Dimensiuni culturale si spirituale ale lumii - iluminismul si luminile franceze

DIMENSIUNI CULTURALE SI SPIRITUALE ALE LUMII (SECOLELE XVII-XVIII)

Iluminismul. Luminile franceze. Anglia. Diversitate culturala europeana

Diversitatea culturala a secolului al XVIII-lea este ilustrata de notiunea de Secol al Luminilor. Imensul renume al lui Voltaire si al enciclopedistilor francezi nu trebuie sa ne faca sa uitam evolutiile multiple si uneori contradictorii ale Europei la sfarsitul epocii moderne.

Iluminismul este miscarea culturala europeana din secolul al XVIII-lea a burgheziei. A militat pentru inlocuirea vechilor randuieli de tip feudal cu o oranduire rationala; pentru raspandirea luminilor in randurile populatiei; termenul are in vedere lumina ratiunii, prin care se avea in vedere combaterea "tenebrelor" ignorantei si superstitiei.

Principiul fundamental al Iluminismului era credinta absoluta in ratiunea umana; era credinta in natura, stadiul natural fiind inteles ca varsta fericita in care omul era inocent si liber. In ceea ce priveste religia, aceasta devenea o activitate umana egala cu celelalte; regulile comportamentale nu proveneau de la Dumnezeu, ci de la natura. Marea noutate a Iluminismului consta in convingerea ca se poate reconstitui o noua epoca fericita printr-un continuu progres istoric si prin educarea umanitatii.

Luminile franceze

Moartea lui Ludovic al XIV-lea permite Parisului sa redevina capitala culturala de necontestat a Frantei si a intregului continent european. Cafenelele si saloanele unor doamne apartinand aristocratiei sau marii burghezii permit circulatia persoanelor si a ideilor. In difuzarea Luminilor in provincie, un rol de prima marime revine pe de o parte academiilor, pe de alta parte lojilor masonice. In strainatate, prestigiul limbii franceze ajunge atat de mare, incat devine limba comuna a tuturor elitelor europene.

Enciclopedia

In 1745 librarul francez Le Breton are ideea unei Enciclopedii, imitatia a unei lucrari engleze de succes aparuta in 1728. Realizarea e incredintata lui Diderot; in 1750 D'Alembert redacteaza prospectul de subscriere pentru Enciclopedia sau Dictionar rational al stiintelor si artelor de catre o societate de oameni de litere; in 1752, primele doua volume sunt condamnate de Sorbona, iar in 1759 Enciclopedia e condamnata de Parlamentul din Paris, care nu suspenda insa publicarea; in 1772, apar ultimelor doua volume de text. Diderot inceteaza sa mai colaboreze la o intreprindere ce nu se termina decat in 1780 odata cu publicarea unui Sumar general.

Cele trei generatii ale Luminilor

Prima generatie ajunge la apogeu inainte de 1750.

Montesquieu (1689-1755) se face mai intai cunoscut cu o opera literara foarte caracteristica pentru perioada Regentei, Scrisorile persane (1721), in care sunt descrise numeroase metehne ale societatii franceze. Dintre numeroasele calatorii pe care le face in Europa, cea din Anglia il marcheaza decisiv si il orienteaza spre filosofia politica. In 1748 apare Despre spiritul legilor, lucrare in care se declara adeptul unei monarhii temperate prin echilibrul puterilor → D o c. ←.

Voltaire (pseudonimul lui François-Marie Arouet) (1694-1778) apartine aceleeasi generatii. Poet si dramaturg precoce, dar si autorul unor povestiri precum Candide (1759), este exilat in Anglia (11726-1729), unde intra in contact cu gandirea empirista si cu o societate liberala→ D o c. ←. Scrisorile filosofice (1733) pot fi cconsiderate punctul de plecare al Iluminismului francez; ele au constituit un model pentru o serie de opere care au provocat deopotriva admiratie si scandal, fiind caracterizate prin afirmarea gandirii antidogmatice libere, deista in ceea ce priveste religia, moderata si liberala in politica, fara simpatii pentru plebe. Celebru in intreaga Europa si protejat o vreme al lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, Voltaire combate fanatismul si devine uneori adversarul religiei. Mai bine decat oricare alt personaj al veacului, Voltaire simbolizeaza Franta Luminilor si influenta ei europeana.

