Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Receptarea critica a prozei eminesciene


Receptarea critica a prozei eminesciene




Receptarea critica a prozei eminesciene

Saramnul Dionis a fost prima nuvela a lui Eminescu publicata in Junimea la 1 septembrie 1872. Acesta n-a facut o impresie tocmai favorabila in ochii junomistilor, in ciuda prestigiului enorm de care se bucura marele poet, nuvela trezind nedumeriri, deoarece junimistii au considerat-o o scriere ciudata, chiar bizara, fiind o opera incurcata si greu de inteles.

Memoralistul Junimii”, George Panu, numea aceasta scriere o „elucubratie filosofica”.

Singurul junimist, care a inteles nuvela a fost Titu Maiorescu, deoarece Eminescu a depasit orizontul de asteptare a junimistilor, acestia necunoscand destul de bine romantismul german, nefiind, dealtfel, pregatiti de receptarea categoriei estetice a fantasticului. Junimistii judecau proza din perspectiva clasicismului si a realismului obiectiv, ei pretindeau creatii de tipuri, caractere sau adancimea psihologiei. Manifestau oroare de filosofie si de orice fel de speculatie filosofica, deoarece nu stapaneau cultura necesara filosofica de a-l judeca pe Eminescu. Proza lui Eminescu a avansat fata de estetica epocii, de aceea nu a sosit inca momentul receptarii acesteia in literatura romana.




La inceputul secolului si in perioada interbelica, nici cei doi mari critici ai timpului – Eugen Lovinescu si Garabet Ibraileanu – nu au receptat proza eminesciana asa cum trebuie. Cei doi, asa muniti adversari in viata literara, sunt de acord cu „atitudinea negativa, de respingere a prozei eminesciene”[1]. Ibraileanu este unul dintre cei mai insemanti eminesciologi prin studiul de referinta Eminescu – Note asupre versului , care deschide o cale de cercetare formalista in exegeza eminesciana. In ciuda referintelor sale, Ibraileanu, manifesta prejudecata inferioritatii postumelor si este impotriva publicarii lor. In studiul sau Postumele lui Eminescu, publicat in „Viata romaneasca” nr. 8 din 1908, care mai tarziu a fost retiparita in volumul Scritori si volume an 1908, Ibraileanu afirma, ca „adevaratul Eminescu este si ramane acela din editia Maiorescu”, considerand, ca manuscrisele trebuie studiate doar de cercetatori. Garabet Ibraileanu era de parere, ca publicarea postumelor nu ar fi avantajos pentru Eminescu. Autorul poseda cel mai inal cult al cultului formei in acea perioada, permitandu-si sa ofere exmple de imperfectiune formala in oemle postume eminesciene, fiind convins de faptul ca nici Eminescu nu le-ar fi publicat pana nu avea ragazul sa revina asupra lor.

Aceasta prejudecata a fost insa inlaturata mai tarziu de George Calinescu, fiind singurul, care a avut curajul sa rupa „inafilibilitatii autoritatii maioresciene”, in materie de eminesciologie, corectand o „eroare de autoritate” ceea ce ar fi avut consecinte grave asuora receptarii operei lui Eminescu. In Opera lui Mihai Eminescu (1934 - 1936), Calinescu redacteaza o critica circulara a „antumelor” din perspectiva „postumelor” si invers, coborand pentru prima data in adancul creatiei eminesciene, aratandu-ne un Eminescu integral mai vast si mai geniu. Ceea ce s-a pierdit formal in „antume”, s-a pastrat sub raportul continutului in „postume”, fiind un ajutor major in intelegerea marelui critic.

La Ibraileanu este prezenta din plin prejudecata inferioritatii „postumelor”, acesta manifestandu-se in mod egal fata de proza si de poezia eminesciana. Asa se poate explica respingerea categorica a lui Ibraileanu fata de romanul Geniu pustiu in studiul Eminescu – „Geniu Pustiu”, publicat in „Viata romaneasca” (nr.5, 1922) si republicat in volumul Scriitori romani si straini (1926). Criticul a afirmat, ca tiparirea acestui roman „este o impietate fata de Eminescu si o mistificare a publicului”. Criticul si-a prezentat dezacordul si fata de titulatura de “roman inedit”, afirmat de editor, sustinandu-si demonstratia in fragmentele din Geniu pustiu, pe care poetul le-a revalorificat in nuvela Sarmanul Dionis. Dupa opinia criticului, postumele eminesciene sunt mai mult niste schite ce urmau sa fie prelucrate so valorificate, mai tarziu de poet. Putem remarca, ca critica lui Ibraileanu este de un negativism exagerat, respingand cu violenta romanul eminascian.



Cu toate ca analiza contine multe observatii pertinente, Cezara si Fat-Frumos din lacrima sunt considerate de Lovinescu mai degraba „tipare ale viitoarei expresii eminesciene”, decat opere implinite. Sarmanul Dionis este apreciat mai mult de critic, afirmand, ca „este o povestire filosofica mult mai complicata decat celelalte povestiri ale lui Eminescu”. Dionis apare in viziunea lui „tipul eroului romantic prin excelenta, si anume al romantismului german” sau „fiu spiritual al romantismului german, al lui Novalis si al lui Hoffmann”. Lovinescu a fost un remarcabil critic impresionis, insa ducea o lipsa de cultura filosofica solid, astfel a fost de parere, ca nuvela lui Eminescu ilustreaza „ideea kantiana a inexistentei obiective a timpului”, adica „timpul si spatiul n-au o existenta obiectiva, in filosofia lui Kant”. Deci este clar, faptul ca Lovinescu il confunda pe Kant cu Schopenhauer.

Eminescu a scris o poezie adresat criticilor, intitulat Criticilor mei, cu argumente despre esenta operelor. Poeziile si prozele sale au menirea de a concentra idei, sentimente si trairi. In operele sale este in cautarea adevaratelor valori omenesti, ceea ce necesita trecerea de poarta vietii, lucru ce nu poate fi realizat de oricine, pentru a trai vesnic. Pentru el aceasta stare poate fi atinsa doar prin operele sale. Prin aceasta viata vesnica se refera la existenta spirituala, o existenta superioara, nu cea materiala. Moartea este doar o pierdere in banalitate, trecerea prin viata fara o realizare cu adevarat semnificativa. Orice opera poate fi frumoasa, insa ele nu vor muri fara sa rodeasc, daca nu au un continut real, sau chiar esenta, rodul acesteia fiind viata eterna pe care acestea le garanteaza.

Opera literara nu se remarca doar prin faptul, ca corespunde formalitatilor, deoarece poate fi doar insusire de „vorbe goale”, ce evoca monotonie, cu lipsa d seminficatie. Pentru Eminescu o opera literara trebuie sa exprime gandurile autorului, cuvintele fiind doar unelte cu care se evoca adancul sufletului autorului, pentru crearea unei legaturi intre sine si lume. Subliniaza desertaciunea , inutilitatea acelor opere, care au forma indicata, insa nu au nimic de spus. Din cauza stilului sau inovativ majoritatea criticilor contemporani nu pot aprecia operele lui Eminescu, tocmai datorita faptului, ca nu le pricep esenta.



Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1996, p. 40




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate