptul acoperit de un sort, inchis cu agrafe
late la spate. Avea totdeauna pe cap o boneta de matase, moda care
tinde sa dispara in zilele noastre. Dreapta in fotoliul ei de lemn,
hangita tacuta din Dai nu parasea virtelnita decit ca sa fumeze dintr-o
mica pipa, de scoarta de mesteacan, ale carei rotocoale o invaluiau
ca un nor usor.

Desigur, casa ar fi avut un aer destul de trist fara prezenta celor doi
copii. Un baiat de treaba acest Joel Hansen! in virsta de douazeci si
cinci de ani, bine legat, inalt ca muntenii din Norvegia, cu infatisare
mindra, nelaudaros, cu mersul cutezator. Era blond, aproape saten,
cu ochii albastri, aproape negri. imbracamintea ii scotea la iveala
umerii puternici care nu se plecau usor, pieptul lat unde respirau in
voie plaminii unei calauze alpine, bratele tari si picioarele obisnuite
cu ascensiunile cele mai grele pe inaltele platouri din Telemark.
in hainele de fiecare zi, ai fi zis ca e un cavaler. Camasa sa albastra
cu epoleti, strinsa in talie, se incrucisa pe piept prin doua cusaturi
verticale si era impodobita la spate cu desene colorate precum anumite
veste celtice din Bretania. Gulerul camasii se desfacea ca o pilnie.
Pantalonul galben era strins deasupra genunchiului cu o jartiera cu
funde. Pe cap purta o palarie cafenie cu boruri largi si panglica neagra
cu margini rosii. Avea picioarele infasurate in jambiere de siac si
cizme cu talpa groasa si plata, semanind cu cizmele de apa, unde
glezna nu se vedea bine din cauza incretiturilor pielii.

Joel era de meserie ghid pentru tot tinutul Telemark, pina in col-
turile departate ale muntilor din Hardanger. Mereu gata de drum*
neobosit, merita sa fie asemuit cu eroul norvegian Rollon-invinga-
torul, celebru in legendele acelor locuri. ii insotea pe vinatorii englezi
care vin sa doboare
riper-ul, un ptarmigan mai mare decit cel din
Hebride,
si jerper-ul, o potirniche mai delicata decit potirnichea alba
din Scotia. Iarna era chemat pentru vinatoarea de lupi la vremea
cind fiarele, impinse de foame, se aventureaza pe lacurile inghetate.
Apoi, vara incepea vinatoarea de ursi, atunci cind acest animal,
impreuna cu puii sai, vrea sa manince din iarba proaspata pe care
trebuie s-o cauti pe platourile inalte de peste o mie de picioare. Nu o
data Joel isi datora viata puterii sale uimitoare, care-l ajuta sa reziste
strinsorii enormelor patrupede, si singelui rece cu care reusea sa se
smulga din labele lor. in fine, cind nu veneau turisti pe care sa-i
calauzesti in valea Vestfjorddal, nici vinatori pe care sa-i duci prin
paduri, Joel se ocupa de mica ferma situata la citeva mile in munti.
Acolo, un tinar pastor, platit de cucoana Hansen, pazea o jumatate
duzina de vaci si vreo treizeci de oi, ferma neavind decit pasuni si
nici un fel de ogoare.

Joel era amabil si indatoritor din fire. Cunoscut in toate gaard-urile
Telemark-ului, fusese indragit de toti. Pentru trei fiinte insa nutrea
o dragoste nemarginita: mama, varul sau Ole si sora sa Hulda.

Cind Ole Kamp parasise Dal-ul ca sa se imbarce ultima oara, Joel
a regretat foarte mult ca nu putuse s-o inzestreze pe Hulda, retinindu-l
pe logodnicul ei! in adevar, daca ar fi fost obisnuit cu marea, n-ar fi
sovait sa plece el in locul varului sau. Dar trebuiau ceva bani pentru
intemeierea noului camin. intrucit cucoana Hansen nu-si luase nici o
obligatie, Joel intelesese ca ea nu putea sa ia nimic din avutul familiei.
Ole a trebuit deci sa plece departe, de cealalta parte a Atlanticului.
Joel l-a condus pina la capatul vaii lor, pe drumul spre Bergen. Acolo,
dupa ce-l imbratisa indelung, ii ura drum bun si o intoarcere noro-
coasa. Apoi se intoarse acasa s-o aline pe sora sa pe care o iubea
cu o dragoste de frate si totodata de parinte.

Hulda avea pe atunci optsprezece ani. Nu era o piga, asa cum e
numita slujnica din hanurile norvegiene, ci mai mult o
frdken, un fel
de «miss» engleza, «domnisoara», asa cum mama ei era «cucoana»
casei. Ce obraz fermecator incadrat de parul blond auriu sub o mica
boneta de pinza, croita in asa fel incit sa lase sa-i cada pe spate cozile
lungi! Ce talie frumoasa sub laibarul de stofa rosie cu chenar verde,
strins pe piept, intredeschis pentru a se vedea plastronul impodobit
cu broderii colorate, din care iesea bluza alba cu minecile strinse cu
panglica la incheietura miinii! Ce silueta gratioasa prinsa in talie de

cingatoarea rosie cu catarama de argint in filigran, care tinea fusta
verzuie acoperita de un sort cu romburi pestrite! Purta ciorapi albi
si ghete fine din Telemark, ascutite la virf.

Da, logodnica lui Ole era fermecatoare, cu chipul putin melancolic,
dar in acelasi timp surizator, al fetelor din Nord. Privind-o, te gindeai
cu placere la Hulda cea blonda, al carei nume il avea si zina cea buna
a caminului din mitologia scandinava. Sfiala ei de fata modesta si
cuminte nu scadea nimic din dragalasenia cu care primea oaspetii
de-o zi ai hanului din Dai. Iar turistii o stiau prea bine. Nu era oare
o atractie pentru ei sa poata sa schimbe o stringere de mina cu Hulda,
faimosul
shake-hand care se da cu caldura de toti oamenii nordului

Si dupa ce-i spuneau: «Multumesc pentru masa. Tack for madh
ce putea fi mai placut decit s-o auzi raspunzind cu o voce cristalina
si sonora: «Sa va fie de bine.
Wed be komme!»

CAPITOLUL IV

Ole Kamp plecase de un an. Cum spusese in scrisoare, era o expedi-
tie grea, expeditia de iarna in marile din New-Found-Land! Se mun
ceste mult pentru bani, atunci cind ii cstigi. Bintuie acolo uraganel*
echinoxului care iau prin surprindere navele din larg si distrug in citev; ore o intreaga flotila de nave pescaresti. Dar pestele misuna in maril( de la Terra-Nova si echipajele, cind au noroc, isi primesc rasplati pentru oboseala si pericolele din acest hau al furtunilor.

De altfel, norvegienii sint buni marinari. Nu fac nazuri la treaba
in mijlocul fiordurilor de la Christiansand pina la Capul Nord, intn
stincile din Finmark, de-a lungul canalelor din Loffoden, nu le lipses<
ocaziile sa se obisnuiasca cu furia oceanului. Cind strabat Atlanticu
de Nord, spre a merge impreuna catre departatele tinuturi de pescui
ale Terra-Novei, inseamna ca au si dat dovada de curaj. in timpii
copilariei lor, cele ce au suferit de pe urma sfichiului uraganelor de p
coastele Europei ii invata sa infrunte aceleasi biciuitoare furtuni, d
asta data in plina dezlantuire, din New-Found-Land. Deci ei sin
prinsi de uragan chiar acolo unde incepe el, asta-i singura deosebire

Norvegienii au pe cine mosteni, de altfel. Stramosii lor erau oamer
de mare intreprinzatori. inca in epoca cind Hansenii stapineau comei
tul in nordul Europei. Poate fusesera putin pirati pe vremuri, da
pirateria era pe atunci un mijloc de negot obisnuit. Fara indoiala c
intre timp comertul a devenit mai cinstit, cu toate ca imi ingadui s
cred ca este loc si pentru mai bine. Oricum, norvegienii erau navigato:
indrazneti, asa cum sint si azi si cum vor fi intotdeauna. Ole Kam

nu dezmintea insusirile neamului. Ucenicia in aceasta munca grea si-o
facuse la un batrin marinar, la cabotaj, la Bergen. Toata copilaria si-o
petrecuse in acest port, unul dintre cele mai cautate din regatul scan-
dinav, inainte de a iesi pe mare, fusese un strengar indraznet al fior-
durilor, un dibaci descoperitor al pasarilor acvatice, un pescar al acelor
nenumarate specii de pesti din care se prepara
stock-fish, peste uscat.
Apoi, ajuns mus, a inceput sa navigheze pe Baltica, in largul Marii
Nordului si chiar pina in tinuturile Oceanului Polar. Facu astfel mai
multe calatorii la bordul unor mari nave de pescuit si obtinu gradul
de marinar cind trecu de douazeci si unu de ani. Acum avea douazeci
si trei.

intre doua plecari la pescuit, nu uita niciodata sa vina sa-si revada
familia pe care o iubea foarte mult, singura pe care-o mai avea pe lume.
Si cind se afla la Dai, era un tovaras demn de Joel! il insotea in drumurile sale prin munti, pina la cele mai inalte podisuri din Telemark. Cararile fieldurilor, dupa cele ale fiordurilor, ii placeau tinarului marinar, care nu raminea in urma niciodata decit pentru ca sa tina de urit veris oarei sale Hulda.

O strinsa prietenie se nascu intre Ole si Joel. Acest sentiment lua cu
totul alt inteles cu privire la tinara fata. Si de ce sa nu-l fi incurajat
Joel? Unde ar fi gasit sora lui in intreaga provincie un baiat mai bun,
o fire mai deschisa, un caracter mai devotat si o inima mai fierbinte ?
Cu Ole drept sot, fericirea Huldei era sigura. Deci, cu incuviintarea
mamei si fratelui, fata se lasa dusa de cursul firesc al simtirii ei. Cu
toate ca oamenii din Nord nu-si prea arata sentimentele, nu trebuie
socotiti reci, nepasatori. Nu! Este felul lor de a fi si poate ca e mai bun
decit altul! in fine, intr-o zi cind erau toti patru in sala cea mare, Ole
zise fara nici o pregatire:

— Am o idee, Hulda!

— Care? intreba fata.

— Mi se pare ca ar trebui sa ne casatorim.

— Si eu cred la fel.

— Ar fi foarte bine, rosti cucoana Hansen, ca si cum era un lucru
stabilit de multa vreme.

— in adevar, si asa, Ole, spuse Joel, voi deveni cumnatul tau.

— Da, zise Ole, si probabil, dragul meu Joel, te voi iubi cu atit mai
mult

— Daca e posibil!

— Vei vedea!

— Pe cinstea mea, nu cer decit asta, raspunse Joel care strinse mina
lui Ole.

— Atunci ramine hotarit, Hulda? intreba cucoana Hansen.

— Da, mama, raspunse fata.

— Stii, Hulda, zise Ole, e mult timp de cind te iubesc fara sa ti-o
fi spus!

— Si eu pe tine, Ole!

Nici nu stiu cum s-a intimplat.

— Nici eu.

— Desigur, Hulda, vazindu-te in fiecare zi cum te faceai mai fru-
moasa si mai buna

— Exagerezi, dragul meu Ole!

— Deloc si pot sa ti-o spun fara sa te fac sa rosesti, pentru ca este
adevarat! Cucoana Hansen, nu v-ati dat seama ca o iubeam pe Hulda?

— Putin.

— Si tu, Joel?

— Eu, foarte bine!

— La drept vorbind, raspunse Ole surizind, ati fi putut sa ma
preveniti!

— Dar, draga Ole, intreba cucoana Hansen, nu ti se va parea ma
greu sa pleci dupa ce te vei casatori?

— Atit de greu, incit dupa nunta nu ma voi mai duce nicaieri

— Nu vei mai calatori?

— Nu, Hulda. Voi putea oare sa te las singura luni intregi?

— Atunci pleci acum pe mare pentru ultima oara ?

— Da, dar cu putin noroc voi avea prilejul sa aduc ceva bani
deoarece fratii Help au promis sa-mi dea parte intreaga

— Sint niste oameni de treaba! zise Joel.

— Foarte cumsecade, raspunse Ole, cunoscuti si stimati de tot
marinarii din Bergen!

— Dragul meu Ole, spuse atunci Hulda, cind nu vei mai pleca p<
mare, ce ai de gind sa faci?

— Ei bine, voi deveni tovarasul lui Joel. Am picioare bune si
daca inca nu sint destul de bune, le voi intari antrenindu-ma. D<
altfel, m-am gindit la o treaba care n-ar fi rea. De ce n-am infiinta
noi un serviciu de mesagerie intre Drammen, Konsberg si fermeli
din Telemark? Comunicatiile nu sint usoare, nici regulate, si ar f
poate de cistigat ceva bani. in fine, am si alte idei, fara sa mai tii
seama si de

— De ce?

— De nimic! Vom vedea asta la intoarcerea mea. Dar va asigu
ca sint hotarit sa fac totul pentru ca Hulda sa fie cea mai invidiati
femeie din toata regiunea. Da! Sint foarte hotarit.

— Daca ai sti, Ole, cit va fi de usor! raspunse Hulda intinzindu-
mina. Dorinta ta e pe jumatate implinita. Se afla oare pe lume o cas;
asa de fericita ca a noastra din Dai?

Cucoana Hansen intorsese un moment capul.

— Asadar, relua Ole cu un glas bucuros, lucrul e ca si facut?

— Da, raspunse Joel.

— Si nu va mai trebui sa luam vorba de la inceput ?

— Niciodata.

— Nu vei regreta, Hulda ?

— Nu, dragul meu Ole.

— Cit despre data casatoriei, cred ca ar fi mai bine sa asteptam
intoarcerea ta, adauga Joel.

— Fie, dar voi fi foarte nefericit daca nu voi reveni in mai putin
de un an, pentru ca s-o duc pe Hulda la biserica din Moel, unde prie-
tenul nostru, pastorul Andresen, nu va refuza sa tina pentru noi
cea mai frumoasa slujba!

Si iata cum a fost decisa casatoria Huldei Hansen cu Ole Kamp.

Opt zile mai tirziu, tinarul marinar trebuia sa se afle pe nava sa la
Bergen. Dar, inainte de a se desparti, viitorii soti fura logoditi dupa
miscatoarea datina a tarilor scandinave.

in aceasta simpla si cinstita Norvegie, e obiceiul in majoritatea
cazurilor sa te logodesti inainte de casatorie. Citeodata casatoria se
celebreaza la doi sau trei ani dupa aceea. Dar nu trebuie sa se creada
ca logodna este o simpla promisiune a carei valoare se bizuie numai pe buna-credinta partenerilor. Nu! Angajamentul este mult mai serios,
caci, daca nu este recunoscut de lege, el se intemeiaza pe obicei,
aceasta lege naturala a oamenilor.

in cazul Huldei si al lui Ole Kamp era vorba sa aiba loc o ceremonie
prezidata de pastorul Andresen. Nici Dal-ul nici gaard-urile din im-
prejurimi nu aveau preot. in Norvegia, de altfel, exista anumite
localitati care se numesc «orase de duminica», unde se gasesc case
parohiale, asa-numitele
proestegjelb. Acolo se aduna la slujba prin-
cipalele familii ale parohiei. Au si o locuinta unde sa poposeasca
douazeci si patru de ore. De acolo te intorci ca de la un pelerinaj.
Dai, e drept, are o capela. Totusi pastorul nu vine decit la cerere si
pentru ceremonii care nu sint publice, ci particulare.

in definitiv, Moel nu este departe. Numai la sase mile si jumatate
distanta, adica vreo zece kilometri de la Dai pina la capatul lacului
Tinn. Cit despre pastorul Andresen, era un om indatoritor si un
drumet incercat.

Pastorul Andresen fu deci rugat sa vina la logodna, in dubla sa
calitate, de preot si prieten al familiei Hansen. Se cunosteau de multa
vreme. ii vazuse crescind pe Hulda si Joel si ii iubea asa cum il iubea
si pe tinarul «lup de mare», Ole Kamp. Nimic nu i-ar fi putut face o
placere mai mare ca aceasta casatorie. Toata valea din Vestfjorddal

avea de ce sa fie in sarbatoare. Pastorul Andresen isi puse deci gulerul
ingust, pelerina scurta de crep, isi lua cartea de rugaciuni si pleca intr-o dimineata destul de ploioasa. Sosi in tovarasia lui Joel, care-i iesise
in intimpinare. Se-ntelege cit de bine fu primit la han de cucoana
Hansen si ca i se dadu cea mai frumoasa camera de la parter, impodo-
bita cu ramuri de ienupar care o parfumau ca pe o capela.

A doua zi, la prima ora, fu deschisa bisericuta din Dai. Acolo, in
fata pastorului si in prezenta citorva prieteni si vecini, Ole jura pe
cartea de rugaciuni sa o ia de sotie pe Hulda, si Hulda jura sa se casa-
toreasca cu Ole, la intoarcerea din ultima calatorie a tinarului marinar.
Un an de asteptare e vreme lunga, dar el trece totusi cind cei doi sint
siguri unul de altul.

De acum inainte Ole nu va mai putea, fara a avea un motiv grav,
sa renunte la aceea pe care o facuse logodnica lui. Hulda nu va mai
putea sa tradeze credinta pe care ajurat-o lui Ole. Si daca Ole n-ar fi
plecat citeva zile dupa logodna, el ar fi avut toate drepturile care
decurgeau din aceasta stare de lucruri — sa vina s-o vada pe Hulda
dupa pofta inimii, sa-i scrie oricind, s-o insoteasca la plimbare mergind brat la brat, chiar in lipsa familiei, sa fie preferat de ea la dans, la orice serbare sau ceremonie.

Dar Ole a trebuit sa plece la Bergen. Dupa opt zile Viken pornea
la pescuit in Terra-Nova. Acum Hulda nu mai avea decit sa astepte
scrisorile pe care logodnicul ei promisese sa le trimita pe orice cale
spre Europa.

Aceste scrisori dorite cu nerabdare nu se lasara mult asteptate.
Ele adusera putina mingiiere casei intristate de plecarea sa. Calatoria
se desfasura in conditiuni favorabile. Se prindea mult peste si cisti-
gurile aveau sa fie mari. Apoi, la sfirsitul fiecarei scrisori, Ole vorbea
totdeauna de un anumit secret si de averea pe care trebuia sa i-o aduca.
Iata un secret pe care Hulda tare ar mai fi vrut sa-l cunoasca. Tot
asa de mult dorea sa-l stie si cucoana Hansen, din motive greu de
banuit.

Caci cucoana Hansen era din ce in ce mai posomorita, nelinistita,
inchisa in sine. Si o intimplare de care nu vorbi copiilor sai veni sa-i
sporeasca grijile.

Trei zile dupa primirea ultimei scrisori a lui Ole, la 19 aprilie,
cucoana Hansen se intorcea singura de la joagar, unde se dusese sa
comande un sac cu talas de la maistrul Lengling. Se indrepta spre
casa, cind, putin inainte sa ajunga la usa, fu oprita de un om care nu
era din partea locului.

— Dumneavoastra sinteti cucoana Hansen? o intreba el.

— Da, raspunse ea, dar nu va cunosc.

— Ah, asta n-are nici o importanta! relua omul. Am sosit azi-
dimineata din Drammen si ma pregatesc sa ma intorc.

— Din Drammen? intreba nervos cucoana Hansen.

— Nu cunoasteti oare pe un domn Sandgoist care locuieste acolo ?

— Pe domnul Sandgoist! repeta cucoana Hansen, palind la auzul
acestui nume. Da il cunosc!

— Ei bine, cind domnul Sandgoist a stiut ca plec la Dai, m-a rugat
sa va transmit salutari din partea sa.

— Si nimic mai mult?

— Nimic, decit sa va anunt ca va veni sa va vada luna viitoare.
Va doresc sanatate si seara buna, cucoana Hansen!

CAPITOLUL V

Hulda era in adevar foarte surprinsa de staruinta cu care Ole ii
vorbea mereu in scrisorile sale despre averea pe care socotea s-o
gaseasca la intoarcere. Pe ce-si bizuia tinarul sperantele? Hulda nu
putea ghici si ar fi vrut foarte mult sa stie. Era lesne de inteles aceasta
nerabdare asa de fireasca. Simpla curiozitate? Deloc. Acest secret
o privea putin si pe dinsa. Nu ca o mina ambitia, caci era o fata simpla
si cinstita si in nazuintele ei nu rivnea la ceea ce se numeste bogatie.
Dragostea lui Ole ii ajungea si stia ca va fi totdeauna ce-si dorea mai
mult. Daca bogatia va veni, va primi-o fara mare bucurie. Daca nu
va veni, se va lipsi de ea fara mare dezamagire.

Despre asta vorbeau Hulda si Joel a doua zi, dupa ce ultima scri-
soare a lui Ole sosise la Dai. Aveau in aceasta privinta, ca si in toate
celelalte, de altfel, aceeasi parere.

Joel spuse:

— Nu! Nu-i cu putinta, surioara! Probabil ca-mi ascunzi ceva!

— Eu! Sa-ti ascund?

— Da! Ca Ole sa fi plecat fara sa-ti spuna ceva despre secretul lui
nu e de crezut!

— Tie ti-a spus vreun cuvint, Joel? grai Hulda.

— Nu, surioara. Dar eu nu sint pentru el ceea ce esti tu.

— Ba da, tu sau eu e totuna, frate.

— Nu sint eu logodnica lui Ole.

— Aproape ca esti, zise fata, si daca i s-ar intimpla vreo nenorocire,
daca nu s-ar intoarce din aceasta calatorie, ai primi lovitura ca si
mine si lacrimile tale ar curge ca si ale mele.

— Ah, surioara, raspunse Joel, iti interzic sa ai asemenea ginduri!

Ole sa nu se intoarca din ultima calatorie pe care o face la pescuitul
in larg! Vorbesti oare serios, Hulda?

— Nu, fara indoiala, Joel. Si totusi, nu stiu Nu ma pot opri sa
am unele presimtiri si vise rele!

— Visele, draga Hulda, nu sint decit vise!

— Bineinteles, dar de unde vin ele?

— Din noi insine. Ti-e teama si aceste temeri te chinuiesc in somn.
De altfel, cam totdeauna se intimpla asa cind iti doresti foarte mult
ceva si momentul implinirii se apropie.

— E adevarat, Joel.

— Dar te credeam mult mai tare, surioara! Da, mai tare! Cum,
de-abia ai primit o scrisoare in care Ole iti spune ca
Viken se va in-
toarce inainte de o luna si tu iti impuiezi capul cu asemenea griji?

— Nu le port in sufleu Joel.

— De fapt, spuse Joel, sintem in 19 aprilie. Ole trebuie sa soseasca
intre 15 si 20 mai. Nu.e deci prea devreme sa incepem pregatirile de
nunta.

— Crezi, Joel ?

— Da, cred, Hulda! Cred chiar ca am si intirziat. Gindeste-te! O
nunta care va bucura nu numai Dal-ul, dar si gaard-urile invecinate.
Vreau ca ea sa fie foarte frumoasa si ma voi ocupa sa fac cele de cu-
viinta! O asemenea ceremonie nu este putin lucru in tinuturile Nor-
vegiei, cu atit mai mult in Telemark. Nu! Nu se face cu una cu doua.

Ca urmare, chiar in aceeasi zi Joel se intretinu despre acest lucru cu
maica-sa. Convorbirea avu loc putin dupa ce cucoana Hansen fusese
atit de impresionata de intimplarea cu omul care-i anuntase apro-
piata venire a domnului Sandgoist din Drammen. Se dusese sa se
aseze in fotoliul din sala mare si, cufundata in ginduri, invirtea masinal virtelnita.

Joel observa ca mama sa era mai necajita ca de obicei; dar cum ea
raspundea totdeauna «n-am nimic», cind o intreba ce are, fiul ei nu
vru sa-i vorbeasca decit despre casatoria Huldei.

— Mama, stii, am aflat din ultima scrisoare a lui Ole ca se va in-
toarce probabil la Telemark peste citeva saptamini.

— E de dorit, raspunse cucoana Hansen, si ar fi bine sa nu aiba
vreo intirziere.

— Ai ceva contra sa stabilim ziua nuntii la 25 mai ?

— Nu, daca Hulda e de acord.

— Hulda a si consimtit si acum te-as intreba, mama, daca n-ai
intentia sa facem pregatirile pentru acest evenimem, asa cum se cade.

— Ce intelegi prin «asa cum se cade» ? raspunse cucoana Hansen
fara sa-si ridice privirea de pe virtelnita.

— inteleg, cu incuviintarea ta, desigur, ca ceremonia sa fie facuta
tinind seama de situatia noastra in tinut. Trebuie sa poftim toate
cunostintele si daca nu-i vom putea adaposti pe toti la noi acasa,
vecinii se vor grabi sa-i gazduiasca.

— Si cine ar fi acesti oaspeti, Joel ?

— Cred ca va trebui sa invitam pe toti prietenii nostri din Moel,
din Tiness si dm Bamble. Voi avea eu grija de asta. Presupun de
asemenea ca prezenta fratilor Help, armatori din Bergen, n-ar putea
decit sa faca onoare familiei si, cu incuviintarea ta, repet, ii voi ruga
sa vina sa petreaca o zi la Dai. Sint oameni foarte cumsecade, care-l
iubesc mult pe Ole, si sint sigur ca vor primi.

— Este oare nevoie sa facem o nunta mare ?

— Cred ca da, mama, si socot ca asa e bine, chiar daca numai in
interesul hanului din Dai, care nu a decazut, dupa cite stiu, dupa
moartea tatalui meu.

— Nu, Joel! Nu!

— Nu este de datoria noastra sa-l tinem cel putin in starea in care
a fost lasat ? Deci cred ca ne-ar folosi ca nunta surorii mele sa aiba
oarecare rasunet.

— Fie, Joel.

— De altfel, n-ar fi timpul ca Hulda sa inceapa pregatirile, pentru
ca nici o intirziere sa nu aiba loc din vina ei ? Ce crezi, mama ?

— Ca Hulda si cu tine trebuie sa faceti tot ce se cuvine! raspunse
cucoana Hansen.

Se poate crede ca Joel era cam grabit, ca ar fi fost mai bine sa as-
tepte intoarcerea lui Ole pentru a fixa data nuntii si a incepe prega-
tirile necesare. Dar — cum spunea el — ceea ce s-a facut va ramine
bun facut. Si apoi, pe Hulda o va distra sa se ocupe de miile de ama-
nunte ale unei asemenea ceremonii. Era important sa nu fie lasata
prada presimtirilor ei cu nimic justificate.

in primul rind trebuia sa te gindesti la domnisoara de onoare. Dar
fiti pe pace! Alegerea era facuta dinainte. Era o fata draguta din
Bamble, prietena buna cu Hulda. Tatal ei, fermierul Helmboe, avea
in grija unul din cele mai mari gaard-uri din tinut. Acest vrednic
gospodar era om cu oarecare stare. De mult timp isi daduse seama de
caracterul frumos al lui Joel si trebuie spus ca si fiica sa Siegfrid il
pretuia in felul ei. Era deci posibil ca foarte curind, dupa ce Siegfrid
va fi fost insotitoarea de onoare a Huldei, Hulda sa fie la rindul ei
insotitoarea lui Siegfrid. Asa se obisnuieste in Norvegia. De cele
mai multe ori, aceste placute indeletniciri revin femeilor maritate.
Deci, printr-o mica abatere de la regula in favoarea lui Joel, Siegfrid
lua parte in aceasta calitate la casatoria Huldei Hansen.

Grija de capetenie pentru logodnica si pentru insotitoarea de onoare
era rochia pe care o vor purta in ziua ceremoniei.

Siegfrid, o frumoasa blonda de optsprezece ani, voia ca rochia
s-o prinda cit mai bine. Prevenita de prietena sa Hulda — printr-un
biletel pe care-l dusese chiar Joel— ea se ocupa fara a pierde un minut
de pregatirile care cereau multa migala.

Se gindea la un model de corsaj brodat cu desene regulate, care
trebuia astfel facut incit sa cuprinda talia Siegfridei ca o carcasa de
email. Apoi era vorba de o fusta care sa acopere citeva jupoane al
caror numar sa fie in raport cu averea Siegfridei, dar fara s-o faca sa
piarda nimic din gratia ei. Cit despre podoabe, cit de greu este sa alegi
placa din mijloc a colierului de perle si filigrane de argint, agrafele
corsajului din argint aurit sau din alama, atirnatorile in forma de
inima, cu discuri mobile, nasturii dubli care incheie gulerul camasii,
cingatoarea de lina sau de matase rosie de unde pleaca patru rinduri
de lantisoare, inelele cu mici ciucuri care se ciocnesc melodios intre
ele, cerceii si bratarile dantelate de argint — in fine toate aceste giu-
vaeruri de la tara, in care aurul nu-i decit o folie subtire, argintul o
spoiala, bijuteriile facute la matrita, cu perle din sticla suflata si dia-
mante de cristal! Totusi trebuia ca privirea sa fie atrasa de potrivirea
lor. Si daca va fi nevoie, Siegfrid nu va pregeta sa se duca la marile
pravalii-Benett din Christiania pentru a-si face cumparaturile. Tatal
ei nu se va opune. Dimpotriva! El o va lasa pe fiica-sa sa faca cele de
trebuinta. Siegfrid, de altfel, era destul de cumpatata ca sa nu goleasca
punga parinteasca. in fine, ceea ce voia mai presus de toate era ca
Joel s-o gaseasca frumoasa.

Cit despre Hulda, lucrul era la fel de insemnat. Moda este necru-
tatoare si le da mult de furca logodnicelor in gasirea rochiei de nunta.

Hulda va renunta in fine la cozile lungi legate cu panglici, care
ieseau din boneta ei de fata, si la cingatoarea lata cu inchizatoare
care-i prindea sortul de fusta rosie. Ea nu va mai purta naframele
de logodnica pe care i le daduse Ole la plecare, nici chimirele de care
atirnau pungile mici din piele brodata, unde sint tinute lingura de
argint cu coada scurta, cutitul, furculita, testeaua de ace — atitea
lucruri de care o femeie trebuie sa se serveasca tot timpul in gospodarie.

Nu! in apropiata zi a nuntii, parul Huldei va flutura liber pe umeri
si il avea atit de des ca nu va mai fi nevoie sa-l amestece cu suvite din
fire de in, cum obisnuiesc fetele din Norvegia mai putin daruite de
natura. in cele din urma, pentru imbracamintea si giuvaerurile tre-
buincioase, Hulda n-avea decit sa caute in cufarul mamei. in adevar,
aceste obiecte de imbracaminte se transmit din casatorie in casatorie
si servesc mai multor generatii ale aceleiasi familii. Astfel sint vazute
din nou la diverse intervale laibarul brodat cu fire aurite, cingatoarea
de catifea, fusta de matase pestrita sau de-o singura culoare, ciorapii de wadmel, lantul de aur de la git si coroana — aceasta faimoasa coroana norvegiana, pastrata in sipetul cel mai bine ferecat; e din carton aurit, rotunjita, presarata cu stele si impodobita cu frunze, asemanatoare cu coroana de flori de lamiita din alte tari ale Europei. Desigur, tot acest nimb stralucitor, cu filigranele delicate, cu atirnatorile zornaind, cu margelele din sticla colorata, trebuia sa incununeze incintator frumosul cap al Huldei. «Logodnica incoronata», cum se spune, va face cinste sotului ei. El va fi demn de ea in stralucitorul sau costum de nunta — jacheta scurta cu multi nasturi de argint, camasa scrobita cu gulerul drept, vesta tivita cu siret de matase, pantalon strimt prins de genunchi cu pompoane de lina, palarie moale, cizme galbene si la briu, in teaca lui de piele, cutitul scandinav
dolknif, de care nu se desparte nici un norvegian.

Asadar, se pusera pe treaba. Nu erau prea multe cele citeva sapta-
mini, daca voiai ca totul sa fie gata inainte de sosirea lui Ole Kamp.
De altfel, daca Ole s-ar intoarce mai devreme decit a anuntat si daca
Hulda n-ar fi inca gata, nu s-ar necaji nici unul.

Cu diversele ocupatii trecura ultimele saptamini ale lunii aprilie
si primele din mai. Pe de alta parte, Joel se dusese personal sa faca
invitatiile, profitind de faptul ca meseria sa de ghid ii lasase atunci
destul timp liber. Trebuie ca cei mai multi prieteni ii avea la Bamble,
caci acolo mergea cel mai des. Daca nu ajunse la Bergen pentru a-i
pofti pe fratii Help, cel putin trimise acestora o invitatie in scris.
Si asa cum se astepta, onorabilii armatori au acceptat cu placere
invitatia de a fi de fata la nunta lui Ole Kamp, tinarul marinar de pe
Viken. intre timp sosi ziua de 15 mai. Se astepta deci de la o zi la alta
ca Ole sa coboare din brisca, sa deschida usa si cu o voce plina de
bucurie sa strige: «Eu sint, iata-ma!»

Nu mai era nevoie decit de putina rabdare. De altfel, totul era gata.
Siegfrid, la rindul ei, nu astepta decit o vorba ca sa apara cu toate
gatelile ei.

in zilele de 16 si 17 mai inca nu venise nimeni si nici macar vreo
scrisoare pe care curierii s-o aduca din Terra-Nova.

— Nu trebuie sa te miri, surioara, repeta tot timpul Joel. Se-ntimpla
ca un vas cu pinze sa intirzie. Drumul e lung de la Saint-Pierre Miquelon
la Bergen. Ah, de ce nu este
Viken un vas cu aburi si eu masina lui!
Cum l-as impinge contra vintului si fluxului, chiar daca ar trebui sa
plesnesc la intrarea in port!

Spunea toate acestea pentru ca vedea cum nelinistea Huldei creste
pe zi ce trece.

Tocmai atunci in Telemark vremea se inrautati. Vinturi aspre ma-
turau turbate podisurile. Suflau din vest, ceea ce insemna ca veneau
dinspre America.

— Ar trebui sa fie prielnice mersului lui Vikenl repeta intruna fata.

— Fara indoiala, raspundea Jqel, dar, daca sint prea tari, pot deveni
o piedica, obligindu-l sa faca fata uraganului. Nu faci ce vrei pe mare!

— Atunci tu nu esti nelinistit, Joel ?

— Nu, Hulda, nu! E foarte neplacut, dar aceste intirzieri sint
foarte obisnuite! Nu! Nu sint ingrijorat si n-am nici o pricina sa fiu.

in 19 sosi la han un calator care avea nevoie de un ghid. Voia sa
mearga pina la capatul Hardanger-ului, trecind peste munti. Cu
toate ca n-ar fi dorit s-o lase singura pe Hulda, fratele ei nu putu sa
refuze. Va lipsi cel mult patruzeci si opt de ore si nu se-ndoia ca la
intoarcere il va gasi pe Ole. Adevarul era ca incepea sa fie foarte
necajit. Pleca deci dimineata cu inima grea.

A doua zi, pe la unu dupa-amiaza, cineva batu la usa hanului.

— Sa fie Ole?! exclama Hulda.
Se duse sa deschida.

in fata casei se afla un om infasurat in manta, cocotat in virful
bristii si a carui infatisare nu-i era cunoscuta.

CAPITOLUL VI

— Aici e hanul cucoanei Hansen ?

— Da, domnule, raspunse Hulda.

— Cucoana Hansen nu-i acasa ?

— Nu, dar trebuie sa vina.

— Curind?

— indata, si daca aveti ceva sa-i spuneti

— Nu, n-am nimic sa-i spun.

— Doriti o camera ?

— Da, cea mai frumoasa pe care o aveti.

— Sa va pregatim masa de seara ?

— Cit mai repede, si aveti grija sa mi se serveasca tot ce aveti mai
bun.

Acestea fura cuvintele schimbate intre Hulda si calator, inainte
chiar ca acesta sa coboare din brisca de care se servise ca sa vina in
inima Telemark-ului, prin padurile, lacurile si vaile Norvegiei cen-
trale.

E cunoscuta brisca, acest mijloc de locomotie pe care-l intrebuin-
teaza cu precadere scandinavii. Doua hulube lungi — intre care se

misca un cal avind un capastru din piele galbena dungata, dirijat de
o simpla zabala de fringhie trecuta nu prin gura ci peste nas — doua
roti mari a caror osie fara arcuri are deasupra o casuta colorata in
care nu incape decit o singura persoana — fara capota, fara apara-
toare, fara scarita -— iar in spatele casutei o scindura pe care sta vizi-
tiul —
skydskarl. in totul seamana cu un paianjen enorm, ale carui
pinze, duble, ar fi alcatuite din cele doua roti. Cu acest vehicul rudi-
mentar se pot face drumuri de cite cincisprezece, douazeci de kilo-
metri, fara sa simti mare oboseala.

La un semn al calatorului, un baiat veni sa tina calul. Atunci insul
se ridica, se scutura, cobori cu oarecare truda, vadita prin bombaneli
care tradau o destul de proasta dispozitie.

— Poate fi adapostita brisca ? intreba el cu un glas aspru, oprin-
du-se in pragul usii.

— Da, domnule, raspunse Hulda.

— Sa i se dea calului de mincare!

— il voi duce in grajd.

— Aveti grija de el!

— Se face. Pot sa va intreb daca ramineti mai multe zile la Dai?

— Nu stiu inca.

Calul si brisca fura duse intr-o sura mica, construita in curte, la
adapostul primilor copaci de la poalele muntelui. Era singura sura a
hanului, dar pentru nevoile oaspetilor ajungea.

Putin dupa aceea, calatorul era instalat in cea mai buna camera,
asa cum ceruse. Aici, dupa ce-si scoase mantaua imblanita, se incalzi
inaintea unui foc de lemne uscate pe care pusese sa-l faca. in acest
timp, spre a-l multumi pe circotasul calator, Hulda spuse bucataresei
sa pregateasca cea mai buna masa; bucatareasa —
piga — era o fata
voinica din imprejurimi, care ajuta la gatit si la curatenie in timpul
sezonului de vara.

Noul venit era un om inca voinic, cu toate ca trecuse de saizeci de
ani. Slab, putin incovoiat, de statura mijlocie, cu fata osoasa, spin
cu nasul ascutit, cu ochi mici, patrunzatori, in spatele unor ochelar
grosi, cu fruntea mai tot timpul incretita, cu buze prea subtiri ca si
lase sa-i scape vreo vorba buna, cu miini lungi, hraparete — era tipu
celui care imprumuta pe amanet sau al camatarului.

Hulda avu presimtirea ca acest calator nu putea aduce nimic bui
in casa cucoanei Hansen.

Ca era norvegian nu incapea vorba, dar avea din tipul scandina
numai partile vulgare. Costumul sau de calatorie era alcatuit dintr-
palarie joasa cu borurile mari, o haina dintr-o stofa albicioasa,
vesta incrucisata pe piept, un pantalon strins pe genunchi cu o cat*

rama dintr-o curea de piele, si deasupra o blana castaniu-inchis cap-
tusita cu oaie, menita sa-l fereasca de noptile inca foarte reci pe podi-
surile inalte si in vaile din Telemark.

Cit despre numele personajului, Hulda nu-l intrebase cum il cheama.
Dar avea sa afle in curind, pentru ca trebuia sa-l treaca in registrul
hanului.

in acest moment se intoarse cucoana Hansen. Fiica ei ii anunta
sosirea unui calator care a cerut cea mai buna masa si cea mai buna
camera. Nu stia cit va ramine la Dai, deoarece calatorul nu-i spusese
nimic in aceasta privinta.

— Si nu-i stii numele ? intreba cucoana Hansen.

— Nu, mama.

— Nici de unde a venit ?

— Nu.

— E vreun turist, fara indoiala. E pacat ca Joel nu s-a intors inca
pentru a-l servi. Ce vom face daca va cere un ghid?

— Nu cred sa fie un turist, raspunse Hulda. E un om cam in virsta

— Daca nu e turist, ce cauta la Dai ? zise cucoana Hansen cam ingri-
jorata, mai mult pentru sine decit pentru fiica sa.

La aceasta intrebare Hulda nu putea sa raspunda, caci calatorul
nu spusese nimic despre intentiile sale.

O ora dupa ce sosise, intra in sala cea mare, care era alaturi de camera
sa. La vederea cucoanei Hansen, se opri o clipa in prag.

Era Limpede ca cei doi nu se cunosteau unul pe altul. El se indrepta
spre dinsa si, dupa ce ii arunca o privire peste ochelari, zise, fara sa
faca macar gestul de a-si scoate palaria:

— Cred ca sinteti cucoana Hansen.

— Da, domnule, raspunse cucoana Hansen.

Si, ca si fiica sa, simti un fel de tulburare care nu-i scapa calatorului.

— Deci dumneavoastra sinteti cucoana Hansen din Dai ?

— Desigur, domnule. Aveti sa-mi spuneti ceva deosebit ?

— Voiam numai sa facem cunostinta. Nu va sint oare oaspete?
Si acum aveti va rog grija sa mi se serveasca masa cit mai repede.

— Masa este gata, raspunse Hulda. Daca vreti sa poftiti in sufra-
gerie.

— Vreau!

Acestea zise, calatorul se indrepta spre usa pe care i-o arata fata.
Putin mai tirziu, sedea inaintea unei mese ingrijite, linga fereastra.

Masa era, desigur, buna. Nici un turist, chiar cel mai pretentios,
n-ar fi avut nimic de spus. Totusi calatorul, vesnic nemultumit, nu se
abtinu de la cirteli — in special prin gesturi, caci nu era prea vorbaret.
Puteai sa te intrebi daca pretentiile sale se datorau proastei digestii

sau proastei cresteri. Supa de cirese si coacaze nu-i placu decit pe
jumatate, cu toate ca era excelenta. Nu gusta decit din virful limbii
somonul si scrumbia marinata. Sunca si o jumatate de pui rumenit,'
cu garnitura de legume, nu parura sa-i placa. Abia se impaca cu o
sticla de Saint-Julien si o jumatate de sticla de sampanie, desi erau
aduse din cele mai renumite pivnite franceze.

Ca urmare, dupa ce ispravi, calatorul nu avu pentru gazda sa nici un
tack for mad.

Dupa masa badaranul isi aprinse pipa; iesi din sala si se duse sa se
plimbe pe malul Maan-ului.

Odata ajuns la apa, se uita inapoi. Privirile sale nu se mai dezlipeau
de han. Parea sa-l cerceteze pe toate partile, plan, forma, inaltime,
fatada, ca si cum voia sa-l evalueze. Numara usile si ferestrele. Apoi,
apropiindu-se de grinzile orizontale care erau asezate la temelie, facu
doua-trei taieturi cu virful cutitului, ca si cum ar fi vrut sa vada cali-
tatea lemnului si starea in care s-a pastrat. Cauta sa-si dea seama cit
valora hanul cucoanei Hansen? Pretindea sa-l cumpere, cu toate ca
nu era de vinzare? Era cel putin ciudat. Dupa ce cerceta cladirea,
incepu sa numere arborii si arbustii din curte. in fine,masura in pasi
cele doua laturi ale hanului si miscarea creionului pe o pagina din
carnetul sau arata ca inmultea cele doua cifre.

in fiecare clipa clatina din cap, incrunta sprincenele si mormaia
«hm, hm!» cu un aer nemultumit.

in timpul acestor cercetari, cucoana Hansen si fiica ei il urmareau
privind pe fereastra salii. Cu ce fel de ins ciudat aveau de-a face?
Care era scopul calatoriei maniacului ? Ce neplacut ca toate acestea
se petreceau in lipsa lui Joel, cu atit mai mult cu cit calatorul urma sa
petreaca noaptea la han.
. — Daca este un nebun ? zise Hulda.

— Un nebun? Nu, raspunse cucoana Hansen. Dar pare un om
ciudat.

— E totdeauna suparator sa nu stii pe cine primesti in casa! rosti
fata.

— Hulda, grai cucoana Hansen, inainte sa se intoarca in casa, ai
grija sa-i duci in camera registrul hanului.

— Da, mama.

— Poate se va decide in sfirsit sa-si inscrie numele!

Pe la opt, cind se si lasase intunericul noptii, incepu sa cada o ploaie
subtire, umplind valea cu o ceata care se intindea pina la jumatatea
muntelui.

Asa ca noul oaspete al cucoanei Hansen, dupa ce urcase poteca
pina la joagar, se intoarse la han unde ceru un paharel de rachiu

Fara a mai spune vreun cuvint, tara a da cuiva buna seara, dupa ce
lua sfesnicul de lemn a carui luminare era aprinsa, intra in camera sa,
incuie usa si nu se mai auzi toata noaptea nici un zgomot.

Vizitiul se adapostise pur si simplu in sura. Acolo, intre hulubele
bristii, dormea in tovarasia calului murg, fara sa se sinchiseasca de
furtuna.

A doua zi, cucoana Hansen si fiica sa se sculara in zori. Nici un
zgomot nu se auzea din camera calatorului care se mai odihnea. Putin
dupa ora noua, el intra in sala cea mare, mai posomorit ca in ajun,
plingindu-se ca patul era tare si ca larma din casa l-a trezit. Se-ntelege
ca nu dadu buna dimineata nimanui. Apoi deschise usa si privi cerul.

Timpul nu se imbunatatise. Un vint puternic matura inaltimile
pierdute in ceata de pe Gousta, si apoi se pravalea in rafale, in vai.

Calatorul nu incerca sa iasa afara. Dar nu-si pierdu timpul. Tot
fumindu-si pipa, se plimba prin han, observa cum este construit pe
dinauntru, intra in camere, examina mobila, deschise dulapurile din
perete si sifonierele, totul fara rusine, ca si cum ar fi fost la el acasa.
S-ar fi spus ca a venit sa puna sechestru.

Daca omul era ciudat, apoi faptele sale erau din ce in ce mai sus-
pecte. Dupa aceea veni sa se aseze in fotoliul din sufragerie si cu o
voce aspra si taioasa puse citeva intrebari cucoanei Hansen: Cind a
fost construit hanul? il cladise sotul ei Harald sau l-au mostenit?
Avusese pina acum nevoie de reparatii ? Care era suprafata curtii si a
fermei ? Hanul era cunoscut si aducea cistig bun ? Cam ce numar de
turisti veneau in medie in timpul sezonului de vara? Ramineau o
singura zi sau mai multe ? etc.

Desigur ca nu luase in seama registrul lasat in camera lui, caci din
acesta putea sa-si dea seama de traficul turistilor.

in adevar, registrul se gasea in acelasi loc unde-l pusese Hulda in
ajun si numele calatorului nu fusese inscris.

— Domnule, zise atunci cucoana Hansen, nu prea inteleg cum si de
ce va pot interesa aceste lucruri. Dar daca vreti sa aflati mersul lor,
nimic mai usor. Consultati registrul hanului. V-as ruga chiar sa va
scrieti numele in el, conform regulii.

— Numele meu? Sigur ca-l voi inscrie, cucoana Hansen! II voi
inscrie in momentul plecarii!

— Trebuie sa va mai rezerv camera ?

— E inutil, zise calatorul ridicindu-se. Voi pleca dupa masa de prinz,
ca sa pot fi la Drammen miine seara.

— La Drammen? zise patrunsa cucoana Hansen.

— Da! Asa ca vreau sa fiu servit imediat.

— Locuiti la Drammen ?

— Da! Ce-i de mirare ca locuiesc la Drammen?

Prin urmare, dupa ce ramasese la Dai, sau mai bine-zis la han, o
singura zi, acest calator pleca fara sa fi vazut nimic din imprejurimi!
Nu voia defel sa cutreiere tinutul. Nu-l interesa sub nici o forma nimic
despre Gousta, Rjukanfos sau valea Vestfjorddal-ufui. Deci parasise
Drammen-ul nu pentru placerea de a vizita locurile, ci pentru afaceri
si se parea ca nu avusese alt scop decit sa cerceteze in amanuntime
casa cucoanei Hansen.

Hulda vazu pe chipul mamei ca era foarte tulburata. Cucoana Han-
sen se aseza in fotoliu, dind la o parte virtelnita, si ramase asa, nemis-
cata, Iara sa scoata un cuvint.

in acest timp calatorul intra in sufragerie si se aseza la masa. Min-
carea, tot asa de buna ca si cea din seara trecuta, nu parea sa-l multu-
measca. Si totusi minca si bau bine fara sa se grabeasca. Parea sa-si
indrepte atentia mai ales asupra valorii argintariei, lux la care tin tara-
nii norvegieni — citeva linguri si furculite mostenite din tata in fiu
si tinute cu grija alaturi de giuvaerurile familiei.

in timpul acesta vizitiul facea in sura pregatirile de plecare. La ora
unsprezece calul si brisca asteptau in fata usii hanului.

Timpul era tot asa de posomorit, cerul vinat si vintos. Citeodata
ploaia izbea ferestrele ca un tir de mitraliera. Dar calatorul, sub man-
taua imblanita, nu era om sa se sperie de rafale.

Dupa ce ispravi cu masa, bau un ultim pahar de rachiu, isi aprinse
pipa, imbraca mantaua, intra in sala mare si ceru nota de plata.

— Ma duc s-o fac, raspunse Hulda care se aseza la micul birou.

— Grabeste-te, zise calatorul. intre timp da-mi registrul, sa-mi
inscriu numele.

Cucoana Hansen se ridica sa aduca registrul si-l puse pe masa cea
mare. Calatorul lua un toc si se uita o ultima oara peste ochelari la
cucoana Hansen. Apoi, cu o scriere apasata, isi trecu numele in regis-
trul pe care-l inchise.

in timpul asta Hulda aduse nota de plata.

O lua, se uita la fiecare cifra, mormaind, pe urma controla adunarea.

— Hum! zise. Cam scump! Sapte marci si jumatate pentru o noapte
si doua mese.

— Mai sint si vizitiul si calul, spuse Hulda.

— N-are importanta! Gasesc ca e scump. in adevar, nu ma mira
ca nu merge bine in felul asta!

— Nu datorati nimic, domnule! spuse atunci cucoana Hansen.
cu o voce atit de tulburata incit de-abia se auzea.

Tocmai deschisese registrul, vazuse numele si repeta dupa ce-i lua
nota inapoi rupind-o in bucati:

— Nu datorati nimic!

— E si parerea mea! raspunse calatorul.

Si fara a mai spune buna seara la plecare, asa cum nu daduse buna
ziua la sosire, se urca in brisca, in timp ce vizitiul sari in spatele lui
pe bancheta. Putin dupa aceea disparu dupa cotitura drumului.

Cind Hulda deschise registrul, nu gasi decit acest nume: «Sand-
goist din Drammen».

CAPITOLUL VII

Joel trebuia sa se intoarca la Dai a doua zi dupa-amiaza, dupa ce
va fi lasat pe turistul, caruia ii servea de ghid, pe drumul ce duce la
Hardanger. Hulda, care stia ca fratele sau va veni luind-o pe platou-
rile de pe Gousta, pe malul sting al riului Maan, pleca sa-l astepte la
locul pe unde trecea riul. Se aseza aproape de micul debarcader la
care acosteaza bacul. Aici cazu pe ginduri. La nelinistea pricinuita
de intirzierea vasului
Viken, se adauga acum alta ingrijorare foarte
mare. Acest nou necaz avea drept cauza vizita domnului Sandgoist
si purtarea cucoanei Hansen fata de el. De ce, imediat ce i-a citit
numele, mama a rupt nota de plata si a refuzat sa primeasca vreun ban Era un secret la mijloc si inca grav, fara indoiala.

Hulda fu trezita din gindurile sale de sosirea lui Joel. Ea il zari
cind cobora poteca muntelui. Aparea cind printre luminisurile inguste,
cind printre copacii doboriti sau arsi. Apoi disparea sub frunzisul des
al brazilor, mestecenilor si fagilor cu trunchiurile acoperite de crengi
dese. in fine, ajunse pe malul celalalt si lua bacul. Vislind energic,
trecu in citeva clipe apa involburata. Apoi sari pe mal si se apropie
de sora sa.

— Ole s-a intors 7 intreba el.

La Ole se gindise in primul rind, dar intrebarea sa ramase fara
raspuns.

— Nici o scrisoare de la el ?

— Nici una!

Si Hulda izbucni in lacrimi.

— Nu, exclama Joel, nu plinge, draga sora, nu plinge! imi face
prea rau! Nu pot sa te vad plingind! Bine, zici ca nu ai primit nici o
scrisoare! Sigur ca incepe sa fie ingrijorator! Dar inca nu e cazul sa
desperi! Uite, daca vrei, voi pleca la Bergen. Ma voi informa Si ii
voi vedea pe fratii Help. Poate au ei vesti din Terra-Nova. De ce
Viken sa nu se fi oprit in vreun port, din cauza avariilor sau pentru
a se adaposti de vremea rea ? Se stie ca vintul sufla in rafale de peste

o saptamina. De multe ori s-a vazut cum vase din New-Found-Land
s-au refugiat in Islanda si in insulele Feroe. I s-a intimplat chiar si lui
Ole, acum doi ani, cind se afla pe
Strenna. Si nu intotdeauna poti
trimite o scrisoare. iti spun deschis ce gindesc, surioara. Linisteste-te
Daca ma faci sa pling, ce se va alege de noi?

— E peste puterile mele, frate!

— Hulda! Hulda! Nu-ti pierde curajul! Te asigur ca eu nu sint
desperat!

— Sa te cred oare, Joel?

— Da, crede-ma! Dar, pentru ca sa te linistesc, vrei sa plec miine
dimineata la Bergen? Sau poate in seara asta?

— Nu vreau sa ma parasesti! Nu! Nu vreau! raspunse Hulda lipin-
du-se de fratele sau, ca si cum nu-l mai avea decit pe el pe lume.

Luara amindoi drumul spre han. Dar incepuse sa ploua si vintul
batea asa de puternic, incit trebuira sa se adaposteasca in coliba lun-
trasului ce se afla la citeva sute de pasi de malurile Maan-ului. Aici
aveau de asteptat pina sa se mai potoleasca vremea. Si atunci Joel
simti nevoia sa vorbeasca cu orice pret. Tacerea i se parea mai greu
de suportat decit cele ce putea spune, chiar daca acestea n-ar fi fost
vorbe de incurajare.

— Si mama noastra ? intreba el.

— Din ce in ce mai trista! raspunse Hulda.

— N-a venit nimeni in lipsa mea ?

— Ba da, un calator care a si plecat.

— Atunci nu se afla nimeni acum la han si nimeni n-a cerut un ghid ?

— Nu, Joel.

— Cu atit mai bine, caci prefer sa nu te las singura. De altfel, daca
timpul nu se schimba, mi-e teama ca anul acesta turistii vor renunta
sa vina in Telemark!

— Dar sintem in mai, frate!

— Desigur, dar am presimtirea ca sezonul nu va fi bun pentru noi!
in fine, vom vedea! Dar spune-mi, calatorul acela a parasit ieri Dal-ul

— Da, ieri dimineata.

— Si cine era?

— Un om din Drammen, unde locuieste, se pare, si pe care-l cheama
Sandgoist.

— Sandgoist ?

— il cunosti?

— Nu, raspunse Joel.

Hulda se intrebase daca sa-i povesteasca fratelui sau tot ce se petre-
cuse la han in lipsa lui. Daca Joel ar afla cit de neobrazat fusese acest
om, care parea sa fi calculat valoarea casei si a mobilierului, si cum s-a purtat in schimb cucoana Hansen fata de el, ce si-ar putea inchipui?
Nu va crede ca mama lor avea motive foarte grave pentru a fi luat
atitudinea pe care a avut-o ? Dar care erau aceste motive ? Ce putea
avea comun ea si Sandgoist? Sigur ca exista un secret care ameninta
familia! Joel va dori sa-l cunoasca, va cere mamei sa i-l incredinteze si o va potopi cu intrebari Cucoana Hansen, asa de inchisa, atit de
potrivnica marturisirilor, va voi sa pastreze tacerea, asa cum o facuse
intotdeauna. Situatia ce se va crea intre ea si copii, care si acum era destul de grea, ar deveni si mai neplacuta. Dar putea oare fata sa-i ascunda ceva lui Joel? Un secret fata de el! N-ar fi fost aceasta o bresa in prietenia de fier ce-i unea? Nu! Nu trebuia ca aceasta prietenie sa se
destrame vreodata! Hulda hotari deci sa-i spuna tot.

— N-ai auzit niciodata vorbindu-se despre acest Sandgoist cind
te-ai dus la Drammen?

— Niciodata.

— Ei bine, afla, Joel, ca mama noastra il cunostea, cel putin dupa
nume!

— il cunostea pe Sandgoist?

— Da, frate.

— Dar n-am auzit-o niciodata pronuntind acest nume!

— il cunostea totusi, desi nu-l vazuse niciodata inaintea venirii
sale de alaltaieri!

Si Hulda povesti toate intimplarile din timpul sederii calatorului la
han, fara a uita sa vorbeasca si despre fapta ciudata a cucoanei Hansen
la plecarea lui Sandgoist. Ea se grabi sa adauge:

— Cred ca e mai bine, Joel, sa n-o intrebi nimic pe mama. O cunosti
doar. Ar fi s-o faci mai nenorocita. Viitorul ne va dezvalui, fara indo-
iala, ceea ce se ascunde in trecutul ei. Deie soarta ca Ole sa se intoarca, si daca e vreun necaz care ameninta familia noastra, vom fi trei care sa-l suportam!

Joel o ascultase cu mare atentie pe sora sa. Da, intre cucoana Hansen
si Sandgoist se-ntimplase ceva grav, care-l facea pe acesta din urma s-o tina pe hangita la cheremul lui. Putea fi pus la indoiala faptul ca venise sa inventarieze hanul din Dai ? Lucrul era evident! Si nota de plata rupta in momentul plecarii sale — ceea ce i s-a parut firesc — ce putea sa insemne?

— Ai dreptate, Hulda, spuse Joel, nu voi intreba nimic pe mama.
Poate ii va parea rau ca n-a avut incredere in noi. Numai sa nu fie prea
tirziu! Trebuie sa sufere destul, sarmana femeie! S-a incapatinat! N-a
inteles ca inima copiilor este facuta sa-ti poti varsa amarul intr-insa!

— O va intelege intr-o zi, Joel.

— Da, sa asteptam! Dar pina atunci imi voi ingadui sa caut sa aflu

cine este acest individ. Poate il cunoaste domnul Helmboe? il voi
intreba cind voi fi la Bamble si, daca e nevoie, ma voi duce pina la
Drammen. Acolo nu va fi greu sa aflu cel putin ce face omul acesta, ce
fel de afaceri invirte si ce crede lumea despre el

— Nimic bun, sint sigura, raspunse Hulda. Are o fata ursuza si o
privire rautacioasa. As fi surprinsa daca s-ar ascunde un suflet bun
sub scoarta asta atit de grosolana!

— Ei, zise Joel, sa nu judecam oamenii dupa infatisarea lor! Pun
ramasag ca l-ai gasi pe placul tau pe Sandgoist, daca l-ai privi mergind
la brat cu Ole

— Sarmanul meu Ole! murmura fata.

— Vine el, vine, este pe drum! exclama Joel. Ai incredere, Hulda!
Ole nu-i departe si-l vom dojeni la intoarcere pentru ca s-a lasat
atita asteptat!

Ploaia incetase. Amindoi iesira din coliba si urcara pe poteca ce
ducea spre han.

— Nu stiu daca ti-am zis, rosti atunci Joel, plec miine.

— Pleci din nou?

— Da, miine dimineata.

— Atit de repede ?

— Trebuie, Hulda. Cind am plecat din Hardanger, am fost prevenit
de unul din tovarasii mei ca un calator vine din nord pe platourile din
Rjukanfos, unde trebuie sa soseasca miine.

— Cine este acest calator ?

— Pe legea mea, nu-i stiu nici macar numele. Dar trebuie sa fiu acolo
pentru a-l insoti la Dai.

— Du-te atunci, daca nu poti altfel! raspunse Hulda suspinind adinc.

— Miine in zori ma voi asterne la drum. Asta te necajeste, Hulda ?

— Da, frate! Sint destul de ingrijorata fara tine chiar cind lipsesti
numai citeva ore!

— Ei bine, afla ca de data aceasta nu plec singur!

— Si cine te insoteste ?

— Tu, surioara, tu! Trebuie sa-ti mai schimbi gindurile si te iau
cu mine.

— Ah, multumesc, Joel!

CAPITOLUL VIII

A doua zi amindoi parasira hanul in zori. Vreo cincisprezece kilo-
metri la dus, de la Dai la renumitele cascade, si tot atita la intors n-ar
fi fost decit o plimbare pentru Joel, dar trebuia sa tina seama de puterile Huldei. Joel facu rost de brisca maistrului Lengling si, ca toate bristile, aceasta n-avea decit un loc. E drept ca maistrul fiind foarte gras, a trebuit sa i se faca o casuta mai mare, ca sa poata intra in ea. Hulda si Joel incapura lipiti unul de altul. Daca il gaseau pe calatorul anuntat la Rjukanfos, el va lua locul lui Joel si acesta se va intoarce pe jos sau va sta pe scindura de la spate.

Drumul de la Dai la cascade era foarte frumos, cu toate ca era plin de
hirtoape. Era mai curind o poteca decit un drum. Grinzi abia cioplite,
aruncate peste piraiele care se varsa in Maan, alcatuiau podete la ci-
teva sute de pasi unul de altul. Dar calul norvegian este obisnuit sa le
treaca cu pas sigur, si daca brisca n-are arcuri, hulubele sale lungi sla-
besc intr-o oarecare masura hurducaturile.

Timpul era frumos. Joel si Hulda mergeau repede de-a lungul cam-
piilor inverzite, scaldate in stinga de apele limpezi ale Maan-ului.
Citeva mii de mesteceni umbreau ici si colo drumul insorit. Negurile
noptii se transformau in picaturi de roua in virful ierburilor inalte. La
dreapta torentului, la doua mii de metri inaltime, peticele de zapada
de pe Gousta straluceau luminoase in soare.

Timp de o ora brisca merse destul de repede. Urcusul inca nu se facea
simtit. Dar cu cit inaintau, valea se ingusta. De-o parte si de alta pira-
iele devenira torente navalnice. Cu toate ca drumul serpuia, el nu
putea sa ocoleasca toate denivelarile terenului. De aici, treceri foarte
grele, dar pe care Joel reusea sa le strabata cu indeminare. Linga el
Hulda nu se temea de nimic. Cind hurducatura era prea mare, ea se
agata de bratul lui. Racoarea diminetii ii imbujora frumoasa fata,
atit de palida de o vreme incoace.

Totusi trebuiau sa ajunga la o inaltime mai mare. Valea nu mai lasa
sa treaca decit albia mult ingustata a Maan-ului, intre doua ziduri
aproape drepte. Pe plaiurile invecinate aparura vreo douazeci de case
singuratice; pasuni si ferme parasite, colibe de ciobani pierdute intre
mesteceni si fagi. Curind nu se mai putu vedea riul; dar il auzeau cum
vuieste intre peretii abrupti ai stincilor. Tinutul luase o infatisare gran-
dioasa si salbatica, privelistea largindu-se pina la crestele muntilor.

Dupa doua ore de mers, un joagar se arata linga o cascada de o mie
cinci sute de picioare, care ii misca roata dubla. Cascadele navalnice
nu sint rare in Vestfjorddal; dar volumul lor de apa nu e prea mare.
Cele din Rjukanfos le intrec cu mult.

Ajunsi la joagar, Joel si Hulda coborira din brisca.

— O jumatate de ora de mers pe jos nu te va obosi prea tare, surioa-
ra? zise Joel.

— Nu, frate, nu sint obosita si imi va face chiar bine sa merg putin
pe jos.

— Putin mai mult, si e tot timpul urcus!

— Ma voi sprijini de bratul tau, Joel!

in adevar, aici trebuira sa paraseasca brisca. N-ar mai fi putut stra-
bate potecile abrupte, trecatorile inguste si povirnisul cu grohotis
miscator, ale carui serpuiri capricioase, fie golase, fie umbrite de copaci, anunta apropierea marii cascade.

incepu sa se zareasca un fel de negura deasa in mijlocul azurului
indepartat. Erau apele pulverizate ale Rjukan-ului, si volutele lor se
ridicau la o inaltime destul de mare.

Hulda si Joel o luara pe p poteca binecunoscuta de ghizii care
coborau spre strimtoare. Au trebuit sa se strecoare printre copaci si
arbusti. Citeva minute mai tirziu sedeau amindoi pe o stinca acoperita
de muschi galbui, care se afla aproape in fata cascadei. Nu puteai
ajunge pina la ea decit pe partea asta. Fratele si sora s-ar fi auzit cu greu unul pe altul daca si-ar fi vorbit. Dar gindurile lor erau aceleasi si le puteau impartasi de la suflet la suflet, fara sa aiba nevoie de cuvinte.

Volumul de apa al cascadei Rjukan-ului este enorm, inaltimea ei
considerabila si vuietul asurzitor. Fundul albiei Maan-ului se intre-
rupe brusc, la jumatatea drumului intre lacul Mjfis in amonte si lacul
Tinn in aval, pe o adincime de noua sute de picioare. Noua sute de
picioare, adica de sase ori inaltimea Niagarei — dar a carei largime, in
schimb, este de trei mile intre malul american si cel canadian.

Aici Rjukanfos are aspecte ciudate, greu de descris. Nici o pictura
nu le-ar reda asa cum sint. Exista anumite minuni ale naturii pe care
trebuie sa le vezi pentru a intelege pe deplin frumusetea lor, intre altele si aceasta cascada, cea mai vestita de pe continentul european.

Un turist, asezat pe malul sting al Maan-ului, se pierduse tocmai in
contemplarea ei. De acolo putea sa observe Rjukanfos de la cea mai
mare apropiere si din locul cel mai inalt.

Joel si sora sa inca nu-l zareau, cu toate ca silueta lui se putea deslusi
de la acea distanta. Si nu din cauza departarii, ci din cauza unui efecl
optic special al peisajelor din munti, care-l facea sa para mai mic si
mai distantat decit era in realitate.

Deodata calatorul se ridica, avintindu-se neprevazator pe culmea
stincoasa care se rotunjea ca un dom spre albia Maan-ului. Era evi-
dent ca acest curios voia sa vada cele doua cavitati ale Rjukanfos-ulu
— una la stinga, plina de clocotirea apelor, si alta la dreapta, totdeauna acoperita de o negura deasa. Poate voia sa stie daca nu exista si o a treia
cavitate la mijlocul cascadei. Fara indoiala ca aceasta ar explica cun
Rjukan-ul, dupa ce se pierde in abis, iese din nou la iveala, aruncind
li
anumite intervale preaplinul apelor sale navalnice. S-ar spune ci
suvoaiele sint azvirlite in sus de niste explozii si acopera cu stropi
plaiurile inconjuratoare.

Turistul inainta pe aceasta «spinare de magar», colturoasa si lune-
coasa, fara nici o radacina, fara o tufa, fara iarba, care poarta numele
de Trecatoarea Mariei sau Maristien.

Nu stia probabil legenda care a facut celebra aceasta trecatoare.

intr-o zi, Eystein vru s-o ajunga pe acest drum periculos pe frumoasa
Mari din Vestfjorddal; logodnica sa ii intindea mina de pe cealalta parte a trecatorii. Deodata piciorul ii aluneca si, neputindu-se tine de stincile lunecoase ca gheata, se prabusi si pieri in prapastie. Apele repezi ale Maan-uluinu i-au adus niciodata lesul la suprafata.

I se va intimpla si acestui indraznet, aflat pe pantele Rjukanfos-ului,
ceea
ce i s-a intimplat nefericitului Eystein ?

Era de temut. Si in adevar, el isi dadu seama de primejdie, dar prea
tirziu. Deodata ii fugi pamintul de sub picioare, scoase un strigat, se
rostogoli vreo douazeci de pasi si abia avu timp sa se agate de un colt de stinca, aproape de marginea prapastiei.

Joel si Huida inca nu-l zarisera, dar le ajunse la ureche strigatul.

— Ce se-aude ? spuse Joel ridicindu-se.

— Un strigat! raspunse Huida.

— Da, un strigat desperat!

— Din care parte ?

— Sa ascultam!

Amindoi se uitara la dreapta si la stinga cascadei, dar nu putura ve-
dea nimic. Cu toate acestea auzisera bine pe cineva tipind: «Ajutor!
Ajutor!» in mijlocul uneia din acele taceri periodice care dureaza
aproape un minut intre fiecare cadere de apa a Rjukanfos-ului.

Strigatul de ajutor se repeta.

— Joel, zise Huida, trebuie sa fνe vreun calator in primejdie care
cere ajutor! Sa mergem intr-acolo.

— Da, sora, si nu poate fi departe! Dar in ce parte? Unde este?
Nu vad nimic!

Huida urca panta din spatele stincii pe care se asezase, agatindu-se
de tufele mici de pe malul sting al Maan-ului.

— Joel! striga ea, in sfirsit.

— il vezi?

— Acolo acolo!

Si Huida arata spre imprudentul alpinist aproape agatat deasupra
prapastiei. Daca piciorul sau sprijinit in ridicatura de stinca se desfa-
cea, daca aluneca putin mai jos, daca il cuprindea ameteala, atunci
era pierdut.

— Trebuie sa-l salvam! ziseHulda.

— Da, trebuie raspunse Joel. Cu singe rece am putea ajunge
pina la el.

Joel scoase atunci un strigat prelung. El fu auzit de calator, care in-
toarse capul spre ei. Apoi, in citeva momente, Joel cauta sa-si dea sea-
ma de ceea ce trebuie facut mai repede si mai sigur pentru a-l scoate
din ananghia la care se gasea.

— Hulda, zise el, nu ti-e frica ?

— Nu, frate!

— Cunosti bine Maristien-ul ?

— Am trecut pe acolo de citeva ori!

— Ei bine, mergi pe partea de sus a spinarii muntoase, apropiindu-te
cit mai mult de calator! Pe urma lasa-te sa aluneci usor spre el si apu-
ca-l de mina, astfel ca sa-l poti tine bine. Dar sa nu incerce sa se ridice!
L-ar prinde ameteala si te-ar trage dupa el, astfel ca ati fi amindoi pier-
duti!

— Si tu, Joel?

— Eu, in timp ce tu vei cobori, ma voi tiri in sus de-a lungul crestei
din partea Maan-ului. Voi fi acolo cind vei ajunge si tu si daca alune-
cati, poate as putea sa va opresc pe amindoi!

Apoi, cu o voce rasunatoare, profitind de o noua acalmie a Rju-
kanfos-ului, Joel striga:

— Nu va miscati, domnule! Asteptati! Vom incerca sa ne
apropiem!

Hulda disparuse deja in spatele tufelor inalte ale crestei, ca sa
coboare lateral pe cealalta coama a Maristien-ului.

Joel o vazu pe curajoasa fata care aparea la cotitura ultimilor
copaci.

El, la rindul sau, cu pretul vietii, incepu sa se catare incet de-a lungul
partii inclinate a acestei spinari rotunjite care margineste peretele de
stinca al Rjukanfos-ului.

Cit singe rece, cita siguranta a piciorului si a miinii iti trebuiau ca s£
mergi pe marginea acestei prapastii cu peretii uzi de stropii cataractei

Odata cu el, dar cu o suta de picioare mai sus, Hulda inainta piezis
pentru a ajunge cit mai repede la locul unde calatorul ramases*
nemiscat. Din pozitia in care se afla, nu i se putea vedea fata care en
indreptata spre cascada.

Joel, ajungind sub el, se opri. Dupa ce se propti bine intr-o crapa
tura de stinca, striga:

— Ei, domnule!
Calatorul intoarse capul.

— Ei, domnule! zise din nou Joel. Nu faceti nici o miscare, nici un
si tineti-va bine.

— Fii fara grija, ma tin bine, prietene! raspunse el, cu un glas care'
linisti pe Joel. Daca nu ma tineam bine, as fi fost de un sfert de ora i
fundul prapastiei.

Joel incepu sa se catare incet

— Sora mea va cobori pina la dumneavoastra, spuse Joel. Va va
apuca de mina. Dar inainte ca eu sa ajung acolo, nu incercati sa va
ridicati! Nu miscati!

— Voi ramine neclintit ca o stinca, raspunse calatorul.

Hulda incepu sa coboare pe panta, cautind locuri mai putin alune-
coase, bagind piciorul in crapaturi unde gasea un sprijin solid, pastrin-
du-si capul limpede ca orice fata din Telemark, obisnuita sa urce pe
crestele muntilor.

Si asa cum spusese Joel, striga si ea:

— Tineti-va bine, domnule!

— Ma tin bine si ma voi tine, va asigur, in continuare, atit cit ma
voi putea tine!

Cum se vede, sfaturile nu-i lipseau. Veneau si de sus, si de jos.

— Mai ales, nu va fie frica, zise Hulda.

— Nu mi-e frica!

— Va vom salva, striga Joel.

— Ma bizui pe voi, caci, pe sfintul Olaf, nu as putea sa ma salvez
singur!

Era clar ca turistul isi pastrase prezenta de spirit. Dar, dupa cadere,
bratele si picioarele refuzasera fara indoiala sa-l slujeasca si tot ce putea face acum era sa se tina pe mica ridicatura care-l despartea de prapastie.

intre timp Hulda continua sa coboare. Citeva clipe mai tirziu, ajunse
pina la calator. Atunci, sprijinindu-si piciorul intr-o iesitura de stinca,
ii prinse mina. Calatorul cauta sa se ridice putin.

— Nu miscati, domnule! Nu miscati! zise Hulda. M-ati tiri dupa
dumneavoastra. Si nu sint destul de puternica sa va opresc din cadere!
Trebuie sa asteptati sosirea fratelui meu. Cind el se va afla intre noi si
prapastie, veti incerca sa va ridicati putin

— Sa ma ridic, fata mea! E mai usor de spus decit de facut si nu
cred sa fie asa de simplu.

— Nu cumva sinteti ranit, domnule?

— Hmm! Nimic rupt sau scrintit, sper, dar am cel putin o frumoasa
si adinca zgirietura la picior!

Joel se gasea in acel moment la vreo douazeci de picioare de locul
unde se aflau Hulda si calatorul, in partea de jos a pantei. Spinarea
rotunjita a coamei il impiedicase sa ajunga drept la ei. Trebuia deci sa
urce acum aceasta suprafata curba. Era lucrul cel mai greu si cel mai
primejdios. isi punea viata in joc.

— Nici o miscare, Hulda! mai striga el pentru ultima oara. Daca
alunecati amindoi, nu sint pe un loc bun sa va pot opri si am fi pierduti
cu totii.

— Nu-ti fie teama de nimic, Joel! raspunse Hulda. Gindeste-te nu-
mai la tine si cerul sa-ti ajute!

Joel incepu sa se tirasca pe burta, facind miscari de adevarata reptila.
De doua-trei ori simti ca nu mai are nici un punct de sprijin. Dar cu multa dibacie reusi sa urce pina linga calator. Acesta, un om destul de in virsta, dar viguros, avea un chip frumos, blind si surizator. De fapt,
Joel se asteptase mai repede sa gaseasca vreun tinar indraznet care
incercase sa treaca peste Maristien.

— A fost o greseala ceea ce ati facut, domnule! zise el, pe jumatate
culcat pentru a-si recapata suflul.

— Cum greseala ? raspunse calatorul. Spuneti mai bine, pur si
simplu, o prostie!

— V-ati riscat viata

— Si v-am facut sa o puneti in primejdie si pe a voastra

— Ah, a mea, asta mi-e intr-o masura meseria! raspunse Joel.
Si dupa ce se ridica, zise:

— Acum e vorba sa putem sui coama, dar ceea ce a fost mai greu
s-a facut.

— Ei, ce-a fost mai greu!

— Da, domnule, a fost greu sa ajung pina la dumneavoastra. Nu
mai avem de urcat decit o panta mai putin abrupta.

— Ar fi bine insa, baiete, sa nu te prea bizui pe mine! Am un picior
de care nu ma voi putea folosi nici acum si cred ca nici peste citeva zile!

— incercati sa va ridicati!

— Voi incerca cu ajutorul vostru!

— Veti apuca bratul surorii mele. Eu va voi sprijini si va voi impinge
de sale.

— Zdravan?

— Da, zdravan.

— Ei bine, prieteni, ma las in grija voastra. Va priveste, daca ati avut
ideea sa ma scoateti din incurcatura.

Facura asa cum spusese Joel — cu prudenta. Daca era destul de pri-
mejdios sa urci pe coama, totusi toti trei se descurcasera mai bine si
mai repede decit sperasera. De altfel, calatorul nu avea o fractura sau o
entorsa, ci numai o simpla dar adinca zgirietura. Putu deci sa se ser-
veasca de ambele picioare mai bine decit crezuse, desi nu fara dureri.

Zece minute mai tirziu se aflau in siguranta, dincolo de Maristien.

Acolo calatorul ar fi putut sa se odihneasca sub primii brazi care
marginesc fieldul superior al Rjukanfos-ului. Dar Joel ii mai ceru un
efort in plus. Era vorba sa ajunga la o cabana, pierduta in mijlocul copacilor din spatele stincii pe care el si sora lui se oprisera sa se uite la cascada. Calatorul se sili sa faca acest efort, reusi si, sprijinit de o parte de Hulda si de alta de Joel, ajunse fara prea mare greutate la usa cabanei.

— Sa intram, domnule, zise fata, si aici va veti odihni putin.

— Nu s-ar putea ca odihna sa dureze cel putin un sfert de ora ?

— Da, domnule, si apoi va trebui sa veniti cu noi pina la Dai.

— La Dai ? Ei bine, tocmai la Dai voiam sa merg!

— Sinteti poate turistul care vine din nord, intreba Joel, si care mi-a
fost semnalat la Hardanger?

— Exact.

— Pe legea mea, n-ati mers pe drumul cel bun

— Mi se pare si mie.

— Si daca as fi prevazut ce se va intimpla, m-as fi dus sa va astept
dincolo de Rjukanfos!

— Asta ar fi fost o idee buna, dragul meu baiat! M-ai fi ferit de o
imprudenta de neiertat la virsta mea

— La orice virsta, rosti Hulda.

Toti trei intrara in cabana, unde se gasea o familie de tarani — tatal,
mama si doi fii — care se ridicara si-i primira cu bucurie.

Joel vazu ca zgirietura de sub genunchi a calatorului era destul de
grava. Va fi nevoie desigur de o saptamina intreaga de odihna; dar
piciorul nu era nici scrintit, nici rupt, si osul nu fusese atins. Si asta era
lucrul cel mai de seama.

Li se dadu lapte proaspat, o gramada de fragi si putina piine neagra,
iar ei primira cu placere. Joel nu ascunse ca ii era o foame de lup si
daca Hulda minca putin, calatorul nu refuza sa se ia la intrecere cu
fratele ei.

— intr-adevar, spuse el, gimnastica asta mi-a stirnit pofta de
mincare! Dar marturisesc cu mina pe inima ca, a voi sa trec pe la
Maristien, a fost mai mult decit o imprudenta! Sa vrei sa joci rolul
nefericitului Eystein, cind ai putea sa fii tatal lui si chiar bunicul lui!

— Ah! Cunoasteti legenda ? zise Hulda.

— Daca o cunosc! Dadaca mea ma adormea citindu-mi-o, la virsta
fericita cind mai aveam o dadaca! Da, o cunosc, curajoasa fata, si
deci sint cu atit mai vinovat! Acum, dragi prieteni, Dai e cam departe
pentru un invalid ca mine! Cum ma veti duce pina acolo ?

— Nu va nelinistiti pentru atit de putin, raspunse Joel. Brisca noas-
tra ne asteapta in vale, la capatul potecii. Sint de facut numai trei sute
de pasi

— Hm, trei sute de pasi!

— La vale, spuse fata.

— O, daca e vorba de coborit, e usor, prieteni, si un brat imi va
ajunge

— De ce nu doua raspunse Joel, cind aveti patru la dispozitie!

— Bine, atunci doua sau chiar patru! Acest lucru nu ma va costa
mai scump?

— Nu costa nimic.

— Ba da, cel putin un «multumesc» pentru iiecare brat, si imi dau
seama ca inca nu v-am multumit

— Pentru ce, domnule ? intreba Joel.

— Dar pur si simplu pentru ca mi-ati salvat viata, primejduind-o
pe a voastra!

— Cind doriti? zise Hulda, care se ridica spre a evita multumirile.

— Cum adica! Dar vreau chiar acum! De altfel, vreau tot ce
vreti voi sa vreau!

Apoi calatorul plati taranilor de la cabana si, sprijinit putin de Hulda
si mult de Joel, incepu sa coboare poteca serpuitoare care ducea spre
locul unde riul Maan intilneste drumul spre Dai.

Coborisul nu se facu fara citiva «au, au!» care se terminau cu un
hohot de ris. in fine ajunsera Ia joagar si Joel se apuca sa inhame calul
la brisca. Dupa cinci minute calatorul era instalat in sareta, cu fata lin-
ga el.

— Si dumneata ? il intreba Joel. Cred ca ti -am luat locul

— Un loc pe care vi-l cedez bucuros.

— Dar poate daca ne-am stringe putin

— Nu Nu! Am picioare zdravene, picioare de ghid! Sint la fel de
bune ca rotile

— Ba mai bune, baiatule!

Mersera de-a lungul drumului, apropiindu-se incet-incet de Maan.
Joel mergea in fata calului si-l ducea de Mu, in asa fel ca sa nu hur-
duce prea tare brisca.

intoarcerea fu vesela, cel putin in ce-l privea pe calator. Nu trecu
mult si vorbea ca un vechi prieten al familiei Hansen. inainte de a
ajunge, fratele si sora ii spuneau «domnule Sylvius», si domnul Sylvius nu le mai spunea decit «Hulda» si «Joel», ca si cum s-ar fi cunoscut de cind lumea.

Pe la ora patru micuta clopotnita din Dai isi arata virful intre copacii
catunului. O clipa mai tirziu, calul se opri in fata hanului. Calatorul
cobori cu oarecare greutate din brisca. Cucoana Hansen iesi sa-i
intimpine la usa si cu toate ca noul venit nu ceru cea mai buna camera a casei, totusi aceea i se dadu.

CAPITOLUL IX

Sylvius Hog fu numele inscris in seara aceea in registrul calatorilor,
si tocmai sub cel al lui lui Sandgoist. Mare deosebire, veti fi de acord,
intre cele doua nume, ca si intre cei doi oameni care le purtau! Nu era

intre ei nici o asemanare, nici fizica, nici morala. Generozitate de-o
parte, lacomie de alta. Unul era bunatatea in persoana, celalalt o
inima seaca.

Sylvius Hog abia implinise saizeci de ani. Totusi nu-si arata virsta.
inalt, drept, bine facut, sanatos la trup si la minte, el placea de la prima
vedere cu fata lui blinda si frumoasa, cu obrazul ras, bine incadrat de
parul lung si putin carunt, cu ochii surizatori ca si gura. Avea fruntea
boltita, care putea adaposti cele mai frumoase idei si pieptul lat, in
care inima putea bate in voie. La toate aceste insusiri se mai adaugau
si o nesecata voie buna, o infatisare inteligenta si prietenoasa, o na-
tura capabila de toate generozitatile ca si de toate sacrificiile.

Sylvius Hog din Christiania. Asta spunea tot. Era nu numai
cunoscut, apreciat, iubit si respectat in capitala norvegiana, dar
chiar in toata tara, pe toate meleagurile norvegiene, se intelege.
Sylvius Hog era profesor de drept in Christiania. Fiind unul dintre
oamenii cei mai renumiti din tara, nu era de mirare ca facea parte
din Storthing. in aceasta insemnata adunare el exercita o influenta,
prin cinstea sa atit in viata particulara cit si in cea publica, chiar si
asupra deputatilor-tarani, alesi in numar mare in regiunile agricole.
Avind un caracter foarte independent, nedorind onoruri, el refuzase
de citeva ori sa intre in guvern. I se cunostea numele in toata Nor-
vegia din partile Christiansand-ului pina la cele mai indepartate
stinci de la capul Nord. Demn de marea sa popularitate, nici o calom-
nie n-a putut sa-l atinga nici pe deputatul, nici pe profesorul din Chris-
tiania. Era un adevarat norvegian, dar un norvegian iute din fire,
neavind nimic din calmul traditional al compatriotilor sai, fiind mult
mai hotarit in gind si fapta decit o presupune temperamentul scandi-
nav. Asta se simtea in miscarile sale repezi, in cuvintul inflacarat si
in vioiciunea gesturilor.

Desi avea o anume bunastare, Sylvius Hog nu putea fi socotit un
om bogat si nu cistigase bani din afacerile publice. Fire dezinteresata,
nu se gindea niciodata la el, ci neincetat la ceilalti. Astfel, nu se sin-
chisea de demnitati. Se multumea sa fie deputat. Nu voia nimic mai
mult.

in acest moment Sylvius Hog profita de un concediu de trei luni
ca sa se refaca dupa o munca de un an la lucrarile legislative. El para-
sise Christiania de sase saptamini, cu intentia sa cutreiere tot tinutul
care se intinde pina la Drontheim, Hardanger, Telemark si districtele
Konsberg si Drammen. Voia sa viziteze aceste provincii pe care inca
nu le cunostea, facind o calatorie de studii si agrement.

Sylvius Hog strabatuse o parte din aceste regiuni si tocmai se
intorcea din nord, cind a vrut sa vada celebra cascada, una din minu-

nile Telemark-ului. Dupa ce a examinat la fata locului proiectul
atunci in studiu, al liniei ferate de la Drontheim la Christiania, a ceru
o calauza sa-l conduca la Dai, contind sa-si gaseasca ghidul pe malu
sting al Maan-ului. Dar, fara sa-l mai astepte, atras de admirabilei*
privelisti ale Maristien-ului, se aventurase peste primejdioasa treca
toare. Marea nesabuinta ar fi putut sa-l coste viata. Si fara ajutora
lui Joel si al Huldei Hansen, calatoria si calatorul'ar fi sfirsit in pra
pastia din Rjukanfos.

CAPITOLUL X

Lumea este foarte instruita in aceste tari scandinave — nu numa
locuitorii de la orase, dar chiar si in cele mai departate sate. Aceast
instruire merge dincolo de a sti sa citesti, sa scrii si sa socotesti. Tarani,
invata cu placere. Are o minte deschisa. Ia parte la bunul mers a
comunei. Se intereseaza de treburile publice. in Storthing taran
sint intotdeauna in majoritate. De multe ori vin la sedinte in costi
mele nationale din tinutul lor. Sint cunoscuti, pe drept cuvint, pentr
inalta lor judecata, bunul lor simt practic, intelegerea exacta a lucrar:
lor — chiar daca este mai inceata — si mai ales pentru ca sint incorup
tibili.

Nu trebuie deci sa fie de mirare ca numele lui Sylvius Hog era stii
in toata Norvegia si pronuntat cu respect chiar si in aceasta reghin
salbatica a Telemark-ului.

Cucoana Hansen, primind un oaspete asa de stimat pretutinden
tinu sa-i spuna cit era de onorata sa-l aiba citeva zile in casa ei.

— Nu stiu daca e o cinste pentru dumneata, cucoana Hanser
raspunse Sylvius Hog, dar ceea ce stiu este ca mie imi face placer*
Ah, de multa vreme i-am auzit pe elevii mei vorbind despre primitori
han din Dai! De aceea tinem sa vin sa ma odihnesc aici o saptamim
Dar sa ma ierte sfintul Olaf, n-as fi crezut niciodata sa ajung intr-u
picior.

Si vrednicul om strinse cu caldura mina gazdei sale.

— Domnule Sylvius, zise Hulda, doriti ca fratele meu sa se duca 1
Bambie sa cheme un medic?

— Un medic, draga Hulda! Vrei sa nu mai pot merge pe nici u
picior?

— Oh, domnule Sylvius!

— Un medic! Culmea ar fi sa-l chem pe amicul meu, doctorul Boe
din Christiania! Si toate acestea pentru o zgirietura!

— Dar o zgirietura, daca e prost tratata, raspunse Joel, poate
deveni ceva grav!

— Ei, asta-i, Joel, ai putea sa-mi spui de ce vrei sa devina ceva grav ?

— Nu vreau, domnule Sylvius. Sa ma fereasca sfintul!

— Ei bine, o sa te fereasca, si pe mine la fel, impreuna cu toata
familia Hansen, mai ales daca draguta de Hulda va consimti sa ma
ingrijeasca.

— Bineinteles, domnule Sylvius!

— Bravo, prieteni! Dupa patru-cinci zile nu voi mai avea nimic!
De altfel, cum sa nu ma vindec intr-o camera atit de frumoasa ? Unde
ai putea fi mai bine ingrijit ca in vestitul han din Dai ? in acest pat bun
cu zicale brodate deasupra lui, care pretuiesc mai mult decit formulele
ingrozitoare ale Facultatii! Linga aceasta fereastra vesela care da
spre valea Maan-ului! Ascultind susurul apelor care ajunge pina la
culcusul meu. Simtind mireasma batrinilor copaci care se raspindeste
in intreaga casa! Si aerul curat, aerul muntilor! Nu e oare mai bun
decit orice medic ? Cind ai nevoie de el, n-ai decit sa deschizi fereastra si atunci soseste, te inveseleste si nici nu te pune sa tii dieta!

Sylvius Hog spunea toate acestea cu atita haz, ca parca intra fericirea
in casa cu vorbele lui. Cel putin asa li se parea fratelui si surorii, care
ascultau tinindu-se de mina, simtindu-se amindoi la fel de miscati.

Mai intii profesorul fusese dus in camera de la parter. Aici, pe juma-
tate culcat in fotoliul ce) mare, cu piciorul asezat pe un scaunel, primea ingrijirile Huldei si ale lui Joel. Nu voia decit comprese cu apa rece.
Si, la drept vorbind, ce altceva i-ar fi trebuit?

— Ei bine, prieteni, spunea el, nu trebuie abuzat de medicamente!
Fara ajutorul vostru, as fi vazut cam prea de-aproape minunile din
Rjukanfos! Ma rostogoleam ca o piatra in prapastie! As fi adaugat
la legenda Maristien-ului o noua legenda, iar eu n-as fi avut nici o
scuza! Logodnica mea nu ma astepta pe celalalt mal ca pe nefericitul
Eystein!

— Si ce indurerata ar fi fost doamna Hog! zise Hulda. Nu s-ar fi
consolat niciodata.

— Doamna Hog? raspunse profesorul. Ei bine, doamna Hog
n-ar fi varsat o lacrima.

— Oh, domnule Sylvius!

— Nu! Asa e cum va spun, si asta pentru simplul motiv ca nu exista
nici o doamna Hog! Si nici nu-mi pot inchipui cum ar fi aratat; grasa
sau slaba, mica sau inalta!

— Ar fi fost draguta, inteligenta si buna, fiind sotia dumneavoastra,
raspunse Hulda.

— Ah, zau, domnisoara? Bine, bine! Te cred! Te cred!

— Dar daca ar fi aflat de o astfel de nenorocire, rudele dumnea
voastra, prietenii, domnule Sylvius zise Joel.

— Rude nu am, baiatule. Prieteni se pare ca am citiva, fara sa
socotesc pe cei pe care mi i-am facut in casa Hansen, iar voi i-a
crutat sa ma jeleasca! Si fiindca veni vorba de prieteni, spuneti-m
copii, ati putea sa ma gazduiti aici citeva zile?

— Cit poftiti! Camera va apartine, raspunse Hulda.

De altfel, aveam intentia sa ma opresc la Dai, cum fac turisti
pentru a cutreiera imprejurimile Telemark-ului Nu voi mai fac
acest lucru decit poate mai tirziu!

— Sper sa fiti pe picioare inainte de sfirsitul saptaminii, rosti Joe

— Si eu sper.

— Si atunci ma ofer sa va conduc peste tot unde va va place i
tinut.

— Vom vedea, Joel. Vom vorbi din nou, cind nu voi mai fi beteat
Mai am o luna concediu si chiar daca ar trebui sa-l petrec in intreghr.
in hanul Hansen, nu voi fi prea de plins. Am de vizitat valea Vest
jorddal intre cele doua lacuri, de urcat pe Gousta, vreau sa ma reintoi
la Rjukanfos, caci, daca era cit pe ce sa fac un salt in prapastie, totu
nu am vazut-o si tin s-o vad!

— Va veti intoarce, domnule Sylvius, raspunse Hulda.

— Si ne vom duce impreuna cu buna cucoana Hansen, daca
voi sa ma insoteasca. Ah, bine ca mi-am adus aminte, sa-i previ
pe Kate, batrina mea slujnica, si pe batrinul meu servitor Fink, di
Christiania! Ar fi foarte ingrijorati daca nu le-as da nici o veste
m-ar certa! Si acum va voi face o marturisire! Fragii, laptele, toai
astea sint foarte placute si racoritoare, dar nu sint de ajuns, de vrerc
ce nu vreau sa fiu pus la regim! Luati masa curind?

— N-are importanta, domnule Sylvius!

— Ba e foarte important, dimpotriva! Credeti ca in timpul seder
mele la Dai ma voi plictisi singur la masa, la mine in camera? Ni
Vreau sa iau masa cu voi si cu mama voastra, daca ea n-are nim:
impotriva!

Desigur, cucoana Hansen, cind auzi de dorinta profesorului, de
ar fi vrut sa se tina deoparte ca de obicei, nu putu decit sa i-o impl
neasca. Era o cinste pentru dinsa si ai sai sa ia masa cu un deputat di
Storthing.

— Deci, ne-am inteles, zise Sylvius Hog, luam masa impreuna i
sala mare

— Da, domnule Sylvius, raspunse Joel. Voi impinge acolo fotolii
dumneavoastra, indata ce masa va fi gata

— Bine, bine, domnule Joel. Ai fi in stare sa ma duci si cu brisa

Nu! Daca ma sprijin pe bratul cuiva, ajung eu. Nu mi s-a taiat piciorul,
dupa cite stiu!

— Cum veti voi, domnule Sylvius! raspunse Hulda. Dar nu faceti
imprudente fara rost, va rog sau Joel va alerga dupa doctor!

— Amenintari, deci! Ei bine, da, voi fi prudent si ascultator! Si
daca nu sint pus la regim, voi fi cel mai cuminte dintre bolnavi. Ei,
dar nu vi-e foame, prieteni?

— Va rog sa mai rabdati un sfert de ora, zise Hulda, ca sa va putem
servi o supa de coacaze, un pastrav din Maan, o potirniche adusa
ieri de Joel din Hardanger si o sticla de vin bun frantuzesc.

— Multumesc, fetito, multumesc!

Hulda pleca sa ia seama la gatit si sa puna masa in sala mare, in
timp ce Joel se duse sa inapoieze brisca maistrului Lengling.

Sylvius Hog ramase singur. La ce s-ar fi putut gindi, daca nu la
aceasta familie cumsecade al carei oaspete era si careia ii datora atita
recunostinta? Ce ar fi putut face pentru a ie
rasplati serviciile facute
si ingrijirile date de Hulda si Joel ? Dar nu avu mult timp de gindit,
caci dupa zece minute se afla in fruntea mesei, in sala cea mare. Cina
era grozava. Ea adeverea faima hanului si profesorul se ospata cu
mare pofta.

Apoi seara trecu vorbind de una si de alta; Sylvius Hog fu cel mai
limbut. Cum cucoana Hansen nu se prea amesteca, fratele si sora
intretinura conversatia. Marea simpatie ce o avea profesorul pentru
ei crescu cu aceasta ocazie. O prietenie atit de duioasa ii lega pe cei
doi frati, incit Sylvius Hog fu foarte miscat.

Facindu-se tirziu, el se intoarse in camera, ajutat de Joel si Hulda,
i se ura si dadu buna seara si nici nu se trinti bine pe patul spatios, ca
si cazu intr-un somn adinc.

A doua zi Sylvius Hog, treaz de dis-de-dimineata, incepu sa cugete,
inainte ca sa i se bata in usa.

«Nu, isi spuse el, nu stiu cum am sa ma descurc! Nu poti sa fii salvat,
ingrijit, vindecat si sa te achiti cu o simpla multumire. Le sint indatorat fara discutie Huldei si lui Joel. Dar iata! Asemenea servicii nu pot fi platite cu bani! Imposibil! Pe de alta parte, aceasta familie de oameni cumsecade pare sa fie multumita si n-as putea spori cu nimic fericirea lor! in fine, vom sta de vorba si poate»

Astfel, in timpul celor trei-patru zile cit profesorul trebui sa mai tina
piciorul intins pe scaunel, sezura toti trei la taifas. Din pacate, atit
fratele cit si sora pastrau o anumita rezerva. Nici unul, nici altul nu
voiau sa spuna nimic despre mama lor, pe care Sylvius Hog o vazuse
mereu rece si preocupata: Apoi, tot din discretie, ezitara sa-i imparta-
seasca nelinistea lor cu privire la intirzierea lui Ole Kamp. N-ar risca

sa-i strice oaspetelui dispozitia daca i-ar povesti de necazurile lor?

— Cu toate acestea, spunea Joel, nu facem o greseala ca nu ne
destainuim domnului Sylvius? E un om care ne-ar putea da un sfat
bun, si prin relatiile sale, cine stie, poate ar putea afla daca Marina
se intereseaza de ceea ce s-a intimplat cu
Viken.

— Ai dreptate, Joel, raspunse Hulda. Cred ca am face bine sa-i
spunem tot. Dar sa asteptam sa fie pe deplin vindecat!

— Da, pina atunci nu mai e mult, zise Joel.

La sfirsitul saptaminii, Sylvius Hog nu mai avea nevoie de ajutor
pentru a parasi camera, cu toate ca mai schiopata putin. Se ducea
singur si se aseza pe banca dinaintea casei, la umbra copacilor. De
aici putea sa vada virful muntelui Gousta, care stralucea in soare,
in timp ce Maan-ul, tirind trunchiuri de arbori, vuia la poale. Vedea
de asemenea trecind oameni pe drumul de la Dai la Rjukanfos. De
cele mai multe ori erau turisti, dintre care unii se opreau cite o ora-
doua la hanul cucoanei Hansen, pentru dejun sau cina. Mai veneau
si studenti din Christiania, cu ruksacul in spinare si cu micuta cocarda
norvegiana la sapca.

Ei il recunosteau pe profesor, de unde salutari nesfirsite si caldu-
roase, care dovedeau ca Sylvius Hog era iubit de tineret.

— Dumneavoastra, aici, domnule Sylvius?

— Chiar eu, prieteni!

— Toata lumea va stia in fundul Hardanger-ului!

— A gresit. Trebuia sa fiu in fundul Rjukanfos-ului!

— Ei bine, vom spune peste tot ca sinteti la Dai!

— Da, la Dai, cu un picior bandajat!

— Din fericire ati gasit un adapost si ingrijire la hanul cucoanei
Hansen.

— Stiti altul mai bun ?

— Nu exista!

— Si oameni mai de treaba ?

— Nu exista! repetau veseli turistii.

Si tot inchinau paharul in sanatatea Huldei si a lui Joel, atit de
cunoscuti in tot Telemark-ul.

Atunci profesorul le istorisea peripetiile sale. Marturisea imprudenta
facuta si povestea cum a fost salvat. Totodata spunea cita recunostinta
datora salvatorilor sai.

— Si daca as ramine aci pina imi voi plati datoria, cursul meu de
drept va fi inchis pentru multa vreme, prieteni, iar voi puteti sa va
luati un concediu nelimitat!

— Bine, domnule Sylvius! relua banda vesela. Noi credem ca
Hulda cea frumoasa va retine la Dai!

— O fiinta duioasa si fermecatoare, iar eu n-am decit saizeci de
ani, pe sfintul Olaf!

— in sanatatea domnului Sylvius!

-— in sanatatea voastra, baieti. Strabateti tara, instruiti-va si dis-
trati-va! Totul e frumos la virsta voastra! Dar feriti-va de trecatoarea
Maristien! Joel si Hulda nu vor fi pe acolo, poate, pentru a-i salva
pe nesabuiti!

Apoi toti plecau, facind sa rasune valea de veselul lor God-aften.

intre timp, Joel trebui sa lipseasca o data sau de doua ori pentru a
servi de ghid unor turisti care voiau sa urce pe Gousta. Sylvius Hog
ar fi vrut sa-i insoteasca. Pretindea ca e vindecat. in adevar, rana de
la picior incepea sa se cicatrizeze. Dar Hulda nu-l lasa cu nici un chip
sa se expuna la o oboseala prea mare pentru el, si cind Hulda ordona,
trebuia s-o asculte.

Un munte curios acest Gousta, al carui con central, brazdat de
prapastii pline de zapada, se inalta dintr-o padure de brazi ca dintr-un
guler verde aflat la baza sa. Si ce privelisti minunate se desfasoara
inaintea ochilor, cind le vezi de pe creasta! La rasarit, tinutul Nume-
dal. La vest, tot Hardanger-ul cu ghetarii sai mareti, jos, la poalele
muntelui, serpuitoarea vale a Vestfjorddal-ului, intre lacurile Mj6s
si Tinn, si Dal-ul cu casele sale in miniatura, ca adevarate jucarii.
Maan-ul pare o panglica luminoasa care straluceste de-a lungul
cimpiilor verzi.

Pentru a face aceasta ascensiune, Joel pleca la cinci dimineata si se
intorcea la sase seara. Sylvius Hog si Hulda ii ieseau in intimpinare.
il asteptau in apropierea colibei luntrasului. Imediat ce turistii si
ghidul coborau din bac, se schimbau calde stringeri de mina si petre-
ceau din nou o seara placuta, toti trei impreuna.

Profesorul mai tira putin piciorul, dar nu se plingea. Aproape s-ar
fi spus ca nu era grabit sa se vindece, adica sa paraseasca hanul ospita-
lier al cucoanei Hansen.

De altfel, timpul trecea destul de repede. Sylvius Hog anuntase la
Christiania ca va mai ramine o bucata de vreme la Dai. Zvonul despre
patania sa de la Rjukanfos se raspindise in toata tara. Ziarele o poves-
tisera, dramatizind situatia in felul lor. Din aceasta cauza soseau la
han numeroase scrisori, fara sa mai punem la socoteala revistele si
ziarele. Pe toate trebuia sa le citeasca. Si trebuia raspuns la ele.

Sylvius Hog citea si raspundea, si numele lui Joel si al Huldei, pome-
nite in aceasta corespondenta, se raspindeau in toata Norvegia.

Dar vacanta petrecuta la cucoana Hansen nu putea fi prelungita
la nesfirsit si Sylvius Hog nu stia mai mult decit la sosire cum va putea
sa-si plateasca datoria de recunostinta. Totusi incepuse sa simta ca

aceasta familie nu era chiar atit de fericita cum s-ar fi putut crede.
Nerabdarea cu care fratele si sora asteptau zilnic posta din Christiania
sau din Bergen, dezamagirea lor, tristetea, chiar, vazind ca nu le venea
nici o scrisoare, toate acestea erau mai mult decit semnificative.

Se facuse 9 iunie. Si nici o stire despre Viken! Trecusera doua sapta-
mini de cind trebuia sa se intoarca! Nici o scrisoare de la Ole! Nimic
ce ar fi putut s-o linisteasca pe Hulda! Sarmana fata era desperata si
Sylvius Hog o vedea cu ochii inrositi de plins, cind venea la dinsul
dimineata.

«Ce se intimpla ? se intreba el atunci. O nenorocire de care se tem
si pe care mi-o ascund. Oare sa fie un secret de familie in care un strain
nu se poate amesteca? Dar daca le voi anunta plecarea mea, poate
ca isi vor da seama ca se despart de un adevarat prieten!»

Si in acea zi spuse:

— Dragii mei, se apropie momentul, spre marele meu regret, cind
voi fi silit sa va parasesc!

— Atit de repede, domnule Sylvius! exclama Joel, cu o parere de
rau pe care n-o putea ascunde.

— Ei, timpul trece repede cind sint cu voi. Ma aflu de saptesprezece
zile la Dai!

— Saptesprezece zile? zise Hulda.

— Da, scumpa fata, si sfirsitul concediului meu se apropie. Nu
mai am decit o saptamina de pierdut, caci mai trebuie sa fac si drumul
prin Drammen si Konsberg. Si cu toate ca Storthing-ul va datoreaza
voua faptul ca nu trebuie sa inlocuiasca mandatul meu de deputat,
tot asa ca si mine, nu va sti cum sa se achite de obligatia ce o are

— Oh, domnule Sylvius! raspunse Hulda, care parca voia sa-i
inchida gura cu minuta ei.

— Bine, Hulda! Vad ca nu pot vorbi despre asta — cel putin aici

— Nici aici, nici in alta parte, zise fata.

— Fie! Nu eu sint stapinul si trebuie sa ascult! Dar Joel si dum-
neata n-ati vrea sa veniti sa ma vedeti la Christiania ?

— Sa va vedem, domnule Sylvius?

— Da! Sa ma vedeti sa ramineti citeva zile in casa mea cu
cucoana Hansen, desigur

— Daca parasim toti hanul, cine-l va pazi in lipsa noastra? raspunse
Joel.

— Dar hanul nu are nevoie de voi, cred, cind se termina sezonul
excursiilor. Asa ca as veni sa va iau pe la sfirsitul toamnei

— Domnule Sylvius, va fi extrem de greu

— Din contra, va fi usor, prieteni. Nu-mi spuneti nu! Nu voi accepta
acest raspuns! Si atunci cind va voi avea la mine, in cea mai frumoasa

camera, intre batrinii mei Kate si Fink, veti fi ca si copiii mei si veti
putea sa-mi spuneti ce pot face pentru voi!

— Ce puteti face, domnule Sylvius ? raspunse, Joel privind-o pe
sora lui.

— Frate! zise Hui da care ghicise gindul lui Joel.

— Vorbeste, baiatule, vorbeste!

— Ei bine, domnule Sylvius, ne-ati putea face o mare onoare!

— Care?

— Daca nu v-ar incurca prea mult, sa fiti de fata la nunta surorii
mele Hulda

— La nunta ei! exclama Sylvius Hog. Cum ? Mica mea Hulda se
marita? Si nu mi-ati spus nimic pina acum!

— Oh, domnule Sylvius raspunse fata ai carei ochi se umplura
de lacrimi.

— Si cind va avea loc nunta?

— Cind va vrea soarta sa ni-l aduca inapoi pe Ole, logodnicul ei,
raspunse Joel.

CAPITOLUL XI

Atunci Joel ii povesti totul despre Ole Kamp. Sylvius Hog, foarte
miscat de cele intimplate, asculta cu o mare atentie. Acum stia totul.
Citise ultima scrisoare care vestea sosirea lui Ole, si Ole nu mai venea!
Ce neliniste, ce temeri pentru intreaga familie Hansen!

«Si eu care ma credeam intre oameni fericiti!» gindi el.

Totusi, judecind bine, i se paru ca fratele si sora erau prea despe-
rati, cind se mai putea avea oarecare speranta. Numarind mereu
zilele din mai pina in iunie, imaginatia lor exagera cifra, ca si cum
le-ar fi numarat de doua ori.

Profesorul vru deci sa le dea argumente — nu argumente de circum-
stanta, ci foarte serioase si plauzibile, care sa explice intirzierea lui
Ole. Totusi chipul i se intuneca. Tristetea lui Joel si a Huldei il impre-
siona adinc.

— Ascultati-ma, copii, le spuse el. Asezati-va linga mine, sa stam
de vorba.

— Si ce-ati putea-sa ne spuneti, domnule Sylvius ? raspunse Hulda,
care nu-si mai putu stapini durerea.

— Va voi spune ceea ce-mi pare adevarat, spuse profesorul, si iata
ce: tocmai ma gindeam la tot ce mi-a povestit Joel. Ei bine, cred ca
nelinistea voastra este exagerata. N-as vrea sa va dau asigurari desarte,
dar cele petrecute trebuie judecate la proportiile lor reale.

— Din pacate, domnule Sylvius, raspunse Hulda, sarmanul meu
Ole s-a pierdut odata cu
Viken Nu-l voi mai revedea!

— Sora sora! exclama Joel. Te rog sa te linistesti. Lasa-l pe
domnul Sylvius sa vorbeasca

— Sa ne pastram singele rece, copii! Iata! Ole trebuia sa se intoarca
la Bergen in 15 sau 20 mai?

— Da, zise Joel, in 15 sau 20 mai, cum scrie in scrisoare, si sintem
acum in 9 iunie.

— Asta inseamna o intirziere de douazeci de zile de la ultima data
cind trebuia sa se intoarca
Viken. E ceva, recunosc! Totusi, nu trebuie
cerut unei corabii cu pinze ceea ce ai putea sa te astepti de la o nava
cu aburi.

— Asta i-am spus si eu tot timpul Huldei si o mai repet si acum,
zise Joel.

— Si faci bine, baiatule, relua Sylvius Hog. Pe de alta parte, s-ar
putea ca
Viken sa fie o corabie veche, care merge anevoie, asa cum se
intimpla cu cele mai multe nave din Terra-Nova, mai ales cind au
incarcatura mare. A fost si o vreme foarte rea de citeva saptamini
incoace. Poate ca Ole n-a putut pleca in perioada indicata in scrisoare,
in acest caz, e destul sa fi intirziat cu opt zile pentru ca
Viken sa nu se
fi intors la timp si Hulda sa nu fi putut primi o alta scrisoare de la el.
La tot ce va spun, credeti-ma, am chibzuit cu multa seriozitate. in
plus, nu puteti sa stiti daca instructiunile pe care le avea
Viken nu-i
lasau alegerea sa-si duca incarcatura in alt port, dupa cererea pietii.

— Ole ar fi scris, raspunse Hulda, care nu putea sa se agate nici
macar de aceasta speranta.

— Cine poate sti daca n-a scris? relua profesorul. Si daca a facut-o,
atunci poate nu-i
Viken cauza intirzierii, ci posta din America. inchi-
puiti-va ca nava lui Ole a trebuit sa se opreasca in vreun port al Sta-
telor Unite — asta ar explica de ce nici una din scrisorile sale n-a ajuns inca in Europa!

— in Statele Unite domnule Sylvius?

— Se intimpla citeodata, si e destul sa pierzi o cursa postala pentru
a-i lasa mult timp pe prieteni fara stiri in orice caz, este un lucru
foarte simplu de facut, acela de a cere relatiuni armatorilor din Bergen, ii cunoasteti?

— Da. raspunse Joel, Domnii Help.

— Domnii Help, fii lui Help senior! exclama Sylvius Hog.

— Da! .

— Dar si eu ii cunosc! Cel mai tinar, Help junior cum i se zice, cu
toate ca are virsta mea, mi-este bun prieten. Am luat deseori masa
impreuna la Christiania! Domnii Help, copii! Ah, voi sti de la dinsii

totul despre Viken. Le voi scrie chiar azi si, daca va fi nevoie, ma voi
duce sa-i vad.

— Cit de bun sinteti, domnule Sylvius! raspunsera Hulda si Joel.

— Ei, fara multumiri, va rog! Va interzic! Oare eu v-am multumit
pentru ceea ce ati facut? Cum am si eu ocazia sa va fac un mic serviciu,
va si luati avint!

— Dar ne-ati spus ca plecati la Christiania, spuse Joel.

— Ei bine, voi pleca la Bergen daca e absoluta nevoie sa plec la
Bergen!

— Atunci ne parasiti, domnule Sylvius? zise Hulda.

— Ei bine, nu va voi parasi, scumpa mea fata! Sint stapin pe faptele
mele, cred, si atita timp cit nu voi face lumina in aceasta chestiune,
in afara de cazul ca ma veti da afara

— Cum puteti spune asa ceva ?

— Atunci am chef sa ramin la Dai pina la venirea lui Ole. Vreau
sa-l cunosc pe logodnicul micutei mele Hulda! Trebuie sa fie un baiat
vrednic de sora lui Joel!

— Da, seamana cu fratele meu spuse Hulda.

— Eram sigur! exclama profesorul, care se arata din nou plin de
voie buna, fara indoiala vrind sa-i incurajeze.

— Ole seamana cu Ole, domnule Sylvius, zise Joel, si asta-i destul
ca sa aiba o inima de aur.

— E posibil, dragul meu Joel, si dorinta de a-l cunoaste e si mai
mare. Sint sigur ca mi-o voi implini in curind. Presimt ca
Viken nu
va mai intirzia mult.

— Sa v-auda Cel-de-Sus!

— Si de ce nu m-ar auzi? Da! Vreau sa fiu de fata la nunta Huldei,
de vreme ce sint invitat. Storthingu-l se va achita fata de voi, prelun-
gindu-mi concediul cu citeva saptamini. Mi l-ar fi prelungit cu mult
mai mult daca m-ati fi lasat sa cad in Rjukanfos, asa cum meritam!

— Domnule Sylvius, spuse Joel, cit de inviorator e ca cineva sa va
asculte vorbind astfel si cit bine ne faceti!

— Nu atita cit as voi sa fac, prieteni, pentru ca va datorez totul si
nu stiu

— Nu Nu mai staruiti asupra accidentului acela!

— Din contra, voi insista. Ei, asta-i! Oare eu m-am smuls din ghea-
rele Maristien-ului ? Eu am fost acela care mi-am pus viata in primej-
die, spre a va salva? Eu m-am adus singur la hanul din Dai? Eu m-am
ingrijit si vindecat fara ajutorul doctorilor? Ah, dar va previn, sa stiti
ca sint incapatinat ca un cal de brisca! Mi-am pus in cap sa fiu de fata
la nunta Huldei cu Ole Kamp si, pe sfintul Olaf, voi fi!

increderea este molipsitoare. Cum sa nu fii cucerit de cea pe care

o arata Sylvius Hog? El observa acest lucru, cind vazu un mic suris
pe buzele bietei Hulda. De altfel, ea abia astepta sa-l creada Nu
cerea decit sa poata spera

— Deci trebuie sa ne gindim ca timpul trece repede. Haide, sa
incepem pregatirile de nunta!

— Le-am inceput, domnule Sylvius, inca acum trei saptamini.

— Bine, atunci sa nu le intrerupem!

— Sa nu le intrerupem? raspunse Joel. Dar totul este gata.

— Totul ? Si rochia de mireasa, si laibarul cu agrafe in filigran, si
cingatoarea, si cerceii?

— Chiar si cerceii!

— Si coroana stralucitoare cu care vei arata ca o sfinta, mica mea
Hulda?

— Da, domnule Sylvius.

— Si invitatiile sint facute?

— Toate, raspunse Joel, chiar si aceea la care tinem cel mai mult,
a dumneavoastra.

— Si domnisoara de onoare a fost aleasa printre cele mai cuminti
fete din Telemark?

— Si printre cele mai frumoase, domnule Sylvius, spuse Joel, pen-
tru ca este domnisoara Siegfrid Helmboe din Bamble!

— Cu ce glas spune toate acestea vrednicul flacau, observa profe-
sorul, si cum roseste! Ei, ei, oare din intimplare domnisoara Siegfrid
Helmboe din Bamble nu e harazita sa devina doamna Joel Hansen
din Dai?

— Da, domnule Sylvius, raspunse Hulda, Siegfrid, care este si
cea mai buna prietena a mea!

— Bine, inca o nunta! exclama Sylvius Hog. Si sint sigur ca voi fi
invitat si nu voi putea face altceva decit sa vin. Nu-ncape indoiala ca
va trebui sa-mi dau demisia din functia de deputat in Storthing, caci
nu voi mai avea timp sa iau parte la sedinte! Atunci, daca imi ingadui,
voi fi martorul tau, draga Joel, dupa ce voi fi fost al surorii tale. Desigur,
faceti cu mine tot ce vreti sau, mai bine-zis, tot ce vreau eu! imbrati-
seaza-ma, mica mea Hulda! Si tu, stringe-mi mina, baiatule! Si acum
sa mergem sa scriem amicului meu Help junior din Bergen!

Fratele si sora parasira camera de la parter, pe care profesorul
zicea c-o inchiriaza de acum incolo, si plecara la treburile lor, ceva
mai increzatori. Sylvius Hog ramase singur.

«Sarmana copila! Sarmana copila! murmura el. Da! I-am inselat
un moment durerea! I-am redat putin linistea! Dar intirzierea
este mare, si pe marile atit de furtunoase, in aceasta perioada Daca
Viken s-a scufundat? Daca Ole nu se va mai intoarce?»

Putin dupa aceea, profesorul scria armatorilor din Bergen. Ceea
ce cerea in scrisoarea sa erau amanunte mai precise despre
Viken si
campania de pescuit. Voia sa stie daca vreo imprejurare prevazuta
sau nu a putut sa-l oblige sa-si schimbe portul de destinatie. Era important sa afle cit mai repede cum isi explicau negustorii si marinarii din Bergen aceasta intirziere. in fine, el ruga pe amicul sau Help junior sa ia informatiile cele mai precise si sa i le comunice cu prima posta. in aceasta scrisoare atit de urgenta, Sylvius Hog explica de ce se interesa de tinarul marinar de pe
Viken, cit de indatorat era fata de logodnica acestuia si ce bucurie ar fi pentru el daca ar putea sa dea vreo speranta copiilor cucoanei Hansen.



Imediat ce o termina, Joel duse scrisoarea la posta din Moel. Ea
trebuia sa plece a doua zi dimineata. La 11 iunie va fi la Bergen. Deci,
in 12 seara sau in 13 dimineata cel mai tirziu, domnul Help junior
putea sa raspunda. Aproape trei zile aveau de asteptat acest raspuns!
Cit de lungi li se vor parea! Cu toate acestea, cu vorbe linistitoare, cu
argumente incurajatoare, profesorul reusi sa faca asteptarea mai
putin grea. Acum, cind cunostea secretul Huldei, avea un subiect de
discutie care o interesa si ce mingiiere era pentru Joel si sora sa sa poata
vorbi tot timpul despre cel plecat!

— Nu fac parte acum din familia voastra ? repeta Sylvius Hog.
Da! Ca un fel de unchi sosit din America sau din alta parte.

Si pentru ca facea parte din familie, nu trebuiau sa mai aiba nici
un secret fata de el.

El vazuse si atitudinea copiilor fata de mama lor. Rezerva in care
se tinea cucoana Hansen trebuia sa aiba, dupa el, o alta cauza de
neliniste decit aceea pricinuita de intirzierea lui Ole Kamp. Crezu
deci ca e bine sa vorbeasca cu Joel. Acesta nu stiu ce sa-i spuna. Atunci
incerca sa afle cite ceva de la cucoana Hansen insasi; ea nu voi sa-si
tradeze cu nimic secretul, asa ca trebui sa renunte sa-l afle. Viitorul
i-l va destainui.

Asa cum prevazuse Sylvius Hog, raspunsul lui Help junior ajunse
la Dai in dimineata zilei de 13. Joel plecase in zori in intimpinarea
postasului. El aduse scrisoarea in sala mare, unde profesorul se gasea
cu cucoana Hansen si fiica ei.

Mai intii se asternu o tacere adinca. Hulda, foarte palida, n-ar fi
putut scoate un cuvint, atit de tare ii batea inima de emotie. Ea strinse
mina fratelui ei, la fel de tulburat ca si dinsa.

Sylvius Hog deschise scrisoarea si citi cu voce tare.

Spre regretul sau, raspunsul lui Help junior nu continea decit indi-
catii vagi si profesorul abia putu sa-si ascunda dezamagirea fata de
tinerii care-l ascultau cu lacrimile in ochi.

Viken parasise in adevar Saint-Pierre Miquelon la data comunicata
in ultima scrisoare a lui Ole Kamp, dupa cum s-a aflat de la alte nave
care sosisera la Bergen plecind din Terra-Nova dupa
Viken. Aceste
nave nu-l intilnisera in drumul lor. Dar si ele avusesera de luptat cu
mari furtuni in dreptul Islandei. Totusi au putut sa scape. De ce atunci
sa-nu fi avut si
Viken aceeasi soarta? Poate s-a adapostit undeva.
Era de altfel o corabie foarte buna, foarte solida, avind un foarte
destoinic comandant, pe capitanul Frikel din Hammersfest, si un
incercat echipaj care isi dovedise meritele in situatii grele. Oricum
insa, aceasta intirziere devenea ingrijoratoare si, daca se prelungea,
era de temut ca
Viken sa se fi scufundat.

Help junior regreta ca nu putea sa dea stiri mai bune despre tinara
ruda a familiei Hansen. in ceea ce-l privea pe Ole Kamp, vorbea
despre el ca despre un marinar curajos, demn de intreaga simpatie
pe care-o inspira prietenului sau Sylvius.

Help junior termina asigurindu-l pe profesor de adinca sa dragoste,
adaugind apoi salutari din partea familiei sale. in fine, promitea sa-i
comunice fara intirziere orice veste despre
Viken sosita in orice port
al Norvegiei si semna: «Cu stima, Fratii Help».

Sarmana Hulda, sfirsita, cazuse pe un scaun, in timp ce Sylvius
Hog citea scrisoarea; ea plingea cind el o termina.

Joel, cu bratele incrucisate, ascultase fara sa scoata un cuvint, fara
sa indrazneasca s-o priveasca pe sora lui.

Cucoana Hansen, dupa ce Sylvius Hog ispravi de citit, se retrase
in camera sa. Se parea ca se asteptase la aceasta nenorocire, cum se
mai astepta si la altele!

Profesorul facu atunci semn Huldei si fratelui ei sa se apropie. Voia
sa le mai vorbeasca despre Ole Kamp, sa le spuna tot ce imaginatia sa
gasea mai mult sau mai putin cu putinta sa se fi petrecut si se exprima
cu o siguranta care parea cel putin nepotrivita, dupa cele scrise de
Help junior. Nu, el presimtea! Nu, inca nu era cazul sa despere. Nu
erau atitea exemple de intirzieri mai mari, in cursul navigatiilor, in
marile care se intind intre Norvegia si Terra-Nova? Da, fara indoiala!
Viken nu era el o nava solida, bine condusa, cu un echipaj bun si deci
avind conditii mai favorabile decit alte nave care se intorsesera in port Fara discutie.

— Sa speram deci, scumph mei copii, si sa asteptam! Daca Viken
ar fi naufragiat intre Islanda si Terra-Nova, numeroasele nave, care
trec pe acest drum pentru a se intoarce in Europa, n-ar fi gasit ele vreo
epava? Ei bine, nu! Nici o urma de corabie n-a fost vazuta in aceste
parti, atit de brazdate de nave la intoarcerea lor de la pescuit! Oricum
insa, trebuie facut ceva, trebuie obtinute informatii mai sigure. Daca
in aceasta saptamina raminem tot fara stiri despre
Viken sau fara o
scrisoare de la Ole, voi pleca la Christiania, ma voi adresa Marinei
care va face cercetari, si am convingerea ca ele isi vor atinge telul,
spre linistea noastra a tuturor!

Oricit de increzator se arata profesorul, Joel si Hulda simteau ca el
nu mai vorbea acum ca inainte de a fi primit scrisoarea din Bergen,
scrisoare al carei continut nu mai lasa loc pentru mari sperante. Sylvius
Hog nu mai indraznea sa faca aluzii la apropiata nunta a Huldei cu
Ole Kamp. Si totusi el repeta cu putere de convingere:

— Nu, nu este posibil! Ole sa nu se mai intoarca in casa Hansen!
Ole.sa nu se casatoreasca cu Hulda! Mi-e cu neputinta sa cred ca o
sa se intimple o asemenea nenorocire!

Aceasta era convingerea lui personala. Izvora din energia caracte-
rului sau, din taria sa fireasca, pe care nimic nu putea s-o infringa.
Dar cum putea s-o impartaseasca altora, si mai ales celor pe care
soarta lui
Viken ii privea asa de direct?

Mai trecura citeva zile. Sylvius Hog, cu totul vindecat, facea lungi
plimbari prin imprejurimi. Obliga pe Hulda si pe fratele ei sa-l inso-
teasca, pentru a nu-i lasa singuri — confruntindu-se cu ei insisi.
Urcara toti trei pe valea Vestfjorddal pina la mijlocul drumului spre
cascadele Rjukan-ului. A doua zi coborira, indreptindu-se spre Moel
si lacul Tinn. O data lipsira chiar douazeci si patru de ore. Prelungi-
sera excursia pina la Bamble, unde profesorul facu cunostinta cu
fermierul Helmboe si cu fiica sa Siegfrid. Cu cita caldura o primi
prietena pe sarmana Hulda si ce vorbe duioase gasi pentru a o consola!

Si aici Sylvius Hog insufla putin curaj bietilor oameni. Scrisese
Marinei din Christiania. Guvernul se ocupa de
Viken. il vor regasi!
Ole va reveni. Putea chiar sa soseasca dintr-o zi in alta. Nu! Nunta
nu va intirzia cu sase saptamini! Vrednicul om parea asa de convins,
incit dadeai crezare mai mult convingerii decit argumentelor sale.

Vizita la familia Helmboe le facut bine copiilor cucoanei Hansen.
Si cind se intoarsera acasa, erau mai linistiti decit atunci cind ple-
casera.

Se facuse 15 iunie. Viken avea deci o intirziere de o luna. Cum era
vorba de o traversare relativ scurta, de la Terra-Nova pina la coasta
Norvegiei, intirzierea intrecuse masura — chiar pentru o nava cu
pinze. Hulda suferea cumplit. Fratele ei nu gasea nici un cuvint ca
s-o aline. in fata acestor sarmane fiinte, profesorul se omora sa-i faca
sa pastreze putina speranta ce le-o insuflase. Hulda si Joel nu mai
paraseau pragul casei decit ca sa cerceteze cu privirea drumul dinspre
Moel, sau sa inainteze putin pe soseaua spre Rjukanfos. Ole Kamp
trebuia sa soseasca prin Bergen, dar se putea intimpla sa vina si prin

Christiania, daca ruta lui Viken fusese schimbata. Cind se auzea un
zgomot de brisca printre copaci sau un strigat de afara, cind umbra
unui drumet se deslusea departe la cotitura, inima le batea sa se sparga, dar in zadar! Oamenii din Dai se interesau si ei. Mergeau in intimpinarea postasului in susul si in josul Maan-ului. Toti erau preocupati de aceasta familie atit de iubita in tinut, de sarmanul Ole care era si el aproape un copil al Telemark-ului. Dar nici o scrisoare nu sosea din Bergen sau Christiania, ca sa aduca vreo veste despre cel plecat.

La 16, nimic nou. Sylvius Hog nu mai putea sta locului. intelese
ca trebuia sa se puna personal in miscare. Asadar, ii vesti ca, daca nu va primi nimic pina a doua zi, va pleca la Christiania si va vedea cu proprii lui ochi daca cercetarile erau facute cum trebuie. Desigur, ii venea greu sa-i lase singuri pe Hulda si Joel, dar nu se putea altfel, si va reveni imediat ce va fi facut demersurile necesare.

in 17, trecuse o mare parte a zilei, cea mai trista din toate. Din zori,
ploaia nu incetase nici o clipa. Vintul suiera printre arbori. Rafale
mari izbeau ferestrele ce dadeau spre Maan.

Era ora sapte. Tocmai terminasera cina, in tacere, ca intr-o casa
indoliata. Sylvius Hog nu reusise nici macar sa-i antreneze intr-o
convorbire. ii lipseau cuvintele si ideile. Ce mai putea spune, ceva
care sa nu fi fost spus de sute de ori? Nu vedea ca absenta aceasta
prelungita spulbera toate argumentele de pina acum?

— Plec miine la Christiania, zise el. Joel, vezi sa-mi gasesti o brisca.
Ma veti conduce pina la Moel si va veti intoarce de indata la Dai!

— Da, domnule Sylvius, zise Joel. N-ati vrea sa va conduc mai
departe ?

Profesorul nu primi, aratind spre Hulda pe care nu voia s-o lase
singura, fara fratele ei.

In acest moment, un zgomot foarte slab se auzi de pe sosea, dinspre
Moel. Toti ascultara. Foarte curind nu mai incapea indoiala ca era
zgomotul unei bristi. Aceasta venea in goana spre Dai. Vreun calator
voia sa ramina noaptea la han ? Era foarte putin probabil, caci rareori
turistii soseau la o ora atit de tirzie.

Hulda se ridica tremurind. Joel se indrepta spre usa, deschise si privi
afara.

Zgomotul se auzi mai tare. Se putea intr-adevar deslusi pasul unui
cal si scritiitul rotilor unei bristi. Dar furtuna era asa de puternica
incit trebuira sa inchida usa.

Sylvius Hog mergea incoace si incolo prin sala mare. Joel si sora sa
stateau unul linga altul.

Brisca nu mai putea fi decit la douazeci de pasi de casa. Se va opri
oare sau va trece mai departe?

La toti inima le batea pina in git.

Brisca se opri. Se auzi o voce care chema Nu era vocea lui Ole
Kamp! Aproape imediat cineva batu la usa.
Joel deschise.
Un om statea in prag.

— Domnul Sylvius Hog? intreba el.

— Eu sint! raspunse profesorul, inaintind. Cine esti dumneata,
prietene ?

— Un trimis special din Christiania, din partea comandantului
Marinei.

— O scrisoare pentru mine ?

— Iat-o.

Si trimisul special ii intinse un plic mare, pecetluit cu sigilii oficiale.

Hulda nu mai avu putere sa se tina pe picioare. Fratele ei o aseza
pe un scaunel. Nici unul, nici celalalt n-aveau curajul sa-l grabeasca
pe Sylvius Hog sa deschida scrisoarea.

in fine, el citi urmatoarele:

Domnule profesor,

Ca raspuns la ultima Dvs. scrisoare, va trimit in acest plic un docu-
ment care a fost cules pe mare de catre o nava daneza, la data de 5 iunie.
Din pacate, acest document nu mai lasa nici o indoiala despre soarta
lui Viken.

Sylvius Hog, fara sa citeasca scrisoarea pina la sfirsit, scoase docu-
mentul din plic. il privea, il intorcea

Era un bilet de loterie avind numarul 9672.

Pe spatele biletului erau scrise aceste rinduri:

3 mai. Draga Hulda, Viken se va scufunda! Din tot ce aveam, nu
mi-a mai ramas decit acest bilet! il incredintez soartei ca sa-l faca
sa ajunga la tine si, cum eu nu voi mai fi, te rog sa te duci la tragere!
Primeste-l, impreuna cu ultimul meu gindpentru tine! Hulda, nu ma
uita in rugaciunile tale! Adio, scumpa mea logodnica, adio! Ole
Kamp.

CAPITOLUL XII

lata deci care era secretul tinarului marinar! Aceasta sansa de cistig
pe care se bizuia, ca sa aduca o avere logodnicii sale! Un bilet de loterie,
cumparat inainte de plecare! Si in timp de
Viken se scufunda, il
bagase intr-o sticla, o aruncase in mare, impreuna cu un ultim ramas
bun pentru Hulda!

De data aceasta Sylvius Hog fu zdrobit. Privea scrisoarea, apoi

documentul! Nu mai rosti nici o vorba. Ce mai era de spus? Nu te
mai puteai indoi de catastrofa lui
Viken si de pieirea tuturor acelora
pe care-i aducea in Norvegia.

Hulda, in timp ce Sylvius Hog citea scrisoarea, putuse sa reziste
si sa-si stapineasca spaima. Dar dupa ultimele cuvinte ale biletului
lui Ole, cazu in bratele lui Joel. A trebuit sa fie dusa in camera ei, unde
mama ii dadu primele ingrijiri. Apoi vru sa ramina singura si, in
genunchi, linga pat, se ruga pentru sufletul lui Ole Kamp.

Cucoana Hansen reveni in sala. Mai intii facu un pas catre profesor,
ca si cum ar fi vrut sa-i vorbeasca, apoi se indrepta spre scara si disparu.

Joel, dupa ce-si insotise sora, iesi si el. Se sufoca in aceasta casa
bintuita de nenorociri. Avea nevoie de aerul de afara, de duhul furtunii,
si voia sa rataceasca o parte din noapte pe malurile Maan-ului.

Sylvius Hog ramase singur. in prima clipa, abatut de aceasta lovitura
de trasnet, reusi totusi sa-si regaseasca energia obisnuita. Facu,incon-
jurul salii de doua-trei ori, ciuli urechea daca fata nu chema pe nimeni,
se aseza linga masa si gindurile lui isi reluara cursul.

«Hulda, isi spunea el, Hulda sa nu-si mai revada logodnicul! E
cu putinta o asemenea nenorocire? Nu! Totul se incrinceneaza in
mine la un asemenea gind!
Viken s-a scufundat, fie! Dar e absolut
sigur ca Ole a murit? Nu pot crede! in toate cazurile de naufragiu,
numai timpul poate arata daca nimeni nu a supravietuit catastrofei!
Da! Ma indoiesc, vreau sa ma indoiesc, chiar daca nici Hulda, nici
Joel si nimeni altul nu-mi impartasesc indoiala!
Viken a fost inghitit
de valuri, fie, dar cum se explica de ce nu s-a vazut nici o ramasita
a lui pe mare ? Nici una, afara de aceasta sticla in care sarmanul Ole
a vrut sa inchida ultimul sau gind si, odata cu el, tot ce avea pe lume!»

Sylvius Hog tinea documentul in mina. Privea, pipaia, intorcea
pe toate fetele acest petic de hirtie pe care sarmanul baiat cladise o
intreaga speranta de fericire!

intre timp, profesorul, vrind sa-l examineze indeaproape, se ridica,
mai asculta daca sarmana fata nu chema pe mama sau pe fratele ei,
apoi intra in camera sa.

Acest bilet era un bilet de loterie emis de Scolile din Christiania,
loterie pe atunci foarte populara in Norvegia. Lozul cel mare: o suta
de mii de marci. Valoarea totalizata de celelalte cistiguri: nouazeci
de mii de marci. Numarul biletelor: un milion — toate vindute.

Biletul lui Ole Kamp avea numarul 9672. Dar acuma, fie ca numarul
era bun sau rau, ca tinarul marinar avea sau nu o tainica pricina de a
crede in norocul sau, el nu va mai fi acolo in momentul tragerii acestei
loterii,care trebuia sa aiba loc la 15 iulie, adica peste douazeci de zile.
Hulda, dupa ultima sa dorinta, trebuia sa se prezinte in locul lui si sa
raspunda.

Sylvius Hog, la lumina sfesnicului de lut ars, recitea cu atentie
rindurile de pe dosul biletului, ca si cum voia sa le gaseasca un inteles
ascuns.

Aceste rinduri fusesera scrise cu cerneala. Era evident ca mina lui
Ole nu tremurase cind le-a scris, ceea ce dovedea ca marinarul de pe
Viken isi pastrase tot singele rece in momentul naufragiului. Se gasea
deci in imprejurari in care putea sa uzeze de un mijloc oarecare de
salvare, vreun lemn plutitor, o scindura dusa de curent, daca nu cumva
totul fusese inghitit de haul in care se scufunda nava.

De cele mai multe ori, documentele gasite pe mare dau posibilitatea
sa se cunoasca cu aproximatie locul unde s-a produs catastrofa. Pe
acosta nu era insa indicata vreo latitudine sau longitudine care sa
permita sa se intrevada unde erau coastele cele mai apropiate ale
unui continent sau insule. Trebuia dedus ca nici capitanul, nici alt
om din echipaj nu stiau unde se afla atunci
Viken. Tirit fara indoiala
de una din acele furtuni de neinfruntat, corabia fusese azvirlita departe
de ruta sa si cerul acoperit nu i-a permis sa se orienteze dupa soare,
astfel incit nu a descoperit citeva zile pozitia unde se afla. Mai mult
ca sigur, deci, ca nu se va sti niciodata in care regiune din nordul
Atlanticului, in largul Terra-Novei sau al Islandei, abisul i-a inghitit
pe naufragiati. Aceasta imprejurare spulbera orice speranta, chiar si a
celui ce nu voia sa deznadajduiasca.

in adevar, avind o indicatie oricit de vaga, s-ar fi putut intreprinde
cercetari, trimite o nava la locul catastrofei, gasi poate vreo ramasita.
Cine stie daca unul sau mai multi supravietuitori ai echipajului n-au
ajuns undeva pe coasta continentului arctic, unde se gasesc fara ajutor,
fiind in imposibilitate de a se repatria ?

Aceasta era indoiala care incepuse sa se nasca in spiritul lui Sylvius
Hog — indoiala de necrezut pentru Hulda si Joel si pe care profe-
sorul se ferea sa le-o impartaseasca acum, caci deziluzia pe care ar
suferi-o, daca ea nu avea temei, ar fi fost foarte dureroasa.

«Si totusi, isi spunea el, daca documentul nu da nici o indicatie
utila, se stie cel putin in ce regiune a fost culeasa sticla! Scrisoarea
nu o spune, dar Marina din Christiania o stie! Nu este si acesta un
indiciu care ar putea fi de folos? Studiindu-se directia curentilor, a
vinturilor si raportindu-le la data presupusa a naufragiului, nu s-ar
putea oare? In fine, voi scrie din nou. Trebuie grabite cercetarile,
oricit de mici ar fi sansele ca ele sa izbuteasca. Nu! Nu o voi parasi
niciodata pe sarmana Hulda! Niciodata, atita timp cit nu voi avea
o dovada absoluta, nu voi crede in moartea logodnicului sau!»

Astfel chibzuia Sylvius Hog. Dar in acelasi timp se hotari sa nu
mai vorbeasca de demersurile ce le va face, de stradaniile pe care le va

determina cu influenta sa. Deci nici Hulda, nici fratele ei nu stiura
nimic de cele scrise la Christiania. in plus, se hotari sa-si amine fara
termen plecarea care urma sa aiba loc a doua zi si sa se duca peste
citeva zile doar pina la Bergen. Aici va afla de la fratii Help tot ce se
stia despre
Viken, va vorbi personal cu cei mai capabili navigatori,
va gasi caile pe care trebuiau intreprinse primele cercetari.

in urma informatiilor date de Marina, ziarele din Christiania,
apoi cele din Norvegia si Suedia, apoi cele din Europa s-au interesat
incetul cu incetul de biletul de loterie, transformat in document. Era
ceva induiosator in acest mesaj al unui logodnic catre logodnica sa
si opinia publica era pe drept cuvint miscata.

Cel mai important ziar din Norvegia, Morgen-Blad, fu primul in
care aparu istoria lui
Viken si a lui Ole Kamp. Din celelalte treizeci
si sapte de ziare care apareau in tara la acea epoca, nici unul n-a omis
s-o publice in termeni emotionanti.
Illustreret Nyhedsblad tipari chiar
un desen inchipuind scena naufragiului. Se vedea
Viken rasturnin-
du-se, cu pinzele sfisiate, cu catargele sfarimate, gata sa piara in valuri.
Ole, la prova, arunca sticla in mare in momentul cind isi incredinta
sufletul Domnului, indreptindu-si ultimul gind spre Hulda. La o
oarecare departare, o imagine alegorica, invaluita de un nor straveziu,
arata cum un val arunca sticla la picioarele tinerei logodnice. Totul
era desenat in cadrul biletului, al carui numar se detasa intr-un patrat
special. Scena naiva, fara indoiala, dar care trebuia sa aiba un mare
succes in aceste tinuturi care credeau inca in legendele Ondinelor
si Valkyriilor.

Faptul fu apoi reprodus si comentat in Franta, Anglia si pina si in
Statele Unite ale Americii. Numele de Hulda si Ole, ca si povestea lor,
se raspindeau pretutindeni cu ajutorul condeiului si penitei. Tinara
norvegiana din Dai avu, fara sa stie, privilegiul de a pasiona opinia
publica.

Sarmana fata habar n-avea de vilva ce se facea in jurul ei.

De altfel, nimic n-ar fi putut s-o abata de la durerea de care se lasase
cu totul coplesita.

Nu era de mirare interesul pe care-l stirnise povestea pe ambele con-
tinente, interes explicabil, deoarece firea omeneasca aluneca usor pe
panta superstitiilor. Un bilet de loterie cu numarul 9672, gasit in ase-
menea imprejurari si smuls providential valurilor, nu putea fi decit
un loz predestinat. Nu era el harazit intre toate ca prin minune sa
cistige marele premiu de o suta de mii de marci ? Nu pretuia oare o
avere, acea avere pe care se bizuia Ole Kamp ? ,

De aceea nu trebuie sa va surprinda ca sosira la Dai propuneri
foarte serioase pentru cumpararea lozului, daca Hulda consimtea
sa-l vinda.

La inceput, preturile oferite erau neinsemnate, dar ele urcau zi de
zi. Se putea deci prevedea ca, treptat, pe masura ce tragerea se apropia, costul va deveni din ce in ce mai mare.

Ofertele venira nu numai din tarile scandinave, atit de predispuse
sa creada in amestecul unor puteri supranaturale in viata oamenilor,
dar si din strainatate si chiar din Franta. Englezii, atit de flegmatici,
intrara si ei in joc si, dupa ei, americanii, care de obicei nu-si cheltuiesc
dolarii in fantezii atit de putin practice. O multime de scrisori ajunsera
la Dai. Ziarele nu intirziara sa publice propunerile avantajoase facute
familiei Hansen. Se poate spune ca se organiza o mica bursa, ale carei
cote variau, insa erau in continua urcare.

Astfel se oferira multe sute de marci pentru acest bilet, care, in defi-
nitiv, n-avea decit o sansa de unu la un milion ca sa cistige marele pre-
miu. Era absurd, fara indoiala, dar superstitiile n-au legatura cu jude-
cata limpede. Capetele se infierbinta si, dusi de curent, oamenii

dau din re in ce mai mult.

Asa se si intimpla. Opt zile dupa ce avusese loc evenimentul, ziarele
anuntau ca valoarea biletului depasea o mie, o mie cinci sute si chiar
doua mii de marci. Un englez din Manchester oferise doua sute de lire
sterline, ceea ce insemna doua mii cinci sute de marci. Un american din Boston supralicita si propuse sa cumpere numarul 9672 al loteriei Scolilor din Christiania pentru suma de o mie de dolari — aproximativ
cinci mii de franci.

E de la sine inteles ca Hulda nu se interesa deloc de ceea ce pasiona
atit de mult o anumita categorie de oameni. Nici nu voi sa ia cunos-
tinta de scrisorile ce soseau la Dai in legatura cu biletul. Totusi, profe-
sorul fu de parere ca trebuia sa afle ce propuneri se faceau, deoarece
Ole Kamp ii lasase ei drept mostenire lozul 9672.

Hulda refuza toate ofertele. Acest bilet reprezenta ultima scrisoare a
logodnicului ei.

Si sa nu se creada ca sarmana fata tinea sa-l aiba, gindindu-se ca ar
putea cistiga unul din premii! Nu! Ea nu vedea in el decit cel din urma
ramas bun al unui naufragiat, o ultima amintire pe care voia s-o pastreze cu sfintenie. Nu-i pasa de o avere pe care nu ar fi putut s-o imparta cu Ole. Ce putea fi mai miscator, mai gingas decit acest cult pentru o amintire!

De altfel, facindu-l cunoscute diversele propuneri ce-i erau adresate,
Sylvius Hog si Joel nu voiau s-o influenteze in nici un fel pe Hulda.
Ea nu trebuia sa-si asculte decit inima. Si se stie ce raspuns daduse inima ei. Joel, de altfel, o aproba in totul pe sora sa. Lozul lui Ole Kamp nu trebuia vindut nimanui, cu nici un pret.

Sylvius Hog nu numai ca era de acord cu Hulda. El o felicita,chiar

Hulda refuza toate ofertele

ca nu-si- pleaca urechea la toate aceste tirguieli. iti poti inchipui cum
acest loz, vindut altuia, ar trece din mina in mina, transformat intr-un
fel de bancnota care pina la data tragerii ar ajunge probabil' o hirtie
zdrentuita ?

Si Sylvius Hog meigea mai departe. Oare devenise si el superstitios ?
Nu, fara indoiala, dar daca Ole Kamp ar li fost aici, el i-ar fi spus:
«Pastreaza, baiete, acest bilet, pastreaza-l! A fost mai intii el salvat
de naufragiu, apoi tu! Ei bine, trebuie vazut! Nu se stie! Nu!
Nu se stie!»

Si daca Sylvius Hog, profesor de Drept si deputat in Storthing, gin-
dea astfel, puteai oare sa te miri ca publicul se omora dupa loz? Nu,
si nimic mai firesc ca numarul 9672 sa faca viiva.

in casa cucoanei Hansen nu era nimeni deci care sa fie contra aces-
tui sentiment atit de pios al tinerei fete — nimeni, afara de mama ei.

De cele mai multe ori cucoana Hansen isi varsa focul, mai ales atunci
cind Hulda nu era acasa. Supararea ei il intrista foarte tare pe Joel.
Mama sa — cel putin asa credea el — nu se va multumi numai cu
dojeni. Ea va voi s-o convinga in taina pe Hulda sa primeasca ofertele
ce i se faceau. «Cinci mii de marci un loz! repeta dinsa. I se propun
cinci mii de marci! »

Cucoana Hansen nu voia sa vada nimic din ceea ce era induiosator
in refuzul fiicei sale. Nu se gindea decit ca cinci mii de marci repre-
zentau o suma mare. O singura vorba de-a Huldei le putea aduce in
casa. De altfel, ea nu credea in valoarea supranaturala a biletului,
oricit era de norvegiana. Si sa renunti la cinci mii de marci pentru o
sansa la un milion de a cistiga o suta de mii, nu putea intra in spiritul
ei lucid si practic.

E foarte adevarat ca, facind abstractie de superstitii, sa renunti la
un lucru cert pentru unul nesigur si in conditii atit de putin probabile,
nu era o dovada de intelepciune. Dar, cum se stie, acest bilet nu era
pentru Hulda un simplu bilet de loterie, ci ultima scrisoare a lui Ole
Kamp, si i s-ar fi sfarimat inima de durere numai la gindul sa se
desparta de el.

intre timp, cucoana Hansen dezaproba fatis purtarea fiicei ei. Se
vedea cum se isca intre ele o zizanie surda. Era de temut ca intr-o zi
sau alta mama ii va cere Huldei sa revina asupra hotaririi luate.
Vorbise in acest sens cu Joel, care nu ezitase sa tina partea surorii sale.

Desigur, Sylvius Hog stia tot ce se intimpla. isi dadea seama ca
asta sporea suferinta Huldei si-i parea foarte rau. Joel il intreba citeo-
data:

— Oare sora mea nu are dreptul de a refuza ? Nu fac bine sa-i aprob
refuzul ?

— Fara discutie! ii raspundea Sylvius Hog. Si cu toate acestea, din
punct de vedere matematic, mama voastra are dreptate de un milion
de ori! Dar nu totul este matematic in lumea asta! Calculele n-au ce
cauta in pornirile inimii.

in timpul acestor doua saptamini, au trebuit sa vegheze asupra
Huldei. Coplesita de atitea suferinte, sanatatea ei dadea prilej de
temeri. Din fericire ingrijirile nu-i lipsira. La rugamintea lui Sylvius
Hog, prietenul sau, celebrul doctor Boek sosi la Dai s-o vada pe tinara
bolnava. Nu putu sa-i recomande decit odihna si liniste sufleteasca,
daca era cu putinta. Dar adevaratul mijloc de vindecare era intoarce-
rea lui Ole, si de acest leac dispunea numai soarta. in orice caz, Sylvius
Hog nu inceta s-o consoleze pe biata fata si sa-i spuna cuvinte aduca-
toare de spranta. Si oricit parea de necrezut, Sylvius Hog nu-si pierdea
increderea. Treisprezece zile trecusera de cind sosise biletul trimis de
Marina la Dai.

Era 30 iunie. inca cincisprezece zile si se va desfasura cu mare pompa
tragerea loteriei Scolilor, intr-una din vastele sali din Christiania.

Tocmai in aceasta zi de 30 iunie, dimineata, Sylvius Hog primi o
noua scrisoare de la Marina, ca raspuns la demersurile lui repetate.
Aceasta scrisoare il indemna sa ia contact cu autoritatile maritime din
Bergen. in plus, il autoriza sa organizeze imediat, cu concursul Statu-
lui, cercetari in privinta corabiei
Viken.

Profesorul nu vru sa-i spuna nimic lui Joel, si nici Huldei, despre ce
avea de gind sa intreprinda. Se multumi sa le anunte plecarea sa,
pretextind o calatorie de afaceri care va tine numai citeva zile.

— Domnule Sylvius, va rog sa nu ne parasiti! ii zise sarmana fata.

— Cum sa va parasesc pe voi care-ati devenit copiii mei! raspunse
Sylvius Hog.

Joel se oferi sa-l conduca. Totusi, ca sa nu-si dea seama ca pleaca
la Bergen, profesorul nu-i ingadui sa mearga cu el decit pina la Moel.
De altfel, Hulda nu trebuia sa ramina singura cu mama ei. Dupa ce
statuse in pat citeva zile, incepea acum sa se scoale, dar mai era foarte
slaba, nu iesea din camera si fratele ei vedea ca nu poate s-o paraseasca.

La ora unsprezece brisca se afla in fata usii hanului. Profesorul se
urca cu Joel, dupa ce-si lua ramas bun de la Hulda. Apoi amindoi
disparura la cotitura drumului, sub frunzisul inaltilor mesteceni de
pe mal.

in aceeasi seara Joel se intoarse la Dai.

CAPITOLUL XIII

Sylvius Hog plecase la Bergen. Firea lui tenace si caracterul ener-
gic, un moment zdruncinate, se vadeau din nou. Nu voia sa creada
in moartea lui Ole Kamp, nici sa admita ca Hulda era osindita sa nu-l
revada niciodata. Nu, atita timp cit nu existau dovezi materiale pre-
cise, el socotea faptul neadevarat. Cum se spune in popor, «ii era
peste puteri» sa creada asa ceva.

Dar avea vreo indicatie pe care se putea baza in vederea cercetarilor
pe care trebuia sa le inceapa la Bergen? Da, dar o indicatie vaga,
trebuie sa recunoastem. Stia in adevar la ce data biletul fusese aruncat
de Ole Kamp in mare, la ce data si pe ce meleaguri fusese gasita sticla
care continea lozul. Acest lucru il aflase din scrisoarea primita de la
Marina, scrisoare care-l facuse sa plece imediat la Bergen, ca sa ia
intelegere cu fratii Help si cu marinarii cei mai priceputi din port.
Poate ca atit va fi de ajuns pentru a indruma cercetarile privitoare la
Viken pe o cale rodnica.

Calatoria se incheie cit mai repede posibil. Ajuns la Moel, Sylvius
Hog trimise inapoi cu brisca pe insotitorul lui. Urca apoi intr-una din
barcile din scoarta de mesteacan, care fac traversarile pe lacul Tinn.
Odata ajuns la Tinoset, in loc sa se indrepte spre sud, adica pe la
Bamble, inchirie o a doua brisca si-si urma drumul prin Hardanger,
pentru a putea ajunge cit mai repede la golful cu acelasi nume. Aici
Run, o mica nava cu aburi care deserveste golful, il duse pina la capatul de jos. in fine, dupa ce traversa o retea de fiorduri printre nenumaratele
ostroave si insule cu care e presarat litoralul norvegian, debarca la
Bergen in zorii zilei de 2 iulie.

Acest vechi oras — scaldat de doua fiorduri, Sogne si Hardanger —
este situat intr-o regiune splendida, cu care s-ar putea asemana Elvetia,
daca un brat maritim artificial ar aduce apele Mediteranei la poalele
muntilor ei. O frumoasa alee de frasini deschidea drumul spre primele
locuinte din Bergen. Casele inalte, cu sageata pe acoperis, au zidurile
de un alb stralucitor, ca cele ale oraselor arabe, si sint indesate in-
tr-un fel de triunghi neregulat care cuprinde pe cei treizeci de mii de
locuitori. Bisericile dateaza din secolul al XH-lea. Catedrala inalta
este zarita de departe de vapoarele care sosesc din larg. Este capitala
comerciala a Norvegiei, cu toate ca se afla departe de liniile de comu-
nicatii si la mare distanta de celelalte doua orase care din punct de
vedere politic detin primul si al doilea loc in regat — Christiania si
Drontheim.

in orice alta imprejurare, profesorul ar fi avut placere sa studieze
aceasta capitala de district, poate mai mult olandeza decit norvegiana

prin aspectul si obiceiurile sale. Cercetarea ei facea parte din progra-
mul sau de vacanta. Dar de la peripetiile de pe Maristien, de cind so-
sise la Dai, programul sau suferise importante modificari. Sylvius
Hog nu mai era acum deputatul turist care voia sa studieze temeinic
tara din punct de vedere politic si comercial. Era oaspetele casei Han-
sen, indatoratul lui Joel si al Huldei, ale caror interese aveau intiietate.
Era debitorul care voia cu orice pret sa-si plateasca datoria de recu-
nostinta.
Si ceea ce incerca sa faca pentru ei era inca atit de putin!
isi spunea el. Ajuns la Bergen cu
Run, Sylvius Hog cobori in port pe
cheiul tirgului de peste. Pleca apoi imediat in cartierul Tyske-Bodrne,
unde locuia Help junior de la firma Fratii Help.

Ploua, bineinteles, caci la Bergen ploua trei sute saizeci de zile pe
an. Dar, desi-ascunsa si singuratica, cu greu ai fi gasit o casa mai bine
amenajata si mai ospitaliera decit casa lui Help junior. Cit despre
felul cum a fost primit Sylvius Hog, nicaieri nu
i se putea arata mai
multa dragoste, caldura si prietenie. Amicul sau il privea ca pe un
colet de pret pe care l-ar fi luat in pastrare cu toata grija si pe care nu-l
va mai inapoia decit contra unei chitante in regula.

Sylvius Hog ii aduse la cunostinta imediat scopul calatoriei sale ii
vorbi de Viken. il intreba daca n-a mai sosit nici o veste dupa ultima
sa scrisoare. Marinarii de aici il considerau pierdut, cu tot echipajul
si incarcatura? Acest naufragiu, care semanase doliul in mai multe
familii din Bergen, nu tacuse autoritatile maritime sa purceada la
cercetari ?

— Si cum ar putea incepe, raspunse Help junior, daca nu se cu-
noaste locul naufragiului?

— intr-adevar, dragul meu Help, dar tocmai pentru ca nu se stie
locul, este nevoie sa cauti sa-l cunosti.

— Sa-l cunosti ?

— Da! Daca nu se stie nimic de locul unde s-a scufundat Viken,
se stie cel putin locul unde un vas danez a gasit documentul. Iata, dar,
un indiciu precis, pe care ar fi o greseala sa-l lasam la o parte.

— Si care este acel loc ?

— Asculta, dragul meu Help!

Si Sylvius Hog ii comunica noile informatii pe care i le transmisese
ultima oara Marina si deplinele puteri pe care
i le dadea ca sa le
intrebuinteze.

Sticla care continea biletul de loterie al lui Ole Kamp fusese gasita
la 3 iunie de catre goeleta-bric
Christian, capitan Mosselman din
Elseneur, la doua sute de mile la sud-vest de Islanda, vintul suflind
din sud-est.

Capitanul luase imediat cunostinta de document, cum se cuvenea,

in cazul cind s-ar fi putut da vreun ajutor neintirziat supravietuitorilor
de pe
Viken. Dar rindurile scrise pe dosul biletului nu indicau sub
nici o forma unde se intimplase catastrofa si
Christian nu avu deci
cum sa ajunga la locul naufragiului.

Capitanul Mosselman era un om cinstit. Poate ca un altul, mai putin
scrupulos, ar fi pastrat lozul pentru el. Dar comandantul nu avu
decit un singur gind: sa faca sa parvina biletul la adresa indicata,
imediat ce va acosta in port. Adresa «Hulda Hansen din Dai» era de
ajuns. Nu era nevoie de mai mult. Totusi, dupa ce sosi la Copenhaga,
capitanul Mosselman isi zise ca ar face mai bine sa inmineze docu-
mentul autoritatilor daneze decit sa-l trimita direct destinatarei. Era
mai sigur si mai corect. Asa si facu, si Marina din Copenhaga instiinta
imediat Marina din Christiania. La acea data se primisera aici scri-
sorile lui Sylvius Hog prin care cerea stiri precise despre
Viken.
Interesul deosebit pe care-l avea pentru familia Hansen era cunoscut.

Sylvius Hog, se stia, mai trebuia sa ramina citava vreme la Dai, unde i
se trimise documentul gasit de capitanul danez, ca sa-l predea Huldei
Hansen. inca de atunci aceasta istorie incepuse sa pasioneze opinia
publica, gratie amanuntelor miscatoare publicate de ziarele celor
doua lumi.

Iata ce ii comunica pe scurt Sylvius Hog amicului sau Help junior,
care-l asculta cu cel mai viu interes, fara sa-l intrerupa. El isi termina
povestirea zicind:

— Exista deci un lucru care nu poate fi pus la indoiala: acela ca,
in 3 iunie trecut, documentul a fost gasit la doua sute de mile sud-vest
de Islanda, o luna aproximativ dupa plecarea lui
Viken spre Europa,
din Saint-Pierre Miquelon.

— Si nu stii nimic mai mult ?

— Nu, dragul meu Help; dar sfatuindu-ma cu marinarii cei mai
experimentati din Bergen, cei care fac sau au facut des curse pe acele
meleaguri, care cunosc directia vinturilor si mai ales a curentilor, n-ar
putea ei oare sa descopere drumul parcurs de sticla cu pricina ? Apoi,
tinind seama cu aproximatie de viteza ei si de timpul scurs pina in
momentul cind a fost gasita, este oare imposibil sa-si inchipuie cineva
in ce regiune a putut fi aruncata de Ole Kamp, adica unde se afla locul
naufragiului ?

Help junior clatina din cap, nu prea convins. Sa intreprinzi cercetari
pornind de la indicii atit de vagi, care mai puteau fi si gresite, nu
insemna ca de la inceput nu ai sorti de reusita ? Armatorul, spirit lucid
si practic, crezu ca trebuie sa-i atraga atentia lui Sylvius Hog asupra
acestui fapt.

— Fie, prietene Help! Dar chiar daca nu s-ar putea obtine decit

date nesigure, nu-i un motiv ca sa abandonam partida. Tin ca totul
sa fie facut pentru acesti bieti oameni, carora le datorez viata. Da!
Daca ar trebui, n-as ezita sa sacrific tot ce am pentru a-l regasi pe
Ole Kamp si a-l reda logodnicei sale Hulda Hansen!

Si Sylvius Hog povesti in amanuntime accidentul sau de pe Rjukan-
fos. El arata cu ce curaj Joel si sora sa si-au riscat viata ca sa-i vina in
ajutor si cum, fara interventia lor, n-ar avea azi placerea sa fie oaspe-
tele amicului sau Help.

Prietenul Help, cum s-a mai spus, era un om prea putin inclinat sa
se iluzioneze; dar nici nu s-ar fi opus ca sa se incerce pina si inutilul,
pina si imposibilul, cind era vorba de omenie. El aproba, deci, in
cele din urma, ceea ce voia sa intreprinda Sylvius Hog.

— Sylvius, raspunse el, te voi ajuta cu tot ce pot. Da! Ai dreptate!
Daca ar exista o sansa cit de mica de a regasi vreun supravietuitor de
pe
Viken, si intre altii pe acest brav Ole a carui logodnica ti-a salvat
viata, trebuie incercat totul.

— Da, Help, da, raspunse profesorul. Chiar daca n-ar fi decit o
sansa la o suta de mii!

— Chiar azi, Sylvius, voi chema la mine pe cei mai buni marinari
din Bergen. Voi face apel la toti cei ce au navigat sau navigheaza in
mod obisnuit prin regiunile Islandei si Terra-Novei. Vom vedea ce
ne vor sfatui sa facem

— Si ceea ce ei ne vor sfatui, vom face! raspunse Sylvius Hog, cu
inflacararea sa molipsitoare. Am sprijinul guvernului. Sint autorizat
sa pot trimite o nava rapida in cautarea lui
Viken si sper ca oricine
se va alatura fara sovaire la o asemenea fapta!

— Ma duc la biroul Marinei, spuse Help junior.

— Vrei sa te insotesc?

— N-are rost! Trebuie sa fii obosit

— Obosit? Eu! La virsta mea!

— Orisicit. Odihneste-te, dragul si mereu tinarul meu Sylvius,
asteptindu-ma aici.

in aceeasi zi avu loc in casa Help o adunare a capitanilor de nave
comerciale, a marinarilor flotilei de pescuit si a pilotilor. Se strinse-
sera numerosi mateloti care cutreierau marile si citiva mai virstnici
care iesisera la pensie.

Mai intii, Sylvius Hog ii puse la curent cu situatia. Le arata la ce
data — 3 mai — documentul fusese aruncat in mare de Ole Kamp,
la ce data — 5 iunie — capitanul danez il gasise si pe ce meleaguri,
adica la doua sute de mile sud-vest de Islanda.

Discutiile fura destul de lungi si serioase. Fiecare din acesti oameni
cunosteau regiunea Islandei si marilor din Terra-Nova, directia

generala a curentilor de care trebuia tinut seama pentru rezolvarea
problemei.

Or, se stia ca, in intervalul de timp dintre plecarea lui Viken din
Saint-Pierre Miquelon si pescuirea sticlei de catre vasul danez, un sir
de furtuni din sud-est se dezlantuisera in aceasta parte a Atlanticului.
Aceste furtuni, fara indoiala, au fost cauza catastrofei. Mai mult ca
sigur ca
Viken, nemaiputind sa infrunte uraganul, a fugit cu vintul
in spate. Dar tocmai in aceasta perioada a echinoxului, gheturile polare
incep sa mearga in deriva pe Atlantic. E posibil deci sa se fi produs o
ciocnire si corabia sa se fi sfarimat de un asemenea ghetar plutitor pe
care este foarte greu sa-l ocolesti.

Deci, admitind aceasta explicatie, de ce echipajul, in total sau in
parte, nu s-ar fi refugiat pe unul din aisfilduri, dupa ce vor fi depus
acolo o cantitate de alimente ? Daca asa s-a intimplat, atunci, banchiza
de gheata trebuind sa fie impinsa spre nord-vest, n-ar fi fost impo'sibil
ca supravietuitorii sa fi putut in cele din urma sa coboare undeva pe
coasta groenlandeza. in aceasta directie si acolo ar trebui intreprinse
cercetarile.

Asa suna raspunsul dat in unanimitate de marinari la intrebarile
puse de Sylvius Hog.Nu incapea indoiala ca povata lor trebuia urmata.
Dar ce sa vezi altceva decit sfarimaturi, daca
Viken s-a ciocnit de un
urias aisberg ? Puteai crede ca se vor mai gasi, pentru a fi repatriati,
supravietuitori ai naufragiului? Lucru mai mult decit indoielnic.
Profesorul puse de-a dreptul aceasta intrebare, dar cei mai priceputi
nu puteau sau nu voiau sa raspunda nimic. Toti se declarara insa de
acord ca asta nu este un motiv ca sa nu iei masuri in cel mai scurt timp.

La Bergen se gaseau de obicei citeva nave apartinind flotei norve-
giene de stat. Acestui port ii este atribuita una din cele trei canoniere
care fac serviciu pe coasta occidentala, au escale la Drontheim,
Finmark, Hammerfest si Capul Nord. Una din canoniere se afla
atunci in rada portului.

Dupa ce a intocmit o nota cu parerile marinarilor strinsi la Help
junior, Sylvius Hog urca imediat la bordul canonierei
Telegraf. Acolo
el instiinta pe capitan de misiunea speciala cu care l-a insarcinat gu-
vernul.

Comandantul il primi cu caldura pe profesor si se declara gata sa-i
dea tot concursul. Navigase prin acele regiuni ale insulelor Loffoden
si Finmark pina la locurile de pescuit din Terra-Nova, in timpul lungi-
lor si periculoaselor campanii la care iau parte pescarii din Bergen.
Ar putea deci sa puna cunostintele sale personale in slujba operei
umanitare ce fusese intreprinsa si promitea sa i se daruie cu trup
si suflet.

Cit despre datele pe care i le dadu Sylvius Hog si care cuprindeau
locul presupus al naufragiului, el fu de acord cu concluziile marinarilor.
Supravietuitorii sau macar vreo epava de-a lui
Viken trebuiau cautate
in portiunea de mare cuprinsa intre Islanda si Groenlanda. in caz de
nereusita, comandantul va merge sa cerceteze regiunile invecinate si
poate coasta orientala a marii Baffin.

— Sint gata de plecare, domnule Hog, zise el. Carbunii si alimen-
tele sint pe nava, echipajul se gaseste la bord si pot sa pornesc chiar azi.

— Va multumesc, domnule capitan, raspunse profesorul si sint
foarte miscat de primirea pe care mi-ati facut-o. Dar inca o intrebare:
puteti sa-mi spuneti cit va dura ca sa ajungeti pe meleagurile Groen-
landei ?

— Canoniera mea poate face unsprezece noduri pe ora. Cum distan-
ta de la Bergen pina-n Groenlanda nu este decit de vreo douazeci de
grade, sper sa pot fi acolo in mai putin de opt zile.

— Atunci grabiti-va, capitane, spuse Sylvius Hog. Daca exista
citiva naufragiati care au putut scapa, de la catastrofa pina acum au
trecut doua luni de cind sint lipsiti de ajutor, murind fara indoiala de
foame pe cine stie ce tarm pustiu

— Nu e nici un ceas de pierdut, domnule Hog. Chiar azi, in-timpul
refluxului, voi porni in larg cu toata viteza si, imediat ce voi gasi un
indiciu oarecare, voi informa Marina din Christiania, telegrafiind
din Terra-Nova.

— Va doresc drum bun, domnule comandant, si reusita deplina,
in aceeasi zi
Telegraf porni in uralele entuziaste ale intregii populatii

din Bergen. Fu zarit cu nespusa emotie cum se strecoara prin canale,
ca apoi sa dispara pe dupa ultimele insule ale fiordului.

Stradaniile lui Sylvius Hog nu se marginira numai la expeditia
canonierei
Telegraf. in mintea sa vedea ca s-ar putea face si mai mult,
recurgind si la alte mijloace pentru regasirea urmelor lui
Viken. Nu
era oare posibil sa antreneze si alte nave de comert si de pescuit, ori
alte nave mici sa-si dea concursul pentru cercetari, in timp ce navigau
pe marile din Feroe si Islanda ? Da, fara indoiala! Astfel ca se promise,
in numele Statului, o prima de doua mii de marci oricarei nave care ar
furniza un indiciu despre corabia pierduta si de cinci mii de marci
oricui va repatria pe unul din supravietuitorii naufragiului.

Iata deci cum Sylvius Hog, in timpul celor doua zile petrecute la
Bergen, facu tot ce era cu putinta pentru succesul acestei explorari.
Fusese sprijinit in totul de prietenul sau Help si de autoritatile mariti-
me. Domnul Help ar fi dorit ca oaspetele sa mai stea citva timp cu el.
Sylvius Hog ii multumi, dar refuza sa mai ramina. Voia sa se intoarca
mai repede la Hulda si Joel, pe care se temea sa-i lase singuri prada

gindurilor. Dar Help junior se intelese cu dinsul sa-i transmita imediat
la Dai orice veste ar fi sosit. Numai Sylvius Hog urma s-o aduca la
cunostinta familiei Hansen.

La 4 iulie dimineata, profesorul, dupa ce-si lua ramas bun de la
Help junior, se imbarca din nou pe
Run pentru a traversa fiordul
Hardanger si, fara intirzieri neprevazute, conta sa ajunga inapoi la
Telemark in seara de 5.

CAPITOLUL XIV

Chiar in ziua cind Sylvius Hog parasise Bergen, o scena grava se
petrecu la hanul din Dai.

Dupa plecarea profesorului, s-ar fi spus ca geniul bun al lui Joel
si Hulda luase cu el, odata cu ultima speranta, toata viata familiei.
Parea ca lasase in urma lui o casa moarta.

De altfel, in aceste doua zile, nici un turist nu venise la Dai. Joel nu
avusese deci prilejul sa plece de-acasa si ramasese in preajma Huldei,
pe care i-ar fi fost teama s-o lase singura.

in adevar, cucoana Hansen era, pe zi ce trecea, tot mai mult stapi-
nita de nelinistile ei tainice. Parea departe de tot ce-i privea pe copiii ei si chiar de pieirea lui
Viken. Se tinea deoparte, traia retrasa in camera ei si nu se arata decit la ora meselor. De cite ori vorbea cu Hulda sau Joel, era doar ca sa-i mustre pe fata sau indirect pentru biletul de loterie de care nu voiau sa se desparta cu nici un pret. Caci ofertele nu incetau sa soseasca. Veneau din toate colturile lumii. Era ca o nebunie care pusese stapinire pe mintea anumitor oameni. Nu! Nu
era posibil ca un astfel de bilet sa nu fie predestinat sa cistige lozul
cel mare de o suta de mii de marci. Se parea ca pentru ei nu exista
decit un singur bilet de loterie, numarul 9672! in cele din urma ra-
masera pe pozitie, infruntindu-se, englezul din Manchester si ame-
ricanul din Boston. Englezul reusise sa se distanteze de rivalul sau
cu citeva lire. Dar aproape imediat el fu depasit cu mai multe sute
de dolari. Ultima suma oferita era de 8000 de marci — ceea ce nu
se putea explica decit printr-o idee fixa, in afara de cazul ca era o
chestiune de amor-propriu intre America si Marea Britanie.

Oricum Hulda raspundea negativ la toate aceste propuneri, oricit
de avantajoase erau, stirnind dojenile amarnice ale cucoanei Hansen.

— Si daca ti-as porunci sa cedezi biletul ? zise ea intr-o zi fiicei sale.
Da! Daca ti-as porunci?

— Mama, as fi desperata, dar ar trebui sa te refuz!

— Si daca ar fi necesar s-o faci ?

— De ce sa fie necesar ? intreba Joel.

Cucoana Hansen nu raspunse. Se facu alba ca varul cind i se puse
deschis aceasta intrebare si se retrase murmurind cuvinte de neinteles.

— E vorba de ceva grav si trebuie sa fie un tirg intre mama si
Sandgoist! zise Joel.

— Da, frate. Trebuie sa ne asteptam in viitor la o mare incurcatura.

— Sarmana Hulda, soarta ne-a supus la incercari destul de grele
de citeva saptamini incoace. Ce catastrofa ne mai ameninta?

— Ah, cit de mult intirzie domnul Sylvius! zise Hulda. Cind este el
aici, ma simt mai putin desnadajduita.

— Si totusi, ce-ar putea el sa faca pentru noi? raspunse Joel.

Dar ce se intimplase oare in trecutul cucoanei Hansen, incit sa nu le
poata marturisi nimic copiilor sai? Ce amor-propriu gresit inteles o
oprea sa le incredinteze motivul nelinistilor sale? Avea mustrari de
constiinta ? Si, pe de alta parte, de ce voia s-o sileasca pe fiica ei sa-si
schimbe hotarirea cu privire la biletul lui Ole Kamp, datorita valorii
pe care acesta o atinsese ? De ce se arata asa de hrapareata, grabita sa
puna mina pe bani? Hulda si Joel aveau sa afle in sfirsit pricina
purtarii ei.

in ziua de 4 iulie, Joel o insotise pe sora lui la micuta capela, unde
Hulda se ducea zilnic sa se roage pentru naufragiat.
Acolo o astepta si o aducea din nou acasa.

in aceasta zi, intorcindu-se, vazura amindoi de departe cum, sub
frunzisul copacilor, cucoana Hansen mergea repede indreptindu-se
spre han. Nu era singura. Un om o insotea, un om care probabil
vorbea cu voce tare, facind gesturi poruncitoare.

Hulda si Joel se oprira.

— Cine este omul acesta ? spuse Joel.
Hulda inainta citiva pasi.

— il cunosc, zise dinsa.

— il cunosti ?

— Da. E Sandgoist!

— Sandgoist din Drammen, care a mai fost atunci cind eu ar
lipsit de-acasa?

— Da!

— Si care o facea pe stapinul, ca si cum ar fi avut drepturi asupr
mamei noastre asupra noastra, poate?

— Chiar el, frate, si aceste drepturi vrea probabil sa le exercit
acum

— Ce drepturi? Ah! De data aceasta voi sti eu pentru ce
venit aici!

Joel se stapini cu greutate si, urmat de sora lui, se dadu putin la o
parte din drum.

Citeva minute mai tirziu, cucoana Hansen si Sandgoist ajunsera
la usa hanului. Sandgoist trecu pragul cel dintii. Usa se inchise in
urma lor si amindoi se asezara in sala cea mica.

Joel si Huida se apropiara de casa, unde se auzea vocea tunatoare
a lui Sandgoist. Se oprira si statura sa asculte. Cucoana Hansen vorbea
cu glas rugator.

— Sa intram! zise Joel.

Si amindoi, Huida cu inima grea, Joel murind de nerabdare, dar si
de furie, intrara in sala cea mare a carei usa fusese inchisa cu grija.

Sandgoist era asezat in fotoliu. Nici nu se clinti zarindu-i. intoarse
doar capul sa-i priveasca peste ochelari.

— Ah, iata pe dragalasa Huida, daca nu ma-nsel! spuse el pe un
ton care nu-i placu deloc lui Joel.

Cucoana Hansen statea in picioare in fata acestui om, umila si
infricosata. Dar isi reveni imediat si paru foarte contrariata cind isi
vazu copiii.

— Si iata-l si pe fratele ei! adauga Sandgoist.

— Da, fratele ei, raspunse Joel.

Apoi, inaintind si oprindu-se la doi pasi de fotoliu, rosti:

— Ce-as putea face pentru dumneavoastra ?

Sandgoist ii arunca o privire piezisa si, cu vocea lui aspra si rauta-
cioasa, spuse fara sa se ridice:

— O sa afli, tinere! in adevar, ai picat la tanc. Abia asteptam sa te
vad si, daca sora ta este intelegatoare, vom sfirsi prin a cadea la in-
voiala! Dar asaza-te, fetito!

Sandgoist ii poftea sa sada ca si cum era la el acasa. Joel ii si atrase
atentia asupra acestui lucru.

— Ah, te simti jignit! Drace, iata un flacau caruia ii sare iute tandara.

— Da, cam iute, cum spuneti, replica Joel, si care nu primeste
decit bunavointa celor ce au dreptul sa i-o arate.

— Joel! interveni cucoana Hansen.

— Frate! Frate! adauga Huida, a carei privire il implora pe
Joel sa se stapineasca.

Acesta facu o mare sfortare sa se calmeze, pentru a nu ceda dorin-
tei de a-l da afara pe mojicul personaj, si se retrase intr-un colt al salii.

— Pot sa vorbesc acum? intreba Sandgoist.

Obtinu doar o usoara incuviintare din cap din partea cucoanei
Hansen. Dar si atit
i se paru de ajuns.

— Iata deci despre ce este vorba, spuse el, si va rog sa ma ascultati
toti trei cu atentie, caci nu-mi place sa repet ce-am spus!

Se exprima, dupa cum se vede, bine, chiar prea bine, ca omul
drept sa-ti impuna vointa.

— Am aflat din ziare, spuse el, povestea unui anume Ole Kam
tinar marinar din Bergen, si a unui bilet de loterie pe care l-a trin
logodnicei sale Hulda in momentul cind
Viken se scufunda. Am m
auzit ca publicul considera acest bilet ca un bilet supranatural, d
cauza imprejurarilor in care a fost gasit. Am aflat pe deasupra
ci
se atribuie o sansa speciala la tragerea ce va avea loc. in fine, am afl
ca ofertele de cumparare care au fost facute Huldei Hansen ajui
la preturi considerabile. El tacu un moment, apoi zise:

— E adevarat ?

Raspunsul la aceasta ultima intrebare se lasa asteptat.

— Da! E adevarat, zise Joel. Si apoi?

— Apoi? relua Sandgoist. Iata: sint de parere ca toate aceste ofer
se bazeaza pe o superstitie absurda. Dar asta nu le-a impiedicat :
fie facute si presupun ca vor creste pe masura ce se apropie tragere
Or, eu sint un negustor. Cred ca asta este o afacere pe care as vr<
s-o iau pe seama mea. Iata de ce am plecat ieri din Drammen si a:
venit la Dai, pentru a trata cedarea biletului si ca s-o rog pe cucoar
Hansen sa-mi dea intiietate fata de orice alt cumparator!

Cu toate ca nu i se adresase ei direct, prima pornire a Huldei 1
sa-i raspunda lui Sandgoist cum raspunsese tuturor cererilor c
acest fel, dar Joel o opri.

— inainte de a raspunde domnului Sandgoist, zise el, as voi sa
intreb daca stie cui apartine acest bilet?

— Huldei Hansen, cred!

— Ei bine, atunci trebuie s-o intrebati pe Hulda Hansen dac
este dispusa sa-l vinda.

— Fiule! rosti cucoana Hansen.

— Lasa-ma sa termin, mama, spuse Joel. Lozul nu apartine oare d
drept varului nostru.Ole Kamp, si Ole Kamp n-avea el caderea sa
lase logodnicei sale?

— Desigur, raspunse Sandgoist.

— Trebuie deci sa va adresati Huldei pentru a-l putea obtine

— Fie, domnule formalist, raspunse Sandgoist. ii cer atunci Hulde
sa-mi cedeze biletul cu numarul 9672, pe care-l are de la Ole Kamt.

— Domnule Sandgoist, raspunse fata cu o voce ferma, multe prc
puneri mi s-au facut pentru acest loz, dar in zadar. Va voi raspund
si dumneavoastra cum am raspuns si pina acum. Daca logodnici
meu mi-a trimis biletul luindu-si pentru ultima oara ramas bun d
la mine, inseamna ca a vrut sa-l pastrez, nu sa-l vind. Nu pot dec
sa ma despart de el cu nici un pret.

Dupa ce rosti aceste cuvinte, voi sa plece, considerind ca, in ceea ce
o priveste, convorbirea, prin refuzul ei, se incheiase. Dar, la un semn
al mamei, se opri.

Un gest de suparare ii scapase cucoanei Hansen si Sandgoist,
cu fruntea incretita si ochii scaparatori, arata ca incepe sa se-nfurie.

— Da, ramii, Hulda, zise el. Sint sigur ca nu-i asta ultimul dumi-
tale cuvint, si daca starui, este pentru ca am dreptul sa starui. Cred,
de altfel, ca nu m-am explicat bine sau, mai curind, ca m-ati inteles
gresit. Este sigur ca sansele acestui bilet nu au crescut pentru ca
mina unui naufragiat l-a inchis intr-o sticla si pentru ca a fost gasit
la momentul potrivit. Dar nu poti judeca gusturile publicului. Fara
indoiala ca multi oameni doresc sa aiba biletul. Au si facut oferte
sa-l cumpere. Vor mai face altele. Va repet, acest lucru se prezinta
ca o afacere, si o afacere este ceea ce am venit sa va propun.

— Va fi cam greu sa va intelegeti cu sora mea, domnule, raspunse
ironic Joel. Dumneavoastra vorbiti de afaceri, iar ea vorbeste de
sentimente.

— Vorbe, tinere, vorbe! spuse Sandgoist, si cind voi termina cu
explicatia, veti vedea ca daca aceasta este o afacere avantajoasa pentru
mine, este in aceeasi masura si pentru ea. Adaug ca tot asa va fi si
pentru maica-sa, cucoana Hansen, care este, de altfel, direct inte-
resata.

Joel si Hulda isi aruncara o privire unul altuia. Vor afla oare ceea
ce cucoana Hansen le ascunsese pina atunci?

— Prin urmare, zise Sandgoist, nu am pretentia ca acest bilet
sa-mi fie cedat la pretul pe care l-a platit Ole Kamp. Nu! Pe drept
sau pe nedrept, el a capatat o anumita valoare comerciala. Astfel ca
inteleg sa fac si eu un sacrificiu, spre a deveni posesorul lui.

— Vi se spune, explica Joel, ca Hulda a respins propuneri mai
bune decit ceea ce i-ati putea oferi

— Serios? exclama Sandgoist. Propuneri mai bune! De unde stiti?

— De altfel, oricare ar fi ele, sora mea le refuza si eu o aprob!

— Ah! Am de-a face cu Joel sau cu Hulda Hansen?

— Sora mea ori eu sintem totuna, raspunse Joel. Aflati acest
lucru, domnule, pentru ca se pare ca nu-l stiti!

Sandgoist, fara sa-si piarda cumpatul, ridica din umeri. Apoi,
ca un om sigur de argumentele sale, relua:

— Cind v-am vorbit de un pret in schimbul biletului, ar fi trebuit
sa spun ca pot sa va ofer asemenea avantaje in interesul familiei,
incit Hulda nu le va putea refuza.

— Serios ?

— Si acum, baiatule, afla si tu ca n-am venit la Dai ca s-o rog pe
sora ta sa-mi cedeze biletul! Nu! Pe toti dracii, nu!

— Atunci ce doriti ?

— Nu doresc, pretind vreau!

— Si cu ce drept, exclama Joel, dumneavoastra, un strain, indraz-
niti sa vorbiti astfel in casa mamei mele?

— Cu dreptul pe care-l are orice om, raspunse Sandgoist, de a
vorbi cind si cum ii place, cind este la el acasa!

— La el acasa?!

Joel, in culmea indignarii, se repezi la Sandgoist, care, desi nu
se speria cu una cu doua, se ridica repede din fotoliu. Dar Hulda il
tinu pe fratele ei, in timp ce cucoana Hansen, cu capul in miini, se
trase in celalalt colt al camerei.

— Frate! Priveste-o! zise fata.

Joel se opri brusc. Starea mamei ii potoli. intreaga purtare a cu-
coanei Hansen arata ca se afla la cheremul lui Sandgoist! Acesta
se linisti vazind sovairea lui Joel si se aseza din nou in fotoliu.

— Da, la el acasa! exclama el cu o voce si mai amenintatoare.
De la moartea sotului ei, cucoana Hansen s-a aruncat in speculatii
care n-au reusit. Ea a irosit mica avere pe care o lasase tatal vostru.
A trebuit sa faca imprumuturi la un bancher din Christiania. La capa-
tul tuturor resurselor, a ipotecat casa pentru o suma de cincisprezece
mii de marci, care i-a fost data pe temeiul unei polite pe care eu,
Sandgoist, am rascumparat-o de la bancherul ei. Aceasta casa va fi
deci a mea si inca foarte curind, daca nu sint platit la data scadentei.

— Si cind este aceasta scadenta? intreba Joel.

— La 20 iulie, peste optsprezece zile, raspunse Sandgoist. Atunci
voi fi aici la mine acasa, daca va face sau nu placere!

— Nu veti fi la dumneavoastra acasa la acea data, decit daca nv.
vi se va plati pina atunci! riposta Joel. Va interzic deci sa vorbit
in acest fel inaintea mamei si surorii mele!

— El imi interzice! Mie! exclama Sandgoist. Si mama lu
mi-o interzice ?

— Dar vorbeste, mama! zise Joel, indreptindu-se spre cucoan:
Hansen si incercind sa-i desfaca miinile cu care-si acoperea obrazul

— Joel! Frate! exclama Hulda Ai mila de ea Te implor,
calmeaza-te!

Cucoana Hansen, cu capul plecat, nu mai indraznea sa-si pr
veasca fiul.

Era, din pacate, foarte adevarat ca, dupa citiva ani de la moarte
sotului ei, incercase sa-si sporeasca avutul facind afaceri foarte ri:
cante. A pierdut repede putinii bani pe care-i aveau. in scurta vren
a fost nevoita sa ceara imprumuturi cu dobinda mare; si acum ip(
teca pe casa trecuse in miinile acestui Sandgoist din Drammen, u

om fara suflet, un camatar bine cunoscut, urit de tot tinutul. Cucoa-
na Hansen il vazuse prima oara abia in ziua cind venise la Dai pentru
a evalua hanul.

Iata deci care era secretul care-i otravea viata! Iata care era expli-
catia purtarii sale si de ce traia insingurata, ca si cum ar fi vrut sa
se ascunda de copiii ei! Iata, in fine, ceea ce n-a vrut sa spuna niciodata acelora carora le distrusese viitorul!

Hilda n-avea inca taria sa-si creada urechilor. Da! Sandgoist
era in adevar stapinul care putea face ce vrea. Biletul pe care-l cerea
azi nu va mai avea nici o valoare peste cincisprezece zile si pastrarea
lui insemna ruina, casa vinduta si familia Hansen aruncata, fara nici
un ban, in drum intr-un cuvint, mizeria.

Hulda nu indraznea sa-l priveasca pe Joel. Dar Joel, clocotind de
furie, nu voi sa auda nimic de viitorul lor amenintat. Nu-l vedea decit
pe Sandgoist, si daca acest om va mai vorbi in fata lui cum o facuse
pina acum, nu va mai putea sa se opreasca

Sandgoist, stiindu-se stapin pe situatie, deveni mai aspru si mai
poruncitor.

— Acest bilet il vreau si-l voi avea! repeta el. Nu va dau in schimb
un pret, care ar fi greu de stabilit, dar ma ofer sa amin scadenta po-
litei iscalita de cucoana Hansen cu un an cu doi ani! Fixeaza
chiar dumneata aceasta data, Hulda!

Hulda, cu inima strinsa de teama, nu era in stare sa raspunda.
Joel rosti in locul ei:

— Biletul lui Ole Kamp nu poate fi vindut de Hulda Hansen!
Sora mea refuza deci toate preturile, oricare ar fi amenintarile dum-
neavoastra! Si acum, iesiti afara!

— Sa ies afara! zise Sandgoist. Ei bine nu! Nu voi pleca! Si
daca oferta pe care am facut-o nu este destul de buna voi merge
mai departe Da in schimbul biletului, ofer ofer

Trebuie ca Sandgoist avea in adevar o nepotolita dorinta de a
poseda acest bilet, trebuie ca era pe deplin convins ca afacerea era
avantajoasa pentru el, caci se aseza inaintea mesei unde se gasea hirtie, toc si cerneala, si un minut dupa aceea zise:

— Iata ce va ofer!

Era o chitanta pentru suma datorata de cucoana Hansen si pentru
care ipotecase casa din Dai.

Cucoana Hansen, cu umerii plecati, cu miinile impreunate, o
privea implorind pe fiica ei

— Si acum, relua Sandgoist, dati-mi biletul, il vreau! il vreau,
auzi! in aceasta clipa! Nu voi parasi Dal-ul fara el! il vreau,
Hulda! il vreau!

Sandgoist se apropie de sarmana fata, ca si cum ar fi vrut s-o caute
prin buzunare spre a-i smulge biletul lui Ole

Asta fu prea mult pentru Joel, mai ales cind o auzi pe Hulda stri-
gind:

— Frate! Frate!

— Nu vreti sa iesiti? zise el.

Si cum Sandgoist refuza sa plece, se repezi asupra lui. Atunci Hulda
interveni.

— Mama, iata biletul! rosti ea.

Cucoana Hansen insfaca repede biletul si, in timp ce-l schimba
contra chitantei lui Sandgoist, Hulda se prabusi aproape lesinata
in fotoliu.

— Hulda Hulda! exclama Joel. Vino-ti in fire Ah, sora, ce-ai
facut?

— Ce-a facut? raspunse cucoana Hansen. Ce-a facut? Da,
sint vinovata! Da, in interesul copiilor mei, am vrut sa sporesc averea
tatalui lor! Da, le-am distrus viitorul! Am adus mizeria in aceasta
casa Dar Hulda ne-a salvat pe toti! Iata ce-a facut! Multumesc,
Hulda multumesc!

Sandgoist mai era de fata. Joel il vazu.

— Mai sinteti aici! striga el.

Apoi, indreptindu-se spre Sandgoist, il apuca de umeri, il ridica
si, in ciuda impotrivirii si tipetelor sale, il azvirli afara.

CAPITOLUL XV

A doua zi, Sylvius Hog se intoarse spre seara la Dai. Nu povesti
nimic despre calatoria sa. Nimeni nu stia ca fusese la Bergen. Atita
timp cit cercetarile intreprinse nu vor da un cit de mic rezultat, nu
voia ca familia Hansen sa afle de ele. Orice scrisoare sau telegrama,
daca era din Bergen sau Christiania, trebuia sa-i fie adresata perso-
nal la han, unde isi propusese sa astepte desfasurarea evenimentelor.
Mai spera inca? Da! Dar recunostea ca nu era decit o presimtire.
Imediat dupa sosirea sa, profesorul isi dadu seama usor ca un eveni-
ment grav se petrecuse in lipsa lui. Purtarea lui Joel si a Huldei arata
limpede ca o explicatie avusese loc intre ei si mama lor. Oare o noua
nenorocire se abatea asupra familiei Hansen?

Aceasta nu putea decit sa-l intristeze profund pe Sylvius Hog.
El avea pentru frate si sora o dragoste parinteasca, de parca ar fi fost
propriii sai copii. Cit i-au lipsit in timpul scurtei lui calatorii si poate
cit le-a lipsit si el lor!

«imi vor povesti! Trebuie sa-mi spuna! Nu fac si eu parte din
familie?»

Da, Sylvius Hog credea ca avea acum dreptul sa intervina in viata
personala a tinerilor sai prieteni si sa stie de ce Joel si Hulda pareau
mai nenorociti decit inainte de plecarea sa. Nu intirzie sa afle adeva-
rul. De fapt, amindoi nu doreau altceva decit sa se destainuiasca
vrednicului om, pe care-l iubeau cu o dragoste filiala. Dar asteptau
momentul care sa-i para lui cel mai potrivit pentru a sta de vorba
cu ei. De doua zile se simteau atit de singuri! Cu atit mai mult cu cit
Sylvius Hog nu spusese unde pleaca. Nu! Niciodata timpul nu li se
paruse atit de lung! Pentru ei aceasta absenta nu putea sa aiba lega-
tura cu cautarea navei naufragiate si nu le-ar fi trecut prin gind ca
Sylvius Hog voia sa le ascunda scopul calatoriei sale, pentru a-i feri
de o suprema deziluzie, in caz de insucces.

Si acum, prezenta lui le era si mai necesara. Cita nevoie simteau
sa-l vada, sa asculte de sfaturile lui, sa-i auda vocea atit de priete-
noasa si linistitoare! Dar vor indrazni sa-i spuna cele intimplate
intre ei si camatarul din Drammen si cum cucoana Hansen a primej-
duit viitorul familiei ? Ce va gindi Sylvius Hog cind va afla ca biletul
nu mai era la Hulda si ca l-a intrebuintat cucoana Hansen pentru
a scapa de datoria fata de necrutatorul ei creditor? ii vor marturisi,
totusi. Cine incepu sa vorbeasca — Sylvius Hog, Joel sau Hulda?
Nu se stie. Dar n-avea nici o importanta. Destul ca profesorul fu pus
in scurt timp la curent cu intreaga tarasenie. Afla care fusese situatia
cucoanei Hansen si a copiilor sai! in cincisprezece zile camatarul
i-ar fi izgonit din hanul de la Dai, daca datoria n-ar fi fost achitata
prin cedarea biletului.

Sylvius Hog asculta trista istorie pe care Joel i-o povesti in pre-
zenta surorii sale.

— Nu trebuia sa-i dati biletul! exclama el in primul moment. Nu!
Nu trebuia!

— Puteam sa nu i-l dau, domnule Sylvius? raspunse fata, profund
tulburata.

— Nu, fara indoiala! Nu puteai! Si totusi! Ah, daca as fi fost
de fata!

Si ce-ar fi facut profesorul Sylvius Hog daca ar fi fost de fata?
Nu le spuse cum ar fi procedat, dar urma astfel:

— N -are a face, draga mea Hulda si dragul meu Joel! in definitiv,
ati facut ce trebuia sa faceti! Dar ceea ce ma innebuneste este ca
Sandgoist va beneficia de superstitiile nestavilite ale publicului!
Daca se atribuie lozului sarmanului Ole o valoare supranaturala,
el va fi acela care va profita! Si cu toate acestea, sa ai credinta ca

numarul 9672 va fi cu precadere favorizat de soarta, este ridicol de
absurd! in concluzie, eu n-as fi dat poate biletul. Dupa ce l-a refuzat
pe Sandgoist, Hulda ar fi facut mai bine daca o refuza si pe mama ei!

La toate cele spuse de Sylvius Hog, fratele si sora n-au avut ce sa
raspunda. inminind biletul cucoanei Hansen, Hulda daduse ascultare
unui sentiment filial care nu putea fi reprobat. Sacrificiul la care se
hotarise nu era un sacrificiu al sanselor mai mult sau mai putin si-
gure pe care le reprezenta acest bilet la tragerea din Christiania,
ci era sacrificiul ultimei dorinte a lui Ole Kamp, era pierderea celui
din urma ramas bun al logodnicului ei.

Dar nu se mai putea reveni acum asupra acestei hotariri. Lozul
ii apartinea lui Sandgoist. il va scoate la licitatie. Un camatar inrait
va pune la mezat acest miscator adio al naufragiatului. Nu! Sylvius
Hog nu putea admite asa ceva!

De aceea, in aceeasi zi, profesorul voi sa aiba o convorbire cu cu-
coana Hansen, convorbire care nu putea schimba nimic din cele
intimplate, dar care devenise necesara pentru ei doi. Se afla, de altfel,
in fata unei femei practice care, fara indoiala, avea mai mult bun-
simt decit suflet.

— Atunci, ma dezaprobati, domnule Hog ? rosti ea, dupa ce pro-
fesorul ii spuse tot ce avea pe suflet.

— Bineinteles, cucoana Hansen.

— Daca-mi reprosati ca m-am lansat neprevazator in afaceri
riscante, ca am pierdut averea copiilor mei, aveti dreptate. Dar daca-mi reprosati cele ce-am facut pentru a scapa de datorie, atunci gresiti.
Ce aveti de spus?

— Nimic.

— Credeti intr-adevar ca trebuia sa refuz oferta lui Sandgoist,
care in fond a platit cincisprezece mii de marci pentru cedarea acestui
bilet a carui valoare nu se va baza pe nimic? Va intreb din nou, tre-
buia sa-l refuz?

— Da si nu, cucoana Hansen.

— Nu e «da si nu», domnule Hog, este «nu!» in situatia pe care
o cunoasteti, daca viitorul n-ar fi fost atit de amenintator — desigur
din vina mea — as fi inteles refuzul Huldei! Da! As fi inteles
sa nu vrea sa cedeze cu nici un pret biletul primit de la Ole Kamp.
Dar cind a fost vorba sa fiu gonita peste citeva zile din casa unde
a murit sotul meu, unde s-au nascut copiii mei, un refuz nu mai era
de inteles si chiar dumneavoastra, domnule Hog, in locul meu, ati
fi facut la fel.

— Ba nu, cucoana Hansen, ba nu!

— Si ce-ati fi facut ?

— As fi incercat orice, decit sa sacrific biletul pe care fiica mea
l-a primit in astfel de imprejurari!

— Aceste imprejurari ii dau o valoare mai mare ?

— Nici dumneata, nici eu, nimeni nu poate sti.

— Din contra, se stie, domnule Hog! Acest loz nu este decit un
bilet care are 999999 sanse sa piarda si numai una sa cistige. ii atri-
buiti deci o valoare mai mare pentru ca a fost gasit intr-o sticla culeasa
din mare ?

La aceasta intrebare atit de precisa, Sylvius Hog nu putea fi decit
foarte incurcat. De aceea o lua pe tema sentimentala, zicind:

— in momentul de fata situatia este urmatoarea. Ole Kamp,
in timpul naufragiului, a lasat mostenire Huldei singura avere ce-o
avea pe lume!
I-a cerut sa fie de fata la tragere, daca prin minune
biletul ajunge pina la ea Si acum acest loz nu se mai gaseste in
mina Huldei.

— Daca Ole Kamp s-ar fi intors, raspunse cucoana Hansen, n-ar
fi ezitat nici el sa cedeze lozul lui Sandgoist!

— E posibil, rosti Sylvius Hog, dar numai el ar fi avut dreptul
s-o faca. Si ce-i veti spune dumneavoastra, daca n-a murit, daca
n-a pierit in acest naufragiu? Daca va reveni miine azi

— Ole nu se va intoarce, zise cucoana Hansen, cu o voce surda.
Ole e mort, domnule Hog, e intr-adevar mort!

— Nu se poate sti, cucoana Hansen! exclama profesorul cu o
nemarginita convingere in glas. Cercetari foarte serioase au fost
intreprinse pentru a gasi vreun supravietuitor al naufragiului! Ele
pot sa reuseasca — da! sa reuseasca inainte chiar de a avea loc trage-
rea! Nu aveti deci dreptul sa spuneti ca Ole Kamp e mort, atita timp
cit nu vor fi dovezi sigure ca a pierit in catastrofa lui
Viken. Daca
acuma nu mai vorbesc cu atita convingere copiilor dumneavoastra,
este pentru ca nu vreau sa le dau o speranta care ar putea aduce apoi
deceptii foarte dureroase! Dar dumneavoastra, cucoana Hansen,
va pot spune ce gindesc! Si ca Ole este mort, nu, nu pot sa cred! Nu!
Nu vreau sa cred! Nu, nu cred!

Cucoana Hansen nu mai putu sa lupte cu profesorul pe terenul
pe care fusese adusa discutia. Astfel ca tacea, si aceasta norvegiana,
oricit de putin superstitioasa era, lasa capul in pamint ca si cum
Ole Kamp era gata sa apara in fata ei.

— in orice caz, cucoana Hansen, continua Sylvius Hog, inainte
de a fi dat biletul Huldei, mai era un lucru simplu de facut si nu l-ati
facut.

— Care, domnule Hog ?

— Trebuia sa faceti apel mai intii la pnetenn dumneavoastra,

la prietenii familiei dumneavoastra. Ei n-ar fi refuzat sa va vina in
ajutor, fie raminind ei datornici lui Sandgoist, fie avansindu-va suma
necesara ca sa-i platiti!

— N-am nici un prieten, domnule Hog, caruia sa-i fi putut cere
un asemenea serviciu.

— Ba da, aveti, cucoana Hansen, si eu cunosc cel putin unul care
ar fi facut-o fara sovaiala, ca un act de recunostinta.

— Ei bine ?

— Sylvius Hog, deputat in Storthing!

Cucoana Hansen nu putu raspunde nimic si se multumi sa se
incline in fata profesorului.

— Dar ceea ce s-a facut, e bun facut — din nenorocire! adauga
Sylvius Hog. V-as fi deci indatorat, cucoana Hansen, daca nu ati
spune nimic copiilor dumneavoastra despre discutia noastra, asupra
careia nu are rost sa mai revenim!

Si amindoi se despartira.

Profesorul reluase viata lui obisnuita si plimbarile sale zilnice.
Timp de citeva ore vizita cu Joel si Hulda imprejurimile din Dai,
dar nu mergeau prea departe, pentru a n-o obosi pe fata. intors
in camera sa, el isi rezolva corespondenta care nu contenea. Scria
scrisori peste scrisori la Bergen si Christiania. Stimula zelul tuturor
acelora care luau parte la actiunea generoasa a cercetarilor legate
de
Viken. Existenta lui se concentra in aceasta unica nazuinta: sa-l
regaseasca pe Ole!

Crezu chiar de cuviinta sa lipseasca din nou douazeci si patru de
ore, pentru un motiv care, desigur, se referea la interesele familiei
Hansen. Dar pastra ca intotdeauna un secret absolut despre ce facea
in aceasta privinta.

intre timp, sanatatea Huldei, atit de greu incercata, se restabilea
foarte incet. Sarmana fata nu mai traia decit cu amintirea lui Ole,
dar speranta, care se impletea cu aceste aduceri aminte, slabea din
zi in zi. Si totusi, avea linga ea cele doua fiinte pe care le iubea mai
mult decit orice pe lume si din care unul nu inceta sa-i dea curaj.
Era oare de ajuns ? Nu ar fi trebuit cu orice pret s-o scoata cineva din
starea ei de deznadejde? Si cum putea sa-i schimbe gindurile care ii
chinuiau sufletul, aceste ginduri care-o legau cu un lant de fier de
naufragiatul lui
Viken?

Astfel sosi ziua de 12 iulie.

Peste patru zile trebuia sa aiba loc tragerea loteriei Scolilor din
Christiania. E de la sine inteles ca speculatia facuta de Sandgoist
ajunsese la cunostinta publicului. Din grija sa ziarele anuntasera ca
«celebrul si providentialul bilet» cu numarul 9672 era acum in pose-

sia domnului Sandgoist din Drammen si ca acest bilet, pus in vinzare,
va apartine celui care va oferi mai mult. Domnul Sandgoist era pro-
prietarul susnumitului bilet, pentru ca il cumparase la un pret foarte
mare de la Hulda Hansen.

Bineinteles ca acest anunt nu putea decit s-o micsoreze pe fata in
stima publica. Cum! Hulda, ispitita de pretul mare, s-a decis sa vinda
biletul naufragiatului, biletul logodnicului ei, Ole Kamp!
A prefacut
in bani aceasta ultima amintire!

Dar o nota aparuta la timp in Morgen-Blad ii puse pe cititori la
curent cu cele intimplate. S-a aflat de ce natura fusese demersul
lui Sandgoist si prin ce mijloace acest bilet se gasea acum in mina lui.
Atunci dispretul publicului cazu asupra camatarului din Drammen,
creditorul fara suflet, care n-a pregetat sa stoarca un profit din ne-
norocirile familiei Hansen. Ca urmare, printr-un consens general,
ofertele primite de Hulda cind era in posesia biletului nu se mai re-
innoira catre noul proprietar. Se parea ca lozul nu mai avea o valoare
supranaturala de cind Sandgoist il murdarise cu atingerea miinilor
lui. Deci Sandgoist nu facuse decit o afacere proasta si nu avea cum
sa se dezbare de faimosul numar 9672.

Se intelege ca nici Hulda, nici chiar Joel nu erau la curent cu ce
se intimpla. Din fericire! Le-ar fi venit tare greu sa se stie amestecati
in aceasta afacere, care luase o intorsatura atit de negustoreasca
in miinile camatarului.

in ziua de 12 iulie, seara, veni o scrisoare pe numele profesoru-
lui Sylvius Hog.

Era trimisa de Marina si continea o alta scrisoare, datata din Chris-
tiansand, un mic port situat la intrarea in golful Christiania. Proba-
bil ca nu-i adusese nici o veste noua, caci Sylvius Hog o baga in buzu-
nar si nu spuse nimic lui Joel sau surorii sale. Numai in momentul
cind se retrase in camera, urindu-le noapte buna, grai:

— Stiti, dragii mei, tragerea va avea loc peste trei zile. N-ati vrea
sa fiti si voi de fata?

— La ce bun, domnule Sylvius? raspunse Hulda.

— Totusi, relua profesorul, Ole a vrut ca logodnica sa sa asiste
la aceasta tragere; i-a cerut-o chiar staruitor in ultimele sale rinduri
si cred ca cea din urma dorinta a lui Ole trebuie sa fie respectata.

— Dar Hulda nu mai are lozul, raspunse Joel, si cine stie in ce
miini se afla!

— N-are nimic, raspunse Sylvius Hog. Va rog deci pe amindoi
sa ma insotiti la Christiania.

— Doriti dumneavoastra acest lucru, domnule Sylvius? zise fata.

— Nu eu o doresc, ci Ole si trebuie sa-l asculti.

— Sora, raspunse Joel, domnul Sylvius are dreptate. Da! Trebuie!
Cind plecam, domnule Sylvius?

— Miine in zori si sfintul Olaf sa ne ocroteasca!

CAPITOLUL XVI

A doua zi, brisca maistrului Lengling ii duse pe Sylvius Hog si
pe Hulda, asezati unul linga altul. Cum se stie, nu era loc si pentru
Joel. Asa ca vrednicul baiat merse pe jos, linga calul care-si scutura
vesel coama.

Cei patrusprezece kilometri intre Dai si Moel nu-l speriau pe
voinicul marsaluitor. Brisca strabatea frumoasa vale Vestfjorddal,
pe malul sting al riului Maan — vale ingusta si umbroasa, scaldata
de mii de cascade saltarete care cadeau de la diverse inaltimi. La
fiecare cotitura a drumului serpuitor, se zarea si se pierdea din vedere
virful muntelui Gousta, unde straluceau doua pete de zapada.

Cerul era senin si timpul minunat. Aerul inviorator nu se racorise
prea mult si soarele nu ardea. Lucru curios, fata lui Sylvius Hog se
inseninase de cind parasise casa din Dai. Fara indoiala, voiosia lui
era putin silita, incercind ca macar prin aceasta calatorie sa poata
risipi tristetea lui Joel si a Huldei. Nu facura mai mult de doua ore
si jumatate pentru a ajunge la Moel, la capatul lacului Tinn, unde
brisca trebuia sa se opreasca. N-ar fi putut merge mai departe decit
daca ar fi fost un vehicul plutitor. in acest punct al vaii incepe drumul
pe lacuri. Acolo gasesti ceea ce se cheama un
vandskyde, adica o
legatura pe apa. La mal asteapta ambarcatiuni usoare care fac ser-
viciul de-a lungul si de-a latul lacului Tinn.

Brisca se opri aproape de bisericuta catunului, in apropierea unei
cascade de mai mult de cinci sute de picioare. Aceasta cascada, din
care se vedea numai a cincea parte, se pierde in niste crevase adinci
ale muntelui, inainte de a fi inghitita de lac.

Doi luntrasi se gaseau la capatul cel mai indepartat al malului.
O barca din coaja de mesteacan, al carei echilibru instabil nu permite
nici o miscare a calatorilor pe care-i duce pe celalalt mal, era gata de
plecare.

Lacul aparea atunci in toata splendoarea lui matinala. Soarele,
rasarind, imprastiase negurile noptii. Nu ti-ai fi putut dori o mai
frumoasa zi de vara.

— Nu esti prea obosit, dragul meu Joel? intreba profesorul cind
cobori din brisca.

— Nu, domnule Sylvius. Credeti ca nu sint destul de obisnuit
cu aceste drumuri lungi prin Telemark?

— E adevarat. Spune-mi, stii care este calea cea mai scurta de la
Moel la Christiania?

— Desigur, domnule Sylvius. Odata ajunsi la capatul lacului,
la Tinoset Nu stiu insa daca vom gasi o brisca la popas, deoarece
nu am trimis inainte nici un
forbud sa anunte sosirea noastra, asa
cum se face de obicei

— Fii linistit, baiatule, raspunse profesorul, am avut eu grija.
Intentia mea nu este sa va oblig sa mergeti pe jos de la Dai la Chris-
tiania.

— Dac-ar fi nevoie spuse Joel.

— Nu va fi nevoie. Sa ne ocupam de itinerar si spuneti-mi cum
credeti voi ca trebuie intocmit.

— Ei bine, odata sositi la Tinoset, domnule Sylvius, vom incon-
jura lacul Fol trecind prin Vik si Bolkesjo, astfel incit sa ajungem la
Mose si de acolo la Konsberg, Hangsund si Drammen. Calatorind
o zi si o noapte, am putea intra miine dupa-amiaza in Christiania.

— Foarte bine, Joel! Cunosti intr-adevar tinutul si, hotarit lucru,
iata un itinerar placut!

— E cel mai scurt.

— Ei bine, Joel, putin imi pasa daca e cel mai scurt, intelegi! ras-
punse Sylvius Hog. Cunosc un altul care nu lungeste calatoria decit
cu citeva ore! Si pe acela il cunosti si tu, baiatule, cu toate ca n-ai
vorbit de el!

— Care?

— Care trece prin Bamble.

— Prin Bamble?

— Da, Bamble! Nu te face ca nu stii! Bamble, unde locuieste fer-
mierul Helmboe si fiica sa Siegfrid!

— Domnule Sylvius!

— Pe acolo vom merge. Si ocolind lacul Fol pe la sud, in loc de a-l
ocoli pe la nord, nu vom putea ajunge tot asa de bine la Konsberg ?

— Tot asa de bine, si chiar mai bine! raspunse surizind Joel.

— Multumesc pentru fratele meu, domnule Sylvius, zise fata.

— Si pentru tine, mica mea Hulda, caci stiu ca iti va face placere
s-o vezi in trecere pe prietena ta Siegfrid!

Barca era gata. Toti trei luara loc pe un maldar de frunze verzi,
ingramadite in partea din spate. Cei doi luntrasi, vislind si cirmind,
se indreptara spre larg.

Pe masura ce te indepartezi de mal, lacul Tinn incepe sa se lar-
geasca incepind de la Haekenoes, o mica asezare de doua-trei case,

ce se afla pe prelungirea stincoasa scaldata de fiordul ingust unde
se varsa linistite apele Maan-ului. Lacul pare aici destul de mar-
ginit, dar incetul cu incetul privelistea muntilor se departeaza si iti
dai seama de inaltimea lor atunci cind o ambarcatiune, trecindu-le
pe la poale, nu se vede mai mare decit o pasare acvatica.

Pe ici, pe colo apar vreo douasprezece insule sau insulite, sterpe
sau inverzite, cu citeva colibe de pescari. Pe suprafata lacului plutesc
trunchiuri de arbori neciopliti si plute cu cherestea, taiata la joagarele
din imprejurimi.

Asta-l facu pe Sylvius Hog sa spuna in gluma — si trebuie ca
avea in adevar dorinta sa glumeasca:

— Daca, dupa poetii nostri scandinavi, «lacurile sint ochii Nor-
vegiei», trebuie sa admitem ca Norvegia are mai mult de o birna in
ochi, cum spune Biblia.

Pe la ora patru ambarcatiunea ajunse la Tinoset, un simplu catun
fara nici un confort. De altfel, acest lucru n-avea importanta. Sylvius
Hog nu intentiona sa se opreasca aici nici macar o ora. Asa cum ii
spusese lui Joel, un vehicul astepta pe mal. in vederea acestei calatorii
pe care o decisese de multa vreme, el scrisese domnului Benett din
Christiania sa-i asigure mijloace de transport care sa evite intirzieri
sau oboseli. Iata de ce, in ziua fixata, o caleasca cu lada plina cu me-
rinde se gasea la Tinoset. Deci, mijloc de deplasare garantat pe tot
parcursul, mincare de asemenea asigurata — ceea ce te scutea sa
recurgi la ouale fierte, la laptele prins si la zeama lunga a fermelor
din Telemark.

Tinoset e situat aproape de capatul lacului Tinn. Printr-o cascada
destul de frumoasa, Maan-ul navaleste in vale, unde isi recapata
cursul linistit. Caii erau inhamati si trasura porni imediat spre Bamble.

in acea epoca mersul cu trasura era singurul mijloc de a strabate
Norvegia si mai ales Telemark-ul. Si se prea poate ca drumul de fier
sa-i faca pe turisti sa regrete brisca nationala si calestile domnului
Benett!

E de la sine inteles ca Joel cunostea foarte bine aceasta parte din
regiune, pe care o cutreierase de atitea ori in lung si in lat, intre Dai
si Bamble.

Era opt seara cind Sylvius Hog, fratele si sora ajunsera in micuta
localitate.

Desi nu erau asteptati, fermierul Helmboe le facu o primire dintre
cele mai calde. Siegfrid isi imbratisa cu drag prietena, pe care o gasea
slabita de atita suferinta. Cele doua tinere ramasera singure o bucata
de vreme pentru a-si destainui supararile.

— Te rog, draga Hulda, zise Siegfrid, nu te lasa coplesita de ne-

cazuri! Eu nu mi-am pierdut increderea! De ce sa renunti la orice
speranta de a-l revedea pe sarmanul nostru Ole! Am aflat din ziare
ca se fac cercetari pentru gasirea lui
Viken. Vor reusi! Iata, sint sigura
ca domnul Sylvius mai spera si el! Hulda, draga mea te rog nu
deznadajdui!

Drept raspuns, Hulda nu putea decit sa plinga si Siegfrid o tinea
strins la pieptul ei.

Ah, ce bucurie ar fi fost, in casa fermierului Helmboe, in mijlocul
acestor oameni vrednici, daca toti cei de fata ar fi avut dreptul sa
fie fericiti!

— Atunci plecati direct la Christiania? intreba fermierul pe Syl-
vius Hog.

— Da, domnule Helmboe!

— Pentru a asista la tragerea loteriei?

— Desigur.

— De ce, cind biletul lui Ole Kamp este in prezent in miinile acestui
nemernic de Sandgoist?

— Asta a fost dorinta lui Ole, raspunse profesorul, si trebuie sa
i-o respectam.

— Se spune despre camatarul din Drammen ca n-a putut gasi un
cumparator pentru acest bilet care-l costa destul de scump!

— Se spune, in adevar, domnule Helmboe.

— Foarte bine! N-are decit ceea ce merita, mirsavul, ticalosul,
da, ticalosul! Nu e fapta fara plata!

— Da, in adevar, domnule Helmboe, n-are decit ce merita!

Au trebuit fireste sa cineze la ferma. Siegfrid si tatal ei nu i-ar fi
lasat sa plece inainte de a fi acceptat aceasta invitatie. Dar era necesar
sa nu intirzie, daca voiau sa cistige in timpul noptii cele citeva ore
pierdute cu ocolul facut pina la Bamble. Astfel ca, la ora noua seara,
caii fura adusi de la popas de un om de la ferma, care ii puse la ham.

— La viitoarea vizita, draga domnule Helmboe, zise Sylvius Hog
fermierului, voi ramine la masa chiar sase ore, daca mi-o veti cere!
Dar pentru azi voi cere ingaduinta sa inlocuiesc desertul cu calda
dumitale stringere de mina si o dulce sarutare pe care incintatoarea
Siegfrid o va da micii mele Hulda!

Zis si facut. Apoi plecara la drum.

La aceasta latitudine nordica, amurgul se prelungeste cu citeva
ore, incit linia orizontului se deslusi si dupa apusul soarelui — atit
de limpede era aerul.

Drumul, desi accidentat, este totusi foarte frumos intre Bamble
si Konsberg, trecind prin Hitterdal si pe la sudul lacului Fol. El tra-
verseaza astfel intreaga regiune meridionala a Telemark-ului, deser-
vind tirgurile, catunele si fermele din imprejurimi.

O ora dupa plecare, Sylvius Hog, fara sa se opreasca, putu sa vada
biserica din Hitterdal, o veche cladire foarte bizara, care se termina
cu pinacole asezate unele peste altele, fara vreo simetrie arhitecturala.
Totul este din lemn, incepind cu peretii intocmiti din grinzi care se
imbuca si din placi asezate ca olanele, pina la virful clopotnitei.
Aceasta aglomerare de placi de lemn este un monument venerabil
si venerat al arhitecturii scandinave din secolul XIII.

Noaptea se lasa incetisor, una din acele nopti pline inca de ultimele
licariri ale zilei si care pe la unu incepe sa paleasca, odata cu revar-
satul zorilor. «

Joel cugeta asezat pe scaunul din fata. Hulda ramasese si ea pe
ginduri, in fundul trasurii. Sylvius vorbi cu surugiul, cerindu-i sa
mearga mai iute. Nu se mai auzeau decit clopoteii cailor, pocniturile
de bici si mersul rotilor pe pamintul valurit.

Nu se oprira in timpul noptii. Trecura de Listhiis, o halta pierduta
in mijlocul unei depresiuni a muntilor cu paduri de brazi, inconju-
rati de un al doilea lant de munti goi si salbatici. Depasira si Tiness.
un mic gaard pitoresc, alcatuit din citeva case cocotate pe piloni de
piatra. Caleasca mergea destul de repede, zanganind din fiare, scris-
nind din suruburile desfacute si din arcurile sale slabite. Nu puteai
sa faci nici o vina vizitiului, un batrinel pe jumatate adormit, care-si
indemna caii. Din vreme in vreme tragea cite o lovitura de bici, cam
moale, de preferinta calului din stinga. Asta, deoarece calul din dreapta
ii apartinea, pe cind cel din stinga era al unui vecin din catun.

La cinci dimineata, Sylvius Hog deschise ochii, intinse bratele si
putu sa respire cu nesat patrunzatorul miros al brazilor care inmires-
mau aerul. Ajunsesera la Konsberg. Trasura traversa podul de peste
Laagen si se opri dincolo, dupa ce trecu aproape de biserica, nu de-
parte de cascada din Larbro.

— Prieteni, zise Sylvius Hog, daca vreti, nu vom poposi aici, vom
schimba doar caii. E inca prea devreme sa mincam. Mai bine sa nu
facem nici o oprire serioasa pina la Drammen. Acolo vom lua o
masa buna, pentru a mai cruta merindele date de Benett.

Fiind toti de acord, profesorul si Joel se multumira sa ia un mic
paharel de rachiu la
Hotelul Minelor. Dupa o ora se adusera caii si
pornira iar la drum.

La iesirea din oras, caleasca trebui sa urce o poteca foarte abrupta,
taiata in coasta muntelui. Zarira in treacat pilonii inalti ai minelor
de argint din Konsberg, ce se desluseau ca niste siluete pe cer. Apoi
zarea disparu pe dupa imensele paduri de brazi, intunecate si reci
ca niste pivnite, unde nici caldura soarelui, nici lumina nu patrundeau.

in orasul de lemn Hangsund schimbara din nou caii. Drumul

continua pe sosele lungi, adeseori inchise de cite o bariera pe pivot,
care se ridica in schimbul unei taxe de cinci sau sase skillingi. Regiune
fertila, plina de pomi, care semanau cu niste salcii plingatoare, cu
crengile indoite sub greutatea fructelor. in apropiere de Drammen
incepea iar povirnisul.

La amiaza, orasul, asezat pe unul din bratele fiordului Christiania,
isi arata cele doua strazi nesfirsite, marginite de case colorate, si
portul, totdeauna foarte animat, unde plutele cu cherestea nu lasau
decit putin loc vapoarelor care vin sa incarce produsele Nordului.

Trasura se opri in fata hotelului Scandinavici. Proprietarul, un per-
sonaj important, cu barba alba, cu aerul grav, aparu in pragul casei.

Cu spiritul patrunzator, specific tuturor hotelierilor din lume, zise:

— N-as fi surprins daca domnii si tinara doamna ar avea intentia
sa ia masa.

— Aveti dreptate, raspunse Sylvius Hog, si vrem sa mincam cit
mai iute.

— Imediat!

Masa fu servita repede si fu in adevar foarte buna. Mai ales un
fel de peste din fiord, garnisit cu ierburi binemirositoare, pe care
profesorul il minca cu multa placere.

La ora unu si jumatate, trasura — dupa o noua schimbare de ate-
laj — reveni inaintea hotelului
Scandinavia si caii o pornira la trap
pe strada mare din Drammen.

Dar iata ca, trecind prin fata unei locuinte scunde cu o infatisare
neatragatoare, care se deosebea de veselele culori ale caselor inve-
cinate, Joel nu putu sa-si stapineasca o miscare de dezgust.

— Sandgoist! exclama el.

— Ah! Acesta este domnul Sandgoist? zise Sylvius Hog. in adevar,
n-are o mutra prea placuta.

Era Sandgoist. Fuma in fata usii. il recunoscuse oare pe Joel pe
scaunul din fata? Nu se stie, caci trasura trecu repede intre stive de
dulapi si mormane de scinduri.

Dincolo de un drum marginit de tufe de scorus, pline de fructele
lor rosii, trasura intra intr-o padure deasa de pini, care se afla de-a
lungul Vaii Paradisului, o depresiune minunata, cu departarile eta-
jate pina la marginea zarii. Sute de maguri aparura, cele mai multe
avind in virf o vila sau o asezare taraneasca. Apoi, la caderea serii,
cind trasura incepu sa coboare spre mare, trecind prin cimpii intinse,
fermele isi aratara casele de un rosu-aprins, care se proiectau pe
perdeaua verde-inchis a copacilor. in fine, calatorii ajunsera la fiordul
din Christiania, inconjurat de coline pitoresti, cu nenumaratele sale
golfulete, cu porturile sale in miniatura si cu debarcaderele de lemn

unde vin sa acosteze ambarcatiunile golfului si vasele-omnibuz
La ora noua seara — era inca lumina la aceasta latitudine — ca-
leasca veche intra in oras, nu fara larma, strabatind strazile pustii
Dupa cum ceru Sylvius Hog, se opri in fata hotelului
Victoria
Aici coborira Hulda si Joel. Camerele fusesera retinute dinainte
pentru ei. Dupa un cald «buna seara», profesorul ajunse la locuinta
lui batrineasca, unde batrina servitoare Kate si batrinul servitoi
Fink il primira cu nerabdare, spunind ca imbatrinisera de cind i
tot asteptau.

CAPITOLUL XVII

Christiania, mare oras pentru Norvegia, n-ar ti decit un orase
in Anglia sau in Franta. Fara numeroasele incendii suferite, ar ma
avea aspectul pe care-l avusese in secolul XI, atunci cind a fost cladit
in realitate nu dateaza decit din anul 1624, cind a fost reconstruit d
regele Christian. Din Opsol6, cum se chema atunci, el deveni Christia
nia, dupa numele feminizat al regescului sau arhitect. Este un ora
simetric, cu strazi largi, reci si drepte, ca trase cu linia, cu case di
piatra albe sau de caramida rosie. in mijlocul unui parc destul d
frumos se ridica palatul regal Orscarslot, o mare cladire dreptun
ghiulara, fara stil, cu toate ca ar vrea sa copieze stilul ionic. Ici-cok
apar citeva biserici, in care nu se prea gasesc opere de arta care si
atraga atentia credinciosilor. in fine, exista mai multe edificii civili
si institutii publice, fara sa socotim si un mare bazar in forma di
rotonda, unde sint gramezi de marfuri straine si indigene.

in tot acest ansamblu nu gasesti nimic demn de vazut. Dar cee<-
ce poate fi admirat fara rezerva este pozitia orasului, in mijlocul une
coroane de munti variati ca aspect, care alcatuiesc un cadru minunat
Aproape plat in cartierele noi si bogate, orasul urca pentru a form.
un fel de
kasbah, plina de case de tot felul, unde vegeteaza o popu
latie saraca in colibe de lemn, ori colibe de caramida, a caror culoan
tipatoare mai mult uimeste decit incinta privirea.

Sa nu se creada ca denumirea de kasbah, rezervata oraselor afri
cane, nu are ce cauta intr-un oras din nordul Europei. Daca ir
Christiania nu sint in vecinatatea portului cartiere de tunisieni
marocani, algerieni, ea are totusi o populatie flotanta de acelasi soi

Ca orice oras cu strazi care coboara pina la mare si altele care urca
pina pe coline inverzite, Christiania este foarte pitoreasca. Nu pe
nedrept este comparat fiordul sau cu golful Neapole. Ca si coastele
de la Sorrente si Castellamare, malurile ei sint pline cu vile si cabane

pe jumatate pierdute in verdele aproape negru al brazilor si in per-
delele stravezii de ceata care le inconjoara cu un abur parca specific
regiunilor boreale.

Sylvius Hog era in sfirsit din nou la Christiania. E adevarat ca
aceasta intoarcere se facuse in conditiuni pe care nu le-ar fi putut
prevedea niciodata si in mijlocul unei calatorii intrerupte. Ei bine,
n-avea decit s-o reinceapa anul viitor! in acest moment nu mai putea
fi vorba decit de Joel si de Hulda Hansen. Daca nu i-a gazduit in casa
sa, era pentru ca-i trebuiau pentru ei doua camere! Dar nu fusese
timp pentru a se face pregatirile. Astfel, profesorul ii duse la hotelul
Victoria, unde ii recomanda in mod special. Si o recomandare a lui
Sylvius Hog, deputat in Storthing, trebuia luata in seama.

Dar, cu toate ca profesorul cerea pentru protejatii sai aceleasi
atentii care i s-ar fi dat lui, nu spuse hotelierului numele lor. A pastra
secretul sosirii lor ii paru prudent pentru Joel si mai ales pentru Hulda
Hansen. Se stie ce vilva se facuse in jurul fetei si acest lucru ar fi
stingherit-o. Era mai bine sa nu se afle ca sosise la Christiania.

Se intelesesera ca a doua zi sa nu se vada cu Sylvius Hog decit
inaintea mesei, adica intre orele 11 si 12.

Profesorul avea de rezolvat citeva probleme care aveau sa-i ia
toata dimineata si, imediat ce le va termina, va veni sa se intilneasca
cu Hulda si Joel. Apoi nu-i va mai parasi pina in momentul cind se
va desfasura tragerea loteriei, care trebuia sa aiba loc la ora trei.

Deci Joel, dupa ce se scula, se duse sa ia pe Hulda, care-l astepta
imbracata in camera sa. Pentru a o mai scoate din gindurile ei, care
trebuiau sa fie si mai dureroase in aceasta zi, Joel ii propuse sa se
plimbe pina la ora mesei. Hulda, ca sa nu-l contrazica, primi si amin-
doi plecara fara tinta prin oras.

Era duminica. Contrar a ceea ce se petrece in orasele din Nord
in timpul sarbatorilor, cind numarul celor ce se plimba este mai mic,
pe strazi domnea o mare animatie.

Nu numai ca orasenii nu plecasera la tara, dar vedeau ca — din
contra — multi sateni venisera la oras. Calea ferata a lacului Miosen,
care deserveste imprejurimile capitalei, trebui sa puna la dispozitia
calatorilor trenuri suplimentare. Caci loteria Scolilor din Christia-
nia atragea multi curiosi, dar mai ales multi interesati in aceasta
tragere!

Deci foarte multa lume pe strazi, familii intregi, ba chiar sate
intregi, sosite cu tainica speranta de a nu fi venit degeaba. Gindi-
ti-va! Fusesera plasate un milion de bilete, si chiar daca n-ar cistiga
decit un simplu loz de o suta sau doua sute de marci, citi din acesti
oameni cumsecade nu s-ar intoarce la umilele lor asezari foarte
multumiti de norocul avut!

Joel si Hulda, dupa ce parasira hotelul Victoria, coborira mai intii
pina la cheiurile care se gasesc in stinga golfului. in acest loc afluenta
era mai mica, in afara de circiumi, unde berea si rachiul din paharele
si halbele pline udau gitlejurile care sufereau de o sete nestinsa.

in timp ce fratele si sora se plimbau intre docuri, rindurile de bu-
toaie, cantitatea lazilor din toate colturile lumii, navele aflate la chei
sau in larg le atrageau in mod special atentia. Oare unele din aceste
nave nu apartineau portului Bergen, unde
Viken nu avea sa se mai
intoarca ?

— Ole sarmanul meu Ole! murmura Hulda.

Atunci Joel voi s-o duca departe de golf, urcind din nou spre car-
tierele orasului de sus.

Acolo, pe strazi, in piete, in mijlocul grupurilor de oameni auzira
vorbindu-se despre ei.

— Da, spuse unul, s-a ajuns sa se ofere zece mii de marci pe nu-
marul 9672!

— Zece mii? raspunse altul. Parca douazeci de mii, si chiar mai
mult!

— Domnul Vanderbilt din New York a ajuns pina la treizeci de
mii!

— Domnul Baring din Londra, la patruzeci de mii!

— Si domnii Rothschild din Paris, la saizeci de mii!

Se stie ce trebuie sa crezi din toate aceste zvonuri. Caci daca se
continua pe aceasta scara ascendenta, pretul oferit ar fi intrecut
valoarea lozului cel mare!

Dar daca cei care lansau zvonurile nu erau de acord asupra cifrei
propunerilor facute Huldei Hansen, toti se intelegeau de minune
pentru a califica purtarile camatarului din Drammen.

— Ce ticalos blestemat acest Sandgoist, care n-are mila de oamenii
cumsecade!

— Oh, e bine cunoscut in Telemark si nu este la prima lui fapta
de acest fel!

— Se zice ca n-a gasit pe nimeni sa-i cumpere biletul lui Ole Kamp,
dupa ce l-a platit cu un pret bun!

— Nu, nimeni nu l-a vrut!

— Nu e de mirare! in miinile Huldei Hansen, biletul avea pret!

— Desigur, in timp ce in miinile lui Sandgoist nu mai valoreaza
nimic.

— Asa-i trebuie! Va ramine cu el si macar de-ar pierde cele cinci-
sprezece mii de marci cit l-a costat!

— Dar daca netrebnicul asta ar cistiga lozul cel mare ?

— El! Asta ar mai lipsi!

— Iata ce ar insemna o nedreptate a soartei! in orice caz, sa nu
vina la tragere!

— Nu, caci ar pati-o!

Acestea sint pe scurt parerile exprimate la adresa lui Sandgoist.
Se stie de altfel ca, din prudenta sau din alta pricina, el nu avea inten-
tia sa participe la tragere, pentru ca ieri mai era inca in locuinta sa
din Drammen.

Hulda era foarte emotionata si Joel simtea cum bratul surorii
sale tremura sub al lui. Atunci cauta sa treaca repede prin multime,
pentru a nu mai auzi ce se vorbea, ca si cum i-ar fi fost teama ca vor
fi aclamati de toti acesti prieteni necunoscuti.

Cit despre Sylvius Hog, poate sperasera sa-l intilneasca prin oras.
Nu-l vazura insa. Dar citeva cuvinte din cele ce se vorbeau pe strada
le aratara ca intoarcerea profesorului la Christiania era cunoscuta
de public. inca dis-de-dimineata fusese vazut mergind cu un aer
foarte preocupat, ca un om care nu are timp de intrebari sau raspun-
suri, fie prin port, fie pe la birourile Marinei.

Desigur ca Joel ar fi putut sa afle de la orice trecator unde locuia
profesorul Sylvius Hog. Fiecare s-ar fi grabit sa-i spuna unde sta
si sa-l duca pina acolo. Nu o facu pentru a nu fi indiscret, si de vre-
me ce le daduse intilnire la hotel, era mai bine sa astepte acolo.

Hulda il ruga pe Joel sa se intoarca, inca de la ora zece si juma-
tate. Se simtea foarte obosita si toate aceste discutii in care era po-
menit numele ei ii faceau rau.

Ea se intoarse deci la hotelul Victoria, apoi urca in camera ei pentru
a-l astepta pe Sylvius Hog.

Cit despre Joel, el ramase jos, in salonul de lectura, unde isi trecu
timpul rasfoind ziarele din Christiania.

Deodata pali la fata, privirea i se tulbura si ziarul ii scapa din
mina intr-un numar al ziarului
Morgen-Blad, la stirile navale, citi
urmatoarea telegrama sosita din Terra-Nova:

Canoniera Telegraf, sosit pe locul presupusului naufragiu al lui
Viken, n-a gasit acolo nici o urma. Cercetarile canonierei pe coasta
Groenlandei n-au avut mai mult succes. Trebuie deci considerat ca sigur ca nu exista nici un supravietuitor al echipajului de pe
Viken.

CAPITOLUL XVIII

— Buna ziua, domnule Benett! imi face totdeauna placere cind
am ocazia sa va string mina.

— Si acest lucru ma onoreaza intotdeauna, domnule Hog.

— Onoare — placere, placere — onoare, raspunse vesel profe-
sorul, e totuna.

— Calatoria dumneavoastra in Norvegia centrala a avut, dupa
cite vad, un sfirsit fericit.

— Nu s-a incheiat inca, dar deocamdata, pentru acest an, s-a
terminat.

— Ei bine, domnule Hog, vorbiti-mi despre acei oameni de treaba
cu care ati facut cunostinta la Dai.

— Oameni de treaba, in adevar, domnule Benett, oameni de treaba
si buni la treaba! Li se potrivesc aceste cuvinte in toate felurile!

— Dupa ceea ce scriu ziarele, trebuie sa recunoasteti ca sint de
compatimit!

— Da, de compatimit, domnule Benett. N-am vazut niciodata
cum nenorocirea poate izbi cu o asemenea staruinta niste sarmane
fiinte!

— in adevar, domnule Hog. Dupa catastrofa lui Viken, purtarea
acestui oribil Sandgoist!

— Asa cum ati spus, domnule Benett.

— La urma urmelor, domnule Hog, Hulda Hansen a facut bine
cedind biletul contra chitantei.

— Credeti? Pentru ce adica?

— Pentru ca a pune mina pe cincisprezece mii de marci contra
rezultatului aproape cert de a nu pune mina pe nimic

— Ah, domnule Benett, riposta Sylvius Hog, vorbiti ca un om
practic, din punctul dumneavoastra de vedere negustoresc. Dar,
daca vrei sa o iei din alt unghi, aceasta devine o chestiune sentimentala si sentimentele nu se masoara cu bani!

— Desigur, domnule Hog; dar permiteti-mi sa va spun ca mai
mult ca sigur ca protejata dumneavoastra nu s-ar fi ales cu nimic,
cu sentimentul ei.

— Ce stiti dumneavoastra ?

— Dar ginditi-va! Ce reprezenta acest bilet? O singura sansa
la un milion, pentru a cistiga!

— in adevar, o sansa la un milion! E cam putin, domnule Benett,
cam putin!

— De aceea s-a si produs reactia, dupa goana dupa loz din primele
zile. Si se spune ca Sandgoist, care nu luase biletul decit pentru a-l
specula, n-a putut gasi alt cumparator.

— Se pare ca asa-i, domnule Benett.

— Daca acest blestemat camatar ar cistiga lozul cel mare, ar fi
un adevarat scandal!

— Un scandal, desigur, domnule Benett, cuvintul nu este prea
tare, un scandal!

Vorbind astfel, Sylvius Hog se plimba prin magazinele, s-ar putea
spune prin bazarul domnului Benett, atit de cunoscut in Christiania
si in toata Norvegia. in adevar, ce nu poti gasi in acest bazar? Trasuri
de voiaj, bristi cu duzina, lazi cu alimente, cosuri pentru sticle de vin,
stocuri de conserve, imbracaminte si ustensile pentru turisti, chiar si
ghizi pentru a conduce calatorii pina la ultimele tirguri din Finmark,
pina-n Laponia si Polul Nord! Si asta nu era totul! Domnul Benett
nu oferea el amatorilor de istorie naturala diverse mostre de roci
si metale ale solului, ca si specimenele cele mai variate de pasari,
insecte, reptile ale faunei norvegiene ? Si — ceea ce este bine de stiut — unde s-ar gasi un asortiment de bijuterii si de bibelouri ale tarii mai
complet decit acela aflat in vitrinele sale?

Astfel, acest gentleman era un fel de providenta a turistilor doritori
de a vizita regiunea scandinava. Era omul universal de care Christia-
nia nu s-ar fi putut lipsi.

— Si fiindca veni vorba, domnule Hog, zise el, cred ca ati gasit
la Tinoset trasura pe care mi-ati comandat-o?

— Deoarece v-am cerut-o, eram sigur ca va fi acolo la ora sta-
bilita!

— Ma maguliti, domnule Hog. Dar, dupa scrisoarea dumnea-
voastra, trebuia sa fiti trei persoane

— Trei, desigur.

— Si ceilalti doi ?

— Au sosit ieri-seara sanatosi si ma asteapta la hotelul Victoria,
unde-i voi intilni.

— Oare sint?

— Desigur, domnule Benett, sint si va rog sa nu spuneti nimanui.
Tin ca sosirea lor sa nu fie cunoscuta inca.

— Sarmana fata!

— Da A suferit mult!

— Si ati vrut sa asiste la tragere, desi nu mai are biletul pe care
i l-a lasat logodnicul ei?

— Nu eu am vrut acest lucru, domnule Benett, ci Ole Kamp!
Si va voi repeta si dumneavoastra, cum am spus tuturor: Trebuie
respectate ultimele dorinte ale lui Ole!

— Desigur. Ceea ce faceti dumneavoastra e totdeauna ceea ce
trebuie facut, draga domnule Hog.

— Complimente, draga domnule Benett?

— Nu, dar e un noroc pentru familia Hansen ca i-ati iesit in cale!

— Ei! Norocul a fost mai mult al meu!

— Vad ca aveti, ca de obicei, o inima generoasa!

— Domnule Benett, daca tot esti obligat sa ai inima, e mai bine
sa fie generoasa, nu-i asa?

Si Sylvius Hog insoti raspunsul dat demnului negustor cu un suris
plin de inteles.

— Si acum, domnule Benett, relua el, sa nu credeti ca am venit
la dumneavoastra pentru a primi felicitari! Nu! M-a adus altceva.

— Sint gata sa va servesc!

— Stiti; nu-i asa, ca fara Joel si Hulda Hansen, daca prapastia
din Rjukanfos ar fi vrut sa ma inapoieze, m-ar fi inapoiat in stare
de cadavru. N-as fi avut deci placerea sa va vad azi.

— Da! Da! Stiu, raspunse domnul Benett. Ziarele au povestit
peripetiile dumneavoastra! Si, in adevar, acesti tineri curajosi ar fi
meritat pe deplin sa cistige marele loz!

— Aceasta este si parerea mea, raspunse Sylvius Hog. insa, pentru
ca acum lucrul este imposibil, n-as vrea ca draguta mea Hulda sa se
intoarca la Dai fara un mic dar o mica amintire

— Iata ce as numi o idee buna. domnule Hog!

— Ma veti ajuta deci sa aleg, intre toate bogatiile dumneavoastra,
ceva care ar putea sa placa unei fete de virsta ei

— Cu placere, raspunse Benett.

Si ruga pe profesor sa intre in magazinul cu bijuterii indigene.
Un giuvaer norvegian nu este oare cea mai frumoasa amintire ce
s-ar putea lua din Christiania, din minunatul bazar al domnului
Benett?

Aceasta fu si parerea lui Sylvius Hog, caruia binevoitorul gentle-
man se grabi sa-i deschida toate vitrinele.

— Cum nu sint un bun cunoscator, ma bizui pe gustul dumnea-
voastra, domnule Benett.

— Ne vom intelege, domnule Hog.

Se gasea acolo un asortiment complet de bijuterii suedeze si nor-
vegiene de o lucratura foarte migaloasa si care sint mai pretioase
din cauza artei cu care sint facute decit pentru valoarea propriu-
zisa a materialului.

— Ce este aceasta? intreba profesorul.

— Este un mei de duble, cu ciucuri mobili al caror sunet este foarte
placut.

— Foarte frumos, raspunse Sylvius Hog, incercind inelul pe virful
degetului mic. Puneti-l in orice caz deoparte, domnule Benett, si sa
mai vedem si altceva.

— Bratari sau coliere ?

— Putin din toate, va rog, domnule Benett, cite putin din toate!
Ah, dar astea?

— Sint rondele care se poarta pereche la corsaj. Priviti efectul
aramei pe acest fond de lina rosie plisata. Este de bun gust, fara a
avea un pret prea mare.

— Frumos, in adevar, domnule Benett. Sa punem deoparte si
aceasta podoaba.

— Trebuie insa sa va atrag atentia, domnule Hog, ca aceste rondele
sint rezervate exclusiv pentru tinerii casatoriti in ziua nuntii si
ca

— Pe sfintul Olaf! Aveti dreptate, domnule Benett, aveti mare
dreptate. Sarmana mea Hulda! Din pacate nu e Ole acela care-i
face darul, sint eu si nu-l voi mai putea oferi unei logodnice!

— in adevar, domnule Hog!

— Sa vedem atunci alte bijuterii care-ar putea servi unei fete.
Ah, aceasta cruce, domnule Benett?

— Este o cruce de atirnat la git, cu discuri concave care rasuna la
fiecare miscare.

— Foarte frumoasa! Foarte frumoasa! Puneti-o deoparte,
domnule Benett. Dupa ce voi vedea toate vitrinele, vom face alegerea

— Da, dar

— inca un dar?

— Aceasta cruce este cea pe care o poarta miresele din Scanie cind
merg la biserica

— Mii de draci, domnule Benett Trebuie sa marturisesc ca nu
stiu sa aleg!

— Asta e adevarat, aomnule Hog, pentru ca cel mai mare asorti-
ment il am pentru bijuteriile mirilor, care se vind cel mai mult. Nu
trebuie sa va mirati, deci.

— Nu ma mira in nici un fel, domnule Benett, dar ma cam incurca!

— Ei bine, luati atunci acest inel de aur pe care l-ati pus deoparte!

— Da acest inel de aur As fi vrut insa si vreo alta bijuterie
Cum sa zic? Mai decorativa

— Atunci nu ezitati! Luati aceasta placa filigranata de argint, ale
carei patru rinduri de lantisoare stau asa de bine la gitu
unei fete!
Priviti, este presarata cu boabe de sticla fina, cu ornamente de alama
in forma de bobine si cu perle colorate. E un produs din cele mai
curioase ale giuvaergeriei norvegiene!

— Da, da! raspunse Sylvius Hog. O podoaba frumoasa, dar putin
cam pretentioasa pentru modesta mea Hulda. in adevar, as prefera
rondelele pe care mi le-ati aratat adineauri, impreuna cu crucea de pus
la git! Sint ele atit de specifice ca podoabe de nunta, ca nu s-ar putea
face cadou unei tinere fete?

— Domnule Hog, raspunse Benett. Storthingul n-a facut inca
o lege in aceasta privinta! E fara indoiala o scapare din vedere

— Bine, bine, domnule Benett, vom rezolva noi asta! in asteptare,
cumpar totusi crucea si rondelele! Si apoi, in definitiv, mica mea

Hulda ar putea sa se marite intr-o zi! Draguta si incintatoare cum
este, nu-i va lipsi ocazia sa aiba nevoie de aceste podoabe Hotarit
lucru, le cumpar si le iau cu mine!

— Bine, domnule Hog.

— Vom avea oare placerea sa va vedem si pe dumneavoastra,
domnule Benett, la tragerea loteriei?

— Desigur.

— Cred ca va fi foarte interesant.

— Sint sigur.

— Deci, pe curind, domnule Benett.

— Pe curind, domnule Hog.

— Uite! zise profesorul, aplecindu-se peste vitrina. Iata doua
verighete pe care nu le-am vazut!

— Oh! Acestea nu cred sa va serveasca, domnule Hog. Sint
verighete gravate, pe care pastorul le pune in degetul mirilor in timpul
ceremoniei

— Adevarat? Totusi, le iau! Pe curind, domnule Benett, pe curind!
Sylvius Hog iesi, si cu un pas sprinten — un pas ca la douazeci de

ani — se indrepta spre hotelul Victoria.

Ajuns in hol, zari in primul rind cuvintele Fiat lux, care erau scrise
pe o lampa cu gaz.

«Ei, isi spuse el, aceste cuvinte latine se potrivesc foarte bine!
Da!
Fiat lux! Fiat lux'!»

Hulda era in camera sa. Ea astepta sezind la fereastra. Profesorul
batu in usa, care se deschise imediat.

— Ah! Domnule Sylvius! exclama fata ridicindu-se.

— Iata-ma! Iata-ma! Dar nu e vorba de domnul Sylvius, draga
mea Hulda, e vorba de masa care ne asteapta. Mi-e o foame de lup.
Unde este Joel?

— in sala de lectura.

— Bine! Ma duc sa-l caut! Tu, scumpa mea, coboara repede!
Sylvius Hog parasi camera Huldei si se duse sa-l caute pe Joel care-l

astepta si el, insa intr-o stare de mare deznadejde.

Sarmanul baiat ii arata numarul din Morgen-Blad. Telegrama
comandantului canonierei
Telegraf nu mai lasa nici o indoiala despre
pierderea totala a lui
Viken.

— Hulda n-a citit? intreba repede profesorul.

— Nu, domnule Sylvius, nu! E mai bine sa-i ascundem ceea ce din
pacate va afla in curind!

— Ai facut bine, flacaule Hai sa luam masa.

Nu mult dupa aceea erau toti trei asezati la o masa rezervata.
Sylvius minca cu mare pofta.

Note:

1 Sa fie lumina (in limba latina in text).

Era un dejun excelent, de altfel, si care avea aproape proportiile
unui ospat. Judecati si dumneavoastra! Supa rece cu felii de lamiie,
cu scortisoara si pesmet de piine neagra, somon cu sos alb indulcit,
vitel pane, rostbeaf in singe cu salata picanta, inghetata de vanilie,
dulceata de cartofi, zmeura, cirese si alune, toate acestea stropite cu
un vin vechi Saint-Julien din Franta.

— Minunat! Minunat! repeta Sylvius Hog. Parca ar fi la Dai,
la hanul cucoanei Hansen!

Avea gura plina, iar ochii sai buni surideau atit cit pot ochii sa
surida. Joel si Hulda incercau zadarnic sa fie la fel de voiosi; nu puteau
insa si sarmana fata de-abia gusta cite ceva. Cind masa se termina,
Sylvius Hog spuse:

— Dragii mei copii, ati facut o greseala ca n-ati cinstit aceasta
bucatarie aleasa. Nu am putut sa va silesc. Dar daca nu ati luat dejunul
cum trebuie, veti cina cu atit mai bine. Nu stiu daca voi putea sa fac
fata, si cu aceeasi pofta! Si acum a sosit momentul sa ne ridicam de
la masa.

Profesorul se si sculase in picioare si lua palaria pe care i-o intinsese
Joel, cind Hulda, oprindu-l, ii zise:

— Domnule Sylvius, tineti cu tot dinadinsul, nu-i asa, sa va insotesc ?

— Pentru a asista la tragere? Tin si inca foarte mult, draga mea!

— imi va veni tare greu!

— Tare greu, sint de acord. Dar Ole a vrut sa participi la tragere;
Hulda, trebuie sa respecti vointa lui Ole!

Aceste cuvinte devenisera un adevarat refren in gura lui Sylvius
Hog!

CAPITOLUL XIX

Ce de lume era in marea sala a Universitatii din Christiania unde
avea sa aiba loc tragerea — si chiar prin curte, caci in marea sala nu
puteau sa intre atitia oameni, si chiar pe strazile vecine, deoarece
curtea era prea mica pentru aceasta masa de oameni!

in aceasta duminica de 15 iulie, nu mai puteai recunoaste pe calmii
norvegieni acum atit de agitati. Starea lor de surescitare era pricinuita
de tragere sau se datora arsitei acestei zile de vara ? Poate ca interesul
si caldura contribuiau amindoua. in orice caz, ei nu s-ar fi putut
racori azi cu siropul de fructe, cu acest
multers care se consuma in
cantitati atit de mari in Scandinavia.

Tragerea trebuia sa inceapa la ora trei fix. Erau o suta de cistiguri,
impartite in trei categorii:
nouazeci de cistiguri de la o suta pina

la o mie de marci, in valoare totala de patruzeci si cinci de mii de
marci; 2) noua cistiguri de la o mie pina la noua mii de marci, si ele
in valoare de patruzeci si cinci de mii de marci; 3) un cistig de o suta
de mii de marci.

Contrar celor ce se obisnuiesc in astfel de loterii, marea surpriza
era rezervata la urma. Nu primului numar iesit i se atribuia marele
cistig, ci ultimului, adica celui de al sutelea numar. De aici urma o
serie de stari sufletesti, de emotii, de batai de inima care se inmulteau
din ce in ce mai mult. Era de la sine inteles ca orice numar iesit cistigator o data nu putea sa mai cistige a doua oara si se anula dupa ce iesea din urna.

Toate acestea publicul le stia. Nu mai era de asteptat decit ora fixata.
Dar pentru a-si trece timpul lung pina atunci, lumea discuta, si de
cele mai multe ori se vorbea despre situatia trista a Huldei Hansen.
in adevar, daca ar mai fi posedat biletul, fiecare i-ar fi dorit sa cistige
—^bineinteles dupa ce ar fi cistigat el!

intre timp, citeva persoane aflasera de telegrama publicata de
Morgen-Blad. Ei o comunicara vecinilor. Toata lumea afla ca cerceta-
rile canonierei n-au reusit. Astfel trebuia sa se renunte la gasirea ori-
carei urme a lui
Viken. Nici un membru al echipajului n-a supra-
vietuit naufragiului! Hulda nu-si va revedea niciodata logodnicul!

Un incident veni sa schimbe aceasta discutie. Se raspindi zvonul ca
Sandgoist se decisese sa paraseasca Drammen si citiva pretinsera ca-l
vazusera pe strazile din Christiania. Va risca oare sa vina in sala?
Daca va face asta, mirsavul, va trebui sa se astepte la o dezlantuire
teribila impotriva sa. El sa asiste la tragerea loteriei! Dar era atit
de necrezut incit nici nu parea posibil. in definitiv, nu era altceva
decit o falsa alarma.

Pe la ora doua si un sfert se isca un freamat in multime. Profesorul
Sylvius Hog ajunse la Universitate. Se stia cum luase parte la framin-
tarile Huldei si ale lui Joel si cum, dupa ce fusese salvat de copiii
cucoanei Hansen, cauta sa-si plateasca datoria de recunostinta.
Imediat i se facu loc. Un murmur de simpatie, caruia Sylvius Hog ii
raspunse cu inclinari ale capului, trecu prin asistenta si se transforma
apoi in aclamatii.

Dar profesorul nu era singur. Cind cei mai aproape de el se trasera
inapoi sa-i faca loc, se vazu ca era cu o fata la brat, in timp ce wn tinar
ii urma pe amindoi. Un tinar si o fata! Fu ca o zguduire electrica.
Acelasi gind se aprinse in toate aceste capete, ca o scinteie in tot
atitea acumulatoare.

— Hulda, Hulda Hansen!

Acesta fu numele pe care toti il rosteau.

Da! Era Hulda, atit de emotionata ca nu se putea tine pe picioare.
Ar fi cazut daca nu era sprijinita de bratul lui Sylvius Hog. Dar pro-
fesorul o tinea bine pe eroina acestei manifestari, de la care lipsea
Ole Kamp! Cit de mult ar fi dorit sa fi ramas in mica ei camera din
Dai! Cum simtea nevoia sa fuga de aceasta multime curioasa, oricit
de simpatica ar fi fost! Dar Sylvius Hog a vrut ca ea sa vina, si a venit.

— Faceti loc! Faceti loc! se striga din toate partile.

Si lumea se dadea la o parte inaintea lui Sylvius Hog, a Huldei si a
lui Joel. Cite brate nu se intinsera pentru a le stringe miinile! Cite
cuvinte calde si primitoare nu fura rostite la trecerea lor. Iar Sylvius
Hog incuraja toate aceste manifestari!

— Da, este dinsa, prieteni! E mica mea Hulda pe care am adus-o
din Dai, zise el.

Apoi, aratind spre Joel:

— Si el este Joel, curajosul ei frate!
Si adauga:

— Dar, mai ales, va rog sa nu-i striviti!

Si in timp ce miinile lui Joel raspundeau la toate aceste semne de
simpatie, acele ale profesorului, mai putin viguroase, erau zdrobite
de atitea stringeri. In acelasi timp ochii ii straluceau, caci lacrimi de
emotie i se adunasera sub pleoape. Dar — fenomen demn de atentie
doctorilor de ochi — aceste lacrimi erau luminoase.

Le trebui un sfert de ora pentru a traversa curtea Universitatii
si a ajunge in marea sala, pina la scaunele ce fusesera rezervate pentru
profesor. in fine facindu-si loc cu oarecare greutate, Sylvius Hog se
aseza intre Hulda si Joel.

La ora doua si jumatate, o usa se deschiseJn spatele estradei din
fundul salii. Presedintele aparu, demn, serios, avind un aer domina-
tor si tinind capul sus, ca oricare om chemat sa prezideze. Doi asesori,
nu mai putin gravi, il urmau. Apoi se vazura intrind sase fetite cu
panglici si flori, toate blonde si cu ochi albastri, cu miinile trandafirii,
in care se puteau recunoaste imediat acele miini ale neprihanirii,
facute pentru tragerea numarului din urna.

Aceasta intrare fu salutata de o rumoare a salii, care arata mai
intii placerea la vederea directorilor loteriei din Christiania, apoi
nerabdarea pe care o stirnisera fiindca nu aparusera mai devreme pe
estrada. Erau sase fetite, deoarece existau sase urne puse pe o masa
si din care trebuiau sa se traga cele sase numere pentru fiecare cistig.

Cele sase urne contineau fiecare zece numere 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8,
9, 0, reprezentind unitatile, zecile, sutele, miile, zecile de mii si sutele
de mii ale unui milion. Daca nu exista a saptea urna pentru a forma
milioanele, e ca, dupa felul in care se desfasura aceasta tragere, era

stabilit ca, daca ieseau deodata cele sase zerouri, ele reprezentau
numarul de un milion — ceea ce facea ca toate biletele vindute sa aiba
sansa de cistig.

Totodata se hotarise ca numerele sa fie scoase succesiv din urne,
incepind cu aceea care se gasea la stinga publicului. Numarul cisti-
gator se va forma astfel sub ochii spectatorilor, mai intii cu cifra de
la coloana sutelor de mii, apoi a zecilor de mii si asa mai departe,
pina la coloana unitatilor. Gratie acestei reguli, se poate inchipui
cu ce emotie va vedea fiecare crescindu-i sansele, dupa iesirea fie-
carui numar.

La ora trei fix, presedintele facu semn cu mina si declara sedinta
deschisa. Aceasta declaratie fu primita cu un murmur indelungat,
dupa care se facu putina liniste.

Presedintele se scula. Foarte emotionat, pronunta micul discurs
obisnuit, in care parea ca regreta ca nu este cite un mare premiu
pentru fiecare numar. Apoi ordona sa se traga numerele la prima
serie. Ea era compusa, cum se stie, din nouazeci de cistiguri, ceea ce
cerea o buna bucata de timp.

Cele sase fetite incepura deci sa lucreze cu miscari automate, fara
ca nerabdarea publicului sa fie pusa la incercare. E drept ca impor-
tanta cistigurilor crescind cu fiecare tragere, crestea si emotia si
nimeni nu se gindea sa paraseasca locul, nici macar cei carora le
iesise de acuma numarul cu un cistig.

Aceasta serie tinuse o ora, fara sa se fi produs vreun incident.
Ceea ce se putuse insa observa era ca numarul 9672 inca nu iesise,
ceea ce nu-i lua putinta sa mai cistige marele premiu de o suta de
mii de marci.

— Iata un semn bun pentru Sandgoist! zise un vecin profesorului.

— Totusi, ar fi de mirare ca sa cistige lozul cel mare! raspunse un
altul, cu toate ca are acel numar faimos!

— in adevar, faimos! raspunse Sylvius Hog. Dar nu ma intrebati
de ce! As fi in stare sa va spun!

Apoi incepu tragerea pentru a doua serie, care se compunea din
noua cistiguri.

Devenea din ce in ce mai palpitant, caci al nouazeci si unulea cistig
era de o mie de marci, al nouazeci si doilea de doua mii de marci
si asa mai departe pina la al nouazeci si noualea, care era de noua
mii de marci. A treia serie, nu s-a uitat, se compunea numai din
lozul cel mare.

Numarul 72521 cistiga cinci mii de marci. El apartinea unui brav
marinar din port, care fu aclamat de toata asistenta si care suporta
cu demnitate aceste urale.

Un alt numar, 823752, cistiga sase mii de marci. Si cit de mare fu
bucuria lui Sylvius Hog cind Joel ii spuse ca el apartinea fermecatoa-
rei Siegfrid din Bamble!

Deodata se produse un incident si tot publicul trecu printr-o emo-
tie care-l facu sa murmure. Pe cind se extragea al nouazeci si saptelea
cistig — acela de sapte mii de marci, s-a crezut un moment ca Sand-
goist va fi alesul soartei pentru acest premiu.

in adevar, numarului iesit, 9627, nu-i mai trebuia decit patruzeci
si cinci de puncte ca sa fie acela al lui Ole Kamp!

in urmatoarele doua trageri iesira numere foarte indepartate:
775 si 76287. A doua serie a tragerii se terminase. Nu mai raminea
de tras decit ultimul loz de o suta de mii de marci.

Agitatia spectatorilor era teribila, si ar fi foarte greu sa se descrie
gradul la care ajunsese.

La inceput a fost un murmur lung care se intinse din marea sala
pina in curte si de aici pina in strada. Trecusera citeva minute fara
ca el sa fi incetat. Cu toate acestea se stinse incetul cu incetul si-i
urma o tacere mormintala. S-ar fi spus ca intreaga asistenta incre-
menise. Era in aceasta liniste un fel de stupoare — fie-ne permisa
aceasta comparatie — una din acele uimiri pe care lumea o resimte
in momentul cind apare un condamnat la locul executiei.Dar de data
aceasta, incriminatul. inca necunoscut, nu era condamnat decit sa
cistige o suta de mii de marci si nu sa-si piarda capul, decit numai de
bucurie.

Joel, cu bratele incrucisate, privea in gol, fiind cel mai'putin emo-
tionat din toata aceasta multime. Hulda, sezind, se-nchisese in sine
si nu se gindea decit la sarmanul ei Ole! il cauta instinctiv cu privirea,
ca si cum ar fi trebuit sa apara in ultimul moment!

Sylvius Hog, dinsul Dar mai bine sa renuntam a descrie starea
iri care se afla Sylvius Hog.

— Tragerea cistigului de o suta de mii de marci! zise presedintele.
Ce voce! Parea ca vine din maruntaiele acestui personaj solemn.

Aceasta se datora faptului ca avea mai multe bilete care inca nu iesi-
sera si care puteau astfel candida la lozul cel mare.
Prima fetita trase un numar din urna din stinga si il arata asistentei.

— Zero, zise presedintele.

Acest zero nu facu o impresie prea mare. Aproape spuneai ca era
asteptat sa apara.

— Zero, anunta presedintele, proclamind cifra extrasa de a doua
fetita.

Doua zerouri! Se vedea ca sansele cresteau in mod vadit pentru
toate numerele aflate intre unu si noua mii noua sute nouazeci si

noua. Si biletul lui Ole Kamp, sa nu se uite, avea numarul 9672.

Lucru curios, Sylvius Hog incepu sa se agite pe scaun ea si cum
ar fi fost luat de valuri.

— Noua, zise presedintele, anuntind cifra pe care o extrase fetita
din urna a treia.

«Noua» era prima cifra a biletului lui Ole Kamp!

— Sase, zise presedintele.

Si in adevar, a patra fetita prezenta un «sase» spre toti ochii care
se atinteau asupra ei, ca tot atitea revolvere incarcate, ceea ce o cam
sperie.

Sansele de cistig erau acum de unu la o suta, pentru toate numerele
cuprinse intre unu si nouazeci si noua.

Oare biletul lui Ole Kamp va face sa intre in buzunarul ticalosului
Sandgoist suma de o suta de mii de marci ? in adevar, asta ar fi fost
prea de tot!

A cincea fetita baga mina in urna si trase a cincea cifra.

— Sapte, striga presedintele cu o voce atit de sugrumata, ca de-abia
fu auzita in primele rinduri.

Dar, daca nu se auzea vocea, cifra in schimb se vedea. in acest
moment cele cinci fetite aratau urmatorul rezultat publicului:

Numarul cistigator se gasea precis intre 9670 si 9679. Biletul lui
Ole avea acum o sansa de unu la zece.
Uimirea ajunsese la culme.

Sylvius Hog, in picioare, prinsese mina Huldei Hansen. Toate
privirile se indreptara catre sarmana fata. Sacrificind ultima amintire
a logodnicului ei, sacrificase oare si norocul pe care Ole Kamp il
visase pentru ea si pentru el?

A sasea fetita introduse mina in urna cu oarecare greutate. Miti-
tica tremura! in fine, numarul aparu.

— Doi! exclama presedintele.

Si se prabusi pe scaunul sau, sufocat de emotie.

— Noua mii sase sute saptezeci si doi, proclama unul din asesori,
cu o voce rasunatoare.

Era numarul biletului lui Ole Kamp, acum in posesiunea lui Sand-
goist! Toata lumea stia acest lucru si felul cum camatarul il dobindise

Se facu o liniste profunda, in loc de uralele de care ar fi rasuna'
intreaga sala a Universitatii, daca biletul s-ar fi gasit in miinile Hulde
Hansen.

Si acum, nemernicul de Sandgoist va apare oare, cu biletul in mina
pentru a incasa premiul?

— Numarul noua mii sase sute saptezeci si doi cistiga premiu
de o suta de mii de marci! repeta asesorul. Cine il reclama?

Apoi lesina

— Eu!

Oare camatarul din Drammen aruncase acum acest cuvint?

Nu! Era un tinar, un tinar palid la fata, purtind in toata fiinta lui
urmele unor lungi suferinte, dar viu, viu!

La auzul acestei voci, Hulda se scula, scoase un tipat auzit de toti,
apoi lesina

Dar tinarul reusi sa dea la o parte lumea si el fu acela care o primi
in brate pe fata fara cunostinta
Era Ole Kamp!

CAPITOLUL XX

Da! Era Ole Kamp, care supravietuise ca prin minune naufragiului
lui
Viken. Si daca Telegraf nu-l adusese inapoi in Europa, era pentru
ca el nu se mai afla atunci prin regiunile vizitate de canoniera.

Si daca nu se mai afla acolo, inseamna ca la acea epoca era in drum
spre Christiania, pe nava care-l repatria.

Iata ceea ce povestea Sylvius Hog. Iata ceea ce repeta tuturor,
care voiau sa-l asculte. Si toti il ascultau, puteti fi siguri! Iata ceea ce
povestea cu glas triumfator. Si cei ce auzeau o spuneau mai departe
la altii care n-aveau norocul sa fie linga el. Si astfel, aceste stiri se
transmiteau din grup in grup pina la lumea de afara, inghesuita in
curte si in strazile invecinate.

in citeva clipe, toata Christiania era la curent ca tinarul naufra-
giat de pe
Viken se intorsese si in acelasi timp ca a cistigat marele
loz al loteriei Scolilor.

Si era bine ca Sylvius Hog fu acela care povestea aceasta intimplare.
Ole n-ar fi putut sa o faca, caci Joel il stringea in brate sa-l inabuse,
in timp ce Hulda isi venea in simtiri.

— Hulda draga Hulda! zicea Ole. Da eu logodnicul tau
si in curind barbatul tau!

— incepind de miine, copiii mei, de miine! exclama Sylvius Hog.
Vom pleca in seara aceasta la Dai. Si ceea ce pina acum nu s-a mai
pomenit, se va vedea miine: un profesor de Drept, un deputat al
Storthing-ului jucind la o nunta, ca cel mai voinic flacau din Telemark!

Dar cum aflase Sylvius Hog intimplarea cu Ole Kamp? Foarte
simplu, din ultima scrisoare pe care Marina i-o trimisese la Dai.
in adevar aceasta scrisoare — ultima pe care o primise si de care nu
vorbise nimanui — continea o a doua, datata din Christiansand.
Aceasta a doua scrisoare ii anuntase urmatoarele: bricul danez
Genius, capitan Kroman, acostase la Christiansand, avind la bord

pe supravietuitorii de pe Viken, intre altii si pe tinarul marinar Ole
Kamp. Dupa trei zile acesta sosea la Christiania.



Scrisoarea Marinei adauga ca acesti naufragiati suferisera atit
de mult, incit mai erau inca foarte slabiti.

Iata de ce Sylvius Hog nu voise sa-i spuna nimic Huldei despre
intoarcerea logodnicului ei. De asemenea, in raspunsul sau, ceruse
sa se pastreze cea mai mare taina a revenirii naufragiatului, secret
care a fost tinut riguros fata de public.

Este usor de explicat de ce Telegraf nu descoperise nici o epava
si nici un supravietuitor de pe
Viken.

in timpul unei puternice furtuni, Viken, pe jumatate distrus, a
fost obligat sa o ia spre nord-vest, pe cind se gasea la doua sute de
mile sud de Islanda. In timpul noptii intre 3 si 4,mai — noapte bin-
tuita de o mare furtuna — se ciocni de un enorm aisberg in deriva,
care venea din marile Groenlandei. Ciocnirea fu teribila, atit de
puternica incit dupa cinci minute
Viken se scufunda perpendicular.

in acel moment Ole scrisese documentul stiut. El asteraea pe acel
bilet de loterie un ultim ramas bun pentru logodnica sa; apoi il arun-
case in mare dupa ce-l inchisese intr-o sticla.

Cei mai multi oameni ai echipajului de pe Viken, inclusiv capitanul,
pierisera in momentul ciocnirii. Singuri Ole Kamp si patru dintre
camarazii sai putura sa sara pe o sfarimatura de aisberg, in momentul
cind
Viken era inghitit de valuri. Dar moartea lor n-ar fi fost decit
aminata, daca ingrozitoarea furtuna n-ar fi impins banchiza de gheata
spre nord-vest. Dupa doua zile, istoviti, morti de foame, cei cinci
supravietuitori ai naufragiului erau aruncati si lasati in voia soartei
in sudul Groenlandei, pe o coasta pustie.

Daca n-ar fi fost salvati dupa citeva zile, ar fi pierit cu totii.

Cum ar fi avut ei puterea sa ajunga pina la locurile de pescuit
sau pina la asezarile daneze ale golfului Baffin, care se aflau pe cea-
lalta coasta a insulei?

Tocmai atunci, bricul Genius, care fusese abatut de furtuna din
drumul sau, trecu in dreptul acestui tarm. Naufragiatii ii facura
semnale desperate, si astfel fura adusi pe vas.

Erau salvati.

Totusi Genius, avind in fata vinturi potrivnice, a suferit mari in-
tarzieri in traversarea relativ scurta dintre Groenlanda si Norvegia.
Aceasta explica si de ce a ajuns la Christiansand abia la 12 iulie si
la Christiania in dimineata zilei de 15.

Aceasta fu si ziua in care Sylvius Hog urcase pe nava ce se afla in
port. Acolo gasise un Ole inca destul de slabit. ii povesti tot ce se
intimplase de la ultima lui scrisoare trimisa din Saint-Pierre Mique-

Ion Apoi il aduse la el acasa, dupa ce rugase echipajul de pe Genius
sa pastreze taina asupra salvarii, timp de citeva ore. Restul se stie.

Hotarisera atunci ca Ole Kamp va veni sa asiste la tragerea lote-
riei. Va avea el putere?

Da! Puterea nu-i va lipsi, pentru ca Hulda va fi acolo! Dar mai
avea vreun interes sa fie de fata la aceasta tragere? Da! De o suta
de ori da! Era in interesul lui si al logodnicei sale.

in adevar, Sylvius Hog reusise sa recapete biletul de la Sandgoist.
El il rascumparase la pretul pe care camatarul din Drammen il pla-
tise cucoanei Hansen. Si Sandgoist a fost foarte fericit sa scape de el,
acum cind nu mai avea cine sa-l cumpere.

«Dragul meu Ole, ii spusese Sylvius Hog predindu-i biletul, nu
era vorba de o sansa de cistig, de altfel putin posibila, pe care am
vrut s-o inapoiez Huldei, ci de ultimul ramas bun pe care i l-ai trimis
cind ai crezut ca vei muri!»

Ei bine! Trebuie sa fim de acord ca profesorul Sylvius Hog fusese
bine inspirat, mult mai bine decit Sandgoist care se dadu cu capul
de perete cind afla rezultatul tragerii.

Acum se gaseau in casa de la Dai o suta de mii de marci. Da! O
suta de mii de marci din care nu lipsea nici una, caci Sylvius Hog
n-a vrut niciodata sa primeasca inapoi suma pe care o platise pentru
rascumpararea biletului lui Ole Kamp.

insemna zestrea, pe care era foarte bucuros s-o ofere in ziua nuntii
micii sale Hulda!

Poate se va parea curios ca numarul 9672, care atrasese atit de mult
atentia publicului, a fost tocmai cel care a cistigat marele premiu.

Da, recunoastem ca este curios, dar nu imposibil si, in tot cazul,
acesta-i adevarul.

Sylvius Hog, Ole, Joel si Hulda parasira Christiania chiar in seara
zilei de 15. intoarcerea se facu prin Bamble, caci trebuia sa i se predea
Siegfridei valoarea lozului ce-l cistigase. Trecind din nou prin fata
bisericutei din Hitterdal, Hulda isi reaminti gindurile triste care o
cuprinsesera cu doua zile inainte; dar prezenta lui Ole o readuse
repede la realitatea fericita.

Pe sfintul Olaf! Ce frumoasa era Hulda sub coronita stralucitoare,
cind, dupa patru zile, iesea din micuta capela din Dai, la bratul sotului
ei, Ole Kamp! Si apoi, ce serbare, careia i se duse vestea pina si in
cele mai indepartate asezari din Telemark! Si ce bucurie pe toti:
Siegfrid, tatal ei, fermierul Helmboe, viitorul ei barbat Joel si chiar
si cucoana Hansen, pe care n-o mai obseda spectrul lui Sandgoist.

Poate ne vom pune intrebarea daca toti acesti prieteni, toti acesti
oaspeti — fratii Help, fiii lui Help senior, si atitia altii — venisera

sa asiste la fericirea tinerei perechi sau sa vada cum juca Sylvius Hog,
profesor de Drept si deputat in Storthing ? E o intrebare. in tot cazul,
el dansa cu multa demnitate si, dupa ce deschise balul cu scumpa
lui Hulda, il inchise cu fermecatoarea Siegfrid.

A doua zi, salutat cu urale de toata valea Vestfjorddal-ului, pleca
nu fara sa promita solemn sa revina pentru nunta lui Joel, care fu
celebrata citeva saptamini mai tirziu, spre marea fericire a insura-
teilor. De data aceasta profesorul deschise balul cu fermecatoarea
Siegfrid si il inchise cu scumpa lui Hulda.

De atunci Sylvius Hog n-a mai dansat.

Cita fericire era acum in aceasta casa din Dai, care fusese atit
de greu incercata! Fara indoiala ca era opera lui Sylvius Hog, dar
profesorul se impotrivea repetind:

«Tot eu sint acela care mai datorez ceva copiilor cucoanei Hansen!»

Cit despre faimosul bilet, ii fu inapoiat lui Ole Kamp, dupa tra-
gerea cistigurilor.

Acum sta la loc de cinste, intr-o rama mica de lemn, in marea sala
a hanului din Dai. Dar ceea ce se poate vedea nu este fata lozului
unde se afla tiparit faimosul numar 9672, ci ultimul ramas bun de
pe spatele biletului, pe care naufragiatul Ole Kamp ii adresase logod-
nicei sale Hulda Hansen.

FARUL DE LA CAPATUL LUMII

CAPITOLUL I
INAUGURARE

Soarele scapata in spatele dealurilor care margineau spre vest
privelistea. Timpul era frumos. in zare, deasupra marii, despartita
printr-o linie de cer, inspre nord-est si est, citiva norisori reflectau
ultimele raze care nu vor intirzia sa se stinga in umbrele inserarii.
Amurgul e de lunga durata pe aceasta latitudine de 55 grade a emisferei
sudice. in clipa cind din discul insingerat nu ramase decit o fisie, se
auzi o lovitura de tun de la bordul canonierei
Santa-Fe si in virful
brigantinei steagul Republicii Argentina se inalta filfiind in bataia
vintului. in aceeasi clipa licari lumina farului, construit la o bataie
de pusca distanta, in spatele golfului Elgor, unde ancorase
Santa-Fe.
Doi dintre paznicii farului, lucratorii de pe mal si echipajul adunat
in prova navei salutara cu indelungi urale prima lumina aprinsa pe
aceasta coasta indepartata. Alte doua lovituri de tun, care rasunara
pina departe, raspunsera celei dintii. Dupa aceasta manifestare, pa-
vilioanele canonierei fura coborite, conform regulamentului navelor
de razboi, si linistea se lasa din nou pe Insula Statelor, asezata in
punctul unde se unesc apele Atlanticului cu ale Pacificului.

Lucratorii se imbarcara neintirziat la bordul navei Santa-Fe si
nu mai ramasera pe uscat decit cei trei paznici ai farului.

Unul era de serviciu in camera de cart, ceilalti doi nu se intorsesera
imediat in locuinta lor si se plimbau de-a lungul coastei, discutind
intre ei.

— Stii, Vasquez, zise cel mai tinar, miine canoniera va pleca in
larg

— Da, Felipe, raspunse Vasquez, si sper ca va avea vreme buna
pina sa ajunga in port

— E cam departe, Vasquez!

— Nu e mai departe cind vii decit atunci cind te intorci, Felipe.

— Ma cam indoiesc, raspunse, Felipe rizind.

— Si citeodata, baiete, zise Vasquez, faci mai mult la ducere decit

la intoarcere, doar daca vintul nu bate de fiecare data la fel! La urma
urmelor, 1500 de mile nu e cine stie ce, cind nava are masini si pinze
bune.

— Si apoi, Vasquez, comandantul Lafayate cunoaste bine drumul

— Care e un drum drept, baiete. A luat-o spre sud ca sa vina
incoace si o va lua spre nord ca sa se intoarca, si, daca vintul continua
sa sufle dinspre uscat, va fi la adapostul coastei si va naviga ca pe
un fluviu.

— Dar pe un fluviu care n-ar avea decit un singur mal, zise Felipe.

— Ce importanta are, daca este malul cel bun si e intotdeauna
cel bun cind vintul ti-e prielnic.

— E adevarat, aproba Felipe, dar daca mergi impotriva vintului

— Asta ar insemna ghinion, Felipe, si cred ca nu-l va avea tocmai
Santa-Fe. in cincisprezece zile poate sa parcurga cele 1500 mile si
sa ancoreze in rada portului Buenos Aires Dar daca vintul ar bate
dinspre est

— Atunci n-ar gasi un port de refugiu nici aici, pe coasta si nici
in alta parte, in larg!

— Asa cum spui, baiete. in Tara de Foc sau in Patagonia nu te
poti opri. Trebuie sa iesi in larg, caci altfel risti sa te urci pe mal.

— Dar, in sfirsit, Vasquez, dupa parerea mea, vremea buna va
mai tine.

— Parerea ta este si a mea, Felipe. Sintem aproape de inceputul
verii Trei luni bune inaintea ta, e ceva -

— Si lucrarile au fost terminate tocmai la timp.

— Stiu, baiete, stiu. La inceputul lui decembrie. Sau, cum s-ar
spune, inceputul lui iunie pentru marinarii din Nord. in acest ano-
timp bintuie mai rar furtuni din acelea care rastoarna o nava incar-
cata tot asa de usor cum ti-ar smulge palaria din cap Si apoi, atita
timp cit
Santa-Fe se gaseste in port, poate sa se dezlantuie vintul,
furtuna sau vijelia cit i-o placea! Nu-i nici o primejdie ca insula
noastra sa se scufunde cu far cu tot!

— Desigur, Vasquez. De altfel, dupa ce va transmite acolo stiri
despre noi, cind canoniera se va intoarce cu celalalt schimb

— Peste trei luni, Felipe

— Va gasi insula pe locul ei

— Si pe noi pe ea, raspunse Vasquez, frecindu-si miinile dupa ce
trase adinc din pipa, invaluindu-se intr-un nor de fum. Vezi, baiete,
nu sintem aici la bordul unei nave pe care vijelia o mina incoace si
incolo, sau daca vrem s-o numim nava, ea este bine infipta in coada
Americii si nu va fi smulsa din ancora sa Stiu prea bine ca aceste
meleaguri sint primejdioase si ca marile de la capul Horn au, pe drept

cuvint, o trista faima. Ca naufragiile pe Insula Statelor au fost ne-
numarate si ca jefuitorii de epave n-ar putea alege un loc mai nimerit
pentru a stringe avere! Dar toate acestea se vor schimba, Felipe!
Iata ca acum Insula Statelor are un far, si nici un uragan, ori de unde
ar sufla el, nu va reusi sa-l stinga! Navele il vor vedea la timp pentru
a-si gasi drumul! Se vor calauzi dupa lumina sa si nu vor mai risca
sa se loveasca de stincile capului San-Juan, de ale lui San-Diego sau
Fallows, chiar si pe noptile cele mai intunecoase! Noi vom fi aceia
care vom avea grija de far si o vom face cum trebuie.

Vasquez vorbea cu atita insufletire, incit sfirsi prin a-l linisti pe
camaradul sau. Poate ca Felipe nu se gindea cu inima usoara la lun-
gile saptamini pe care trebuia sa le traiasca pe aceasta insula pustie,
fara sa aiba vreo legatura cu semenii sai, pina in ziua cind le va veni
schimbul.

Pentru a termina, Vasquez adauga:

— Vezi tu, baiete, timp de patruzeci de ani am colindat toate ma-
rile vechiului si noului continent, ca mus, elev marinar, marinar,
maistru. Ei bine, acum, cind a sosit virsta sa ma pensionez, nu puteam
sa-mi doresc ceva mai bun decit sa fiu paznicul unui far, si inca ce
far! Farul de la Capatul Lumii!

in adevar, farul merita o asemenea denumire, asezat cum era la
capatul acestei insule pierdute, atit de departe de orice pamint lo-
cuit sau care putea fi locuit!

— Spune-mi, Felipe, zise Vasquez care-si scutura pipa in causul
palmei, la ce ora iei locul lui Moriz?

— La zece noaptea.

— Bine, atunci eu voi fi acela care te voi schimba de la doua di-
mineata pina la rasaritul soarelui.

— in regula, Vasquez. Asadar, ceea ce avem mai bun de facut
amindoi acum este sa dormim.

— La culcare, Felipe, la culcare!

Vasquez si Felipe urcara spre mica incinta in mijlocul careia se
gasea farul si intrara in locuinta paznicilor, iar poarta se inchise in
urma lor.

Noaptea fu linistita. in momentul cind se facu ziua, Vasquez stinse
flacara care arsese douasprezece ore. Mareele, in general slabe in
Pacific, mai ales de-a lungul coastelor Americii si Asiei, sint din contra
foarte puternice pe suprafata Atlanticului si violenta lor este resim-
tita pina in indepartatele regiuni ale arhipelagului Magellan.

In acea zi, refluxul incepind la sase dimineata, canoniera trebuia
sa profite de el ridicind ancora in zori. Dar nefiind gata cu pregatirile,
comandantul se decise sa iasa din golful Elgor abia la mareea de
seara.

Santa-Fe, nava din marina militara a Republicii Argentina, cu o
capacitate
de de tone, cu o masina de 260 cai putere, comandata
de un capitan si un secund, avind 50 de oameni echipaj, cu maistru
cu tot, slujea la paza coastelor de la gurile lui
Rio de la Plata si pina
la strimtoarea Lemaire din Oceanul Atlantic. in acel timp geniul
maritim nu construise inca navele sale rapide, crucisatoarele, torpi-
loarele si altele. Astfel ca
Santa-Fe, sub actiunea elicei sale, nu depa-
sea viteza de noua mile pe ora, viteza suficienta, de altfel, pentru
politia de coasta a Patagoniei si a Tarii de Foc, caci apele lor erau
strabatute numai de vase de pescari.

in acel an canoniera avea misiunea sa urmareasca constructia
farului pe care guvernul argentinian hotarise sa-l ridice la intrarea
golfului Lemaire.

La bordul sau fura transportate personalul si materialele necesare
acestei lucrari, dusa la bun sfirsit dupa planurile unui priceput in-
giner
din Buenos Aires.

Se implineau aproape trei saptamini de cind Santa-Fe era ancorata
in golful Elgor. Dupa ce debarcase proviziile pentru patru luni, dupa
ce se convinsese ca nimic nu va lipsi paznicilor noului far pina in ziua
cind vor fi schimbati, comandantul Lafayate avea sa readuca in patrie
pe muncitorii trimisi pe Insula Statelor. Daca anumite imprejurari
neprevazute n-ar fi intirziat terminarea lucrarilor,
Santa-Fe ar fi
trebuit sa fie inca de-acum o luna inapoi in portul sau.

De altfel, in tot timpul petrecut aici, comandantul Lafayate putea
fi linistit in acest golf foarte bine aparat contra vinturilor din nord,
sud si vest. Numai vijelia dinspre mare putea sa-l stinghereasca.
Dar primavara se aratase blinda, si acum, la inceputul verii, se putea
spera ca nu se vor dezlantui decit mici furtuni trecatoare in regiunile
magellanice.

Era ora sapte cind capitanul Lafayate si secundul sau Riegal
iesira din cabinele lor situate
pe duneta, la pupa navei. Marinarii
terminau cu spalatul puntii si oamenii de serviciu impingeau apa spre
orificme de scurgere. in acelasi timp, maistrul principal lua masuri
ca totul sa fie gata pentru ora plecarii. Cu toate ca trebuiau sa ridice
ancora abia dupa-amiaza, se scoteau velele din aparatori, se curatau
trombele de aer, arama de pe habitaclu si spiraiuri, se aseza barca
mare pe cavaletii de pe punte, cea mica raminind la apa, pentru ser-
viciul curent. La rasaritul soarelui, pavilionul fu ridicat la picul
brigantinei. Trei sferturi de ora mai tirziu rasunau cele patru batai
ale clopotului din prova pentru marinarii de cart, care isi luara in
primire posturile. Dupa ce mincara impreuna, cei doi ofiteri urcara
pe duneta, cercetara cerul destul de senin datorita vintului dinspre
uscat si dadura ordin maistrului sa-i debarce.

Comandantul voia sa inspecteze pentru ultima oara, in aceasta dimi-
neata, farul cu anexele sale, locuinta paznicilor, magazia de provizii
si combustibil si sa se asigure de buna functionare a aparatelor.

Cobori deci pe coasta, insotit de secund, si se indrepta spre incinta
farului.

Mergind intr-acolo, isi marturisi ingrijorarea pentru cei trei oa-
meni care vor ramine in posomorita singuratate a Insulei Statelor.

— E in adevar greu, zise capitanul. Totusi trebuie tinut seama ca
acesti oameni vrednici au dus intotdeauna o viata aspra, deoarece
cea mai mare parte din ei sint vechi marinari. Pentru ei serviciul
la far este intr-un fel o odihna.

— Fara indoiala, raspunse Riegal, dar una este sa fii paznic de
far pe o coasta populata care comunica usor cu uscatul si alta sa
traiesti pe o insula pustie, pe care navele nu fac decit s-o priveasca
in treacat si inca de cit mai departe posibil.

— Recunosc, Riegal. Dar oamenii vor fi schimbati din trei in trei
luni. Vasquez, Felipe si Moriz isi vor incepe serviciul in perioada cea
mai putin grea.

— In adevar, domnule comandant, si nu vor avea de suferit iernile
teribile ale capului Horn

— Teribile, in adevar, incuviinta capitanul. De cind am facut,
acum citiva ani, o recunoastere in strimtoare, in Tara de Foc, in
Insula Dezolarii, de la capul Virgenes la capul Pilar, nu mai am
nimic de invatat in materie de furtuni! Dar, in fine, paznicii nostri
au o locuinta solida, pe care vijeliile nu o vor darima. Nu le vor lipsi
nici alimentele si nici carbunii, chiar daca straja lor la far s-ar prelungi
cu doua luni. ii lasam sanatosi si tot asa ii vom regasi, caci daca aerul
este tare, cel putin e curat la rascrucea dintre Atlantic si Pacific!
Si apoi, Riegal, mai e ceva: atunci cind autoritatile militare au avut
nevoie de paznici pentru Farul de la Capatul Lumii, nu mai stiau pe
cine sa aleaga, atitea cereri erau.