Catre mijlocul veacului se impun nume noi. Multi colaboreaza la Enciclopedie, lucrare condusa de poligraful Diderot (1713-1784) si matematicianul d'Alembert (1717-1783).

Desi izolat, filosoful si literatul elvetian Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este fara indoiala cel mai important ganditor al vremii, el constituind puntea de legatura dintre Iluminism si Romantism. Muzician pentru inceput, ajunge tarziu la filosofie cu al sau Discurs despre stiinte si arte (1750), apoi cu Discurs asupra originii si bazelor inegalitatii dintre oameni (1755), in care face afirmatii ce nu merg in sensul gandirii dominante in epoca si critica ideea de progres; trei opere capitale il situeaza in centrul scenei intelectuale: romanul Noua Heloiza (1761), al carui sentimentalism influenteaza mentalitatea epocii, Emil sau despre educatie (1762) si, mai ales, Contractul social (1762) → D o c. ←, in care Rousseau a expus tema sentimentului natural al libertatii si al egalitatii, propriu tuturor oamenilor; evocand suveranitatea populara, "contractul social" insemna intelegerea prin care indivizii renunta de buna voie la o parte din libertatea proprie in favoarea unei entitati politice prin care isi manifesta vointa in general.

Sfarsitul veacului, dominat de gandirea lui Rousseau, cunoaste apogeul unor filosofi ce descind din Locke, cum ar fi Condillac sau Helvetius (1715-1771), dar si al unor materialisti precum baronul d'Holbach (1723-1789). Ultim mare ganditor al veacului, matematicianul Condorcet (1743-1794) redacteaza inainte de a se sinucide in timpul Terorii o Schita istorica a progreselor spiritului omenesc, lucrare ce incheie apoteotic secolul francez al Luminilor. Perioada este caracterizata si de respingerea de catre multi a ratiunii, semn ce anunla deja Romantismul.

Inflorirea artelor

Prin multe aspecte, secolul al XVIII-lea este a doua varsta clasica a culturii franceze. Academia Regala organizeaza saloane unde cunosc triumful pictori ca Boucher (1703-1770), Chardin (1699-1779) sau Fragonard (1732-1806), a caror faima in Europa

Anglia

Chiar de la sfarsitul secolului al XVII-lea, la ora marilor rasturnari politice, Anglia este teatrul unei intense activitati culturale. In centrul acestei revolutii culturale se gasesc doua personaje majore :

John Locke (1632-1674) acorda simturilor rolul primordial in cunoastere (Eseu asupra cunoasterii umane, 1690); este si un teoretician politic de prima importanta, partizan al "Revolutiei glorioase". In Tratatul despre guvernare dezvolta ideea unei politici intemeiate pe drepturile naturale ale omului. Exilat multa vreme pe continent in timpul domniei lui Carol al II-lea, Europa intreaga recunoaste curand in el una dintre principalele sale figuri intelectuale.

Isaac Newton (1642-1727) zdruncina sistemul cartezian prin stabilirea legilor gravita­tiei universale. Principiile filosofiei din 1686 sunt fundamentul unei revolutii care pune bazele stiintei urmatoarelor doua veacuri.

O viata culturala bogata

Chiar de la inceputul secolului, Anglia se manifesta printr-o intensa viata literara, comparabila in multe privinte cu cea a Frantei, pe care de altfel Pope (1688-1744), cel mai reprezentativ scriitor englez al momentului, o imita. Influenta literaturii engleze pe continent creste si romanele lui Richardson (1689-1761) cunosc un succes european. Prefigurand in poezie romantismul, literatura engleza devine cu incepere din 1760 unul dintre punctele de referinta ale celor ce contesta modelul francez. Anglia Luminilor cunoaste si mari scoli artistice, iar Londra rivalizeaza cu Parisul in multe domenii: muzicianul german Haendel (1689-1759) se stabileste aici in 1710, in vreme ce fratii Adam se inspira in arhitectura din Antichitate, iar pictura e ilustrata de Reynolds (1723-1792) si Gainsborough (1727-1788).

Diversitatea culturala europeana

Literaturile nationale

Iluminismul (Aufklärung) joaca un rol esential si in istoria culturala a Germaniei, iar opera lui Kant este una dintre contributiile capitale la gandirea europeana a epocii. Dupa ce s-a aflat sub influenta franceza o buna parte a veacului, literatura se emancipeaza si propovaduieste inspiratia nationala prin vocea unui Lessing (1729-1781) sau a unui Herder (1744-1803). In anii '70, tineri scriitori precum Goethe (1749-1832) si Schiller (1759-1805) anunta deja Romantismul.

In Europa romanica, cultura franceza isi pastreaza de-a lungul intregului secol o influenta considerabila; reactii la adresa reprezentantilor Luminilor, numiti in deradere afrancesados, se inregistreaza totusi in Spania. In Italia, vointa de a emancipa literatura de sub tutela franceza insoteste aparitia unui sentiment national nou in randul elitelor.

Viata muzicala si artistica

Muzica italiana este cea care triumfa in secolul al XVIII-lea si isi gaseste expresia cea mai elaborata in opera. La Paris, care tinde sa devina capitala europeana a muzicii, mediile cultivate sunt pasionate de doua mari dispute in care se confrunta, mai intai in jurul anilor 1750, apoi in jurul anilor 1770, partizanii muzicii franceze si partizanii muzicii italiene.

Lumea germanica joaca un rol din ce in ce mai mare datorita mecenatului practicat de numeroase curti princiare. Saxonul Bach (1685-1750) este cel mai important muzician al primei jumatati de secol, in vreme ce a doua jumatate a veacului e dominata in special de austrieci, printre care Haydn (1732-1809) si Mozart (1756-1791).

In multe domenii artistice, clasicismul francez si Versailles au influenlat intreaga Europa a secolului al XVIII-lea, doar Anglia oferind un alt model original. Vitalitatea Italiei scade, iar artistii care calatoresc aici se extaziaza de acum incolo mai degraba in fata vestigiilor unui trecut glorios decat in fata artei contemporane. Doar Venetia isi mai pastreaza un oarecare prestigiu, cu pictori precum Giambattista Tiepolo (1696-1770) si fiul sau Giandomenico (1727-1804).

Vitalitatea religioasa

E greu sa masori importanta catolicismului in Europa Luminilor. Un papa precum Benedict al XIV-lea (1740-1758) nu este deloc ostil ideilor noi. Biserica trebuie totusi sa faca fata multiplelor atacuri la adresa iezuitilor, atacuri ce duc la suprimarea Companiei Iezuitilor de catre papa in 1773. In Europa romanica, religia populara continua sa fie viguroasa si adorarea lui Iisus Hristos si a Fecioarei Maria sunt foarte caracteristice pentru un secol adesea cu mult mai religios decat se crede indeobste.

Protestantismul cunoaste o completa innoire. In Anglia, apoi in America de Nord, miscarea metodista a predicatorului John Wesley (1703-1791) castiga, prin religiozitatea sa demonstrativa, mediile populare de la oras. In lumea germanica, luteranismul e regenerat de pietism, curent avand la baza o practicare mai personala si mai interiorizata a religiei.

→ D o c. ←

Montesquieu   

Despre natura celor trei forme diferite de guvernamant

(fragment)

Exista trei forme de guvernamant: republican, monarhic si despotic Pentru a se cunoaste natura lor, este de ajuns sa avem ideea pe care o au despre ele oamenii cel mai putin instruiti. Eu plec de la trei definitii sau, mai degraba, trei fapte, si anume:

guvernamantul republican este acela in care intregul popor sau numai o parte a lui detine puterea suprema; cel monarhic este guvernamantul in care conduce unul singur, dar potrivit unor legi fixe si dinainte stabilite; pe cand in cel despotic, unul singur, fara vreo lege si fara vreo regula, mana totul dupa vointa si capriciile sale.

Iata ce numesc eu natura fiecarui fel de guvernamant. Trebuie sa vedem care sunt legile ce decurg nemijlocit din aceasta natura si care sunt, in consecinta, primele legi fundamentale.

Despre guvernamantul republican si despre legile privind democratia

Atunci cand in republica puterea suprema apartine intregului popor, avem o democratie. Atunci cand puterea suprema se afla in mainile unei parti a poporului, avem ceea ce se numeste aristocratie.

In democratie poporul este in anumite privinte monarhul, iar in alte privinte, supusul. El nu este monarh decat datorita sufragiilor sale, care sunt expresia vointei sale. Vointa suveranului este insusi suveranul. Asadar, legile care stabilesc dreptul de vot sunt fundamentale in aceasta forma de guvernamant. Intr-adevar, intr-o republica este tot atat de important sa se fixeze in ce mod, de catre cine, cui si cu privire la ce trebuie sa fie date voturile, pe cat este de important intr-o monarhie sa se stie cine este monarhul si in ce chip trebuie el sa guverneze.

Poporul care detine puterea suprema trebuie sa faca el insusi tot ceea ce poate indeplini bine; iar ceea ce nu poate indeplini bine, trebuie sa faca prin imputerniciti.

Acestia nu sunt insa imputernicitii sai, daca nu-i desemneaza el insusi; asa ca este un principiu fundamental al acestui guvernamant ca poporul sa-si desemneze imputernicitii, adica dregatorii.

Deosebirea care exista intre supunerea din guvernaminte moderate si cea din guvernaminte despotice

In statele despotice, natura guvernamantului cere o supunere oarba; si vointa principelui, odata cunoscuta, trebuie sa-si produca efectul tot asa de negresit cum isi produce efectul o bila aruncata in alta.

Acolo nu exista ingaduinta, schimbari, invoieli, pasuieli, rascumparari, discutii, proteste; acolo nu exista propuneri pentru ceva la fel de bun sau mai bun. Omul este o faptura care se supune unei fapturi ce porunceste.

Acolo nu-ti poti exprima temerile cu privire la un eveniment viitor, dupa cum nu te poti dezvinovati de insuccese printr-un capriciu al sortii. Acolo oamenilor, la fel ca animalelor, le sunt harazite instinctul, supunerea, pedeapsa.

Acolo nu e de nici un folos sa invoci simtamintele naturale, respectul fata de tata, dragostea fata de copii si de sotie, legile onoarei, starea sanatatii: a-i primi porunca si asta-i de ajuns.

→ D o c. ←

Voltaire

Din plangerea adresata tuturor magistratilor din tara

(fragment)

Partea cea mai folositoare a neamului omenesc, aceea care va hraneste, isi ridica glasul, din sanul mizeriei, catre protectorii sai:

Dumneavoastra cunoasteti suferintele prin care atat de des ni se smulge painea ce o pregatim pentru asupritorii nostri. Rapacitatea slujbasilor pusi peste nenorocirile noastre nu va este necunoscuta. Ati incercat in repetate randuri sa ne usurati povara ce ne copleseste si nu auziti de la noi decat binecuvantari, desi inabusite de suspinele si lacrimile noastre.

Noi platim, fara sa murmuram, impozitele, biruri de toate felurile, pe tot ce tine de viata noastra saracacioasa, in sfarsit, dam dijma preotilor nostri din tot ce ne da pamantul prin munca noastra, fara ca ei sa contribuie cu nimic la cheltuielile noastre. Astfel, la sfarsitul anului, toate roadele muncii noastre se irosesc. Daca avem o clipa de ragaz, suntem tarati la corvezi, la doua sau trei leghe (unitate de masura, echivalata cu 4-6 km - n.n.) de locuintele noastre, impreuna cu sotiile si copiii nostri, cu vitele noastre de munca, care sunt tot atat de istovite [ca si noi] si care mor uneori cu gramada pe drum, din cauza oboselii.

Cel putin, de nu ne-ar sili la aceasta sarcina aspra decat in timpul in care nu avem de lucru, dar adeseori suntem chemati chiar pe vremea cand e mai mare nevoie de munca la camp. Recoltele ni se prapadesc, pentru a infrumuseta drumuri largi de saizeci de picioare (unitate de masura reprezentand circa o treime dintr-un metru - n.n.), cand ar fi de-ajuns sa aiba numai douazeci. Aceste drumuri fastuoase si inutile rapesc tarii o mare parte din terenul cel mai bun, pe care bratele noastre 1-ar cultiva cu folos.

Ni se rapesc tarinele, viile si livezile, suntem siliti sa le prefacem in drumuri de placere; suntem luati de la plug, ca sa muncim pentru ruina noastra. Singura rasplata a acestei munci este aceea de a vedea cum trec pe pamantul nostru stramosesc trasurile executorului financiar al tinutului, ale episcopului si ale staretului, ale intendentului fiscal, ale marelui senior, calcand cu toti in picioarele cailor pamantul care odinioara ne hranea.

→ D o c. ←

J. J. Rousseau

Contractul social

(fragment)

Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni e in lanturi. Cel ce stapaneste pe altii nu inceteaza sa fie mai sclav decat ei. Cum s-a produs aceasta schimbare? Nu stiu! Ce o poate face [sa fie] legitima? Cred ca pot raspunde la aceasta intrebare.

Daca n-as lua in consideratie decat forta si efectul care decurge din ea, as spune: atata vreme cat un popor este constrans sa se supuna si se supune, el face bine. Dar daca el scutura jugul de indata ce-1 poate scutura, face si mai bine! Caci daca-si regaseste libertatea pe temeiul aceluiasi drept prin care i-a fost rapita, inseamna ca: sau este indreptatit sa si-o recapete, sau i-a fost rapita fara temei.

Ordinea sociala este insa un drept sfant care sta la temelia tuturor celorlalte. Totusi, acest drept nu vine nicidecum de la natura, ci este intemeiat pe conventii. Dar inainte de a ajunge acolo, trebuie sa demonstrez mai intai ceea ce am afirmat. Din moment ce nici un om nu are o autoritate naturala asupra semenului sau, devreme ce forta nu da nastere nici unui drept, rezulta ca baza oricarei autoritati me printre oameni nu poate fi decat conventia.

A renunta la libertatea ta inseamna a renunta la calitatea de om, la drepturile

tale, ba chiar si la datoriile tale. Nu exista nici un fel de despagubire posibila pentru are renunta la toate: o astfel de renuntare este incompatibila cu natura omului. Daca-ti lipseste vointa de orice libertate, inseamna ca faci ca actele tale sa fie lipsite de moralitate. In sfarsit, este o conventie zadarnica si contradictorie sa stipulezi, pe o parte, o autoritate absoluta si, pe de alta parte, o ascultare fara margini.

Recomandari bibliografice

Chaunu, Pierre, Civilizatia Europei in secolul Luminilor, vol. I-II. Traducere si cuvant inainte de Irina Mavrodin, Editura Meridiane (col. Arte si civilizatii), Bucuresti, 1986 /470 pp. + 532 pp./.

xxx Enciclopedia franceza sau dictionarul rational al stiintelor, artelor si meseriilor. Texte alese. Traducere si note de Virginia Serbanescu. Prefata si tabel cronologic de Paul Cornea, Editura Minerva (col. Biblioteca pentru toti), Bucuresti, 1976 /232 pp./.

Oppenheim, Walter, Europa si despotii luminati. Traducerea: Roxana-Aura Duma, Editura All (col. Acces la istorie), Bucuresti, 1998 /208 pp./.