PACEA ARMATA - ANGLIA

PACEA ARMATA - ANGLIA

I. Noul rege avea in momentul urcarii sale pe tron aproape saizeci de ani. Ca print de Wales, mama sa il tinuse departe de treburile statului. Opinia publica, si mai ales supusii sai neconformisti, judeca cu asprime viata lui, care pana atunci paruse a fi inchinata numai placerilor. Dar Eduard al VII‑lea avea bun‑simt, bonomie si tact. Calato­rise mult si cunostea bine Europa, oamenii de stat din toate tarile, precum si limitele puterii Angliei. In timp ce la Paris avea numerosi prieteni, si chiar printre oamenii de stat republicani, nepotul sau, Wilhelm al II‑lea, imparat al Germaniei incepand din 1888, nutrea fata de el o adevarata ura. In ochii imparatului, care era capricios, susceptibil, romantic, printul de Wales reprezenta prototipul englezului calm si sigur de sine, care-l descumpa­nea si-l irita. In urma unor ofense publice si particulare, unchiul sfarsi prin a resimti si el o vadita repulsie fata de nepotul sau. Antipatia dintre cei doi barbati avea sa joace un rol secundar, dar efec­tiv in evolutia politicii europene intre anii 1900 si 1910. Indeosebi dorinta imparatului de a‑i ului pe englezi si de a‑i bate pe propriul lor teren grabi construirea unei mari flote germane care avea sa nelinisteasca, in curand, Anglia.

II. Razboiul din Transvaal dovedise celor mai clarvazatori dintre englezi ca splendida izolare, dupa ce constituise o forta, devenea un pericol, 'izolarea fiind mult mai vadita decat splendoarea'. Intinderea imperiului era atat de vasta incat in orice clipa Anglia se putea vedea constransa sa foloseasca o mare parte a fortelor sale in vreo regiune depar­tata de pe glob. Daca unul dintre inamicii pe care si‑i facusera in Europa prin aroganta lor un Palmerston sau un Rosebery ar alege un astfel de moment pentru a o lovi in India, in Egipt sau chiar la ea acasa, cine ar apara‑o? Doua puteri apareau ca aliate posibile: Germania si Franta. Chamberlain, unul din primii care au inteles primejdiile acestei situatii, sovaia intre cele doua tari. El facuse avansuri Germaniei, dar acestea fusesera res­pinse. Dupa inlocuirea lordului Salisbury prin nepo­tul sau Balfour la Downing Street si prin lordul Lansdowne la Foreign Office, o impacare cu Franta deveni mai lesnicioasa. Cu atat mai mult cu cat oamenii de stat din cele doua tari, inspaimantati de puterea germana, doreau o apropiere. Dupa o cala­torie, in 1903, a regelui Eduard la Paris, calatorie care a schimbat ambianta sentimentala a negocie­rilor, tratativele incepura. Trasatura lor esentiala a fost renuntarea Frantei la orice pretentie asupra Egiptului, in schimbul recunoasterii de catre Anglia a intereselor Frantei in Maroc, vecinul Algeriei. Acordul semnat in 1904, punctul de plecare al unei 'Antante cordiale', se remarca prin aceea ca satisfacea in mod egal ambele parti. Fusesera reglemen­tate toate vechile litigii cu privire la Terra Nova, Africa, Asia. Cele doua guverne isi promi­teau unul altuia sprijinul lor diplomatic fata de terti, in vederea executarii acestei conventii. Astfel se termina in mod fericit lunga rivalitate care, de la cucerirea normanda, despartise cele doua tari. Interese dinastice, interese religioase, interese imperiale, totul le situase pe pozitii opuse. Acum certurile se terminasera; fiecare dintre cele doua puteri avea de aici inainte un imperiu bine adaptat firii sale si fortelor sale. Nici una din ele nu mai ravnea la teritoriile celeilalte. Parea foarte probabil ca aceste doua natiuni, saturate, sa ajunga curand sa‑si acorde sprijin reciproc impotriva puterilor mai putin bine inzestrate.

III. Guvernul german vedea cu neliniste apropie­rea dintre Franta si Anglia si privea cu manie acor­dul referitor la Maroc, tara in care avea unele inte­rese. Dar astepta o ocazie favorabila pentru a pro­testa. Ocazia i‑o oferi, in 1904, razboiul ruso‑japonez. Rusia, cu toate ezitarile tarului, se apropiase de vreo zece ani de Franta. Dupa infrangerea sa incetase, cel putin pentru o vreme, sa mai conteze ca putere militara. Franta, dupa afacerea Dreyfus. parea prea invrajbita de certuri interne ca sa mai poata sustine vreo lupta in afara. Anglia o va spri­jini, oare, daca Germania va lua o pozitie ferma? Guvernul german credea ca nu. Venise clipa favo­rabila pentru a se debarasa de acel Delcasse pe care Germania il considera fauritorul unei coalitii indreptata impotriva ei. O debarcare a imparatului Germaniei la Tanger, apoi un ultimatum abia de­ghizat dadura loc la temeri de razboi. Lordul Lansdowne ii oferi lui Delcasse nu o alianta, ci o strangere a legaturilor care uneau cele doua tari. Rouvier, presedintele Consiliului francez, infricosat de amenintarile Germaniei, prefera sa capituleze.

Delcass fu sacrificat. Timp de cateva saptamani, oa­menii de stat britanici se intrebara daca politica Antantei cordiale fusese o politica inteleapta (mai- iunie 1905).

IV. Dar Anglia incepe sa se apropie de ceasul al doisprezecelea. Guvernul conservator, prin politica sa cu privire la invatamant, isi nemultumise aliatii: radicalii unionisti. Scolile - religioase, dar nu con­fesionale -, infiintate pe baza legii Forster din 1870, satisfacusera pe neconformisti, dar deservi­sera pe anglicani si pe catolici. Cabinetul unionist, compus in majoritate din anglicani, decise ca toate scolile, libere sau nu, sa primeasca subventii de la stat, instrainandu‑si astfel pe alegatorii neconfor­misti, alegatorii lui Chamberlain si ai prietenilor sai. Simtind ca se dezlantuie o furtuna, Joseph Cham­berlain se stradui s‑o inabuse lansand o idee noua: ideea tarifelor preferentiale, care ar uni mai strans comertul metropolei cu al coloniilor. 'Sunteti un popor imperial - spuse el englezilor - lasati sa intre in mod liber produsele imperiului si supuneti la taxe marfurile venite din alte tari'. Dar a protegui graul canadian, oile australiene, bumbacul din India insemna a redeschide intreaga controversa re­feritoare la liberul schimb. Or, religia ai carei pro­feti fusesera Cobden si Bright, iar sir Robert Peel martirul isi pastrase in mod ciudat vitalitatea. An­glia se marise si prosperase intr‑un regim al libe­rului schimb; ea datora acestui regim un secol de fericire, o alimentatie abundenta si variata, piete pentru produsele manufacturilor sale. Ea isi pastra credinta in acest regim. In zadar Chamberlain de­monstra eroarea lui Cobden. 'Cobden le‑a spus en­glezilor din vremea lui ca scopul sau era sa faca din Anglia atelierul lumii, iar din restul universu­lui granarul Angliei. Dar restul lumii nu concepea in felul acesta soarta ei, Si i‑a raspuns liberului schimb englez printr‑un protectionism activ. Germania si Statele Unite au construit uzine, care au lup­tat cu succes impotriva celor engleze. In multe in­dustrii Anglia era batuta. Daca nu voia sa piarda in acelasi timp si dominioanele sale si industriile sale, trebuia sa reactioneze'. Aceste doctrine i‑au sur­prins, fara sa‑i convinga, pe partizanii liberului schimb din cabinet. Apelul la sentimentul imperial ii emotionase prea putin pe alegatori, si chiar le displacea, pentru ca entuziasmului din primele zile ale razboiului burilor ii urmase, atunci cand acesta s‑a prelungit, un fel de pacifism si de antiimperialism. Toti partizanii liberului schimb din cabinet ii prezentara lui Balfour demisia lor. Unionismul se destramase. Venise ceasul al doisprezecelea.

V. Partidul liberal avu oarecare greutati in for­marea unui guvern. Pentru a evita certurile, vechii leaderi fura indepartati si prim‑ministru fu numit sir Henry Campbell Bannerman, de la care nu se astepta mare lucru, dar care se comporta admirabil. El muri in 1908 si‑i succeda Mr. Asquith, mare par­lamentar, de o indiscutabila noblete de caracter. Foreign Office‑ul ii reveni lui sir Edward Grey, des­cendent din vechea si celebra familie whig. 'Parsifal incurcat intr‑o partida de poker', acest mare senior idilic si loial avea sa conduca destinele An­gliei spre cea mai grava criza din istoria sa. Printr‑o ironie a soartei, pacifistul cabinet liberal, adversar al imperialismului si al cheltuielilor militare, moste­nea, intocmai ca Gladstone in 1880, o situatie care-l obliga sa adopte o pozitie ferma. Grey, abia insta­lat la Foreign Office, trebui sa se ocupe de confe­rinta de la Algesiras, convocata pentru a reglementa soarta Marocului, si sa autorizeze convorbiri intre statele‑majore ale Frantei, Angliei si Belgiei. Con­ferinta se termina fara nici o catastrofa, intrucat domnul von Bülow ceda in fata atitudinii ferme a Angliei si a ostilitatii intregii Europe. Dar din 1906 pana in 1914 starile de alerta se succedara una dupa alta. Flota germana crestea atat de rapid incat se putea prevedea momentul cand va egala, apoi va depasi flota engleza. 'Echilibrul puterii' in Europa se rupsese. Oricat de pacific ar fi fost guvernul li­beral, el se considera responsabil pentru securitatea tarii si stia ca Anglia, lipsita de suprematia pe ma­re, ar fi o tara pierduta. Dupa zadarnice eforturi pentru a se ajunge la un acord naval cu imparatul si cu amiralul Tirpitz, cabinetul lua masuri de apa­rare. Un acord cu Rusia, care completa pe acela in­cheiat in 1904 cu Franta, grupa cele trei puteri in Tripla Alianta. Germania pretinse ca este incercuita. si fara indoiala ca o si credea. Lordul Haldane, titu­lar la War Office, reorganiza armata, infiinta o ar­mata teritoriala si alcatui un stat‑major. La amira­litate, amiralul Fisher, sustinut de Winston Churchill, se stradui sa regrupeze flotele prea imprastiate si sa constituie in Marea Nordului o puternica masa de manevra. Politia in Mediterana fu lasata in cea mai buna parte in grija Frantei.

VI. Cursa inarmarilor inghiti resursele pe care partidul liberal isi propusese sa le consacre refor­melor sociale. Ea nemultumi si deceptiona pe alega­tori. Daca partidul s‑ar fi pornit sa faca noi ale­geri fara ca in prealabil sa se fi reabilitat printr‑o propaganda in sanul poporului, ar fi mers la dezas­tru. Lloyd George, un tanar radical din Tara Ga­lilor, agresiv si seducator, devenit ministru al fi­nantelor, gasi o tema potrivita pentru aceasta pro­paganda: suscitarea ostilitatii fata de lorzi. Presti­giul acestora fusese atins de cand orice englez stia ca unele titluri de pair se vandusera in profitul fon­durilor electorale. Partidul liberal avea fata de inal­ta Camera un resentiment destul de indreptatit, de­oarece masurile sale preferate: separatia bisericii in Tara Galilor, dezvoltarea scolilor neconformiste, Home Rule, fusesera impiedicate de ea. Dar intr‑o tara atat de fidela traditiilor, pentru a‑i invinge pe pairi, ei trebuiau pusi in mod indiscutabil intr‑o situatie proasta; de exemplu, sa fie pusi in situatia, impotriva oricarui precedent, de a respinge buge­tul. Lloyd George propuse un ansamblu de impozite noi si de legi sociale pe care-l intitula: bugetul po­porului, 'imi trebuie bani - spunea el - pentru a plati noile cuirasate, pentru cheltuieli militare, pen­tru pensiile batranilor. Ii voi cere celor bogati'. El isi insusi indeosebi ideile fabienilor si institui noi impozite asupra marilor proprietati rurale si asupra acumularilor de bunuri 'necastigate prin munca'. In 1909, lorzii asa cum dorea Lloyd George, respinsera bugetul si parlamentul fu dizolvat. Campania elec­torala arata cat de conservatoare ramasese Anglia lui Eduard. Masa alegatorilor trebuia sa opteze in­tre o adunare aristocratica si un buget demagogic. Rezultatul fu surprinzator. Liberalii pierdura un mare numar de locuri. Asquith avea in Camera Co­munelor o situatie asemanatoare cu aceea pe care o avusese odinioara Gladstone. Nu putea sa obtina votarea bugetului fara sprijinul irlandezilor si tre­bui sa cumpere sprijinul lor printr‑o promisiune de autonomie (Home Rule). Dar ca promisiunea sa aiba oarecare valoare, trebuia abolit veto‑ul lorzilor, de­oarece era sigur ca o Camera de pairi nu va vota niciodata dezmembrarea imperiului. Si astfel, pro­blema bugetului trecu pe al doilea plan, iar limi­tarea dreptului de veto pe primul. Cum sa fie de­terminati lorzii sa voteze propria lor decadere din drepturi? Nu era posibil decat prin metoda folosita in 1714 si in 1832, si anume: amenintarea cu o noua promotie de pairi. Dar chiar si aceasta ame­nintare avea nevoie de sprijinul regelui; era sigur ca el nu-l va acorda decat dupa noi alegeri.

VII. Lorzii, prudenti, votara bugetul lui Lloyd George. Moartea lui Eduard al VII‑lea (1910) intrerupse lupta dintre partide, dar prea apriga era vio­lenta sentimentelor pentru ca cearta sa se fi mar­ginit la atat. Noile alegeri dand aceleasi rezultate ca cele precedente, adica o majoritate liberalo‑irlan‑deza, noul rege, George al V‑lea, constranse Camera Lorzilor, sub amenintarea crearii unei noi promotii de pairi, sa voteze ea insasi limitarea puterilor sale. Incepand din 1911, orice masura financiara votata de Camera Comunelor devenea lege dupa o luna, chiar daca lorzii refuzau s‑o voteze. In ce priveste cele­lalte legi, Camera Lorzilor pastra un drept de veto suspensiv, dar dupa votul favorabil al Camerei Co­munelor, dat in trei sesiuni succesive, Camera Pairi­lor trebuia sa se incline. Aceste masuri, de altfel, nu au lipsit Camera Lorzilor de orice prestigiu. Ea con­tinua sa joace un rol moderator si dezbaterile ei au adesea mai multa valoare intelectuala si oratorica decat ale Camerei Comunelor.

VIII. Aceasta lege dreapta a fost votata intr‑o at­mosfera de ura. Luptele politice din Anglia luara intre 1911 si 1914 un caracter atat de violent cum nu avusesera de mult in aceasta tara. Lloyd George invrajbise clasele intre ele, ba si bisericile. In mine, la caile ferate, puternice corporatii muncitoresti se ridicau impotriva autocraticelor corporatii patronale. In perioada aceasta s‑au dezlantuit numeroase greve. Progresele stiintei au dus la inmultirea bunurilor de consum. Clasa muncitoare isi reclama partea ei. O noua ajustare intre drepturile patronului si acelea ale salariatilor se putea face fara tulburari? Daca regimul parlamentar trebuia sa mai dureze, era ne­cesar ca trade‑union‑urile sa fie si ele reprezentate in parlament. Partidul liberal avu intelepciunea sa pregateasca aceasta tranzitie printr‑o intreaga serie de legi, dintre care cea mai importanta a fost aceea care, acordand deputatilor o remuneratie, facea Ca­mera sa‑si piarda caracterul ei de club aristocratic. Partidul laburist, care in 1901 nu avea decat doi deputati, numara in 1906 cincizeci de reprezentanti. Alaturi de partidul liberal, a votat cateva legi de asigurare in favoarea muncitorilor. Totusi, femeile, care doreau sa obtina dreptul de vot (sufragetele), exasperate de atitudinea guvernului si a Camerei Comunelor fata de ele, renuntara la metodele legale si incercara mai mult sa‑i sperie pe barbati prin vexatiuni decat sa‑i convinga prin argumente. Legea Home Rule, votata in 1912, se izbi in Irlanda de rezistenta patimasa a protestantilor din Ulster[2]. Acestia declarara ca nu vor accepta sa se desparta de Anglia si ca, la nevoie, se vor apara cu forta. Seful lor, sir Edward Carson, si prietenii sai alcatuira un guvern provizoriu si isi organizara o arma­ta; dupa manifestarile ofiterilor din tabara de la Curragh, era de temut ca o parte din armata regu­lata britanica ar putea refuza sa mearga impotriva Ulsterului. Renuntand la obisnuita prudenta a parti­dului sau, leader‑ul unionist Bonar Law il sustinu pe Carson. Asquith, pentru a evita un razboi civil, propuse sa dea Ulsterului un ragaz de sase ani. 'Nu vrem o sentinta de moarte cu o suspendare de sase ani', raspunse Carson. In 1914 pericolul deveni imi­nent. Legea urma sa fie aplicata. Lipsea numai asen­timentul coroanei. Se faceau mari eforturi pentru a-l determina pe George al V‑lea sa nu‑si dea asen­timentul si sa ceara dizolvarea parlamentului. La 21 iulie 1914, regele insusi deschise o conferinta a re­prezentantilor guvernului, opozitiei, Irlandei si Ul­sterului. In 24 ale lunii, aceasta conferinta, neintre­zarind nici o speranta de intelegere, lua sfarsit. In aceeasi zi Austria trimise un ultimatum Serbiei.

IX. In Europa, ca si in Anglia, dupa o perioada de relativa liniste, a urmat o epoca agitata, tulbure, aflata sub impulsul unei filozofii a violentei. Conservatorismului static al Sfintei Aliante, idealismu­lui ineficace al revolutionarilor din 1848, li se sub­stituia acum politica realista a lui Cavour, a lui Bismarck si puternica lupta de clasa, pe care o pre­zisesera Karl Marx si Georges Sorel. Cu toate ca liberalismul era la putere in Anglia, doctrina sa idealista, reformista, rationala si morala era pretu­tindeni tinuta in sah de sufragete exasperate, de grevisti nerabdatori, de irlandezi revoltati, de ofiteri rebeli. In acest moment, unul din cele mai ingrozi­toare razboaie intrerupse, pe timp de patru ani, du­reroasele si inconstientele cazne in care batrana na­tiune dadea nastere unei Anglii noi.