Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Contele de monte cristo - alexandre dumas


Contele de monte cristo - alexandre dumas




Alexandre Dumas

CONTELE DE MONTE‑CRISTO

volumul 1

I

MARSILIA — SOSIREA

In ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre‑Dame de la Garde semnala 'Faraonul', corabie cu trei catarge, care venea din Smirna, Triest si Neapole.




Potrivit obiceiului, o barca porni indata din port, o lua pe langa caste­lul If si aborda nava intre capul Morgion si insula Rion.

Indata, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint‑Jean se umplu de curiosi; caci sosirea unui vas la Marsilia este intotdeauna un eveniment, mai ales cand vasul acesta, cum era cazul 'Faraonului', fusese construit, inzestrat cu cele necesare, incarcat in santierele orasului Phoce­ea, si cand el apartinea unui armator din oras.

Intre timp, vasul trecuse cu bine prin stramtoarea pe care cine stie ce zguduitura vulcanica o sapase intre insula Calasareigne si insula Jaros; ocolise Pomega si se apropia cu toate panzele intinse, dar asa de incet si cu un aer asa de trist incat, cu instinctul care presimte o nenorocire, curi­osii se intrebau ce accident se va fi intamplat la bord. Totusi, expertii in na­vigatie recunosteau ca, daca s‑a intamplat vreun accident, nu i s‑a pu­tut intampla vasului, fiindca acesta inainta in toate conditiile unei nave carmuite perfect: ancora ei era sloboda, franghiile erau desfacute, iar langa carmaciul care se pregatea sa indrume 'Faraonul' prin stramtoarea portu­lui Marsiliei se afla un tanar cu gesturi repezi si cu ochi iscoditori ce su­pra­veghea fiecare miscare a vasului si veghea fiecare ordin al carmaciului.

Nelinistea nelamurita, care plana asupra multimii, cuprinsese in mod special pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint‑Jean in asa fel, in­cat acesta nu mai avu rabdare sa astepte intrarea vaporului in port; sari intr‑o barca si vasli spre 'Faraonul' pe care il ajunse in fata micului Réser­ve.

Cand il vazu pe om sosind, tanarul marinar parasi postul de langa carmaci si se sprijini, cu palaria in mana, de parapetul vasului.

Un tanar intre optsprezece‑douazeci ani, inalt, zvelt, cu ochi negri, frumosi, si cu par ca abanosul; in toata fiinta sa era acel aer de calm si de hotarare, specific celor deprinsi din copilarie sa lupte cu primejdia.

A, dumneata esti, Dantès? striga omul cu barca. Ce s‑a intamplat, si ce‑i tristetea asta la bord?

O mare nenorocire, domnule Morrel! raspunse tanarul; o mare ne­norocire, mai ales pentru mine; in apropiere de Civita‑Vecchia l‑am pierdut pe bravul capitan Leclère.

— Dar incarcatura? intreba repede armatorul.

Ea a ajuns cu bine, domnule Morrel, si cred c‑o sa fiti multumit in privinta aceasta; dar bietul capitan Leclère

— Ce i s‑a intamplat? intreba armatorul cu un aer vadit usurat, ce i s‑a intamplat bravului capitan?

— A murit.

— A cazut in mare?

— Nu, domnule: a murit de friguri, in chinuri groaznice.

Apoi, intorcandu‑se spre oamenii sai:

Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!

Echipajul asculta. In aceeasi clipa cei opt sau zece mateloti se napus­tira la locurile lor.

Tanarul marinar arunca o privire scurta asupra inceputului de mane­vra si, vazand ca ordinele se executa, reveni la interlocutorul sau.

— Dar cum s‑a intamplat nenorocirea? continua armatorul, reluand conversatia de unde o lasase tanarul marinar.

Vai, domnule, in chipul cel mai neasteptat: dupa o convorbire inde­lungata cu comandantul portului, capitanul Leclère a parasit Neapolul foarte agitat; peste douazeci si patru de ceasuri l‑a cuprins febra; peste trei zile era mort I‑am facut funeraliile cuvenite si se odihneste acum, infa­su­rat intr‑un hamac, cu o ghiulea de treizeci si sase la picioare si cu una la cap, in dreptul insulei El‑Giglio. Ii aducem vaduvei sale crucea lui de o­noa­re si spada. Merita osteneala ca, dupa zece ani de razboi contra englezilor, sa moara ca toata lumea in patul lui, continua tanarul cu un zambet me­lancolic.

Ei, ce vrei, domnule Edmond, relua armatorul, care parea ca se consoleaza din ce in ce mai mult, suntem cu totii muritori, si e nevoie ca cei vechi sa faca loc noilor veniti; altminteri n‑ar exista inaintare; si din moment ce dumneata ma asiguri ca incarcatura

— este in buna stare, domnule Morrel, garantez. O calatorie pe care va sfatuiesc sa n‑o scontati sub 25.000 de franci beneficiu.

Apoi, pentru ca trecusera la turnul rotund, tanarul marinar dadu alte comenzi.

Ordinul se executa aproape cu tot atata iuteala ca pe un vas de raz­boi.

La ultima comanda, toate panzele coborara, iar nava inainta, alune­cand lin, in virtutea inertiei.

Si acum, daca vreti sa urcati, domnule Morrel, spuse Dantès, va­zand nerabdarea armatorului, iata‑l pe contabilul dumneavoastra, domnul Danglars, care iese din cabina si care va va da toate informatiile dorite. Eu sunt nevoit sa veghez la acostare si sa pun vasul in doliu.

Armatorul nu asteapta sa i se spuna de doua ori. Apuca un cablu zvarlit de Dantès si, cu o iscusinta care ar fi facut cinste unui om de mare, urca treptele ghintuite in flancul rotunjit al vasului, in timp ce Dantès, inapoindu‑se la postu‑i de secund, ceda conversatia celui pe care il anun­ta­se sub numele de Danglars si care, iesind din cabina, inainta intr‑adevar spre armator.

Noul venit era un barbat intre 25‑26 de ani, cu figura posomorata, slugarnic fata de superiori, obraznic fata de subordonati; de aceea, in afara de titlul sau de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pen­tru mateloti, el era indeobste rau vazut de echipaj in aceeasi masura in ca­re Edmond Dantès era iubit.

— Domnule Morrel, zise Danglars, cunoasteti nenorocirea, nu‑i asa?

Da, da. Bietul capitan Leclère! Era un om cumsecade si de isprava.

— Si, mai ales, un marinar excelent, imbatranit intre cer si apa, asa cum ii sta bine unui om insarcinat cu interesele unei case de importanta casei Morrel si fiul, raspunse Danglars.

Dar, glasui armatorul, urmarindu‑l din ochi pe Dantès, care cauta locul de acostare, cred ca nu e nevoie sa fie cineva un marinar atat de ba­tran, precum spui dumneata, Danglars, pentru a‑si cunoaste meseria; ui­te‑l pe prietenul nostru Edmond, care cred ca si‑o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie sa ceara cuiva sfatul.

Da, spuse Danglars, aruncand asupra lui Dantès o privire piezisa, in care sclipi o fulgerare de ura, da, e tanar, nu incape indoiala. Capitanul abia a inchis ochii, si el a luat comanda, fara sa consulte pe nimeni, facan­du‑ne sa pierdem o zi si jumatate in insula Elba, in loc sa se intoarca di­rect la Marsilia.

— In ce priveste comanda navei, declara armatorul, era de datoria lui ca secund; in ce priveste pierderea unei zile si jumatate in insula Elba a fa­cut rau; numai daca vasul n‑a avut cumva vreo stricaciune de reparat.

— Nava era tot asa de sanatoasa cum sunt eu, si cum doresc sa fiti si dumneavoastra, domnule Morrel; iar ziua aceea si jumatate a fost pierduta din simplu capriciu, pentru placerea de a cobori pe uscat; atata tot.

Dantès, spuse armatorul, intorcandu‑se spre tanar, ia vino incoa­ce.

Ma iertati, domnule, glasui Dantès, sunt al dumneavoastra intr‑o clipa.

Apoi, adresandu‑se echipajului:

— Aruncati ancora! spuse el.

Ancora cazu numaidecat, iar lantul se desfasura cu zgomot. Dantès ramase la postul sau, cu toata prezenta carmaciului, pana cand si ultima manevra fu incheiata. Dupa aceea comanda:

— Coborati pavilionul! Lasati panzele!

— Vedeti, spuse Danglars, pe cuvantul meu, el se si crede capitan.

— Si este, declara armatorul.

— Da, fara semnatura dumneavoastra si a tovarasului dumneavoas­tra, domnule Morrel.

— La urma urmei, de ce nu l‑am lasa pe postul acesta? spuse armato­rul. Stiu ca e tanar, dar mi se pare priceput si experimentat in meseria lui.

Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.

Iertati‑ma, domnule Morrel, glasui Dantès, apropiindu‑se; acum cand nava e acostata, sunt cu totul la dispozitia dumneavoastra: m‑ati chemat, nu‑i asa?

Danglars se dadu inapoi cu un pas.

— Voiam sa te intreb de ce te‑ai oprit in insula Elba?

Nu stiu, domnule; m‑am oprit ca sa indeplinesc ultima porunca a capitanului Leclère, care murind, mi‑a incredintat un pachet pentru mare­le‑maresal Bertrand.

Si l‑ai vazut, Edmond

— Pe cine?

— Pe marele maresal.

— Da.

Morrel privi in juru‑i si il trase pe Dantès la o parte.

— Si, cum ii merge imparatului? intreba el repede.

— Bine, dupa cate am putut sa‑mi dau seama.

— Asadar, l‑ai vazut si pe imparat?