Cei doi ofiteri sosira inaintea incintei unde-i asteptau Vasquez
si camarazii sai. Poarta fu deschisa si ei se oprira pentru a raspunde
salutului reglementar al celor trei oameni.

Comandantul* Lafayate, inainte de a le vorbi, ii examina de la
picioarele incaltate cu cizme groase pina la capetele acoperite de glu-
gile pelerinelor impermeabile.

— Totul a mers bine in noaptea asta ? intreba el adresindu-se
paznicului sef.

— Bine, domnule comandant, raspunse Vasquez.

— N-ati vazut nici o nava in larg?

— Nici una si, cum cerul era senin, am fi observat orice lumina,
chiar de la patru mile.

— Farul a functionat bine ?

— Fara intrerupere, domnule comandant, pina la rasaritul soarelui.

— N-ati suferit de frig in camera de cart ?

— Nu, domnule comandant. E bine inchisa si vintul nu intra prin
ferestrele duble.

— Vom inspecta intii locuinta voastra si apoi farul.

— La ordinele dumneavoastra, domnule comandant, raspunse
Vasquez.

Locuinta paznicilor, construita la baza turnului, avea ziduri groase
care puteau infrunta toate vijeliile magellane. Cei doi ofiteri inspec-
tara diferitele incaperi destul de bine rinduite. Cei ce ramineau nu
aveau a se teme nici de ploaie, nici de viscolele foarte puternice pe
aceasta latitudine aproape polara.

Odaile erau despartite de un culoar, la capatul caruia se afla o
usa pe unde se intra inauntrul farului.

— Sa urcam, zise capitanul Lafayate.

— La ordinele dumneavoastra, repeta Vasquez.

— E suficient sa ne insotesti numai dumneata.

Vasquez facu un semn celorlalti doi paznici sa ramina la intrarea
pe culoar. Apoi impinse usa dinspre scara si cei doi ofiteri il urmara.

Aceasta scara ingusta, in spirala, cu trepte de piatra incastrate
in zid, nu era intunecoasa. Zece ferestruici o luminau din etaj in etaj.

Cind ajunsera in camera de cart, deasupra careia erau lanterna
si instalatia de luminat, ofiterii se asezara pe o banca circulara fixata
de perete. Prin cele patru ferestre din aceasta camera se putea privi
spre toate punctele orizontului.

Cu toate ca briza era usoara, sufla destul de tare la aceasta inal-
time, fara insa a acoperi strigatele ascutite ale pescarusilor si albatrosi-
lor care treceau filfiind din aripi.

Capitanul Lafayate si secundul sau, pentru a privi mai bine insula
si marea din jur, se catarara pe scarita care ducea la galeria ce imprej-
muia farul.

Toata partea insulei care se vedea spre vest era pustie, ca si marea
pe care o puteau cerceta de la nord-vest spre sud si care forma un vast
arc de cerc, intrerupt numai spre nord-est de inaltimile capului San-
Juan. La poalele turnului se afla golful Elgor, al carui mal era insu-
fletit de forfota marinarilor de pe
Santa-Fe. Nici o pinza, nici o dira
de fum nu se vedea in larg. Nimic decit imensitatea oceanului. Ra-
masera acolo un sfert de ora, apoi ofiterii, urmati de Vasquez, cobo-
rira si se intoarsera la bordul navei.

Dupa ce prinzira, capitanul Lafayate si secundul Riegal venira
din nou pe uscat. in orele care mai ramineau pina la plecare, voiau

sa cerceteze malul de nord al golfului. De mai multe ori, si fara pi-
lot — caci se-ntelege de la sine ca nu exista pilot pe Insula Statelor —
comandantul sosise in timpul zilei pentru a putea ancora in micul
golf de la poalele farului. Dar, din prudenta, facea intotdeauna o
noua recunoastere a acestei regiuni putin sau deloc cunoscuta.

Ofiterii isi prelungira deci plimbarea. Traversind istmul ingust
care uneste insula cu capul San-Juan, examinara malul portului
natural cu acelasi nume, care de partea cealalta a istmului formeaza
o limba de pamint ca si a golfului Elgor.

— Portul San-Juan, spuse comandantul, este foarte bun. Peste
tot apa este destul de adinca, chiar si pentru nave de tonaj mai mare.
E in adevar pacat ca intrarea in port este atit de dificila. Un far, chiar
cu lumina mai slaba, construit in aceeasi linie cu farul din Elgor,
ar permite navelor in dificultate sa gaseasca usor un adapost.

— Si este ultimul care se gaseste dupa iesirea din strimtoarea Ma-
gellan, adauga secundul Riegal.

La ora patru ofiterii se intoarsera. Suira la bordul navei dupa
ce isi luara ramas bun de la Vasquez, Felipe si Moriz, care ramasera
pe chei asteptind plecarea ei.

La ora cinci presiunea incepu sa urce in cazanul canonierei, din al
carei cos se revarsau virtejuri de fum negru. Marea nu va intirzia
sa se retraga si
Santa-Fe va ridica ancora imediat ce va incepe refluxul.

La sase fara un sfert, comandantul dadu ordin sa se vireze ancora
si sa se pregateasca masinile.

La prova, secundul supraveghea manevra; ancora fu ridicata la
postul ei si apoi fixata.

Santa-Fe porni, salutata de cei trei paznici. Si orice ar fi gindit
Vasquez, daca el si camarazii sai priveau cu emotie cum se departa
canoniera, ofiterii si echipajul incercau o emotie mult mai profunda,
lasindu-i pe cei trei pe aceasta insula de la capatul Americii.

Santa-Fe inainta cu o viteza medie de-a lungul coastei de nord-
vest a golfului Elgor. Nu era nici opt cind intra in larg. Dupa ce trecu
de capul San-Juan, inainta cu toata viteza, lasind strimtoarea la vest;
iar cind se facu noapte, luminile Farului de la Capatul Lumii apareau
doar ca o stea deasupra orizontului.

CAPITOLUL II
INSULA STATELOR

Insula Statelor, denumita si Pamintul Statelor, este situata la capa-

tul de sud-est al noului continent. Este ultima si cea mai estica din
arhipelagul magellanic, pe care eruptiile epocii vulcanice l-au format
in regiunile paralelei a 55-a, la mai putin de 7 grade de Cercul Polar
sudic. Scaldata de apele ambelor oceane, este cautata de navele care
trec dintr-unul in celalalt, fie ca ele vin din nord-est, fie din sud-vest,
dupa ce au lasat in urma capul Horn.

Strimtoarea Lemaire, descoperita in secolul al XVII-lea de catre
navigatorul olandez cu acelasi nume, desparte Insula Statelor de
Tara de Foc, care se afla la 25—30 kilometri departare. Ea ofera
navelor in trecere un drum mai scurt si mai usor, scutindu-le de
puternica hula din dreptul Insulei Statelor. Aceasta o margineste la
est pe o lungime de circa zece mile de la capul San-Antonio la capul
Kempe, si navele cu aburi sau pinze sint mai putin expuse decit daca
trec pe la sudul insulei. Insula Statelor masoara 39 de mile de la vest
la est, de la capul San-Bartolome pina la capul San-Juan, pe o latime
de
mile intre capul Colnett si capul Webster. Malul Insulei State-
lor este extrem de accidentat, o adevarata succesiune de golfuri,
golfulete si intrinduri, din care in unele nu se poate razbate din cauza
unor cordoane de insulite si recife de corali. Astfel ca au avut loc
multe naufragii pe aceste meleaguri, din cauza tarmurilor prapastioase,
cu iesituri ascutite, sau marginite de roci enorme. Chiar pe timp
linistit oceanul se izbeste de faleza cu o neasemuita furie.

Insula este nelocuita, dar se poate trai aici, cel putin in timpu
sezonului frumos, adica in cele patru luni — noiembrie, decembrie
ianuarie si februarie — cit tine vara la aceasta inalta latitudine
Cirezile si turmele ar gasi hrana indestulatoare pe intinsele cimpi
din interior, mai ales in regiunea situata la est de Port Parry si cu
prinsa intre limba Conway si capul Webster. Cind stratul gros d
zapada se topeste sub razele soarelui antarctic, iarba se iveste destt
de verde si solul pastreaza pina la iarna o umezeala binefacatoare
Rumegatoarele obisnuite sa traiasca in regiunile magellanice a
putea sa se simta bine aici. Dar odata cu sosirea frigului cirezile a
trebui duse in cimpii mai calduroase, in Patagonia sau chiar in Tar
de Foc.

Totusi se intilnesc in stare salbatica citeva lame, asemanatoare c
infatisare cu cerbii si a caror carne este destul de buna, cind este bir
prajita sau fripta. Aceste animale nu mor de foame in timpul lung
perioade de iarna, pentru ca ele stiu sa gaseasca sub zapada radaci
si muschi cu care stomacul lor trebuie sa se multumeasca.

Din centrul insulei, intr-o parte si in alta, se intind cimpiile si
pot zari citiva copaci cu frunzisul rar, mai mult galben decit verd
Sint mai ales fagi antarctici cu trunchiul inalt de vreo saizeci de t

cioare, cu crengi orizontale, apoi maracini spinosi de esenta foarte
dura, cu fructe a caror coaja are proprietati asemanatoare cu vanilia.

in realitate, aceste cimpii si padurici nu acopera nici macar un
sfert din suprafata insulei. Restul cuprinde un podis stincos, unde
domina cuartul, trecatori adinei, lungi siruri de blocuri neregulate
care s-au imprastiat in urma eruptiilor foarte vechi, caci acum ai
cauta in zadar cratere de vulcani stinsi in aceasta parte a Tarii de Foc
sau a Magellaniei. in mijlocul insulei, cimpiile mai intinse capata
aparenta de stepe cind, in timpul celor opt luni de iarna, nici o ridi-
catura nu tulbura uniformitatea stratului de zapada. Apoi, pe masura
ce te indrepti spre vest, relieful este mai variat, falezele litoralului
devin mai inalte si mai abrupte. Aici se ridica munti in forma de con,
cu virfuri foarte inalte care ajung pina la 3000 de picioare deasupra
nivelului marii, de unde poti cuprinde cu privirea intreaga insula.
Acestea sint ultimele siruri muntoase ale Anzilor, care constituie de
la nord la sud imensul schelet al noului continent.

Desigur ca in asemenea conditii climaterice, expusa asprelor si
teribilelor uragane, flora insulei se reduce la niste rare specii care nu
se aclimatizeaza deloc cu vecinatatea strimtorii Magellan, la fel cu
cea din arhipelagul Maluinelor la aproximativ o suta de leghe depar-
tare de Tara de Foc. Sint plante ca drobul, cebareea, broniul, iarba-
sarpelui, nagara — foarte decolorate. Prin paduri, intre ierburile
cimpiei, aceste floricele palide isi arata corolele care se vestejesc
inainte de se nasc. La poalele stincilor de pe litoral, pe povirnisurile
unde se stringe putin humus, un naturalist ar putea sa mai gaseasca
ceva muschi si la adapostul copacilor niste radacini comestibile,
urmele unor azalee de pilda, pe care triburile din Tara de Foc le
consuma in loc de piine; dar care sint foarte putin hranitoare. in
zadar ai cauta un curs regulat de apa pe suprafata Insulei Statelor.
Nici un riu sau piriu nu izvoraste din acest sol de piatra. Dar zapada
se stringe in straturi groase; ea dureaza opt luni pe an si in timpul
anotimpului cald — mai bine zis mai putin friguros — se topeste
sub razele oblice ale soarelui si intretine o umiditate permanenta.
Atunci se formeaza mici balti si lacuri, pe ici pe colo, unde apa se
pastreaza pina la primul inghet. De aceea, in momentul cind incepe
aceasta povestire, piraie de apa cadeau din inaltimile de linga far
si serpuind sprintare se pierdeau in limanul Elgor sau in portul San-
Juan.

Daca fauna si flora se gasesc atit de slab reprezentate pe insula,
in schimb pestele se afla in abundenta pe tot litoralul. Astfel ca,
in ciuda primejdiilor prin care trec ambarcatiunile in strimtoarea
Lemaire, oamenii din Tara de Foc fac citeodata un pescuit bogat.

Speciile sint foarte variate. Sezonul cel mare de pescuit ar putea chiar
sa atraga numeroase vase, caci atunci aceste meleaguri sint strabatute
de cetacee, balene, casaloti ca si de foci si morse. Marile animale
marine au fost vinate cu atita cruzime, incit ele se refugiaza acuma
in marile antarctice unde pescuitul este pe cit de greu, pe atit de
primejdios.

E usor de inteles ca pe toate malurile insulei, pe prundisuri, printre
stinci, misuna scoici, iar alte specii de crustacee comestibile se stre-
coara cu miile printre recife.

Cit despre pasari, ele sint nenumarate.

Totusi nu trebuie crezut dupa aceasta descriere a Insulei Statelor
ca ea ar fi stirnit rivna chilienilor sau a Republicii Argentina. in
definitiv, insula hu este decit o stinca enorma pe care nu se poate
locui. A cui era ea in anii cind incepe aceasta povestire? Tot ce se
poate spune este ca facea parte din arhipelagul magellanic care tinea
de cele doua republici de la capatul continentului american.

in timpul sezonului frumos, oamenii din Tara de Foc se opreau rare-
ori pe insula, doar cind vremea rea ii obliga sa-si gaseasca aici adapost.
Cit despre navele comerciale, un mare numar preferau sa mearga
prin strimtoarea Magellan, trecuta pe toate hartile maritime si pe
care o puteau strabate fara pericol, pentru a intra dintr-un ocean in
celalalt, fie ca veneau din est sau din vest, mai ales datorita dezvol-
tarii navigatiei cu aburi. Singurele bastimente care luau cunostinta
de Insula Statelor erau cele ce se pregateau sa depaseasca sau depa-
sisera capul Horn. E de remarcat ca Republica Argentina a avut o
initiativa fericita construind Farul de la Capatul Lumii si toate na-
tiunile trebuie sa-i fie recunoscatoare. in adevar, nici o lumina nu
exista la acea epoca prin meleagurile Magellaniei, de la intrarea in
strimtoarea Magellan la capul Virgenes, pe Atlantic, si pina la iesirea
din strimtoare, la capul Pilar, din Pacific. Farul de pe Insula Statelor
avea sa aduca foloase incontestabile navigatiei prin aceste regiuni.
Nici macar la capul Horn nu era un far care ar fi putut evita multe
catastrofe, asigurind navelor care veneau din Pacific un plus de sigu-
ranta la intrarea in strimtoarea Lemaire.

Guvernul argentinian decisese deci construirea acestui far in fundul
golfului Elgor. Dupa un an de lucrari desfasurate in bune conditii,
inaugurarea se facuse la 9 decembrie 1859.

La o suta cincizeci de metri de limanul golfului, solul avea o ridica-
tura pe o suprafata de patru-cinci sute de metri patrati, cu o inaltime
de treizeci-patruzeci de metri. Un zid de pietre inchise aceasta terase
stincoasa, care trebuie sa serveasca drept temelie turnului. Farul se
ridica in mijlocul terasei, inconjurat fiind de anexele formate dir
locuinte si magazii.

Anexele cuprindeau: 1) camera paznicilor, mobilata cu paturi,
dulapuri, mese si scaune si incalzita de o soba cu carbuni, al carei
burlan iesea deasupra acoperisului; 2) sala comuna, avind si ea o soba
de incalzit si care servea ca sufragerie, cu o masa in mijloc, lampi
atirnate de tavan, dulapuri in perete — care contineau diverse instru-
mente ca: luneta, barometru, termometru, apoi lampile de schimb ale
farului — si, in fine, o pendula asezata pe un perete lateral; 3) magazia
unde se gaseau provizii pentru un an — cu toate ca aprovizionarea si
schimbarea oamenilor se faceau la fiecare trei luni — plina cu diferite
conserve, carne sarata, corned-beaf, slanina, legume uscate, pesmeti,
ceai, cafea, zahar, butoiase de wisky si rachiu, medicamente uzuale;
4) magazia cu rezerva de ulei pentru lampile farului; 5) magazia unde
se gasea combustibilul, in cantitate suficienta, pentru nevoile paznicilor pe toata durata iernii antarctice. Acesta era ansamblul de constructii, alcatuind o cladire circulara.

Turnul, foarte solid, era construit cu materiale de pe insula. Pietrele
dure, prinse intre ele cu buloane de fier, asamblate cu mare precizie
si imbucate una in alta in «coada de rindunica», formau un zid capabil
sa reziste celor mai puternice furtuni, uraganelor atit de frecvente in
aceasta regiune care se gaseste la rascrucea dintre doua oceane, cele
mai mari de pe glob. Asa cum spusese Vasquez, vintul nu va disloca
acest turn. Felinarul strajuit de el si de camarazii lui va fi bine pazit,
in pofida vijeliilor magellanice!

Turnul avea 32 metri si, adaugind si inaltimea terasei, lumina se
gasea la 223 de picioare deasupra nivelului marii. Putea fi deci zarita
din larg de la o distanta de 15 mile, distanta pe care o strabate raza
vizuala de la aceasta inaltime. Dar in realitate nu se vedea la mai mult
de 10 mile. La acea epoca nu existau inca faruri functionind cu hidro-
gen carburat sau cu lumina electrica. De altfel, pe aceasta insula inde-
partata care comunica greu cu statele apropiate, se impunea sistemul
cel mai simplu, care necesita si un minimum de reparatii. S-a adoptat
atunci luminatul cu ulei, inzestrat cu toate perfectionarile pe care le
posedau atunci stiinta si industria.

Vizibilitatea la zece mile era suficienta. Le raminea navelor care
veneau din nord-est si din sud-est destule posibilitati sa ajunga la
strimtoarea Lemaire sau sa se indrepte spre sudul insulei. Toate pri-
mejdiile puteau fi evitate, urmind cu exactitate instructiunile publicate
de autoritatile maritime: avind farul in nord-nord-vest in al doilea
caz si la sud-sud-vest in primul caz, capul San-Juan si limba de pamint
Several sau Fallows vor fi depasite la timp, unul la babord si celalalt
la tribord, pentru ca nava sa nu fie deviata de vint sau curentii de apa.
intre altele, daca o nava ar fi constrinsa sa se opreasca in golful Elgor,

ceea ce se intimpla rar, orientindu-se dupa far va avea toate sansele
sa poata ancora. La intoarcere,
Santa-Fe va putea deci cu usurinta sa
ajunga la liman chiar si in timpul noptii. Golful, avind o lungime de
circa trei mile pina la capul San-Juan si puterea luminii fiind de zece
mile, canoniera va avea inaintea sa sapte mile pina la primele limbi de
pamint ale insulei.

Se intelege de la sine ca Farul de la Capatul Lumii avea o lumina
fixa. Nici o teama sa fie confundat cu o altfel de lumina de catre capi-
tani, pentru ca nu exista alta in aceste regiuni, nici macar la capul
Horn. Nu s-a gasit deci necesar sa o deosebeasca, fie prin eclipse,
fie prin clipiri, ceea ce permitea sa fie inlaturat un mecanism delicat,
ale carui eventuale reparatii ar fi fost foarte anevoioase pe aceasta
insula locuita numai de trei paznici.

Parasind insula pe un timp senin, comandantul canonierei putu in
adevar sa constate ca nimic nu mai era de refacut la instalatia si buna
functionare a farului. Era limpede ca bunul mers depindea acum numai
de punctualitatea si vigilenta paznicilor. Cu conditia de a tine lampile
in perfecta stare, de a reinnoi cu grija fitilurile, de a fi atenti la intro-
ducerea uleiului in proportii potrivite, de a regla tirajul intinzind sau
scurtind mansoanele sticlelor ce le inconjurau, de a aprinde luminile
seara si a le stinge la rasaritul soarelui si de a nu slabi nici un moment
supravegherea farului, farul era menit sa aduca cele mai mari servicii
navigatiei de pe meleagurile indepartate ale oceanului Atlantic. Ni-
meni nu se indoia de altfel de bunavointa si zelul lui Vasquez si al celor doi camarazi ai sai. Alesi in urma unei selectii riguroase dintr-un mare numar de candidati, toti trei dadusera dovada de constiinciozitate, curaj si rezistenta in posturile ce le ocupasera anterior.

Trebuie sa repetam ca siguranta celor trei paznici parea absoluta,
cu toate ca Insula Statelor era izolata, la 1500 mile de Buenos Aires,
singurul loc de unde puteau sa le vina proviziile si ajutoarele. Cei
citiva locuitori din Tara de Foc si din insulele arhipelagului, care soseau citeodata in sezonul cald, nu ramineau multa vreme si pe deasupra acesti sarmani oameni erau complet inofensivi. Dupa ce terminau sa pescuiasca, erau grabiti sa faca drumul intors prin strimtoarea Lemaire si sa ajunga la tarmurile Tarii de Foc sau ale insulelor arhipelagului.

Alti straini nu fusesera vazuti pe aici niciodata. Coastele insulei
erau prea temute de navigatori, pentru ca vreo nava sa caute un adapost pe care l-ar fi gasit mai usor si mai sigur in alte puncte ale Magellaniei.

Cu toate acestea, toate precautiunile fusesera luate in eventualitatea
sosirii unor indivizi suspecti in golful Elgor. Anexele farului aveau
porti solide, care se inchideau pe dinauntru, si nu s-ar fi putut forta
gratiile ferestrelor de la magazii si locuinte. De asemenea, Vasquez,

Moriz si Felipe posedau carabine si revolvere pentru care aveau
destule munitii.

in fine, la capatul culoarului care ducea la intrarea turnului se pusese
o usa de fier care nu putea fi cu nici un chip fortata sau sparta. Cum ar
fi fost deci posibil sa patrunzi in interiorul turnului prin ferestruicile
inguste ale scarii, aparate si ele prin cruci de fier, si cum s-ar fi putut
ajunge la galeria care inconjura lanterna, altfel decit sa te fi catarat
pe lantul paratrasnetului ?

Astfel au fost facute lucrarile de mare importanta ale farului, care
fura duse la bun sfirsit pe Insula Statelor prin grija guvernului Repu-
blicii Argentina.

CAPITOLUL III
CEI TREI PAZNICI

- in aceasta epoca, din noiembrie pina in martie, in regiunile arhipe-
lagului Magellan este cea mai activa navigatie. Marea este totdeauna
furtunoasa. Dar daca nimic nu poate opri si linisti valurile mari care
vin din ambele oceane, starea vremii este mai putin schimbatoare si
uraganele care o tulbura din cind in cind, rascolind marea pina in
zonele cele mai departate, sint trecatoare. Navele cu aburi si cele cu
vele profita de acest timp mai blind pentru a face ocolul capului Horn.
Trecerea navelor spre strimtoarea Lemaire sau pe la sud de Insula
Statelor nu poate insa schimba monotonia lungilor zile ale acestui
anotimp. Aici navele n-au fost niciodata numeroase si au devenit si
mai rare inca de cind s-a dezvoltat navigatia cu aburi si s-au perfectio-
nat hartile maritime, care au facut mult mai putin primejdioasa strim-
toarea Magellan, drum si mai scurt si mai usor.

Totusi, aceasta monotonie, inerenta vietii in faruri, nu o resimt prea
mult oamenii insarcinati de obicei cu paza. Ei sint in cea mai mare
parte marinari sau pescari incercati. Acest fel de oameni nu stau sa
numere zilele si orele; ei stiu sa-si caute de lucru si sa se distreze. Ser-
viciul nu se margineste numai la a asigura aprinderea farului in amurg
si stingerea lui la rasaritul soarelui. Lui Vasquez si camarazilor sai li
se daduse si sarcina de a supraveghea cu grija apropierea navelor de
golful Elgor, de a merge de mai multe ori pe saptamina la capul San-
Juan, de a inspecta coasta pina la punctul Several, fara insa a se in-
departa mai mult de trei-patru mile. Trebuiau sa tina la zi
Jurnalul
farului,
sa noteze toate intamplarile ce ar putea surveni,- trecerea vase-
lor cu aburi sau vele, caror tari apartineau, denumirea lor, inaltimea

mareelor, directia si forta vintului, schimbarea vremii, durata ploilor,
frecventa furtunilor, variatiile de presiune si temperatura si alte feno-
mene, ceea ce ar fi permis sa se stabileasca harta meteorologica a acestor regiuni.

Vasquez, argentinian de origine, ca si Felipe si Moriz, fusese numit
sef al pazei farului din Insula Statelor. Avea virsta de 47 de ani, o
sanatate de fier, era foarte rezistent, cum ii sade bine unui marinar
care a strabatut in toate sensurile cea mai mare parte a celor 180 para-
lele. Hotarit, energic, era obisnuit cu primejdiile si in mai multe imprejurari stiuse sa faca fata situatiei, chiar cu riscul vietii. Datora functia de sef al echipei nu numai virstei, ci si caracterul sau ferm care inspira o incredere totala. Fara sa fi ajuns la un grad mai mare decit cel de maistru principal in marina de razboi a Republicii, el a parasit serviciul fiind stimat de toti. Astfel, cind solicita acest loc in Insula Statelor, autoritatile maritime i-l incredintara fara nici o ezitare.

Felipe si Moriz erau de asemenea marinari, unul de 40 si altul de
37 de ani. Vasquez ii cunostea de mult pe ei si familiile lor si ii propusese
autoritatilor. Primul ramasese neinsurat, ca si dinsul. Singurul casa-
torit, Moriz, n-avea copii, iar nevasta lui, pe care o va revedea peste
trei luni, avea o slujba la un mic hotel din portul Buenos Aires.

Dupa trei luni, Vasquez, Felipe si Moriz se vor reimbarca pe Santa-
Fe,
care va aduce alti trei paznici in Insula Statelor, pe care-i vor schimba tot ei, trei luni mai tirziu. isi vor relua serviciul in iunie, iulie si august, adica in mijlocul iernii.

Din ziua de 10 decembrie serviciul fu organizat reglementar. in fie-
care noapte lampile functionau sub supravegherea unuia din paznici
ramas in camera de cart, in timp ce ceilalti doi se odihneau in dormitor
in timpul zilei, aparatele erau cercetate, curatate, inzestrate cu fitilur
noi, la nevoie, incit sa emita puternicele lor raze de lumina, dupa asfin
titul soarelui.

intre timp, conform ordinelor primite, Vasquez si camarazii lu
coborau pina la mare, prin golful Elgor, fie pe jos de-a lungul unui ma
sau altuia, fie in ambarcatiunea lasata la dispozitia lor, un fel de salup
cu o mica punte, avind o randa si un foc, si care se adapostea intr-u
mic golfulet unde era aparata de malurile inalte contra vintului de es
singurul primejdios.

E de la sine inteles ca atunci cind Vasquez, Felipe si Moriz facea
aceste recunoasteri in golf sau prin imprejurimi, unul din ei ramin<
totdeauna de garda pe galeria superioara a farului. in adevar, se put<
intimpla ca vreo nava sa treaca prin dreptul Insulei Statelor si sa d
reasca sa le faca cunoscuta matricola sa. Era deci necesar ca unul d
paznici sa fie la post. De pe terasa nu se putea privi decit spre est

nord-est. in celelalte directii, malurile stavileau vederea la citeva sute
de stinjeni de incinta. De aici nevoia ca cineva sa fie in permanenta
in camera de cart, pentru a putea comunica cu navele.

Primele zile dupa plecarea canonierei nu se intimpla nimic. Timpul
ramase frumos si temperatura destul de ridicata. Termometrul arata
citeodata zece grade peste zero. Vintul sufla din larg, indeobste ca o
briza usoara, intre rasaritul si apusul soarelui; apoi seara batea dinspre
uscat, adica spre nord-est, si venea din vastele cimpii ale Patagoniei
si ale Tarii de Foc. Plouase insa citeva ore si, cum caldura crestea,
erau de asteptat in curind furtuni care sa schimbe situatia atmosferica.
Sub influenta razelor solare, care aveau o putere mai mare, incepuse
sa se arate flora. Pe cimp, in jurul incintei, mantia de zapada pierise
si iesise la iveala un covor de un verde palid. in padurea de fagi antarctici ai fi avut placerea sa te intinzi sub frunzisul nou. Piriul alerga umflat
de ape spre limanul din vale. Muschiul si lichenii reapareau la poalele
arborilor si impodobeau povirnisurile stincilor; ca si scoicile comes-
tibile, atit de bune ca remediu contra scorbutului. in fine, daca nu
primavara — caci acest frumos cuvint nu e cunoscut in arhipelagul
Magellan — vara era cea care mai domnea citeva saptamini pe cel mai
indepartat hotar al continentului american.

in acest sfirsit de zi, inainte de a se aprinde farul, Vasquez, Felipe
si Moriz, toti trei pe galeria circulara, stateau ca de obicei de vorba.
Seful pazei conducea si intretinerea conversatia.

— Ei bine, baieti, spuse el dupa ce-si umplu pipa, exemplu urmat
si de ceilalti doi, a inceput sa va placa noua voastra existenta? ince-
peti sa va obisnuiti cu ea ?

— Desigur, Vasquez, raspunse Felipe. Nu te poti nici plictisi, nici
obosi foarte tare intr-un timp atit de scurt.

— in adevar, adauga Moriz, cele trei luni vor trece mai repede decit
as fi crezut..

— Da, baiatule, vor zbura ca o corveta cu velele intinse!

— Fiindca veni vorba de nave, zise Felipe, n-am vazut azi nici una,
nici macar la orizont

— Vor veni, Felipe, vor veni, replica Vasquez facind palma pilnie
si uitindu-se prin ea ca printr-o luneta. Degeaba s-a mai ridicat acest
frumos far pe Insula Statelor — un far care trimite razele sale la zece
mile in larg — daca nici o nava nu va profita de existenta lui.

— De altfel, farul nostru este cu totul nou, spuse Moriz.

— Asa cum spui, baiete, replica Vasquez, si trebuie timp pentru ca
sa afle capitanii ca aceasta coasta este acum luminata. Cind vor sti,
nu vor ezita sa se apropie de ea si sa intre in strimtoare, spre binele
lor! Dar nu e totul sa afli de far, trebuie sa fii si sigur ca este aprins
totdeauna, de la apusul soarelui pina in zori.

— Vestea nu se va raspindi, remarca Felipe, decit dupa intoarcerea
lui
Santa-Fe la Buenos Aires.

— E adevarat, baiete, spuse Vasquez, si cind raportul capitanului
Lafayate va fi publicat, autoritatile se vor grabi sa-l aduca la cunostinta
tuturor cercurilor maritime. Dar chiar acuma multi navigatori trebuie
ca stiu ce s-a facut aici.

— Iar drumul lui Santa-Fe, care n-a plecat decit de cinci zile, va
dura

— Cit va dura, il intrerupse Vasquez. Cred ca nu mai mult de o
saptamina! Timpul e frumos, marea calma, vintul prielnic Canoniera
are vint bun in vele, intinse zi si noapte si, cu ajutorul masinilor, m-ar
mira daca n-ar face opt-noua noduri.

— in momentul de fata trebuie sa fi trecut de strimtoarea Magellan
si sa fi lasat in urma capul
Vνrgenes cu cel putin cincisprezece mile.

— Mai mult ca sigur, baiete, zise Vasquez. in momentul acesta
navigheaza de-a lungul coastei Patagoniei si poate sa se intreaca in
iuteala cu caii patagonezi. Desi, cine poate sa stie daca in acea tara
oamenii si animalele alearga ca o fregata de prima mina cu velele in
vint?

Era de inteles de ce acesti vrednici marinari se gindeau tot timpul
la
Santa-Fe. Nava, care tocmai ii parasise, nu era ea oare ca o parte din
pamintul patriei lor unde se ducea? Asa ca o vor insoti cu gindul pina
la sfirsitul calatoriei.

— Ai avut noroc astazi la pescuit? ii spuse Vasquez lui Felipe.

— Destul noroc, Vasquez, am prins cu undita o duzina de guvizi
si cu mina un crab de vreo trei livre, care se strecura printre stinci.

— E foarte bine, spuse Vasquez, si nu-ti fie frica ca vei saraci golful.
Pestii, cu cit prinzi mai multi, cu atit se inmultesc mai tare, cum s-ar
zice, si asta ne va permite sa economisim proviziile noastre de carne
uscata si de slanina sarata! Cit despre legume

— Eu, zise Moriz, am coborit pina la padurea de fagi. Am dezgro-
pat citeva radacini si va voi
face o mineare tot asa de grozava ca a
priceputului bucatar de pe canoniera.

— Va fi binevenita, declara Vasquez, caci nu trebuie sa maninci
prea multe conserve, chiar din cele mai bune! Nimic nu-i mai sanatos
decit ce e proaspat vinat, pescuit sau cules!

— Eh, facu Felipe, daca ne-ar pica vreo rumegatoare dinauntrul
insulei o pereche de lame sau altceva.

— N-ar fi rau un fileu sau o pulpa de lama, replica Vasquez. O
bucata buna de vinat carui stomac nu i-ar place? Asa ca, daca se va
prezenta ocazia, vom cauta sa nu o pierdem. Dar, baieti, fiti atenti
sa nu va indepartati de incinta ca sa vinati un animal mare sau mic.

Important este sa te conformezi instructiunilor de a nu fi departe
de far, in afara de cazul cind te duci sa vezi ce se intimpla in golful
Elgor si in larg, intre capul San-Juan si capul Diegos.

— Totusi, relua Moriz, mare iubitor de vinatoare, daca ar apare o
prada frumoasa in bataia pustii

— La o bataie de pusca, la doua sau chiar la trei, nu zic nu, raspunse
Vasquez. Dar stiti, lama este prea salbatica pentru a cauta inalta
societate adica pe a noastra, si as fi foarte surprins sa zaresc macar o
pereche de coarne deasupra stincilor, in dreptul padurii de fagi sau
pe linga incinta farului!

in adevar, de la inceputul lucrarilor nu se vazuse nici un animal in
apropierea golfului Elgor. Secundul de pe
Santa-Fe, un adevarat
Nemrod1, incercase de mai multe ori, dar in zadar, sa vineze lama.
incercarile sale ramasesera infructuoase, cu toate ca inaintase cam
sase mile in interior. Daca vinatul mare nu lipsea, el nu se lasa insa
vazut decit la distante prea mari spre a putea fi nimerit. Poate, daca
ar fi trecut inaltimile de dupa portul Parry, daca ar fi ajuns pina la
celalalt capat al insulei, secundul ar fi avut sanse mai mari. Dar acolo
unde se ridicau virfurile inalte de munti, in partea occidentala, urcusul
ar fi fost foarte anevoios, astfel ca nici el, nici altul din echipajul navei
Santa-Fe n-au mers niciodata pina in imprejurimile capului San-
Bartolome.

in timpul noptii de 16 spre 17 decembrie, Moriz facind de garda in
camera de cart de la ora 6 la 10, o lumina aparu in larg inspre est, la
cinci-sase mile departare. Era limpede ca era lumina unei nave, prima
care se arata in apele insulei, de la terminarea farului.

Moriz se gindi pe buna dreptate ca acest lucru i-ar putea interesa
si pe camarazii lui care nu dormeau inca si se duse sa-i instiinteze.
Vasquez si Felipe urcara imediat cu el si, cu luneta la ochi, se asezara
inaintea ferestrei deschise spre est.

— Este o lumina alba, zise Vasquez.

— Atunci nu este o lumina de pozitie, zise Felipe, pentru ca nu
este nici verde, nici rosie.

Observatia era justa. Nu erau lumini de pozitie care se asaza, dupa
culoare, una la tribord si una la babord.

— Si daca e alba, adauga Vasquez, e cea de la straiul focului, ceea ce
inseamna ca nava se apropie de insula.

Asupra acestui lucru nu incapea indoiala. Era sigur vorba de un
vapor care se indrepta spre capul San-Juan. Va trece oare prin strim-
toarea Lemaire, sau o va lua pe la sud ? Aceasta era intrebarea pe care
si-o puneau paznicii.

Urmarira deci mersul navei, pe masura ce se apropia, si dupa o
jumatate de ora se dumerira de directia urmata.

Nava, lasind farul la babord spre sud-vest, se indrepta direct spre
strimtoare. Putura observa lumina sa rosie in momentul cind trecea
in dreptul portului San-Juan, apoi disparu in noapte.

— Iata prima nava care a descoperit Farul de la Capatul Lumii!
exclama Felipe.

— Da, dar nu va fi ultima! zise Vasquez.

A doua zi dimineata, Felipe semnala un velier mare care aparea la
orizont. Cerul era senin, fara nici o urma de negura, ceea ce permitea
sa vezi nava de la cel putin zece mile departare. Chemati, Vasquez si
Moriz urcara pina la galeria farului. Se putea vedea nava in dreptul
ultimelor faleze ale litoralului, putin la dreapta golfului Elgor, intre
capul Diegos si capul Several.

inainta repede, cu o viteza de cel putin 12—13 noduri. Dar cum se
indrepta direct spre Insula Statelor, nu se putea sti daca va trece pe la
nordul sau sudul ei.

Ca oameni ai marii pe care asemenea chestiuni ii interesau foarte
mult, Vasquez, Felipe si Moriz cautau in discutia lor sa stabileasca
directia navei. in cele din urma Moriz fu cel ce avu dreptate, cind
sustinuse ca velierul nu se indrepta spre strimtoare. in adevar, cind era
la vreo mila si jumatate de coasta, intoarse pentru a avea vintul in
spate si a putea trece de capul Several. Era o corabie mare de cel putin
1800 de tone, un bare cu trei catarge de tipul acelor
clippere construite
in America, a caror viteza este in adevar extraordinara.

— Sa mi se faca luneta umbrela, exclama Vasquez, daca aceasta
nava n-a iesit de pe santierele din Noua Anglie!

— Poate ne va transmite matricola, zise Moriz.

— Nu si-ar face decit datoria, raspunse seful pazei.

Asa se si intimpla, in momentul cind velierul trecu de capul Several.
O serie de pavilioane aparura in virful brigantinei — semnale pe care
Vasquez le descifra imediat, consultind codul ce se afla in camera de
cart.

Era Montank din Boston — Noua Anglie — apartinind Statelor
Unite ale Americii. Paznicii ii raspunsera ridicind pavilionul Argenti-
nei in virful paratrasnetului si nu incetara sa urmareasca nava pina in
momentul cind catargul sau disparu pe dupa inaltimile capului Web-
ster, de pe coasta sudica a insulei.

— Si acum, zise Vasquez, drum bun, Montank, si sa-ti ajute Cerul
sa nu te prinda vreo vijelie in largul capului Horn.

in timpul zilelor urmatoare marea ramase aproape pustie. Abia
daca se mai zarira vreo doua pinze la orizont. in dimineata zilei de 21,
Felipe se plimba fumind pe terasa, cind i se paru ca zareste un animal
inspre padurea de fagi.

Dupa ce privi citeva momente, se duse sa ia luneta din sala comuna.

Felipe recunoscu fara greutate o lama mare. Era poate ocazia sa
dea lovitura.

indata Vasquez si Moriz, pe care-i chema, iesira pe terasa. Se-ntele-
sera sa porneasca la vinat. Daca reuseau sa doboare lama, aceasta
insemna un supliment de carne proaspata, care ar fi fost o schimbare
placuta a tainului obisnuit.

Iata ce hotarira: Moriz, inarmat cu o carabina, va parasi incinta si
va incerca, fara sa fie vazut, sa faca in asa fel incit animalul, care statea nemiscat, s-o apuce spre golf, unde il va pindi Felipe.

— in orice caz, luati seama, baieti,le spuse Vasquez. Lamele au auzul
foarte ascutit si adulmeca de la mari distante. Daca il va vedea sau simti
pe Moriz de foarte departe, va fugi atit de repede ca nu veti mai putea
trage asupra ei, si nici sa-i schimbati drumul. Lasati-o atunci sa scape,
caci nu trebuie sa va indepartati Ne-am inteles?

— Desigur, raspunse Moriz.

Vasquez si Felipe ramasera pe terasa si, servindu-se de luneta,
constatara ca lama nu se miscase din locul unde se aratase la inceput.
Atentia lor se concentra asupra lui Moriz.

Acesta se indrepta spre padurea de fagi. Va inainta neobservat si
poate, fara a speria animalul, sa ajunga la stinci, pentru a-i cadea in
spate si a-l face sa fuga spre golf. Camarazii il putura urmari cu privirea
pina in momentul cind ajunse la padure, in care disparu.

TIecu o jumatate de ora. Lama statea tot nemiscata si Moriz trebuia
sa se afle pe aproape, pentru a o dobori. Vasquez si Felipe asteptau sa
auda o impuscatura si animalul sa cada ranit sau s-o ia la goana.

Totusi nu fu tras nici un foc de arma si, spre cea mai mare mirare a
lui Vasquez si Felipe, iata ca lama, in loc sa fuga, se intinse pe stinca.
Copitele ii atirnau in gol si trupul istovit se lasase la pamint, ca si cum
nu mai avea putere sa se tina pe picioare.

Aproape imediat, Moriz, care reusise sa se strecoare intre stinci.
aparu si se repezi catre lama care nu se misca; se apleca asupra anima-
lului, il pipai cu mina si se ridica brusc.

Apoi, intorcindu-se spre far, facu un gest care era usor de iuieles
El cerea in mod evident camarazilor sai sa vina cit mai repede.

— S-a intimplat ceva neobisnuit, zise Vasquez. Sa mergem, Felipe.
Si amindoi, sarind de pe terasa, alergara spre padurea de fagi.
Nu facura mai mult de zece minute pina acolo.

— Ei bine si lama? intreba Vasquez.

— Iat-o, raspunse Moriz aratind spre animalul de la picioarele
sale.

— E moarta ? intreba Felipe.

— Moarta, raspunse Moriz.

— A murit de batrinete? striga Vasquez.

— Nu de pe urma unei rani!

— Ranita, a fost ranita?!

— Da, de un glonte, in coasta!

— Un glonte! repeta Vasquez.

Nimic mai adevarat. Dupa ce fusese lovita de un glonte, lama se
tirise pina in acest loc si cazuse moarta.

— Exista deci vinatori pe insula murmura Vasquez.
Nemiscat si ginditor, privi ingrijorat in jurul lui.

CAPITOLUL IV
BANDA KONGRE

Daca Vasquez, Felipe si Moriz ar fi mers pina-n capatul vestic al
Insulei Statelor, ar fi constatat cit de mult se deosebea acest litoral de
cel care se intinde intre capul San-Juan si capul Several. Nu erau decit
faleze care aveau aproape doua sute de picioare inaltime, cele mai
multe abrupte, prelungindu-se pina sub apele adinci si care erau fara
incetare batute de valuri, chiar si pe timp frumos.

in fata acestor coaste sterpe, ale caror sparturi, crapaturi si falii
adaposteau mii de pasari de mare, se aflau o multime de bancuri si
recife, o parte vazindu-se pina la o departare de doua mile in timpul
refluxului. intre ele serpuiau canale inguste si treceri practicabile nu-
mai pentru ambarcatiuni usoare. Ici-colo, fisii de plaja, nisipuri, unde
cresteau citeva plante marine jigarite, presarate cu scoici sfarimate de
iuresul valurilor mari din timpul fluxului. Pesterile nu lipseai in inte-
riorul acestor maluri: grote adinci, uscate, intunecoase, cu intrari
inguste care nu erau vinturate de furtuni, nici inundate de hula, chiar
si in perioada echinoxului. Ajungeai la ele pe niste carari intortocheate
pline de grohotis, rascolit citeodata de fluxul marin. Santuri greu de
trecut te duceau pina la creasta, dar pentru a ajunge la podisul din
centrul insulei, ar fi trebuit sa treci peste creste mai inalte de 900 de
metri si sa strabati o distanta nu mai mica de 15 mile. in general, solul
era mult mai salbatic si pustiu pe aceste locuri decit pe litoralul opus
unde se gasea golful Elgor.

Cu toate ca vestul Insulei Statelor se afla la adapost de vinturile din
nord-vest, datorita inaltimilor Tarii de Foc si ale arhipelagului Mage-
llan, marea se dezlantuia cu tot atita furie ca si la capul San-Juan,
capul Diegos si capul Several. Asa ca daca un far fusese construit pe
coasta Atlanticului, un altul ar fi fost la fel de necesar pe coasta Pacifi-
cului pentru navele care se indreptau spre strimtoarea Lemaire venind
de la capul Horn. Poate ca guvernul chilian se gindea la acea epoca sa
urmeze exemplul guvernului argentinian.

in orice caz, daca astfel de lucrari ar fi fost intreprinse in 'acelasi
timp la cele doua capete ale insulei, n-ar fi fost cu putinta ca o banda
de raufacatori sa se pripaseasca in vecinatatea capului San-Bartolome.

Cu citiva ani inainte, acesti raufacatori isi gasisera salas la intrarea
golfului Elgor, unde descoperisera o grota adinca, sapata in stinca de
pe mal. Grota le oferea un adapost sigur si cum nici o nava nu se oprea
la Insula Statelor, se aflau in perfecta siguranta.

Acesti indivizi, in numar de doisprezece, aveau un sef cu numele de
Kongre, caruia un anume Carcante ii servea de secund.

Nu erau decit o adunatura de indivizi, originari din America de Sud.
Cinci dintre ei erau de nationalitate argentinieni si chilieni. Cit despre
ceilalti, bastinasi probabil din Tara de Foc, fusesera recrutati de Kon-
gre, deoarece trebuisera numai sa traverseze strimtoarea Lemaire
pentru a completa banda de pe insula pe care o cunosteau, caci veneau
acolo la pescuit in timpul sezonului frumos.

Despre Carcante se stia doar ca este chilian, dar era greu de spus in
ce oras sau sat se nascuse, sau din ce familie facea parte. Avind virsta
intre 31 pina la 40 de ani, de statura mijlocie, slab, dar numai vine si
muschi — si deci extrem de puternic — viclean, prefacut, nu s-ar fi
dat inapoi niciodata de la jaf sau omor.

Cit despre seful bandei, nu se stia nimic. Nu vorbise niciodata des-
pre nationalitatea sa. Se numea in adevar Kongre? Nu stia nimeni.
Un astfel de nume este destul de raspindit la indigenii din arhipelagul
Magellan si din Tara de Foc. in timpul unei calatorii a navelor
Astrolabe si Zelle, capitanul Dumont d'Urville, la o oprire in portul
Peckett din strimtoarea Magellan, primise la bord un patagonez care
se numea astfel. Dar era indoielnic ca acesta sa fie originar din Pata-
gonia. Nu avea fata ingusta in partea superioara si lata in partea infe^-
rioara cum o au locuitorii din acele regiuni, nici fruntea lor strimta
si piezisa, ochii alungiti, nasul turtit si statura indeobste inalta. Chipul
sau era departe de a fi blind ca la mai toate aceste popoare.

Kongre avea un temperament pe cit de energic pe atit de violent.
Aceasta se vedea usor din trasaturile lui intunecate, pe care nu izbutea
sa le ascunda o barba deasa, incaruntita, desi nu implinise decit 40 de

ani. Era un adevarat bandit, un raufacator periculos, faptasul multor
crime, care nu putuse sa-si gaseasca alt salas decit aceasta insula
pustie din care se cunostea numai coasta.

Dar de cind se adapostisera aici, cum au putut Kongre si tovarasii
sai sa-si duca viata ? Acest lucru il vom explica pe scurt.

Cind Kongre si complicele sau'Carcante fugisera din Punta-Arenas,
portul principal in strimtoarea Magellan, in urma nelegiuirilor pentru
care trebuiau sa atirne in streang, ei se refugiara in Tara de Foc, unde
era greu sa fie urmariti. Acolo aflara de la populatie cit de frecvente
erau naufragiile pe Insula Statelor, care inca nu avea nici un far. Fara
indoiala ca malurile ei fusesera acoperite de tot felul de epave si sfari-
maturi, dintre care unele desigur aveau o mare valoare. Kongre si
Carcante se gindira atunci sa organizeze o banda de jefuitori ai epa-
velor, impreuna cu doi sau trei ticalosi ca dinsii intilniti in Tara de Foc.
Li se asociara alti zece patagonezi de aceeasi teapa. O ambarcatiune
indigena ii transporta pe celalalt mal al strimtorii Lemaire. Dar desi
Kongre si Carcante fusesera marinari si navigasera mult timp prin
meleagurile nesigure din Pacific, nu putura evita o catastrofa. O fur-
tuna ii arunca spre est si valurile spumeginde sfarimara ambarcatiunea
de stincile capului Calnett, in momentul cind incercasera sa intre in
apele linistite ale portului Parry.

Atunci pornira pe jos spre golful Elgor. Nu fura deceptionati in
planurile lor. Plajele intre capul San-Juan si capul Several erau acope-
rite cu sfarimaturile unor naufragii mai vechi sau mai recente, cu balo-
turi de marfuri inca intacte, cu lazi cu provizii care puteau sa asigure
hrana bandei pe multe luni. Gasira revolvere si pusti usor de reparat,
munitii bine pastrate in cutiile lor metalice, lingouri de aur si argint
de mare valoare — provenind de la bogatele transporturi australiene — mobile, scinduri, lemne de tot felul, ici si colo citeva resturi de schelete, dar nici un supravietuitor al catastrofelor maritime.

De altfel, primejdioasa Insula a Statelor era cunoscuta de naviga-
tori. Orice nava pe care furtuna o izbea de aceasta coasta se pierdea cu
tot ce avea pe ea, oameni si marfuri.

Kongre si tovarasii sai nu se asezara in fundul golfului Elgor, ci la
intrarea lui, ceea ce convenea mai bine planurilor lor de a supraveghea
capul San-Juan. intimplarea ii facu sa descopere o pestera a carei
deschizatura se ascundea in dosul unor tufisuri dese de plante marine,
alge si varec, si care era destul de incapatoare pentru toata banda.
Asezata in spatele unor stinci ale falezei de pe malul de nord al golfului,
se afla la adapost de vintul din larg. Transportara asadar aici din restu-
rile naufragiilor tot ce putea servi ca mobila, paturi, haine, o cantitate
mare de conserve de carne, lazi cu pesmet, butoiase cu rachiu si vin.

O a doua grota, linga prima, servea sa se depoziteze tot ce avea
o valoare deosebita, ca aur, argint sau bijuterii pretioase gasite pe
plaja. Daca mai tirziu Kongre va reusi sa puna mina pe vreo nava
atrasa miseleste in golf, atunci va incarca toata prada si se va intoarce
in acele insule ale Pacificului in care savirsise primele piraterii.

Pina atunci, caci ocazia inca nu se ivise, raufacatorii nu putusera
parasi Insula Statelor. E adevarat ca timp de doi ani averea lor nu
inceta sa sporeasca. Avura loc alte naufragii, din care trasera mari
foloase. Si dupa exemplul jefuitorilor de epave de pe anumite coaste
periculoase din Lumea Veche si Noua, de multe ori provocara ei
aceste catastrofe. Noaptea, cind se dezlantuiau furtunile din est, daca
o nava ajungea in dreptul insulei, o atrageau cu focuri aprinse in
directia recifelor, si daca prin minune unul din naufragiati scapa de
furia valurilor, el era imediat masacrat. Asa se desfasurau actiunile
criminale ale acestor banditi, a caror existenta nu era cunoscuta.

Totusi, banda continua sa fie prizoniera pe insula. Kongre a putut
provoca naufragiul citorva nave, dar n-a reusit sa le atraga in golful
Elgor pentru a pune mina pe ele. Pe de alta parte, nici o nava n-a venit
sa se adaposteasca inauntrul golfului, putin cunoscut de capitani, si
chiar daca ar fi intrebat, ar fi trebuit sa aiba un echipaj prea slab ca
sa nu se apere de cei cincisprezece banditi. Timpul trecea si grota se
umplea de lucruri de mare valoare. E lesne de inchipuit furia lui Kongre
si a bandei sale. De altfel, acesta era vesnicul subiect de discutie intre
Carcante si seful lui.

— Sa esuam pe aceasta insula, ca o nava oarecare, repeta dinsul,
cind avem o incarcatura care valoreaza mai mult de o suta de mii
de piastri!

— Da, raspundea Kongre, va trebui sa plecam cu orice pret!

— Cind si cum? intreba Carcante.

Si aceasta intrebare raminea totdeauna fara raspuns.

— Proviziile noastre se vor termina, bombanea Carcante. Cind
gasesti ce sa pescuiesti, lipseste vinatul! Si ce ierni petrecem pe aceasta
insula! Mii de draci! Si cind ma gindesc la ce o sa mai avem de indurat!

La toate acestea, ce putea sa spuna Kongre! Era putin vorbaret
si nu prea prietenos. Dar fierbea de furie cind se vedea atit de nepu-
tincios! Nu, nu putea face nimic nimic! Nu neaparat o nava anco-
rata pe care banditii sa o captureze, ci chiar o mica ambarcatiune din
Tara de Foc, ce s-ar fi aventurat in estul insulei, ar fi fost de ajuns daca ar fi putut Kongre pune mina pe ea cu usurinta. Si daca nu el, cel
putin Carcante si unul din chilieni s-ar fi servit de ea spre a ajunge in
strimtoarea Magellan, unde s-ar fi prezentat ocazia sa plece la Buenos
Aires sau Valparaiso. Cu bani, care nu le lipseau, ar fi cumparat o

nava de 150—200 tone, pe care Carcante cu citiva marinari ar fi adus-o in golful Elgor. Aceasta nava odata ajunsa in liman, s-ar fi descotorosit
de echipaj asa cum stiau Apoi, intreaga banda s-ar fi imbarcat cu
bogatiile strinse, cu destinatia insulele Solomon sau Noile Hebride.

Asa stateau lucrurile cind, cu 15 luni inainte de aceasta povestire,
situatia se schimba brusc.

La inceputul lui octombrie 1858, un vapor sub pavilion argentinian
aparu in dreptul insulei si incepu manevra pentru a patrunde in golful
Elgor.

Kongre si asociatii sai recunoscura imediat o nava de razboi, contra
careia nu puteau intreprinde nici o actiune. Dupa ce inlaturara orice
urma a prezentei lor si camuflara intrarile celor doua grote, se retra-
sera in interiorul insulei pentru a astepta plecarea navei.

Era Santa-Fe care venea din Buenos Aires, avind la bord un inginer
insarcinat cu construirea unui far pe Insula Statelor si care trebuia sa
stabileasca locul pe care avea sa fie cladit.

Canoniera nu ramase decit citeva zile in golful Elgor si apoi pleca
fara sa fi observat vizuina lui Kongre si a bandei sale.

Cu toate acestea, Carcante, care se strecurase noaptea pina la liman,
putuse afla motivul pentru care
Santa-Fe acostase pe Insula Statelor.
Un far urma sa fie construit inauntrul golfului Elgor! Se parea ca
banda era nevoita sa-si paraseasca salasul, si ar fi facut-o desigur
daca ar fi putut. Kongre lua deci singura hotarire posibila in aceasta
imprejurare. El cunostea partea de vest a insulei in jurul capului San-
Bartolome, unde se gaseau alte caverne care puteau sa-i asigure un
refugiu. Fara a pierde nici o zi, deoarece canoniera trebuia sa revina
cu o echipa de muncitori pentru a incepe lucrul, el incepu sa transporte
tot ce era necesar pentru a putea trai timp de un an, fiind convins,
pe buna dreptate, ca la aceasta departare de .capul San-Juan nu avea
sa se teama ca va fi descoperit. Totusi, ii lipsea timpul sa goleasca
ambele grote. Trebuie deci sa se multumeasca sa scoata cea mai mare
parte din provizii — conserve, bauturi — asternuturi de pat, haine si
alte citeva lucruri de valoare, apoi, astupind cu grija intrarile cu pietre
si ierburi uscate, le lasa pe celelalte in plata Domnului.

Cinci zile dupa plecarea lor, Santa-Fe aparu din nou la intrarea
golfului Elgor si apoi ancora in liman. Muncitorii coborira pe uscat
si debarcara materialele transportate. Alesera ca teren o mica inaltime
si lucrarile incepura de indata, si se ispravira dupa cum se stie.

Iata de ce banda Kongre fusese nevoita sa se refugieze la capul San-
Bartolome. Un piriu format de topirea zapezilor le furniza apa nece-
sara. Pescuitul si intr-o oarecare masura vinatul le ingadui sa economi-
seasca proviziile cu care venisera din golful Elgor.

Dar cu cita nerabdare asteptau Kongre, Careante si tovarasii lor
ca farul sa fie terminat si
Santa-Fe sa plece, pentru a nu se intoarce
decit peste trei luni, cu schimbul!

Era de la sine inteles ca si Kongre, si Careante voiau sa afle tot ce se
facea in fundul golfului. Fie ca mergeau de-a lungul coastei de la sud
la nord sau ca se apropiau prin interiorul insulei, fie ca-i urmareau
de pe inaltimile care marginesc partea de sud a portului New-Year,
ei putura sa-si dea seama de mersul lucrarilor si sa stie cind se vor
termina. Kongre propuse atunci sa puna in aplicare planul pe care-l
pregatise de multa vreme. Cine stie daca acum, cind golful era luminat, vreo nava nu se va opri, nava pe care apoi o va putea fura dupa ce va fi masacrat intregul echipaj ?

Cit despre o excursie pe care ofiterii canonierei ar vrea s-o faca la
extremitatea sudica a insulei, Kongre gindea ca n-avea de ce sa se teama
Nimeni nu va fi ispitit, cel putin in acest an, sa se aventureze pina la
capul San-Bartolome prin podisurile golase sau ripele aproape de
neumblat, caci toata aceasta regiune muntoasa nu putea fi strabatuta
decit cu pretul unor eforturi imense. Comandantul canonierei — e
drept — putea sa faca inconjurul insulei. Dar era foarte putin
probabil sa caute sa debarce pe coasta plina de stinci, si in orice caz
banda va lua toate masurile sa nu fie descoperita.

De altfel, acest lucru nu se intimpla pina in luna decembrie, iar
lucrarile farului erau pe sfirsite. Paznicii ramineau singuri si Kongre
va fi incunostiintat de plecarea navei atunci cind farul isi va trimite
in noapte primele sale raze.

in ultimele saptamini, cite unul din banda observa ce se petrece,
de pe vreo inaltime de unde se putea vedea turnul, de la o distanta
de sapte-opt mile, cu ordinul de a se intoarce imediat cind se va aprinde lumina farului pentru intiia data.

Careante fu acela care in noaptea de 9 spre 10 decembrie aduse
aceasta veste la capul San-Bartolome.

— Da, exclama el, gasindu-l pe Kongre in caverna, diavolul a
aprins in sfirsit lumina acestui far, pe care tot diavolul o va stinge.

— Nu vom avea nevoie de el! raspunse Kongre, a carui mina se
intinse amenintator spre est.

Dupa citeva zile, la inceputul saptaminii urmatoare, vinind pe linga
portul
Parry, Careante se intimpla sa nimereasca o lama. Se stie ca
animalul ii scapa si veni sa se prabuseasca acolo unde-l vazuse Moriz,
pe ripa de linga padurea de fagi. Din acea zi, Vasquez si echipa sa,
dindu-si seama ca nu mai sint singurii locuitori ai insulei, incepura
sa supravegheze mai atent imprejurimile golfului Elgor.

Sosise deci momentul cind Kongre avea sa paraseasca capul San-

Bartolome, pentru a se intoarce la capul San-Juan. Banditii hotarira
sa lase materialele lor in caverna. Vor lua cu ei numai alimente pentru
drumul de trei-patru zile ce-l aveau de facut, socotind ca se vor apro-
viziona din depozitele farului. Era 22 decembrie. Plecind in zori si
urmind o poteca stiuta doar de ei, puteau strabate in prima zi o treime
de distanta. La sfirsitul acestei etape, in timpul careia parcurgeau
zece mile de teren muntos, halta avea sa se faca la adapostul copacilor
sau intr-o vagauna oarecare.

Dupa halta, a doua zi, inainte de rasaritul soarelui, Kongre va incepe
a doua etapa aproape la fel cu cea dintii, apoi, dupa inca o zi de mers,
va ajunge la golful Elgor in a treia seara.

Kongre credea ca in serviciul farului fusesera lasati numai doi
oameni, pe cind in realitate erau trei. Dar nu avea nici o importanta.
Vasquez, Moriz si Felipe nu se vor putea impotrivi bandei, neavind
nici o banuiala ca raufacatorii se afla in apropierea incintei. Doi vor fi
ucisi in locuinta si al treilea va fi raspus cu usurinta in camera de cart.
Kongre va devem astfel stapinul farului. Va avea apoi tot timpul sa
aduca materialele de la capul San-Bartolome si sa le depoziteze din nou in grota din golful Elgor.

Acesta era planul intocmit de temutul bandit. Nu se indoia ca va
reusi pe deplin. Dar sansa il va favoriza oare dupa aceea? Iata ce nu
mai era atit de sigur. in adevar, lucrurile nu mai depindeau de el.
Va trebui ca o nava sa ancoreze in golful Elgor. E adevarat ca acest
popas va fi cunoscut de navigatori dupa calatoria lui
Santa-Fe. Deci
se putea foarte bine ca o nava de tonaj mijlociu sa prefere sa se refu-
gieze in golful luminat de far decit sa strabata prin strimtoare, sau
ocolind pe la sud insula, o mare dezlantuita. Kongre se hotarise ca,
intr-un asemenea caz, sa puna mina pe nava care-i dadea posibilitatea
atit de mult asteptata, sa fuga in Pacific, scapind de pedeapsa pentru
crimele savirsite. Dar trebuia ca totul sa se petreaca inainte de intoar-
cerea canonierei pentru schimbarea paznicilor. Daca nu ar fi putut
parasi insula in timp util, Kongre si ai lui trebuiau sa se intoarca la
capul San-Bartolome. Si atunci nu va mai fi acelasi lucru. Cind comandantul Lafayate va afla de disparitia celor trei paznici ai farului, nu va avea nici o indoiala ca au fost victimele unei rapiri sau ale unui
asasinat. Se vor intreprinde cercetari si canoniera nu va pleca decit
dupa ce ii va cauta de la un capat la altul al insulei. Cum ar putea
atunci banda sa scape de aceasta urmarire si cum va putea supravietui
daca situatia s-ar prelungi? in caz de nevoie, guvernul argentinian
va trimite neindoielnic si alte nave. Si chiar daca ar reusi Kongre sa
puna mina pe o ambarcatiune a friegienilor — sansa putin probabila
— strimtoarea va fi supravegheata in asa fel, incit nu va mai putea
s-o traverseze pentru a se refugia in Tara de Foc. ii va ajuta oare
norocul pe banditi sa poata parasi insula la timp?

in seara zilei de 22, Kongre si Carcante se plimbau discutind la
extremitatea capului San-Bartolome si, dupa obiceiul marinarilor,
scrutau cerul si marea. Carcante zise:

— E deci stabilit ca vom lasa tot materialul la capul San-Barto-
lome?

— Da, raspunse Kongre. Va fi mai usor sa-l ridicam mai tirziu
cind vom fi stapini acolo si cind

Nu apuca sa termine. Cu ochii indreptati spre largul marii, se opri
si zise:

— Carcante priveste acolo in dreptul capului
Carcante privi marea in directia indicata.

— Ah, facu el, daca nu ma insel, este o nava!

— Care vrea sa ajunga la insula, spuse Kongre, si se tine aproape
de coasta, caci are vintul din fata.

in adevar, o nava, cu toate pinzele intinse, manevra la vreo doua
mile de capul San-Bartolome.

Cu toate ca avea vintul din fata, nava inainta putin cite putin si,
in caz ca voia sa treaca prin strimtoare, avea sa intre in ea inainte de a
se intuneca.

— E o goeleta, zise Carcante.

— Da o goeleta de 150—200 tone, raspunse Kongre,

Nu incapea indoiala ca goeleta voia mai degraba sa treaca prin
strimtoare decit sa o ia pe la capul San-Bartolome. Totul era daca
va ajunge in apropierea lui inainte sa se lase intunericul. Cu vintul
care sufla, nu risca sa fie aruncata de curent pe recife?

Toata banda se strinse la extremitatea capului.

Nu era pentru prima oara, de cind se aflau aici, ca o nava sa apara
la o distanta atit de mica de insula. Se stie ca, in asemenea imprejurari,
jefuitorii cautau s-o atraga in dreptul stincilor, prin focuri amagitoare.
Si de data aceasta cineva propuse sa se recurga la acest mijloc.

— Nu, raspunse Kongre, nu trebuie ca aceasta goeleta sa se sfarime.
Sa incercam sa punem mina pe ea Vintul si curentul ii sint potriv-
nice Noaptea va fi neagra. Va fi imposibil sa patrunda in strimtoare.
Miine ea va mai fi in dreptul capului si vom vedea ce vom face

O ora mai tirziu, nava disparu in bezna fara ca vreo lumina sa arate
prezenta sa in larg.

in timpul noptii, vintul se schimba si incepu sa bata dinspre sud-
vest. A doua zi in zori, cind Kongre si insotitorii sai iesira pe tarm.
zarira goeleta esuata pe recifele capului San-Bartolome.

CAPITOLUL V

GOELETA MAULE

Kongre cunoastea ca nimeni altul meseria de marmar. Daca a avut
vreodata comanda unei corabii, se punea intrebarea — ce fel de nava
si in ce mari ? Singur Carcante, marinar ca si dinsul, altadata secundul
sau in cursul acestei vieti ratacitoare dusa pe Insula Statelor, ar fi
putut s-o spuna. Dar nu o spunea.

Desigur ca nu era calomnie sa arunci in fata celor doi ticalosi numele
de pirat. Aceasta viata de criminali trebuie c-au dus-o si in insulele
Solomon sau in Noile Hebride, unde navele mai erau atacate destul
de des la acea data. Si fara indoiala ca, dupa ce scapasera de expedi-
tiile Angliei, Frantei si Americii in aceste parti ale oceanului Pacific,
ei s-au refugiat in arhipelagul Magellan, apoi pe Insula Statelor, unde
au devenit jefuitori de epave.

Cinci sau sase din insotitorii lui Kongre si Carcante fusesera si ei
pescari sau marinari ai flotei comerciale, si deci erau obisnuiti cu marea.
Cit despre fuegieni, ei vor putea completa echipajul daca banda va
reusi sa puna mina pe goeleta. Aceasta goeleta, dupa cum aratau coca
si arborada, n-avea mai mult de 150—160 de tone. O rafala din vest
o impinsese in cursul noptii pe un banc de nisip presarat cu roci, pe
care s-ar fi putut sfarima. Dar coca parea ca nu fusese avariata. incli-
nata la babord, cu etrava intoarsa oblic spre uscat, statea cu tribordul
catre larg. in aceasta pozitie se vedea toata puntea. Arborada era
intacta, de asemenea si velele strinse pe jumatate, afara de cele mici
care fusesera strinse complet.

in seara precedenta, cind goeleta fusese vazuta in dreptul capului
San-Bartolome, ea lupta cu un vint din nord-est destul de puternic si
cu o viteza destul de mica incerca sa ajunga la intrarea strimtorii
Lemaire. in momentul cind Kongre si ai sai o pierdusera din ochi din
cauza intunericului, vintul avea tendinta sa slabeasca si curind nu mai
sufla destul de tare pentru a permite unei nave sa inainteze cu viteza
obisnuita. Probabil ca, tirita de curenti in directia recifelor, se apro-
piase prea mult de coasta si nu mai putuse sa-si reia directia spre larg
cind, in timpul noptii, vintul isi schimba directia brusc, cum se-n-
timpla in aceste regiuni. Orientarea vergilor arata ca echipajul facuse
toate eforturile pentru a veni in vint. Dar fara indoiala ca fusese prea
tirziu, pentru ca pina la urma goeleta esua pe bancul de nisip.

in ceea ce privea pe capitan si echipajul sau, nu se puteau face decit
presupuneri. Dar probabil ca, vazindu-se impinsi de vint si de curenti
spre o coasta periculoasa, plina de recife, au coborit cu barca pe mare,

fiind siguri ca nava lor se va sfarima de stinci si ca vor pieri astfel cu
totii. Inspiratia se dovedi nefericita. Ramanind la bord, capitanul si
oamenii sai ar fi scapat teferi. Dar nu mai incapea indoiala ca pieri-
sera, caci barca se vedea cu chila in sus la doua mile distanta spre
nord-est, impinsa de vint in golful Franklin.

Nu era greu sa urce la bordul goeletei cit timp marea mai scadea.
Pornind de la capul San-Bartolome, puteai, sarind din stinca in stinca,
sa ajungi pina la locul unde esuase nava, care era la o departare de
cel mult o jumatate de mila. Acest lucru il facura Kongre si Carcante,
insotiti de doi din oamenii lor. Ceilalti ramasera pe mal pentru a observa daca nu se mai zarea vreun supravietuitor al naufragiului.

Cind Kongre si ai lui ajunsera pe bancul de nisip, goeleta era in intre-
gime pe uscat. Dar cum apa trebuia sa urce cu sapte-opt picioare la
urmatoarea maree, nu incapea nici o indoiala ca nava va putea pluti
din nou daca fundul ei nu era avariat. Kongre nu se inselase cind eva-
luase nava ca avind 160 de tone. Facind inconjurul ei, vazu partea din
spate pe care sta scris:
Maule, Valparaiso. Goeleta care esuase pe
Insula Statelor in noaptea de 22 spre 23 decembrie era deci o nava
chiliana.

— Asta-i tocmai ce ne trebuie, zise Carcante.

— Daca goeleta n-are o spartura in coca, isi dadu cu parerea unul
din banditi.

— O spartura sau orice alta avarie se repara, se multumi sa raspunda
Kongre.

Merse apoi sa cerceteze carena. Bordajul parea ca nu avusese de
suferit. Etrava putin ingropata in nisip era parca neatinsa, iar cirma
se afla la locul ei. Cit despre partea de coca culcata pe nisip, neputind
fi cercetata din exterior, nu se cunostea starea ei. Dupa doua ore de
plutire pe mare, Kongre va sti la ce sa se astepte.

— La bord! spuse el.

Daca inclinarea navei facea usoara imbarcarea prin babord, ea nu
permitea insa mersul pe punte. Trebuia sa te tirasti urcind de-a lungul
parapetului. Kongre si ceilalti il trecura, sprijinindu-se de sartul catar-
gului mare.

Zdruncinatura din timpul esuarii nu fusese prea puternica si, in
afara de citeva obiecte neamarate, totul era la locul sau. Goeleta nu
avea forme prea fine, coca ei era destul de plata si, ca urmare, nu era
prea inclinata si era sigur ca se va ridica singura in timpul fluxului,
daca in urma vreunei avarii nu se va umple cu apa.

Prima grija a lui Kongre fu sa se strecoare pina la comanda, a carei
usa o deschise cu oarecare greutate. Gasi cabina capitanului. Intra
sprijinindu-se de pereti, lua hirtiile de bord din sertarul unui dulap
si se intoarse pe punte unde il astepta Carcante.

Amindoi examinara jurnalul de bord si aflara urmatoarele:
Goeleta
Maule din Valparaiso, Chile, avind 157 de tone, capitan
Pailha, cu sase oameni echipaj, plecase cu lest la 23 noiembrie, cu
destinatia insulele Falkland. Dupa ce trecuse cu bine capul Horn,
Maule se pregatea sa intre in strimtoarea Lemaire, cind esua pe reci-
fele Insulei Statelor. Nici capitanul Pailha si nici vreunul din oamenii
echipajului n-au scapat din naufragiu, caci, daca vreunul din ei ar fi
supravietuit, trebuia sa se fi salvat pe capul San-Bartolome. Dar,
desi de doua ore se facuse ziua, nimeni nu aparuse pina acum.

Dupa cum se vede, goeleta nu avea nici o incarcatura, deoarece
plecase spre Maluine cu lest la bord. Dar esential pentru Kongre era
sa aiba la dispozitie o nava pentru a parasi insula, cu stocul de prada,
si va avea aceasta nava daca reusea s-o puna pe
Maule pe linia de
plutire.

Ar fi trebuit sa deplaseze lestul ca sa poata examina interiorul calei.
Lestul se compunea din fier vechi, aruncat gramada. Pentru a-l scoate,
se cerea un anumit timp si goeleta ar fi fost prea expusa daca vintul
s-ar fi intetit din larg. Era mai bine daca putea fi miscata de pe
bancul de nisip la ora fluxului. El nu va intirzia si in putin timp marea
va urca.

Kongre ii spuse lui Carcante:

— Vom pregati totul pentru a misca nava de indata ce va avea
destula apa sub chila. E posibil sa nu aiba o avarie mare si sa nu intre
multa apa.

— Vom sti in curind, raspunse Carcante, caci marea incepe sa
urce; apoi ce vom face, Kongre?

— Vom scoate nava in afara recifelor si o vom duce de-a lungul
istmului pina la golfuletul Pinguinilor, in fata cavernelor. Acolo nu
va atinge fundul nici la mareea cea mai joasa, caci nu calca mai mult
de sase picioare.

— Si apoi? intreba Carcante.

— Vom imbarca tot ce am adus din golful Elgor

— Si mai departe? zise Carcante.

— Vom vedea, raspunse Kongre.

incepura sa lucreze in asa fel ca sa nu piarda urmatoarea maree,
ceea ce ar fi intirziat cu 12 ore recuperarea goeletei. Trebuia cu orice
pret sa fie ancorata in golfulet inainte de prinz. Acolo va fi pe linia de
plutire si in relativa siguranta, daca timpul se mentinea frumos.

in primul rind Kongre, ajutat de tovarasii sai, ridica ancora din
tribord care fu fixata in afara bancului de nisip, intinzindu-se lantul
pe toata lungimea lui. in felul acesta, indata ce chila va pluti deasupra
nisipului, va fi posibil ca goeleta sa fie trasa pina la locul unde apa e

adinca. inainte ca mareea sa scada, se va putea ajunge la golfulet,
si dupa-amiaza se va putea examina cala.

Aceste masuri luate fara sovaire au fost puse in aplicare pina in
momentul cind incepu fluxul. Bancul de nisip avea sa fie acoperit
in curind de apa.

Apoi Kongre, Carcante si sase oameni urcara la bord, pe cind
ceilalti se indreptara spre tarm. Acum trebuia asteptat, nu era altceva
de facut.

De multe ori vintul se inteteste odata cu fluxul, batind din larg, si
acest lucru era de temut, caci goeleta ar fi putut sa se-mpotmoleasca
mai adinc in bancul de nisip. Cum ea se gasea aproape de mal, mareea
n-ar mai fi fost suficienta pentru a o degaja, daca ar mai fi fost impinsa spre uscat chiar cu numai o jumatate de cablu.

Dar se parea ca imprejurarile favorizau planurile lui Kongre. Vintul
batea acum spre sud, astfel ca el ajuta la degajarea navei.

Kongre si oamenii sai erau la prova, care trebuia sa pluteasca mai
curind decit pupa. Cum se putea spera pe drept cuvint, goeleta putea
sa se roteasca pe chila si n-ar mai fi fost nevoie decit sa virezi cabestanul
ancorei pentru a abate etrava spre larg; apoi, trasa de lantul lung de
aproape 160 de metri, nava ar fi ajuns in elementul ei. Intre timp,
marea urca incetul cu incetul. Anumite zvicniri indicau ca nava simtea
actiunea mareei. Fluxul venea cu valuri mari dar domoale, nici unul
nu se spargea in larg. Kongre nu si-ar fi putut dori imprejurari mai
fericite. Desi era acum sigur ca va degaja goeleta, punind-o apoi in
siguranta intr-unui din adinciturile golfului Franklin, o eventualitate
il mai ingrijora. Oare coca lui
Maule nu fusese gaurita la babord, in
partea care se aflase ingropata in bancul de nisip si care nu putuse
fi cercetata? Daca avea acolo o spartura, n-ar fi avut suficient timp
s-o gaseasca sub lest si s-o astupe. Atunci goeleta n-ar putea sa se
ridice, cala s-ar umple cu apa si ar fi nevoiti s-o abandoneze, iar prima
furtuna ar distruge-o.

Aceasta este marea lor grija. E lesne de inteles cu cita nerabdare
urmareau banditii cresterea fluxului. Daca vreo bucata din bordaj
era desfacuta sau calafatuirea distrusa, apa nu va intirzia sa navaleasca
in cala si
Maule nu se va putea ridica din nisip.

Dar incetul cu incetul spiritele se potolira. Marea crestea. Cu fie-
care moment, coca intra tot mai mult in apa care urca in jurul navei,
fara a patrunde in interior. Citeva zguduituri aratara ca era intacta
si puntea isi recapata orizontalitatea normala.

— Nici o gaura de apa! Nici o gaura! exclama Carcante.

— Atentie la cabestan! comanda Kongre.

Manivelele erau gata. Oamenii nu asteptau decit un ordin ca sa le

manevreze. Kongre, aplecat peste copastie, urmarea cum apa urca
incontinuu, de doua ore si jumatate. Etrava incepea sa se urneasca
din loc si partea dinainte a chilei nu mai atingea nisipul. Dar etamboul
raminea inca infundat in nisip si cirma nu se misca libera. Va mai
trebui o jumatate de ora ca si partea dinapoi a navei sa fie degajata.

Kongre vru atunci sa grabeasca operatia de ridicare si, tot raminind
in prova, striga:

— Vira!

Manivelele, impinse puternic, nu putura decit sa intinda lantul,
dar etrava nu se intoarse spre larg.

— Atentie! striga Kongre.

Era de temut in adevar ca ancora sa nu derapeze, si ar fi fost greu
sa fie fixata din nou.

Goeleta se ridicase complet si Carcante, examinind cala, se asigura
ca nu intrase apa. Asadar, chiar daca exista vreo avarie, cel putin
bordajul nu era spart. Se putea deci spera ca
Maule nu avusese de
suferit nimic nici in timpul esuarii, nici in cele 12 ore cit statuse pe
bancul de nisip. in aceste conditii, stationarea navei in golfuletul
Pinguinilor nu avea sa dureze mult timp. Va fi incarcata in aceasta dupamasa si miine va putea sa navigheze pe mare. De altfel, trebuia profitat de starea vremii. Vintul le era prielnic fie ca nava se va indrepta spre strimtoarea Lemaire, fie ca va merge de-a lungul coastei meridionale a Insulei Statelor, pentru a trece in Atlantic.

La ora noua mareea trebuia sa inceteze si se stie ca mareele in timpul
primului patrar de luna nu sint prea puternice. Dar, avindu-se in
vedere faptul ca goeleta nu calca prea mult la apa, se putea spera
ca va reincepe sa pluteasca.

in adevar, putin dupa ora opt si jumatate, pupa incepu sa se ridice.
Maule nu mai suferi nici o avarie, datorita bancului de nisip si marii
calme.

Kongre, dupa ce examina situatia, ajunse la concluzia ca putea din
nou incerca sa traga nava pe lantul ancorei, spre larg. La ordinul sau,
oamenii incepura sa vireze si, dupa ce trasera vreo douazeci de metri
de lant, prova navei fu in sfirsit indreptata spre larg. Ancora era bine
infipta. Ghearele ei intrasera in crapaturile rocilor si mai curind s-ar
fi rupt decit sa se desprinda la tractiunea cabestanului.

— Haide, baieti! striga Kongre.

Si toata lumea puse umarul, chiar si Carcante, in timp ce Kongre,
aplecat peste balustrada, observa pupa goeletei. Urmara citeva mo-
mente de dezamagire, caci jumatate din chila se freca inca de nisip.

Kongre si ceilalti incepura sa fie din nou ingrijorati. Marea nu va
mai urca decit inca douazeci de minute si trebuia ca goeleta sa fie

pusa pe linia de plutire inainte, caci altfel ar ramine tintuita pina la
mareea viitoare. Mareea urma sa fie in scadere inca doua zile si nu va
incepe sa creasca decit peste patruzeci si opt de ore.

Sosise momentul sa se faca o sfortare suprema.

E lesne de inchipuit furia acestor oameni, sau chiar turbarea lor,
daca s-ar fi dovedit neputinciosi.

Sa ai sub picioare nava pe care o doreai de atita vreme, care iti
asigura libertatea si te scapa de pedeapsa, si sa nu poti sa o smulgi
de pe acest banc <le nisip!

Si injuraturile, blestemele izbucnira pe cind gifiiau la cabestan,
cu teama ca ancora sa nu se rupa sau sa derapeze! Va trebui atunci
sa astepte fluxul de seara, pentru a putea fixa din nou ancora sau
pentru a o adauga pe cea de-a doua. Dar cine putea sti ce o sa se mai
intimple sau ce conditii atmosferice vor fi dupa 24 de ore!

Si in adevar, citiva nori destul de negri se aratara spre nord-est.
E drept ca, daca ar urma sa ramina pe loc, situatia navei nu s-ar inrau-
tati, caci bancul de nisip se gasea adapostit de faleza inalta a litora-
lului. Dar marea nu va deveni furioasa si valurile nu vor desavirsi
ceea ce esuarea incepuse cu o noapte inainte?

Si apoi, aceste vinturi de nord-est^ chiar daca sint mai domoale,
nu vor ajuta trecerea prin strimtoare. in loc sa aiba vintul plin in vele,
Maule va fi fortat sa navigheze cu vint de bulina citeva zile si, cind e
vorba de navigatie, o intirziere poate avea consecinte foarte grave.

Marea era acum linistita si in citeva minute refluxul se va face simtit.
Bancul de nisip era inca acoperit. Citeva virfuri de recife incepeau sa se arate, totusi. Extremitatea capului San-Bartoiome nu se mai vedea
si pe plaja apareau ultimele baltoace in urma mareei care scadea.

Era evident ca marea incepea sa se retraga incet si ca stincile vor
incepe in curind sa apara in jurul bancului de nisip.

Atunci se auzira noi injuraturi. Oamenii, istoviti, gifiind, erau
gata sa se dea batuti, socotind ca nu mai puteau reusi. Kongre sari la
ei, cu ochii scosi din orbite, spumegind de furie. Apucind un topor,
ameninta sa-l loveasca pe primul care si-ar parasi postul si toti stiau
foarte bine ca nu va sovai sa o faca.

Se apucara, asadar, din nou de lucru la manivele si eforturile lor
intinsera lantul aproape sa se rupa, strivind captuseala de arama a
narii ancorei.

in fine se auzi un zgomot. Piedica de siguranta a cabestanului
intrase in locasul sau. Goeleta facuse o mica miscare catre larg. Echea
cirmei redeveni mobila, indicind ca aceasta se degaja incetul cu incetul din nisip.

— Ura! Ura! strigara oamenii, simtind ca nava se elibereaza. Chila

alunecase pe nisip. Rotirea cabestanului se accelera si in citeva minute, trasa de ancora, goeleta sfirsi prin a pluti in afara bancului.

Imediat Kongre se repezi la timona, lantul slabi, ancora derapa si
fu ridicata la post. Nu mai trebuia decit sa treaca printre recife pentru
a intra in golful Franklin.

Kongre puse sa se ridice focul mare care era suficient pentru mersul
navei. Marea o inconjura din toate partile. O jumatate de ora dupa ce
ocolise ultimele stinci de-a lungul malului, goeleta ancora in golfuletul
Pinguinilor, la doua mile departare de capul San-Bartolome.

CAPITOLUL VI
IN GOLFUL ELGOR

Operatiunea de readucere pe linia de plutire reusise din plin. Dar
asta inca nu era totul. Goeleta nu se prea afla in siguranta in acest
adapost sapat in tarmul capului San-Bartolome. Era prea expusa la
furtunile de nord-vest si la hula din larg. in sezonul mareelor inalte ale
echinoxului, n-ar fi putut ramine aici nici 24 de ore.

Kongre stia acest lucru. Asa ca intentia sa era sa paraseasca acest
adapost in timpul refluxului de a doua zi, de care voia sa se foloseasca
pentru a strabate in parte strimtoarea Lemaire.

inainte de asta, trebuia totusi neaparat sa cerceteze in amanunt
nava si sa verifice starea interioara a cocii. Cu toate ca avea siguranta
ca apa nu patrundea, se putea totusi ca nu bordajul, ci scheletul sa fi
suferit din cauza esuarii si sa fie necesare anumite reparatii in vederea
unei calatorii mai lungi.

Kongre puse imediat oamenii sa deplaseze lestul care umplea cala
pina la partea superioara a varangelor. Nu va trebui neaparat descar-
cat, ceea ce va economisi timp si munca, si mai ales timpul, atit de
important in situatia putin sigura in care se afla
Maule. Mai intii,
fierul vechi din care era format lestul fu transportat in cala dinspre
prova spre pupa, pentru a se putea cerceta partea dinainte a borda-
jului interior. Aceasta cercetare fu facuta in mod minutios de Kongre
si Carcante, ajutat de un chilian numit Vargas, care lucrase altadata
ca dulgher in atelierele de constructii din Valparaiso si cunostea bine
aceasta meserie.

Nu se constata nici o avarie in toata partea cuprinsa intre etrava si
calciiul catargului de mizena. Varaugele, coastele si bordajul erau in
stare buna; intarite cu arama, nu se resimtisera de socul produs de
esuarea pe bancul de nisip.

Dupa ce lestul fu apoi impins din nou in fata, coca fu gasita neatinsa
si de la catargul de mizena pina la catargul mare, Pontifii nu erau
indoiti sau deformati si scara care ducea spre puntea centru nu fusese
deplasata.

Se ocupara apoi de a treia portiune a calei, de catargul mare pina la
etambou. Aici gasira o avarie de oarecare importanta. Desi nu exista
o spartura, coastele din babord aveau o adincitura pe o lungime de
un metru si jumatate. Aceasta probabil se facuse din cauza izbiturii
de un virf de stinca, inainte ca goeleta sa fi fost impinsa pe bancul de
nisip. Daca bordajul nu cedase complet, daca umplutura de cilti
ramasese pe loc, ceea ce impiedicase apa sa patrunda in cala, totusi
aceasta avarie prezenta o anumita gravitate si orice marinar trebuia
sa tina seama de ea.

O reparatie se impunea deci in momentul cind nava trebuia sa iasa
in larg, in afara de cazul cind ar fi fost vorba de o scurta traversare
pe timp frumos. De altfel, mai mult ca sigur ca o asemenea reparatie •
tinea o saptamina intreaga daca existau materialele si uneltele nece-
sare.

Cind Kongre si ai lui stiura despre ce este vorba, blestemele, indrep-
tatite de situatia in care se aflau, urmara uralelor care insotisera repu-
nerea pe linia de plutire a navei
Maule. Oare goeleta nu le va putea
servi la nimic? Oare nu vor putea parasi Insula Statelor?

Kongre interveni atunci zicind:

— Avaria este in adevar grava in starea actuala nu putem sa ne
incredem in
Maule, care pe timp de furtuna ar risca sa se sparga
Sint de parcurs sute de mile inainte de a ajunge in insulele Pacificului!
Ar insemna sa riscam sa ne scufundam pe drum. Dar aceasta avarie
se poate repara si o vom repara.

— Unde? intreba unul din chilieni, care nu-si ascundea ingrijorarea.

— Nu aici, in orice caz, spuse un alt bandit.

— Nu, raspunse hotarit Kongre. in golful Elgor.

in adevar goeleta putea sa strabata distanta pina la golf in 48 de
ore. Nu aveau decit sa navigheze de-a lungul litoralului insulei, pe la
sud sau pe la nord. in grota unde se afla toata prada, dulgherul va avea
la dispozitie lemnul si uneltele necesare acestei reparatii. Chiar daca
era nevoie de 15 zile, de trei saptarnini,
Maule va putea astepta. Timpul bun trebuia sa mai dureze cel putin doua luni si in felul acesta Kongre si banda sa vor putea sa paraseasca Insula Statelor la bordul unei nave care, odata reparatiile facute, oferea toate garantiile de securitate. in plus, Kongre avusese intotdeauna intentia sa ramina citva timp in golful Elgor dupa ce va parasi capul San-Bartolome. N-ar fi vrut cu nici un pret sa piarda obiectele de tot felul lasate in grota, cind lucrarile farului il obligasera sa se refugieze in celalalt capat al insulei. Astfel planurile sale nu vor fi modificate si doar oprirea in golf va fi mai indelungata.

Din nou increzatori in soarta lor, banditii facura pregatirile nece-
sare pentru ca nava sa plece a doua zi, in timpul mareei inalte.

Cit despre prezenta paznicilor farului, ea nu-i nelinistea pe pirati,
in citeva cuvinte, Kongre arata ce soarta le pregatea.

— inainte de sosirea goeletei, ii zise el lui Carcante intre patru ochi,
eram decis sa pun stapinire pe baia Elgor. Intentiile mele nu s-au schimbat. Numai ca, in loc sa ajung neobservat acolo, prin insula, vom ajunge pe calea marii, la vedere. Goeleta va ancora in golfulet. Vom li primiti fara sa stirnim banuieli si apoi Un gest, pe care Carcante il intelese, sfirsi gindul lui Kongre. Si in adevar, acest ticalos avea toate
sansele sa reuseasca. Doar printr-o minune Vasquez, Moriz si Felipe
puteau sa scape de soarta care-i ameninta.

Dupa-amiaza fu destinata pregatirilor de plecare. Kongre dadu
ordin sa se puna la loc lestul si se ocupa de incarcatul proviziilor,
armelor si a altor obiecte aduse la capul San-Bartolome.

Totul se facu cu repeziciune. De la plecarea din golful Elgor —
adica de mai bine de un an — Kongre si oamenii sai se hranisera
indeosebi din rezervele lor si nu mai ramasese din ele decit o cantitate
foarte mica, pe care o asezara in cambuza. Cit despre rufe, haine,
unelte, obiecte de aur si argint, ele fura depuse in bucatarie in cazarma
echipajului, in magazia de la pupa si in cala vasului, unde aveau sa tie
depozitate si lucrurile aflate in caverna din dreptul golfului.

Pe scurt, se munci in asa fel incit, la ora patru dupa-masa, toata
incarcatura era la bord. Goeleta putea pleca imediat, dar Kongre se
feri sa navigheze noaptea de-a lungul unui litoral plin de recife. Nu
stia nici daca va trece prin strimtoarea Lemaire, pentru a ajunge in
dreptul capului San-Juan. Aceasta depindea de directia vintului.
Da, va trece, daca va bate din sud, si nu va trece daca va bate din nord,
cu tendinta de a se inteti. Atunci era mai bine sa inconjoare insula
pe la sud, ceea ce ar face ca goeleta sa fie aparata de coasta. in plus,
oricare ar fi drumul ales, aceasta traversare — dupa parerea lui —
nu trebuia sa dureze mai mult de vreo treizeci de ore, adaugindu-se
si oprirea din timpul noptii. Seara nu aduse nici o schimbare a vremii.
Nici urma de negura la apusul soarelui si linia orizontului care despar-
tea cerul de mare era asa de deslusita, ca o raza verde traversa spatiul
cind discul soarelui disparu indaratul zarii.

Se parea deci ca noaptea va fi calma, si chiar asa se intimpla. Cea
mai mare parte a oamenilor o petrecura la bord, unii in cazarma, altii
in cala. Kongre ocupa cabina capitanului Pailha, la dreapta, si Car-
cante pe cea a secundului, in stinga careului.

La prima ora a diminetii, Kongre ajunse cu o barca la mal si, in
dreptul capului San-Bartolome, se urca printr-o viroaga, pe coama
falezei.

De la aceasta inaltime, privirea sa putea cuprinde marea pe o vasta
intindere. Numai spre est cimpul vizual era inchis din cauza sirului
de munti care se ridicau intre capul San-Antonio si capul Kempe.

Marea, calma in regiunea din sud, era destul de agitata la intrarea in
strimtoare, pentru ca vintul devenea mai tare si mai rece.

in rest nu se vedea in larg nici o pinza sau urma de fum si goeleta
nu va intilni cu siguranta nici o nava in scurta traversare pina la capul
San-Juan.

Kongre se hotari imediat. Fiindu-i teama ca vine furtuna si nevrind
sa supuna goeleta la mari eforturi, expunind-o hulei din strimtoare,
totdeauna puternica in timpul refluxului, se decise sa faca drumul de-a
lungul coastei meridionale a insulei si sa ajunga la baia Elgor, trecind
pe la capurile Kempe, Webster, Several si Diegos. Pe la sud sau pe
la nord, distanta era aproape aceeasi.

Kongre cobori, reveni pe mal, apoi pleca spre grota, unde constata
ca nici un obiect nu fusese uitat. Nimic nu va da in vJleag, deci, pre-
zenta unui grup de oameni la capatul de vest al Insulei Statelor.

Se facuse ceva mai mult de ora sapte. Refluxul care incepea va ajuta
la iesirea din golfulet.

Ridicara ancora, ridicara vela trinca si focul, suficiente sa scoata
goeleta din zona bancurilor de nisip, cu briza care batea din nord-est.

Kongre tinea timona in timp ce Carcante veghea in prova. Zece
minute fura destul pentru a degaja nava dintre gramezile de recife
si goeleta incepu sa simta, putin ruliul marii.

Din ordinul lui Kongre, Carcante desfasura mizena si brigantina,
care inseamna la o goeleta vela cea mare, apoi ridica vela gabie.
Cu velele intinse,
Maule o porni in larg spre sud-vest, pentru a trece
de capul San-Bartolome.

Dupa o jumatate de ora, Maule ocolise stincile. intoarse apoi
mult si lua directia spre est, in asa fel incit sa aiba vintul cit mai din
spate. Vintul ii era favorabil la adapostul coastei meridionale a insu-
lei, de care nava nu se indeparta la mai mult de trei mile.

intre timp, Kongre si Carcante putura sa constate ca aceasta nava
usoara se comporta bine la toate vitezele. Desigur ca vara nu era
nici un pericol sa te aventurezi cu ea in apele Pacificului, dupa ce-ai
lasat in urma ultimele insule ale arhipelagului Magellan.

Kongre ar fi putut sa ajunga la intrarea baii Elgor in aceeasi seara,
dar prefera sa se opreasca intr-un punct oarecare al litoralului, inainte
de apusul soarelui. Nu forta deci velele, se sluji numai de o parte
din ele si se multumi cu o viteza de cinci-sase mile pe ora.

in aceasta prima zi, Maule nu intilni nici o alta nava si cind se
lasa noaptea, se opri la est de capul Webster, dupa ce facuse cam o
jumatate de drum. Aici se ingramadeau stinci uriase si se vedeau
cele mai inalte maluri ale insulei. Goeleta ancora la un cablu de mal,
intr-o adincitura adapostita de o limba de pamint; o nava nu putea
fi mai bine asezata inauntrul unui port si chiar al unui bazin portuar.
Desigur ca daca vintul incepea sa bata din spre sud,
Maule ar fi fost
foarte expus in acest loc, unde marea, cind se umfla in timpul furtu-
nilor polare, este tot asa de agitata ca la capul Horn.

Dar vremea raminea frumoasa, vintul batea de la nord-est si
norocul continua sa favorizeze planurile lui Kongre si ale oamenilor
sai!

Noaptea de 25 spre 26 decembrie fu una dintre cele mai linistite.
Vintul, care incetase catre ora zece seara, incepu din nou sa sufle
dis-de-dimineata, pe la ora 4.

La prima licarire a zorilor, Kongre lua masuri de plecare. Se
intinsera velele care fusesera strinse in timpul noptii. Cabestanul
readuse ancora la post si goeleta se puse in miscare.

Capul Webster se prelungeste in mare cu patru-cinci mile de la
nord spre sud. Goeleta trebuia deci sa urce pentru a ajunge la coasta
care merge spre est si care pina la capul Several, are o lungime de
aproape douazeci de mile.

Maule isi relua drumul in aceleasi conditii ca in ziua precedenta
indata ce ajunse linga litoral, unde regasi aceleasi ape linistite la
adapostul malurilor inalte.

Ce coasta ingrozitoare! Si mai infricosatoare chiar decit cea din
strimtoare! O ingramadire de blocuri imense intr-un echilibru ne-
sigur, multe din ele umplind plajele pina la distanta acoperita de
maree — enorma intindere de recife negre, care nu lasau nici un loc
liber intre ele nu numai pentru o nava de mic tonaj, dar nici macar
pentru ca o simpla barca sa poata acosta.

Goeleta mergea cu jumatate din vele, la vreo trei mile de litoral.
Kongre, necunoscind aceasta coasta, se temea, pe drept cuvint,
sa se apropie prea tare. Pe de alta parte, nevrind sa solicite prea mult
goeleta, o mentinea in apele linistite pe care nu le putea intilni mai in
larg.

Pe la ora zece, ajuns in dreptul intrarii golfului Blossom, nu mai
putu sa evite complet hula. Vintul batind spre golful care intra adinc
in insula, ridica valuri mari pe care
Maule le primea in coasta, gemind.
Kongre mentinu viteza pentru a depasi capul care limiteaza golful
spre est, apoi, acest punct odata trecut, strinse vintul la maximum
si cu murele la babord se intrepta in larg.

Kongre apucase el insusi timona si, cu velele intinse, cauta sa se
slujeasca de vint cit mai mult. Abia pe la patru dupa-masa socoti
ca urcase in vint destul pentru ca sa-si atinga tinta in linie dreapta.
Manevrind apoi pentru a avea vintul cit mai in spate, schimba murele
si lua directia spre golful Elgor, lasind in acel moment in urma capul
Several, la patru mile spre nord-est. De la aceasta distanta coasta se
putea vedea toata, pina la capul San-Juan.

in acelasi timp, in spatele capului Diegos aparea turnul Farului
de la Capatul Lumii, pe care Kongre il vedea pentru prima oara.
Cu luneta gasita in cabina capitanului Pailha, putu chiar sa
-l zareasca
pe unul din paznici care, de pe galerie, cerceta marea. Soarele mai
trebuia sa ramina trei ore deasupra orizontului si fara indoiala ca
goeleta va putea ancora inainte de caderea noptii.

Era sigur ca nava fusese reperata de paznici si ca sosirea sa in
apele Insulei Statelor era semnalata. Atita timp cit Vasquez si ca-
marazii sai il vazusera indreptindu-se spre larg,putusera crede ca
nava mergea spre Maluine. Dar de cind venea cu vintul din tribord,
nu mai aveau probabil nici o indoiala ca voia sa intre in golf.

Putin ii pasa de altfel lui Kongre ca Maule fusese zarita si nici
ca se banuia ca va ancora aici. Aceasta nu schimba cu nimic pla-
nurile sale.

Spre satisfactia lui, ultima parte a calatoriei se facea in conditii
favorabile. Vintul batea ceva mai tare din est. Cu velele bratate la
maximum, goeleta nu mai trebuia sa infrunte valurile cele mari
pentru a trece de capul Diegos.

imprejurarea era cit se poate de fericita, caci coca, in starea in
care era, nu ar fi suportat diverse manevre care puteau s-o subre-
zeasca, ba chiar sa-i faca vreo spartura inainte de a fi intrat in golf.

Asa se si intimpla. Cind Maule era la vreo doua mile de golf, unul
din oamenii echipajului, ducindu-se in cala, urca inapoi strigind
ca apa patrundea printr-o crapatura in bordaj.

Era exact in locul unde coca cedase la ciocnirea cu o stinca. Daca
bordajul rezistase pina aici, crapase acum pe o intindere de citeva
degete. De fapt, avaria nu avea mare importanta. Deplasind lestul,
Vargas reusi sa astupe fara mare greutate crapatura cu niste cilti.
Dar bineinteles ca mai tirziu era necesara o reparatie facuta cu grija,
in starea in care ramasese dupa esuarea de la capul San-Bartolome,
goeleta nu avea nici o sansa sa infrunte apele Pacificului.

Era ora sase cind Maule aparu la o mila si jumatate de gura Caii
Elgor. Kongre dadu ordin sa se stringa velele superioare de care nu
mai avea nevoie. Fura lasate numai gabierul, focul mare si brigantina.
Cu aceste vele,
Maule va ajunge fara greutate sa ancoreze in golfu-

letul din fundul baii Elgor, sub comanda lui Kongre care cunostea
perfect drumul si care ar fi putut sluji ca pilot si altor vase.

De altfel, la ora sase jumatate seara se proiecta pe apa un fascicol
de raze luminoase. Se aprinsese farul si prima nava careia avea sa-i
lumineze calea prin acest golf era o goeleta chiliana, cazuta in miinile
unei bande de pirati.

Era aproape sapte si soarele tocmai scapata dupa inaltimile Insulei
Statelor,- cind
Maule lasa la tribord capul San-Juan. Golful se des-
chidea in fata sa. Kongre intra cu vintul din pupa.

Kongre si Carcante, trecind in dreptul cavernelor, constatasera
ca intrarile lor nu fusesera descoperite, caci mai erau astupate cu
pietre si cu o perdea de maracini. Nimic deci nu tradase prezenta
lor pe aceasta parte a insulei si vor gasi prada la locul ei, asa cum o
lasasera.

— Totul merge bine, zise Carcante catre Kongre, in spatele caruia
se afla.

— Si in curind va merge si mai bine! raspunse Kongre.

Dupa douazeci de minute, Maule ar fi ajuns la locul unde trebuia
sa ancoreze.

in acest moment nava fu «interceptata» de doi oameni care tocmai
coborisera de pe terasa pe faleza.

Erau Felipe si Moriz. Ei pregatira salupa pentru a urca la bordul
goeletei. Vasquez era de serviciu in camera de cart.

Cind goeleta ajunse in mijlocul golfului, brigantina si gabierul
fusesera strinse si
Maule nu mai avea alta vela intinsa decit focul
mare, pe care Carcante o cobora.

in momentul cind aruncara ancora, Moriz si Felipe sarira pe
puntea navei.

La ordinul lui Kongre, primul fu izbit cu toporul in cap si cazu.
in acelasi timp, doua focuri de revolver doborira pe Felipe linga
camaradul sau. Amindoi murira pe loc. Printr-una din ferestrele
camerei de cart, Vasquez auzi focurile de arma si vazu cum sint ucisi
camarazii sai.

Aceeasi soarta il astepta si pe el daca il prindeau banditii. De
la acesti asasini nu te puteai astepta la mila. Sarmanul Felipe, sar-
manul Moriz, el nu avusese ce face pentru a-i salva si ramasese acolo
sus, inspaimin'at de aceasta crima oribila, savirsita in citeva clipe!

Dupa primul moment de uimire, isi recapata singele rece si examina
repede situatia. Trebuia sa nu cada cu nici un pret in miinile acestor
ticalosi. Poate ca nu stiau de existenta lui, dar era de presupus ca,
manevra de ancorare odata terminata, mai multi dintre ei se vor
gindi sa urce in far cu scopul de a-i stinge luminile si de a impiedica

astfel intrarea altor nave in golf, cel putin pina a doua zi dimineata.

Fara intirziere, Vasquez parasi camera de cart si se repezi pe sca-
rile ce duceau la locuinta de jos.

Nu era nici un moment de pierdut. Se si auzea zgomotul salupei
departindu-se de goeleta si aducind citiva oameni din echipaj care
sa debarce pe tarm.

Vasquez lua doua revolvere pe care si le puse la briu, baga citeva
provizii intr-un sac pe care-l lua in spate si apoi iesi din dormitor,
cobori repede panta incintei si, fara a fi fost vazut, disparu in intu-
neric.

CAPITOLUL VII
GROTA

Ce noapte groaznica va petrece nenorocitul de Vasquez si in ce
situatie jalnica se gasea! Camarazii sai fusesera masacrati, apoi
aruncati peste bord si cadavrele lor erau acum tirite in larg de reflux!
Nu se gindea ca si el ar fi avut aceeasi soarta daca nu era de paza
la far. Se gindea numai la camarazii pe care-i pierduse. «Sarmanul
Moriz, sarmanul Felipe, isi spunea, s-au dus sa-si ofere serviciile
lor acelor ticalosi, cu toata increderea, si li s-a raspuns cu focuri de
revolver! Nu-i voi mai vedea, iar ei nu-si vor mai vedea tara si familia!.
Si sotia lui Moriz care-l astepta peste doua luni cind va afla de
moartea lui!»

Vasquez era zdrobit. Simtea o dragoste sincera pentru cei doi
paznici, el, seful lor ii cunostea de multi ani! La sfaturile lui
cerusera sa fie luati la far Si acum ramasese singur! Singur!

Dar de unde oare venea aceasta goeleta si ce fel de echipaj de ban-
diti avea la bordul sau? Sub ce pavilion mergea si de ce se oprise in
golful Elgor? O cunosteau? Si ce venisera sa faca aici? De ce
nici nu debarcasera bine ca si stinsesera farul ? Voiau deci sa impie-
dice ca vreo nava sa-i urmareasca in golf? Aceste intrebari se pe-
rindau prin mintea lui Vasquez, fara sa le poata gasi vreun raspuns.
Nici nu se gindea la primejdia care-l pindea. Cu toate acestea, rau-
facatorii isi vor da seama in curind ca dormitorul trebuia sa fi fost
ocupat de trei paznici Vor incepe atunci sa-l caute pe al treilea!
Si nu vor reusi in cele din urma sa-l descopere?

Din locul unde se refugiase pe malul golfului, la mai putin de 200
de pasi de ancoraj, Vasquez vedea miscindu-ss lumina felinarelor,
cind la bordul goeletei, cind pe terasa farului sau prin ferestrele dor-
mitorului. Asculta cum se strigau acei oameni cu voce tare in limba

lor materna. Erau oare compatrioti, chilieni, peruvieni, bolivieni
sau mexicani, care toti vorbeau limba spaniola, sau poate brazilieni ?

in fine, pe la ora zece, luminile se stinsera si nici un zgomot nu
mai tulbura linistea noptii.

Totusi, Vasquez nu putea ramine pe loc. Cind se va face ziua, va
fi descoperit. Cum nu putea astepta nici o mila de la acesti banditi,
trebuia sa ajunga undeva unde nu aveau sa-l gaseasca. in ce parte
sa-si indrepte pasii? Spre interiorul insulei unde ar fi oarecum in
mai mare siguranta? Sau, dimpotriva, spre intrarea in golf, in spe-
ranta ca va fi luat de vreo nava care ar trece pe linga tarm? Dar fie
in interior, fie pe litoral, cum va putea sa-si asigure existenta pina
in ziua cind va veni schimbul? Proviziile sale se vor termina repede,
inainte de 48 de ore nu-i va mai ramine nimic. Cum sa-si mai procure
hrana? Nici macar nu luase o unealta de pescuit! Si cum sa-si faca
foc, prin ce mijloc? Va fi oare nevoit sa se hraneasca numai cu scoici?

Energia lui obisnuita il ajuta. Trebuia sa ia o hotarire si o lua.
Aceea de a ajunge pe litoralul capului San-Juan, pentru a-si petrece
noaptea. Cind vor veni zorile, va vedea ce mai are de facut.

Vasquez parasi deci locul de unde observa goeleta. Nu se mai
auzea nici un sunet, nu se mai zarea nici o lumina. Raufacatorii
se stiau in siguranta in golf si probabil ca nimeni nu sta de paza la
bord.

Vasquez o porni pe malul nordic de-a lungul falezei. Nu mai auzea
decit clipocitul marii care se retragea si din cind in cind strigatul
vreunei pasari intirziate care se intorcea la cuibul ei.

Era ora 11 cind se opri la extremitatea capului. Acolo, pe mal,
nu gasi un alt adapost decit o adincitura ingusta, unde ramase pina
se facu ziua.

inainte ca soarele sa lumineze orizontul, Vasquez cobori pe malul
marii si se uita daca nu vine cineva dinspre far sau dinspre cotitura
falezei unde incepea capul San-Juan.

Tot litoralul era pustiu pe ambele maluri ale golfului. Nici o am-
barcatiune nu se vedea, cu toate ca acum echipajul goeletei avea doua
la dispozitia sa — barca de pe
Maule si salupa farului.

Nici o nava nu aparea in largul insulei.

Vasquez se gindi cit de periculoasa devenea navigatia in apropierea
Insulei Statelor din cauza ca nu mai functiona farul. in adevar, navele
din larg nu vor mai putea sa-si dea seama de pozitia lor. Cu credinta
de a gasi luminile farului din fundul baii Elgor, ele se vor indrepta
linistite catre vest si vor risca sa se izbeasca de aceasta coasta pericu-
loasa, cuprinsa intre capul San-Juan si Capul Several.

— Ticalosii au stins luminile farului! exclama Vasquez. Si cum
n-au interes, nu le vor aprinde din nou!

Stingerea farului era in adevar un fapt foarte grav, de natura sa
provoace naufragii din care banditii sa se infrupte in timpul sederii
lor in golf. Nu vor mai avea nevoie, ca altadata, sa atraga cu focuri
de pe uscat navele, caci acestea, nebanuind nimic, vor veni sa gaseasca farul.

Vasquez, asezat pe o stinca, se gindea la tot ce se petrecuse in ajun
Se uita daca trupurile nefericitilor sai camarazi nu erau tirite de curenti..
Nu, refluxul isi desavirsise opera si fusesera inghititi de adincurile
marii.

Situatia i se infatisa in toata realitatea ei infricosatoare. Ce putea
sa faca? Nimic nimic, in afara de a astepta intoarcerea canonierei
Santa-Fe. Dar mai trebuiau sa treaca doua luni ca ea sa-si faca aparitia
la intrarea baii Elgor. Admitind ca Vasquez n-ar fi fost descoperit
inainte, cum va putea el sa-si procure hrana? Un adapost va gasi
intotdeauna in interiorul vreunei grote a falezei si, de altfel, timpul
frumos trebuia sa se prelungeasca cel putin pina la sosirea schimbu-
lui. Daca nenorocirea s-ar fi intimplat iarna, Vasquez n-ar fi putut
rezista la aceste temperaturi joase care fac ca termometrul sa arate
30 pina la 40 de grade sub zero. Ar fi murit de frig inainte de a fi murit
de foame.

in primul rind Vasquez incepu sa caute un adapost. Locuinta
aratase cu siguranta piratilor ca serviciul la far era incredintat unui
numar de trei paznici. Fara indoiala ca vor voi cu orice chip sa scape
de cel de-al treilea, care fugise, si nu vor intirzia sa-l caute in impreju-
rimile capului San-Juan.

Vasquez isi recapatase intreaga energie. Desperarea nu putuse
coplesi mult timp acest caracter atit de calit.

Dupa citeva cautari, gasi in fine o crapatura ingusta, cu adincimea
de zece picioare si cu latimea de cinci-sase, in apropierea soitului pe
care faleza il facea cu plaja capului San-Juan. Un nisip moale acoperea solul, care era in afara pericolului de a fi atins de cele mai multe maree si care era ferit si de sfichiuirea puternica a vinturilor din larg. Vasquez
intra in aceasta vagauna unde puse cele citeva lucruri luate din
locuinta farului, precum si putinele provizii din sac. Cit despre apa
dulce, un mic riu, alimentat de topirea zapezilor si care curgea de la
poalele falezei spre golf, ii putea astimpara setea. Vasquez isi potoli
foamea cu pesmeti si o conserva de carne. Cind voi sa iasa pentru
a bea putina apa, auzi la mica distanta un zgomot si se opri. «Sint
ei», isi zise.

Culcindu-se in dreptul peretelui, pentru a putea vedea fara a fi
vazut, privi in directia golfului.

Patru oameni intr-o barca erau dusi de curent. Doi stateau in fata.
Ceilalti doi, din care unul tinea cirma, se aflau in spate.
Era barca goeletei si nu salupa farului.

«Ce cauta aici? se intreba Vasquez. Ma cauta pe mine?» Dupa
modul cum navigase goeleta in golf, era sigur ca acesti ticalosi cunos-
teau bine locurile si ca nu era prima oara cind puneau piciorul pe
pamintul insulei Desigur, nu pentru a cerceta coasta venisera pina
aici! «Daca nu vor sa ma prinda pe mine, care este atunci scopul
lor?»

Vasquez urmarea oamenii. Dupa parerea lui, acela care era la cirma
barcii, cel mai in virsta din cei patru, trebuia sa fi fost seful, capitanul
goeletei. N-ar fi putut spune de ce nationalitate era, dar i se paru,
dupa infatisare, ca atit el cit si insotitorii lui apartineau rasei spaniole
din America de Sud.

in acest moment ambarcatiunea se gasea aproape de intrarea baii,
dupa ce plutise de-a lungul malului nordic, la o suta de pasi de crapa-
tura unde se ascundea Vasquez. Paznicul nu o pierdea din ochi.

Seful facu un semn si lopetile incetara sa visleasca. O intoarcere a
cirmei, profitind de mersul incetinit al barcii, o facu sa acosteze la
mal.

Cei patru oameni debarcara de indata, dupa ce unul din ei infipse
cangea in nisip.

Iata cuvintele care ajunsera la urechile lui Vasquez:

— Aici este ?

— Da, caverna este acolo. Douazeci de pasi inainte de coltul pe
care-l face faleza.

— Mare noroc ca nu au descoperit-o oamenii de la far!

— Nici unul, din cei care au lucrat 15 luni la constructia farului!

— Erau prea ocupati in interiorul golfului.

— Apoi deschizatura era atit de bine astupata, incit era greu s-o
observi.

— Sa mergem, zise seful.

Doi din cei ce-l insoteau urcara impreuna cu dinsul piezis pe plaja,
lata in acest loc de vreo suta de pasi.

Din ascunzisul sau, Vasquez le urmarea toate miscarile si era atent
sa nu piarda nici un cuvint. Sub pasii lor, nisipul plin de scoici scirtiia.
Dar zgomotul acesta inceta si Vasquez nu-l mai vazu decit pe omul
care se tot invirtea pe linga ambarcatiune.

«Au pe-acolo vreo caverna», isi zise el.

Vasquez nu se mai indoia ca goeleta a adus o banda de paraziti
ai marilor, de pirati stabiliti pe Insula Statelor inca inainte de inceperea lucrarilor. Sa fi ascuns oare in aceasta caverna prazile lor? Si le vor duce acum la bordul goeletei?

Deodata ii veni gindul ca ar trebui sa se gaseasca acolo o rezerva
de provizii, de care el ar putea profita. O raza de speranta ii incalzi
sufletul. indata ce barca va porni spre locul unde nava ancorase,
va iesi din ascunzatoare, va cauta intrarea in caverna, unde va gasi
cu ce sa traiasca pina la sosirea canonierei! Si va avea grija, daca avea
posibilitatea sa supravietuiasca cele citeva saptamini, sa impiedice
plecarea de pe insula a acestor ticalosi!

Da! Sa mai fie pe insula cind Santa-Fe va reveni, si atunci coman-
dantul Lafayate sa faca dreptate!

Dar i se va indeplini oare dorinta? Gindindu-se bine, Vasquez
isi zicea ca goeleta trebuie sa fi intrat in golful Elgor numai pentru
doua-trei zile. Adica timpul necesar pentru a incarca lucrurile ascunse
in caverna, dupa care va parasi Insula Statelor pentru a nu se mai
intoarce niciodata.

Vasquez va fi insa in curind lamurit in aceasta privinta.

Dupa o ora petrecuta in interiorul cavernei, cei trei oameni rea-
parura si se plimbara pe plaja. Din crapatura unde se adapostise,
Vasquez putea sa auda vorbele ce le schimbau intre ei cu voce tare si
de care el putea sa se foloseasca neintirziat.

— Vrednicii constructori nu ne-au furat nimic in timpul sederii
lor aci!

Maule, cind o va porni, va incarca-toate lucrurile.

— Si provizii suficiente pentru traversare, ceea ce ne scoate din
toate buclucurile.

— in adevar, nu am fi putut sa ne asiguram hrana si bautura pina-n
insulele Pacificului, cu ceea ce am gasit pe goeleta!

— Imbecilii! in cincisprezece luni n-au fost in stare sa gaseasca
comorile noastre, nici sa ne descopere pe capul San-Bartolome!

— Le multumim din tot sufletul! N-ar mai fi avut rost sa atragem
atitea nave pe recifele insulei, pentru a pierde apoi tot ce-am adunat!

Ascultind aceste cuvinte pe care ticalosii le rosteau rizind in hohote,
Vasquez, cuprins de furie, era ispitit sa se arunce asupra lor cu revol-
verul in mina si sa le gaureasca teasta la toti trei. Dar se stapini. Era
mai bine sa nu piarda nimic din convorbirea lor. El afla in felul acesta
ce facusera banditii pe aceasta parte a insulei si nu fu surprins cind
adaugara:

— Cit despre acest faimos Far de la Capatul Lumii, pe care capi-
tanii il cauta acum, va fi ca si cum ar fi orbi!

— Si ca orbii vor continua sa se indrepte spre insula, unde navele
lor nu vor intirzia sa fie sfarimate.

— Vreau sa sper ca, inainte de plecarea goeletei Maule, una sau
doua nave vor naufragia pe stincile capului
San-Juan! Trebuie sa
incarcam bine goeleta, de vreme ce diavolul ne-a trimis-o.

— Si diavolul a potrivit bine lucrurile! O nava buna care ne
soseste la capul San-Bartolome, fara echipaj — capitan sau marinari — de care, de altfel, ne-am fi descotorosit

Astfel i se dezvalui lui Vasquez ca goeleta se chema Maule, in ce
conditii cazuse in miinile banditilor la capatul vestic al insulei si
cum pierisera mai multe nave cu tot ce aveau in ele, atrase de acesti
jefuitori de epave pe recifele insulei.

— Si acum, Kongre, intreba unul din cei trei oameni, ce vom face ?

— Ne vom intoarce pe Maule, Carcante, raspunse Kongre, in
care Vasquez recunoscuse, cu drept cuvint, pe seful bandei.

— Nu incepem sa mutam lucrurile din caverna ?

— Nu inainte sa fi reparat avariile, si sigur ca asta va dura mai
multe saptamini

— Atunci sa luam in barca, zise Carcante, citeva unelte.

— Da si sa ne intoarcem cind va fi nevoie. Vargas va gasi aici
tot ce are nevoie pentru lucrari.

— Sa nu pierdem timpul, zise Carcante. Mareea va veni in curind.

— Desigur, raspunse Kongre, cind goeleta va fi reparata, vom
incarca totul la bord. Nu avem sa ne temem ca cineva o sa ne jefuiasca.

— Eh, Kongre, sa nu uitam ca la far erau trei paznici si ca unul
din ei ne-a scapat.

— Nu ma ingrijoreaza deloc, Carcante. Nu vor trece nici doua
zile si va muri de foame, afara doar daca va putea sa se hraneasca
cu muschi si scoici De altfel, vom inchide bine si intrarea in caverna.

— Oricum, zise Carcante, e pacat ca avem de facut reparatii.
Altfel,
Maule ar fi putut pleca chiar miine E drept ca, in timpul
cit vom mai ramine, poate ca o nava va veni sa se sfarme de coasta,
si asta fara ca macar sa avem nevoie s-o atragem Si daca ea va fi
pierduta, noi nu vom pierde!

Kongre si oamenii sai iesira din caverna ducind cu ei unelte, scin-
duri de bordaj si bucati de lemn pentru repararea coastelor. Apoi
avura grija sa astupe intrarea, dupa care coborira la barca si plecara
in momentul cind fluxul ajungea in golf.

Barca porni pe data si, cu ajutorul lopetilor, nu intirzie sa dispara
la o cotitura a malului.

Cind nu mai era primejdie sa fie vazut, Vasquez iesi pe plaja. Stia
acum tot ce voia si, intre altele, doua lucruri importante: primul, ca
putea sa-si procure provizii suficiente pentru citeva saptamini, al
doilea ca goeleta avea avarii, ale caror reparatii aveau sa tina vreo
cincisprezece zile sau chiar mai mult, dar in nici un caz atita pentru
a mai fi gasita la intoarcerea canonierei.

Cit despre a-i intirzia plecarea cind goeleta va fi gata de drum,

cum putea Vasquez sa se gindeasca la asa ceva? Dar daca vreo nava
ar trece la mica distanta de capul San-Juan, ar putea sa-i transmita
semnale, la nevoie ar putea sa ajunga inotind pina la ea Odata
ajunsa la bord, ar pune pe capitan la curent cu situatia si daca acest
capitan ar dispune de un echipaj destul de numeroas, el nu va ezita
sa intre in golful Elgor si sa puna mina pe goeleta Daca raufacatorii
s-ar refugia atunci in interiorul insulei n-ar mai putea s-o paraseasca
si, la intoarcerea canonierei
Santa-Fe, comandantul Lafayate va sti
cum sa-i prinda sau sa-i nimiceasca pina la ultimul! Dar se va arata
oare o asemenea nava in dreptul capului San-Juan? Si daca ar
trece vreuna, vor fi zarite semnalele lui Vasquez?

in ceea ce-l privea pe el personal, desi Kongre stia despre existenta
unui al treilea paznic, nu-i era nici o teama, va sti el cum sa scape
de cercetarile banditilor. Important era pentru moment sa-si asigure
hrana pina la sosirea canonierei. Si se indrepta, fara sa mai astepte,
spre grota.

CAPITOLUL VIII

VASUL MAULE IN REPARATIE

Reparatiile de la coca navei Maule erau o treaba destul de grea.
Dar dulgherul Vargas era bun meserias si nu-i vor lipsi nici uneltele,
nici materialele; deci lucrarea se va executa in bune conditiuni.

in primul rind, trebuia descarcat lestul din goeleta, apoi ea va
trebui trasa pe plaja, unde va fi asezata pe tribord, pentru ca repara-
tiile sa poata fi facute in exterior, inlocuindu-se coastele si bordajul
avariat. Se putea ca sa dureze destul de mult, dar Kongre avea timp,
caci calcula ca vremea buna va mai tine inca cel putin doua luni.
Cit despre sosirea schimbului, stia la ce sa se astepte.

in adevar, jurnalul farului gasit in locuinta paznicilor il lamurise.
Schimbul trebuind sa se faca trimestrial, canoniera
Santa-Fe nu va
reveni in golful Elgor inaintea primelor zile din Martie, si acum nu
se aflau decit in ultimele zile ale lui decembrie.

In acelasi timp, in jurnal erau trecute numele celor trei paznici.
Moriz, Felipe si Vasquez. De altfel, lucrurile din camera aratau ca
ea fusese locuita de trei insi. Unul dintre ei putuse deci sa scape de
soarta nefericita pe care o avusesera camarazii sai. Unde se refugiase ?
Kongre nu se prea sinchisea. Singur, fara resurse, fugitul va pieri
curind de mizerie si foame.

Daca timp pentru repararea goeletei era suficient, trebuia totusi
tinut seama de unele intirzieri posibile, si iata ca fura nevoiti sa intre-
rupa lucrul pe care abia il incepusera.

Nici nu se terminase bine descarcarea goeletei pe care Kongre
hotarise s-o traga pe uscat a doua zi, cind, in noaptea de 3 spre 4
ianuarie, se produse o brusca schimbare atmosferica.

in timpul acestei nopti, nori mari se strinsesera la sud. in timp
ce temperatura se ridica pina la 16 grade, barometrul arata deodata
furtuna. Fulgerele brazdau cerul. Vintul se dezlantui cu o violenta
extraordinara, marea spumegind trecea peste recife si valuri mari
se spargeau de faleza. Noroc ca
Maule era ancorata in baia Elgor,
bine adapostita contra acestui vint salbatic din sud-est. Pe un astfel
de timp, orice nava de mare tonaj — cu vele sau aburi — trecea prin
primejdia de a fi aruncata pe coastele insulei. Mai ales o nava mica,
cum era
Maule. Atit de ingrozitoare era puterea acestei furtuni si
a valurilor din larg, ca o adevarata hula cuprinse tot golfuletul. in
timpul mareei inalte, apele cresteau atit de mult, incit plaja era com-
plet inundata. Valurile ajungeau la locuinta paznicilor si stropeau
pina la paduricea de fagi, situata la o jumatate de mila distanta.

Toate sfortarile lui Kongre si ale oamenilor sai erau indreptate
spre mentinerea navei in locul ancorat. De multe ori ancora aluneca,
nava fiind amenintata sa esueze pe tarm. Trebuira sa lase o a doua
ancora, pentru a o putea intari pe prima. De doua ori crezura ca se
va produce un dezastru total. intre timp, supraveghind zi si noapte
nava
Maule, banda se instalase in anexele farului, unde n-aveau a
se teme de furtuna. Asternutul din cabine si din cazarma echipajului
a fost adus si se gasi destul loc pentru toti cei 15 oameni. Nu locuisera
niciodata mai bine in tot timpul sederii lor in Insula Statelor.

Cit despre provizii, n-aveau nici o grija. Acelea care se aflau in
depozitul farului ar fi ajuns, chiar daca trebuiau hraniti de doua ori
pe atiti oameni. Si, de altfel, in caz de nevoie, s-ar fi putut recurge
la rezervele din grota. De altfel, aprovizionarea goeletei era asigurata
pentru lunga traversare prin apele Pacificului.

Vremea rea tinu pina la 12 ianuarie si nu se schimba decit in noaptea
de 12 spre 13.0 saptamina intreaga pierdura, caci nu se putuse lucra
deloc. Chiar Kongre considera ca era prudent sa se aduca din nou
pe nava o parte din lestul descarcat, caci goeleta juca pe valuri ca o
barca. A fost destul de greu sa fie ferita de rocile de fund de care se
putea izbi, ca si de cele de la intrarea in baia Elgor.

Vintul isi schimba directia in cursul noptii si incepu sa bata din
vest—sud-vest. Marea deveni foarte agitata la capul San-Bartolome
si vintul sufla cu furie. Daca
Maule ar mai fi fost ancorata linga cap,
ar fi fost cu siguranta sfarimata.

in timpul acestei saptamini o nava trecu prin dreptul Insulei Sta-
telor. Era ziua. Nu putuse deci sa-si dea seama de starea farului si
sa constate ca nu era luminat intre apusul si rasaritul soarelui. Venea
din nord-est si-si strinsese o parte din vele in strimtoarea Lemaire;
se vedea la catarg pavilionul francez. De altfel, trecea la trei mile de
coasta si trebuia sa privesti cu luneta pentru a-i deslusi nationalita-
tea. Deci, daca Vasquez ii transmise semnale din capul San-Juan,
ele nu puteau fi observate — si chiar nu fura vazute, caci un capitan
francez n-ar fi ezitat sa trimita o barca pentru a aduce la bord un
naufragiat. in dimineata zilei de 13, lestul de fier vechi fu din nou
debarcat, pus gramada pe nisip, la adapostul mareei, si cercetarile
in interiorul calei putura sa fie mai complet facute decit la capul
San-Bartolome. Dulgherul constata avarii mult mai grave decit se
presupusese.
Maule suferise mult in timpul traversarii, in lupta cu o
mare dezlantuita. Se produsese o spartura la pupa. Nava n-ar fi putut
naviga mai departe de baia Elgor. Era deci nevoie sa fie trasa pe uscat,
pentru a se putea inlocui doua varange, trei coaste si bordajul de lemn
pe o lungime de aproape sase picioare.

Se stie ca materialele nu lipseau, caci in grota se gaseau obiecte de
toate felurile si pentru toate nevoile. Dulgherul Vargas, ajutat de
tovarasii lui, nu se indoia nici un moment ca va termina la vreme
lucrarea. Daca nu izbutea, i-ar fi fost imposibil goeletei, incomplet
reparata, sa se aventureze in Pacific. Ceea ce trebuia considerat ca
un noroc era ca velatura, catargele si greementul nu suferisera nici o
avarie.

Primul lucru era ca goeleta sa fie trasa pe nisip si asezata pe tribord.
Aceasta operatiune nu putea fi facuta decit la maree. Asadar, o noua
intirziere de doua zile de asteptare, pina la mareea inalta a lunii pline,
care sa permita ca goeleta sa fie dusa destul de departe pe plaja,
pentru a putea ramine pe uscat pina la o noua luna plina.

Kongre si Carcante profitara de aceasta intirziere pentru a se
intoarce la grota — si de data asta o facura cu salupa farului, mai
mare decit barca goeletei. Cu ea se puteau aduce o parte din obiectele
de valoare, aurul si argintul, bijuterii si alte materiale pretioase, care
vor fi depozitate in magaziile anexei. Salupa pleca in dimineata zilei
de 14 ianuarie. Refluxul se facea simtit de vreo doua ore si salupa
se putea intoarce cu fluxul de dupa-masa.

in timp ce salupa cobora dusa de curent, Kongre cerceta cu atentie
cele doua maluri ale golfului. Unde s-ar fi putut ascunde cel de-al
treilea paznic care scapase de masacru? Cu toate ca pentru el acest
lucru nu putea fi un subiect de ingrijorare, ar fi fost mai bine daca
l-ar fi inlaturat, ceea ce si voia sa faca la prima ocazie.

Uscatul era tot atit de pustiu ca si golful. Nu era animat decit de
zborul si strigatele a mii de pasari care-si aveau cuibul pe faleza.

Catre ora 11, salupa acosta in dreptul grotei, dupa ce viteza ei fusese
marita nu numai de reflux, dar si de o briza prielnica.

Kongre si Carcante debarcara, lasind de paza doi dintre oameni
si se indreptara spre caverna, iesind de acolo o jumatate de ora mai
tirziu.

Lucrurile pareau sa fie in starea in care le lasasera. De altfel, erau
acolo atitea obiecte de tot soiul, aruncate unele peste altele, incit
ar fi fost greu, chiar si la lumina unui felinar, sa-ti dai seama daca
lipsea ceva.

Kongre si insotitorul sau scoasera doua lazi bine inchise, provenite
de la naufragiul unei corabii englezesti cu trei catarge, si care conti-
neau o mare suma de monezi de aur si de pietre pretioase. Le pusera
in salupa si se pregateau sa plece, cind Kongre isi arata dorinta sa
mearga pina la capul San-Juan. De acolo ar putea cerceta litoralul
la sud si la nord. impreuna cu Carcante urcara deci pe faleza si cobo-
rira capul pina la extremitatea sa.

Din acest loc se putea vedea pe de-o parte malul care mergea pina-n
strimtoarea Lemaire pe o distanta de doua mile, iar pe de alta, malul
pina la capul Several.

— Nimeni! zise Carcante.

— Nu nimeni! raspunse Kongre.

Amindoi revenira apoi la salupa si, cum incepea fluxul, ea lua
cursul curentului. inainte de ora trei erau inapoi, in fundul baii Elgor.

Dupa doua zile, in dimineata de 16, Kongre si oamenii sai adusera
goeleta pe uscat. La ora 11 trebuia sa fie mareea ce mai inalta si
toate dispozitiunile fusesera date in consecinta. O parima fixata
pe mal va ajuta la trasul goeletei pe plaja, cind apa va fi suficient
de inalta.

in sine, aceasta operatiune nu prezenta nici o dificultate sau risc
si mareea facea toata treaba.

Cind marea se linisti, se trase parima si Maule fu adusa cit mai
departe posibil deasupra plajei.

Nu mai era de asteptat decit refluxul. Catre ora unu apa incepu
sa se retraga, se ivira treptat stincile cele mai apropiate de faleza
si chila goeletei atinse nisipul. La ora trei era complet asezata pe
uscat si isi arata tribordul. Putea deci sa se puna pe lucru. Numai ca,
neputind fi adusa goeleta la poalele falezei, lucrarea va fi intrerupta
citeva ore pe zi, pentru ca nava va pluti la revenirea mareei. Dar,
pe de alta parte, cum, incepind de la aceasta data, mareea va pierde
mereu din inaltime, intreruperea lucrului va scade din ce in ce si doua
saptamini vor putea munci fara pauza.

Dulgherul se puse pe treaba.

Partea de bordaj avariata fu scoasa cu usurinta, dupa ce fura in-
laturate foile de arama cu care era acoperit. Aceasta operatiune
lasa libere coastele si varangele care trebuiau inlocuite. Lemnul
adus de la grota, — placi si scinduri curbe — va ajunge si nu va mai
fi nevoie sa dobori un arbore din padurea de fagi, sa-l tai, sa-l fasonezi,
ceea ce ar fi constituit o munca foarte grea.

in urmatoarele 15 zile, Vargas si ceilalti facusera o treaba foarte
buna, fiind ajutati si de un timp frumos. Mai greu era sa scoti varan-
gele si legaturile dintre ele, care trebuiau indepartate si inlocuite.
Aceste diverse piese erau prinse in arama si fixate cu cepuri de stejar.
Totul tinea bine si fara indoiala ca goeleta
Maule iesise dintr-unul
din cele mai bune santiere de constructii din Valparaiso. Vargas
putu, cu destule eforturi, sa termine aceasta prima parte a lucrului
sau — si sigur ca fara uneltele de timplarie adunate in caverna n-ar
fi putut face cine stie ce.

Se intelege ca in primele zile, din cauza apelor crescute ale marii,
lucrul a trebuit sa fie intrerupt temporar. Mai tirziu insa mareea de-
veni atit de slaba, ca abia atingea marginea inclinata a plajei. Chila
nu mai avea contact cu apa si se putea lucra in interiorul cocii. Dar
era totusi important sa se repare bordajul inainte ca marea sa inceapa
din nou sa urce.

Din prudenta, fara a desprinde captuseala de alama, Kongre puse
sa se refaca toate cusaturile sub linia de plutire. Se refacu calafatuiala
cu gudronul si ciltii luati de la epave.

Lucrarea continua in aceste conditii pina la sfirsitul lunii ianuarie,
aproape fara intrerupere. Timpul raminea favorabil. Plouase daca
nu zile intregi, dar destule ore, adesea cu galeata; in general insa
nu au fost ploi de durata.

in aceasta perioada au fost vazute in preajma Insulei Statelor doua
nave.

Prima era un steamer englez venit din Pacific, care, dupa ce trecu
de strimtoarea Lemaire, lua directia nord-est, pentru a se indrepta
apoi spre vreun port european. Trecuse in timpul zilei, in dreptul
capului San-Juan. Se ivi dupa rasaritul soarelui si nu mai fu zarit
dupa apusul lui. Capitanul navei nu putuse deci constata ca farul
era stins.

A doua nava era o corabie mare cu trei catarge, dar nu se putu
deslusi carei tari apartinea. Tocmai se lasa noaptea, cind se arata
la capul San-Juan, pentru a naviga apoi pe linga coasta orientala
a insulei pina la capul Several. Carcante, care statea de veghe in ca-
mera de cart, nu-i zari decit lumina verde de la tribord. Dar capitanul

si echipajul corabiei, daca navigau pe mare de mai multe luni, nu
puteau sti ca farul fusese intre timp terminat.

Corabia mergea destul de aproape de coasta ca oamenii sa poata
sa observe semnalele, ca de exemplu un foc aprins la extremitatea
capului.

Vasquez cautase oare sa le atraga atentia? Oricum ar fi fost,
nava disparuse spre sud la rasaritul soarelui. Si alte nave si corabii
mai fura vazute la orizont, in drumul lor spre insulele Maluine.
Probabil insa ca nici nu stiau de existenta Insulei Statelor.

in ultima zi a lunii ianuarie, in momentul cind mareele deveneau
foarte mari din cauza lunii pline, timpul suferi, mari schimbari. Vintul
de la est se inteti si batea direct spre intrarea golfului Elgor.

Daca reparatiile nu se ispravisera inca, cel putin coastele, varan-
gele si bordajul — acum inlocuite — faceau etansa coca vasului
Maule. Nu aveai sa te temi ca apa va patrunde in interiorul calei.

Avusesera noroc, caci, timp de 48 ore, in plin flux, marea se ridica
in jurul cocii si goeleta se redresa, fara ca totusi chila sa se desprinda
din nisip.

Kongre si oamenii lui trebuira sa ia toate masurile ca sa evite noi
avarii care ar fi putut sa le intirzie plecarea. Printr-o intimplare fe-
ricita, goeleta continua sa se tina bine. Ea se inclina intr-o parte si
in alta destul de tare, dar nu risca sa fie aruncata pe stincile golfului.

Dealtfel, de la 2 februarie mareea incepu sa scada si Maule se
imobiliza din nou pe plaja. Fu atunci posibila calafatuirea cocii si
in partea ei superioara, si ciocanul de lemn se auzea batind de dimi-
neata pina seara.

Astfel, incarcarea marfurilor din caverna nu va fi aceea care va
intirzia plecarea. Salupa vasului facea dese drumuri la grota, cu oa-
menii care nu lucrau cu Vargas. Ei erau insotiti cind de Kongre,
cind de Carcante.

Cu fiecare drum, ambarcatiunea aducea o parte din obiectele ce
trebuiau incarcate in cala goeletei. Aceste obiecte erau depuse in
mod provizoriu in magazia farului. Astfel incarcarea lor se va face
mai usor si mai sistematic, decit daca goeleta le-ar fi luat direct din
fata grotei sau de la intrarea golfului, unde operatiunea putea fi
stinjenita de vint. Pe aceasta coasta, care se prelungea de la capul
San-Juan, nu exista alt adapost decit golfuletul de la poalele farului.

Citeva zile inca si, cu reparatiile definitiv terminate, Maule va fi
in masura sa iasa in larg si lucrurile vor fi incarcate pe nava.

in adevar, pe 12, ultimele cusaturi ale puntii si cocii fusesera ca-
lafatuite.
Maule fusese chiar revopsita, folosindu-se citeva oale cu
vopsea gasite pe navele esuate. Kongre schimba cu aceasta ocazie



numele goeletei, pe care, in onoarea secundului sau, o boteza Car-
cante.
Avusese grija si sa controleze toate piesele de pe punte si se
facura mici reparatii la vele care, de altfel, fusesera probabil noi cind
nava parasise portul Valparaiso.

Goeleta era deci gata sa fie ancorata in golfulet inca de la 12 februarie
si ar fi putut fi imediat incarcata, daca, spre marele necaz al lui Kongre
si al oamenilor sai, atit de grabiti sa paraseasca Insula Statelor, n-ar
fi trebuit sa astepte luna noua, ca sa vina mareea pentru a repune
nava pe apa. Aceasta maree avu loc la 14 februarie. in acea zi chila
navei se ridica din nisip si goeleta aluneca usor in apa adinca, unde
urma numai sa se faca incarcarea lucrurilor. Fara evenimente nepre-
vazute,
Carcante va putea porni in citeva zile, sa iasa din golful Elgor
si, trecind prin strimtoarea Lemaire, sa brazdeze, cu toate velele
intinse, apele Pacificului.

CAPITOLUL LX
VASQUEZ

De cind goeleta ancorase in golful Elgor, Vasquez ramasese pe
litoralul capului San-Juan, de care nu voia sa se indeparteze. Daca
vreo nava ar fi facut escala in golf, ar fi putut sa-i semnaleze prezenta sa. Atunci ar fi fost luat la bord si l-ar fi putut preveni pe capitan
de pericolul de a naviga in directia farului; l-ar fi incunostiintat ca
o banda de raufacatori pusese stapinire pe el si, daca acest capitan
n-ar fi avut destui oameni sa puna mina pe banditi sau sa-i alunge
in interiorul insulei, ar fi avut cel putin timp sa intoarca nava spre larg.

Dar cit de vaga era aceasta eventualitate! De ce vreo nava ar face
nesilita escala in acest golf, abia cunoscut de navigatori?

Ar fi fost un noroc ca o asemenea nava sa se indrepte spre arhi-
pelagul Maluinelor, un drum de numai citeva zile, si astfel sa previna
repede autoritatile engleze de cele ce se petreceau pe Insula Statelor.
Atunci o nava de razboi ar fi putut sa soseasca imediat in baia Elgor,
inainte de plecarea goeletei
Maule, sa-i nimiceasca pina la unul pe
Kongre si ceata lui si sa puna imediat farul din nou in functiune.
Pentru aceasta, se gindea Vasquez, va trebui oare sa astepte intoar-
cerea canonierei
Santa-Fe? inca doua luni? Pina atunci goeleta
va fi departe Si unde ar mai putea fi gasita in mijlocul tuturor
insulelor din Pacific?

Dupa cum se vede, bravul Vasquez, uitind de sine, se gindea tot
timpul la camarazii sai asasinati fara mila si la faptul ca acesti raufa-

catori ar putea sa ramina nepedepsiti dupa ce ar parasi insula. De
asemenea, isi punea problema gravelor pericole care amenintau
navigatia prin aceste locuri, de cind fusese stins Farul de la Capatul
Lumii.

Altminteri, de la venirea piratilor la grota, avea asigurate resur-
sele de hrana, cu conditia sa nu fie descoperita ascunzatoarea sa.

Grota, foarte mare, patrundea adine in interiorul falezei. Aici
se adapostise banda timp de mai multi ani. Aici strinsese de pe toate
epavele aur, argint si obiecte pretioase, ramase dupa reflux de la
navele esuate pe litoral. Aici Kongre si oamenii sai traisera luni
indelungate, hranindu-se mai intii din proviziile ce le aveau in mo-
mentul debarcarii lor, apoi din cele procurate de un numar mare
de naufragii, din care multe fusesera provocate de ei.

Din aceste provizii, Vasquez nu lua decit strictul necesar, in asa
fel incit Kongre si ceilalti sa nu poata observa vreo lipsa: el se rezuma
la o ladita cu pesmeti, un butoias cu carne conservata, o sobita pentru
gatit, un ceainic, o ceasca, o cuvertura de lina,. o camasa si ciorapi
de schimb, o manta de ploaie, doua revolvere cu 20 de gloante, un
amnar, un felinar si niste iasca. Mai lua si doua livre de tutun de
pipa. De altfel, dupa cele auzite, reparatiile goeletei trebuiau sa
dureze mai multe saptamini si va putea eventual sa-si reinnoiasca
proviziile.

Trebuie spus ca, din precautie, gasind ca ingusta grota pe care
o ocupa era prea aproape de caverna si fiindu-i teama sa nu fie des-
coperit, isi cautase un adapost mai departat si mai sigur. il aflase
in spatele litoralului, la vreo cinci sute de pasi departare, dincolo
de capul San-Juan, in partea de tarm care marginea strimtoarea.
Acolo se deschidea o pestera a carei intrare nu putea fi vazuta, intre
doua stinci inalte care se aflau in josul falezei. Pentru a ajunge acolo
trebuia sa te strecori printre aceste stinci, pe care abia le deosebeai
in gramada de blocuri. in timpul fluxului, marea ajungea aproape
de stinci, dar nu se' ridica niciodata atita ca grota sa fie inundata,
si pe nisipul fin dinauntru nu se vedeau nici un tel de scoici si nici
o urma de umezeala.

S-ar fi putut trece de sute de ori pe dinaintea pesterii, fara sa-i
banuiesti existenta si a fost o intimplare ca Vasquez o descoperise
cu citeva zile inainte. El transporta aici diversele obiecte luate din
caverna piratilor, pe care avea sa le foloseasca. De altfel, Kongre,
Carcante sau altii veneau foarte rar pe aceasta parte a litoralului.
Singura data cind sosisera a fost cind luasera al doilea transport al
lucrurilor din grota. Vasquez ii zarise oprindu-se la capul San-Juan.
Culcat intre cele doua stinci, el nu putea fi vazut si ei nici nu-l vazura.

a lua cele mai mari precautiuni. Iesea de preferinta seara, mai ales
cind se ducea la grota. inainte de a trece de coltul falezei de la intra-
rea in golf, se asigura mai intii ca nici barca, nici salupa nu se aflau
la tarm.

Dar cit de nesfirsit ii parea timpul in singuratatea lui si ce amintiri
dureroase i se perindau fara incetare prin minte! Acea scena a mace-
lului de care scapase! Felipe si Moriz cazind sub loviturile asasinilor!
O dorinta nemasurata il cuprindea sa-l intilneasca pe seful acestei
bande si sa razbune cu propriile-i miini moartea nefericitilor sai
camarazi! «Nu nu! repeta el. Vor fi pedepsiti, mai devreme sau mai
tirziu! Nu le va fi ingaduit sa scape de pedeapsa! Vor plati cu viata
lor crimele savirsite!»

Uita ca si viata lui atirna de un fir, atita timp cit goeleta se va gasi
in golful Elgor.

«Si totusi exclama el, sa nu plece acesti ticalosi! Sa mai fie aici
cind va reveni
Santa-Fe Cerul sa le impiedice plecarea!»

Aceasta dorinta ii va fi indeplinita? Trebuiau sa treaca mai mult
de trei saptamini pentru ca
Santa-Fe sa fi putut apare in dreptul
insulei!

Pe de alta parte, durata raminerii goeletei in golf il mira pe Vasquez.
Avariile ei erau oare atit de mari incit o luna nu fusese de ajuns sa
fie complet reparate? Jurnalul farului trebuia sa-i fi dezvaluit lui
Kongre data cind venea schimbul. Ei stiau, asadar, ca daca nu plecau
inaintea primelor zile ale lunii martie, atunci

Acum era 16 februarie. Vasquez, plin de nerabdare si neliniste,
voia sa afle cum stau lucrurile. Cind apuse soarele, se indrepta spre
intrarea golfului si o lua pe malul nordic, in directia farului. Cu toate
ca se intunecase de-a binelea, el putea totusi sa fie intilnit de careva
din banda care ar fi venit pe acest drum. Se strecura deci de-a lungul
falezei cu multa bagare de seama, scrutind intunericul, oprindu-se
si ciulind urechea daca nu se auzea vreun zgomot suspect.

Vasquez avea de strabatut aproximativ trei mile pentru a ajunge
in fundul golfului. Facea calea intoarsa spre far pe acelasi drum pe
care fugise dupa omorirea camarazilor sai. Ca si atunci, nu fu vazut
de nimeni. Pe la ora noua se opri la vreo doua sute de metri de incinta
farului si de acolo zari citeva lumini la ferestrele anexei. Avu o por-
nire de minie si facu un gest amenintator, la gindul ca acesti banditi
se aflau in locul paznicilor pe care-i ucisesera si al aceluia pe care
l-ar mai fi ucis daca le-ar cadea in mina!

De unde se gasea, Vasquez nu putea sa vada goeleta in intuneric.
Trebuia sa se apropie cu inca o suta de pasi, fara a tine seama de

pericolul la care se expunea. Toata banda statea inchisa in locuinta.
Nimeni probabil n-avea sa iasa din casa.

Vasquez se apropie si mai mult. Se strecura pina la malul micului
golf. Goeleta fusese scoasa de pe bancul de nisip cu o seara inainte.
Acum, ancorata, se legana pe apa.

Ah! Dac-ar fi putut, daca n-ar fi depins decit de el, cu ce placere
i-ar fi distrus coca si ar fi facut-o sa se duca la fund!

Asadar avariile erau reparate. Totusi Vasquez observa ca, desi
goeleta plutea, ea iesea afara din apa cu doua picioare mai sus de
linia de plutire. Aceasta arata ca nu fusese adus pe nava nici lestul
si nici incarcatura. Era deci probabil ca plecarea va mai intirzia cu
citeva zile. Dar desigur ca acesta va fi ultimul ragaz si
Maule va porni
peste 48 de ore, va depasi capul San-Juan si va pieri in zare pentru
totdeauna. Vasquez nu mai avea decit o mica cantitate de provizii.
Astfel ca a doua zi se duse la caverna spre a se reaproviziona.

Era in zori, dar, intelegind ca in aceasta dimineata salupa va veni
spre a ridica tot ce trebuia imbarcat pe goeleta, se grabi, nu fara a-si
lua toate precautiile. Vasquez intra deci in caverna.

Se gaseau inca destule lucruri din cele fara prea mare valoare, cu
care Kongre n-ar fi vrut sa ingreuneze cala goeletei
Maule. Dar cind
Vasquez cauta pesmeti si carne, avu o mare dezamagire!

Toate alimentele fusesera scoase! Si peste 48 de ore ii va lipsi
hrana! Vasquez nu avea timp sa se lase prada gindurilor. in acest
moment se auzi un zgomot de lopeti. Salupa venea, avind la bord
pe Carcante si inca doi.

Vasquez se repezi pina la intrarea cavernei si, scotind capul afara,
privi.

Salupa tocmai acosta. Nu avu timp decit sa se traga inapoi si sa
se ascunda in coltul cel mai intunecos, in spatele unui morman de
vele si de obiecte pe care goeleta nu le putea incarca si care vor ramine in grota.

Vasquez era hotarit sa-si vinda scump pielea daca ar fi fost desco-
perit. Se va servi de revolverul pe care-l purta la cingatoare. Dar
singur contra trei! Numai doi trecura prin deschizatura, Carcante
si dulgherul Vargas. Deci Kongre nu-i insotise.

Carcante tinea un felinar aprins si, urmat de Vargas, alese diferite
obiecte care completau incarcatura goeletei.

Tot cautind, vorbeau intre ei. Dulgherul spuse:

— Iata-ne la 17 februarie. E timpul sa plecam.

— Ei bine, vom pleca, raspunse Carcante.

— Chiar miine?

— Chiar miine, cred, pentru ca sintem gata.

— Dar va trebui sa avem o vreme favorabila, zise Vargas.

— Fara indoiala, si pare sa se cam strice dar se va schimba.

— Daca am mai fi retinuti aici opt sau zece zile

— Da, zise Carcante, am risca sa infruntam schimbul care vine

— Asta nu! Asta nu! exclama Vargas. Nu sintem in stare sa ni-
micim o nava de razboi.

— Nu, ea ne va riimici pe noi, pina o sa ne faca praf si pulbere,
rosti Carcante scapind o injuratura grozava.

— in fine, spuse celalalt, deocamdata ce-as vrea este sa fiu pe
mare la vreo suta de mile de aici!

— Miine, iti repet, miine! striga Carcante. Afara doar daca va fi
un vint incit sa le smulga lamelor coarnele!

Vasquez asculta nemiscat aceste vorbe, tinindu-si rasuflarea,
intre timp, Carcante si Vargas cautau cu felinarul in mina. Ei miscau
din loc anumite obiecte, alegeau unele din ele punindu-le deoparte.
Citeodata se apropiau atit de mult de coltui in care se gasea Vasquez,
incit acesta n-avea decit sa intinda bratul pentru a le pune revolverul
in piept.

Cautarea si stringerea lucrurilor dura o jumatate de ora. Carcante
chema omul care ramasese in salupa. Acesta se grabi sa soseasca si
ajuta la transport. Carcante arunca apoi o ultima privire in interiorul
cavernei.

— E pacat de ce lasam, zise Vargas.

— Trebuie, raspunse Carcante. Ah, daca goeleta ar fi fost de trei
sute de tone! Dar am luat tot ce este mai de pret si cred ca acolo
vom face treaba buna cu ele.

Apoi plecara si in curind ambarcatiunea, mergind cu vintul in
spate, disparu dincolo de capatul insulei. Vasquez iesi si el si pleca
spre adapostul lui. Asadar, dupa 48 de ore nu va mai avea nimic de
mincare si nu incapea indoiala ca, daca Kongre si ai sai plecau, vor
lua cu ei si toate rezervele farului, astfel ca Vasquez nu va mai gasi
nimic. Ce va face el ca sa poata rezista pina la intoarcerea canonierei,
care — admitind ca nu va avea nici o intirziere — nu va putea fi
aci inainte de 15 zile?

Dupa cum se vede, situatia era dintre cele mai grele. Nici curajul,
nici energia lui Vasquez n-aveau cum s-o imbunatateasca, decit
daca s-ar fi putut hrani cu radacini din padurea de fagi sau cu peste
din golf. Dar si pentru asta trebuia ca goeleta
Maule sa fi parasit
definitiv Insula Statelor. Daca vreo imprejurare obliga nava sa mai
ramina citeva zile in golf, Vasquez avea sa moara negresit de foame
in grota sa de la capul San-Juan.

Se facea ziua si cerul devenea tot mai amenintator. Gramezi de

nori desi, cenusii, veneau din rasarit. Forta vintului crestea pe masura
ce batea dinspre larg. incretiturile care brazdau suprafata marii se
schimbara in valuri lungi, cu creste incununate de spuma, care in
curind se vor sparge cu vuiet de stincile capului. Daca acest timp
continua, goeleta nu va putea porni cu mareea de a doua zi.

Nici seara nu aduse vreo schimbare in starea atmosferica. Din
contra, vremea se inrautati. Nu era vorba de o furtuna a carei durata
sa fi fost numai de citeva ore. Se isca un uragan. Aceasta se putea
vedea dupa culoarea cerului si a marii, dupa virtejul norilor, care
goneau cu o viteza din ce in ce mai mare, si viitoarea valurilor rasco-
lite de vint, care se izbeau mugind de stinci. Un marinar ca Vasquez
nu putea sa se insele. in locuinta farului, coloana barometrului cazuse
cu siguranta sub gradatia de furtuna.

in acest timp, cu toate ca batea un vint turbat, Vasquez nu ramase
in grota. Umbla pe plaja privind orizontul care se intuneca treptat.
Ultimele raze ale soarelui care cobora spre apus nu disparura, inainte
ca Vasquez sa fi observat o umbra neagra care se misca in larg.

— O nava! exclama el. O nava care pare ca se indreapta spre
insula!

Era in adevar o nava care venea din est, vrind fie sa intre in strim-
toare, fie sa treaca pe la sud.

Furtuna se dezlantui atunci cu o violenta extraordinara. Era mai
mult decit o furtuna, era un uragan caruia nu-i rezista nimic si care
duce la pieire si cele mai puternice nave. Daca n-au «un acoperis»,
cum spun marinarii, adica daca nu dau de o coasta inalta care sa-i
apere de vint, atunci foarte rar scapa de naufragiu.

— Si farul pe care acesti ticalosi nu vor sa-l aprinda! exclama
Vasquez. Aceasta nava, care-l cauta, nu-l va zari! Nu va sti ca inaintea
ei, la numai citeva mile, se afla coasta Vintul o impinge si se indreapta spre stincile de care se va sfarima!

Da! Era posibil sa se intimple o nenorocire care sa fie provocata
de Kongre si oamenii sai. Desigur ca din inaltimea farului ei zarisera
aceasta nava care nu putuse sa tina drumul si era obligata sa navi-
gheze pe o mare dezlantuita, avind vintul in spate. Era mai mult ca
sigur ca, neputindu-se orienta dupa luminile farului, pe care capitanul
le va cauta zadarnic spre vest, nava nu va putea sa treaca de capul
San-Juan pentru a intra in strimtoare, nici de capul Several pentru
a trece pe la sudul insulei! Peste cel mult jumatate de ora ea va fi
aruncata pe recifele de la intrarea baii Elgor, fara a fi vazut coasta
pe care nu avea cum s-o zareasca in ultimele ore ale zilei.

Furtuna ajunsese atunci la culme. Noaptea se anunta groaznica,
iar dupa noapte si ziua de miine, caci nu parea posibil ca uraganul
sa se linisteasca in 24 de ore.

Vasquez nu se mai gindea sa intre in adapostul sau si privirile lui
nu paraseau orizontul. Daca nu mai putea deslusi nava in neagra
intunecime, citeodata totusi ii apareau luminile, cind, sub izbiturile
valurilor, se apleca fie pe o parte fie pe alta. Cu un asemenea mers,
era limpede: cirma nu mai lucra ferm. Abia daca mai putea sa guver-
neze nava. Poate ca aceasta era chiar avariata, poate ca nu mai avea
arborada intreaga. in orice caz, cu siguranta ca nu mai mergea cu
velele ridicate. In mijlocul stihiilor, o nava abia daca mai putea fo-
losi vela de furtuna.

Deoarece Vasquez vedea numai lumini verzi sau rosii, insemna ca
nava era un velier, un vapor ar fi avut o lumina alba atirnata la ca-
targul prova. Nu avea deci masini care sa-i permita sa lupte cu vintul.

Vasquez masura plaja mergind incoace si incolo, desperat de ne-
putinta sa de a impiedica naufragiul. Ceea ce ar fi trebuit era ca lu-
mina farului sa strabata intunericul Si Vasquez privea spre baia
Elgor. Mina sa se intindea zadarnic spre far. Farul nu se va.aprinde
in noapte aceasta, asa cum nu se aprinsese de aproape doua luni
in noptile precedente si nava era sortita sa piara pe stincile capului
San-Juan, cu oameni si tot ce avea pe ea.

Atunci, iata ce-i fulgera lui Vasquez prin minte. Poate ca aceasta
corabie ar mai putea sa ocoleasca uscatul daca ar lua cunostinta
ca se apropie de el. Chiar daca nu va putea face fata valurilor, poate
ca, schimbindu-si putin drumul, va putea sa se fereasca de litoralul
care, intre capul San-Juan si capul Several, nu masura mai mult
de opt mile. Dincolo de el, marea i se va deschide inaintea etravei.

Se gaseau pe plaja lemne, resturi de epave, bucati de coca. Daca
transporta citeva din ele la extremitatea capului, putea face un rug
si, bagind ceva varec uscat, ar aprinde un foc, lasind vintului grija
de a-l inteti. Nu era oare cu putinta? Si flacara aceasta nu va fi
observata de pe corabie, care, la o mila departare de coasta, ar avea
inca timpul s-o ocoleasca?

Vasquez se puse imediat pe lucru. Strinse mai multe bucati de
lemne si le duse la extremitatea capului. Varecul uscat nu lipsea, caci,
daca vintul batea tot timpul, ploaia inca nu incepuse. Apoi, cind
rugul fu gata, incerca sa-l aprinda.

Prea tirziu! O masa enorma aparu atunci in intuneric. Ridicata
de valuri uriase, era aruncata spre tarm cu o iuteala ametitoare,
inainte ca Vasquez sa fi putut face cel mai mic gest, corabia ajunse
ca o tromba pe bariera de recife. Rasuna un bubuit scurt si infrico-
sator si citeva strigate de groaza care se stinsera imediat. Apoi nu se
mai auzira decit sueratul vintului si urletul marii care se spargea
de tarm.

CAPITOLUL X
DUPA NAUFRAGIU

A doua zi la rasaritul soarelui, furtuna se dezlantuia cu aceeasi
furie. Marea inspumata se intindea alba, pina la indepartata zare.
La extremitatea capului, valurile spumeginde se ridicau pina la
15—20 picioare inaltime si stropii lor, dusi de vint, zburau deasupra
plajei.

Mareea care se retragea si rafalele, intilnindu-se la intrarea baii
Elgor, se ciocneau cu o violenta deosebita. Nici o nava n-ar fi putut
patrunde sau iesi. Dupa aspectul cerului, tot atit de amenintator,
era probabil ca furtuna va dura citeva zile, ceea ce nu putea mira pe
nimeni in aceste regiuni ale arhipelagului Magellan.

Era deci sigur ca goeleta nu va putea parasi golful in dimineata
aceasta. E usor de inchipuit ca un asemenea ghinion stirnea furia
lui Kongre si a bandei sale.

Aceasta era situatia de care Vasquez isi dadu seama cind se trezi
in zori, in mijlocul virtejurilor de nisip.

Si iata ce vazu inaintea ochilor.

La vreo doua sute de pasi, pe versantul de nord al capului, deci
in afara golfului, zacea nava naufragiata. Era o corabie cu trei catarge,
de aproximativ cinci sute de tone. Din arborada ei nu mai ramasesera
decit trei bucati rupte la nivelul parapetului; fie ca fusese nevoit
capitanul sa ordone taierea catargelor spre a usura nava, fie ca se
sfarimasera in momentul esuarii. Nici o epava nu plutea la suprafata
marii; dar era probabil ca ramasitele sa fi fost minate de vint in
fundul baii Elgor. Daca asa se intimplase, atunci Kongre aflase ca
o nava esuase pe recifele capului San-Juan.

Vasquez trebuia deci sa fie prevazator si nu inainta decit dupa
ce se asigura ca nimeni din banda nu sosise inca la intrarea golfului.

in citeva minute ajunse la locul catastrofei. Marea fiind joasa,
putu sa faca inconjurul navei esuate si la pupa ei citi:
Century-Mobile.

Era deci o corabie americana, avind ca port de atas capitala statu-
lui Alabama, din sudul Uniunii, asezata in golful Mexic.

Century pierise cu tot ce avea pe el. Nu se vedea nici un supra-
vietuitor al naufragiului, iar din corabie nu mai ramasese decit o
carcasa turtita. in timpul izbiturii, coca se rupsese in doua. Hula
scosese si imprastiase incarcatura. Resturi de bordaj, de schelet,
de arborada se aflau ici-colo, printre stincile care, cu toata furia
valurilor, se vedeau acum datorita refluxului.

Lazi, baloturi, butoaie erau imprastiate de-a lungul plajei si a
capului San-Juan.

Coca lui Century aflindu-se pe uscat, Vasquez putu sa intre
inauntru.

Interiorul era complet distrus. Valurile pustiisera totul. Ele smul-
sesera scindurile puntii, distrusesera cabinele dunetei si teugii, de-
montasera cirma, iar ciocnirea cu recifele facuse restul. Si nu ramasese
nici un supravietuitor, ofiter sau om din echipaj!

Vasquez chema cu voce tare, fara a obtine vreun raspuns. Pa-
trunse in fundul calei, dar nu gasi nici un cadavru. Ori acesti neno-
rociti fusesera maturati de pe nava de vreun val naprasnic, ori se
inecasera cind
Century se sfarimase de stinci. Vasquez cobori din
nou pe plaja, se convinse ca nici Kongre sau altii din banda nu se
indreptau catre locul naufragiului, apoi urca din nou pina la extre-
mitatea capului San-Juan, cu toate ca furtuna nu se potolise.

«Poate, gindi el, voi gasi pe vreunul din oamenii de pe Century
care mai respira si voi putea sa-l ajut!»

Cautarile lui fura zadarnice. Revenind pe litoral, Vasquez incepu
sa cerceteze resturile de tot felul aruncate de valuri.

«N-ar fi imposibil, gindi el, sa dau de o lada cu conserve care
sa-mi asigure hrana pe vreo doua-trei saptamini!»

Gasi in adevar un butoias si o ladita, pe care marea le aruncase
dincolo de recife. Pe ele se afla scris continutul lor. Ladita era de
pesmeti, iar butoiasul de carne conservata. Avea astfel asigurate
piinea si carnea pentru cel putin doua luni.

Vasquez transporta mai intii ladita pina la grota, care se gasea
la vreo doua sute de metri, apoi rostogoli pina acolo si butoiasul.

Cind termina, se intoarse la extremitatea capului pentru a mai
arunca o privire asupra golfului. Nu se indoia ca si Kongre stia de
naufragiu. Cu o seara inainte putuse sa vada, inainte de caderea noptii,
din virful farului, cum aceasta nava era tirita spre uscat. Si cum
Maule se gasea in golfulet, blocata de furtuna, banda va alerga cu
siguranta la intrarea in baia Elgor, sa-si ia partea de prada din nau-
fragiu. Daca erau de gasit diverse sfarimaturi ale navei, poate unele
obiecte de valoare, cum ar fi putut acesti jefuitori sa lase sa le scape
o asemenea ocazie?

Cind ajunse la cotitura falezei, Vasquez fu surprins de violenta
vintului care se invirtejea in golf. Ar fi fost imposibil ca goeleta sa
inainteze contra lui si, chiar daca ar fi ajuns pina la capul San-Juan,
nu ar fi putut in nici un caz sa iasa in largul marii.

Deodata, in timpul unei scurte acalmii, se auzira niste strigate.
Era o chemare dureroasa a unei voci pe jumatate stinsa.

Vasquez alerga in directia acestei voci care venea dinspre prima
vagauna unde se refugiase, el, in apropierea cavernei. Dupa numai

cincizeci de pasi, zari un om care zacea Ia poalele unei stinci. Flutura
mina ca pentru a cere ajutor.

intr-o secunda Vasquez fu linga el.

Omul care zacea acolo putea avea intre treizeci si treizeci si cinci
de ani si parea voinic. imbracat cu haine de marinar, culcat pe partea
dreapta, avea ochii inchisi, respiratia gifiitoare si era scuturat de
friguri. Dar nu parea sa fi fost ranit si nu se observa nici o urma de
singe pe hainele sale.

Acest om, poate singurul supravietuitor de pe Century, nu auzi
cind Vasquez se apropie de el. Totusi, cind acesta puse mina pe pieptul sau, facu un efort zadarnic sa se ridice si, foarte slabit, cazu din nou pe nisip. Dar ochii i se deschisera o clipa sibuzele sale rostira cuvintele:

— Ajutor! Ajutor!.

Vasquez, ingenuncheat linga el, il sprijini incet de stinci zicind:

— Prietene prietene sint linga tine. Priveste-ma Te voi salva
Nenorocitul putu doar sa intinda mina, apoi lesina.

Trebuia sa i se dea imediat ingrijirile pe care le cerea neaparat starea
lui de slabiciune.

«Deie Domnul sa nu fie prea tirziu!» isi zise Vasquez.

in primul rind trebuia luat din acest loc. Banda putea in orice
moment sa soseasca cu salupa sau barca, sau chiar pe jos, de-a lungul
tarmului. Trebuia deci transportat la grota unde va fi in siguranta,
si Vasquez facu acest lucru. Dupa un drum de vreo suta de stinjeni,
care fu strabatut intr-un sfert de ora, se strecura, cu omul in spate,
intre cele doua stinci si il intinse pe o patura, cu capul pe un pachet
de haine.

Omul nu-si revenise, dar respira. Cu toate ca nu avea nici o rana
aparenta, nu-si fracturase oare bratele sau picioarele cind fusese
rostogolit peste recife ? Iata de ce se temea Vasquez, care in acest caz
nu stia ce sa-i faca. El il pipai, ii misca membrele si i se paru ca tot
corpul ii era neatins. Vasquez turna putina apa intr-o ceasca, adauga
citeva picaturi de rachiu pe care le avea in plosca si varsa o inghiti-
tura intre buzele naufragiatului; apoi ii frictiona bratele si pieptul,
dupa ce-i schimbase hainele ude cu altele pe care le gasise in caverna
piratilor.

Mai mult nu avea ce sa faca.

Avu satisfactia sa vada ca bolnavul isi recapata cunostinta. El
reusi chiar sa se ridice putin si, privindu-l pe Vasquez care-l sprijinea
cu amindoua bratele, ii zise cu o voce ceva mai putin slaba:

— Mi-e sete mi-e sete!

Vasquez ii intinse ceasca plina de apa amestecata cu rachiu.

— Ti-e mai bine ? intreba Vasquez.

— Da! Da! raspunse naufragiatul.

Si ca si cum si-ar fi amintit de ceva nedeslusit, intreba stringind
usor mina salvatorului sau:

— Aici? Dumneata? Unde ma gasesc?

Vorbea englezeste, limba pe care si Vasquez o cunostea, asa ca ii
raspunse:

— Esti in siguranta. Te-am gasit pe plaja dupa naufragiul lui
Century.

— Century Da, imi amintesc

— Cum te cheama?

— Davis John Davis.

— Capitanul corabiei ?

— Nu secundul! Si ceilalti?.

— Toti au pierit, raspunse Vasquez, toti! Esti singurul supravietui-
tor al naufragiului.

— Toti?

— Toti!

John Davis ramase ca inlemnit dupa cele aflate. El, singurul supra-
vietuitor! Si cum se intimplase ca a putut sa supravietuiasca ? Deodata
intelese: isi datora viata acestui necunoscut, aplecat cu atita grija
asupra lui.

— Multumesc, multumesc! zise el, cu ochii in lacrimi.

— Ti-e foame? Vrei sa maninci? Putin pesmet si carne ? intreba
Vasquez.

— Nu nu. vreau sa mai beau!

Apa proaspata amestecata cu rachiu ii facuse foarte bine lui John
Davis, caci putu in curind sa raspunda la toate intrebarile.
Iata, in putine cuvinte, ce povesti:

Century, corabie cu trei catarge, de 500 de tone, din portul Mobile,
parasise coasta americana cu douazeci de zile inainte. Echipajul sau
era compus din capitanul Harry Steward, secundul John Davis si
doispreceze oameni dintre care faceau parte musul si bucatarul.
Vasul era incarcat cu nichel si marfa scutita de navlu pentru Melbour-
ne, Australia. Drumul fusese foarte bun pina la al 55-lea grad latitu-
dine sudica, in Atlantic. Aci se dezlantui furtuna violenta, care ince-
puse sa bintuie in aceste regiuni cu o zi inainte.

Chiar de la inceput, Century, surprins de vijelie, pierdu, odata cu
catargul artimon, toate velele din pupa. Putin dupa aceea, un val
imens care veni din babord matura puntea, sfarima in parte duneta
si lua cu el doi marinari care nu putura fi salvati. Intentia capitanului
Steward fusese sa caute un adapost in spatele Insulei Statelor, in
strimtoarea Lemaire. Era sigur de latitudinea la care se afla, caci

fusese calculata in cursul zilei. Preferase acest drum, decit sa fi incon-
jurat capul Horn si apoi sa o ia spre coasta australiana.

Noaptea furtuna devenise si mai mare. Toate velele fusesera strinse
afara de focul mic si de vela-gabier, iar corabia inainta cu vintul din
pupa.

In acel moment capitanul se mai credea in larg, la peste douazeci
de mile de coasta. Socotea ca nu era nici un pericol sa inainteze pina
cind va zari farul. Se indreptase deci mult spre sud, evitind astfel
riscul de a se izbi de recifele capului San-Juan, fiind sigur ca va intra
fara greutate in strimtoare.

Century continua deci sa mearga cu vintul din pupa, Harry Steward
asteptind sa vada farul abia dupa o ora, caci stia ca el lumineaza pe
o raza de zece mile.

Dar nu zarise nici o lumina. Pe cind el mai credea ca este la o buna
distanta de insula, avu loc o izbitura ingrozitoare. Trei marinari,
care lucrau in arborada, disparura, odata cu catargul prova si cu
catargul mare. in acelasi timp valurile sparsera coca si capitanul,
secundul si ceilalti supravietuitori ai echipajului fura azvirliti peste
bord in mijlocul virtejului de ape, din care nu mai putea scapa nimeni.

Astfel Century pierise cu tot ce avea pe el. Singur secundul John
Davis scapase de la moarte, gratie lui Vasquez.

Si acuma, ceea ce nu intelegea Davis, era pe ce tarm esuase corabia.

El il intreba din nou pe Vasquez:

— Unde ne aflam ?

— Pe Insula Statelor.

— Insula Statelor! exclama John Davis, uluit de acest raspuns.

— Da pe Insula Statelor, zise Vasquez, la intrarea in baia Elgor.

— Dar farul?

— Nu era aprins!

John Davis, pe chipul caruia se intiparise cea mai mare surpriza,
astepta ca Vasquez sa-l lamureasca, dar acesta se ridica brusc ciulind
urechea. I se parea ca aude un zgomot neobisnuit si voia sa se asigure
daca banda nu dadea tircoale prin imprejurimi. Se strecura deci intre
cele doua stinci si privi litoralul pina la capul San-Juan.

Totul era pustiu. Uraganul nu pierduse nimic din puterea sa. Va-
lurile se rastogoleau cu aceeasi violenta fantastica si nori tot mai
amenintatori goneau spre orizont, pe cerul imbicsit de ceturi.

Zgomotul auzit de Vasquez venea de la alunecarea navei Century.
Sub puterea vintului, partea dinapoi a corpului ei se rasturnase si
rafalele patrunzind in interior, o impingeau spre plaja. Ea se rostogo-
lea ca un imens butoi si in cele din urma se sfarima de coltul falezei.
Pe locul sinistrului, acoperit de mii de resturi, nu mai ramasese decit

cealalta jumatate a corabiei. Vasquez se intoarse si se intinse pe nisip
alaturi de John Davis. Secundul isi revenea in puteri. Ar fi putut sa
se ridice si sa iasa pe plaja, sprijinindu-se pe bratul tovarasului sau.
Dar acesta il opri si atunci John Davis il intreba de ce in noaptea
aceea farul nu fusese aprins.

Vasquez ii povesti faptele ingrozitoare care se petrecusera, cu sapte
saptamini inainte, in baia Elgor.

— Ticalosii. ticalosii! rosti John Davis. Banditii sint acum stapinii
farului, pe care nu-l mai aprind. Ei poarta vina naufragiului lui
Cen-
tury,
mortii capitanului si a tuturor oamenilor nostri!

— Da, ei sint acum stapinii, zise Vasquez, si, surprinzind conversa-
tia sefului lor cu unul din banda, am putut lua cunostinta de planurile
ior.

— Si cum se face ca goeleta banditilor n-a parasit inca Insula
Statelor, cu lucrurile furate ? intreba John Davis.

— Din cauza unor reparatii importante care i-au retinut pina acum
Dar m-am asigurat eu insumi ca reparatiile sint terminate, ca au
incarcat lucrurile si ca plecarea trebuia sa aiba loc azi-dimineata.

— in ce directie?.

— Spre insulele Pacificului, unde acesti banditi cred ca vor fi in
siguranta si vor putea sa-si faca mai departe meseria de pirati.

— Goeleta nu poate totusi sa iasa in larg cit va dura furtuna

— Sigur ca nu, raspunse Vasquez, si, dupa cum se arata vremea,
e probabil ca aceasta intirziere o sa se prelungeasca o saptamina
intreaga.

— Si tot timpul cit vor fi aci farul nu se va aprinde?.

— Nu, Davis.

— Si alte nave risca sa naufragieze asa cum a naufragiat Century ?

— Din pacate, acesta este adevarul.

— Nu s-ar putea deci semnala uscatul marinarilor care se apropie
in timpul noptii?

— Da, poate cu focuri aprinse pe plaja, la capul San-Juan. E ceea
ce am incercat sa lac, ca sa avertizez pe Century. Am vrut sa aprind
sfarimaturi de lemn de la epave si iarba uscata. Dar vintul sufla cu
atita furie, incit n-am reusit.

— Ei bine, ceea ce nu ai reusit singur, Vasquez, o vom face impre-
una, zise John Davis. Lemnele nu ne vor lipsi. Resturile sarmanei
mele corabii si din nefericire ale atitor altele ne vor servi cu priso-
sinta. Caci, daca plecarea goeletei este intirziata si daca farul Insulei
Statelor nu poate fi vazut de navele care vin din larg, cine stie cite
naufragii vor mai putea avea loc?

— in orice caz, remarca Vasquez, Kongre si banda lui nu-si pot

prelungi sederea pe insula si goeleta va pleca, sint sigur, imediat ce
timpul ii va permite sa iasa in larg.

— De ce ? intreba Davis.

— Pentru ca ei stiu ca schimbul echipei de la far trebuie sa se faca
in curind.

— Schimbul?

— Da, in primele zile ale lunii martie, si acum este 18 februarie.

— O nava va sosi in acest schimb ?

— Da, canoniera Santa-Fe trebuie sa soseasca din Buenos Aires
cam pe la 10 martie si poate chiar mai devreme.

John Davis avu acelasi gind ca si Vasquez.

— Ah, dar asta-i eu totul altceva! Fie ca timpul rau sa tina pina
atunci si ca acesti ticalosi sa se mai afle aici cind
Santa-Fe va ancora
golful Elgor.

CAPITOLUL XI
JEFUITORII DE EPAVE

Erau in total vreo doisprezece oameni, impreuna cu Kongre si
Carcante, atrasi de pornirea de jaf.

Cu o zi inainte, in momentul cind soarele apunea, Carcante vazuse
din galeria farului o corabie cu trei catarge care venea din est. Kongre,
prevenit, credea ca aceasta nava, care fugea din fata furtunii, voia sa
ajunga in strimtoarea Lemaire si apoi sa gaseasca adapost linga
coasta occidentala a insulei. Atit cit ii ingadui lumina zilei, el supra-
veghe miscarea navei, iar cind se lasa noaptea ii urmari luminile.
Reusi sa observe ca nava nu mai guverna bine si spera ca va esua pe
aceasta coasta pe care nu o putea vedea. Daca ar fi aprins farul, orice
pericol ar fi fost inlaturat. Dar nici prin gind nu-i trecea sa faca asa
ceva si cind luminile de pe
Century se stinsera, nu se mai indoi ca
nava pierise cu oamenii si incarcatura sa intre capul San-Juan si
capul Several.

A doua zi uraganul bintuia cu aceeasi furie. Era imposibil sa iasa
cu goeleta. Era o noua intirziere, care putea dura citeva zile, si lucrul
devenea periculos, sub amenintarea continua a sosirii schimbului.
Oricit era de mare necazul lui Kongre si alor sai, trebuiau totusi
sa astepte cu orice pret. La urma urmelor, nu era decit 19 februarie.
Furtuna se va linisti totusi pina la sfirsitul lunii. La prima inseninare,
Carcante va ridica ancora si va iesi in larg.

Dar daca o nava esuase pe coasta, nu trebuia folosit naufragiul

spre a stringe din sfarimaturile ei ceea ce ar prezenta oarecare valoa-
re, si astfel sa mareasca pretul incarcaturii ce va fi transportata de
goeleta? Cresterea beneficiului va compensa cel putin riscul la care
se expuneau.

Nici vorba ca asta aveau de facut. Astfel incit toate aceste pasari
rapitoare isi luara in graba zborul. Salupa fu pregatita imediat si
cei 12 oameni, cu seful lor in frunte, se urcara in ea. Au trebuit sa
duca o lupta apriga, vislind contra vintului care sufla vijelios si mina
apele inapoi spre golf. Abia dupa o ora si jumatate reusira sa ajunga
la ultimele faleze, dar, cu ajutorul velei, intoarcerea avea sa fie mult
mai rapida.

Salupa acosta pe malul de nord al golfului, in fata cavernei. Toti
debarcara si se grabira spre locul naufragiului. Atunci izbucnira
niste strigate, care intrerupsera discutia intre John Davis si Vasquez.

Acesta se tiri numaidecit pina la intrarea in grota, luind seama sa
nu fie vazut. Peste o clipa, John Davis se strecura linga el.

— Ah! ii zise Vasquez. Lasa-ma singur! Ai nevoie de odihna.

— Nu, raspunse John Davis. Ma simt bine acum. Si vreau sa vad
si eu aceasta ceata de banditi.

Secundul de pe Century era un om energic; nu mai putin hotarit
ca Vasquez, unul din acei fii ai Americii cu o vointa de fier. Sigur ca
trebuie sa fi dus o viata aspra, ca naufragiul corabiei sa nu-l fi descum-
panit. Totodata era si un marinar priceput. Servise mai intii ca sub-
ofiter in flota Statelor Unite inainte de a naviga pe nave comerciale
si, la intoarcerea lui
Century la Mobile, cind Harry Steward trebuia
sa iasa la pensie, armatorii hotarisera sa-i incredinteze pe viitor comanda navei.

Era deci un motiv in plus ca sa fie plin de minie si ura. Din nava
pe care urma sa devina capitan nu mai vedeau acum decit niste rama-
site razlete, la cheremul unei bande de jefuitori.

Daca Vasquez ar fi avut nevoie sa fie imbarbatat de cineva, atunci
acesta era omul potrivit!

Dar oricit de decisi si curajosi ar f tost amindoi, ce ar fi putut face
contra lui Kongre si a oamenilor sai?

Adapostindu-se in spatele stincilor, Vasquez si John Davis scrutau
cu prudenta litoralul pina la extremitatea capului San-Juan.

Kongre, Carcante si ceilalti se oprisera mai intii in coltul unde
uraganul aruncase jumatate din coca navei
Century, transformata
in sfarimaturi de lemne ingramadite la poalele falezei.

Jefuitorii se aflau la mai putin de 200 de pasi de grota, de unde
puteai sa le vezi fetele cu usurinta. Erau imbracati cu mantale de
cauciuc, strinse pe talie pentru a impiedica vintul sa-i patrunda, si pe

cap cu niste glugi strinse si ele sub barbie. Se vedea ca le era greu sa
reziste rafalelor de vint. Citeodata trebuiau sa se propteasca de o
stinca sau de epava ca sa nu fie trintiti la pamint. Vasquez ii arata
lui John Davis pe cei pe care-i cunostea de atunci de cind ii vazuse
la prima lor venire in caverna.

— Celui inalt, ii zise, de linga etrava lui Century, ii spune Kongre.

— Seful lor?

— Da, seful lor.

— Si omul cu care vorbeste?

— E Carcante, secundul L-am vazut bine de pe far. E unul din
cei care i-au lovit pe camarazii mei.

— Si i-ai crapa cu placere capul? zise John Davis.

— Lui si sefului sau, ca pe al unor ciini turbati! raspunse Vasquez.
Trecuse aproape o ora inainte ca jefuitorii sa fi terminat cercetarea

acestei parti a cocii. Voisera sa scotoceasca fiecare colt. Nichelul,
care forma incarcatura de pe
Century, nu putea sa le foloseasca la
nimic si deci urma sa fie lasat pe plaja. Dar in ceea ce priveste marfa
scutita de navlu, poate ca le convenea. in adevar, fura vazuti transpor-
tind doua-trei lazi si tot atitea baloturi, pe care Kongre le incarca
pe salupa.

— Daca acesti netrebnici cauta aur, argint, bijuterii de pret sau
piastri, nu vor gasi nimic din toate astea, zise John Davis.

— Astea-s bineinteles pe gustul lor, raspunse Vasquez. Si aveau
din ele in caverna, caci probabil ca navele care au esuat pe litoral
avusesera la bord anumite cantitati de lucruri pretioase. Acum goeleta
trebuie sa aiba o incarcatura de valoare, Davis.

— inteleg de ce, replica acesta, sint acum atit de grabiti s-o puna
in siguranta! Dar poate nu vor avea norocul!

— Pentru asta ar trebui ca vremea rea sa tina inca cincisprezece
zile, spuse Vasquez.

— Sau sa gasim vreun mijloc

John Davis nu termina ce avea de spus De altfel, cum puteau
impiedica goeleta sa iasa in larg indata ce timpul ar deveni mai blind,
dupa ce furtuna se va potoli si marea va fi mai linistita?

Intre timp jefuitorii, parasind jumatatea navei, se indreptara spre
cealalta jumatate, pe locul unde esuase, la extremitatea capului. De
unde se gaseau, Vasquez si John Davis puteau sa-i mai vada, desi
distanta era ceva mai mare.

Mareea scadea si, cu toate ca era rascolita de furtuna, recifele
incepura sa apara in mare parte. Kongre si alti doi-trei oameni intrara
pe nava.

— La pupa, sub duneta, este cambuza, ii spuse Davis lui Vasquez.

Probabil ca aceasta cambuza fusese golita de valurile marii. Era
totusi posibil ca o parte din provizii sa se mai gaseasca acolo.

in adevar, mai multi oameni scoasera lazi cu conserve, citeva buto-
iase si butoaie, pe care le rostogolira pe nisip pina la salupa. Gasira
si baloturi cu imbracaminte intre sfarimaturile dunetei si le transpor-
tara in aceeasi directie.

Cercetarile tinura aproape doua ore; apoi Carcante si doi din
oamenii sai, inarmati cu topoare, incepura sa sfarime partea de la
pupa a navei.

— Ce invirtesc pe-acolo ? intreba Vasquez. Oare corabia nu este
destul de distrusa? De ce dracu' vor sa o faca bucatele?

— Ceea ce vor e usor de inteles, raspunse Davis. Vor sa nu mai
ramina nimic ce ar putea arata numele si nationalitatea navei. Vor
sa nu se stie niciodata ca
Century a pierit in aceste locuri ale Atlanticului!

John Davis nu se inselase. Dupa putin timp Kongre iesi din duneta
cu pavilionul american gasit in cabina capitanului si il rupse in mii
de bucati.

— Ah, ticalosii! exclama John Davis. Pavilionul, pavilionul patriei
mele!

Vasquez abia mai avu timp sa-l apuce de brat in momentul cind,
nemaifiind stapin pe sine, voia sa se repeada pe plaja!. Dupa ce
ispravira cu jaful si salupa fu incarcata ochi, Kongre si Carcante se
intoarsera la poalele falezei. Plimbindu-se, trecura de vreo doua-trei
ori in fata celor doua stinci care inchideau grota. Vasquez si John
Davis putura atunci sa auda ce-si spuneau:

— Va fi imposibil sa plecam miine.

-— Da. Mi-e teama chiar ca vremea rea sa nu mai tina citeva zile.

— Ei! N-am pierdut nimic cu aceasta intirziere.

— Desigur, dar speram sa gasesc mai mult intr-o corabie americana
de acest tonaj! Nava, pe care am atras-o pe recife inaintea asteia,
ne-a adus cincizeci de mii de dolari.

— Naufragii pot fi multe, dar nu-ntilnesti doua la fel, raspunse
intelept Carcante. Am avut de-a face cu niste sarantoci, asta-i tot.

John Davis, scos din sarite, apucase revolverul si, cu o pornire
de furie nestapinita, ar fi zdrobit capul sefului bandei, daca Vasquez
nu l-ar fi oprit din nou.

— Da, ai dreptate, recunoscu John Davis. Dar nu ma pot obisnui
cu ideea ca acesti ticalosi sa ramina nepedepsiti Si totusi, daca
goeleta lor reuseste sa paraseasca insula, unde ar mai putea fi gasiti.
unde sa fie urmariti ?

— Furtuna nu pare sa se linisteasca, spuse Vasquez. Chiar daca

vintul slabeste, marea va mai ramine agitata citeva zile. Nu vor iesi
din golf, crede-ma.

— Da, Vasquez, dar canoniera nu poate veni inainte de inceputul
lunii viitoare, asa mi-ai spus, nu?

— Poate mai devreme, Davis, cine stie!

— Deie Domnul, Vasquez, sa fie asa!

Era vadit ca furtuna nu pierdea nimic din violenta ei si, la aceste
latitudini, chiar si in timp de vara perturbatiile atmosferice dureaza
citeodata cincisprezece zile. Daca vintul ar bate dinspre sud, ar aduce
cu el nori din marea antarctica, unde iarna nu va intirzia sa inceapa.
De pe acum balenierele se pregateau sa paraseasca regiunile polare,
caci, incepind din luna martie, noile gheturi se formeaza in fata ban-
chizei.

Totusi era de temut ca peste patru-cinci zile sa nu vina o acalmie
de care goeleta va profita ca sa iasa in larg.

Era ora patru cind Kongre si oamenii sai se imbarcara. Dupa
ridicarea velei, salupa disparu imediat de-a lungul malului din nordul
golfului.

Spre seara furtuna se inteti. O ploaie rece si biciuitoare cadea cu
galeata din norii veniti din sud-est.

Vasquez si John Davis nu putura parasi grota. Frigul fu destul de
puternic si trebuira sa faca focul pentru a se incalzi. il aprinsera la
capatul dinspre stinci. Litoralul fiind pustiu si intunericul complet,
nu aveau de ce sa se teama.

Noaptea fu ingrozitoare. Marea izbea poalele falezei. Se putea
crede ca un mascaret sau mai curind un val urias de maree navalea
pe coasta de est a insulei. Desigur ca o hula infioratoare trebuia sa
patrunda in golf si Kongre va avea mult de furca pentru a-l putea
mentine pe
Carcante la ancora.

— Vedea-l-as facut praf, spuse John Davis, iar ramasitele lui sa
pluteasca in larg, cu mareea urmatoare!

Cit despre coca lui Century nu aveau sa mai ramina din ea, a doua
zi, decit sfarimaturile adunate intre stincile de linga mal.

Oare furtuna ajunsese la punctul culminant? Acest lucru Vasquez
si tovarasul sau putura sa-l constate a doua zi, in zori. Nimic nu vestea
sfirsitul uraganului.

O asemenea dezlantuire a stihiilor era cu neputinta de inchipuit.
Apele cerului se contopeau cu cele ale marii. Si asta dura toata ziua
si noaptea urmatoare. Timp de patruzeci si opt de ore nici o nava nu
fu vazuta in jurul insulei si era de inteles ca voisera sa se fereasca
de meleagurile periculoase ale Magellaniei, batute fara aparare de
furtuna. Ele nu s-ar fi putut adaposti de uragan nici in strimtoarea

Magellan, nici in strimtoarea Lemaire. Salvarea lor era fuga si aveau
nevoie de larga intindere a apelor in fata etravelor lor.

Asa cum prevazusera John Davis si Vasquez, coca lui Century era
complet sfarimata si nenumarate ramasite acopereau plaja pina la
poalele falezei.

Din fericire, hrana nu constituia o preocupare pentru Vasquez
si tovarasul sau. Cu conservele de pe
Century puteau sa se hraneasca
o luna intreaga, si chiar mai mult. Dar curind, poate peste vreo doua-
sprezece zile, va sosi
Santa Fe. Pina-atunci va trece vremea rea si
canoniera nu se va teme sa vina in recunoastere la capul San-Juan.

Despre nava pe care o asteptau cu atita infrigurare se intretineau
adesea.

— Ah, sa tina furtuna pentru a impiedica goeleta sa plece si sa
inceteze apoi, pentru ca
Santa-Fe sa poata veni, iata ce ar trebui sa
se intimple! exclama cu naivitate Vasquez.

— Ah, raspunse John Davis, daca am stapini vinturile marii, ar fi
ca si facut!

— Din pacate, aceasta nu e in puterea noastra.

— Nu, nu se poate ca ticalosii sa scape de pedeapsa ce o merita
pentru crimele lor, spuse John Davis, repetind cuvintele intrebuintate
de Vasquez cu citava vreme inainte. Amindoi, avind aceleasi motive
de ura si aceeasi sete de razbunare, erau uniti prin acelasi gind.

in zilele de 21 si 22 situatia nu se schimba, cel putin in mod vizibil.
Poate ca vintul arata o oarecare tendinta sa-si schimbe directia spre
nord-est. Dar dupa o ora de sovaiala reveni si aduse din nou asupra
insulei tot cortegiul ingrozitoarelor sale rafale.

Nici Kongre si nici unul din oamenii sai nu se mai aratara. Erau
ocupati, fara indoiala, sa pazeasca goeleta de avarii, caci uraganul
umfla enorm mareele in golfulet.

in ziua de 23 dimineata conditiunile atmosferice se ameliorara
putin. Marea raminea insa agitata si valurile se rostogoleau cu furie
pe mal. Intrarea in golf tot nu putea fi folosita si goeleta n-avea cum
sa porneasca in larg nici in acea zi si nici in cea urmatoare. Oare
Kongre si Carcante nu vor profita de aceasta acalmie ca sa revina la
capul San-Juan, spre a cerceta mai bine marea?

Era posibil, ba chiar probabil, si de aceea isi luara toate masurile
de siguranta. Dar sosirea banditilor dis-de-dimineata nu era de temut.
Asadar, John Davis si Vasquez riscara sa iasa din grota pe care n-o
parasisera de 48 de ore.

— Oare vintul bate tot asa ? intreba Vasquez.

— Mi-e teama ca da, raspunse John Davis, pe care instinctul sau
de marinar nu-l insela. Ne-ar fi trebuit inca zece zile de vreme rea.
Zece zile! Si nu le vom avea.

Cu bratele incrucisate privea cind cerul, cind marea,
intre timp Vasquez, departindu-se putin,merse de-a lungul falezei.
John Davis il urma. Deodata, linga o stinca, piciorul sau se izbi de
un obiect pe jumatate ingropat in nisip, care scoase un sunet metalic.
Se apleca si recunoscu lada care continea pulberea ce se afla pe bord,
atit pentru pusti cit si pentru doua din cele patru tunuri pe care
Century
le intrebuinta pentru semnalizare.

— Nu avem ce face cu ea, zise el. Ah, dac-am putea sa-i dam foc
in cala goeletei pe care se afla acesti banditi!

— Nici nu ne putem gindi la asa ceva, zise Vasquez clatinind din
cap. Oricum, voi lua aceasta ladita la intoarcere si o voi duce in grota.

Continuara sa mearga pe plaja si se indreptara spre cap. Dar nu
puteau ajunge pina la capatul falezei din cauza hulei. Deodata, printre
recife, Vasquez zari intr-o scobitura de stinca una din acele mici
guri de foc, care plutise pina atunci cu afetul sau, dupa esuarea cora-
biei
Century.

— Iata ceva ce-ti apartine, ii spuse el lui John Davis, impreuna cu
cele citeva ghiulele pe care valurile le-au aruncat acolo.

Si, ca si prima oara, John Davis repeta:

— N-avem ce face cu ele!.

— Cine stie? spuse Vasquez. Fiindca avem acum cu ce sa incarcam
acest mic tun, poate ca intimplarea va face sa ne servim de el

— Ma indoiesc, raspunse tovarasul sau.

— De ce, Davis ? Deoarece farul nu este luminat noaptea, daca
s-ar ivi o nava in conditiile in care a mers
Century, i-am putea semna-
liza prezenta coastei cu lovituri de tun.

John Davis isi privi tinta tovarasul. Parea ca-i trece prin minte cu
totul alt gind. Se multumi sa-i raspunda:

— Aceasta este ideea care ti-a venit, Vasquez?.

— Da, Davis, si nu cred ca este proasta. Sigur ca zgomotul detuna-
turilor va fi auzit in golf El va trada prezenta noastra pe aceasta
parte a insulei Banditii vor incepe sa ne caute poate chiar ne vor
descoperi iar aceasta ne va costa viata!. Dar cite vieti nu vom fi
salvat in schimbul vietilor noastre si, in sfirsit, ne vom fi facut datoria!

— Exista poate si o alta cale de a ne face datoria! murmura John
Davis, fara sa mai adauge vreo explicatie. Dar nu mai facu nici o
obiectie si, dupa cum zisese Vasquez, micul tun fu tirit pina la grota;
apoi transportara afetul, ghiulelele si lada cu pulbere. Munca fu
grea si dura un timp indelungat. Cind Vasquez si John Davis intrara
sa manince ceva, soarele deasupra orizontului arata ca trebuia sa
fie aproape zece.

Dar abia intrara cind Kongre, Carcante si dulgherul Vargas se

ivira de dupa coltul falezei. Salupa ar fi avut prea mari greutati cu
vintul si mareea care incepea sa urce in golf. Facusera drumul pe jos,
de-a lungul malului. De data aceasta nu voiau sa jefuiasca.

Se decisesera sa vina, asa cum prevazuse Vasquez, spre a observa
cum se prezinta cerul si marea de cind se inseninase dimineata. Desigur vor vedea cit de mult ar fi riscat
Carcante daca voia sa iasa din golf si ca nu va putea sa lupte contra valurilor imense care se rostogoleau venind din larg. inainte de a ajunge in strimtoare sau in vestul insulei, s-ar gasi cu vintul in spate si, pina sa treaca de capul San-Juan, ar putea fi izbit de coasta sau rasturnat de valuri.

Aceasta fu intr-adevar parerea lui Kongre si a lui Carcante.

Opriti pe locul naufragiului, unde nu mai ramasesera decit putine
ramasite din pupa lui
Century, abia se tineau pe picioare din pricina
vintului. Vorbeau cu insufletire, faceau gesturi aratind orizontul cu
mina si dindu-se inapoi cind vreun val cu creasta inspumata se rosto-
golea pe mal.

Nici Vasquez, nici tovarasul sau nu-i pierdura din ochi in jumatatea
de ora cit cercetara intrarea in golf. Plecara in sfirsit, nu fara a privi
inapoi destul de des, apoi disparura dupa coltul falezei si luara drumul
spre far.

— Uf, s-au dus! spuse Vasquez. As da o mie de milioane de triliarde
ca sa-i mai vad venind citeva zile pentru a cerceta marea din largul
insulei!

Dar John Davis clatina din cap. Era evident pentru el ca furtuna
va inceta in 48 de ore. Hula se va potoli, daca nu cu totul, cel putin
atit incit sa permita goeletei sa treaca de capul San-Juan.

Aceasta zi Vasquez si John Davis o petrecura in parte pe litoral.
Schimbarea starii atmosferice se accentua. Vintul batea dinspre
nord-nord-est si orice nava n-ar fi intirziat sa-si intinda velele pentru
a intra in strimtoarea Lemaire. Cind veni seara, Vasquez si John
Davis intrara in grota. isi astimparara foamea cu pesmeti si carne
si setea cu rachiu amestecat cu apa. Apoi Vasquez se pregati sa se
acopere cu patura, cind fu oprit de tovarasul sau:

— inainte de a te culca, Vasquez, asculta o propunere pe care
vreau sa ti-o fac.

— Spune, Davis.

— Vasquez, iti datorez viata si n-as dori sa fac ceva fara incuviin-
tarea ta Iata ideea pe care vreau sa ti-o supun. Examineaz-o si
raspunde-mi apoi, fara teama de a ma nemultumi.

— Te ascult, Davis.

— Vremea se schimba, furtuna a incetat, marea va deveni iar calma.
Ma astept ca goeleta sa porneasca in cel mult 48 de ore.

— Din pacate, e foarte adevarat, spuse Vasquez, completind gindul
sau cu un gest care insemna: «Nu putem sa facem nimic!»

John Davis continua:

— Da, inainte de doua zile va iesi din golf, va trece de cap, va dispare
spre vest, va intra in strimtoare si nu va mai fi vazuta, iar camarazii
tai, Vasquez, si capitanul cu tovarasii mei de pe
Century nu vor fi
razbunati!

Vasquez pleca fruntea; apoi, ridicindu-si capul, il privi pe Davis
a carui fata era luminata de ultimele flacari ale vetrei.

— O singura imprejurare ar putea sa impiedice plecarea goeletei,
sau cel putin s-o intirzie pina la sosirea canonierei: o avarie care ar
obliga-o sa se intoarca in golf Ei bine, avem un tun, pulbere si
ghiulele Sa asezam tunul pe afetul sau, la coltul falezei, sa-l incarcam si, cind goeleta va trece, sa tragem in plin asupra ei E posibil sa nu se scufunde imediat, dar echipajul ei nu va porni cu o noua avarie in lunga calatorie pe care o are de facut Ticalosii vor fi obligati sa se intoarca in golf pentru ca sa-si repare corabia. Vor trebui sa descarce totul Vor avea nevoie poate de o saptamina intreaga si in acest timp
Santa-Fe.

John Davis tacu si lua mina tovarasului sau pe care o strinse cu
putere. Fara sa sovaie, Vasquez ii raspunse:

— Fa cum spui!

CAPITOLUL XII
LA IESIREA DIN GOLF

Asa cum se intimpla adesea dupa o mare furtuna, zarea era inne-
gurata in dimineata de 25 februarie. Dar, schimbindu-si directia,
vintul se potolise si semnele unei schimbari a vremii erau evidente.

in acea zi se decisese ca goeleta va ridica ancora si Kongre facea
pregatirile pentru a porni dupa-amiaza. Se presupunea ca soarele va
fi risipit pina atunci ceturile care-l inconjurasera cind rasarise. Mareea
care trebuia sa se retraga la sase seara va favoriza iesirea din baia
Elgor. Goeleta va ajunge in dreptul capului San-Juan catre sapte
seara si lunga inserare de pe aceste latitudini ridicate ii va permite sa
depaseasca capul inainte de caderea noptii.

Desigur, ar fi putut sa porneasca cu refluxul de dimineata daca nu
ar fi fost negura. in adevar, totul era gata la bord, se ispravise cu
incarcatul, alimente aveau suficiente — cele care proveneau de pe
Century, pe linga cele scoase din magazia farului. Nu mai ramasese

in anexele farului decit mobilierul si uneltele cu care Kongre nu voia
sa mai ingreuneze cala, destul de plina. Cu toate ca fusese usurata
de o parte din lest, goeleta era afundata cu citeva degete in plus peste
linia normala de plutire si nu era prudent sa supraincarci nava.

Putin dupa prinz, pe cind se plimbau pe terasa farului, Carcante ii
zise lui Kongre:

— Ceata incepe sa se ridice si vom putea vedea largul marii. Odata
cu ceata, vintul se potoleste de obicei si marea devine mai repede
calma.

— Cred ca de data aceasta vom iesi in fine, raspunse Kongre, si ca
nimic nu va stinjeni navigatia noastra pina la strimtoare.

— Si dincolo de ea, sper, adauga Carcante. Noaptea va fi totusi
intunecoasa, Kongre. Luna e abia in primul patrar si va dispare
aproape in acelasi timp cu soarele.

— N-are importanta, Carcante. N-am nevoie nici de luna, nici de
stele, pentru a naviga de-a lungul insulei!. Cunosc toata coasta de
nord si sper sa trec de insulele New-Year si de capul Colnett la o dis-
tanta destul de mare pentru a putea sa ma feresc de stincile lor!.

— Miine vom fi departe, Kongre, cu vintul acesta de nord-est si cu
ajutorul velelor. Miine nu vom mai zari capul San-Bartolome si
sper ca, odata cu sosirea noptii, vom lasa in urma Insula Statelor
cu cel putin 20 de mile.

— Nu-i prea devreme, Kongre, daca ne gindim la timpul de cind
sintem aici.

— Oare il regreti, Carcante ?

— Nu acum, cind totul s-a sfirsit si cind am strins avere, cum se
spune, si o nava buna ne poarta impreuna cu bogatiile noastre!.
Dar,mii de draci, crezusem ca totul era pierdut cind
Maule cind
goeleta
Carcante a sosit in golf cu o spartura prin care intra apa!
Daca n-am fi putut face reparatiile avariei, cine stie cita vreme ar fi
trebuit sa mai raminem pe insula! La venirea canonierei am fi fost
obligati sa ne intoarcem la capul San-Bartolome Si eu sint satul de
capul San-Bartolome.

— Da, raspunse Kongre, al carui chip aspru se intuneca, si, de
altfel, situatia ar fi devenit foarte grava! Vazind farul fara paznici,
comandantul de pe
Santa-Fe ar fi luat masuri S-ar fi pus pe cerce-
tari Ar fi rascolit toata insula si cine stie daca nu descoperea ascun-
zatoarea noastra. Si apoi, n-ar fi putut sa fie instiintat de al treilea
paznic care ne-a scapat?

— Nu cred, Kongre. N-am gasit niciodata vreo urma de-a lui si
n-ar fi putut sa traiasca doua luni fara hrana. Caci au trecut aproape
doua luni de cind
Carcante. vezi, de data aceasta nu am uitat noul

sau nume, a ancorat in baia Elgor, si doar daca acest brav paznic a
trait tot acest timp numai cu peste crud sau cu radacini

— in orice caz, vom fi plecati inainte de sosirea canonierei, zise
Kongre, si asta e mai sigur. Nu trebuie sa soseasca decit peste o
saptamina, dupa jurnalul farului, adauga el, iar atunci noi vom fi
departe de capul Horn, in drum spre insulele Solomon sau Noile
Hebride.

— in regula, Kongre. Voi urca pentru ultima oara pe galerie, sa
scrutez marea. Daca vad vreo nava

— Eh! Si ce ne pasa, zise Kongre ridicind din umeri. Atlanticul
si Pacificul apartin tuturor.
Carcante are acte in regula. S-a facut
tot ce era necesar in aceasta privinta, poti sa te bizui pe mine. Si
chiar daca
Santa-Fe l-ar intilni la intrarea in strimtoare, ii va inapoia
salutul, caci la buna-cuviinta raspunzi cu buna-cuviinta.

Cum se vede, Kongre n-avea nici o indoiala asupra reusitei planu-
rilor sale. De altfel, se parea ca totul se-ntrecea sa le favorizeze.

in timp ce capitanul cobori spre golfulet, Carcante urca scarile
si, ajuns la galerie, ramase de veghe o ora intreaga.

Cerul era senin si linia orizontului, retrasa cu vreo 12 mile, se arata
deslusit. Marea, inca agitata, nu mai era albita de spuma valurilor
dezlantuite si hula, puternica inca, nu putea fi o piedica pentru ple-
carea goeletei. De altfel, cind nava va intra in strimtoare, marea va
fi linistita si se va merge ca pe un fluviu, la adapostul malurilor si
cu vintul din pupa.

in larg, nici o nava, afara de o corabie cu trei catarge care aparu
un moment in est, pe la ora doua, la o asemenea distanta incit fara
luneta Carcante nu i-ar fi putut recunoaste velatura. De altfel, mergea
spre nord. Nu avea deci destinatia spre oceanul Pacific si nu intirzie
sa dispara in zare.

E adevarat ca, o ora mai tirziu, Carcante avu o pricina de ingri-
jorare si se intreba daca nu trebuia s-o comunice lui Kongre.

inspre nord-nord-est, un fum se vedea la mare departare. Era
deci un vapor care se indrepta spre Insula Statelor sau spre Tara de
Foc. Constiinta turbure te face temator. Acest fum il sperie pe Car-
cante. «Sa fie oare canoniera?» isi zise el.

De fapt, erau abia in 25 februarie si Santa-Fe trebuia sa ajunga
in primele zile ale lui martie! Sa fi plecat inainte? Daca era ea, atunci
in doua ore va fi in dreptul capului San-Juan Totul ar fi pierdut
Va fi oare nevoit sa renunte la libertate, in momentul cind era pe
cale s-o dobindeasca, si sa se intoarca la oribila existenta de la capul
San-Bartolome ?

La picioarele sale, Carcante vedea goeleta care se legana gratioasa,
ca si cind voia sa-l sfideze. Totul era pregatit. Nu trebuia decit sa
ridice ancora spre a porni Dar n-ar fi putut s-o faca cu vin tul in
fata, sa invinga fluxul care incepea sa urce; or, marea nu va fi linistita
inainte de doua ore si jumatate. Cu neputinta deci sa iasa in larg
inainte de sosirea acestui vapor, si daca ar fi canoniera

Carcante nu-si putut stapini injuratura care-i sta pe buze.

Nu vru totusi sa-l anunte pe Kongre, care era foarte ocupat cu
ultimele pregatiri, inainte de a fi sigur de presupunerea lui, si ramase
mai departe singur de veghe pe galeria farului.

Vaporul se apropia repede, avind vint si curenti prielnici. Capi-
tanul daduse presiune maxima la cazane, caci pe cos iesea un fum
gros pe care Carcante inca nu putea sa-l vada in spatele velelor in-
tinse, in plus, nava era puternic inclinata la tribord. Pastrind aceasta
viteza, nu va intirzia sa se gaseasca curind in dreptul capului San-Juan.

Carcante privea tot timpul cu luneta si nelinistea sa crestea pe
masura ce se apropia vaporul. Distanta fu in curind redusa la numai
citeva mile si coca vasului deveni partial vizibila.

Dar deodata temerile lui Carcante, care deveneau din ce in ce
mai puternice, se risipira.

Vaporul manevra astfel incit sa se indrepte spre strimtoare si
Carcante reusi sa vada intregul sau greement.

Era un vapor cu aburi de vreo 1 200—1 500 tone si care nu putea
fi confundat cu
Santa-Fe. Carcante, la fel cu Kongre si oamenii sai,
cunostea bine canoniera, pe care o zarise in mai multe rinduri in
timpul lungii sale sederi in baia Elgor. Stia ca era construita ca o
goeleta cu doua catarge, pe cind vaporul acesta avea trei.

Ce usurare simti Carcante, care se felicita ca n-a turburat fara
rost linistea bandei! Mai ramase o ora pe galerie si vazu cum vaporul
trecea prin nordul insulei, la distanta de vreo trei sau patru mile,
adica prea departe pentru a comunica farului matricola, semnalizare
care, de altfel, ar fi ramas fara raspuns din cauzele pe care le cu-
noastem.

Patruzeci de minute mai tirziu, vaporul, care mergea cu cel putin
douasprezece noduri, disparu in dreptul capului Colnett.

Carcante cobori, dupa ce fu sigur ca nici o alta nava nu se vedea
la orizont. intre timp ora retragerii mareei se apropia. Era momentul
fixat pentru plecarea goeletei. Pregatirile se ispravisera si velele se
puteau ridica. Odata intinse, vor primi la travers vintul, care din
directia est-sud-est va sufla in velele lui
Carcante ce va porni ca sa-
geata spre mare.

La ora sase Kongre si cea mai mare parte din oamenii sai erau

la bord. Barca aduse pe cei ce asteptau la poalele terasei, apoi fu
ridicata pe ca valeti.

Mareea incepea incet sa se retraga. Ea incepuse sa descopere locul
unde fusese asezata goeleta in timpul reparatiilor. De cealalta parte
a golfuletului, stincile isi aratara virfurile ascutite. Vintul patrundea
prin crapaturile falezei si valurile se izbeau mai usor de ea.

Momentul plecarii sosise. Kongre dadu ordin sa se vireze cabesta-
nul. Lantul se intinse, scirtii pe nara si ancora fu ridicata pe macara,
apoi fixata in vederea unei calatorii care trebuia sa fie lunga.

Velele fura orientate si goeleta incepu sa se miste spre mare.

Vintul suflind din est-sud-est, Carcante va trece usor de capul
San-Juan. Dealtfel, nu era nici un pericol sa se mearga de-a lungul
acestei faleze foarte abrupte. Kongre o stia, cunostea bine golful.
Stind in picioare la timona, el manevra nava astfel incit sa-i mareasca
pe cit posibil viteza.

Mersul lui Carcante era destul de neregulat. incetinea cind vintul
slabea, pentru a-si mari viteza cind vintul se intetea.

Atunci intrecea refluxul, lasind in urma-i un siaj destul de lin,
ceea ce dovedea ca nu era supraincarcat si ca va avea o calatorie
, buna.

La ora sase si jumatate pe Kongre nu-l mai despartea de cap decit
o singura mila. Vedea in fata sa marea intinsa pina la orizont. Soarele
apunea si in curind stelele vor straluci pe cerul care se intuneca sub

valurile amurgului.

Carcante se apropie in acest timp de Kongre.

— in fine, in curind vom fi in afara golfului! zise el cu satisfactie.

— in douazeci de minute, raspunse Kongre, vom ocoli capul
San-Juan

— Va trebui oare sa bratam mai strins cind vom ajunge in strim-
toare ?

— Nu cred, raspunse Kongre. Odata trecuti de capul San-Juan,
vom schimba murele si sper sa le avem in babord pina la capul Horn.
Sezonul incepe sa avanseze si cred ca putem sa ne bizuim pe stator-
nicia vinturilor din est. in orice caz, in strimtoare vom face tot ce
e nevoie si sper ca briza sa nu ne oblige sa navigam in volte.

Daca asa cum spera Kongre vor putea sa evite schimbarea mure-
lor, ar cistiga foarte mult timp. La nevoie vor cobori velele patrate
si nu vor pastra decit velele aurice si latine: brigantina, vela-trinca
si focurile. Astfel goeleta va merge cu vint bun. in acest moment,
un om din echipaj, postat linga nara ancorei, striga:

— Atentiune, in prova!

Carcante alerga spre omul care strigase si se apleca peste balustrada.

— Vino repede! striga el catre Kongre.

Goeleta se afla atunci in dreptul cavernei pe care banda o ocu-
pase atita timp.

in aceasta parte a golfului se afla in deriva o parte din chila vasu-
lui
Century, pe care refluxul o impingea spre mare. O ciocnire putea
sa aiba urmari grave si abia aveau timp pentru a o ocoli.

Kongre manevra nava usor spre stinga. Goeleta deriva cu citeva
grade si trecu de-a lungul chilei, care-i atinse numai usor carena.
Manevra avu drept rezultat sa apropie pe
Carcante de malul nordic
al golfului. Apoi nava isi relua directia. Dupa inca 20 de stinjeni
s-ar fi depasit coltul falezei si Kongre ar fi putut roti timona pentru
a lua drumul spre nord.

in acest moment, un suierat ascutit sfisie aerul si o izbitura zgudui
coca goeletei, urmata imediat de o detunatura puternica.

in acelasi timp, un fum albicios, pe care vintul il duse inauntrul
golfului, se ridica de pe mal.

— Ce se intimpla? striga Kongre.

— S-a tras asupra noastra, raspunse Carcante.

Alergind la babord, privi peste balustrada si observa o gaura in
coca, la o jumatate de picior peste linia de plutire.

Tot echipajul veni imediat la prova.

Sa fii atacat de pe aceste meleaguri ale litoralului!

O ghiulea sa-l loveasca pe Carcante la iesirea din golf!

Daca ar fi nimerit putin mai jos, cu siguranta ca l-ar fi scufundat!
Sa recunoastem ca, daca aveai de ce sa fii speriat, o asemenea agre-
siune avea darul sa te si uimeasca.

Ce puteau face Kongre si oamenii sai?

Sa coboare barca, sa se urce in ea, sa se repeada pe malul de unde
se ridica fumul si sa-i prinda pe cei ce trasesera proiectilul, sa-i masa-
creze sau cel putin sa-i alunge din acel loc? Dar se putea oare sti
daca acesti agresori nu erau mai numerosi ca ei si cel mai bine nu
era oare sa se indeparteze, spre a constata mai intii gravitatea avariei ?

Aceasta solutie se impuse cu atit mai mult, cu cit se trase a doua
lovitura de tun. Un fum alb se ridica din acelasi loc. Goeleta mai fu
lovita inca o data. A doua ghiulea o izbi din plin, putin mai jos ca
prima.

— Cirma sub vint! urla Kongre alergind spre Carcante, care se
grabi sa execute ordinul.

De indata ce goeleta simti actiunea cirmei, vira si se inclina la tri-
bord. in mai putin de cinci minute incepu sa se departeze de mal
si iesi din bataia tunului care fusese indreptat spre dinsa.

De altfel, nu mai rasuna vreo alta lovitura. Plaja se arata pustie

pina la capat. Se putea presupune ca atacul^nu se va mai repeta. Cel
mai grabnic era sa se verifice starea cocii. in interior nu era posibil
sa se faca aceasta verificare, caci ar fi trebuit sa se deplaseze incar-
catura. Dar era sigur ca cele doua ghiulele gaurisera bordajul si
intrasera in cala.

Fu coborita barca, in timp ce Car cante puse velele in pana si se
opri, leganata doar de reflux. Kongre si dulgherul coborira in barca
si examinara coca pentru a vedea daca avaria nu poate fi reparata
pe loc.

Observara ca doua ghiulele de patru toii nimerisera goeleta si
strapunsesera bordajul. Din fericire, partea de sub linia de plutire
nu fusese atinsa. Ambele gauri se gaseau acolo unde incepea carena,
exact la linia de plutire. Cu citiva centimentri mai jos, s-ar fi produs
o gaura de apa pe care poate ca echipajul n-ar fi avut timp s-o astupe.
Cala s-ar fi umplut si
Carcante s-ar fi scufundat la intrarea in golf.
Neindoielnic, Kongre si oamenii sai ar fi putut ajunge cu barca la
mal, dar goeleta ar fi fost pierduta.

in definitiv, avaria nu era extrem de grava, dar nu-ncapea vorba
ca-l impiedica pe
Carcante sa se aventureze spre larg. La cea mai
mica inclinare la babord, apa ar patrunde in interior. Era deci necesar
ca cele doua gauri facute de ghiulele sa fie astupate inainte de a se
continua drumul.

— Dar cine este nemernicul care ne-a lovit ? repeta mereu Car-
cante.

— Poate paznicul care ne-a scapat! raspunse Vargas. Si poate
si vreun supravietuitor de pe
Century, pe care paznicul sa-l fi salvat.
Caci pentru a trage o ghiulea e nevoie de un tun si acest tun nu poate
cadea din luna.

— Desigur, zise Carcante. Nici o indoiala ca provine de pe corabie.
E destul de prost ca nu l-am gasit noi.

— Ce rost are sa palavragim despre asta? intrerupse brutal Kongre.
Trebuie sa facem reparatia cit mai repede.

in adevar, nu mai era cazul sa se discute de imprejurarile in care
s-a produs atacul contra goeletei, ci de a se purcede imediat la repa-
ratiile necesare. S-ar putea duce eventual goeleta aproape de malul'
opus al golfului, linga limba de pamint. Pentru aceasta ar fi sufi-
cienta o ora. Dar in acest loc ea ar fi fost prea expusa la vinturile din
larg si pina la capul Several coasta nu oferea nici un adapost. La
prima inrautatire a vremei, s-ar fi sfarimat de stinci. Kongre decise
atunci sa se revina in aceeasi seara in baia Elgor, unde lucrul ar
putea fi facut in toata siguranta si cit mai repede posibil.

Dar in acest moment mareea se retragea si goeleta n-ar fi putut

inainta contra refluxului. Erau deci obligati sa astepte fluxul, care
nu va veni decit peste trei ore.

Carcante incepea sa se clatine destul de tare din pricina hulei si
derivind putea sa fie antrenat pina la capul Several, riscind sa se
umple cu apa. Se si auzea zgomotul apei care navalea prin gaurile
cocii la fiecare ruliu mai tare. Kongre trebui sa se resemneze sa arunce
ancora la citeva cabluri de capul San-Diego.

Situatia era destul de ingrijoratoare. Noaptea se lasa si indata
intunericul fu de nepatruns. Era nevoie de toata experienta lui Kongre
in cunoasterea acestor regiuni, pentru a nu esua pe unul din nume-
roasele recife care strajuiau coasta.

in fine, catre ora 10 incepu fluxul. Ancora fu ridicata la bord si,
inainte de miezul noptii,
Carcante, nu fara a trece prin multe pericole,
ajunse la vechiul sau punct de acostare, in golfuletul din baia Elgor.

CAPITOLUL XIII
TIMP DE TREI ZILE

E lesne de inchipuit la ce stare de exasperare ajunsesera Kongre,
Carcante si ceilalti. in momentul cind erau sa paraseasca definitiv
insula, i-a impiedicat un obstacol. in ultimul minut! Si canoniera
ar putea sa-si faca aparitia in baia Elgor in patru-cinci zile sau chiar
mai curind! Desigur ca, daca avariile goeletei ar fi fost mai mici,
Kongre n-ar fi ezitat sa ancoreze in alta parte. S-ar fi refugiat, de
exemplu, in golful San-Juan care patrunde adinc in coasta de nord
a insulei, in spatele capului. Dar era o nebunie sa te gindesti ca ei
ar putea intreprinde acest drum in starea actuala a navei. S-ar fi
trezit in fundul marii inainte de a ajunge pina acolo. Pe timpul par-
cursului care trebuia facut cu vintul din pupa, goeleta, prin tangaj,
nu ar fi intirziat sa se umple cu apa. in cazul cel mai bun ar fi fost
pierduta toata incarcatura navei.

Trebuiau sa se intoarca deci in golfuletul farului, iar Kongre pro-
cedase cu intelepciune resemnindu-se sa faca acest lucru.

in timpul noptii, in care nimeni nu a dormit, oamenii trebuira sa
faca de cart si sa fie foarte atenti tot timpul. Cine putea sti daca nu
vor fi din nou atacati? Nu era oare posibil ca o trupa numeroasa,
superioara bandei lui Kongre, sa fi debarcat pe o alta parte a insulei ?
Se aflase poate de prezenta acestor pirati la Buenos Aires si guvernul
argentinian luase masuri sa-i nimiceasca?

Carcante emise cel dintii aceasta ipoteza: debarcarea pe Insula

Statelor a unor soldati, cu misiunea de a urmari pe Kongre si pe
oamenii sai. Dar, admitind ca banda nu ar fi avut de unde afla de
debarcarea lor, nu astfel ar fi procedat o armata regulata. Ea ar fi
atacat deschis, sau, daca n-ar fi avut timp s-o faca, ar fi masat la in-
trarea golfului diverse ambarcatiuni si ar fi pus^ mina pe goeleta in
aceeasi seara fie abordind-o, fie taindu-i calea. in orice caz, nu s-ar
fi ascuns dupa o singura incaierare, asa cum faceau acesti atacanti
necunoscuti, a caror prudenta trada slabiciunea lor.

Carcante trebui deci sa renunte la ipoteza sa si reveni la parerea
lui Vargas:

— Da cei care au dat lovitura aveau un singur scop, de a impie-
dica goeleta sa paraseasca insula si, daca sint mai numerosi, inseamna
ca au supravietuit citiva oameni de pe
Century Ei il vor fi intilnit
pe paznic si au aflat de la el despre apropiata sosire a canonierei.
Tunul gasit de ei este de pe nava esuata!

Canoniera nu este inca aici, zise Kongre, cu o voce tremurind
de furie. inainte de intoarcerea ei goeleta va fi departe!

in adevar, era putin probabil, admitind ca paznicul farului i-ar
fi intilnit pe naufragiatii de pe
Century, ca ei sa fie mai mult de doi-
trei. Cum se putea crede ca un asemenea uragan va fi crutat mai
multe vieti? Ce ar putea face aceasta mina de oameni contra unei
cete numeroase si bine inarmate? Goeleta, odata reparata, va ridica
velele si va iesi in larg, urmind de data aceasta drumul din mijlocul
golfului. Ceea ce s-a intimplat prima oara, nu se va repeta.

Era deci numai o chestiune de timp: cite zile vor fi necesare pentru
repararea noilor avarii? Noaptea nu se petrecu nimic suparator
si a doua zi echipajul se apuca de treaba.

Primul lucru era sa se scoata o parte din incarcatura ce se afla
in cala, la babord. A fost nevoie de o jumatate de zi pentru a se ridica
lucrurile pe punte. De altfel, nu va mai fi nevoie sa se descarce totul
pe uscat si nici sa fie asezata goeleta pe bancul de nisip. Gaurile facute
de ghiulele se gaseau putin peste linia de plutire, incit se va ajunge
usor la ele, acostind cu barca linga bordaj, de unde se vor putea astupa
fara greutate. Important era sa nu fi fost avariata de proiectile osa-
tura navei. Kongre si dulgherul coborira in cala si iata ce consta-
tara: cele doua ghiulele nu atinsesera decit bordajul, pe care-l stra-
batusera cam la aceeasi inaltime, si au fost gasite cind s-a dat incar-
catura la o parte. Nu facusera decit sa zgirie coastele, a caror tarie
nu avusese de suferit. Gaurile, aflate la o distanta de doua-trei pi-
cioare una de alta, aveau marginile netede de parca ar fi fost taiate
cu fierastraul. Puteau fi inchise ermetic cu capace fixate de osatura,
peste care s-ar fi aplicat o foaie de dublaj.

in definitiv, avariile erau mici. Ele nu amenintau buna stare a
cocii si aveau sa fie reparate imediat.
—Cind? intreba Kongre.

— Voi pregati traverse interioare care vor fi asezate in aceasta
seara, raspunse
Vargas.

— Si capacele ?

— Capacele vor fi facute miine dimineata si puse miine seara.

— Atunci vom putea stivui incarcatura miine seara si sa plecam
poimiine dimineata?

— Cu siguranta, spuse dulgherul.

Saizeci de ore vor fi suficiente acestor reparatii si plecarea lui
Careante nu va fi, in definitiv, intirziata decit cu doua zile.

Careante il intreba atunci pe Kongre daca a doua zi dimineata
sau dupa-amiaza nu se gindeste sa mearga pina la capul
San-Juan.

— Pentru a vedea putin ce se petrece pe-acolo, zise el.

— La ce bun? raspunse Kongre. Nu stiu cu cine avem de-a face.
Ar trebui sa mergem in grup de zece-doisprezece si deci sa nu lasam
pentru paza goeletei decit doi-trei oameni. Si cine stie ce s-ar putea
intimpla in lipsa noastra?

— E drept, zise Careante, si apoi ce-am avea de cistigat? Duca-se
dracului cei ce au tras in noi! Important este sa parasim insula, si
asta cit mai repede posibil.

— Poimiine dimineata vom fi pe mare, zise categoric Kongre.
Existau deci toate sansele ca sosirea canonierei, care trebuia sa

aiba loc abia peste citeva zile, sa nu impiedice plecarea goeletei.

De altfel, chiar daca seful bandei si oamenii sai ar fi mers pina
la capul
San-Juan, ei n-ar fi gasit nici o urma a lui Vasquez si a lui
John Davis. Iata ce se intimplase intre timp:

Propunerea facuta de John Davis ii ocupase pe amindoi, in ajun,
de dupa-amiaza pina seara. Locul ales pentru amplasarea tunului
fu chiar coltul falezei. John Davis si Vasquez putura cu usurinta
aseza afetul tunului intre stincile numeroase la aceasta cotitura.
Dar aducerea tunului se facu cu foarte mare greutate. A trebuit sa
fie tras pe nisipul plajei si apoi pe un teren plin de virfuri de stinca,
unde tiritul nu mai era posibil. De unde nevoia de a ridica piesa cu
pirghii, care ceru timp si oboseala.

Era aproape sase cind tunul putu fi asezat pe afet si indreptat catre
intrarea golfului.

John Davis incepu apoi incarcarea si introduse o cantitate mare
de explozibil, care fu apoi infundat cu smocuri
de varec uscat, pe
deasupra caruia fu pusa ghiuleaua. Urma amorsarea. Nu mai era
nevoie decit sa traga la momentul potrivit. John Davis zise atunci
catre Vasquez:

— M-am gindit bine la ce trebuie facut. Sa nu scufundam goeleta.
Toti acesti ticalosi ar inota spre mal si n-am mai putea sa scapam
din ghearele lor. Important este ca goeleta sa fie fortata sa se intoarca
la locul de unde a aplecat, unde sa ramina o bucata de vreme pentru
a-si repara avariile.

— Fara indoiala, raspunse Vasquez, dar o gaura de ghiulea poate
fi astupata intr-o singura dimineata.

— Nu, zise John Davis, pentru ca vor avea nevoie sa deplaseze
incarcatura. Cred ca aceasta va dura 48 de ore cel putin, si sintem
in 28 februarie.

— Si daca sosirea canonierei nu are loc decit peste o saptamina ?
intreba Vasquez. N-ar fi mai bine sa tragem in arborada decit in coca ?

— Desigur, Vasquez, odata distrus catargul prova si catargul
mare — si nu stiu cum ar putea fi inlocuite — goeleta ar fi retinuta
mult timp pentru reparatii. Dar sa nimeresti un catarg este mult mai
greu decit coca si trebuie ca loviturile noastre sa-si atinga sigur tinta.

— Da, raspunse Vasquez, cu atit mai mult cu cit — dupa toate
probabilitatile — acesti ticalosi nu ies din golf decit cu mareea de
seara si va fi destul de intuneric. Fa deci cum e mai bine, Davis.

Fiind pregatiti, lui Vasquez si tovarasului sau nu le mai raminea
decit sa astepte, si se asezara linga tun, gata sa traga indata ce goeleta
ar trece in dreptul lor.

Se stie care a fost rezultatul acestei canonade si in ce conditiuni
Carcante trebui sa se intoarca la locul de unde plecase. John Davis
si Vasquez nu-si parasira postul inainte de a vedea nava intrind in golf. Si acum era prudent sa-si gaseasca un refugiu in alt punct al insulei. In adevar, asa cum spusese Vasquez, poate ca a doua zi Kongre si o parte din oamenii sai vor veni la capul San-Juan. Poate ca vor incepe sa-i urmareasca.

Decizia lor fu luata foarte repede. Sa paraseasca grota si sa caute
un nou adapost la o mila sau doua departare, in asa fel incit sa poata
observa orice nava care ar veni dinspre nord. Daca va apare
Santa-Fe,
ii vor face semn dupa ce va ajunge la capul San-Juan. Comandantul
Lafayate va trimite o barca cu care sa-i aduca la bord si ei il vor in-
forma care e situatia — situatie ce-si va gasi in sfirsit deznodamintul,
fie ca goeleta s-ar mai afla in golf, fie — ceea ce, din nefericire, era
cu putinta — ca ar iesi in largul marii.

«Deie Domnul ca acest lucru sa nu se intimple!» gindeau John
Davis si Vasquez.

La miezul noptii amindoi plecara la drum, luind cu ei alimente,
armele si rezervele de pulbere. Mersera de-a lungul coastei aproape
sase mile, ocolind golful San-Juan. Dupa mai multe cercetari, gasira

pe partea opusa a acestui golf o cavitate care era destul de incapatoare
spre a-i adaposti pina la sosirea canonierei.

De altfel, daca goeleta va pleca, ei vor putea sa se intoarca la grota.

in timpul zilei urmatoare, Vasquez si John Davis ramasera de
veghe. in timpul fluxului stiau ca goeleta nu poate pleca si nu erau
nelinistiti. Dar odata cu refluxul ii cuprindea teama ca reparatiile
au fost terminate in timpul noptii. Kongre nu va mai intirzia nici
cu o ora plecarea navei, imediat ce acest lucru va fi posibil. Nu se
temea el sa vada aparind
Santa-Fe tot asa de mult pe cit Vasquez
si John Davis o doreau? in acest timp supravegheau si litoralul.
Dar nici Kongre, nici oamenii lui nu se aratara.

in adevar, cum se stie, Kongre decisese sa nu mai piarda timp cu
cercetari, care ar fi fost probabil cu adevarat zadarnice. Sa accelereze
lucrul si sa termine reparatiile in cel mai scurt timp, iata ce era cel mai
necesar de facut, ceea ce dealtfel si facea. Asa cum spusese dulgherul
Vargas, piesa de lemn fu pusa dupa-amiaza intre coaste. A doua zi
capacele, pregatite si ajustate, vor fi gata asa cum promisese. Vasquez
si John Davis nu trecura prin nici o primejdie in timpul zilei de 1 martie.
Dar cit de lunga li se paru!

Seara, dupa ce pindira iesirea goeletei, cind avura siguranta ca
nu parasise locul unde era ancorata, intrara in cavitate, unde se pu-
tura odihni, caci erau foarte obositi.

A doua zi in zori fura in picioare. Dar nu se vedea nici o nava.
Santa-Fe nu aparea si pe toata intinderea nu se arata nici o dira de
fum. Oare goeleta va porni in larg cu prima maree a diminetii? Re-
fluxul incepuse. Daca profita de el, va trece de capul San-Juan dupa
o ora. John Davis nu se mai putea gindi sa traga ca in ziua precedenta,
caci Kongre va sti acum sa se pazeasca. Va trece in afara bataii tunu-
lui si ghiulelele n-ar mai putea atinge goeleta.

E usor de inteles cit de nerabdatori si de ingrijorati fura John Davis
si Vasquez pina cind mareea se termina. in fine, pe la ora sapte incepu
fluxul. Acum Kongre nu va mai putea pleca pina la viitoarea maree
de seara.

Timpul era frumos, vintul batea din nord-est. Marea nu mai era
tulbure dupa furtuna. Soarele stralucea intre nori usori pe care,
fiind la mare inaltime, vintul nu-i mina.

inca o zi nesfirsita pentru Vasquez si John Davis. Ca si ieri, nu
avu loc nici un fapt alarmant. Ceata lui Kongre nu parasise golfu-
letul. Era putin probabil ca vreunul din banditi sa se indeparteze in
dimineata sau dupa-masa aceasta.

— Asta inseamna ca ticalosii sint toti la treaba, zise Vasquez.

— Da! Se grabesc, raspunse John Davis. in curind vor fi astupate
gaurile facute de ghiulele. Nimic nu-i va mai retine.

— Si poate ca in aceasta seara cu toate ca mareea vine tirziu,
adauga Vasquez. E drept, ei cunosc bine acest golf! N-au nevoie de
focuri ca sa-l lumineze. L-au strabatut abia noaptea trecuta Daca
pleaca in noaptea urmatoare, goeleta ii va duce departe Ce neno-
rocire, zise el, ca nu i-ai sfarimat catargele!

— Ce vrei, Vasquez, raspunse Davis, am facut tot ce am putut!
Soarta sa faca restul!

— O vom ajuta! mormai printre dinti Vasquez, care paru ca ia
imediat o hotarire de nezdruncinat.

John Davis, ginditor, umbla incoace si incolo pe plaja, cu ochii
indreptati spre nord. Nimic la orizont nimic!
Deodata se opri. Veni linga tovarasul sau si-i zise:

— Vasquez, daca am merge sa vedem ce fac acolo ?

— in golf, Davis ?

— Da am vedea daca goeleta a fost reparata daca se prega-
teste de plecare

— Si la ce ne-ar sluji?

— Ca sa stim, Vasquez! exclama Davis. Ard de nerabdare! Nu
mai pot sta locului. E peste puterile mele!

Si in adevar, secundul de pe Century nu se mai putea stapini.

— Vasquez, intreba el, cit este de aici pina la far?

— Cel mult trei mile, trecind peste dealuri si mergind in linie dreapta
pina la golf.

— Ei bine, voi merge, Vasquez voi pleca pe la patru voi ajunge
inainte de sase Ma voi strecura cit mai ocolit posibil nu voi fi
vazut iar eu voi vedea!

Ar fi fost inutil sa cauti sa-l impiedici pe John Davis. Vasquez,
de altfel, nici nu incerca si cind tovarasul sau ii zise:

-Ai sa ramii aici. Vei supraveghea marea Ma voi intoarce
seara Voi pleca singur

El raspunse ca un om care stia ce voia:

— Te voi insoti, Davis. As vrea si eu sa ajung prin partea farului.
Hotarirea, odata luata, avea sa fie dusa la indeplinire.

in timpul celor citeva ore care trebuiau sa treaca pina la plecare,
Vasquez, lasindu-l pe tovarasul sau pe plaja, intra in cavitatea care
le servise de adapost si se apuca de niste treburi misterioase. Secundul
de pe
Century il surprinse o data ascutindu-si cu grija cutitul de un
colt de stinca, alta data — taind o camasa in fisii pe care apoi le im-
pleti intr-o funie groasa, dar supla.

La intrebarile pe care i le puse. Vasquez raspunse evaziv, spunind
ca-i va explica totul mai clar, seara. John Davis nu starui.

La ora patru, dupa ce mincara cite un pesmet si o bucata de carne,
amindoi, inarmati cu revolvere, plecara la drum.

O ripa ingusta le inlesni urcarea dealurilor si ajunsera la coasta
fara mare greutate.

in fata lor se intindea un podis vast unde cresteau numai citeva
tufe de maracine. Cit vedeai cu ochii, nici un copac. Citeva pasari
de mare, tipatoare si asurzitoare, zburau in stoluri fugind spre sud.

Cit despre drumul de urmat pina la baia Elgor, el era usor de gasit.

— Acolo, zise Vasquez.

Si cu mina arata farul care se gasea la mai putin de doua mile.

— Haidem! raspunse John Davis.

Amindoi mergeau cu pas grabit. in ce priveste precautiile, le vor
lua in apropierea golfuletului.

Abia dupa o jumatate de ora de mars se oprira gifiind. Dar nu se
simteau obositi. Mai raminea o jumatate mila de parcurs. Prudenta
se impunea pentru cazul cind Kongre sau unul din oamenii sai erau
de straja pe galeria farului. La aceasta distanta puteau fi vazuti.

Fiind senin, galeria se vedea perfect. in acest moment nu se vedea
nimeni, dar Carcante sau oricare altul puteau sa se afle in camera
de cart, de unde, prin ingustele ferestre orientate catre toate punctele
cardinale, privirea cuprindea insula pe o vasta intindere.

John Davis si Vasquez se strecurara printre rocile presarate ici
colo intr-o mare neorinduiala. Treceau de la o stinca la alta, ascun-
zindu-se, tirindu-se citeodata, cind trebuiau sa treaca un loc desco-
perit. Mersul lor fu mult incetinit pe aceasta ultima bucata a dru-
mului. Era aproape ora sase cind au ajuns la ultimele coline care inconjurau golful. Aruncara o privire in jos.

Nu puteau fi vazuti decit daca vreunul din oameni ar fi urcat pe
colina. Chiar de pe inaltimea farului nu puteau fi zariti, in mijlocul
stincilor cu care se confundau.

Goeleta era acolo, plutind in golfulet, cu catargele si vergile pre-
gatite si greementul in buna stare. Echipajul era ocupat sa duca din
nou in cala incarcatura care fusese depusa pe punte in timpul repa-
ratiilor. Barca era legata in pupa navei si de vreme ce nu se mai gasea
linga bordajul din babord, insemna ca lucrul s-a sfirsit si ca gaurile
ghiulelelor fusesera astupate.

— Sint gata, murmura John Davis, stapinindu-si cu greu furia
gata sa izbucneasca.

— Cine stie daca nu vor porni inaintea mareei, adica peste vreo
doua-trei ore.

— Si sa nu poti face nimic, nimici repeta John Davis.

in adevar, dulgherul Vargas se tinuse de cuvint. Lucrul fusese facut
repede si bine. Nu se mai vedea nici o urma de avarie. Cele doua

zile fusesera suficiente. Odata incarcatura asezata la locul ei, tambu-
chiurile inchise,
Carcante era gata de plecare.

intre timp orele treceau; soarele apuse si disparu; cazu noaptea
si nimic nu arata ca goeleta se pregateste sa porneasca.

Din adapostul lor, Vasquez si John Davis ascultau zgomotele
care urcau din golf pina la ei. Se auzeau risete, strigate, injuraturi,
fisiitul coletelor tirite pe punte. Catre orele zece auzira clar cum se
inchidea un tambuchi. Apoi se facu liniste.

Davis si Vasquez asteptau cu inima strinsa. Fara indoiala ca,
lucrul fiind terminat, sosise momentul plecarii. Nu, goeleta se legana
inca in golfulet, cu ancora lasata si cu pinzele strinse pe vergi. Trecu
o ora. Secundul de pe
Century apuca mina lui Vasquez:

— Mareea se intoarce, zise el. Iata fluxul.

— Nu vor pleca!

— Azi, dar miine?

— Nici miine si niciodata, spuse Vasquez. Sa mergem, adauga
el, iesind din adincitura in care ramasesera la pinda.

Davis, foarte nedumerit, il urma pe Vasquez care se indrepta pru-
dent spre far.

in citeva minute fura la poalele terasei ce servea drept piedestal
turnului. Ajunsi aici, Vasquez, dupa o scurta cercetare dadu la o
parte o piatra mare, fara prea multa greutate.

— Strecoara-te aici, ii zise lui Davis, aratindu-i scobitura ra-
masa- Iata o ascunzatoare pe care am descoperit-o din intimplare,
cind eram la far. Nu credeam ca imi va servi intr-o zi. Nu este o
vagauna. Este o simpla crapatura in care am incapea amindoi cu
greutate. S-ar putea trece de o mie de ori inaintea acestei sparturi,
fara sa se creada ca este cineva acolo.

Davis, ascultind sfatul, se lasa sa alunece in cavitate, unde intra
imediat si Vasquez. Lipiti unul de altul, aproape fara sa se poata
misca, isi sopteau gura linga gura.

— Iata planul meu, zise Vasquez. Ai sa ma astepti aici.

— Sa te astept ? repeta Davis.

— Da, eu ma duc la goeleta.

— La goeleta? spuse Davis uluit.

— Am hotarit ca ticalosii nu vor pleca, zise ferm Vasquez.
Scoase din haina doua pachete si un cutit.

— Iata un exploziv pe care l-am facut cu pulberea si o camasa
de-a noastra. Cu o alta bucata de camasa si restul pulberii am facut
un fitil. Pun totul pe cap si merg inot pina la goeleta. Ma strecor
de-a lungul cirmei si cu acest cutit fac o gaura la pupa, intre cirma
si etambou. in aceasta gaura pun explozivul, aprind fitilul si ma

intorc. Acesta este planul meu pe care nimic in lume nu ma va impie-
dica sa
-l indeplinesc.

— E minunat! exclama John Davis entuziasmat. Dar nu te voi
lasa sa infrunti singur un asemenea pericol. Te voi insoti.

— La ce bun? replica Vasquez. Un om singur trece mai usor si
un singur om ajunge pentru ceea ce vreau sa fac.

Davis insista degeaba, caci Vasquez ramase neinduplecat. Ideea
era a lui si intelegea s-o puna singur in aplicare. in cele din urma
Davis trebui sa fie de acord.

in adincul noptii, cind intunericul era de nepatruns, Vasquez,
dupa ce se dezbraca, iesi pe brinci din crapatura si incepu sa coboare
panta colinei. Ajuns la apa, intra si incepu sa inoate cu forta spre
goeleta care se legana usor, la un cablu de mal. Pe masura ce se apro-
pia, masa goeletei devenea mai mare si mai neagra. Nimic nu misca
la bord. Totusi erau oameni de paza. in curind inotatorul vazu clar
silueta unui om care sta de veghe. Asezat la prova pe teuga, lasindu-si
picioarele sa atirne deasupra apei, banditul fluiera un cintec mari-
naresc ale carui note se insirau limpezi in tacerea noptii.

Vasquez facu un ocol si se apropie de nava pe la pupa, devenind
astfel invizibil in umbra ei neagra. Cirma se arcuia deasupra lui.
Apuca suprafata alunecoasa si, cu pretul unor eforturi enorme,
izbuti sa se ridice, agatindu-se de barele de fier. Dupa ce reusi sa se
aseze calare pe panta cirmei, o strinse intre genunchi ca un cavaler
care da pinteni armasarului. Miinile devenindu-i astfel libere, putu
sa apuce sacul de pe cap si, tinindu
-l cu dintii, sa caute in el cutitul,
pe care
-l scoase, si se puse imediat pe treaba. incetul cu incetul, gaura
pe care o facea intre pana cirmei si etambou deveni mai mare si mai
adinca. Dupa o ora de lucru, lama cutitului iesi de partea cealalta,
in aceasta gaura destul de incapatoare, Vasquez introduse explo-
zibilul pregatit, puse fitilul, apoi cauta amnarul in sac.

in acest moment, genunchii obositi isi desfacura pentru o clipa
strinsoarea. Atunci se simti alunecind si alunecarea insemna esecul
incercarii sale. Fitilul, daca se uda, nu se mai putea aprinde. in misca-
rea fara voie pe care o facu pentru a-si recistiga echilibrul, sacul
se deplasa si cutitul, pe care
-l pusese inapoi, scapa in mare plescaind,
iar apa tisni cu stropi desi.

Cintecul omului de paza inceta brusc. Vasquez il auzi coborind
de pe teuga, mergind pe punte si urcind pe duneta. ii vazu umbra
profilindu-se pe suprafata marii. Marinarul, aplecat peste balustrada,
cauta sa descopere cauza zgomotului neobisnuit care-i atrasese aten-
tia. Multa vreme statu incordat, in timp ce Vasquez, cu picioarele
intepenite si unghiile infipte in lemnul alunecos, simtea ca puterile

il parasesc. in fine, linistit de calmul dimprejur, marinarul se inde-
parta intorcindu-se la locul sau si incepu din nou sa cinte. Vasquez
scoase amnarul din sac si lovi incet in scaparatoare. Iesira citeva schi-
tei. Fitilul aprins incepu sa piriie inabusit. Vasquez se lasa sa alunece
iute de-a lungul cirmei. intra din nou in apa si cu miscari tacute inota
spre mal.

Timpul ii paru nemasurat de lung lui John Davis, care ramasese
singur in ascunzatoarea sa. O jumatate de ora, trei sferturi, apoi o
ora intreaga se scursesera. Davis, nemaiputind rabda, iesi din crapa-
tura si privi cu ingrijorare spre mare. Ce a putut sa i se intimple lui
Vasquez? in orice caz, nu fusese descoperit, caci nu se auzea nici
un zgomot.

Deodata, rasfrinta de ecoul dealului, o explozie surda tulbura
linistea noptii, explozie urmata imediat de o larma asurzitoare, de
tropaituri si de strigate. Citeva clipe mai tirziu sosi alergind un om
ud si minjit de namol din cap pina in picioare, il impinse pe Davis
si se lipi de dinsul in ascunzatoare, facind sa cada peste intrarea ei
blocul de piatra care o masca.

Aproape imediat trecu pe acolo, tipind, o ceata de oameni. Bocancii
care se izbeau de bolovani nu reuseau sa le acopere vocile.

— Hai, baieti, zise unul din ei, il avem in mina!

— L-am vazut cum te vad si cum ma vezi, zise un altul. E singur.

— Nu se putea departa mai mult de o suta de metri.

— Ah, canalia! il prindem noi.'
Zgomotul descrescu, apoi se stinse.

— S-a facut? intreba incet Davis.

— Da, zise Vasquez.

— Si crezi ca ai reusit ?

— Sper, raspunse Vasquez.

in zori, un zgomot de ciocane risipi orice indoiala. Daca se lucra
astfel la bordul goeletei, insemna ca suferise avarii si ca actiunea lui
Vasquez reusise. Dar cit de mari erau aceste avarii, iata ce nu putea
sti nici unul, nici celalalt.

— De-ar fi atit de mari incit sa-i opreasca in golf o luna! exclama
Davis, uitind ca in cazul acesta el si tovarasul sau ar muri de foame
in ascunzatoarea lor.

— Tacere! sopti Vasquez apucindu-l de mina.

O noua ceata de oameni se apropie, de data asta in tacere. Poate
erau cei care se intorceau cu mina goala de la vinatoarea lor. in orice
caz, oamenii care o alcatuiau nu scoteau nici o vorba.

Nu se auzea decit zgomotul pasilor.

Toata dimineata Vasquez si Davis auzira tropait de picioare in

jurul lor. Cete de oameni treceau, trimise in urmarirea atacatorului
care nu putea fi prins. Totusi, pe masura ce timpul trecea, urmarirea
parea sa slabeasca. De o bucata buna de timp nimic nu mai tulbura
linistea inconjuratoare, cind, pe la amiaza, trei sau patru oameni se
oprira la doi pasi de gaura in care se ghemuisera Vasquez si Davis.

— Hotarit, nu poate fi gasit! zise unul dintre ei, asezindu-se chiar
pe piatra care astupa intrarea crapaturii.

— Mai bine ar fi sa renuntam, spuse altul. Ceilalti au si urcat la
bord.

— Si noi vom face ca dinsii. Cu atit mai mult, de altfel, cu cit ne-
trebnicului nu i-a reusit lovitura.

Nevazuti, Vasquez si Davis tresarira si ascultara cu si mai multa
atentie.

— Da, aproba un al patrulea. lete-te, a vrut sa arunce in aer cirma!

— Sufletul si inima unei nave!

— Bine-am mai fi aratat! zise un altul.

— Noroc ca explozibilul lui a tisnit spre babord si tribord. Singu-
rele stricaciuni sint o gaura in pupa si o ferecatura smulsa. Cit despre
axul cirmei, abia daca s-a pirlit lemnul.

— Totul va fi reparat azi, zise primul, care incepuse vorba. Si
in seara aceasta, inaintea fluxului, «vira ancora», baieti! Dupa asta,
n-are decit sa si crape de foame fugarul, daca-i place!

— Ei bine, Lopez, te-ai odihnit destul ? intrerupse brutal o voce
aspra. La ce bun atita palavrageala? Sa ne intoarcem pe nava.

— Sa ne intoarcem, zisera ceilalti trei pornind la drum.

in ascunzatoarea in care se aflau, Vasquez si Davis, zdrobiti de
cele ce auzisera, se priveau in tacere.

Doua lacrimi umplura ochii lui Vasquez si-i alunecara de pe gene,
fara ca asprul marinar sa caute sa ascunda marturia desperarii sale
neputincioase. Iata deci la ce rezultat bicisnic a dus incercarea sa
eroica. Toate pierderile piratilor se rezumasera la o intirziere de
12 ore. Chiar in aceasta seara, dupa reparatiile facute, goeleta se va
indeparta pe marea nemarginita si va dispare la orizont.

Zgomotul ciocanelor, care se auzea de pe mal, dovedea cu cita
rivna ii obliga Kongre pe oamenii sai sa lucreze pentru a-l pune pe
Car cante in stare de plecare. Pe la ora cinci si un sfert, spre marea
desperare a lui Vasquez si Davis, zgomotul inceta brusc. Ei intelesera
ca ultima lovitura de ciocan a insemnat terminarea lucrului. Citeva
minute mai tirziu, scirtiitul lantului ancorei pe nara confirma acest
fapt. Kongre incepuse manevrarea ancorei. Momentul plecarii se
apropia.

Vasquez nu se mai putu stapini. impingind stinca la o parte, se
uita prevazator afara.

Spre vest, soarele cobora atingind virfurile muntilor, care inchi-
deau vederea in aceasta parte. La aceasta data, aproape de echinoxul
de toamna, nu va trece nici o ora pina va apune.

in partea opusa, goeleta se gasea in golfulet. Nu mai exista nici
o urma vizibila a recentelor sale avarii. Totul parea in ordine la bord.
Lantul ancorei, acum vertical, arata ca un ultim efort o va scoate
de la fund la momentul potrivit.

Vasquez, uitind de orice prudenta, iesi pe jumatate din ascunza-
toare. Davis se uita si el peste umarul paznicului. Amindoi priveau
cu sufletul la gura. Cei mai multi dintre pirati se urcasera la bord.
Totusi, mai erau citiva si pe tarm. Dintre acestia din urma, Vasquez
il recunoscu foarte bine pe Kongre care se plimba prin preajma faru-
lui, insotit de Carcante. Dupa cinci minute, se despartira si Carcante
porni spre usa anexei farului.

— Sa luam seama, zise Vasquez in soapta. Va urca cu siguranta
la far.

Amindoi se lasara sa alunece inauntrul cavitatii.

in adevar, Carcante se urca la far pentru ultima oara. intr-o clipa
goeleta urma sa plece. Dar, mai inainte, el voia sa priveasca departe
pe mare si sa vada daca vreo nava nu apare cumva in apropierea
insulei.

De altfel, noaptea va fi calma, caci vintul slabise odata cu caderea
serii, ceea ce promitea un timp frumos la rasaritul soarelui.

Cind Carcante ajunse la galeria farului, John Davis si Vasquez
il vazura foarte bine. Facea inconjurul turnului, spre a privi cu lu-
neta in toate partile. Deodata scoase un adevarat urlet. Kongre si
ceilalti ridicara capetele spre el. Cu o voce, care fu auzita de toti,
Carcante striga: «Canoniera! Canoniera!»

CAPITOLUL XIV
CANONIERA
SANTA-FE

Cum ar putea fi descrisa panica din acest colt al golfului ? Strigatul:
«Canoniera canoniera!» cazu ca un trasnet asupra acestor ticalosi
si suna ca o condamnare la moarte.
Santa-Fe insemna dreptatea care
sosea pe insula, era pedeapsa atitor crime, pedeapsa de care nu mai
puteau scapa!

Dar oare Carcante nu se inaselase? Aceasta nava care se apropia
era intr-adevar canoniera marinei argentiniene? Avea ca destinatie

baia Elgor? Nu se indrepta pur si simplu spre strimtoarea Lemaire
sau capul Several, pentru a trece apoi pe la sudul insulei?

Imediat ce Kongre auzi strigatul lui Carcante, urca in goana movila,
se repezi pe scara farului si ajunse pe galerie in mai putin de cinci
minute.

— Unde este nava? intreba el.

— Acolo, la nord-nord-vest.

— La ce distanta ?

— Cam la vreo zece mile.

— Deci nu va putea sa fie la intrarea in golf inainte de caderea
noptii ?

— Nu.

Kongre apuca luneta. Cerceta nava cu mare atentie, fara sa scoata
un cuvint. Era sigur ca era un steamer. Se deslusea fumul gros care
iesea din cosurile sale, ceea ce arata ca merge cu viteza mare.

Ca acest vapor era canoniera, nici Kongre, nici Carcante nu mai
puteau avea vreo indoiala. Vazusera deseori nava argentiniana in
timpul lucrarilor de construire a farului, atunci cind sosea sau pleca
din Insula Statelor. De altfel, vaporul se indrepta direct spre golf.
Daca intentia capitanului ar fi fost sa intre in strimtoarea Lemaire,
ar fi mers mai spre vest, si daca ar fi vrut sa treaca pe la capul Several,
mai spre sud.

— Da, zise Kongre, este in adevar canoniera!

— Blestemat ghinion care ne-a intirziat pina acum! exclama
Carcante. Fara acesti netrebnici care ne-au oprit de doua ori, am fi
fost in plin Pacific.

— Toate aceste vorbe nu ne pot sluji la nimic, grai Kongre. Tre-
buie sa luam o hotarire.

— Care?^

— Sa plecam.

— Cind?

— Numaidecit.

— Da, dar inainte sa ajungem prea departe, canoniera va fi linga
golf

— Da dar va ramine in afara lui

— De ce?

— Pentru ca nu va putea observa lumina farului si nu va risca sa
inainteze spre coasta in intuneric. Acelasi rationament ca si Kongre
il faceau si Vasquez si Davis. Ei nu voiau sa-si paraseasca adapostul
atita timp cit puteau fi vazuti din galeria farului. in strimta lor ascun-
zatoare, le venise si lor gindul pe care seful piratilor il impartasise
lui Carcante. Farul ar fi trebuit sa fie aprins, caci soarele apusese.

Neobservind luminile lui, comandantul Lafayate, desi cunostea bine
insula, nu va ezita oare toata noaptea sa intre in golf? E adevarat
ca el intrase pina acum de zece ori in baia Elgor, dar numai in timpul
zilei si numai vazind farul care sa-i indice drumul; cu siguranta ca
nu va risca sa intre in acest golf intunecos. in acelasi timp el se va
gindi ca insula fusese teatrul unor evenimente grave, de vreme ce
paznicii nu erau la postul lor.

— Dar daca, zise atunci Vasquez, comandantul n-a vazut uscatul
si continua sa inainteze in speranta de a zari lumina farului? I s-ar
putea intimpla ceea ce s-a intimplat cu
Century. N-ar putea sa esueze
pe recifele capului San-Juan?

John Davis raspunse cu un gest evaziv.

Era foarte adevarat ca eventualitatea de care vorbea Vasquez
putea sa aiba loc. Fara indoiala insa ca vintul nu batea cu furie si
Santa-Fe nu se afla in aceleasi imprejurari ca Century. Dar o catastrofa
era in principiu posibila.

— Sa iesim pe litoral, spuse Vasquez. in doua ore putem sa fim
la cap. Poate ca va mai fi posibil sa aprindem acolo un foc spre a le
semnaliza uscatul.

— Nu, raspunse John Davis, va fi prea tirziu. Peste cel mult o
ora canoniera va fi la intrarea in golf.

— Atunci ce-i de facut ?

— Sa asteptam! raspunse John Davis.

Era trecut de ora sase si amurgul incepea sa invaluie insula.

in acest timp, pregatirile erau facute cu multa energie la bordul
lui
Carcante. Kongre voia sa plece cu orice pret. Pus pe jeratic, ho-
tarise sa paraseasca imediat locul unde se afla. Daca astepta mareea
de a doua zi dimineata, risca sa intilneasca canoniera. Vazind ca
aceasta nava vrea sa paraseasca golful, comandantul Lafayate n-o
va lasa sa treaca. ii va da ordin sa opreasca si va interoga pe capitanul
sau. Desigur ca va voi sa afle de ce farul nu fusese aprins. Prezenta
navei
Carcante i-ar parea, pe drept cuvint, suspecta. Cind goeleta
va fi oprita, va urca la bordul ei, il va chema pe Kongre, va cerceta
echipajul si numai dupa mutra oamenilor va intra la cele mai firesti
banuieli. Va obliga nava sa intoarca si sa-l urmeze, iar apoi o va
retine in golf pina la primirea unor informatii complete.

Si atunci cind comandantul canonierei nu-i va mai gasi pe cei
trei paznici ai farului, el nu va putea sa-si explice absenta lor decit
prin faptul ca au fost victimele unui atentat. Si n-ar fi firesc sa creada
imediat ca autorii acestui atentat erau oamenii de pe nava care cauta
sa fuga ?

in fine, se putea ivi si o alta complicatie.

Deoarece Kongre si banda sa zarisera in largul oceanului pe Santa-
Fe,
nu era probabil si chiar sigur ca l-au observat si cei care il ataca-
sera de doua ori pe
Carcante in momentul cind iesea din golf? Acesti
dusmani necunoscuti au urmarit probabil toate miscarile canonierei
si vor aparea la sosirea ei in liman, iar daca printre ei — cum e mai
mult ca sigur — se afla si al treilea paznic, Kongre si ai sai nu vor
putea sa mai scape de pedeapsa pentru crimele lor. Kongre se gindise
la toate aceste eventualitati si la consecintele lor. De aceea, singura
hotarire la care se oprise era sa porneasca imediat si, pentru ca vintul
care sufla din nord era prielnic, sa profite de caderea noptii pentru
a iesi in larg, fortind velele. Atunci goeleta ar fi in stare sa ajunga
la ocean. Poate canoniera, nevazind farul si nevrind sa se apropie
de uscat pe intuneric, sa fi ramas in acest moment destul de departe
de Insula Statelor. Daca va fi nevoie, pentru mai multa prudenta,
in loc sa se indrepte spre strimtoarea Lemaire, Kongre va lua-o spre
sud, va trece de capul Several si se va strecura in spatele coastei me-
ridionale. Iata de ce grabea plecarea.

John Davis si Vasquez, intelegind planul piratilor, se intrebau
cum ar putea sa-l impiedice si, in desperarea lor, isi dadeau seama cit
sint de neputinciosi!

Pe la sapte si jumatate, Carcante chema la bord pe cei citiva oa-
meni care mai erau pe uscat. indata ce tot echipajul se afla pe nava,
fu ridicata barca si Kongre ordona si ridicarea ancorei.

John Davis si Vasquez auzira zgomotul regulat al opritorului,
in timp ce lantul incepea sa urce sub actiunea cabestanului.

Dupa cinci minute ancora se afla la post. Imediat goeleta incepu
manevrarea velelor. Porni cu toate velele intinse, ca sa nu piarda
nimic din puterea vintului care slabea. incet, nava iesi din golfulet
si, pentru a primi mai bine vintul in vele, se tinea in mijlocul golfului.

Dar in curind navigatia deveni foarte dificila. Marea fiind joasa,
goeleta nu era impinsa de curent, si cu acest ritm nu progresa decit
foarte incet. in curind nu va putea inainta deloc si poate chiar va fi
data inapoi, daca peste doua ore va incepe fluxul. In cel mai fericit
caz nu va putea ajunge in dreptul capului San-Juan inainte de miezul
noptii.

Dar nu avea nici o importanta. Cum Santa-Fe nu va intra in golf,
nu riscau s-o intilneasca. Asteptarea mareei urmatoare insemna,
fara indoiala, ca la rasaritul soarelui ea va fi inca in afara golfului.

Echipajul facu tot ce-i statea in putinta pentru a grabi mersul
lui
Carcante, dar era dezarmat contra pericolului evident care pro-
venea din deriva navei. incetul cu incetul, vintul o impingea catre
malul de sud al baii Elgor. Acest mal, pe care Kongre nu-l cunostea

prea bine, il stia totusi marginit cu siruri de stinci. O ora dupa plecare,
el se crezu atit de aproape de mal, incit i se paru prudent sa vireze
ca sa se indeparteze. Aceasta manevra nu se putea executa decit
cu mare greutate, din cauza vintului care scadea din ce in ce mai
mult, odata cu lasarea noptii.

Totusi ea era foarte urgenta. Cu cirma la dreapta, scotele din spate
fura intinse, in timp ce erau slabite cele din fata. Dar, din lipsa de
viteza, goeleta nu izbuti sa vireze si continua sa deriveze spre coasta.

Kongre intelese pericolul. ii raminea un singur mijloc. il intre-
buinta. Barca fu lansata, sase oameni coborira pe fringhie si, cu aju-
torul vislelor, reusira sa faca sa inainteze putin goeleta care-si intinse
murele la tribord. Dupa un sfert de ora izbuti sa revina la vechiul
drum, fara sa se teama ca va fi izbita de recifele de la sud.

Din pacate nu se mai simtea deloc vintul, velele atirnau pe catarge.
Barca incerca in van sa-l remorcheze pe
Carcante pina la intrarea
in golf. Tot ce ar fi putut face nava era sa reziste fluxului care incepea.
Cit despre inaintare, nu mai putea fi vorba. Va fi oare Kongre obligat
sa arunce ancora in acest loc, la mai putin de doua mile departare
de golfulet?

Dupa plecarea navei, John Davis si Vasquez se ridicara si coborira
pina la mare, de unde urmarira miscarile goeletei. Vintul se oprise
cu totul si ei intelesera ca banditii vor fi obligati sa se opreasca, spre
a astepta urmatorul reflux. Dar vor avea tot timpul, inainte de revar-
satul zorilor, sa ajunga la intrarea in golf si le vor ramine multe sanse
sa plece fara sa fie vazuti.

— Nu! Am pus mina pe ei! exclama deodata Vasquez.

— Cum? intreba John Davis.

— Vino vino!

Vasquez il trase pe tovarasul sau in directia farului.

Dupa parerea sa, Santa-Fe trebuia sa se afle in fata insulei. Ar
putea fi chiar foarte aproape, ceea ce, de altfel, nu era deloc periculos
pe o mare atit de linistita. Fara indoiala ca, surprins de stingerea
farului, comandantul Lafayate astepta rasaritul soarelui, cu masinile
la mica presiune.

Tot asa gindea si Kongre; dar acesta isi spunea ca are cele mai
mari sanse sa evite canoniera. indata ce refluxul va duce apele golfu-
lui spre mare, chiar si fara vint,
Carcante isi va relua mersul si in mai
putin de o ora va fi in larg.

Odata iesit din golf, Kongre nu se va departa prea mult. I-ar fi
suficienta o briza usoara, din cele care de obicei sufla din cind in
cind, chiar si in noptile calme, si de un curent spre sud, pentru a
merge lin, pe linga coasta, in adincul noptii intunecoase. Imediat

ce va fi trecut de capul Several, care se gaseste la o departare de sapte-
opt mile, goeleta, adapostita de faleza, nu va mai avea de ce sa se
teama. Singura primejdie era sa fie observata de oamenii de veghe
de pe
Santa-Fe, daca aceasta s-ar afla mai jos de golf si nu spre capul
San-Juan.

Comandantul Lafayate n-ar lasa desigur sa se departeze goeleta
daca ar fi vazuta la iesirea din golf, chiar si numai pentru a-i pune
capitanului intrebari despre far. Cu ajutorul aburilor, ar fi ajuns nava
care fugea, inainte ca aceasta sa fi disparut in spatele inaltimilor din
sud.

Era atunci noua si ceva. Kongre trebui sa se multumeasca sa se
opreasca si sa reziste in fata mareei, ca sa astepte momentul cind va
incepe refluxul. Dar mai erau aproape sase ore pina la reflux. Curentul
nu-i va fi prielnic inainte de ora 3 dimineata. Goeleta evita fluxul,
intorcind etrava catre larg. Barca fu urcata din nou la bord. Cind va
sosi momentul, Kongre nu va pierde nici o clipa pentru a porni
din nou.

Deodata echipajul scoase un strigat care putu fi auzit de pe ambele
maluri ale golfului.

O lunga raza de lumina strabatu intunericul. Luminile farului
se vedeau in toata stralucirea lor asternindu-se pe apa, pe o mare
suprafata dincolo de insula.

— Ah, ticalosii! Sint acolo! exclama Carcante.

— Pe uscat! ordona Kongre.

in adevar, pentru a scapa de primejdia imediata care-i ameninta,
nu avea altceva de facut: sa debarce, lasind la bord numai un mic
numar de oameni, sa alerge spre incinta, sa patrunda in anexa, sa
urce scara turnului si sa ajunga in camera de cart spre a se napusti
asupra acestui paznic si a eventualilor sai tovarasi, sa se descoto-
roseasca de ei si apoi sa stinga farul. in cazul cind canoniera pornise
sa intre in golf, se va opri cu siguranta Daca era de-acum intrata,
va incerca sa iasa, nemaiavind lumina care s-o indrume spre golfulet.
in cel mai rau caz se va opri pe loc, asteptind sa se faca ziua.

Kongre ordona coborirea barcii. Carcante si alti doisprezece
oameni, inarmati cu pusti, revolvere si cutite, luara loc alaturi de
el. intr-o clipa vor acosta si se vor repezi spre incinta farului, de care
nu-i despartea mai mult de o mila si jumatate.

Aceasta distanta fu parcursa intr-un sfert de ora. Nu se departa-
sera unul de altul. Toata banda, afara de cei doi oameni aflati la
bord, se gasea impreuna la poalele farului.

Da John Davis si Vasquez se aflau acolo. in goana, fara nici o
precautiune, caci stiau ca nu vor mai intilni pe nimeni, ei urcasera

colina si patrunsesera in incinta. Ceea ce voia Vasquez era sa aprinda
luminile farului, pentru a arata canonierei drumul spre golfulet,
unde ea sa poata ajunge inainte de venirea zorilor. Lucrul de care se
temea — si ce temeri il mistuiau! — era sa nu fi distrus Kongre len-
tilele si lampile si ca intreg aparatul sa nu mai fie in stare de functio-
nare. Atunci goeleta, dupa toate probabilitatile, va putea sa scape
fara sa fie observata de
Santa-Fe.

Amindoi se repezira spre locuinta, intrara in culoar, impinsera
usa scarii, pe care o inchisera in urma lor punind toate zavoarele,
urcara si ajunsera la camera de cart

Lanterna era in buna stare, lampile la locul lor, avind inca fitilu-
rile si uleiul ramase din ziua in care fusese stinsa. Nu, Kongre nu
distrusese aparatul dioptrie al lanternei, el nu se gindise decit sa im-
piedice functionarea farului pe tot timpul cit va ramine in baia Elgor.
Si de altfel, cum ar fi putut el sa prevada imprejurarile in care va fi
nevoit sa-l paraseasca?

Dar iata ca farul lumina din nou!

Canoniera putea sa ajunga la vechiul sau loc de ancorare, fara
nici o greutate.

Izbituri puternice se auzira la intrarea turnului. intreaga banda
se napusti spre usa spre a urca pe galerie si a stinge luminile. Toti
isi riscau viata pentru a intirzia sosirea lui
Santa-Fe. Nu gasira pe
nimeni pe terasa sau in locuinta. Cei care se aflau in camera de cart
nu puteau fi numerosi. ii vor invinge repede. ii vor ucide si farul nu
va mai proiecta in noapte luminile lui primejdioase.

Cum se stie, poarta de jos, care se afla in fundul gangului, era facuta
dintr-o placa groasa de fier. Era imposibil sa fortezi zavoarele care
o inchideau. Tot asa de imposibil era s-o spargi cu lovituri de rangi
sau topoare.

Carcante, care incercase acest lucru, se convinse repede. Dupa
citeva eforturi zadarnice, veni linga Kongre si ceilalti care se aflau
in incinta. Ce era de facut? Exista oare vreun mijloc de a urca prin
exterior pina la lanterna farului ? Daca acest mijloc nu exista, bandei
nu-i mai raminea altceva de facut decit sa se refugieze in interiorul
insulei, pentru a nu cadea in miinile comandantului Lafayate si a
echipajului sau. Cit priveste inapoierea la bordul goeletei, la ce le
putea folosi? De altfel, nici nu mai aveau timp. Nici un fel de in-
doiala nu putea fi ca
Santa-Fe se afla in golf si venea spre far.

Daca, din contra, in citeva minute farul ar fi stins, Santa-Fe nu
numai ca nu si-ar putea continua drumul, dar ar fi nevoita sa se in-
toarca si goeleta ar izbuti poate sa treaca. Or, acest mijloc de a ajunge
la galerie exista.

— Sirma paratrasnetului! exclama Kongre.

in adevar, de-a lungul turnului cobora un lant de metal fixat din
trei in trei metri de scoabe de fier. Catarindu-se de la un crampon
la celalalt cu ajutorul miinilor, era cu siguranta posibil sa ajungi la
galerie si chiar sa-i iei prin surprindere pe cei ce ocupau camera de cart.

Kongre va incerca acest ultim mijloc de salvare. Carcante si Vargas
o luara inainte. Amindoi se urcara pe anexa, apucara lantul si ince-
pura sa se catere unul dupa altul, sperind ca nu vor fi observati din
cauza intunericului. Ajunsera la balustrada si se apucara de bara.
Nu mai trebuiau decit sa sara peste ea

in aceasta clipa rasunara doua focuri de revolver.

John Davis si Vasquez se gaseau acolo, cu urechile ciulite. Cei
doi banditi, loviti in cap, dadura drumul barei si se zdrobira de aco-
perisul anexei.

Atunci se auzi o sirena la poalele farului. Canoniera intra in gol-
fulet si sirena scotea sunete ascutite.

Abia mai aveau timp sa fuga. in citeva minute Santa-Fe va ancora
la locul ei obisnuit.

Kongre si oamenii sai, intelegind ca nu se mai putea face nimic,
alergara pe terasa si o luara la goana inspre interiorul insulei.

Dupa un sfert de ora, in clipa in care comandantul Lafayate arunca
ancora, salupa paznicilor, redobindita, acosta la nava de razboi
din citeva lovituri de visla.

John Davis si Vasquez se gaseau acum la bordul canonierei.

CAPITOLUL XV
DEZNODAMINT

Canoniera Santa-Fe, ducind la bord schimbul de paznici pentru
Insula Statelor, parasise Buenos Aires la 19 februarie. Cu un vint
prielnic si pe o mare linistita, traversarea sa fu foarte rapida. Uraga-
nul care tinuse aproape opt zile nu se intinsese dincolo de strimtoarea
Magellan. Comandantul Lafayate nu suferise deci din pricina lui si
ajunsese la destinatie mai devreme cu citeva zile. Daca sosea cu doua-
sprezece ore mai tirziu, goeleta ar fi fost departe si ar fi trebuit sa
renunte la urmarirea bandei lui Kongre si a sefului ei.

Comandantul Lafayate nu lasa sa treaca noaptea inainte de a fi
fost pus la curent cu ceea ce se intimplase in baia Elgor de trei luni
incoace.

Daca Vasquez se gasea la bord, camarazii sai Felipe si Moriz nu
se aflau alaturi de el. Cit despre tovarasul sau, nimeni nu-l cunostea

si nu-i stia nici numele. Comandantul Lafayate ii chema pe amindoi
in careu si primul sau cuvint fu:

— Farul a fost aprins tirziu, Vasquez.

— Nu mai functioneaza de noua saptamini raspunse Vasquez.

— Noua saptamini?! Ce insemneaza asta? Si ceilalti doi cama-
razi ai tai?

— Felipe si Moriz sint morti Douazeci si una de zile dupa ple-
carea lui
Santa-Fe, farul nu mai avea decit un singur paznic, domnule
comandant!

Vasquez povesti evenimentele intimplate pe Insula Statelor,
isi termina povestirea trecind sub tacere fapta pe care avusese
meritul sa o savirseasca. John Da vis interveni:

— Ceea ce uita Vasquez sa va spuna, domnule comandant, adauga
el, este ca cele doua proiectile ale noastre au fost cu totul insufi-
ciente! Cu toate sparturile pe care i le-am facut in coca,
Maule ar fi
putut sa plece chiar in aceasta dimineata, daca Vasquez, in cursul
noptii trecute, n-ar fi inotat pina la nava, cu pretul vietii sale, plasind
un exploziv in pupa. E adevarat ca nu a obtinut pe deplin rezultatul
sperat. Avariile au fost usoare si au fost reparate in 12 ore. Dar aceste
12 ore au fost acelea care v-au permis sa gasiti goeleta in golf. Acest
lucru i se datoreaza numai lui Vasquez, cum, de altfel, tot el este
acela care, zarind canoniera, a avut ideea de a alerga la far, spre a
aprinde luminile stinse de atita vreme.

Comandantul Lafayatte strinse calduros mina lui John Davis si
a lui Vasquez, care prin indrazneata lor interventie au permis navei
Santa-Fe, sa ajunga inaintea plecarii goeletei, apoi explica in ce con-
ditii canoniera a putut vedea Insula Statelor cu o ora inainte de apusul
soarelui. Comandantul Lafayate determinase pozitia navei pe harta
in dimineata aceasta si era sigur unde se afla. Canoniera nu mai avea
nevoie decit sa navigheze in directia capului San-Juan, pe care trebuia
sa-l zareasca inainte de caderea noptii. in adevar, la amurg, cind
cerul incepu sa se intunece, comandantul Lafayate deslusi foarte
clar, daca nu coasta de est a insulei, cel putin piscurile inalte din spa-
tele ei. Se gasea atunci la o distanta de vreo zece mile si era sigur ca
va putea ancora dupa cel mai tirziu doua ore.

in acest moment, Santa-Fe fusese zarita de John Davis si Vasquez.
Tot atunci Carcante o semnala din virful farului lui Kongre, care
lua hotarirea de a porni cit mai repede, spre a putea iesi din golf
inainte ca
Santa-Fe sa fi intrat.

in acest timp, Santa-Fe continua sa navigheze spre capul San-
Juan Marea era linistita si de-abia se simteau din larg ultimele
adieri ale brizei.

Desigur ca, inainte ca Farul de la Capatul Lumii sa fi fost con-
struit, comandantul Lafayate n-ar fi comis imprudenta sa se apropie
de uscat noaptea, si cu atit mai putin sa patrunda in baia Elgor spre
a ancora in golfulet. Dar coasta si golful erau acum luminate si nu
mai gasea ca e nevoie sa astepte pina dimineata.

Canoniera isi continua deci drumul catre sud-vest si cind se facuse
noapte ajunsese la mai putin de o mila de baia Elgor. Canoniera
ramase aci, cu masinile la mica presiune, asteptind ca farul sa lu-
mineze.

Trecu o ora. Nici o raza de lumina nu aparuse pe insula.

Comandantul Lafayate nu putea sa se fi inselat asupra pozitiei
Baia Elgor era cu siguranta in fata lui. Era negresit in bataia luminii
farului Si farul nu se aprindea!

Ce se putea gindi altceva la bordul canonierei, decit ca se defec-
tase aparatul? Poate ca lanterna fusese sparta, lentilele stricate si
lampile scoase din uz, in timpul ultimului uragan care fusese atit de
puternic. Niciodata si in ruptul capului nu i-ar fi trecut nimanui prin
minte ca cei trei paznici fusesera atacati de o banda de pirati, ca doi
dintre ei fusesera ucisi de acesti asasini si ca al treilea, pentru a nu
avea aceeasi soarta, fusese obligat sa fuga.

— N-am stiut ce sa fac, spuse atunci comandantul Lafayate.
Noaptea era neagra. Nu puteam sa risc sa intru in golf. Trebuia sa
ramin in larg pina la revarsatul zorilor. Ofiterii mei si echipajul erau
cu totii foarte ingrijorati si presimteau ca s-a intimplat o nenorocire,
in fine, dupa ora noua farul straluci intirzierea aceasta se datora
probabil unui accident Am ridicat presiunea cazanelor si am luat
drumul catre golf. Dupa o ora
Santa-Fe a patruns inauntru. La o
distanta de o mila si jumatate am zarit in golfulet o goeleta anco-
rata, care parea parasita Tocmai voiam sa trimit citiva oameni
intr-acolo, cind rasunara focuri de arma, si aceste focuri erau trase
de pe galeria farului! Am inteles atunci ca paznicii nostri erau ata-
cati, ca se aparau probabil contra echipajului acestei goelete Am
dat drumul sirenei, pentru a-i speria pe agresori si dupa un sfert
de ora
Santa-Fe ancora.

— La timp, domnule comandant! zise Vasquez.

— Ceea ce n-ar fi putut face, raspunse comandantul Lafayate,
daca nu v-ati fi riscat viata pentru a aprinde farul. Acum goeleta ar
fi fost in larg. Nu am fi zarit-o la iesirea din golf si banda de pirati
ne-ar fi scapat.

Toata povestea se raspindi imediat la bordul canonierei si ploua
cu felicitari asupra lui Vasquez si a lui John Davis.

Noaptea trecu linistita si a doua zi Vasquez facu cunostinta cu

schimbul alcatuit din alti trei paznici, pe care Santa-Fe ii aducea pe
Insula Statelor.

E de la sine inteles ca inca in timpul noptii un detasament puternic
de marinari fusese trimis sa ia in primire goeleta. Kongre, fara aceasta
masura, ar
fi incercat cu siguranta sa se imbarce din nou si odata
cu refluxul ar fi iesit repede in larg.

Comandantul Lafayate, pentru a asigura securitatea noilor paznici,
nu putu sa aiba decit un singur obiectiv: sa curete insula de banditii
care o bintuiau
si care, dupa moartea lui Carcante si Vargas, erau
in numar de 13 impreuna cu seful lor, deznadajduit in neputinta sa.

Data fiind intinderea insulei, urmarirea risca sa fie lunga si chiar
sa nu- si atinga telul. Cum ar putea echipajul de pe
Santa- Fe sa ras-
coleasca intreaga insula?

Kongre si oamenii sai nu vor face, fara indoiala, greseala sa se
intoarca la capul San-Bartolome, caci secretul acestei ascunzatori
putuse fi descoperit. Dar cunosteau tot restul insulei si se vor scurge
poate saptamini si luni inainte ca banda sa fie capturata pina la ulti-
mul om.
Si totusi, comandantul Lafayate n-ar fi consimtit sa para-
seasca Insula Statelor inainte de a-i fi pus pe paznici la adapost de
orice agresiune si de a
fi asigurat functionarea regulata a farului.

Ceea ce putea grabi rezultatul dorit era lipsa de hrana de care vor
avea de suferit Kongre si oamenii sai. Provizii nu mai aveau nici in
caverna de la San- Bartolome, nici in grota de la baia Elgor.

Comandantul Lafayate, condus de Vasquez si John Davis, con-
stata, chiar in zorii zilei urmatoare, ca in aceasta dm urma, cel putin,
nu se mai gasea nici o rezerva de pesmeti, carne sarata si nici un fel
de alte conserve. Tot ce mai ramasese ca alimente fusese duse la bor-
dul goeletei. Aceasta fu adusa din nou in golfulet de marinarii cano-
nierei.

in caverna nu se mai aflau decit ramasite fara mare valoare, aster-
nut, haine si unelte, care fura depozitate in anexele farului. Admitind
ca in timpul noptii Kongre ar fi revenit la vechiul depozit al jafurilor
sale, n-ar mai fi gasit nimic care ar fi putut sa serveasca de hrana
pentru banda sa. Era probabil ca nu aveau nici arme de vinatoare,
judecind dupa pustile si munitiile care fusesera descoperite la bordul
lui
Carcante. Singurul lucru ce le mai raminea era pescuitul. in ase-
menea conditiuni, ori vor fi nevoiti sa se predea, ori nu vor intirzia
sa moara de foame. Totusi, cercetarile fura incepute imediat. Deta-
samente de marinari, sub ordinele cite unui ofiter sau subofiter, se
indreptara unele spre interiorul insulei, altele spre litoral. Coman-
dantul Lafayate pleca personal la capul San-Bartolome, unde nu
descoperi nici o urma a bandei.

Trecura mai multe zile fara sa se semnaleze prezenta vreunui pirat,
cind, in dimineata de 10 martie, venira in incinta farului sapte tica-
losi din Tara Focului, toti palizi, slabiti, epuizati, morti de foame.
Adusi la bordul lui
Santa-Fe, dupa ce au fost hraniti, se luara masuri
sa nu poata fugi.

Patru zile mai tirziu, secundul Riegal, care cerceta coasta meri-
dionala in imprejurimile capului Webster, descoperi cinci cadavre,
printre care Vasquez putu sa recunoasca doi chilieni din banda.

Din resturile gasite pe sol in jurul lor, se putea constata ca incer-
casera sa se hraneasca cu peste si crustacee; dar nu se vedea nici o
urma de vatra, carbuni stinsi sau cenusa. Nu mai avusesera desigur
nici un mijloc sa aprinda focul.

in fine, a doua zi seara, putin inainte de asfintitul soarelui, un om
se ivi in mijlocul stincilor care margineau limanul, la vreo cinci sute
de metri de far. Era aproape pe locul unde John Davis si Vasquez,
temindu-se ca goeleta va pleca, statusera la pinda in ajunul sosirii
canonierei, in acea noapte in care Vasquez se hotarise sa faca o incer-
care suprema de a o retine. Acest om era Kongre.

Vasquez, care se plimba in incinta cu noii paznici, il recunoscu
imediat si striga:

— Iata-l! Iata-l!

La acest strigat, comandantul Lafayate, care umbla pe plaja cu
secundul sau, alerga
in graba.

John Davis si citiva marinari se repezira si ei si, adunati pe terasa,
putura sa-l vada pe seful si totodata pe unicul supravietuitor al bandei
pe care o comandase.

Ce venise sa faca in locul acela? De ce se aratase? Intentia sa era
sa se predea? Cu toate acestea, nu putea sa nu stie ce soarta il asteapta.
Va fi dus
la Buenos Aires si va plati cu capul intreaga sa viata de
hotii si crime.

Kongre statea nemiscat pe o stinca mai inalta decit celelalte si de
care valurile marii se spargeau incetisor. Privirile sale se indreptau
spre golf. Linga canoniera putea vedea goeleta pe care norocul i-o
trimisese tocmai cind trebuise, la capul San-Bartolome, si pe care
nenorocul i-o luase inapoi. Cite ginduri trebuie ca i-au trecut prin
minte! Cite regrete! Fara sosirea canonierei, ar fi fost de mult in apele
Pacificului, unde i-ar fi fost atit de usor sa fie ferit de orice urmarire
si sa- si asigure libertatea.

Cum este lesne de inteles, comandantul Lafayate tinea neaparat
sa puna mina pe Kongre.

Dadu ordine si secundul Riegal, urmat de sase marinari, se strecura
in afara incintei pentru a ajunge in padurea de fagi, de unde, urcind
pe bariera stincoasa, ii va fi usor sa-l prinda pe bandit.

Vasqucz conducea micul grup pe drumul cel mai scurt.

Nu se depanasera nici cu o suta de pasi de terasa cind auzira rasu-
nind un foc de arma si un corp se prabusi in gol si cazu in mare in
mijlocul unei tisniri de spume.

Kongre scosese un revolver de la briu, si-l lipise de frunte

Ticalosul isi facuse singur dreptate si acum marea care scadea tira
cadavrul sau spre larg.

Asa se termina drama de pe Insula Statelor.

E de la sine inteles ca, in acest timp, din noaptea de 3 martie, farul
functiona dupa program. Pe noii paznici Vasquez ii puse la curent
cu serviciul. Acum nu mai ramasese nici un ticalos din banda piratilor.

John Davis si Vasquez se vor imbarca pe canoniera pentru a se
intoarce la Buenos Aires; de acolo, primul se va duce la Mobile,
unde nu va intirzia sa obtina un binemeritat post de comandant de
nava, pe masura energiei, curajului si valorii sale personale.

Cit despre Vasquez, el va pleca in orasul sau natal, pentru a se odihni
dupa atitea grele incercari infruntate cu atita curaj Dar se va in-
toarce singur, caci sarmanii sai camarazi nu vor mai fi cu el.

in dupa-amiaza zilei de 18 martie, comandantul Lafayate, fara
grija de acum inainte in privinta sigurantei noilor paznici, dadu sem-
nalul plecarii. Soarele apunea cind nava iesea din golf.

in acelasi timp, acolo, pe mal, tisni o lumina al carei reflex juca in
siajul navei. Si canoniera, departindu-se pe marea intunecata, parea
ca duce cu ea citeva din nenumaratele raze de lumina proiectate
din nou de Farul de la Capatul Lumii.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica