Suprematia puterii papale – Inocentiu al III-lea

Suprematia puterii papale – Inocentiu al III-lea

Descendent al unei nobile familii romane, cardinalul-diacon Lothar de Segni, ca papa Inocentiu al III-lea, a urmat teologia la Paris si dreptul la Bologna. Era pios si smerit, echilibrat si cu un puternic simt practic. Ales papa in anul 1198, la varsta de numai 37 de ani, el avea sentimentul ca este Servus Dei si vicarius Christi-vicarul lui Hristos, cu autoritate suprema pe pamant[1]. Principalele sale preocupari erau: restabilirea ordinii in statul papal, rezolvarea problemei siciliene[2], reinsufletirea ideii cruciadelor si reforma Bisericii in capite et membris. In viziunea sa, principii si regii Europei isi obtineau putere din autoritatea sa, ceea ce-i ingaduia sa-i excomunice sau sa-i detroneze, atunci cand credea de cuviinta. El credea chiar ca, Dumnezeu a dat succesorului lui Petru sarcina de a conduce atat intreaga lume cat si Biserica. Papa era deasupra nivelului omului si imediat sub Dumnezeu[3]. Relatia dintre Stat si Biserica trebuia sa fie cea dintre luna si soare. Luna straluceste prin lumina reflectata de la soare; statul trebuia sa stea in gloria papalitatii si sa-si primeasca puterea de la papa. Numai stapanit de aceasta viziune si abil, in a folosi fraiele puterii seculare si spirituale, Inocentiu al III-lea a reusit sa-si supuna regii Europei. Pozitia papalitatii a fost intarita si printr-un act de cultura, anume publicarea unei editii pline de autoritate a legii canonice a Bisericii Catolice, in anul 1140, de catre Gratian, un profesor-calugar de la Bologna. Editia, cunoscuta sub denumirea de Decretum, facea o prezentare completa a legii canonice ce putea fi folosita in toate tribunalele Bisericii Apusene. Mentalitatea veche romana era imbracata in haina cuviosiei sau cucerniciei eclesiale, caci sustinea ideea concentrarii autoritatii intr-o singura persoana. Papa nu a lasat neexploatat acest aspect. In sfera politica, Inocentiu al III-lea a redus prefectura si senatoriatul la simple magistraturi papale, Roma continuand sa fie o comunitate autonoma, intaietate ce si-a disputat-o cu orasul Viterbo, si el oras papal. Statul papal se reducea la capitala si orasul Viterbo, celelalte posesiuni fiind numai cu numele in administratia sa. Inocentiu al III-lea a reusit sa readuca sub ascultarea scaunului roman vechile feude ale marchizei Matilda de Toscana, ducatul de Spoleto si teritoriul Anconei, asa numita Pentapoli[4], unde se instalase feudalii imperiali. Si problema siciliana devenise favorabila papei, care devine administratul legal al regatului, calitate care si-o exercita pana in anul 1208.

Dupa moartea lui Henric al VI-lea, situatia Gemaniei s-a inrautatit, prin dubla alegere, cea dintai din 8 martie 1198, de la Muhlhausen, in Turingia, unde rege a devenit Filip de Suabia si cea de la 9 iunie, acelasi an, de la Koln, unde a devenit rege Otto de Braunschweig. Acesta din urma era sustinut de minoritatea Staufenilor si alegerea s-a facut din initiativa arhiepiscopului Adolf din Colonia. Filip a fost incoronat la Mainz cu insignele imperiale, iar Otto la Aachen, locul traditional al incoronarilor. Totul a degenerat in razboi civil, papa fiind curtat de fiecare fractiune. Dupa o perioada de neutralitate, papa a scris nobililor germani, invitandu-i la impacarea taberelor, in caz contrar a promis ca va sustine pe acel candidat ce-i va fi mai devotat. Implicat in aceasta disputa, papa a tinut sa-si afirme de fiecare data dreptul sau de a atribui coroana imperiala si chiar „a subliniat intaietatea puterii ecleziastice asupra celei regale. …chiar a atras atentia ca o decizie in aceasta chestiune constituie in primul rand(principaliter) misiunea sa, intrucat Papa este acela care a transferat Imperiul din Rasarit in Apus si Papa este acela care confera coroana imperiala”[5]. Disputele au continuat ani in sir, papa osciland cand intr-o parte cand in alta. Cei doi pretendenti se intreceau in a face promisiuni papei, dar rezolvarea a survenit odata cu asasinarea lui Filip de Suabia, la 21 iunie 1208, ceea ce a dus la recunoasterea lui Otto al IV-lea, care a si fost incoronat de papa la Roma, in bazilica San Pietro, un an mai tarziu, la 4 octombrie 1209. Desi a prestat juramant de credinta la incoronare, Otto al IV-lea a uitat repede si s-a grabit sa cucereasca Sicilia. Inocentiu al III-lea se vede inselat. In consecinta, se indeparteaza de el, il excomunica si favorizeaza alegerea lui Frederic al II-lea de Sicilia, pupilul sau de odinioara, care intre timp devenise major. Otto si-a pierdut toti sustinatorii si a fost constrans sa se retraga in propriul ducat, unde moare in 1218. Deoarece si atitudinea lui Frederic al II-lea fata de papa a fost oscilanta, ravnind si coroana Siciliei, lucrurile au fost de asa maniera randuite de papa, incat Henric, fiul lui Frederic, care avea numai un an, a fost desemnat mostenitor al insulei. Desi interventia pentru tronul german a fost una dintre cele mai importante masuri ale lui Inocentiu al III-lea, nu a fost singura. El a avut conflicte atat cu regele englez cat si cu cel francez.

Anglia era condusa de regele Ioan fara de Tara (John Lackland) si conflictul, cu scaunul papal, a izbucnit in momentul in care, vacantandu-se scaunul episcopal de Canterbury, papa l-a numit pe Stephan Langton, care era profesor la Universitatea din Paris, cunoscut cercetator al Sfintei Scripturi si cel care a impartit Biblia pe capitole. Regele a refuzat sa-l accepte, iar papa a pus, in anul 1208, Anglia sub interdict[6]. Regele a incercat sa constranga clerul prin violenta. Atunci papa l-e declarat excomunicat si depus, incredintand regelui Frantei indeplinirea sentintei(1212) si aceasta din cauza teritoriilor pe care Anglia le avea pe continent. Pe de alta parte, Filip al II-lea August al Frantei abia astepta un moment potrivit pentru a invada Anglia. In fata primejdiei franceze, dar si a celei interne, caci nobilii regatului erau decisi sa-l paraseasca, Ioan s-a vazut nevoit sa cedeze si s-a supus papei, primind de la suveranul pontif propria-i tara ca feuda(1213). De atunci si de aici i-a si venit numele regelui „Ioan fara de Tara”, iar papa l-a protejat impotriva baronilor englezi. Cand acestia din urma, in anul 1215, il constrang pe rege sa promulge Magna Charta(libertatum), din care se va forma mai tarziu Constitutia engleza, Inocentiu ii va ameninta pe baroni cu pedepse bisericesti; la fel va face si cu Stephan Langton care facuse cauza comuna cu ei.

In ceea ce priveste raportul scaunului roman cu suveranul Frantei, Filip al II-lea August, trebuie sa precizam faptul ca papa a dovedit ca nici macar un rege nu putea trece peste legea morala a lui Dumnezeu. Caci Filip se casatorise cu Ingeborg, din Danemarca, dupa moartea primei lui sotii, in anul 1193. Cum el fagaduise ca o ia in casatorie, inainte de a o vedea, atunci cand Ingeborg a ajuns in Franta nu i-a placut si Filip a invocat faptul ca aceasta facuse vraji, pentru a-i deveni sotie. In consecinta el a fortat episcopii francezo sa anuleze casatoria, luandu-si o alta sotie, anume Agnes. Ingeborg a facut apel la papa, cerand sa-i faca dreptate. Ca urmare Inocentiu i-a poruncit lui Filip sa o lase pe Agnes si sa o ia inapoi pe Ingeborg, care-i era sotie legitima. Filip a refuzat sa se supuna ordinului papei, dar acesta a pus Franta sub interdict(1200), care afecta intreaga natiune franceza. Tumultul pe care l-a creat interdictul in toata Franta l-a obligat pe Filip sa se supuna papei, a alungat-o pe Ignes si a adus-o la palat, ca sotie, pe Ingeborg. Viata ei nu a fost prea fericita, dar victoria lui Inocentiu a fost clara: obligase pe cel mai puternic suveran, al celui mai tanar regat national, sa se supuna legii morale.

O influenta puternica in sanul Bisericii, in timpul pontificatului lui Inocentiu al III-lea, a avut-o aprobarea Ordinului Franciscanilor.  Intemeietorul, Francisc d’Assisi, a suferit, incepand cu anul 1209, o transformare launtrica, marcata in special de pocainta si asceza. Cand, la 24 februarie 1209, a ascultat Evanghelia despre trimiterea ucenicilor(Mt. X, 7 s.u.), a devenit constient de misiunea vietii sale: sa-L urmeze pe Hristos printr-o viata dusa in saracie apostolica. Adaugandu-i-se adepti, admiratori, s-a alcatuit o regula de vietuire, cu scopul de a-l urma pe Hristos. In anul 1210, fratii l-au rugat pe papa sa le aprobe regula si sa le permita predicarea itineranta. Gratie recomandarilor episcopului de Assisi, papa a confirmat regula Fratilor Penitenti din Assisi si le-a autorizat predica itineranta. Rolul jucat de ordin in istoria Bisericii Catolice a fost si a ramas major. Tot Inocentiu al III-lea a sprijinit inceputurile ordinului domninican.

Desi nu zabovim asupra ei, nu putem trece sub tacere calitatea de cruciat a lui Inocentiu al III-lea. In timpul pontificatului sau a avut loc cea de a patra cruciada, care a pus, pentru 57 de ani, sfarsit Imperiului bizantin, cucerind Constantinopolul, in anul 1204. Urmarile au fost dezastruoase, pentru raporturile ulterioare, dintre apuseni si rasariteni.

Spre sfarsitul pontificatului, Inocentiu al III-lea a convocat cel de al IV-lea sinod de la Lateran(1215), la care au fost prezenti peste 1200 de participanti, nelipsind ambasadorii principilor crestini. Biserica Rasaritului nu a fost reprezentata, la Constantinopol fiind un patriarh venetian(Tomaso Morosini). Sinodul este socotit de catolici ca al XII-lea ecumenic si a luat printre altele unele hotarari importante, precum: fiecare credincios trebuia sa se marturiseasca cel putin idata pe an; participarea la Sf. Litrughie era obligatorie, cel putin la Paste sau la Craciun. A fost decretata dogma transubstantiatiei, conform careia substanta painii si vinului se transformau in Trupul si Sangele lui Hristos, dupa cuvintele Luati …Mancati…Accidentii sau formele exterioare ale elementelor inca erau percepute de simturi ca paine si vin, dar in substante a avut loc o transformare metafizica. Tot acum s-a stabilit organizarea unei noi cruciade, care sa se organizeze in anul 1217. Dar nu a mai ajuns sa vada materializarea planului sau, caci la 16 iulie 1216, pe cand se gasea la Perugia, pentru cauza cruciadei, l-a surprins sfarsitul.

Pontificatul lui Inocentiu al III-lea, reprezinta culmea puterii papale, desi, a spune acest lucru, nu este pe placul istoricilor catolici. Totusi, nici un alt papa, pana la el si dupa el, nu a reusit sa carmuiasca intregul Apus, iar regii sa se simta subordonatii lui. Faptul ca a folosit pe unii suverani impotriva celorlalti a creat un precedent periculos, care, de altfel, va crea mari probleme scaunului roman.