— A venit la maresal cand eram acolo.

— I‑ai spus ceva?

Nu, el mi‑a vorbit, domnule, spuse Dantès, zambind.

— Si ce ti‑a spus?

— M‑a intrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre dru­mul pe care il urmasem si despre incarcatura pe care o aveam. Cred ca da­ca vasul era gol, iar eu eram stapanul lui, ar fi avut de gand sa‑l cumpere; i‑am spus insa ca eu nu sunt decat un simplu secund si ca vasul apartine casei Morrel si fiul. 'Aha, a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tata in fiu, iar un Morrel servea in acelasi regiment cu mine, pe cand ma aflam in garnizoana la Valencia'.

Intr‑adevar, asa e, exclama armatorul foarte voios; era Policar Mor­rel, unchiul meu, care a devenit capitan. Dantès, sa‑i spui unchiului meu ca imparatul si‑a amintit de el si ai sa vezi cum o sa planga de bucurie. Haide, haide, continua armatorul, batandu‑l pe tanar, prietenos, pe umar, ai facut bine, Dantès, respectand instructiunile capitanului Leclère si o­prin­du‑te in insula Elba, desi, daca s‑ar afla ca ai predat un pachet mare­salului si ca ai vorbit cu imparatul, lucrul te‑ar putea compromite.

De ce sa ma compromita, domnule? intreba Dantès; eu nu stiu ce duceam, iar imparatul nu mi‑a pus decat intrebarile pe care le‑ar fi pus primului venit. Iertati‑ma insa, relua Dantès, uite ca sosesc Sanatatea si Vama; imi dati voie, nu‑i asa?

Te rog, te rog, draga Dantès.

Tanarul se departa, iar in timpul acesta Danglars se apropie din nou:

— Se pare, nu‑i asa, ca a justificat cum trebuie acostarea lui in Porto‑ Ferrajo? intreba acesta.

— Admirabil, scumpe domnule Danglars.

— A, cu atat mai bine, raspunse acesta, caci e totdeauna neplacut sa vezi ca un camarad nu‑si face datoria.

Dantès si‑a facut‑o pe a sa, raspunse armatorul, si nu i se poate imputa nimic. Capitanul Leclère ii ordonase popasul acela.

Apropo de capitanul Leclère, nu v‑a predat o scrisoare a lui?

— Cine?

Dantès.

— Mie, nu. Avea una?

Credeam ca in afara de pachet, capitanul Leclère i‑a incredintat o scrisoare.

— Despre ce pachet vorbesti, Danglars?

Despre cel pe care Dantès l‑a depus in trecere la Porto‑Ferrajo.

— De unde stii ca avea de predat un pachet la Porto‑Ferrajo?

Danglars rosi.

Treceam pe dinaintea usii intredeschise a capitanului si l‑am vazut incredintandu‑i lui Dantès pachetul si scrisoarea.

— Nu mi‑a vorbit nimic, spuse armatorul; dar daca are scrisoarea, mi‑o va da.

Danglars chibzui un moment.

In cazul acesta, domnule Morrel, va rog, spuse el, sa nu‑i pomeniti nimic lui Dantès; poate m‑am inselat.

Tanarul se inapoie in clipa aceea; Danglars se departa.

Draga Dantès, esti liber? intreba armatorul.

— Da, domnule.

— Inspectia n‑a durat mult.

— Nu, am dat vamesilor lista marfurilor noastre; cat priveste inspectia sanitara au trimis o data cu barca un om caruia i‑am predat hartiile noas­tre.

— Atunci nu mai ai nici o treaba aici?

Dantès arunca o privire grabita in juru‑i.

— Nu, totul e in ordine, spuse el.

— Poti, in cazul acesta, sa iei masa cu noi?

— Scuzati‑ma, domnule Morrel, scuzati‑ma, va rog, dar trebuie sa fac prima vizita parintelui meu. Nu sunt insa mai putin recunoscator pentru cinstea ce‑mi faceti.

E drept, Dantès, e drept. Stiu ca esti un fiu bun.

Dar intreba Dantès, cu oarecare sovaiala, parintele meu e sana­tos, nu‑i asa?

Cred ca da, draga Edmond desi nu l‑am zarit.

— Da, sta zavorat in odaita lui.

— Ceea ce dovedeste ca, cel putin, nu a dus lipsa de nimic in absenta dumitale.

Dantès zambi.

— Tare e mandru, domnule, si chiar daca ducea lipsa de toate, ma in­doiesc ca ar fi cerut ceva, cuiva, in afara de Dumnezeu.

— Atunci, dupa vizita aceasta, contam pe dumneata.

Inca o data va rog sa ma scuzati, domnule Morrel; dar, dupa vizita aceasta, mai am de facut una la care tin tot asa de mult.

Adevarat, Dantès; uitasem ca la Catalani este cineva care te as­teap­ta, desigur, cu nu mai putina nerabdare decat parintele dumitale: fru­moasa Merc d s!

Dantès zambi.

Aha, glasui armatorul, nu ma mai mira faptul ca ea a venit in trei randuri sa‑mi ceara vesti cu privire la 'Faraon'. La naiba, Edmond, nu esti catusi de putin de plans, caci ai o amanta draguta.

— Nu e amanta mea, domnule, spuse tanarul marinar cu gravitate, e logodnica mea.

— Cateodata este acelasi lucru, glasui armatorul razand.

Pentru noi nu, domnule, raspunse Dantès.

Haide‑haide, draga Edmond continua armatorul, sa nu te retin; te‑ai achitat prea bine de interesele mele pentru ca eu sa nu‑ti dau ragazul de a le indeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani?

— Nu, domnule; am apuntamentele mele de calatorie, adica solda pe aproape trei luni.

Esti un baiat chibzuit, Edmond

— Adaugati ca am un parinte sarac, domnule Morrel.

— Da, da, stiu ca esti un fiu bun. Du‑te si‑ti vezi parintele: am si eu un fiu si i‑as purta ciuda celui care, dupa o calatorie de trei luni, l‑ar reti­ne departe de mine.

— In cazul acesta imi dati voie? glasui tanarul salutand.

— Da, daca nu mai ai ce‑mi spune.

— Nu.

Capitanul Leclère nu ti‑a dat, cand a murit, o scrisoare pentru mi­ne?

— I‑ar fi fost cu neputinta sa scrie, domnule; dar intrebarea dumnea­voastra imi aduce aminte ca va trebui sa va cer un concediu de cincispre­ze­ce zile.

— Ca sa te insori?

In primul rand; apoi pentru a ma duce la Paris.

Bun, bun; ia‑ti concediu cat vrei, Dantès; descarcarea vasului o sa ne ceara cel putin sase saptamani si n‑o sa putem porni iarasi pe mare ina­inte de trei luni Peste trei luni va trebui insa sa fii aici. 'Faraonul', continua armatorul, batandu‑l pe tanarul marinar pe umar, n‑ar putea sa porneasca fara capitanul lui.

Fara capitanul lui? exclama Dantès cu ochi stralucitori de bucurie; ganditi‑va la ce spuneti, domnule, caci dumneavoastra ati raspuns celor mai tainice sperante ale inimii mele. Aveti cumva de gand sa ma numiti ca­pitanul 'Faraonului'?

Draga Dantès, daca as fi singur, ti‑as intinde mana, spunandu‑ti: 'S‑a facut'; dar am un asociat si stii proverbul italian: Che a comp gno a padr ne , Dar jumatate din afacere e facuta, caci din doua voturi, ai de pe acum unul. Ai incredere in mine, ca sa‑l ai si pe celalalt, si am sa fac tot ce pot.

O, domnule Morrel, exclama tanarul marinar, apucand cu ochi in­lacrimati mainile armatorului; domnule Morrel, va multumesc in numele parintelui meu si al lui Mercédès.

Bine, bine, Edmond, la naiba! Exista un Dumnezeu in cer pentru oamenii de isprava. Du‑te de‑l vezi pe paramele dumitale, du‑te de‑o vezi pe Mercédès si pe urma vino la mine.

— Nu vreti sa va cobor pe uscat?

— Nu, multumesc; raman sa aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost multumit de el in timpul calatoriei?

Depinde de sensul pe care il dati intrebarii, domnule. Daca intele­geti bun camarad, atunci nu, caci cred ca nu ma poate suferi din ziua cand, in urma unei neintelegeri dintre noi doi, am facut prostia sa‑i pro­pun sa ne oprim zece minute in insula Monte‑Cristo, pentru a lichida cear­ta; propunere pe care am avut naivitatea sa i‑o fac si pe care el a avut mo­ti­ve s‑o refuze. Daca ma intrebati insa daca a fost bun contabil, cred ca nu e nimic de obiectat si ca veti fi multumit de modul cum si‑a indeplinit da­toria.

Asculta Dantès, intreba armatorul, daca ai fi capitanul 'Faraonu­lui', l‑ai tine pe Danglars cu placere?

Capitan sau secund, domnule Morrel, voi avea totdeauna cele mai mari menajamente pentru cei care se vor bucura de increderea armatorilor mei, raspunse Dantès.

Haide‑haide, Dantès, vad ca esti un baiat de isprava in toate privin­tele. Sa nu te mai retin, domnule, caci vad ca stai ca pe carbuni.

Asadar, sunt liber? intreba Dantès.

— Du‑te, iti spun.

Imi dati voie sa iau barca dumneavoastra

— Ia‑o.

— La revedere, domnule Morrel, si mii de multumiri.

La revedere, draga Edmond noroc bun.

Tanarul marinar sari in barca, se aseza la pupa si dadu ordin sa o­preasca la Cannebiera. Doi mateloti se plecara indata asupra vaslelor, iar barca luneca cu toata iuteala printre nenumaratele ambarcatiuni care strabat trecerea ingusta ce duce, intre doua siruri de vase, de la intrarea portului, la cheiul Orléans.

Armatorul il urmari din ochi, zambind, pana la tarm, il vazu sarind pe lespezile cheiului si pierzandu‑se indata in multimea pestrita care, de la cinci dimineata pana la noua seara, umple faimoasa strada Cannebiera, de care Phoceenii moderni sunt asa de mandri, incat spun cu toata seriozita­tea si cu accentul acela ce da atata greutate spuselor lor: 'Daca Parisul ar avea Cannebiera, Parisul ar fi o mica Marsilie'.

Cand se intoarse, armatorul il vazu dinapoia sa pe Danglars, care, in aparenta, parea sa‑i astepte ordinele, dar care, in realitate, il urmarea si el pe tanarul marinar, cu privirea.

Numai ca cele doua priviri, care urmareau acelasi om, exprimau sen­ti­mente cu totul deosebite.

II

TATAL SI FIUL

Sa‑l lasam pe Danglars in lupta cu geniul urii, incercand sa sufle im­potriva camaradului sau o presupunere haina la urechea armatorului, si sa‑l urmam pe Dantès care, dupa ce a strabatut Cannebiera in toata lungi­mea ei, o lua pe strada Noailles, intra intr‑o casuta situata pe partea stan­ga a aleilor Meikan, urca repede cele patru etaje ale unei scari intunecoase si, tinandu‑se de rampa cu o mana, apasand cu cealalta bataile inimii, se opreste in fata unei usi intredeschise prin care se vedea pana in fundul unei camarute.

In camera aceasta locuia parintele lui Dantès.

Vestea sosirii 'Faraonului' nu ajunsese inca pana la batranul care, urcat pe un scaun, incerca sa intinda cu o mana tremuratoare cativa col­tu­nasi si clematite ce se catarau de‑a lungul ferestrei.

Deodata el se simti luat in brate, si o voce cunoscuta striga in spatele lui:

— Tata, bunul meu tata!



Batranul scoase un strigat si se intoarse; apoi, vazandu‑si fiul, se lasa in bratele acestuia, palid si tremurand.

— Ce ai, tata? exclama tanarul nelinistit, nu cumva esti bolnav?

Nu, nu, dragul meu Edmond fiul meu, copilul meu, nu; dar nu te asteptam, astfel ca bucuria, emotia de a te revedea asa, fara de veste Doamne, mi se pare ca am sa mor.

— Ei, dar vino‑ti in fire, tata, sunt eu, uite sunt eu! Se zice ca bucuria nu face rau, si de aceea am intrat pe neasteptate. Haide, zambeste‑mi, in loc sa te uiti asa la mine cu ochii rataciti. M‑am intors si‑o sa fim fericiti.

— Foarte bine, baiatule, glasui batranul, dar in ce fel o sa fim fericiti? Nu ma mai parasesti? Haide, istoriseste‑mi norocul tau.

Sa ma ierte Dumnezeu, glasui tanarul, ca ma bucur de un noroc facut din doliul unei familii. Dar Dumnezeu stie ca eu n‑am dorit‑o; a venit si n‑am puterea sa fiu mahnit: bunul capitan Leclère a murit, tata, si e po­sibil ca, prin protectia domnului Morrel, sa capat locul lui. Intelegi, tata? Capitan la douazeci de ani. Cu leafa de o suta de ludovici si cu parte la be­neficii. Nu e asta mai mult decat putea sa nadajduiasca un biet matelot ca mine?

— Da, fiul meu, da, intr‑adevar, spuse batranul, e un noroc.

— De aceea vreau ca din primii bani pe care ii voi castiga, sa ai o ca­su­ta cu o gradina, in care sa‑ti cultivi clematitele, coltunasii si caprifoiul Dar ce ai, tata, te simti rau?

— Rabdare, rabdare, are sa‑mi treaca.

Dar, parasindu‑l fortele, batranul se lasa pe spate.

— Haide‑haide, glasui tanarul, un pahar cu vin, tata, o sa‑ti faca bi­ne; unde tii vinul?

— Nu, multumesc, nu cauta; n‑am nevoie de vin, spuse batranul, in­cercand sa‑si retina feciorul.

— Ba da, tata, ba da, arata‑mi locul.

Si deschise doua sau trei sertare.

— Degeaba, glasui batranul, nu mai e vin.

Cum nu mai e vin, intreba Dantès ingalbenindu‑se si privind cand obrajii scofalciti, vineti, ai batranului, cand sertarele goale; cum nu mai este vin? Ai dus lipsa de bani, tata?

— N‑am dus lipsa de nimic de vreme ce te am pe tine, spuse batranul.

Totusi, ingaima Dantès, stergandu‑si sudoarea de pe frunte, totusi, acum trei luni, la plecare, ti‑am lasat doua sute de franci.

Da, da, Edmond, este adevarat; dar tu la plecare ai uitat o mica da­torie la vecinul Caderousse; mi‑a amintit el de ea spunandu‑mi ca, daca nu‑i platesc, se duce sa‑i ceara domnului Morrel. Intelegi ca, de teama ca sa nu‑ti faca vreun rau

— Ei, si?

— Am platit eu.

Dar lui Caderousse ii datoram o suta patruzeci de franci, exclama Dantès.

— Da, ingaima batranul.

— Si i‑ai dat suma asta din cei doua sute de franci pe care ti‑i lasa­sem?

Batranul facu un semn din cap.

— Va sa zica ai trait trei luni cu saizeci de franci? murmura tanarul.

— Tu stii ce putine nevoi am eu!

Vai, iarta‑ma, exclama Edmond aruncandu‑se in genunchi dinain­tea bietului batran.

— Ce faci?

— Oh, mi‑ai sfasiat inima.

— Acum ai venit, glasui batranul cu un zambet; sa uitam totul, ca to­tul este bine.

— Da, am venit, spuse tanarul, am venit cu un viitor frumos si cu bani putini. Poftim, tata, spuse el, i‑ai si trimite indata dupa ceva.

Si isi goli pe masa buzunarele care contineau vreo duzina de piese de aur, cinci sau sase monede a cate cinci franci, si bani marunti.

Chipul batranului Dantès se lumina.

— Ai cui sunt banii astia? intreba el.

— Ai mei, ai tai, ai nostri Ia‑i, cumpara provizii, fii fericit, maine vom avea altii.

— Usurel, usurel, spuse batranul zambind. Da‑mi voie sa ma folosesc in chip moderat de punga ta: lumea o sa creada, vazandu‑ma ca cumpar prea multe lucruri deodata, ca am fost silit sa te astept pe tine pentru a le cumpara.

— Fa cum vrei; dar, in primul rand, ia‑ti o servitoare, tata; nu mai vreau sa ramai singur. Eu am cafea de contrabanda si un tutun admirabil intr‑o ladita din cala; maine o sa le capeti. Dar sst, vine cineva.

— E Caderousse, care o fi aflat ca ai sosit si vine, de buna seama, sa‑ti ureze bun venit.

Bun, iar buzele care spun un lucru, in timp ce inima gandeste alt­fel, murmura Edmond; n‑are a face insa, e un vecin care ne‑a fost altadata de folos; fie bine venit.

Intr‑adevar, in momentul cand Edmond termina cu glas scazut fraza, se ivi in usa dinspre scari capul negru si barbos al lui Caderousse. Era un om intre douazeci si cinci, douazeci si sase de ani; tinea in mana o bucata de stofa pe care, in calitatea sa de croitor, se pregatea s‑o preschimbe in­tr‑un rever de haina.

Hei, te‑ai intors, Edmond spuse el cu un accent marsiliez foarte pronuntat si cu un zambet larg care‑i dezvalui dintii albi ca fildesul.

Precum vezi, vecine Caderousse, si sunt gata sa ti fiu pe plac in­tr‑un fel sau altul, raspunse Dantès abia ascunzandu‑si raceala sub vor­bele rostite.

Multumesc, multumesc; din fericire nu am nevoie de nimic, ba ca­teodata au nevoie altii de mine. (Dantès schita o miscare.) Nu spun asta referitor la tine, baiete; ti‑am imprumutat bani, mi i‑ai inapoiat; intre veci­nii buni asta se face, si suntem chit.

Nu suntem niciodata chit fata de cei care ne‑au indatorat, spuse Dantès; caci atunci cand nu le mai datorezi bani, le datorezi recunostinta.

— La ce bun sa mai vorbim de asta? Ce‑a fost, a trecut. Sa vorbim despre intoarcerea ta norocoasa, baiete. Ma duceam in port, cand il intalnii pe prietenul Danglars:

'Tu la Marsilia?' il intreb.

'Ei da', imi raspunde el.

'Te credeam la Smirna.'

'As fi putut sa fiu, caci ma intorc de acolo'.

'Dar Edmond unde e?'

'La parintele lui, de buna seama, raspunse Danglars.'

Si atunci am venit, continua Caderousse, ca sa am placerea de a strange mana unui prieten.

— Bunul Caderousse, spuse batranul, ne iubeste asa de mult

De buna seama ca va iubesc si va si stimez, dat fiind ca oamenii cinstiti sunt rari. Se pare insa ca tu devii bogat, baiete, continua croitorul, aruncand o privire piezisa mormanului de aur si argint depus de Dantès pe masa.

Tanarul remarca fulgerarea de lacomie care ilumina ochii negri ai ve­cinului.

Ei, doamne, spuse el cu neglijenta, banii nu sunt ai mei; ii impar­taseam tatalui meu temerea ca o fi dus lipsa de ceva cat n‑am fost eu aici si, ca sa ma linisteasca si‑a desertat punga pe masa. Haide, tata, continua Dantès, baga‑ti banii la loc in pusculita; daca insa vecinul Caderousse are si el nevoie de un imprumut, poate sa ceara.

— Nu, baiete, spuse Caderousse, n‑am nevoie de nimic si, slava Dom­nului, meseria il hraneste pe om. Pastreaza‑ti banii: niciodata nu are cine­va de prisos. In orice caz iti sunt obligat pentru bunavointa ta, ca si cum m‑as fi folosit de ea.

O faceam cu draga inima, spuse Dantès.

— Nu ma‑ndoiesc. Va sa zica te ai bine cu domnul Morrel, siretule ce esti.

Domnul Morrel a fost totdeauna cat se poate de bun cu mine, ras­punse Dantès.

In cazul acesta ai facut o greseala refuzand invitatia lui la masa

Cum adica? exclama batranul Dantès; te‑a invitat la masa?

Da, tata, relua Edmond, zambind de uimirea pe care deosebita cin­ste ce i se facuse o starnea parintelui sau.

— Si de ce ai refuzat, fiule? intreba batranul.

— Ca sa vin cat mai repede la dumneata, tata, raspunse tanarul; abia asteptam sa te vad.

— Asta l‑o fi indispus pe bunul domn Morrel, glasui Caderousse; iar cand nazuiesti sa fii capitan, e o greseala sa‑l indispui pe armatorul tau.

I‑am explicat cauza refuzului meu, relua Dantès, si nadajduiesc ca el a inteles‑o.

— Ca sa fii capitan trebuie sa‑ti lingusesti intrucatva patronii.

Nadajduiesc ca am sa fiu capitan si fara asta, raspunse Dantès.

Cu atat mai bine, cu atat mai bine. Prietenii tai vechi au sa se bu­cure si stiu pe cineva acolo, dinapoia citadelei Saint‑Nicolas, care n‑o sa se supere.

Mercédès? glasui batranul.

Da, tata, relua Dantès si, cu ingaduinta dumitale, acum cand te‑am vazut, acum cand stiu ca esti sanatos si stiu ca ai tot ce‑ti trebuie, iti voi cere permisiunea de a ma duce sa fac o vizita Catalanilor.

Du‑te, copilul meu, spuse batranul Dantès, si Dumnezeu sa te bi­necuvanteze prin femeia ta, asa cum el m‑a binecuvantat prin fiul meu.

Femeia lui? intreba Caderousse. Ce grabit esti, tata Dantès. Mi se pare ca ea nu este inca femeia Iui.

Nu, dar dupa toate probabilitatile, raspunse Edmond, va deveni in curand.

— Oricum, spuse Caderousse, ai facut bine ca te‑ai grabit, baiete.

— De ce?

Pentru ca Mercédès e o fata frumoasa, si pentru ca fetele frumoase nu duc lipsa de indragostiti; ea, mai cu seama, e urmarita de o duzina.

Intr‑adevar, spuse Edmond, cu un zambet sub care se simtea o usoara nuanta de neliniste.

— O, da, relua Caderousse, si chiar partide bune, dar, intelegi, tu vei fi capitan, asa ca pe tine n‑au sa te refuze.

Ceea ce inseamna, glasui Dantès cu un zambet care nu izbutea sa‑i ascunda ingrijorarea, ca daca nu as fi capitan

— Hm! facu Caderousse.

Haide, haide, spuse tanarul, eu am o parere mai buna decat dum­neata despre femei in genere si despre Mercédès in special, si sunt convins ca imi va ramane credincioasa, fie ca sunt sau nu capitan.

— Foarte bine, spuse Caderousse; e bine sa aiba cineva incredere cand se casatoreste; dar oricum, crede‑ma, baiete, grabeste‑te de o anunta ca ai sosit si impartaseste‑i sperantele tale.

Ma duc, spuse Edmond

Isi imbratisa parintele, il saluta pe Caderousse cu un semn si iesi.

Caderousse mai ramase o clipa, apoi, luandu‑si ramas bun de la ba­tranul Dantès, cobori la randu‑i si se intalni cu Danglars, care‑l astepta la coltul strazii Senac.

— Ei, l‑ai vazut? intreba Danglars.

— Acum m‑am despartit de el, spuse Caderousse.

— Si ti‑a pomenit de nadejdea lui ca va fi capitan?

— Vorbeste ca si cum ar fi de pe acum.

— Rabdare, spuse Danglars, cred ca se cam grabeste.

— Se pare ca lucrul i‑a fost fagaduit de domnul Morrel.

— De aceea este asa de vesel?

— Ba e un neobrazat; s‑a si oferit sa‑mi faca servicii, ca si cum ar fi cine stie ce mare personaj. Mi‑a propus sa‑mi imprumute bani, de parca ar fi bancher.

— Si ai refuzat?

De buna seama, desi as fi putut sa primesc, caci primele monede de argint pe care le‑a manuit eu i le‑am dat. Acum insa domnul Dantès n‑o sa mai aiba trebuinta de nimeni, o sa fie capitan.

— Eh, inca nu e, spuse Danglars.

— Pe legea mea, ar fi bine sa nu ajunga nicicand, glasui Caderousse, caci in cazul asta n‑o sa mai poata nimeni sa stea cu el de vorba.

— Daca vrem noi, spuse Danglars, va ramane ce este, ba poate va de­veni mai putin decat este.

— Ce spui?

— Nimic, vorbesc cu mine insumi. E lot indragostit de frumoasa cata­lana?

— Indragostit la toarta. S‑a dus acolo; dar, ori eu ma insel tare, ori el o sa aiba neplaceri dinspre partea aceea.

— Vorbeste mai limpede.

— La ce bun?

E mai important decat crezi. Tu nu tii la Dantès?

— Nu pot sa‑i sufar pe aroganti.

— Spune‑mi, atunci, ce stii cu privire la catalana.

Ceva sigur nu stiu; am vazut insa unele lucruri care, precum ti‑am spus, ma fac sa cred ca viitorul capitan va avea neplaceri prin preajma drumului Vieilles‑Infirmeries.

— Ce ai vazut? Haide, spune.

Am vazut ca, ori de cate ori vine la oras, ea vine insotita de un vlaj­gan de catalan cu ochi negri, roscat, foarte aprins, pe care ea il numeste varul meu.

— Aha, si crezi ca varul asta ii face curte?

Imi inchipui. Ce dracu' poate sa faca un flacau de douazeci si unu de ani unei fete frumoase de saptesprezece?

Si spui ca Dantès s‑a dus la Catalani?

— A plecat inaintea mea.

Daca am merge intr‑acolo, ne‑am putea opri la Réserve si, la un pahar de vin de Malaga, am astepta niscai noutati.

— Cine sa ni le dea?

O sa fim pe drum si‑o sa vedem pe chipul lui Dantès ce anume s‑a intamplat.

— Haide, spune Caderousse, dar platesti tu?

— Desigur, raspunse Danglars.

Pornira amandoi, cu pasi grabiti, spre locul indicat. Ajunsi acolo, ce­rura sa li se aduca o sticla si doua pahare.

Batranul Pamphile il vazuse pe Dantès trecand, nu erau nici zece mi­nute de atunci.

Incredintati ca Dantès era la Catalani, se asezara sub umbrarul abia rasarit al platanilor si sicomorilor, printre crengile carora un stol voios de pasari cantau una dintre primele zile frumoase de primavara.

III

CATALANII

La o suta de pasi de locul unde cei doi prieteni, cu privirile in zare si cu urechea la panda, gustau vinul scanteietor de Malaga, se inalta dina­po­ia unui damb sterp, bantuit de soare si de mistral, satul Catalani.

Intr‑o zi, o colonie misterioasa porni din Spania si se opri pe fasia de pamant unde locuieste si astazi. Venea nu se stie de unde, si vorbea o lim­ba necunoscuta. Unul dintre conducatori, care intelegea provensala, ceru comunei Marsilia sa le daruiasca dambul sterp pe care, asemeni navigato­rilor antici, isi construira locuintele. Cererea le fu acceptata, iar dupa trei luni, in jurul celor douasprezece sau cincisprezece barci care‑i adusesera pe pribegii marii, se ridicase un sat.

Construit bizar si pitoresc, pe jumatate maur, pe jumatate spaniol, satul pe care il vedem astazi este locuit de urmasii acelor oameni, si care vorbesc limba parintilor lor. Dupa trei, patru veacuri, au ramas tot credin­ciosii micului promontoriu asupra caruia se lasasera ca un stol de pasari de mare, fara sa se amestece catusi de putin cu populatia marsilieza, casa­torindu‑se intre ei si pastrand moravurile si imbracamintea patriei, asa cum i‑au pastrat si graiul.

Cititorii nostri sunt rugati sa ne urmeze pe singura ulita a micului sat si sa intre cu noi intr‑una din casele carora soarele le‑a dat, pe dinafara, culoarea frumoasa de frunza ruginie, specifica monumentelor marii, iar pe dinauntru un strat de spoiala de culoare alba, care formeaza singura po­doaba a caselor spaniole.

O fata frumoasa cu par negru ca taciunele, cu ochi catifelati ca de ga­zela, statea rezemata de un perete, framantand intre degetele‑i subtiri, de un desen antic, o buruiana inocenta, ale carei flori le smulgea si le arunca pe jos. Bratele goale pana la cot, brate bronzate, care pareau modelate du­pa acelea ale Venerei din Arles, erau infiorate de un neastampar febril, si fata izbea pamantul cu piciorul mladios arcuit, astfel ca se intrezarea for­ma pura, mandra si cutezatoare a pulpei stransa intr‑un ciorap de bum­bac rosu, cu dungi cenusii si albastre.

La trei pasi de ea, pe un scaun pe care‑l legana cu o miscare zvacnita, sprijinindu‑si cotul de o mobila veche, roasa, un flacau intre douazeci si douazeci si doi de ani o privea cu un aer in care se citea nelinistea si ciu­da; ochii lui intrebau, dar privirea darza si fixa a fetei il domina.

Uite, Mercédès, spunea tanarul, vine Pastele si e momentul sa fa­cem nunta. Raspunde.

— Fernand, ti‑am raspuns de o suta de ori, si de buna seama ca esti dusmanul tau insuti, daca ma intrebi iarasi.

Ei bine, repeta, te implor, mai repeta o data ca sa pot crede. Spu­ne‑mi pentru a suta oara ca refuzi dragostea mea pe care mama ta o apro­ba; fa‑ma sa inteleg ca te joci cu fericirea mea, ca viata si moartea mea nu inseamna pentru tine nimic. O, Doamne, Doamne, sa visez zece ani ca voi fi sotul tau, Mercédès, si sa pierd nadejdea aceasta care era singurul scop al vietii.



Eu, cel putin, nu te‑am incurajat niciodata in nadejdea asta, Fer­nand, raspunse Mercédès, nu poti sa‑mi reprosezi nici macar o cochetarie fata de tine. Ti‑am spus intotdeauna: 'Te iubesc ca pe un frate, dar nu‑mi cere altceva decat prietenia aceasta frateasca, deoarece inima mea este a altuia'. Nu ti‑am spus totdeauna asa, Fernand?

Da, stiu, Mercédès, raspunse tanarul; da, ti‑ai ingaduit fata de mi­ne meritul crud al sinceritatii; dar uiti ca printre catalani e o lege sfanta de a se casatori intre ei?

Te inseli, Fernand, nu e o lege; e un obicei, atata tot; si crede‑ma, nu invoca obiceiul asta in favoarea ta. Fernand, ai cazut la recrutare; liber­tatea care ti se lasa este o simpla ingaduinta; dintr‑un moment intr‑altul poti sa fii chemat sub drapel. Cand vei fi soldat, ce vei face cu mine, o bia­ta orfana, trista, fara avere, cu o coliba aproape in ruina, unde atarna ca­te­va plasi tocite, jalnica mostenire lasata de parintele meu mamei mele si de mama mea mie? Gandeste‑te, Fernand, ca de un an, de cand ea a mu­rit, eu traiesc din mila oamenilor. Te prefaci uneori ca‑ti sunt de folos, si asta pentru a avea dreptul sa imparti pescuitul cu mine, iar eu primesc, Fernand, pentru ca tu esti fiul unui frate al parintelui meu, pentru ca am fost crescuti impreuna si, mai mult decat orice, pentru ca te‑as mahni, re­fuzandu‑te. Simt insa ca pestele pe care ma duc sa‑l vand, si cu ai carui bani cumpar canepa pe care o impletesc, simt, Fernand, ca este o pomana.

Si ce‑are a face, Mercédès, daca, asa cum esti tu, saraca si stinghe­ra, imi placi mai mult decat fiica celui mai mandru armator sau a celui mai bogat bancher din Marsilia? Ce ne trebuie noua? O femeie cinstita si o buna gospodina. Unde as putea sa gasesc ceva mai bun decat esti tu in ambele privinte?

Fernand, raspunse Mercédès, clatinand din cap, devii gospodina rea si nu poti sa garantezi ca ramai femeie cinstita atunci cand iubesti pe altcineva decat pe sotul tau. Multumeste‑te cu prietenia mea caci, iti repet, e tot ce‑ti pot fagadui, si eu nu fagaduiesc decat ceea ce sunt sigura ca pot sa dau.

Da, inteleg, spuse Fernand; induri cu liniste mizeria ta, dar ti‑e teama de a mea. Ei bine, Mercédès, cand voi fi iubit de tine, voi incerca sa fac avere. Tu imi vei aduce noroc, astfel ca voi deveni bogat. Pot sa dau ex­tindere meseriei mele de pescar, pot sa intru ca vanzator intr‑o pravalie, pot chiar sa devin negustor.

— Nu poti sa incerci nimic din toate astea, Fernand. Tu esti soldat, iar daca ramai la Catalani este pentru ca nu e razboi. Ramai deci pescar; nu‑ti fauri vise care iti vor arata realitatea si mai cumplita inca, si multumes­te‑te cu prietenia mea, deoarece nu pot sa‑ti dau altceva.

Mercédès, ai dreptate, am sa fiu marinar. In locul costumului pa­rintilor nostri, pe care ii dispretuiesti, o sa am o bereta de lac, o camasa vargata si o bluza albastra cu ancore pe nasturi. Nu‑i asa ca trebuie sa fiu astfel imbracat pentru a‑ti fi pe plac?

Ce vrei sa spui? intreba Mercédès, aruncandu‑i o privire porunci­toare. Ce vrei sa spui? Nu te inteleg.

Vreau sa spun, Mercédès, ca tu esti asa aspra si cruda cu mine pentru ca astepti pe cineva imbracat astfel. Dar cel pe care il astepti e ne­statornic poate si, daca el nu e, este marea cu el.

Fernand, exclama Mercédès, te credeam bun si vad ca ma insel. Fernand, ai o inima rea daca, din pricina geloziei tale, chemi mania lui Dumnezeu. Ei da, nu ma ascund, il astept si il iubesc pe cel despre care vorbesti si, daca nu se mai intoarce, — eu, in loc sa invinuiesc nestator­ni­cia pe care o invoci, am sa spun ca a murit, iubindu‑ma.

Tanarul catalan facu un gest de furie.

— Te inteleg, Fernand: ai sa‑i porti pica pentru ca nu te iubesc, ai sa incrucisezi cutitul tau catalan cu pumnalul lui. Ce‑ai sa castigi cu asta? Vei pierde prietenia mea, daca vei fi invins, si vei vedea prietenia mea schimbandu‑se in ura daca vei fi invingator. Crede‑ma, e gresit mijlocul de a cauta cearta unui om pentru a placea femeii care‑l iubeste. Nu, Fernand, nu te lasa condus de gandurile tale rele. Neputand sa ma ai ca femeie, te vei multumi sa ma ai ca prietena si ca sora. Si, de altminteri, adauga ea cu ochii tulburati, muiati in lacrimi, — asteapta, asteapta, Fernand, ai spus adineauri ca marea e perfida si el a plecat de patru luni. In patru luni au fost nenumarate furtuni.

Fernand ramase neclintit. Nu cauta sa stearga lacrimile care se rosto­goleau pe obrajii fetei, si totusi, pentru fiecare lacrima, ar fi dat un pahar din sangele sau. Lacrimile acestea curgeau insa pentru altul.

Se ridica, facu un ocol prin coliba, apoi se opri in fata ei, cu ochi po­somorati si cu pumnii crispati.

Haide, Mercédès, spuse el, raspunde‑mi inca o data: esti intr‑ade­var hotarata?

Il iubesc pe Edmond Dantès, spuse fata cu raceala, si nimeni altul, decat Edmond, va fi sotul meu.

— Si ai sa‑l iubesti mereu?

— Cat timp am sa traiesc.

Fernand pleca fruntea ca un om descurajat, scoase un suspin care semana cu un geamat, apoi, deodata, ridicandu‑si fruntea, privi spre Mer­cédès cu dintii inclestati si cu narile frematand:

— Dar daca a murit?

— Daca a murit, am sa mor si eu.

— Dar daca te uita?

Merc d s! striga un glas voios de afara. Mercédès!

— A, exclama fata imbujorandu‑se de bucurie si tresaltand de dragos­te; cum vezi, nu m‑a uitat.

Si zvacni spre usa pe care o deschise, strigand:

Aici, Edmond Iata‑ma.

Palid si infiorat, Fernand se trase inapoi, asa cum face un calator la vederea unui sarpe si, intalnind un scaun, cazu pe el.

Edmond si Mercédès se imbratisara. Soarele arzator al Marsiliei, care patrundea prin deschizatura usii, ii invalui intr‑un val de lumina. La ince­put ei nu vazura nimic din ce‑i inconjura. O fericire imensa ii izola de lume si nu‑si vorbeau decat prin cuvinte intretaiate, care sunt elanurile unei bu­curii asa de vii, incat ele par expresia durerii.

Deodata Edmond zari figura mohorata a lui Fernand care se profila in umbra, palida si amenintatoare. Printr‑o miscare de care nu‑si dadu sea­ma, tanarul catalan tinea mana pe cutitul trecut prin cordon.

A, iarta‑ma, spuse Dantès incruntand la randu‑i sprancenele, nu bagasem de seama ca suntem trei.

Apoi, intorcandu‑se spre Mercédès:

— Cine e domnul? intreba el.

Domnul va fi cel mai bun prieten al tau, Dantès, caci e prietenul, varul, fratele meu: este Fernand, adica omul pe care, dupa tine, Edmond, il iubesc cel mai mult. Nu‑l recunosti?

A, ba da! spuse Edmond.

Si, fara s‑o lase pe Mercédès, a carei mana stransa o tinea intr‑a sa, intinse cu o miscare de prietenie mana cealalta catalanului.

Dar, departe de a raspunde gestului prietenos, Fernand ramase mut si neclintit ca o statuie.

Edmond isi plimba privirea cercetatoare de la Mercédès, tulburata si tremuranda, la Fernand, sumbru si amenintator.

Privirea il lamuri pe deplin.

Furia i se urca la frunte.

Nu stiam ca vin cu atata graba la tine, Mercédès, ca sa gasesc aici un dusman.

Un dusman? exclama Mercédès aruncand o privire furioasa varului ei; un dusman la mine, Edmond? Daca as crede asta te‑as lua de brat si as pleca la Marsilia, parasind pentru totdeauna casa aceasta.

Ochii lui Fernand aruncara un fulger.

Iar daca ti s‑ar intampla o nenorocire, dragul meu Edmond conti­nua ea cu calmul netulburat care‑i dovedea lui Fernand ca fata citise pana in strafundul cugetului lui sinistru, daca ti s‑ar intampla o nenorocire, m‑as urca pe Morgion si m‑as arunca peste stanci cu capul inainte.

Fernand deveni nespus de palid.

Dar te‑ai inselat, Edmond urma ea, nu ai nici un dusman aici. Nu e decat Fernand, fratele meu, care‑ti va strange mana ca unui prieten de­vo­tat.

Si rostind aceste cuvinte, fata isi atinti chipul poruncitor asupra cata­lanului care, fascinat parca de privirea ei, se apropie pe indelete de Ed­mond si ii intinse mana.

Ura lui, asemeni unui val neputincios, desi furios, se zdrobise in fata autoritatii pe care femeia o exercita asupra‑i.

Dar, de indata ce atinse mana lui Edmond, isi dadu seama ca a facut tot ce putea sa faca, si se napusti afara.

— Oh, exclama el, alergand ca un smintit cu mainile la frunte, oh, ci­ne o sa ma scape de omul asta? Vai de mine, vai de mine

— Hei, catalanule, hei, Fernand, incotro alergi? se auzi o voce.

Tanarul se opri brusc, privi in juru‑i si‑l zari pe Caderousse asezat la masa cu Danglars, sub un umbrar de frunze.

— Hei, rosti Caderousse, de ce nu vii incoa? Esti asa de zorit incat n‑ai timp sa spui buna‑ziua prietenilor?

— Mai cu seama ca ei au o sticla aproape plina in fata lor, adauga Danglars.

Fernand ii privi pe cei doi cu o figura nauca si nu raspunse nimic.

Pare plouat, spuse Danglars facandu‑i semn cu genunchiul lui Ca­derousse. Nu cumva ne‑am inselat si, impotriva asteptarilor, Dantès o sa triumfe?

— Hei, trebuie sa vedem, spuse Caderousse.

Si intorcandu‑se spre tanar:

— Asculta, catalanule, te hotarasti? intreba el.

Fernand isi sterse sudoarea care‑i siroia de pe frunte si intra agale sub umbrarul al carui frunzis ii calma parca intrucatva simturile si a carui racoare facu bine trupului sau istovit.

— Buna ziua, glasui el. M‑ati chemat, nu‑i asa?

Si mai mult cazu decat se aseza pe unul din scaunele din jurul mesei.

— Te‑am chemat pentru ca alergai ca un nebun si mi‑a fost frica sa nu te arunci in mare, spuse razand Caderousse. Ce dracu, omul are prie­teni nu numai pentru a le oferi un pahar cu vin, dar si sa‑i impiedice sa bea trei‑patru ocale de apa.

Fernand scoase un geamat, care semana cu un hohot de plans si lasa capul sa‑i cada pe pumnii incrucisati pe masa.

— Asculta, Fernand, vrei sa‑ti spun ceva? relua Caderousse, incepand conversatia cu brutalitatea grosolana a oamenilor de rand, care uita, din cauza curiozitatii, de orice diplomatie; ai aerul unui amant plouat.

Si‑si insoti gluma cu un hohot de ras.

— Eh, raspunse Danglars, un flacau ca el nu poate sa fie nenorocit in dragoste. Caderousse, tu iti bati joc.

— Ba nu, glasui acesta. Asculta‑l cum ofteaza. Haide, haide, Fernand, spuse Caderousse, ridica‑ti nasul si raspunde‑ne. Nu e frumos sa nu ras­punzi unor prieteni care te intreaba de sanatate.

— Sanatatea mea este buna, spuse Fernand, inclestandu‑si pumnii, dar fara sa ridice capul.

Ei vezi, Danglars? declara Caderousse, facand semn din ochi prie­tenului sau, buba e asta: Fernand pe care il vezi, si care e un catalan de isprava si bun, unul dintre cei mai buni pescari ai Marsiliei, e indragostit de o fata frumoasa cu numele de Merc dès. Din nefericire insa, se pare ca fata e indragostita de secundul 'Faraonului', iar pentru ca 'Faraonul' a in­trat chiar astazi in port, intelegi

Nu, nu inteleg, spuse Danglars.

Bietul Fernand a fost trimis, desigur, la plimbare, continua Cade­rousse

Ei, si? spuse Fernand, ridicand capul si privindu‑l pe Caderousse ca unul care cauta pe cine sa si reverse furia. Merc dès nu depinde de ni­meni, nu‑i asa, si e libera sa iubeasca pe cine vrea

— A, daca o iei asa, spuse Caderousse, lucrul se schimba. Eu te cre­deam un catalan; si mi se spusese despre catalani ca ei nu sunt oameni care sa se lase inlaturati de un rival. Ba se spunea ca, mai ales, Fernand e grozav in razbunarea lui.

Fernand zambi cu mila.

— Un indragostit nu e niciodata grozav, glasui el.

Bietul baiat, relua Danglars, prefacandu‑se ca‑l deplange pe tanar din adancul inimii. Ce vrei? Nu se astepta sa‑l vada pe Dantès inapoin­du‑se asa, fara de veste. Cine stie, il credea poate mort sau necredincios. Lucrurile astea sunt cu atat mai dureroase, cu cat ne vin deodata.

A, nu, in orice caz, spuse Caderousse, care sorbea, vorbind, si asu­pra caruia vinul tare de Malaga incepea sa si faca efectul, in orice caz Fer­nand nu e singurul pe care sosirea cu bine a lui Dantès il supara. Nu e asa, Danglars?

— Adevarat, ba as putea spune c‑o sa i se infunde.

Dar nu are a face, relua Caderousse, turnand un pahar cu vin lui Fernand si umplandu‑l pe‑al sau pentru a opta sau a zecea oara in timp ce Danglars abia sorbise; n‑are a face caci, pana una alta, el se insoara cu Merc dès, cu frumoasa Mercédès: cel putin pentru asta a venit.

Danglars il invalui intr‑o privire cercetatoare pe tanarul asupra caruia cuvintele lui Caderousse cadeau ca plumbul topit.

— Si pe cand nunta? intreba el.

— O, nu e inca facuta, murmura Fernand.

Nu, dar se va face, spuse Caderousse, asa cum e sigur ca Dantès va fi capitanul 'Faraonului'; adevarat, Danglars?

Danglars tresari la aceasta neasteptata intepatura si se intoarse spre Caderousse, al carui chip il examina la randu‑i, ca sa vada daca lovitura era premeditata; nu citi insa decat invidia pe figura aproape prostita de be­tie.

Haide, spuse el, umpland paharele, sa bem pentru capitanul Ed­mond Dantès, sotul frumoasei catalane.

Caderousse duse paharul la gura, cu o mana ingreuiata, si‑l inghiti dintr‑o sorbitura. Fernand il lua pe al sau si‑l sparse de pamant.

— He‑he‑he, spuse Caderousse, dar ce zaresc colo pe damb, spre ca­talani? Ia uita‑te tu, Fernand, ca ai vederea mai buna decat mine; mi se pare ca incep sa vad tulbure si stii ca vinul este inselator; parca ar fi doi amanti care merg unul langa altul, mana in mana. Dumnezeu sa ma ierte, ei nu banuiesc ca‑i vedem. Uite‑i cum se imbratiseaza.

Danglars nu scapa nimic din zbuciumul lui Fernand, al carui chip se descompunea vazand cu ochii.

— Domnule Fernand, ii cunosti? spuse el.

Da, raspunse acesta cu glas inabusit. E domnul Edmond si domni­soara Mercédès.

Ei, vezi, spuse Caderousse. Si eu care nu‑i recunosteam. Hei, Dan­tès, hei, fata frumoasa, veniti incoa putin si spuneti‑ne pe cand nunta, caci domnul Fernand, care e un incapatanat, nu vrea sa ne spuna.

— Nu ai de gand sa taci? glasui Danglars prefacandu‑se ca il retine pe Caderousse care, cu indaratnicia betivilor, se pleca afara din umbrar. Ve­zi‑ti de treaba si lasa‑i pe indragostiti sa se iubeasca‑n pace. Priveste‑l pe domnul Fernand si ia pilda; el e mai cu judecata.

Poate ca, imboldit de Danglars, ca taurul de toreador, Fernand s‑ar fi napustit in cele din urma, caci se si ridicase, parand ca se incordeaza spre a se napusti asupra rivalului; dar, zglobie si dreapta, Mercédès isi inalta capul frumos, iar privirea ei limpede straluci. Fernand isi aduse aminte de amenintarea ei ca va muri daca Edmond moare, si recazu descurajat pe scaun.

Danglars se uita pe rand la amandoi: unul prostit de betie, altul sta­pa­nit de iubire.

Nu m‑aleg cu nimic de pe urma acestor natarai, murmura el, mi‑e ca stau intre un betiv si un fricos: un invidios care se ameteste cu vin, in timp ce ar trebui sa se imbete cu fiere; un mare natarau, caruia i s‑a luat amanta de sub nas si care se multumeste sa planga si sa se planga ca un copil. Si totusi el are ochi invapaiati ca spaniolii, sicilienii si calabrezii, ca­re se razbuna asa de bine; are pumni sa striveasca un cap de bou, la fel de usor ca ghioaga unui macelar. Hotarat, destinul lui Edmond e mai puter­nic. El se va insura cu fata frumoasa, va fi capitan si isi va bate joc de noi; daca nu cumva un zambet hidos se schita pe buzele lui Danglars daca nu cumva ma amestec si eu, adauga el.

Hei, continua sa strige Caderousse ridicandu‑se pe jumatate si cu pumnii pe masa. Hei, Edmond, nu‑ti vezi prietenii, ori esti de pe acum prea mandru ca sa le mai vorbesti?

Nu, draga Caderousse, raspunse Dantès, nu sunt mandru, dar sunt fericit si fericirea imi pare ca orbeste mai mult decat trufia.

Bravo, asta‑i o explicatie, spuse Caderousse. Buna ziua, doamna Dantès.

Mercédès saluta cu gravitate.

Nu ma cheama inca asa, glasui ea, iar in tara mea se spune ca a­du­ce nenoroc numirea fetelor cu numele logodnicului lor inainte ca logod­nicul sa le fie sot. Spune‑mi, te rog, Merc dès.



Iarta‑l pe bunul vecin Caderousse, spuse Dantès; s‑a inselat cu foarte putin

Va sa zica nunta are loc in curand, domnule Dantès? intreba Dan­glars salutandu‑i pe tineri.

Cat mai curand cu putinta, domnule Danglars; astazi logodna, la papa Dantès, si maine sau poimaine, cel mai tarziu, ospatul de logodna, aici la Réserve. Nadajduiesc ca prietenii sa fie de fata, ceea ce inseamna ca dumneata esti invitat, domnule Danglars, ceea ce inseamna ca si tu esti, Caderousse.

— Si Fernand, spuse Caderousse, cu un ras cleios. Este si Fernand poftit?

Fratele sotiei mele este fratele meu, spuse Edmond si ne‑ar parea nespus de rau, lui Mercédès si mie, daca l‑am vedea indepartandu‑se de noi intr‑un astfel de moment.

Fernand deschise gura sa raspunda, dar glasul se stinse in gatlej si nu putu sa articuleze un sunet.

— Astazi logodna, maine sau poimaine ospatul Drace, esti tare gra­bit, capitane!

Danglars, relua Edmond zambind, am sa‑ti spun cum i‑a spus Mercédès adineaori lui Caderousse: Nu‑mi da titlul care nu mi se cuvine inca, fiindca asta ar putea sa‑mi poarte nenoroc.

— Iarta‑ma, raspunse Danglars; spuneam doar ca pari tare grabit. Ce naiba, avem timp: 'Faraonul' nu porneste pe mare pana in trei luni.

— Oamenii sunt totdeauna grabiti sa fie fericiti, domnule Danglars, caci, cand ai suferit indelung, iti vine greu sa crezi in fericire. Dar nu nu­mai egoismul ma indeamna la asta; trebuie sa ma duc la Paris.

A, la Paris? Si te duci pentru prima oara acolo, Dantès?

— Da.

— Ai treaba?

Nu pentru mine: un comision al bietului nostru capitan Leclère; in­telegi, Danglars, e ceva sfant. Dealtfel, fii pe pace, n‑o sa zabovesc, decat timpul pentru dus si intors.

Da, da, inteleg, rosti cu glas tare Danglars. Apoi pentru sine: 'La Paris ca sa predea, nici vorba, la adresa, scrisoarea pe care i‑a dat‑o mare­le maresal. Drace, scrisoarea asta ma face sa ma gandesc la o idee, o idee admirabila A, Dantès, prietene, tu nu esti inca trecut in registrul «Farao­nului» sub numarul I'.

Apoi, intorcandu‑se spre Edmond care se departa:

— Calatorie buna! ii striga el.

Multumesc, raspunse Edmond, intorcand capul si insotind misca­rea cu un gest prietenos.

Apoi, cei doi indragostiti isi continuara drumul calmi si voiosi, ca doi alesi care urca spre cer.

IV

COMPLOT

Danglars urmari din ochi pe Edmond si pe Mercédès pana cand dis­pa­rura inapoia unui unghi al fortului Saint‑Nicolas, apoi, intorcand capul, il zari pe Fernand care recazuse, palid si infiorat, pe scaun, in timp ce Ca­derousse ingaima cuvintele unui cantec de chef.

— Draga domnule, spuse Danglars, adresandu‑i‑se lui Fernand, casa­toria asta nu‑mi face impresia ca bucura pe toata lumea.

— Ma scoate din sarite, spuse Fernand.

O iubeai va sa zica pe Mercédès?

— O adoram.

— De mult?

— De cand ne cunoastem, am iubit‑o intotdeauna.

— Si stai aici, smulgandu‑ti parul, in loc sa cauti leacul? Ce dracu, nu credeam ca se poarta asa oamenii din neamul dumitale.

— Ce vrei sa fac? intreba Fernand.

Eu stiu? Parca e treaba mea? Nu eu sunt indragostit de domnisoa­ra Mercédès, ci dumneata. Cauta, spune Evanghelia, si vei gasi.

— Gasisem.

— Ce?

— Vroiam sa‑l injunghii pe om, dar femeia mi‑a spus ca, daca i se in­tampla o nenorocire logodnicului ei, isi pune capat zilelor.

— Eh, lucrurile astea se spun, dar nu se fac!

Nu o cunosti pe Merc d s, domnule: din moment ce a spus, asa va face.

Nataraule, murmura Danglars; ce‑mi pasa mie ca ea se omoara sau nu; totul e ca Dantès sa nu fie capitan.

Iar mai inainte ca Merc d s sa moara, urma Fernand cu nestramu­tata hotarare, voi muri eu.

— Asta dragoste, nu gluma, spuse Caderousse cu vorba tot mai im­ple­ticita.

— Haide, spuse Danglars, imi faci impresia unui baiat dragut, si dra­cu' sa ma ia, as vrea sa te scot din incurcatura; dar

— Zii inainte, spuse Caderousse, haide.

— Dragul meu, relua Danglars, tu esti pe trei sferturi beat: mantuies­te sticla si‑o sa fii gata. Bea si nu te amesteca in ce facem noi. Pentru ceea ce facem, e nevoie de minte limpede.

— Eu, beat? spuse Caderousse. Haida, de! As putea sa mai beau inca patru sticle de‑astea de ale tale, care nu sunt mai mari decat sticlele de apa de Colonie. Tata Pamphile, adu vin.

In sprijinul spuselor sale, Caderousse batu cu paharul in masa.

— Ce spuneai, domnule? relua Fernand, asteptand cu incordare ur­marea frazei intrerupte.

— Ce spuneam? Nu‑mi mai aduc aminte. Betivul de Caderousse m‑a facut sa‑mi pierd sirul gandurilor.

— Betiv? treaba mea; cu atat mai rau pentru cei care se tem de vin. Inseamna ca ei au vreun gand rau si li‑i teama ca vinul o sa‑i tradeze.

Caderousse incepu sa cante ultimele doua versuri ale unui cantec foarte la moda pe vremea aceea:

Toti oamenii rai sunt bautori de apa.

Dovedeste asta potopul.

— Spuneai, domnule, relua Fernand, ca ai vrea sa ma scoti din incur­catura. Adaugai insa

Da, dar adaugam ca, pentru a te scoate din incurcatura, este de a­juns ca Dantès sa nu se insoare cu fata pe care o iubesti, si cred ca nunta poate foarte bine sa nu mai aiba loc fara ca Dantès sa moara.

— Numai moartea ii va desparti, spuse Fernand.

Judeci ca o scoica, prietene, glasui Caderousse. Uite, Danglars, ca­re e un pisicher, un viclean, un grec, iti va dovedi ca te inseli. Dovedeste‑i, Danglars. Am garantat pentru tine. Spune‑i ca nu e nevoie ca Dantès sa moara; de altminteri, ar fi pacat sa moara. E un baiat bun si tin la el. In sanatatea ta, Dantès!

Fernand se ridica manios.

Lasa‑l sa spuna, glasui Danglars, tinandu‑l pe tanar; de altminteri, oricat de beat ar fi, nu greseste prea mult. Absenta desparte tot asa de bi­ne ca moartea. Inchipuie‑ti ca intre Edmond si Mercédès s‑ar afla zidurile unei inchisori; ele ii vor desparti tot atat de mult ca si cum intre ei s‑ar a­fla lespedea unui mormant.

Da, dar din inchisoare poti iesi, spuse Caderousse, care tinea sa si spuna parerea, desi avea mintea incetosata. Iar cand ai iesit din inchisoare si te cheama Edmond Dantès, te razbuni.

Ce‑are a face? murmura Fernand.

Si, in definitiv, de ce l‑ar intemnita pe Dantès? relua Caderousse. N‑a furat, n‑a asasinat.

— Taci, glasui Danglars.

Nu vreau sa tac, spuse Caderousse. Vreau sa mi se spuna de ce sa fie intemnitat Dantès. Mie mi‑e drag Dantès. In sanatatea ta, Dantès!

Si dadu pe gat inca un pahar cu vin.

Danglars urmari in ochii stinsi ai croitorului progresele betiei si, in­tor­candu‑se spre Fernand, ii zise:

Intelegi, asadar, glasui el, ca nu este nevoie sa‑l ucizi.

Nu, desigur, daca, precum spuneai dumneata adineauri, am putea face ca Dantès sa fie arestat. Dar ce mijloc vei folosi?

— Cautand cu luare aminte, am putea sa gasim unul, spuse Dan­glars. Dar, continua el, pentru ce dracu' ma amestec eu? Ce‑mi pasa mie?

Nu stiu daca iti pasa, spuse Fernand, prinzandu‑l de brat; ceea ce stiu insa, e ca ai un motiv special de ura contra lui Dantès: cine uraste nu se inseala asupra simtamintelor altora.

Eu, motive de ura in contra lui Dantès? Pe cinstea mea, nici unul. Te‑am vazut nenorocit si m‑a interesat nenorocirea dumitale, atata tot. Da­ca crezi ca fac asta pentru mine, atunci adio, scumpe prietene; iesi din in­curcatura cum te pricepi.

Danglars se prefacu ca se ridica.

Nu, spuse Fernand, retinandu‑l, ramai. La urma urmei putin imi pasa daca ii porti pica lui Dantès sau nu. Eu ii port, recunosc cu tarie. Ga­seste mijlocul si‑l execut, numai sa nu fie vorba de moarte de om, caci Mercédès a spus ca se omoara daca ar fi omorat Dantès.

Caderousse, care isi lasase capul pe masa, ridica fruntea, uitandu‑se la Fernand si la Danglars cu ochi ingreuiati, buimaci:

Sa‑l omoare pe Dantès? glasui el. Cine spune sa‑l omoare pe Dan­tès? Eu nu vreau sa‑l omoare. E prietenul meu. S‑a oferit azi dimineata sa‑si imparta banii cu mine, asa cum si eu i‑am impartit cu el; nu vreau sa‑l omoare pe Dantès.

— Dar cine‑ti spuse ca‑l omoara, nataraule? relua Danglars. E vorba doar de o gluma. Bea in sanatatea lui, adauga el umpland paharul lui Ca­derousse, si lasa‑ne in pace.

Da, da, in sanatatea lui Dantès, spuse Caderousse, desertand pa­ha­rul. In sanatatea lui. In sanatatea lui

— Si mijlocul? spuse Fernand.

— Cum, inca nu l‑ai gasit?

— Nu, dumneata ti‑ai asumat sarcina asta.

— Adevarat, relua Danglars, francezii au asupra spaniolilor superiori­tatea ca spaniolii rumega si francezii inventeaza.

— Atunci inventeaza, spuse Fernand cu nerabdare.

— Chelner, glasui Danglars, o pana, cerneala si hartie!

— O pana, cerneala si hartie, murmura Fernand.

— Da, eu sunt agent contabil: pana, cerneala si hartia sunt instru­mentele mele; iar fara instrumente, nu stiu sa fac nimic.

— O pana, cerneala si hartie, striga la randul sau Fernand.

— Aveti aici pe masa ceea ce doriti, spuse chelnerul, aratand obiectele cerute.

— Atunci da‑ni‑le.

Chelnerul lua hartia, cerneala si pana, depunandu‑le pe masa de sub umbrar.

— Cand te gandesti, spuse Caderousse, lasandu‑si mana pe hartie, ca poti, cu astea, sa ucizi un om mai sigur decat daca l‑ai astepta in intuneri­cul unei paduri pentru a‑l asasina. Mie mi‑a fost totdeauna mai mult frica de o pana, de o sticla cu cerneala si de o foaie de hartie, decat de o spada sau de un pistol.

— Afurisitul nu este inca asa de beat cum pare, spuse Danglars. Fer­nand, toarna‑i de baut.

Fernand umplu paharul lui Caderousse, iar acesta, un veritabil bau­tor, lua mana de pe hartie si o duse la pahar.

Catalanul urmari miscarea pana cand, aproape invins de noul atac, Caderousse lasa paharul, sau, mai bine zis, ii dadu drumul pe masa.

— Ei, relua catalanul, vazand ca ultimul rest al mintii lui Caderousse incepea sa dispara sub efectul paharului cu vin.

Asadar, iti spuneam, relua Danglars, ca daca, dupa o calatorie ca aceasta facuta de Dantès, si in care el a ajuns la Neapole si pe insula Elba, cineva l‑ar denunta procurorului ca agent bonapartist

— Il voi denunta eu, spuse flacaul cu insufletire.

Bine, dar in acest caz esti pus sa iscalesti declaratia, esti confrun­tat cu cel pe care l‑ai denuntat: eu iti ofer mijloace sa ti sustii acuzatia; dar Dantès nu poate sa ramana la nesfarsit in inchisoare; intr‑o zi sau alta el va iesi, iar atunci va fi vai de cel care l‑a bagat.

— Eu nu cer decat un lucru, spuse Fernand: sa vina si sa‑mi caute pricina.

Da, si Mercédès? Mercédès, care te uraste daca ai cuteza sa zgarii epiderma adoratului ei Edmond?

— Intr‑adevar, spuse Fernand.

— Nu, nu, relua Danglars, daca te hotarasti la asta, ar fi bine sa iei, asa cum iau eu, pana, s‑o moi in cerneala si sa scrii cu stanga, pentru ca scrisul sa nu fie recunoscut, un mic denunt conceput astfel:

Si, intarindu‑si cuvintele cu fapta, Danglars scrise cu stanga, cu un scris rasturnat, fara nici o asemanare cu scrierea sa obisnuita, urmatoare­le randuri pe care le dadu lui Fernand si pe care Fernand le citi incet:

'Domnul procuror regal este instiintat, de un prieten al tronului si al religiei, ca numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineata din Smirna, dupa ce s‑a oprit la Neapole si la Porto‑Ferrajo, i‑au fost incredintate de catre Murat o scrisoare pentru uzurpator, si de catre uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestandu‑l, caci scrisoarea se va gasi sau la el, sau la parintele sau, sau in cabina sa de pe bordul «Faraonului»'..

— Asa, continua Danglars. In felul acesta razbunarea dumitale va fi deplina, caci in nici un chip ea nu va putea sa se intoarca asupra‑ti, iar lucrurile vor merge de la sine. Nu‑ti ramane decat sa indoi scrisoarea cum fac eu si sa scrii pe ea: 'Domnului procuror regal'.

Si Danglars scrise adresa, parca in joaca.

— Da, totul e gata, exclama Caderousse care, cu ultima sfortare a mintii, urmarise lectura si intelegea instinctiv nenorocirile ce ar decurge dintr‑un atare denunt; da, totul e gata: atat numai ca va fi o infamie.

Si intinse bratul sa apuce scrisoarea.

Nu, ceea ce spun si fac este o gluma, glasui Danglars, indepartand scrisoarea; iar primul caruia i‑ar parea rau sa i se intample ceva rau lui Dantès, bunului Dantès, as fi eu. De aceea, uite

Lua scrisoarea, o mototoli si o arunca intr‑un colt al umbrarului.

Asa da, spuse Caderousse. Dantès mi‑e prieten si nu vreau sa i se faca rau.

— Ei, cine dracu' se gandeste sa‑i faca rau? Nici eu, nici Fernand, spuse Danglars, ridicandu‑se si privindu‑l pe tanarul care ramasese pe scaun, dar a carui privire piezisa atintea hartia denuntatoare, zvarlita in­tr‑un colt.

In cazul acesta sa ni se dea vin, rosti Caderousse. Vreau sa beau in sanatatea lui Edmond si a frumoasei Mercédès.

— Ai baut prea mult pana acum, betivule, spuse Danglars, iar daca continui, o sa fii nevoit sa le culci aici, caci n‑o sa te mai poti tine pe pi­cioare.

— Eu, spuse Caderousse, ridicandu‑se cu infumurarea omului beat; eu sa nu ma pot tine pe picioare? Fac prinsoare ca ma urc in clopotnita de la Accoules, ba chiar fara sa ma clatin.

— Bine, spuse Danglars, fac prinsoare, dar pentru maine. Astazi e vremea sa ne intoarcem. Da‑mi bratul si sa plecam.

— Plecam, spuse Caderousse, dar n‑am nevoie de bratul tau. Vii, Fer­nand? Vii cu noi la Marsilia?

— Nu, spuse Fernand, eu ma intorc la Catalani.

— Faci rau, vino cu noi la Marsilia.

— N‑am nevoie de Marsilia si nu vreau sa ma duc.

— Cum ai spus? Nu vrei? Ei bine, te priveste. Libertate pentru toata lumea! Vino, Danglars, si sa‑l lasam pe domnul sa se intoarca la Catalani, daca asa pofteste.

Danglars profita de acel moment de bunavointa din partea lui Cade­rousse, pentru a‑l indrepta spre Marsilia; dar, pentru a‑i deschide un drum mai scurt si mai usor lui Fernand, in loc sa se inapoieze pe cheiul Rive‑Neuve, se inapoie prin poarta Saint‑Victor. Caderousse il urma, bala­banindu‑se la bratul lui.

Dupa vreo douazeci de pasi, Danglars intoarse capul si‑l vazu pe Fer­nand aruncandu‑se asupra hartiei pe care o baga in buzunar, apoi, na­pustindu‑se de sub umbrar, tanarul o apuca spre Pillon.

— Ei, ce face? spuse Caderousse. Ne‑a mintit: a zis ca se duce la Ca­talani si merge la oras. Hei, Fernand, te inseli, baiete.

Tu esti cel care vede tulbure, spuse Danglars; el merge drept pe drumul Vieilles‑Infirmeries.

Intr‑adevar, spuse Caderousse, as fi jurat ca o ia la dreapta. Hota­rat lucru, vinul e un amagitor.

— Haide‑haide, murmura Danglars, cred ca acum lucrul este bine pornit si ca nu mai trebuie decat sa fie lasat sa mearga singur.



Cine are tovaras, are si stapan.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica