Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Meseria se fura, ingineria se invata.Telecomunicatii, comunicatiile la distanta, Retele de, telefonie, VOIP, TV, satelit



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Ordinea stalinista(1944-1953)
Trimite pe WhatsApp


Ordinea stalinista(1944-1953)




Ordinea stalinista(1944-1953)

Secolul care a precedat preluarea puterii de catre elita comunista a produs multiple schimbari in societatea romaneasca. Formele in care se produce trecerea puterii de la un grup de interese la altul difera de la o societate la alta si se petrece pe durata a mai multor generatii. In Romania consolidarea elitei burghezo-liberale are loc intre 1859-1918.

Bilantul acestei perioade cuprinde unirea principatelor Moldava si Valahia in 1859, crearea regimului monarhic constitutional la 1866, independenta din 1877, proclamarea regatului in 1881, precum si crearea Romaniei Mari, consfintita de tratatele de pace de la Versailles si Trianon, la sfarsitul acestui interval. Intre 1859 si 1918 Romania s-a transformat semnificativ in plan politic, social, economic, cultural. Procesul de modernizare a avut anumite particularitati, care tin de specificul transformarii societatii rurale est-europene in societatile moderne.




Accelerarea dezvoltarii economice, reformele institutionale, urbanizarea, revolutia educationala sunt caracteristicile acestei perioade, care se incheie atunci cand societatea a ajuns la un grad de complexitate suficient de inalt, este predominat urbana si cunoaste o larga participare a populatiei la viata politica. In Romania sfarsitul primului razboi mondial marcheaza declansarea acestei faze a procesului de modernizare, odata cu infaptuirea statului national unitar, si detinerea puterii politice si economice de catre o elita interesata sa modernizeze, si capabila sa o faca. Perioada se incheie in 1940, prin nerealizarea obiectivelor tipice pentru aceasta faza, in contextul prabusirii Europei asa cum fusese configurata in tratatele de pace. Al doilea razboi mondial a pus capat efortului modernizator al burgheziei si elitei politice. Procesul de modernizare a societatii romanesti a ramas neincheiat; nu a fost un proces linear, elitele fiind departe de a gasi un consens in legatura cu prioritatile si caile pe care Romania ar fi trebuit sa se insereze.

„Europenistii considerau Romania ca parte a Europei si sustineau ca ea nu avea alta alegere decat sa urmeze calea de dezvoltare economica si sociala urmata de occidentul urbanizat si industrializat. Traditionalistii pe de alta parte, scoteau in evidenta caracterul agrar al Romaniei si cautau modele de dezvoltare bazate pe propria ei mostenire sociala si culturala unica”.[1] Dezbaterea a animat viata politica si intelectuala si a relevat aspectele contradictorii ale societatii romanesti. Pe langa dimensiunile strict romanesti ale acestei dezbateri, ale procesului in sine, se adauga dimensiunile regionale, comune intregii Europe centrale si de est. Astfel raportul stat societate indica diferente importante in comparatie cu acelasi raport cu lumea occidentala. In Anglia, Franta, Olanda modernizarea a fost determinata de dinamica interna a societatii. Statul a avut atributii precis desemnate si limitate. In estul si centrul Europei statul s-a constituit in principalul agent al modernizarii, in lipsa unei forte sociale, politice si economice autonome, apte prin ele insele sa infaptuiasca modernizarea. Daca in occident modernizarea a fost expresia realizarii intereselor burgheziei si ale paturilor rurale implicate in productia de marfuri, in Europa Centrala si de Est, tutela statului a conferit alte dimensiuni intregului proces. Aici s-a creat o puternica birocratie care a intarziat si limitat dezvoltarea unei burghezii nationale, independenta de administratie. Modernizarea a avut de suferit, ea realizandu-se mai incet, cu crize si intoarceri inapoi, cu violente si victorii pasagere. Procesul modernizarii a avut o configuratie diferita in tarile in care acest proces s-a declansat mai tarziu. Astfel in Romania de la sfarsitul secolul al XIX-lea mai precis intre anii ’30 ai secolului trecut si primul razboi mondial societatea romaneasca s-a transformat dintr-una feudala, intr-o societate cu trasaturi distincte moderne. Agricultura a ramas baza economiei in tot acest interval, cu rol descrescator atat in produsul national cat si in export. Reformele agrare din 1864 si 1921 au constituit masurile cu cel mai larg efect. A aparut astfel o clasa taraneasca libera, statul a suferit o transformare treptata, gradul sau de autarhie a scazut. Penetrarea relatiilor capitaliste a productiei de marfuri si comertului cu bunuri manufacturate au schimbat substantial relatiile sociale.

Gradul de urbanizare se modifica: intre 1930 si 1941 populatia urbana creste cu 14 procente datorita deplasarii din zona rurala a unei parti a fortei de munca atrasa de oferta de locuri de munca mai ales in industrie, transporturi si comert.”Evolutia industriala a tarii se oglindeste mai complet in schimbarile de structura ale importului; in prima parte din faza economiei nationale importul de materii prime si semifabricate atinge 10% in 1927. In acest interval de timp (1919-1927) importul de produse finite scade lent de la 87,6% la 80,5%, iar in faza nationalismului economic (1932-1938), importul de materii prime si semifabricate creste rapid de la 12,6% in 1933 la 20,2% in 1938 pe cand importul de produse finite scade de la 80,3% la 70,4%.”[2] „In 1930, aproximativ 10 la suta din importurile Romaniei erau materii prime, dar in 1939, acestea crescusera la 34 la suta, in timp ce importurile de bunuri manufacturate au scazut in aceeasi perioada de la 65 la suta la 33 la suta. Aceste cifre reflecta progresul industrializarii…”.[3]

Existau insa si destule disparitati si contraste, statul unitar roman era de data recenta, si dificultatile integrarii teritoriale, administrative, legislative, economice au fost mari. Formarea statului national roman aduce laolalta patru provincii care vreme de secole existasera separat cu experiente si traditii politice distincte. Integrarea lor intr-o singura comunitate politica si nationala a fost principala problema a elitelor politice interbelice. Clivajele operau intre interese si realitati economice diferite, intre sectoarele economiei, intre minoritatile etnice si majoritatea romaneasca, intre generatia veche si cea ridicata dupa unire intre confesiuni, intre sat si oras intre diferitele elite, intre elite si societate.”[4] Am putea defini Romania acestei perioade ca o tara a disparitatilor, cu un proces de integrare in egal realizat.

Nationalismul, in forme moderate sau radicale este factorul integrator vizat de elita politica si culturala pentru a da coerenta societatii si statului. Statul, conform traditiei romanesti si est europene, este chemat sa implementeze politici care sa realizeze integrarea. Criteriile principale de departajare sunt: procentul din populatie din sectorul secundar si tertiar, pe de o parte si produsul national brut pe de alta parte .Gradul de scolarizare si urbanizare, starea de sanatate, mijloacele de comunicatie disponibile si venitul pe cap de locuitor depind de acestea. Romania a facut progrese importante in domeniul educatiei mai ales, dar si in alte domenii: urbanizare, mijloace de comunicatie. Suprapopulatia rurala, eficienta scazuta a muncii si conditiile de viata scazute din afara oraselor indica reusita doar partiala a integrarii. Prabusirea Europei, razboiul au impiedicat continuarea procesului de modernizare, parcurgerea ultimelor etape ale acestui proces in care Romania se gasea la 1940. Aspectul esential al procesului de modernizare al societatii romanesti din perioada interbelica nu este cantitativ, ci calitativ, si anume il gasim in corespondenta intre diferitele segmente ale acestui proces. Nu numai investitiile, ritmurile de crestere ale productiei trebuie avute in vedere; Romania a fost in perioada interbelica un stat cu institutii democratice, cu un grad relativ inalt de complexitate si rationalitate. Transformarile economice si sociale, desi au intampinat multiple dificultati interne si externe, sau desfasurat organic, in raport cu resursele, cu contextul economic si politic, prin mijloace constitutionale. In dependenta din punct de vedere financiar si tehnologic, Romania a avut progrese semnificative iar sistemul de valori publice era cel occidental, cel putin la nivelul elitei politice si economice: proprietate privata, pluralism politic, regim constitutional, separatia puterilor, libertati civile si individuale. Trebuie subliniata si adecvarea institutiilor si legislatiei, coerenta principiilor organizationale ale societatii.

In concluzie, procesul de modernizare a societatii romanesti, declansata in prima jumatate a secolului al XIX-lea, a parcurs primele doua faze, ale aparitiei unei elite modernizatoare si consolidarii ei intre 1848-1918, celelalte doua faze, a transformarii economice si sociale, si a integrarii societatii, desi abordate, au fost implinite numai partial. In anii ’40, Romania este o tara in curs de modernizare, aflata la semiperiferia sistemului capitalist in ciuda insemnatelor achizitii acumulate in mai bine de un secol de modernizare si integrare europeana.

Modernizarea, ca proces, are un caracter integral, ingloband intreaga societate: dimensiunile procesului sunt economice, politice, sociale si sunt interrelationate. Nu poate fi conceputa o modernizare partiala, care sa afecteze numai una sau o parte din dimensiuni, economica sau politica de pilda. Transformarea unuia dintre segmente duce inevitabil la transformari in altul. Un sistem economic arhaic, ineficient, o societate traditionala nu pot sa supravietuiasca instalarii unui sistem politic modern. Un sistem politic modern, eficace, cu un grad mare de participare a cetatenilor la sfera politica, nu poate functiona pe baze economice arhaice, intr-o societate traditionala. Doua sunt aspectele procesului de modernizare. Cel economico-social, cuantificabil in indicatori precum nivelul de industrializare, gradul de folosire a fortei de munca, venitul pe cap de locuitor, gradul de urbanizare,procentul populatiei de alfabetizare si al cuprinderii populatiei in diferite grade de invatamant etc., si cel al modernizarii politice mai dificil de cuantificat. Disparitia societatii traditionale nu echivaleaza neaparat cu aparitia uneia moderne. Cazul Romaniei este edificator: inlocuirea societatii semitraditionale in anii 1948-1955 nu a insemnat aparitia unei societati moderne, in ciuda ratei industrializarii si a nivelului indicatorilor care arata o crestere economica . Aceasta nu a corespuns aparitiei unei societati moderne,cu un grad de complexitate superior, cu structura sociala postindustriala cu un nivel inalt de participare a populatiei la sfera politica, cu o distributie a avutiei nationale pe masura nivelului de dezvoltare economica atins. ”Nu se poate spune ca satelitii artificiali anuleaza cultul personalitatii.”[5]

Procesul modernizarii de la primul tip la al doilea tip de societate - prin dis­locarile pe care le produce si mobilizarea sociala conexa - este gene­rator de conflicte, de tensiuni sociale, de instabilitate. Fenomenul pro­duce adesea tendinta elitelor politice de a guverna dictatorial pentru a stabiliza sistemul politic si a nu periclita procesul de modernizare. Contrastul intre societatile dezvoltate si cele subdez­voltate nu este atat cantitativ, cat calitativ, si reprezinta diferenta intre „doua atitudini fata de natura si de munca, doua forme de organizare, doua epoci ale istoriei umane poate”[6]. Societatile care nu aplica spiri­tul stiintific raman subdezvoltate. „Natiunile care opteaza pentru res­pingerea dezvoltarii stiintifice opteaza pentru eludarea cursului istoriei si pentru stagnare. De la rationalitatea tehnica manifestata in stiinta si productie este o tranzitie logica la rationalitatea organizarii sociale, sau cel putin la unele aspecte ale ei. Rationalizarea sistemului de legi inseam­na ca definirea conceptelor, si prin urmare a ceea ce este permis si a ceea ce este interzis, vor fi cat se poate de exacte Proprietatea colec­tiva si primatul interesului public asupra drepturilor individuale ge­nereaza un declin al rationalitatii judiciare, in comparatie cu societatile europene din secolul al XIX-lea.'[7]

O societate moderna, tragem concluzia, este o societate predictibila, cu regularitati, norme, legi, este o societate rationala, in care arbitrariul are un rol mai limitat decat in orice alta societate. Si invers, o societate cu un grad scazut de predictibilitate, de rationalitate a functionarii segmentelor ei, nu este o socie­tate moderna, sau este numai partial moderna. Practic, intreaga elita politica atat in tarile industrializate, cat si in statele in curs de dezvoltare isi exprima angajamentul in pro­cesul de modernizare si dezvoltare, o mare varietate de strategii poli­tice fiind lansate sub auspiciile acestui concept. Elita politica burgheza si comunista a anilor '40 trebuia sa raspunda acestor prioritati. Discursul politic al acestor elite nu difera substantial pe aceasta tema scopul declarat al amandurora este modernizarea societatii romanesti.

Romania se afla printre tarile mai putin distruse de razboi, cu sufi­ciente resurse umane si materiale. Pentru elita comunista, proprietatea de stat, planificarea economiei, integrarea in sistemul sovietic, monopolul puterii pentru partidul unic constituiau elemente sine-qua-non ale modernizarii. Era solutia pentru care optase Lenin la inceputul secolului (si apoi Stalin) in Rusia tara aflata atunci la inceputul revolutiei industriale si prezentand pe ansam­blu cu totul alte caracteristici in ce priveste teritoriul, resursele, traditia si cultura politica etc. Elita burgheza, politica si economica, urma sa fie anihilata si eliminata, atat prin distrugerea bazei ei economice (propri­etatea privata) si acapararea proprietatilor ei de catre stat, dar si elimi­nata apoi fizic prin represiunea dintre anii 1948-1953. Insusirea de catre stat a proprietatilor nu s-a limitat numai la vechile elite economi­ce, ci a cuprins treptat proprietatea privata pe ansamblul societatii ro­manesti. Elita comunista a devenit intre 1948-1949 administratorul si beneficiarul acestei uriase proprietati, realizand astfel o concentrare fara precedent a resurselor si a deciziilor. De pe aceasta baza ea a de­clansat un proces de modernizare care corespundea propriei sale de­finitii a societatii moderne, in aceasta viziune, ceea ce era distinct era amestecul intre comandamentele ideologice si cele pragmatic-cantitative traditionale: urbanizarea, industri­alizarea, cresterea venitului pe cap de locuitor si a standardului de via­ta, progrese in educatie. Aceasta strategie bazata pe monopolul puterii politice, concentrarea resurselor, si modelata de o ideologie se deosebea radical de alte strategii ale procesului de modernizare.

Elita care conduce procesul de modernizare, obiectivele si metodele sale pe termen scurt si lung, difera de la o societate la alta. Modelul de modernizare pe care comunistii romani 1-au practicat intre 1948-1965 nu se deosebeste de cel impus de Stalin in anii '30 in Uniunea So­vietica, cum nu se distinge nici de modelul celorlalte tari din blocul sovietic in aceeasi perioada. Bazele modelului sant aceleasi si transpun analizele lui Karl Marx cu privire la originile exploatarii si ale societa­tii capitaliste: existenta proprietatii private, si a previziunii sale cu privire la polarizarea societatii intre o minoritate bogata, burghezia, si o majoritate paupera, proletariatul. Confruntarea finala intre cele doua forte sociale avea sa duca la o revolutie proletara, la victoria majoritatii si instaurarea societatii fara clase. Alta previziune a fost aceea ca revo­lutia se va declansa intai in tarile dezvoltate si apoi se va propaga ia scara mondiala. Consecintele practice ale acestei utopii politico-economice sant dublate de infirmarea aces­tor previziuni pe intregul lor: - societatea occidentala nu s-a polarizat, evolutia a dus la aparitia unei clase mijlocii ca fenomen social domi­nant in secolul al XX-lea;- revolutia a izbucnit intr-o tara aflata la periferia sistemului mondial capitalist, slab dezvoltata. Rezultatul a fost ca revolutia nu s-a mondializat. Regimurile comuniste au fost pe toata durata existentei lor expresia tentativelor unor elite aparute in tari nedezvoltate de a accelera modernizarea societatilor lor, concomitent cu construirea societatii rara clase. Subdezvoltarea a constituit prima conditie a aparitiei acestor regimuri. A doua conditie, pentru un numar dintre ele, a fost ca ocupatia straina a impus elitei comuniste locale aflata la putere practicarea acestui model de dezvoltare. Prioritatile unei elite guvernante, care-si propune modernizarea, nu sant aceleasi, in functie de resurse, de stadiul de dezvoltare, de mediul extern, elita opteaza pentru obiectivele si mijloacele pe care le va folosi pentru realizarea lor. Strategia aleasa se va deosebi in functie de acesti factori. Unele elite vor pune accentul pe industrializare, altele pe dez­voltarea unei baze agricole sigure, altele pe revolutia educationala, altele vor insista pe modernizarea politica, pe organizarea structurilor (infrastructuri, piete, administratie etc.). Ceea ce caracterizeaza elitele comuniste, si le deosebeste de celelalte elite modernizatoare sunt doua trasaturi: - intersectia de planuri intre doua seturi de valori distincte (ideologie si transformari concrete ale societatii); - simultaneitatea in atacarea obiectivelor modernizarii: eliminarea vechilor elite, etati­zarea proprietatii, industrializarea, accelerarea urbanizarii, revolutia culturala. Modernizarea in Occident s-a produs ca efect al dinamiza­rii productiei de marfuri si a relatiilor de piata, concomitent cu creste­rea influentei burgheziei deci noile relatii au aparut in interiorul societatii feudale si preluarea in timp a puterii politice.

Elita comu­nista inverseaza acest raport, ea preia intai puterea politica, concen­treaza toate resursele societatii in mainile sale, si de pe aceasta baza declanseaza propriul ei program de modernizare. Procesele de moder­nizare sunt rezultatul a trei tipuri de dinamici: o dinamica predominant spontana, determinata de evolutiile socio-economice-politice din so­cietate; o combinatie de elemente spontane, de jos in sus si elemente de sus in jos; modernizarea de tip comunist, un proces declansat si con­trolat pe toata durata desfasurarii lui de elita politica. Consecinta a fost, pentru modernizarea de tip comunist, o permanenta si stricta blocare a elementelor spontane care au aparut si s-au dezvoltat in interiorul societatii.

Orice elita urmareste conservarea puterii si a statutului sau, ca si extinderea acestor pozitii, intr-un conflict de interese cu elitele concurente, si impreuna cu acestea in raport cu societatea. Conflictul genereaza circulatia elitelor, care are doua acceptiuni; restransa, de modificare a compozitiei sociale a detinatorilor puterii, treptat, pe ma­sura cooptarii elementelor capabile din afara elitei (contraelite, non-elite) largita, de modificare a detinatorilor puterii, trecerea puterii de la elita guvernanta ia contraelita, de la un grup de interese la altul. Circulatia elitelor se produce pe mai multe cai. Prin asumarea de pozitii-cheie in sistemul decizional al elitei apartinand altei generatii, care aduce valori si practici diferite de cele ale vechilor detinatori ai puterii; prin cooptarea persoanelor sau grupurilor de persoane cu capacitati ma­nageriale, influenta, apartinand nonelitelor; membri ai subelitelor aflati in apropierea nucleului decizional al elitei se substitu­ie fie prin forta, fie prin alte metode; contraelita rastoarna prin mijloace violente vechea elita; cand apare o noua sursa de putere in societate care poate sa fie reprezentata de noi resurse de ordin economic, o noua ideologie, religie, un mediu politic extern schimbat, atunci se impune un alt grup de interese conectat cu noua sursa.

Prin elite intelegem persoanele care au pozitii de autoritate in organizatii publice si private sau in miscari influente, si care sant astfel capabile sa ia decizii strategice in societate in mod regulat. Definitia priveste elita politica, intrucat este implicata in luarea deciziilor de ordin strategic. Dar priveste si celelalte elite (economice si culturale), cu influenta asupra celor care iau nemijlocit deciziile. Toate categoriile sociale au propriile lor elite, care detin autoritate, influenta, si iau decizii in zona lor de activitate, persoane care detin controlul respectivelor resurse (umane, materiale, financiare, control al comunicatiilor). Nu trebuie inteles ca nonelitele sant alcatu­ite din segmente pasive, exclusiv obiect al actiunii elitei guvernante. Conflictele si diferentele de interese nu se manifesta numai in interi­orul elitei intre diferitele grupuri de interese din interiorul acesteia, ci si intre elita si nonelita. Aceasta din urma creeaza o contraelita atunci cand circulatia elitelor este insuficienta, si elita depaseste un anumit grad de autonomie fata de societate, dincolo de care apar contradictii radicale intre interesele ei manifeste si cele ale unor grupuri din socie­tate devenite influente. Vechea elita guvernanta pierde pozitiile pentru a face loc altei elite. Revolutiile sant asemenea miscari de ruptura in circulatia elitelor si de amplificare maxima a conflictului pentru putere. Acest fenomen poate fi si rezultatul unui razboi pierdut cand elita gu­vernanta isi pierde autoritatea in favoarea altui grup de interese; ca si rezultatul unei ocupatii militare straine.

Este de preferat sa vorbim, in regimurile totali­tare, nu atat despre raporturile intre diferite clase, cat despre elite si so­cietate, de elite si mase, de vreme ce aceste regimuri, pentru a se impune, distrug vechile structuri de clasa, anuleaza diferentele pe care le gasesc la instalarea lor. „Miscarile totalitare urmaresc sa organizeze masele, si reusesc in aceasta — masele, nu clasele, asa cum faceau ve­chile partide.. .”[8]. Un regim devine totalitar o data cu distrugerea pro­prietatii private si a configuratiei traditionale a claselor, a stratificarii sociale. „Naruirea sistemului de clasa inseamna automat prabusirea sistemului de partide.”[9]

Unul din conceptele esentiale ale marxismului este societatea fara clase, pe care revolutiile proletare isi propun sa o infaptuiasca, in fapt distrugerea claselor traditionale echivaleaza cu instalarea dominatiei elitei marxiste de revolutionari profesionisti asupra unei societati pe care incearca sa o niveleze. Stalinismul a de­venit un regim totalitar dupa distrugerea succesiva a marilor proprietari de pamant, a marii burghezii industriale, comerciale si financiare, a mi­cii burghezii, a mestesugarilor, a artizanilor, a posesorilor de mici ate­liere, a taranimii instarite, ca si a celei posesoare de pamant putin si a taranimii sarace, pe care le-a deposedat. Nivelarea nu s-a rezumat nu­mai la vechile clase, ci a cuprins si noile paturi si grupuri socio-profesionale, birocratia, armata, partidul, intelectualii etc. Distrugerea ori­caror diferente, interzicerea manifestarii altor interese decat cele ale regimului, izolarea si masificarea individului, dominatia absoluta a sta­tului, a elitei guvernante, a liderului suprem in final, a fost directia de miscare a regimului stalinist. In concluzie, conceptul de clasa nu aco­pera suficient realitatea distincta a regimurilor totalitare, inclusiv a ace­lora din tarile din blocul sovietic, al caror totalitarism a fost rezidual, impus din exterior, si niciodata realizat pe deplin.

Dincolo de aceste precizari analiza lui Milovan Djilas cu privire la

„ noua clasa”[10] surprinde un fenomen real anume transformarea unui grup radical clandestin, periferic, intr-o elita guvernanta ramificata si puternica, dupa eliminarea celorlalte elite. Este o elita cu caracteristici atipice. Pozitia sa este determinata de concentrare absoluta a puterii politice, economice si militare, intr-o masura nemaivazuta in Europa, si prin nevoia unei ideologii care sa legitimeze aceasta putere. Privilegiile de care membrii ei se bucura in domeniul consumului sunt o consecinta fireasca a rolului lor in societate. Marxismul este aura carismatica cu care se inconjoara pentru a-si justifica dominatia.

Elita comu­nista, odata cucerirea puterii politice realizata, isi subordoneaza econo­mia, nationalizand mijloacele de productie, bancile, si-si insuseste pro­prietatile agricole prin colectivizare. Elita politica se transforma intr-o birocratie care administreaza toate resursele societatii. Ea are o pozitie hegemonica, nu pentru ca detine puterea economica, asa cum se intampla in revolutiile burgheze - ci pentru ca detine puterea politica, isi subordoneaza astfel populatia, devenita dependenta de resursele admi­nistrate de birocratie. Birocratie la randul ei controlata, subordonata elitei politice, alcatuita in prima perioada de revolutionari profesio­nisti, apoi, la a doua generatie, de manageri politici indoctrinati.

Mai multi factori au modelat trasaturile comunismului din Roma­nia: in Romania nu a avut loc o revolutie comunista. Ca si in alte tari din estul si centrul Europei, instalarea guvernarii comuniste in Romania a fost rezultatul unui anumit raport de forte pe plan international, o consecinta a celui de-al doilea razboi mondial si a declansarii razboiului rece. Ocupatia sovietica din anii '40-'50 a constituit factorul decisiv al preluarii pu­terii de contraelita comunista. Nu dezvoltarea interna a conflictelor sociale a inlaturat vechile elite de la putere, ci decizia URSS de a insta­la, acolo unde se gasea Armata rosie, regimuri politice asemanatoare cu al sau. Uniunea Sovietica se afla in pozitia de a oferi premisele majore ale optiunilor strategice ale elitei romanesti, determinand astfel prioritatile specifice de adoptat de catre PCR. Majoritatea membrilor elitei comuniste (dintre exceptii, cea mai marcanta a fost Lucretiu Patrascanu) nu au perceput in anii '40-'50 dependenta colo­niala de URSS, si sacrificarea valorilor politicii nationale ca un fac­tor negativ. Ratiunea acestei pozitii o gasim in prioritatile acestei elite: monopolul puterii si industrializarea, ambele conditionate de sprijinul Moscovei. Cat despre perioada 1944-1955, riscul pentru puterea si identitatea PCR nu reprezenta o problema. Interesele politice ale elitei comuniste, prioritatile ei economice si sociale, mai ales ale grupului dirijat de Gheorghe Gheorghiu-Dej motivat de consolidarea supre­matiei in partid, mergeau in directia identificarii pozitiilor proprii. Lipsa revolutiei care sa mobilizeze societatea si sa confere o baza politica proprie elitei comuniste a dat continutul regimului comunist din Romania

Totalitarismul, ca regim, isi propune dominatia mondiala, este tendinta sa instinctiva de a se extinde continuu. Asta pentru tarile mari unde o elita comunista ajunge sa detina puterea politica. Pentru bolsevism, revo­lutia mondiala a fost o prioritate absoluta. Ea a fost obscurizata tempo­rar, in anii '20-'30, cand politica socialism intr-o singura tara a facut un pas inapoi pentru consolidarea interna a regimului si declansarea modernizarii Rusiei, necesare asaltului final impotriva capitalismului. O data cu anii '40, cand Stalin a considerat regimul bolsevic suficient de consolidai, se revine la incercarea revolutiei mondiale. Chestiunea este ce prioritati poate sa aiba un regim comunist care prin resursele lui nu-si poate propune revolutia mondiala, ramanand in acelasi timp un regim, totalitar, in toate aceste tari europene mai mici a reiesit limpede ca totalitarismul avea un tel prea ambitios, ca, desi isi jucase bine rolul de a organiza masele pana cand miscarea avea sa preia puterea, dimensiunea absoluta a tarilor mici il forta pe virtualul conducator totalitar sa adopte modelele cele mai fa­miliare ale unei dictaturi de clasa sau de partid Fara marea speranta de cucerire a unor teritorii mai intens populate, tiranii din aceste tari mici erau constransi la o anumita moderatie de moda veche, din teama de a nu-si pierde oamenii pe care ar fi urmat sa-i conduca.'[11] Mode­ratia a fost impusa de:- necesitatea de a nu guverna in termenii ideologici caracteristici regimurilor totalitare de anvergura ca URSS sau China. Rezultatul a fost ca elita comunista dintr-o tara mica a fost obligata sa aiba o oferta distincta de cea a dominatiei mondiale.Pentru Romania aceasta al­ternativa a constituit-o modernizarea. Ricoseul universalist, intot­deauna prezent in discursul totalitar, a fost totusi formulat in termenii lichidarii inapoierii tarii, transformarea Romaniei intr-o tara mo­derna, ajungerea din urma a tarilor dezvoltate.

„Un regim totalitar este posibil numai atunci cand mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fara a se atinge insa consecinta dezastruoasa a depopularii.'[12]

Societatea romaneasca interbelica a avut un grad relativ de inte­grare. Procesul de integrare s-a desfasurat in paralel cu efortul de mo­dernizare, ceea ce a facut ambele procese greu de implinit. Ele si-au limitat reciproc actiunea. PCR, in ordinea ideologiei marxiste, de ori­entare stalinista, pe care o profesa, atribuia semiesecul/semisuccesul vechilor elite unor deficiente structurale ale sistemului capitalist ca si caracterului elitelor economice, politice, culturale burgheze. Sistemul capitalist, din aceasta perspectiva, nu putea fi ameliorat, era condamnat sa dispara. Groparul lui urma sa fie proletariatul si taranii saraci, gru­puri sociale neintegrate. PCR s-a plasat dincolo de limita comunitatii nationale si politice oficiale, in zonele neintegrate ale societatii roma­nesti, unde si-a stabilit baza de asalt. Revolutionari profesionisti, co­munistii au operat nu numai cu criteriile de clasa cunoscute: proleta­riatul versus burghezia. Ei si-au cautat aderenti in toate segmentele neintegrate. Paturile si grupurile marginale, categoriile declasate, mi­noritatile etnice etc. au fost mediul privilegiat de unde comunistii si-au recrutat aderentii. Proletariatul, clasa mesianica, constituia in Romania o minoritate. PCR insusi constituia un grup periferic, care alesese nu integrarea in sistem, ci distrugerea acestuia, in a doua jumatate a anilor '40, categoriile neintegrate in comunitatea politica anterioara vor fi mobilizate de elita comunista pentru atingerea obiectivelor lor politice.             Majoritatea aderentilor constau din oameni care nu mai aparusera nici­odata pana atunci pe scena politica. Aceasta a permis introducerea unor metode noi pentru mobilizarea sociala. Atari miscari nu numai ca s-au plasat pretutindeni in afara si impotriva sistemului de partide in ansam­blu, ci si-au gasit o clientela care nu fusese niciodata folosita pana atunci. Faptul ca ele nu participasera sau participasera pasiv au oferit argu­mente elitei comuniste in conflictul pentru putere. Aceasta elita va gu­verna in numele zonelor pana arunci neintegrate si va incerca consti­tuirea unei noi comunitati plecand de la aceasta baza. Lichidarea inapoierii si incheierea procesului de modernizare si integrare comple­ta in sistemul mondial capitalist trebuiau sa fie realizate de elitele post­belice. Comunistii nu se sustrag acestei problematici. Modelul moder­nizarii practicat de elita comunista a fost unul reductionist; el identifica industrializarea, care este o dimensiune a procesului, cu intreg proce­sul. Ca si elita politica si economica burgheza, ea acorda statului rolul de agent al modernizarii si accentua radical acest rol, anihiland orice alt factor de modernizare din afara statului. Acest lucru a fost realizat cu metode identice celorlalte elite comuniste aflate la putere: nationali­zarea, conducerea centralizata a economiei, colectivizarea, toate asigu­rate de detinerea monopolului puterii politice. Statul si partidul devin un tot; acest organism politico-administrativ concentreaza toate decizi­ile si resursele tarii si le directioneaza spre realizarea prioritatii strate­gice a elitei comuniste, A fost aplicarea modelului stalinist de moderni­zare. Proprietatea privata, initiativele autonome au fost considerate nu numai periculoase pentru puterea politica, dar si daunatoare pentru ten­tativa liderilor PCR/PMR de a concentra resursele disponibile in vede­rea industrializarii, urbanizarii, colectivizarii si revolutiei culturale.

Trei procese politice se produc incepand cu a doua jumatate a anului 1947:satelitizarea tarilor aflate sub controlul URSS, sovietizarea regimurilor si bolsevizarea partidelor comuniste. Refuzul planului Marshall a dus la o schimbare in optiunile liderilor de la Kremlin fata de aceste tari. O perioada (1945-1947), cat URSS a sperat castiguri mai mari din aranjamentele postbelice cu puterile occidentale, in tarile Europei centrale si de rasarit aflate sub controlul sau, grupari de coali­tie dominate de comunistii locali s-au aflat la putere. Libertatea presei si de asociere, ca si activitatea politica, chiar daca restranse, erau in vi­goare. Proprietatea privata inca era dominanta in economie. Caderea efectiva a cortinei de fier s-a produs o data cu refuzul URSS de a accep­ta planul Marshall. Desi avea nevoie de un ajutor masiv pentru a reface industria distrusa de razboi, infrastructurile, Stalin a transat in dauna factorului economic, conformindu-se dogmei bolsevice, a suprematiei politicului. Inferioritatea economica a URSS ar fi determinat o crestere a influentei SUA si slabirea controlului asupra tarilor ocupate. Pentru a bloca tendintele centrifuge si a stapani populatii in mari dificultati si deci cu potential exploziv ridicat, liderii de la Kremlin au trecut la: adu­cerea sub control strict a tarilor din Europa centrala si de rasarit; insta­larea de regimuri in care comunistii locali detin monopolul puterii si epurarea partidelor comuniste de elementele considerate nesigure.

„Pe de o parte, URSS, armata sa, diplomatia, «serviciile» sale, care ar reproduce structura oricarui stat politienesc daca n-ar fi invesmintata cu privilegiul ideologic de a intrupa socialismul. Pe de alta parte, par­tidele comuniste, ai caror conducatori sant toti fii ai Cominternului di­zolvat, dar inlocuit in 1947 de Cominform, in principiu mai suplu, dar in fapt atotputernic si ci in raport cu «partidele fratesti». Miscarea isi pastreaza caracterul de Biserica ultracentralizata, mentinind mai mult ca niciodata fictiunea autonomiei elementelor sale. O singura mana conduce deopotriva statul sovietic si partidele comuniste, in numele or­todoxiei ideologice”.[13] Este un sistem cu dubla comanda, atat de tipic sovietismului.

In plin razboi rece, situatia liderilor comunisti romani este dintre cele mai proaste. Comunistii s-au aflat la periferia societatii romanesti, niciodata integrati comunitatii nationale si politice. S-au aflat si la periferia miscarii comuniste inter­nationale. Cauza a fost slabiciunea partidului comunist inca de la infi­intare. Comunistii au contestat legitimitatea Romaniei Mari, consi-derind-o un stat imperialist, rezultat al unei paci nedrepte. Militantii comunisti au sustinut lupta minoritatilor pana la desprinderea noilor provincii de statul roman. Acest program i-a plasat pe comunisti in afara sistemului politic, si i-a marginalizat in raport cu societatea pe ansamblu. Un proletariat redus numericeste, slab organizat, mai sensibil la problema nationala decat la ideea revolutiei mondiale[14] „.., a privat PCR de a-si constitui o baza sociala. Doua grupuri principale au fost atrase de comunism in Romania din motive etnice: unul a fost acela al „popoarelor respinse', fara o baza teritoriala sau o clara identitate et­nica (in Romania evreii erau principalul grup din aceasta categorie); al doilea grup era alcatuit din iredentistii statelor limitrofe, care erau ne­multumiti de a fi inclusi in Romania si de tratamentul lor de acolo. Pen­tru evrei, ideologia universala a comunismului promitea o noua identi­tate ce depasea atat etnicul cat si nationalul.”[15] Inca dinainte de a se constitui ca partid, prin acceptarea celor 21 de conditii ale Internatio­nalei Comuniste, comunistii s-au subordonat acesteia si implicit liderilor bolsevici. Documentele celui de al doilea Congres al Internationa­lei Comuniste (iulie-august 1920) au stabilit la punctul 15: „De regula, programul fiecarui partid afiliat Internationalei Comuniste trebuie sa fie ratificat de urmatorul congres al Internationalei Comuniste sau de Comitetul Executiv []', iar la punctul 16: „Toate hotararile congresu­lui Internationalei Comuniste, ca si hotararile Comitetului Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele afiliate la Internationala Comunista[16].

Politica PCR a fost hotarata in cancelariile Internationalei Comu­niste, membrii PCR avand rolul de executanti ai acestor decizii. Pri­oritatile si obiectivele lor nu reflectau situatia reala din tara. Incoerenta comportamentului politic al comunistilor, ca si incapacitatea lor de a castiga influenta au avut ca principala sursa dependenta, subordonarea absoluta fata de Comintern. PCR a fost macinat de nesfarsite lupte in­testine intre factiuni. Adesea aceste conflicte au fost prelungirea lup­telor pentru putere din PCUS, sau urmarea zigzagurilor politice de la Moscova. Amestecul Internationalei a fost o practica curenta, si avea drept continut atat linia politica cat si numirile si destituirile de persoane. Epurarile, demiterile, inscenarile, provocarile au fost curente. S-a trecut la inscenarea de procese; o parte din­tre militantii si liderii comunisti romani sunt judecati in URSS sub diferite acuzatii si executati. Decimarea conducerii PCR nu a provo­cat o ruptura intre PCR si Comintern si nici macar proteste. PCR a con­tinuat sa se supuna disciplinat ordinelor venite de la Moscova ca si pana atunci, organizand campanii de demascare a celor eliminati. Dispare astfel “elita initiala a stalinismului romanesc”.[17]

Slabiciunea PCR in perioada interbelica a avut doua cauze legate intre ele: incapacitatea comunistilor de a se integra societatii roma­nesti; nici macar in randul clasei muncitoare, a carei avangarda se con­sidera, nu a avut influenta; amestecul continuu al cadrelor Internatio­nalei Comuniste in afacerile interne ale partidului. In 1944 exista un grup important la Moscova sub influenta Anei Pauker, din care mai faceau parte Vasile Luca, Dumitru Petrescu, Leonte Rautu, C-tin Doncea si altii.Un alt grup de militanti se afla in inchisori (dupa 1943, si in lagare) dirijat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, in jurul caruia se aflau, intre altii, Iosif Chisinevschi, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici. Alt grup se afla in tara, traind in clandestinitate: Stefan Foris, Remus Koffler, Lucretiu Patrascanu, Iosif Ranghet, Constantin Parvulescu, Emil Bodnaras, Ion Gh. Maurer. Alti comunisti se aflau fie in miscari de rezistenta in Europa ocu­pata de fortele Axei, fie in lagare: Constantin Vasilichi, Petre Cristea, Gh. Gaston Marin, Mihai Florescu. In mai 1943 survine dizolvarea In­ternationalei Comuniste, care slabeste legaturile cu Centrul moscovit. Date fiind victoriile militare ale Armatei rosii, competitia pentru cu­cerirea puterii in PCR se deschide.

La 4 aprilie 1944, secretarul general Stefan Foris este demis de grupul din inchisori aliat cu comunistii aflati in libertate, cu consimtamantul grupului de la Moscova. Comunistii din iara participa alaturi de rege, armata si partidele burgheze la lovitura de stat din 23 August. Ratiunea acestei implicari tine de competitia pentru putere in PCR. Lipsa oricaror merite in rezistenta antihitlerista a celor din tara ar fi facut din ei perdanti in lupta pentru suprematie. Cei aflati in inchisori se coalizeaza cu militantii aflati in clandestinitate pentru a-si intari pozitiile in conflictul previzibil ce urma sa aiba loc intre ei si cei veniti de Ia Moscova. Eliberarea tarii de Armata rosie, fara lovitura de stat de la 23 August care 1-a inlaturat pe generalul Ion Antonescu, ar fi insemnat si instalarea la conducerea PCR a grupului moscovit. Asa se explica aceasta actiune atipica a comunistilor aflati in tara. Ea tintea mai putin inlaturarea dictaturii antonesciene, cat castigarea de pozitii in interiorul comunismului autohton.Reusita loviturii de a legitimat politic pentru o perioada partidul comunist, mai ales pe din tara care fusesera implicati: Lucretiu Patrascanu, Emil Bodnaras, Iosif Ranghet, Gheorghe Gheorghiu-Dej, evadat la mijlocul lunii august si venit la Bucuresti

Odata Armata rosie instalata in Romania, comunistii incep sa indeplineasca alte misiuni decat cele de pana atunci, de diversiune politica si spionaj. Vointa Moscovei nu a gasit in PCR un instrument suficient de puternic pentru a-i servi la stabilirea imediata a dominatiei sale in Romania. Acest factor a determinat un amestec sovietic con­stant si efectiv in dirijarea comunistilor romani, prea putini si lipsiti de experienta. Un alt aspect a fost conflictul dintre diferitele factiuni care luptau pentru a-si asigura suprematia[18]. La Moscova s-au luat deciziile si in ce priveste scopurile pe termen mediu si lung, mijloacele, dar si chestiunile de detaliu. Nimic nu se intampla la varful PCR tara a se cere aprobarea reprezentantilor sovietici la Bucuresti, iar in chestiuni mai importante se cerea direct avizul liderilor de la Kremlin.

Un raport de vasalitate se stabileste intre elita suzerana — care urmareste controlul absolut asupra societatii romanesti — si elita comunista locala. PCR a fost singura grupare politica pe care s-au bazat liderii PCUS; din rati­uni ideologice si practice: - era singura grupare politica dispusa sa admita conditiile economice si politice pe care sovieticii le rezervau Romaniei postbelice; - PCR era slab, penetrat de agenti sovietici, in­capabil sa duca propria sa politica si sa incerce atitudini autonome fata de sovietici.

Elita locala a PCR s-a constituit intr-o clientela a conducerii PCUS. Relatia de vasalitate era veche, noi erau conditiile: regimul de ocu­patie, ocupatie exercitata de patronii elitei comuniste locale si pretenti­ile la guvernare ale clientilor ocupantului. Instalarea guvernului Groza in martie 1945, alegerile din noiembrie 1946, acordul de pace de la Paris din iunie 1947, abdicarea regelui in decembrie 1947 sant tot atatea imprejurari in care comunistii locali se comporta ca reprezentanti ai in­tereselor sovietice si nu ai intereselor Romaniei. Fidelitatea lor pen­tru patria revolutiei a ramas aceeasi dupa 1920 cand acceptasera cele 21 de conditii ale Internationalei Comuniste. Sovietizarea Romaniei a fost conditia prealabila a preluarii puterii politice de catre comunisti. In schimbul acestei situatii, ei s-au facut instrumentul vastului program de sovietizare a teritoriilor ocupate. PCR a fost un instrument mai usor de manevrat decat alte partide comuniste datorita periferiei duble in care se afla: in raport cu centrul moscovit si in raport cu societatea. In con­trast, pozitia PCR era cea mai slaba si, in consecinta, gradul sau de vasalitate era cel mai mare. Stalin l-a desemnat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sa citeasca raportul „PCI in miinile unor asasini si spioni'[19] la Consfatuirea Cominformului de la Bucuresti. Era un semn al extremei dependente. Textul declaratiei a fost redactat la Moscova si prezentat oficial ca pozitia comunistilor romani. Intradevar. nicaieri efectivele comuniste nu erau mai putin sigure ca in Ro­mania. Aici, puterea reala, singura putere care mentinea echipa condu­catoare, era puterea sovietica. Mai mult ca oriunde in alta parte si intr-un chip mai putin camuflat, sovieticii erau prezenti in armata, in politie, in administratie, in viata economica, unde controlau direct o importanta parte. In mediile comuniste ale celorlalte democratii popu­lare, despre Romania se vorbea, inca din 1947, ca despre a XVII-a re­publica sovietica, in aceste conditii, orice manifestare de independenta si de revolta din partea conducatorilor ar fi parut nesabuita. Pe de alta parte, Kremlinul, care pentru a administra tara avea totusi nevoie de colaboratori autohtoni, conta pe prea putini partizani incercati in Ro­mania pentru a nu-i trata cu indulgenta pe vechii militanti, indiferent de faptul ca acestia nu-i dadeau deplina satisfactie.

Gradul de independenta al comunistilor romani era cel mai scazut din blocul sovietic. Rolul lor se reducea la executarea ordinelor venite de la Moscova, si consta in plata datoriilor de razboi, executarea diferitelor servicii economice, in alinierea la pozitiile internationale ale URSS. Frontul National Democrat si guvernul Petru Groza constituiau fatade menite sa ascunda natura puterii si pe detinatorii ei. Tactica fronturilor populare fusese promovata de sovietici in zona ocupata, pentru a obtine recunoasterea guvernelor-marioneta de catre puterile occidentale. Odata desfasurate alegeri, asigurata victoria comunistilor si obtinuta recunoasterea diplomatica a guvernelor rezultate din scru­tin, dualitatea puterii specifica perioadei 1944-1947 ia sfarsit.

O data cu aceasta ia sfarsit si faza desavarsirii revolutiei burghezo-democratice. Dictatura proletariatului, adica monopolul puterii, se instaleaza dupa 30 decembrie 1947, la cateva luni de la decizia Cominformului. Comunistii romani erau primii care se incadrau in graficul instalarii regimurilor totalitare in Europa centrala si de est. Actiunea tripla de socializare a tarii, sovietizare a regimului si bolsevizare a Partidului Comunist se accelereaza si se consolideaza. Aceste trei procese opereaza concomitent sustinandu-se reciproc. Datorita identificarii ei cu ocupan­tul, elita comunista era izolata de societate. Chiar daca actiunea ei este eficace, reusind sa-si asigure controlul politic, ea ramane un corp strain. Prioritatile ei raman straine aproape tuturor segmentelor societatii. Ea imprumuta comportamentul politic al elitei sovietice, fapt care o si face vizibila, distincta de restul mediului intern.” Nu este suficient ca aceste state sa fie prietene ale Uniunii Sovietice. Nu este suficient nici macar ca ele sa-i fie supuse. Trebuie sa aiba acelasi regim aceleasi institutii si sa utilizeze aceleasi cuvinte ca sa mascheze aceeasi realitate”.[20]Ea executa programul sovietic, practica intens idolatrizarea lui Stalin si a celor din jurul lui, asuma valori de care societatea romaneas­ca este straina, subordoneaza economia planurilor sovietice. Vasalita­tea de acum este continuarea vasalitatii din perioada interbelica. Cu deosebirea ca, detinand puterea, ea poate trece la modelarea societatii conform ideologiei „societatii fara clase''. Creand structuri identice cu cele sovietice, elita a devenit si mai dependenta, a creat o bresa larga prin care institutiile, prioritatile, interesele sovietice au pe­netrat societatea romaneasca. V.I. Lenin configureaza in Ce-i de facut? „partidul de tip nou', un partid care nu-si propune sa ajunga la putere prin mijloace democrati­ce, largindu-si influenta in societate, ci prin revolutie. Si preia puterea politica nu atat pentru a guverna in sens clasic, cat pentru a schimba so­cietatea. Trasaturile esentiale ale partidului leninist sunt; exterioritatea constiintei si refuzul spontaneitatii. Clasa muncitoare, scrie Lenin, nu este neaparat revolutionara. Ea este groparul capitalismului conform unor legi istorice. Nu este obligatoriu ca proletariatul sa fie constient de misiunea lui istorica. Aceasta constiinta este introdusa in inte­riorul proletariatului din afara sa, de catre o avangarda constienta, par­tidul comunist condus de revolutionari profesionisti. Ei se detaseaza de masa membrilor de partid, ca si de masa muncitorilor, prin faptul ca sunt initiati in legile obiective ale istoriei. Aceasta cunoastere specia­la le-a dat-o marxismul. Ei pot sa accelereze anumite procese istorice, sa le anime sau sa le opreasca, in consecinta, ci nu trebuie sa lase lucrurile sa decurga spontan, in acest caz, proletariatul, lipsit de con­stiinta cum este, nu si-ar indeplini misiunea de fauritor al societatii fara clase. „Dati-ne o organizatie de revolutionari si vom rasturna Rusia!'.[21] Spontaneitatea „transforma partidul clasei muncitoare intr-o forta pa­siva. Un asemenea partid se taraste in coada miscarii muncitoresti si nu seamana deloc cu un stat-major conducator al acestei miscari. De fapt, in acest caz, proletariatul ramane fara partid si este deci dezarmat in fa­ta dusmanilor de clasa.'[22] In februarie 1948 Gheorghe Gheorghiu-Dej reia tezele leniniste in legatura cu PMR: ,, este nevoie de un partid de lupta revolutionara, inarmat cu ideologia marxist-leninista, care sa-i permita sa cunoasca legile de dezvoltare ale istoriei. Partidul acesta tre­buie sa fie detasamentul de avangarda al proletariatului, adica un par­tid care nu se margineste sa inregistreze ce simte si ce gandeste masa clasei muncitoare, si care nu se taraste in coada miscarii spontane sau a unor stari de spirit inapoiate, ci stie sa se ridice deasupra intereselor de moment ale proletariatului si sa ridice masele la nivelul constiintei de clasa a proletariatului.'[23] Problema esentiala este: cine defineste inte­resele proletariatului? Raspunsul: avangarda acestuia. Ea s-a desprins de controlul societatii, prea minata de spontaneitate si de interese de moment. Avangarda se emancipeaza inclusiv de grupul social pe care-1 reprezinta. Refuzul spontaneitatii nu se refera numai la pozitia partidului in raport cu proletariatul, dar si cu societatea. Asa cum va arata dezvoltarea istorica, dupa ce aceste partide ajung la putere, dis­trugerea structurilor autonome ale societatii (proprietate, institutii etc.) in raport cu partidul va fi urmarita pe toata durata acestor regimuri. Scopul: anihilarea spontaneitatii societatii si controlul ei absolut. Un alt aspect al partidului de tip nou este diferenta dintre analiza pe care o face Marx trecerii de la capitalism la comunism, si cea pe care o face Lenin. Pentru Marx dictatura proletariatului inseamna o dictatura a majoritatii societatii impotriva unei minoritati. La Lenin, dictatura proletariatului este dictatura unei minoritati. „Proletariatul in­dustrial este o minoritate. Chiar impreuna cu proletariatul agricol si cu semiproletariatul, el nu formeaza in fata masivei majoritati taranesti decat tot o minoritate”[24]. Solutia acestei situ­atii paradoxale de a infaptui o revolutie proletara cand acest proletariat este o infima minoritate este ca si proletariatul trebuie creat.





Partidul comunist preia intai puterea politica pentru a se folosi apoi de stat ca instrument pentru a modela o alta societate decat aceea pe care o gaseste cand preia puterea, inaintea societatii fara clase, trebuie creat un proletariat care sa-si exercite dictatura impotriva celorlalte clase. Este rostul avangarzii, al elitei comuniste, sa realizeze acest obiectiv. Doua sant directiile in care actioneaza: minoritatea guverneaza prin represiune si teroare majoritatea si concentreaza resursele si le foloseste pentru o intensa industrializare. Astfel se urmareste transforma­rea masei taranesti in proletariat industrial. Lipsa unei baze sociale, insularizarea intr-o societate indiferenta sau ostila, produce forme spe­cifice de organizare, norme si reguli de functionare diferite de cele ale partidelor traditionale, deschise, care nu-si propun rasturnarea regimu­rilor politice existente si transformarea radicala a societatii, ci guver­narea ei. Structurarea rigida, pe verticala, raporturile de subordonare si dominatie, disciplina, concentrarea puterii la varf sant consecintele logi­ce ale premiselor partidului de tip nou.

Comunistii romani ai perioadei interbelice au ramas in afara comunitatii politice. Ei nu au recunoscut existenta statului roman in granitele rezultate dupa conferintele de la Versailles si Trianon. Ca agenti ai re­volutiei mondiale au militat pentru dezintegrarea statului roman. La 4 ani de la infiintarea sa, PCR este scos in afara legii. Bunurile, sediile, aparatura, fondurile sale sant confiscate. Din 1924, PCR nu a mai actionat la suprafata vietii sociale. Posibilitatea unei evolutii moderate, in conexiune cu clasa muncitoare in continua dezvoltare, a comunistilor romani s-a blocat. Ei au pierdut astfel si limitata sustinere pe care o aveau in randurile mun­citorilor radicali si ale unor cercuri intelectuale.

In 1944, cand a iesit din clandestinitate, elita comunista romaneasca (atunci o contraelita care se pregatea sa preia puterea) era un segment exterior, neintegrat, cu influenta restransa. Ea era complet nefamiliari­zata cu mecanismele de functionare ale institutiilor democratice. Pri­vea intreaga societate cu suspiciune. Pentru comunisti, burghezia era autoarea dezastrului tarii, vinovata de complicitate cu regimurile de dictatura, de colaborationism cu Germania lui Hitler, de impingerea tarii in razboiul antisovietic. Ea scosese PCR in afara legii, era anti-sovietica si nationalista, reprezenta interesele marelui capital,adversara proletariatului.”Prin rolul economic pe care il detine , prin pozitia pe care o ocupa in lupta de clasa, in tendinta de a mentine societatea in cadrul strict al proprietatii private a mijloacelor de productie, impreuna cu incercarea de a permanetiza exploatarea, inegalitatea sociala, mizeria, incultura, prostitutia, burghezia romana in paturile ei fundamentale, este o clasa conservatoare Idealurile democratice nu-i mai apartin.'[25] Proprietarii de terenuri si de exploatari agricole mici si mij­locii erau vinovati ca prezervau relatiile feudale si semifeudale si erau pentru elita comunista clasa cea mai conservatoare si mai reactionara. Mica burghezie era pentru comunisti mediul in care s-a nascut si a pro­liferat extrema dreapta romaneasca.

Taranimea, la randul ei conservatoare, imuna la apelurile internationaliste si colecti­viste, se temea ca va fi deposedata de gospodariile sale si fortata sa intre in colhozuri. Nici muncitorimea nu prezenta suficiente garantii pentru comunistii romani. Prea putin numeroasa in comparatie cu tara­nimea si mica burghezie, sindicalizata relativ, tara constiinta de cla­sa, dezbinata, se situase pana atunci mai aproape de partidele burghe­ze si social-democrate, iar in anii '30 nu ramasese straina de extrema dreapta radicala. Legionarii recrutasera multi membri dintre muncitori. In concluzie, societatea romaneasca aparea elitei comuniste ca un me­diu strain, cu putine posibilitati de penetrare, iar aliati potentiali nicaieri, in absenta unui sprijin, elita comunista avea nevoie de cat mai multa putere pentru a controla aceasta societate care o respingea. Tacticile nor­male de a castiga puterea prin largirea treptata a influentei din inte­riorul societatii erau inabordabile pentru comunisti.

Ei au utilizat metode atipice: infiltrarea partidelor adverse, folosirea serviciilor secre­te, provocarile, mobilizarea strazii, ocuparea revolutionara a prima­riilor si prefecturilor, manipularea muncitorilor ca batalioane de asalt etc. Au utilizat de asemenea masiv sprijinul militar si politic sovietic, factor decisiv in lupta pentru putere din Romania. Acest fapt a izolatei mai mult elita comunista de restul fortelor politice, ca si de societate.

Tipologic, comunistii sunt rebeli primitivi, amestec de sectanti mistici, briganzi, clan mafiotic si proscrisi. Clandestinitatea, inchiso­rile, exilul au constituit mediul formarii lor. Aceasta experienta a deter­minat cele mai multe din deciziile acestei generatii de militanti, atat cat a detinut puterea. La clandestinitate si periferia societatii ca pattern-uri formatoare, trebuie sa adaugam, pentru a intregi matricea elitei comu­niste, ideologia marxist-leninista, in forma ei stalinista. Modelul par­tidului de tip nou, si al societatii etatizate au impregnat elita comunista cu dogmatism, subordonare si disciplina cazona, cultul partidului si al sefului lui. Suspiciunea, intrigile, obsesia secretului, mentalitatea ceta­tii asediate si a dusmanului strecurat inauntru, fictionalismul sunt pro­duse reziduale ale clandestinitatii. Marginalizati si izolati, ei impar­tasesc „credinta in rolul unei elite conspirative, redusa la numar'[26]. Ei au incercat sa depaseasca conditia periferica printr-o cuprindere uni­versalista care-si refuza dimensiunea locala, limitata in timp. Neapartinand comunitatii nationale romanesti, ei s-au refugiat intr-o miscare revolutionara tentaculara, apartinand unei conspiratii cu ambitii mondialiste ai carei agenti locali sunt.

Elita comunista s-a postat la periferia societatii, s-a insularizat si dupa 1948, cand deciziile lor aveau un mare impact. Aderenta a sute de mii de persoane Ia partid nu a schimbat acest tip de relatie. Sistemul nomenklaturii (al recrutarii de sus, al cooptarii persoanelor de incredere) a garantat structura inchisa a elitei comuniste vreme de decenii, pana la prabusirea ei. Ca orice secta, comunistii fac o distinctie neta intre cei care apartin sectei si ceilalti, intre ei si noi. Ei trebuie adusi la credinta, schimbati, indoctri­nati. Daca operatia nu reuseste, trebuie distrusi. Cine se opune mersu­lui inainte al istoriei, se opune progresului si binelui omenirii. Sensul istoriei numai revolutionarii profesionisti comunisti, membrii elitei, il cunosc. Ceilalti, care nu adera, nu se supun, sant in mod obiectiv dus­mani ai umanitatii. Toate celelalte elite sant dusmani obiectivi ai avangardei proletariatului; un argument suficient pentru a le decima. Ideo­logia a devenit in aceasta utilizare o limba si o logica universala, un criteriu de a departaja oamenii intre cei ce trebuie ucisi si cei ce pot fi lasati sa traiasca. Adevarurile acestei religii sunt deciziile luate de li­derii partidului, prin care insasi istoria isi dezvaluie vointa[27]. Coeziunea elitei este conditia principala a unei asemenea tentative. Centralismul democratic, principiul organizational pentru orice par­tid comunist este instrumentul menit sa-i asigure efectiv unitatea. „Principiul unitatii de clasa - iata ce a stat la baza actiunii noastre de realizare a PMR Principiul unitatii organice - aceasta este a doua idee ce ne-a calauzit Nu se putea merge pe linia crearii unui partid laburist, alcatuit din diferite organisme autonome si eterogene. Nu se putea faptui o unitate formala, care sa lase camp liber existentei a tot fe­lul de grupuri si grupulete in interiorul partidului.'[28], si atunci : „ n-au ce cauta in partid cei ce ar incerca sa aduca cea mai mica atin­gere unitatii partidului. Nici un fel de fractiuni si grupulete nu pot fi admise in partidul revolutionar al proletariatului, avangarda a intregu­lui popor.'[29] Accentul pus impotriva factiunilor nu este intamplator. Is­toria partidului comunist de pana atunci fusese istoria conflictelor din­tre grupurile rivale, a sciziunilor, a „luptelor fractioniste'. Virulenta lor a dus PCR pana-n pragul dizolvarii si i-a anihilat activitatea. Pentru o organizatie este decisiv modul in care ia nastere. In fapt, PCR a perpe­tuat clivajele, tensiunile, conflictele din 1918-1922. Multe din conflic­tele interne ale elitei de dupa detinerea puterii sunt urmarea disputelor deschise in primii ani. Raporturile cu Cominternul, problema nationala si a minoritatilor etnice, natura statului roman de dupa 1918, evaluarea situatiei din Romania, politica de aliante cu alte forte politice, inapo­ierea economica si industrializarea, revolutia intr-o tara rurala, toate au fost dezbatute inca din 1918. In jurul fiecarei chestiuni grupurile si li­derii implicati au formulat pozitii diferite. Amestecul Cominternului a complicat lucrurile, interesele si ordinele acestuia fiind cel mai adesea inadecvate situatiei concrete din Romania. Si fara interventiile, diri­jismul, dictatul Cominternului, PCR avea dificile probleme pentru asigurarea coeziunii proprii, mai ales a conducerii. Conditiile organi­zarii sale includ in premise germenii conflictelor interne din urmatoa­rele decade.

Intre septembrie 1944 - mai 1952 a existat o dualitate la varful PCR, puterea fiind impartita de Ana Pauker si Gheorghe Gheorghiu-Dej. PCR are incepand cu octombrie 1945 un Birou Politic, un secretariat, care sunt organele de decizie. Odata stabilit nucleul de conducere, PCR da semnalul unei cam­panii masive de inscrieri. Pana-n iunie 1946 sunt admisi inca o jumatate de milion de membri, cea mai rapida crestere din intreaga istorie a par­tidului. Cresterea se explica prin climatul de mobilizare maxima a so­cietatii din primii ani postbelici cand toate partidele cunosc cresteri spectaculoase. Cresterea influentei sale, mai ales dupa 6 martie 1945, a asigurat un flux constant de noi membri. Decizia Moscovei de a insta­la regimuri fidele in estul Europei si de a nu anexa administrativ aces­te tari (o varianta avuta permanent in vedere intre 1943-1948) a pus chestiunea identificarii elementelor autohtone, capabile sa guverneze subordonandu-si deciziile intereselor Moscovei. Singura forta politica ce indeplinea aceste conditii in Romania era PCR. Tactica in primii ani a fost de a transforma PCR, pana atunci un partid de revo­lutionari profesionisti, in partid de mase, integrat in societate. Cres­terea influentei insemna, mai intai, o substantiala largire a randurilor sale. O politica masiva de recrutari este orchestrata de conducerea PCR (principali artizani, Ana Pauker si Miron Constantinescu). Cei care s-au alaturat comunistilor au fost: oportunistii, atrasi de posibilitatea de a ajunge la favoruri si privilegii, muncitorii agricoli, aflati in situatia de someri, membri ai minoritatilor nationale nemultumite sau persecutate sub dictatura antonesciana; contingente de fosti prizonieri de razboi reintorsi din Rusia, deja indoctrinati sau dornici din alte motive sa cola­boreze; organizatii si grupari ale Garzii de Fier si alte partide fasciste; un contingent important il livrau elementele compromise. „Comunistii mai erau implicati si in recrutari mai specializate. Atrasesera foarte curand pe unii membri ai paturilor superioare ale societatii bucurestene. Acestea includeau generali si ofiteri de comanda care purtau responsabilitati grele pentru unele actiuni de razboi intreprinse in Basarabia, Transnistria si Ucraina, unii mitropoliti ortodocsi, capetenii ale politiei antonesciene si, indeosebi, ale politiei secrete si informatiilor, scriitori, jurnalisti, profesori universitari care se aflasera pe lista de corespon­denti, daca nu in relatii mai stranse cu ambasada germana; mai erau atrasi afaceristi, bancheri si mari industriasi, increzatori ca puteau cum­para locul in viitoarea dictatura, asa cum tacusera si in cele precedente, in sfarsit, mai erau si acei politicieni care, dupa ce servisera in diferite posturi superioare in dictaturile precedente, isi ofereau serviciile inca uneia”[30] O elita eterogena, de extractii diferite, cu mobiluri diferite, in cautarea puterii politice, in mijlocul lor se afla nucleul decizional dominat de grupul din inchisori si de grupul moscovit, care-si imparteau deciziile. Anexarea unor figuri publice cunoscute a avut ca scop dobandirea onorabilitatii si recunoasterii care-i lipsea. Elita comunista incerca astfel sa se faca acceptata de societatea romaneasca. Recrutarea in masa, fara criterii de ideologie, extractie sociala si trecut politic, tintea sa suplineasca lipsa de cadre cu experienta nece­sare institutionalizarii partidului, gestionarii economiei si adminis­tratiei guvernamentale. S-a facut apel inclusiv la legionari. Unii dintre cei trecuti de la fascism la comunism erau sincer convertiti: ei urma­sera fascismul fiindca crezusera in vagile sale promisiuni de revolutie sociala, iar acum vedeau ca perspectivele sint mai bune de partea co­munismului. Altii erau fosti fascisti carora le placea sa se incaiere sau sa-si bata concetatenii: ei ii batusera pe stingisti cind erau de partea fascistilor, iar acum erau gata sa-i bata pe reactionari in numele co­munistilor. Trei lucruri se uneau in conlucrarea intre stinga si dreap­ta radicala: ideologia lor antioccidentala, antidemocratica si etatista; organizarea partidelor lor pe verticala si lipsite de democratie interna; nevoia acuta de cadre a PCR dublata de necesitatea cadrelor legionare de a se plasa profesional in noul context. Mai multe acorduri s-au incheiat intre Garda de Fier si PCR prin care ultimii se obliga sa inceteze urmarirea penala a legionarilor, iar Garda de Fier sa furnizeze cadre partidului comunist.

De la 256 863 de membri in octombrie 1945, PCR ajunge in sep­tembrie 1947 la 710 000 de membri, cu 500 000 mai mult, primind in medie peste 200 000 de noi membri anual, in ianuarie 1948, depaseste 800 000 de membri. Partid rezultat din unirea PCR cu PSDR, PMR are in februarie l 060 000 de membri. Trecerea de la l 000 de membri la l 000 000 membri, pe durata a numai patru ani, produce dificultati in orice tip de organizatie. Coeren­ta si functionarea ei scad. Dificultatile se amplifica daca in acelasi in­terval se parcurge drumul de la o organizatie periferica, fara implicare in deciziile cu efect asupra societatii, la un partid care detine puterea, si inca exclusiv. O asemenea crestere face partidul de necontrolat, un haos de structuri paralele, de fiefuri personale, cu granite imprecise intre partid si societate.

Dupa 1948, logica strazii este inlocuita de PMR cu logica exercitarii puterii. Mobilizarea societatii scade radical, iar institutionalizarea parcurge procesul invers, in interiorul partidului, vechea garda, membrii cu stagii in PCR dinainte de 1944, slaba din punct de vedere numeric, se vede insularizata in masa noilor veniti si chiar amenintata de ponderea lor. Noii inscrisi sant prea putin influentati de retorica revolutionar-modernizatoare sau nostalgic-clandestin-mesianica a vechilor activisti. Ei doresc sa beneficieze de avantajele unui partid aflat la guvernare. Eliminarea elitei politice si economice burgheze a des­chis multiple oportunitatii pentru ocuparea a zeci de mii de posturi, pentru care apartenenta la PMR era o conditie. Eliminarea elitei politice si economice burgheze a des­chis multiple oportunitatii pentru ocuparea a zeci de mii de posturi, pentru care apartenenta la PMR era o conditie, inscrierea in PMR in­semna mai putin asumarea ideologiei lui, cat exercitiul puterii si privi­legiile unui regim monopartid. De altfel instructia lor marxist-leninista era minima, adesea inexistenta. „ dupa infrangerea guvernelor reactionare incepe navala inspre partid a elementelor carieriste si opor­tuniste, atrase de ceea ce Lenin numea ispita gigantica de a intra in par­tidul de guvernamant Iar navala de elemente oportuniste, mic-burgheze, ameninta sa copleseasca partea proletara a partidului, si sa introduca in randurile lui influenta micii burghezii. S-au strecurat in partid elemente dusmanoase, de-a dreptul, care urmareau scopul de a se camufla cat mai bine si de a submina dinauntru organizatiile de partid.. '[31].

Inlaturarea elitelor politice rivale si unificarea PCR cu PSD in februarie 1948 a impus chestiunea institutionalizarii partidului. Direc­tiile in care va opera acest proces au fost: stoparea admiterii de noi membri; verificarea tuturor membrilor si a cadrelor PMR, urmata de epurarea celor considerati nesiguri; organizarea unei intense campanii de indoctrinare prin crearea unui sistem de invatamant in cadrul PMR.

Declansata in toate partidele comuniste aflate la putere, verificarea si epurarea mem­brilor proprii venea sa schimbe radical politica de cadre de pana atunci. Politica de aliante cu grupari necomuniste a incetat. Dictatura prole­tariatului a insemnat nu numai decimarea elitelor rivale, represiunea indreptata impotriva societatii, dar si o dictatura asupra propriilor randuri. Unificarea PCR -PSDR (realizata aproape simultan in toata Europa sovietizata) a fost urmata de accentuarea eterogenitatii elitei. „Aceasta unificare a dus totodata la inrautatirea compozitiei partidului, in partid s-au strecurat elemente cu desavarsire straine clasei muncitoare, oa­meni necinstiti si descompusi moraliceste, carieristi si, in sfarsit, ele­mente direct dusmanoase - fascisti, nationalisti, burghezi, exploata­tori, agenti ai aparatului de represiune burghezo-mosieresc.'[32] Pentru liderii comunisti integrarea elitei si a cadrelor social-democrate consti­tuia o amenintare a pozitiilor proprii. Social-democratii puteau reven­dica un grad echivalent de legitimitate. Ei erau cunoscuti din perioada interbelica in mediile muncitoresti, si mai bine acceptati de cercurile intelectuale de stinga. Era consecinta unei prezente mai largi si mai ac­tive din anii '20-‘40, a traditiei gheriste in mediile mic-burgheze si mestesugaresti. Eventuala diminuare a caracterului de clasa al avangardei comuniste a fost combatuta printr-o ofensiva impotriva mediilor in care social-democratii avusesera influenta. Au fost vizati atat cei 300 000 de membri PSDR care intrasera in PMR, cat si cei 200 000 care nu intrasera. Dar, mai ales, cadrele si liderii social-democrati in­diferent de optiunea lor, sunt supusi persecutiilor politice, cei mai multi fiind in perioada 1949-1953 arestati si condamnati. Gheorghe Gheorghiu-Dej formuleaza reusita operatiei de pastrare a „puritatii' elitei comuniste in mai 1950, cand face analiza primei etape a verificarilor; „ O data cu verificarea, partidul si-a pastrat unitatea randurilor sale in jurul Comitetului Central, si imbunatatirea compo­zitiei sale sociale, si in primul rand a cadrelor de partid.'[33] Dupa unificarea unei parti a PSDR cu PCR in februarie 1948, in­scrierile in PMR au fost oprite. Faza recrutarii in masa era epuizata, pentru a face Ioc unei perioade de reorganizare. Dupa o perioada de concesii, de parasire a canoanelor leniniste, institutionalizarea partidu­lui a devenit prioritara pentru elita comunista. Concesiile facute in pe­rioada precedenta s-au datorat procesului de luare a puterii, care rela­tivizase partial intre 1944-1948 preocuparea de a structura partidul. Prezenta sovietica, de asemenea, limitase interesul pentru aceasta pro­blema, atita vreme cat luarea puterii era decisiva pentru inlaturarea celor­lalte elite din competitie. Odata detinut monopolul puterii, institutiona­lizarea partidului echivala cu constituirea unui corp de cadre (activisti) suficient de numeros, de profesional, de devotat si de indoctrinat pen­tru a controla societatea si pentru a conduce procesul de transformare a ei conform proiectului elitei. Daca puterea, problema principala a re­volutiei, cum o definea Lenin, putea fi cucerita prin sprijinul direct si masiv al unei puteri straine, guvernarea implica un organism autohton apt sa concretizeze realizarea intereselor elitei suzerane si ale celei lo-cale.

Definirea partidului in raport cu societatea implica stabilizarea efec­tivelor si cresterea gradului sau de omogenitate. Campania de verificari a avut ca scop delimitarea partidului: prin eliminarea celor care nu co­respundeau tipului de partid pe care elita (mai ales Gheorghe Gheorghiu-Dej si grupul lui) dorea sa-l creeze si prin stoparea inscrierilor.

Un alt raport care trebuie clarificat, dupa cel cu societatea, era acela cu celelalte structuri ale regimului insusi. Prima problema in procesul institutionalizarii este cum sa fie di­ferentiat, partidul de societatea inconjuratoare. Crearea si men­tinerea delimitarilor este esentiala pentru dezvoltarea organizationala in vederea prevenirii unei incalcari a organizatiei de catre societatea in­conjuratoare. Recrutarea in masa relativizase granitele PCR (PMR), cum relativizase si criteriile de clasa, in acelasi timp ii alterase puri­tatea compozitiei sociale, prin expansiunea procentelor elementelor neproletare (mica burghezie, intelectuali, functionari etc.). Pastrarea coerentei elitei, inteleasa aici ca asigurare a unei majoritati proletare in randul membrilor, dar mai ales al aparatului de partid este asigurata printr-o politica de recrutare care diferentiaza membrii dupa originea sociala si locul de munca. Sunt stabilite stagii de asteptare diferite pen­tru diversele categorii sociale: sase luni pentru muncitorii din industrii, un an pentru muncitorii din micile intreprinderi, taranii saraci si mem­brii GAC, un an si jumatate pentru alte categorii. „Din numarul celor primiti, cel putin 60% trebuie sa fie muncitori.'[34] Este urmarita consti­tuirea unei baze proletare in interiorul partidului pe care elita, mai ales grupul din jurul iui Gheorghe Gheorghiu-Dej, sa se sprijine. Daca in 1945 muncitorii reprezentau 55%, in 1948 ei sunt cu 16 procente mai putin (39%). in cifre absolute numarul lor a crescut de la circa 55 000 (din 101 810 membri PCR) la circa 400 000 (din un milion). Afluenta in PCR a fost mai mare in mediile neproletare, procentul acestora a crescut de la 45% la 61%, de la minoritate la majoritate. Fenomenul s-a accentuat dupa unificarea cu PSDR. in 1950, dupa incheierea campaniei de verificari, succesul a fost moderat in ce priveste modificarea compozitiei sociale; muncitorii ajung la 42% din 720 000, ceea ce inseamna ca circa 100 000 de mun­citori au fost eliminati din PMR intre noiembrie 1948-mai 1950.

Accentul pus pe crearea unei majoritati proletare era insuficient totusi pentru a mari coeziunea elitei, chiar daca reusita i-ar fi asigurat un sprijin mai consistent si o articulare mai eficace. O dificultate in institutionalizarea partidului a constituit-o nu numai ambiguitatea gra­nitelor sale si compozitia sociala inadecvata pentru un partid de tip nou, dar si concurenta altor structuri dinauntrul regimului, in principal a aparatului de securitate, care, datorita prioritatii de a distruge vechea societate, devenise dominant in raporturile cu aparatul de partid. Coercitia a fost principalul mijloc de a opera transformarile dorite de elita, in dauna mijloacelor politice. Acestea erau devansate si de mijloacele administrative utilizate de guvernanti. Rolul conducator al partidu­lui, dogma centrala a puterii in tipar leninist, ramanea strict teoretica atata vreme cat aparatul de partid avea o insuficienta autoritate asupra aparatului represiv si a celui guvernamental. Schimbarea raportului de forte intre aceste structuri a fost urmarita mai ales de grupul din jurul lui Gheorghiu-Dej, care-si constituise fieful propriu in aparatul PMR.

Elita politica guverneaza prin metode mai curand politice, impunand prioritatile sale, si arbitrand intre diferite grupuri de interese in folos propriu, in situatii revolutionare, de criza (care apar ciclic), de mobilizare intensa a societatii (de preluarea puterii, crize de succesiune etc.), rolul politiei politice (NKVD, Securitate etc.) devine predomi­nant, inclusiv in defavoarea elitei partidului comunist, a cadrelor si a membrilor in aceeasi masura. Partidul este cel care-si creeaza un orga­nism specializat in control si represiune. Obiectivul cuceririi puterii si guvernarii unei societati in care elita politica este o minoritate nerepre­zentativa confera un rol predominant aparatului represiv. Functia sa se extinde si asupra partidului si elitei sale. Intereseaza aici mai putin con­flictul pentru suprematie intraelite, cat masura in care aparatul politie­nesc adauga dificultati in plus procesului de institutionalizare a parti­dului comunist. Or, in toata perioada 1948-1953, urgenta si amploarea obiectivelor elitei au determinat hipertrofierea importantei Securitatii, Procuraturii, Militiei, si un amestec constant al Securitatii in decizii cu caracter politic si in controlul executarii, acestora. Campania de verifi­care si epurare s-a folosit de Securitate ca de principalul instrument pentru finalizarea ei, 200 000 de persoane „din afara partidului' fiind implicate in anchete si excluderi[35]. Hipertrofierea aparatului politienesc limita influenta partidului, in cazul Romaniei, aceasta situatie era insotita de fictionalismul de par­tid, de fragmentarea structurala din cadrul regimului si de instabilitatea membrilor - cu consecinte evidente pentru rolul conducator si statu­tul general al partidului. La fel de evidente sant obstacolele cu care s-a confruntat partidul in incercarea de a-si spori nivelul de institutionalizare. Sistemul fiefurilor personale nu se raporta numai la paralelis­mul diferitelor structuri si la intaietatea aparatului represiv asupra celui de partid. Existau relativ putine corespondente intre partidul mic, dis­ciplinat, dispus pe verticala din ilegalitate, si partidul de mase, parcelat in fiefuri personale cum era PMR in 1948. Centralizarea deciziei era relativa. Din perspectiva grupului din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, concentrarea resurselor, proiectul modernizarii, mobilizarea societatii si controlul ei strict cereau un centru de comanda unic si un aparat de partid disciplinat. Recrutarea acestuia trebuia sa se faca utilizand cri­terii politice si de clasa. In acest scop a fost organizat un sistem de educatie in interiorul PMR, pe diferite niveluri (universitati de partid, facultati muncitoresti, cursuri de un an, de sase luni etc.). In anul de invatamant 1949-1950, sistemul a fost frecventat de 249 125 cursanti, pentru ca un an mai tarziu, numarul lor sa ajunga la 323 862[36]. For­marea cadrelor trebuia sa atinga mai multe obiective: - indoctrinarea: insusirea ideologiei marxist-leniniste fiind unul dintre elementele care ii separau pe membrii de partid de restul socie­tatii, trebuind in acelasi timp sa asigure un grad mai mare de coeziune interna; - profesionalizarea cadrelor: selectia de pana atunci fusese intim-platoare, si nivelul celor care intrasera in aparat era scazut, oameni cu un grad de educatie redus la invatamantul elementar, de origine munci­toreasca sau taraneasca, cu o insuficienta experienta si pricepere mana­geriala pentru a realiza ambitioasele proiecte ale elitei politice; - asigurarea unui corp de cadre loial lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care sa impartaseasca aceleasi prioritati cu el si cu oamenii lui.

Cursantii au fost plasati in structurile partidului, la toate nivelurile, in cativa ani, aparatul nesigur, lipsit de disciplina, avand devotament diverse, un scazut nivel de instructie, neindoctrinat a fost inlocuit. Tipul de institutionalizare vizat de Gheorghiu-Dej a fost unul patrimo­nial. El a facut eforturi de a distruge fiefurile celorlalti lideri comunisti consacrati, pentru a transforma intregul partid in propriul lui fief. Dintr-un partid cu mai multe retele clientelare, Gheorghe Gheorghiu-Dej a transformat PMR intr-unul cu un singur patron. Strategiile de casti­gare a adeziunii si de industrializare reclamau o concentrare a puterii la nivelul elitei, ca si formarea unor cadre de partid caracterizate in mod ideal de capacitatea uniforma de a asculta de ordine.

Eliminarea in mai 1952 a grupului Pauker-Luca-Georgescu a asigurat suprematia aparatului de partid asupra celui guvernamental si, un an mai tarziu, asupra celui politienesc. Sub conducerea lui Alexandru Draghici, MAI se subordoneaza nu cadrelor PMR sau elitei pe ansamblu, ci lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Personalizarea si patrimonializarea partidu­lui devin fapt si sunt principalele elemente coagulante.

Dintr-un partid parcelat in feude si clanuri care-si disputa permanent gra­nitele autoritatii si accesul la resurse, PMR a devenit un tipic partid de tip nou, cu un lider avand controlul absolut asupra partidului. Fideli­tatea fata de ideologic sau partid este mediata de secretarul general.

Alta caracteristica a acestui tip de institutionalizare il constituie gra­dul ridicat de autonomie fata de societate, o strapungere decisiva, o realizare perceputa corect ca fiind dependenta de crearea unei organizatii ai carei membri sa aiba putine angajamente externe. De fapt, in lumina preocuparii sale de creare a unui aparat de cadre relativ imun la apelurile societatii inconjuratoare, insistenta elitei romanesti asupra controlului (sau coeziunii) era perfect indreptatita. Aparatul de partid, pe masura cresterii gradului de institutionalizare, se separa de mediul social. El actioneaza exclusiv conform ordinelor ve­nite de la nucleul decizional, nu este in nici un fel modelat de mediu, de presiunile realitatii. Rolul lui este de a infaptui proiectul unei elite care se imagineaza mesianic-revolutionara.

Raporturile elitei comuniste cu societatea, in ciuda unor transfor­mari relative intre 1948-1955, au ramas in esenta aceleasi. Continutul acestor raporturi a fost subordonarea completa a societatii. Dictatura proletariatului a fost un regim dirijat exclusiv fara nici un mecanism de control din partea societatii de o infima minoritate, intr-un con­text istoric atipic sfarsitul razboiului, invazia unei armate straine intr-un teritoriu unde exista o grupare care impartasea ideologia lideri­lor tarii victorioase, ea accede la putere, cu sprijinul acestora. Natura raporturilor elita-societate a fost data de conditiile preluarii puterii. Uzurparea puterii politice a fost urmata de distrugerea institutiilor de­mocratice traditionale. S-a adaugat folosirea masiva a unor forme si grade diverse de violenta indreptata simultan sau/si succesiv impotriva tuturor segmentelor societatii. Elita comunista nu s-a identi­ficat pe sine cu societatea, desi s-a considerat de la inceput intruchiparea intereselor societatii. Dar mai intai s-a considerat un detasament al revolutiei proletare mondiale, in subordinea elitei sovietice. Parado­xul se explica prin doctrina acestei elitei,. Mesianismul acestei elite a fost dat de viziunea asupra soci­etatii si de convingerea ei ca exista un sens al istoriei cunoscut doar de comunisti, ei fiind constiinta si bratul inarmat al unei inevitabile evolutii spre o societate fara clase.

Ajungand la putere, elita trece la un program de transformari rapide si vaste care sa apropie societatea asa cum era ea la sfarsitul anilor '40 de modelul marxist-stalinist. Intr-o realitate recalcitranta, elita a organizat un asalt generalizat si simul­tan asupra societatii. Ea s-a folosit de metode variate menite sa substi­tuie politica de tip traditional cu propriile practici revolutionare. Scopurile au fost aparent contradictorii: mobilizarea si paralizarea societatii[37]. Distrugerea spontaneitatii societatii echivala cu aducerea ei sub totalul control al elitei comuniste. Nimic nu mai trebuia sa se pro­duca daca nu fusese planificat, ordonat, organizat de sus. O societate ierarhizata, de model cazon, in care informatiile si deciziile circula uni­directional s-a configurat astfel intr-un termen relativ scurt. Scopul fi­nal a fost de a crea o alta societate romaneasca. O prima etapa trebuia sa fie distrugerea vechii societati, prioritar a structurilor de raliere ale intereselor ei. A doua etapa: substituirea lor cu institutii si forme de coa­gulare ale ansamblului social specifice, subordonate unei vointe po­litice unice.

Intre 1948-1953 „noii stapani au fost preocupati de zdrobirea si eli­minarea oricarei alternative politice interne'.[38] Teroarea a avut in prin­cipal un caracter politic. Elitele politice si economice burgheze au de­venit tinta principala a represiunii (procese, arestari). Teroarea a fost folosita nu numai pentru a sanctiona fapte considerate delicte, dar si ca mijloc de reconstructie sociala si ca instrument fundamental in perpe­tuarea sistemului. A avut proportii de masa, si a atins pe langa mili­tantii si liderii partidelor rivale, fosti demnitari, comandanti militari, oameni de afaceri, intelectuali cunoscuti, burghezi si tarani, instariti sau saraci, dar si muncitori. Dimensiunile acestui atac masiv impotriva societatii indica mai precis ca orice gradul de izolare al elitei comuniste. Ea nu avea aliati si nici o baza politica interna proprie. Se prezenta ca un grup subordonat ocupantului strain aflat in conflict cu societatea romaneasca. Pentru ea, pericolele existau in toate straturile societatii.

Reactia societatii in fata terorii a fost defensiva. Nu trebuie uitat ca era pentru prima data expusa unui asemenea atac. De asemenea, ca re­gimul se folosea de tehnici combinate, alaturand terorii manipularea, diversiunea, campaniile de mobilizare, coruperea. Pozitia de forta in care se afla elita comunista dupa alegerile din 1946, interzicerea partidelor, abdicarea regelui si nationalizarile au limitat radical capacitatea de rezistenta a societatii. Acestor factori li s-a adaugat prezenta Armatei rosii, a consilierilor NKVD etc. Declansarea terorii in 1948 a gasit societatea acomodata cu exercitarea violente i asupra ei, slabita in capacitatea sa de a se opune.

Climatul international era extrem de tensionat. Razboiul rece se afla la apogeu. Experientele nucleare, razboiul din Coreea, criza Tito-Stalin, respingerea planului Marshall, razboiul civil din Grecia au creat un mediu politic extern favorabil izolarii Romaniei si desfasurarii asaltu­lui represiv asupra societatii. Tema patriei in primejdie, a cuceriri­lor poporului amenintate de agresori, posibilitatea unui atac nuclear american au fost instrumentele crearii unui climat de stare de asediu extrem de propice luarii celor mai represive masuri impotriva popu­latiei. Ascutirea luptei de clasa a fost argumentul ideologic care a justi­ficat deportarea, arestarile, inscenarea de procese, asasinatele. Chema­rile la vigilenta revolutionara atrageau atentia asupra dusmanilor strecurati in interior, in intreg intervalul a fost intretinuta psihoza ame­nintarii cu razboiul ultim, dublata de demonizarea Occidentului. Ido­latrizarea lui Stalin si a Armatei rosii a constituit mitul salvationist al epocii, intretinut intens de propaganda, in acest climat, etichetarea ve­chilor elite politice, militare, intelectuale, profesionale ca dusmani ai poporului, agenti imperialisti, spioni, complotisti etc., era numai un pas inainte spre izolarea, arestarea, judecarea, condamnarea si, in multe cazuri, uciderea lor. Purificarea etnica practicata de extrema dreapta este inlocuita de purificarea pe criterii de clasa, la adapostul mitului cetatii asediate. Starea de asediu nedeclarata, mentinuta de elita gu­vernanta dupa 1948, trebuia sa fie oglindirea acestei amenintari externe si a razboaielor purtate fie cu armele ca-n Coreea si Grecia, fie in mass-media impotriva SUA, Iugoslaviei etc. Acestea au servit drept pretext razboiului impotriva populatiei dus de elita comunista autoh­tona. Ea a dus un razboi perpetuu impotriva propriului popor, nu fiindca acesta ar fi opus mai multa rezistenta, ci fiindca, in principal, clasa conducatoare avea nevoie de starea de razboi si agresiune pentru a-si mentine pozitia[39].

Teroarea exprima natura raporturilor dintre elita si societate in epo­ca razboiului rece, dar si preponderenta in interiorul elitei guvernante a aparatului politienesc. Elita isi creeaza institutii specifice pentru a in­strumenta politica ei represiva, tintind distrugerea institutiilor demo­cratice, a sistemului de valori, a oamenilor si grupurilor care i se opun in mod real sau i s-ar putea opune. Dintre toate structurile noi aparute pentru a consolida dictatura, institutiile represiunii sant cele mai conectate la autoritatea sovietica, in fapt i se subordoneaza direct. Accentul pus pe politie ca singurul organ al pu­terii se mai poate explica partial prin aspiratia totalitara la a guverna lumea, prin abolirea constienta a deosebirii dintre o tara straina si tara proprie, dintre problemele externe si interne.”[40]

Subversiunea, provo­carile, intimidarile, arestarile, procesele se deruleaza instrumentate de DGSS impotriva unei populatii. Puterea politica este privita ca o zona in detinere exclusiva, iar societatea ca o populatie ostila care trebuie pacificata, adusa sub control, silita sa munceasca in folosul elitei si conform viziunii ei. Aparatul de represiune in primii 15 ani ai regimului comunist s-a amplificat. S-a creat cadrul legislativ propriu pentru a servi represiunii. Prin­cipalul instrument a fost Decretul 199/1950 pentru sanctionarea unor infractiuni care primejduiesc securitatea statului. Acest decret completa Legea 16/1949 si Codul Penal caruia i s-au adus modificari (1948) in sensul cresterii pedepselor si introducerii de noi infractiuni, toate cu caracter politic. Tentativa de a supune teritoriul statului nos­tru sau o parte din el suveranitatii unui stat strain, de a stirbi indepen­denta nationala, transmiterea de secrete de stat unei puteri straine, uneltirea impotriva securitatii interne si externe a RPR, constituirea de bande in scop terorist sau de sabotaj (orice asociere putea fi etichetata astfel) erau pedepsite cu moartea, „Romania fiind astfel prima tara a Europei rasaritene care a largit atat de mult sfera pedepsei capitale'[41].



O administratie numeroasa gestiona o forta de munca lipsita de drepturi. Violenta devenea o constanta a vietii sociale si a reglarii ra­porturilor dintre grupurile de interese, in principal intre cel dominant si restul societatii. Conflictele de munca, nerealizarea planului, divergen­tele de opinii, dificultatile in aprovizionare, competitia pentru cariere etc. sunt transate prin politizarea lor si recurgerea la represiune. Cu cat criza se adanceste iar presiunea asupra societatii se accentueaza, te­roarea se extinde, pana la a cuprinde intreaga societate (1951-1953). Elita comunista a fost, de asemenea, expusa. Segmente ale ei au cazut victima represiunii, confirmand regula dupa care teroarea nu se opreste la limita celor care au declansat-o, ea se intoarce impotriva initiato­rilor. In faza aceasta in care elita are ca prioritate demolarea vechilor structuri, institutiile abilitate sa atinga acest scop devin dominante, pri­oritare fata de altele (partid, guvern, armata, justitie etc.).

Represiunea a proliferat si pentru a tine populatia pasiva intr-o vreme de mari lipsuri. Criza economica a fost generata de ocupatie, de administrarea industriei dupa nationalizare, de presiunea asupra tara­nimii. Cauza principala a fost insa politica de mentinere a conditiilor de viata Ia un nivel scazut. Elita a procedat astfel din mai multe motive: pentru a satisface livrarile catre URSS; datorita directionarii inves­titiilor in directii strategice, cerute de URSS fortificatii la granita cu Iugoslavia, inarmare, sustinerea Coreei de nord, canalul Dunare-Marea Neagra; pentru realizarea programului de industrializare. Rezul­tatul a fost haosul economic si saracirea populatiei. Dezintegrarea ve­chilor relatii, a economiei de piata, dupa 1948 si incapacitatea celor noi de a rezolva dificultatile aparute au creat o situatie extrem de tensiona­ta. Represiunea a fost folosita pentru a preveni protestele populatiei si pentru a le pedepsi atunci cand totusi aveau loc.

Represiunea a fost un instrument folosit nu numai pentru a pacifica populatia si a preveni organizarea nemultumirilor, dar si pentru a egali­za, a face dependenti economic supusii, pentru a introduce noul tip de relatii. Elita a folosit mijloacele financiare pentru, a-si impune vointa politica, pentru a elimina din societate orice sursa de autonomie. Legislatia a suferit transformari, si s-a introdus inclusiv pedeapsa capi­tala pentru delicte economice (neglijente care aduceau pagube indus­triei nationale, sabotaj economic etc.) ca si pedepse grave pentru neindeplinirea planului, furt, delapidare etc.

Lupta de clasa se ascute pe masura inaintarii omenirii spre comu­nism, a tradus in aplicarea ci o realitate: cu cit saracia este mai raspandita si resursele mai putine, cu atat conflictul intre gru­purile sociale pentru a-si asigura supravietuirea este mai violent si ia aspectul unui conflict deschis. Alibiul teoretic al elitei 1-a constituit principiul luptei de clasa inteleasa ca motor al istorici.

Mobilizarea unui segment al societatii impotriva altora si eliminarea acestora din urma a fost precedata si insotita de descalificarea celorlalti, considerati reziduuri ale istoriei, inainte de a fi condamnati de tribunale speciale, vechile elite politice, intelectuale, profesionale, administrative, militare fusesera condamnate de istorie. Data fiind victoria inevitabila a pro­letariatului condus de avangarda sa revolutionara, celelalte clase si categorii erau oricum sortite sa dispara. Teroarea a fost justificata ast­fel ca o micsorare a costurilor sociale ale tranzitiei spre societatea fara clase. Arderea etapelor, accelerarea proceselor istorice, distruge­rea burgheziei erau punctele din program care generau la randul lor represiune. Societatea fara clase putea fi infaptuita in aceasta viziune aici si acum si nu era rodul unor transformari indelungate si gradu­ale. Ceea ce a insemnat distrugerea bazei economice si institutionale a existentei, ca si distrugerea fizica a celor care apartineau de ele. In perioadele revolutionare, de rasturnari sociale, la conducerea eli­telor politice se impun elemente radicale. Conflictele recruteaza si im­pun clemente pentru care negocierea, compromisul nu intra in arsena­lul luptei politice. Comunistii romani veneau la suprafata vietii politice dupa multi ani de inchisoare, exil, clandestinitate. Ei priveau societatea romaneasca cu neincredere si resentiment si nu-si propuneau sa reali­zeze un pact cu societatea - comportament tipic al unei elite politice traditionale. Nici macar cu clasa muncitoare. Ei au incercat impunerea unui model de natura teoretica, a unei viziuni, in practica consecinta a fost aplicarea unei politici care sa duca la destructurarea societatii si la construirea alteia noi, pe alte baze, care sa-i accepte si pe care noua eli­ta s-o controleze in mod absolut. Comportamentul politic agresiv, ex­tremist, decurgea de aici. Brutalitatea, cruzimea, predispozitia spre folosirea mijloacelor violente in transarea divergentelor au fost criteri­ile de selectie si conservare a pozitiilor in ierarhie. Tratamentul dur impus populatiei (care se alcatuia din dusmani ai poporului, banditi si spioni, degenerati, elemente descompuse, verifica ura de clasa, cultivata de elita comunista. Pierderea vigilentei revolutio­nare echivala cu pactizarea cu dusmanul de clasa, cu tradarea cla­sei muncitoare si a partidului, acuzatii care s-au auzit frecvent in cadrul verificarilor initiate in 1948 de Biroul Politic al PMR. Celelalte elite trebuiau sa fie distruse. Compromisul politic, impartirea puterii cu acestea erau excluse.

Intre 1948-1953, distrugerea celorlalte elite a fost prioritatea numarul unu. impotriva lor au fost mobilizate si concentrate eforturile aparatului politic si represiv, ale justitiei si administratiei. Politica elitei comuniste era conceputa in termenii eliminarii fizice si politice si nu ai guvernarii democratice pe criteriile reprezentativitati.

Alta sursa a terorii este ideologia. Credinta cvasireligioasa in misiunea istorica a partidului fost miezul in jurul caruia s-a derulat in­treg fenomenul represiunii. Teroarea a avut - din perspectiva elitei comuniste-misiunea de „a inlatura raul din lume, de a curata si purifica societatea, de a co­recta nedreptatile istorici, de a construi cea mai buna dintre lumi'[42]. Principiul stalinist al unitatii dintre practica si teorie a transformat ideo­logia marxista intr-un instrument practic, concret al represiunii. Ea a fost folosita de cei care detineau monopolul acestei filozofii pe care au impus-o societatii ca singura viziune asupra existentei si ca o obligatie de a si-o asuma (in locul altor viziuni, religioase sau laice) si de a trai conform preceptelor ei. Stiinta, invatamintul, cultura sunt direct luate cu asalt. Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller, C.I. Gulian, Iorgu Iordan s.a. au anihilat - prin controlul asupra editurilor, presei, dar si prin alte mijloace, mergand de la intimidare si epurare pana la incarcerarea intelectualilor-libertatea de expresie. Viata stiintifica si culturala a fost redusa la o campanie de propaganda. La 9 iulie 1948 Marea Adunare Nationala hotaraste reformarea Aca­demiei Romane. Decizia anula autonomia Academiei, confisca sursele de venituri, proprietatile, elimina o parte dintre membri. La 3 august 1948 prin publicarea legii invatamantului s-a declansat sovietizarea educatiei. Astfel vechiul sistem a fost distrus, „ cele doua masuri au echivalat practic cu desfiintarea ca institutii autonome a invatamantului si Academiei si transformarea lor in simple anexe ale politicii si ideo­logiei'[43]. Industrializarea a fost o problema esentiala pentru elita comunista. Numai monopolul puterii a avut o mai mare importanta. Elita comu­nista s-a identificat cu transformarea tarii intr-o tara industriala mo­derna, in acest plan ea nu s-a deosebit de alte elite din tarile in curs de dezvoltare, comuniste sau necomuniste. Angajamentul absolut catre industrializare insemna ca aceasta politica nu este negociabila, ca prioritatea ei pentru Romania nu poate fi pusa la indoiala. In rapor­tul politic la Conferinta Nationala a PMR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej respingea ideea ca Romania ar fi o tara eminamen­te agrara. Cei care sustineau acest lucru, „tindeau sa tina Romania in conditii de inferioritate fata de statele mari industriale, sa ramanem tributari acestor state in ce priveste produsele industriale, impiedicand dezvoltarea industriala a Romaniei, ei impiedicau prin aceasta dezvol­tarea culturala si bunastarea materiala a maselor largi populare..im­potriva acestor teoreticieni reactionari, care cautau sa faca din tara noastra un apendice al marilor state industriale, ne-am ridicat dintotdeauna noi, marxistii, sustinand ca progresul tarii noastre este in direc­ta si nemijlocita legatura cu progresul industrializarii tarii si ca de taria industriala depinde in mare masura insasi independenta statului nostru. De existenta unei industrii dezvoltate se leaga existenta clasei munci­toare, care reprezinta garantia democratizarii vietii noastre publice, ga­rantia lichidarii feudalismului si mosierimii. O industrie grea puter­nica.. este pivotul in jurul caruia intreaga economie a tarii se va dezvolta.. Dezvoltand industria grea metalurgica, se deschid posibi­litatile cele mai largi pentru utilizarea intregii forte de munca.., pre­cum si indeplinirii acelui rol economic important pe care tara noastra poate si trebuie sa-1 joace in aceasta parte a Europei.'[44]

Raspunsul elitei comuniste s-a dezvoltat pe directiile acestor argumente. Natio­nalizarea mijloacelor de productie, protectionismul si autarhia in plan economic, programele masive de investitii in industrii, mai ales cea grea, planificarea centralizata pentru a concentra decizia si resursele - erau raspunsul ei. Monopolul puterii era justificat prin necesitatea de­pasirii in scurt timp a inapoierii. Elita comunista urma sa joace acest rol asumat inainte de burghezia occidentala. „ in tarile revolutiilor comuniste n-au existat asemenea forte, astfel ca rolul lor a trebuit sa fie luat de organele revolutionare insesi, de noua autoritate, adica de par­tidul revolutionar.[45] Elita comunista s-a identificat cu industrializarea. Fetisizarea industrializarii indica rolul ei in strategia noii elite si functi­ile care i se atribuiau: - anularea decalajelor istorice fata de Occident; - construirea altei societati in locul celei existente.

Problema lichidarii inapoierii ramane aceeasi ca si pentru elitele burgheze. Raspunsul este diferit deoarece conceptul de modernitate si mijloacele de a o realiza sunt altele. Generatia de la 1848 a considerat absenta unei burghezii suficient de puternica economic, de integrata cu pietele occidentale, ineficienta institutiilor si a relatiilor feudale drept obstacole in calea modernizarii. Raspunsul propriu a fost dezvoltarea prin toate mijloacele a unei burghezii nationale, agent al modernizarii Romaniei si transformarea graduala a societatii in sensul occidentali-zarii ei, pe masura disparitiei relatiilor de tip feudal. Actiunea elitei comuniste a fost in directia opusa, a dezoccidentalizarii societatii, a eli­minarii relatiilor capitaliste si a institutiilor burghezo-liberale. Efectul a fost reaparitia multor raporturi premoderne in societatea romaneasca, o data cu disparitia institutiilor democratice si a proprietatii private. Stratificarea rigida, ierarhizarea societatii in functie de apropierea de centrul decizional, constituirea unei societati complet dependente fata de stat — au fost consecintele acestei optiuni. Efectele scontate - de eliberare a societatii si accelerare a modernizarii - nu s-au produs. Proletariatul industrial a fost pentru marxisti prototipul lumii modeme. In acelasi sens, elita comunista a desfiintat proprietatea privata pentru a o inlocui cu proprietatea de stat, a distrus economia de piata si a im­pus planificare centralizata. Proprietatea de stat, planificarea centrali­zata au fost considerate mijloace mai eficiente decat concurenta si pia­ta. Statul - sub controlul politic al elitei comuniste -  concentra resursele umane, financiare, productive, de materii prime. Politicile an­gajate de elita comunista constau in colectarea resurselor din zone aflate in afara industriei si investirea lor in industrie. Ceea ce a impus etatizarea proprietatilor, colectivizarea agriculturii, tocmai pentru a crea resursele accelerarii dezvoltarii industriale.

Gradul de complexitate al societatii romanesti, al institutiilor sale, si al capacitatii sale de a rezolva conflictele intre grupurile de interese era superior celui din URSS. Impunerea modelului sovietic dupa 1948 echivala cu o schimbare structurala. Reglarea conflictelor de interese se va face pana in 1989 prin eliminarea elitelor concurente, prin blocarea manifestarii altor interese, si nu prin negociere si compromis. Modelul tintea concentrarea resurselor si exploatarea lor de catre un singur grup, cel al elitei bolsevice. Consecinta a fost anihilarea vechilor diferentieri sociale, de tip burghez, a structurii de proprietate specifice capitalis­mului, distrugerea segmentelor asemanatoare cu ale Occidentului, cele mai dinamice, mai apte sa modernizeze in mod real societatea.

Industrializarea nu a fost pentru elita comunista un proces strict economic. Ea a fost conceputa ca principalul mijloc de a transforma societatea romaneasca conform viziunii sale. Obiectivul societatii tara clase urma sa fie realizat dupa o perioada intermediara, in care trebuia rezolvata problema inapoierii. Ca parte a unui proces care trebuia sa inlocuiasca structurile distruse ale societatii, industrializarea era princi­palul mijloc de construire a unei noi societati, cum represiunea era pen­tru distrugerea vechii societati. Represiunea si industrializarea erau asadar parti ale aceluiasi proces de constituire a unei alte societati. Di­mensiunea politico-ideologica a industrializarii era mai presus de aspec­tul depasirii nivelurilor atinse de industria romaneasca in perioada antebelica. Chestiunea era nu doar de a depasi productia atinsa de ex­tractia petrolului, productia de energie electrica, de carbune si fier etc., ci de a schimba natura raporturilor intre diferite segmente ale societatii, si mai ales intre elita si societate. Etatizarea proprietatii private din in­dustrie, aducerea sub control a tuturor resurselor, lansarea primului plan cincinal in 1950, dupa reforma monetara si nationalizarea bancilor, au fost instrumentele destructurarii societatii, ale modificarii structurii so­ciale, ale demolarii institutiilor democratice si ale distrugerii structurii de proprietate, principalul generator de autonomie a diferitelor seg­mente ale societatii, inainte de a se lansa in programul sau radical de industrializare, elita comunista trebuia sa devina mai intai proprietarul economiei. Nationalizarea a constituit punctul de ruptura de vechile relatii. Ea a avut un caracter violent. Elitele economice, administrative, politice interbelice au pierdut pozitiile dominante. Raporturile sociale s-au modificat radical. Nationalizarea a consolidat pozitiile elitei co­muniste in dauna celorlalte elite. Societatea, dezarticulata prin distru­gerea vechii structuri de proprietate, s-a transformat intr-o masa depen­denta si aservita[46]. A aparut un grup social conectat cu proprietatea de stat, concomitent cu disparitia grupurilor sociale legate de proprietatea privata. Gradul de complexitate al societatii a scazut radical. Configu­ratia ei a pierdut trasaturile care o apropiau de Occident. Autonomia grupurilor de interese fusese redusa treptat intre 1945-1947. O data cu trecerea in proprietatea statului a intreprinderilor, ele dispar. Puterea politica a fost utilizata pentru a distruge vechile relatii si a constitui altele. Proprietatea privata se reduce masiv pentru a face loc proprie­tatii de stat, si o data cu aceasta, revolutionarii profesionisti se trans­forma din paria societatii, in stapanii ei.

Nationalizarea a constituit faza pregatitoare a lansarii efortului de industrializare. Scopul a fost concentrarea resurselor si deciziilor in mainile elitei. Odata acest obiectiv realizat, economia a fost directionata spre accelerarea ratei de dezvoltare. Trebuie observat gradul scazut de eficienta al acestei metode, care-si propune sa concentreze resurse­le si decizia (ceea ce ar corespunde unei necesitati reale in aceasta faza a modernizarii).

Doua planuri anuale 1948, 1949 preceda primul plan cincinal 1950-1954. Strategia a fost identica celei sovietice de la inceputul anilor '30. De altfel, o data cu 1944, economia Romaniei este subordo­nata necesitatilor economiei sovietice: mai intai, sub pretextul necesita­tilor razboiului; apoi, pentru plata datoriilor de razboi si pentru susti­nerea pregatirilor de razboi pe fundalul conflictului cu Iugoslavia si al razboiului din Coreea; in sfarsit, in numele colaborarii din lagarul so­cialist. Subordonarea economici romanesti a fost trasatura esentiala a acestei perioade. Romania a fost tratata ca o tara invinsa. Ea a trebuit sa plateasca, conform Conventiei de Armistitiu, 300 milioane de dolari (la cursul din 1938) in bunuri pentru distrugeri cauzate de operatii mili­tare si ocupatie si sa restituie bunurile ridicate de Armata si adminis­tratia romana de pe teritoriul URSS in perioada 1941-1944. Pentru Ucraina, Basarabia si Bucovina se adaugau alte plati, in valoare de 508,5 milioane dolari (la cursul din 1945). Plata s-a facut in bunuri, in special petrol, grane, vite. Termenul de plata a fost prelungit de la sase la opt ani, iar in 1948, ceea ce nu fusese platit pana atunci a fost redus la jumatate. 9 milioane de tone de petrol au fost livrate URSS in contul reparatiilor intre 1944-1948[47].

Un alt element al subordonarii economiei romanesti celei sovietice 1-au reprezentat sovromurile, companii mixte romano-sovietice in care Romania a contribuit cu capital, mana de lucru, materii prime, utilaje, iar URSS a participat cu bunuri apartinand germanilor confiscate in contul datoriilor de razboi. Productia sovromurilor era impartita jumatate-jumatate intre partea sovietica si partea romana. Altfel spus, fara sa contribuie cu nimic la capitalul social sau financiar, URSS prelua jumatate din productie. Cum sovromurile s-au constituit in sectoare­le profitabile ale economiei romanesti, a rezultat inca un mijloc de ex­ploatare a economiei si a resurselor romanesti. Economia romaneasca a fost exploatata intens. Ea suferise in anii 1941-1944 mai putine dau­ne decat economiile altor tari. Cu toate acestea, refacerea economiei dupa razboi a fost mai tarzie decat a acestor tari. Pierderile de capital fix ale Romaniei din timpul razboiului au reprezentat doar 30% din produsul national al anului 1938. o proportie mai mica decat in orice alta tara est-europeana. Cu toate acestea, nivelul antebelic al productiei industriale a fost atins mai tarziu decat in Polonia, unde pierderile de razboi s-au ridicat la 350% din produsul anului 1938.

Razboiul rece a determinat prioritatile industrializarii. Ramurile in­dustriei de razboi au primit masive investitii: industria metalurgica, ramurile producatoare de energie, constructoare de masini, ciment si materiale de constructii.

Proportiile sunt aceleasi si au pastrat in linii mari proportiile din bugetul sovietic, cu un accent marcat pe industria grea si constructoare de masini (50,2% din totalul investitiilor in pe­rioada 1951-1955), si neglijarea celorlalte ramuri ale economiei. Sus­tinerea unui asemenea program de investitii s-a facut prin extragerea de resurse in principal din agricultura, si prin mentinerea unui nivel de salarizare extrem de scazut, in 1948, in orase, salariile reprezentau intre un sfert si jumatate din nivelul antebelic. Forta de munca era subsalarizata, iar oferta de forta de munca suficienta. Exodul de la sat la oras numara aproape un milion de oameni.

In industrie si constructii numarul salariatilor s-a dublat intre 1950-1953. Rationalizarea, cartelele, lipsurile in aprovizionare a bunurilor de consum au fost constante intre 1948-1953. Romania este ultima tara din blocul sovietic care a desfiintat cartelele, cotele obliga­torii si rationalizarea produselor de consum (1955-1956). De subliniat ca sovieticii, sprijinind industrializarea Romaniei in aceasta epoca, isi realizau propriile lor interese. Dar acest sprijin rezona cu vointa elitei romanesti, preocupata intens de modernizare. Decizia sovietica din 1948 de a conferi un caracter obligatoriu acestei politici pentru toate elitele est-europene a avut efectul de a intari caracterul absolut al anga­jarii PMR in procesul de industrializare, dorinta sa de a traduce anga­jamentul in fapte si increderea in capacitatea sa de a reusi.

Politica agrara desfasurata de elita comunista in primii ani postbe­lici a avut mai multe perioade. In fiecare scopurile si mijloacele au fost diferite, in 1944-1945 PCR a chemat la reforma agrara, nu la colecti­vizare. Taranimea se afla la 20 de ani de la o alta reforma agrara, in 1922, Romania a cunoscut cea mai radicala reforma agrara din Europa de dupa primul razboi mondial: s-au distribuit 4 312 920 ha de pamant la l 036 367 tarani, 29,7% din suprafata arabila a tarii. Reforma agrara a creat o numeroasa clasa de mici proprietari, in 1945, o alta reforma agrara a distribuit l 057 674 ha de pamant la 796 129 tarani[48]. Existau peste 3 milioane de gospodarii sub 5 ha, 75% din totalul gospodariilor. Pana in 1949 obiectivul urmarit de PCR a fost instrumentarea conflic­tului intre proprietatea mare si medie, pe de o parte, si proprietatea mica si mijlocie, pe de alta parte, ultima avand suportul comunistilor.

Desfiintarea mosierimii ca clasa si distrugerea relatiilor semifeu­dale din agricultura ca pas in desavarsirea revolutiei burghezo-democratice erau inscrise in programul PCR din perioada antebelica. Co­munistii au urmarit neutralizarea potentialului politic al taranimii intre anii 1944-1947, si atragerea ei in zone de influenta anticapitaliste si antiburgheze. Reforma agrara a avut ca scop fixarea taranimii pe po­zitii daca nu favorabile, macar neutre in ce priveste guvernul Petru Groza. Experienta tuturor revolutiilor indica ponderea si capacitatea taranimii de a-si impune prioritatile, cel putin pentru o vreme. Tarani­mea a devenit dupa 1945 un instrument politic puternic in mainile celor care o controlau economic si mai ales politic. Anihilarea influentei vechilor elite asupra satelor a fost unul dintre mijloacele prin care co­munistii au distrus baza sociala a acestor elite. Reforma agrara a con­stituit o parte a politicii de aliante cu forte din afara proletariatului, care corespundea politicii fronturilor populare, politica dirijata de la Mos­cova in tot estul si centrul Europei. Obiectivele transformarii agricul­turii se limitau la o generica alianta a clasei muncitoare cu taranimea si nu depasea limitele redistribuirii proprietatii. Chestiunea colectivizarii era amanata pentru viitor, si adesea declaratiile liderilor comunisti au contrazis o asemenea eventualitate, in pozitiile despre natura regimu­rilor de democratie populara ca distincte de cel sovietic, rezolvarea diferita a problemei agrare a fost unul din punctele centrale sustinute de liderii comunisti din Europa centrala si de est.

Dificultatile economice ale refacerii economiilor distruse de razboi impuneau de asemenea rezerva in ce priveste solutia sovietica. Cu 76,5% populatie rurala, un asalt al elitei comuniste, chiar in conditiile ocupatiei sovietice, era sortit esecului. Guvernul Petru Groza era izolat, nu dispunea de toate mijloacele pentru a-si impune dominatia absoluta. Politica taraneasca adoptata de comunisti intre 1944-1947 a fost ex­presia raportului de forte real si a incapacitatii elitei comuniste de a deschide alte ostilitati pe un nou front, pe langa acelea pe care le purta in plan politic contra elitei politice burgheze. In chestiunea agrara, ea abordase o solutie de compromis, autolimitata. Era reeditarea solutiei date de Lenin in 1921. Limitarea initiativelor elitei comuniste s-a dato­rat si celor doi ani succesivi de seceta 1945, 1946. Efectele au fost gra­ve: criza alimentara in orase mai ales, incapacitati de plata fata de URSS, scaderea cantitatii de materii prime livrate industriei prelucra­toare, micsorarea pietei de desfacere pentru industria autohtona. Re­forma agrara a inlaturat nedreptatile sociale si a eliminat resturile unei clase sociale traditional opusa stangii, dar nu a rezolvat problemele economice.

In 1947, o data cu configuratia razboiului rece care se precizeaza, politica agrara a PCR si-a schimbat prioritatile. Planul Marshall ameninta sa anuleze castigurile sovietice daca ar fi fost acceptat. Superio­ritatea economica si tehnologica a SUA, deschiderea pietelor pe care acest plan il propunea au determinat refuzul URSS. URSS a impus aceeasi decizie tarilor aflate sub controlul sau. Europa de est si de vest se separa, in scurt timp, 2-3 ani, de la aceasta data, economiile aflate sub controlul sovietic au suferit o transformare masiva. S-a modificat radical structura proprietatii, legaturile cu pietele traditionale au fost intrerupte etc. Economia de comanda, supusa planurilor centralizate, a inlocuit economia de piata, in agricultura, elitele locale au declansat - la cererea Moscovei campanii de colectivizare. Clasa taraneasca, asa cum era in primii ani postbelici, trebuia sa dispara. O parte urma sa ingroase proletariatul industrial, minoritar numericeste, alta parte urma sa devina proletariat agricol, servind fermele de stat sau gospodariile colective. Ca si formula de compromis cu taranimea, practicata intre 1944-1948, si aceasta era reluarea unei solutii aplicate in URSS, de data asta cea din 1929. Cu aceeasi problema a diferentelor mari de conditii istorice, a tipurilor de economie, a traditiilor. Dupa ce elita co­munista a sustinut ca nu va aplica in Romania solutia colhozurilor si metodele represive aplicate in URSS, ea si-a schimbat radical pozitia fata de clasa taraneasca. La radicalizarea cererilor Moscovei a con­tribuit decisiv conflictul sovieto-iugoslav din 1948. Elita de la Kremlin a considerat necesar sa ia masuri care sa blocheze alte initiative cen­trifuge, sa disciplineze elitele locale si sa le aduca sub controlul strict al centrului moscovit. Semnand condamnarea lui Tito, conducatorii comunisti din celelalte tari condamnau propria lor politica din anii 1945-1948, punandu-se intr-o pozitie delicata in tarile lor. Exigentele doctrinare, formulate la indemnul delegatilor sovietici, intrau in con­flict cu interesele politice imediate ale partidului, indeplinind masurile preconizate de rusi, conducatorii comunisti riscau, sa atace bazele insesi ale influentei lor, sa provoace perturbari grave la tara, ce aveau sa se repercuteze ulterior asupra aprovizionarii. Fiindu-le deja destul de greu sa-si consolideze stapanirea in tarile unde majoritatea popu­latiei le era ostila, comunistii rasariteni se vedeau constransi sa lupte pe un nou front, ceea ce ii facea tributari mai mult ca niciodata asistentei URSS, decizia sovietica de a impinge «partidele fratesti» catre colectivizare facea parte dintr-un plan de ansamblu care viza accele­rarea asimilarii partidelor fratesti din rasaritul Europei.

Lucretiu Patrascanu constata patrunderea adanca a capitalismului in sectorul agricol al economiei romanesti. O data cu progresul muncii salariale, o parte din taranime a fost desprinsa de pamantul pe care nominal il stapanea, dar care a incetat de a mai fi izvorul principal al resurselor ei de trai. „Persistenta ramasitelor feudalo-iobagiste, desi adanca, nu scoate totusi agricultura romaneasca din cadrul evolutiei generale a tarii — evolutie care poarta pecetea capi­talismului'[49]. Marirea productiilor agricole, scade­rea suprapopulatei din zonele rurale, modernizarea agriculturii, erau argumentele liderilor comunisti pentru schimbari radicale. Solutia lor viza desfiintarea proprietatii private, comasarea terenurilor in ferme de mari dimensiuni care sa poata fi lucrate eficient cu utilaje mecanice. Crearea marilor ferme era insotita de exproprierea pamanturilor. Tara­nul liber se transforma in proletar dependent de birocratia locala. El se intorcea astfel la conditia lui precapitalista. Interzicerea muncii salari­ale (pe care Lucretiu Patrascanu o considera principalul element capi­talist), introducerea cotelor obligatorii, rechizitionarile fortate refaceau dupa 1948 conditiile feudale ale agriculturii romanesti. Gradul de ex­ploatare a taranului a crescut semnificativ, ca si dependenta sa de noii stapani. in intervalul 1949-1962 se produce acest proces de aservire de tip feudal a taranimii.

Revolutia initiata de comunisti in agricultura a avut un caracter anticapitalist. Ea a distrus aportul capitalist din ultima suta de ani si 1-a inlocuit cu practici feudale si semifeudale, menite sa maximalizeze cantitatile de produse agricole prelevate de la tarani. Operatiunea nu s-a limitat la exproprierea surplusului agricol, pe care taranul altfel i-ar fi vandut pe piata libera, cerand propriul lui pret; a depasit mult aceasta limita. Efectul a fost intensificarea exploatarii fortei de munca taranesti prin mijloace directe (norme, cote obligatorii, confiscari) si indirecte (preturi, fiscalitate). Ratiunea acestei operatiuni a fost investirea sur­plusului in industrie, utilizarea de resurse din afara industriei pentru acumularea primitiva socialista, pentru a disponibiliza forta de munca pentru industrie, a aproviziona orasele, a furniza marfuri la export si industriei materii prime pentru prelucrare. Toate sub controlul si in beneficiul statului. Aceasta politica reprezenta o discontinuitate fata de trecut, prin incercarea fara precedent de a des­fiinta proprietatea privata rurala. 'Dar reprezenta si aspecte de continu­itate cu trecutul antebelic, prin aceea ca statul isi sustinea efortul de modernizare pe seama clasei taranesti si a economiei rurale. „Taranii au fost astfel martorii unei schimbari pe termen lung, in cadrul careia surplusul total prelevat de la ei, care in feudalismul timpuriu lua calea proprietarilor de pamanturi, era acum in intregime luat de catre stat.'[50]

Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a reprezentat o schimbare de fond a liniei politice de pana atunci fata de tarani. Rezolutia plenarei, a reprezentat „textul de baza in pro­blema colectivizarii, cea mai clara declaratie asupra politicii agricole a comunismului roman'[51]. PMR a fost ultimul partid comunist aflat ia pu­tere din Europa de est care s-a lansat intr-o asemenea operatie de pro­portii. Motivele intarzierii le aflam in situatia interna. Nationalizarile din 1948-1949 au amplificat mult problemele cu care elita guvernanta se confrunta, mai ales in gestionarea industriei al carei proprietar devenise. PMR se afla in plin proces de verificare si epurare a mem­brilor si cadrelor sale. Disensiunile la varf in legatura cu problema taraneasca erau puternice. Opiniile divergente nu proveneau numai dintr-o apreciere diferita a situatiei reale, din cautarea mijloacelor de a indeplini vointa liderilor de la Kremlin care presau pentru o colecti­vizare rapida. O alta sursa o gasim chiar in slabiciunea partidului in ra­port cu mediul rural. Populatia urbana, diferentiata, comasata, inca­drata in diferite tipuri de structuri, divizata pe grupuri de interese, dependenta de stat pentru majoritatea activitatilor sale, se dovedise vulnerabila in fata asaltului elitei comuniste. Si numericeste (3 713 139 in 1948) ea era mult mai slaba, reprezentand numai circa 1/3 din popu­latia rurala. Se considera ca se poate renunta la proprietarii de firme industriale si comerciale. Proprietarii agricoli - taranii - alcatuiau marea majoritate a populatiei, iar guvernul nu-si putea permite sa-i asmuta prea tare impotriva sa. Cultura taraneasca, bazata pe religie, traditie si proprietatea asupra pamantului, era inevitabil in conflict cu telurile si valorile regimului. Traditional, taranii erau neincrezatori in intentiile statului si nu puteau fi usor convinsi de beneficiile presiunii economice, ca alte grupuri.

Populatia rurala - 76,5% din totalul populatiei Romaniei — era dispersata pe mari suprafete, proprietara a milioane de parcele de pamant care-i asigurau autonomia economica fata de stat. Din reforma agrara din 1921 rezultasera 1,4 milioane gospodarii, iar din cea din 1945, peste 900 000. Structura proprietatii rurale era urmatoarea: 57,7% proprietati sub 5 ha, 23% intre 5-10 ha, 16% intre 10-50 ha si 3% peste 50 ha[52]. In 1949 din 9 751 000 ha pamant arabil, 97% apartinea gospodariilor individuale si numai 4,3% statului[53]. Din numarul total al gospodariilor taranesti, (3 067 000), 95% aveau sub 10 ha. „Din toa­te acestea, precum si din faptul ca multe dintre suprafetele de pamanturi ale gospodariilor taranesti sunt parcelate si risipite, rezulta gradul de faramitare a pamantului si starea de inapoiere in care se gaseste agri­cultura noastra din cauza acestei farimitari.'[54]

Apelurile la moderatie si asigurarile ca nu se vor face colectivizari fara consimtamant trebuie considerate ca simple ma­nevre politice, utile in cadrul disputelor interne de la varful PMR, ca simpla retorica politica, menite sa linisteasca taranii. Voluntarismul a caracterizat toata campania de colectivizare pana-n august 1953, cand plenara CC al PMR a decis diminuarea presiunii exercitate pana atunci. Metodele folosite pentru infiintarea de gospodarii agricole colective (GAC) mergeau de la brutalitati, confiscari, arestari, deportari, pana la corupere, campanii de presa, izolare, in ciuda intensei mobilizari a in­tregului aparat de partid si guvernamental, progresul colectivizarii a fost minim.

Plenara CC al PMR din 18 septembrie 1951 a hotarat restrangerea campaniei de colectivizare, dupa ce a constatat re­zistenta taranilor si incapacitatea cadrelor PMR si a guvernului de a continua campania, fara riscul unor revolte de amploare. Productia agri­cola scazuse substantial, taranii isi paraseau gospodariile, aprovizio­narea oraselor s-a inrautatit. Industria prelucratoare si exportul sufe­reau de penuria de produse agricole. Ritmul organizarii GAC-urilor a scazut, numarul lor fiind la sfarsitul anului 1951 de l 089, cuprinzand 75 379 familii, pe o suprafata de 301 690 ha[55]. Plenara a facut un pas inapoi, hotarand crearea de intovarasiri, o forma intermediara intre gos­podaria individuala si GAC, in care taranul ramanea proprietarul pamantului, utilajelor, vitelor, dar lucra impreuna cu alti tarani pamanturile.

Plenara CC al PMR din 19-20 august 1953, dupa moartea lui Stalin, marcheaza o noua schimbare, aceasta in cadrul politicii noului curs, si marca o slabire a campaniei de colectivizare. Se incheia astfel primul asalt organizat de elita comunista asupra lumii rurale. Totalul atingea cam 10% din suprafata arabila a tarii. Productia agricola nu a crescut, dim­potriva. Cantitatile livrate statului au sporit, datorita rechizitiilor fortate si cotelor obligatorii, cu efectul pauperizarii taranimii. A fost primul esec de proportii al elitei comuniste inregistrat de la preluarea intregii puteri politice.

Ofensiva pentru supunerea clasei taranesti a fost limitata nu numai de rezistenta neasteptata a acesteia, dar si din ratiuni practice. Nevoile aprovizionarii populatiei urbane, in plina expansiune, solicitau cantitati sporite de alimente. Exportul, ca si o parte a datoriilor catre URSS ce­reau de asemenea o crestere a productiei agricole. Experienta altor tari din blocul sovietic si a URSS indica o scadere radicala a cantitatilor livrate la toate produsele odata colectivizarea incheiata.

Ca si aparitia altor fenomene, in principal haosul, instabilitatea, cresterea tensiunilor sociale, si manifestarea unor pronuntate dezechilibre economice co­nexe cu procesul industrializarii. Solicitarile elitei sovietice, plata da­toriilor de razboi, sustinerea efortului de inarmare, pregatirile costisi­toare pentru un razboi cu Iugoslavia, efortul masiv de industrializare, canalul Dunare-Marea Neagra - cea mai mare investitie din blocul sovietic -, toate constituiau presiuni puternice asupra elitei si-i limitau spatiul de manevra politica. Nevoia unei productii agricole sigure intre anumiti parametri a determinat slabirea ofensivei prima oara in 1951, iar a doua oara in 1953. Asaltul direct va fi inlocuit cu o politica de transformare graduala, de trecere de la gospodaria individuala, la GAC, prin faza intermediara a intovarasirilor. Aceasta politica de manevra si concesii temporare a fost dublata insa de o continua presiune fiscala, de masuri punitive cu caracter administrativ, in ciuda formelor mereu schimbate, obiectivul distrugerii proprietatii individuale taranesti a fost urmarit consecvent, fara ragaz. A fost, pentru elita comunista, o condi­tie sine qua-non a stabilirii controlului asupra intregii societati. Aceasta constituia prioritatea absoluta a politicii sale.

Problema taraneasca nu a aparut prima data pe agenda PCR in 1945. Inca in anii '20, partidul s-a confruntat cu necesitatea de a stabili o tactica in raporturile cu alte clase decat proletariatul, intr-o tara cu o clasa muncitoare putin numeroasa si o taranime supraabundenta, obiec­tivul rasturnarii regimului burghezo-mosieresc obliga la o alianta cu clasa taraneasca. Doua curente s-au infruntat. Dreapta comunista (Boris Stefanov, Constantin Parvulescu, Pavel Tkacenko), a sustinut ca Romania era o tara agrara, cu puternice ramasite feudale, cu un pro­letariat putin numeros. Conditiile pentru o revolutie proletara nu erau coapte. PCR trebuia sa faca o politica de aliante, care sa duca la lichi­darea ramasitelor feudale, la desavarsirea revolutiei burghezo-democratice, deci Ia accelerarea industrializarii. Astfel putea sa grabeasca revolutia, o data cu dezvoltarea unui proletariat, in acest sens, caderea liberalilor in 1928 era privita ca indepartarea oligarhiei financiare si micsorarea influentei capitalului strain, iar ascensiunea PNT, partid taranesc de stanga, ca un fapt pozitiv. Pentru Solomon Timov, unul din teoreticienii dreptei comuniste victoria Partidului National Taranesc era un castig si avea sa elimine obstacolul in calea industrializarii si sa reduca rolul imperialistilor in dezvoltarea economiei romanesti. Stanga comunista respingea aceasta pozitie. Tara nu poate fi industrializata de burghezie, pentru ca este o colonie a capitalului occidental. Aceasta nu are nici un interes sa dezvolte economia unei tari periferice care este o piata de desfacere pentru produsele sale si furnizoare de materii prime si forta de munca ieftina. Romania are inca sechele feu­dale, si trebuie sa sara peste etapa capitalista. Ea se afla, sustineau acestia, prin contradictiile economice, sociale si politice, intr-o criza revolutionara. PCR trebuia sa angreneze taranimea intr-o miscare pu­cist-revolutionara pentru rasturnarea regimului capitalist si instaurarea unui regim de tip sovietic. Aportul taranimii era considerat decisiv pen­tru ca proletariatul era slab numericeste si neorganizat politic. PNT se sprijinea pe chiaburi si mica burghezie, era deci un aliat al burgheziei, un dusman de clasa, un partid, in aprecieri ulterioare, fascist[56]. Atat PCR cat si Cominternul au facut tentative de apropiere de PNT in perioada 1924-1928. Tentative asemanatoare se inregistreaza in toata Europa, mai ales in Balcani, potrivit tacticii de atunci a Cominternului.

Colectivizarea agriculturii a produs si pri­mul conflict de proportii in cadrul elitei comuniste dupa preluarea pu­terii. Cauzele: abordarea teoretica si practica diferita din partea celor care luau deciziile, rezistenta masiva a taranimii, amestecul sovietic, nivelul scazut de institutionalizare si coerenta al PMR, aflat intr-o pe­rioada de epurare a efectivelor sale. Din alt unghi, putem considera ca problema colectivizarii a fost revelatorul unor conflicte mai vechi intre diferite clanuri din partid. Deciziile haotice erau rezultatul lipsei de autonomie politica, al copierii mecanice a experientei sovietice si al dorintei diferitelor factiuni de a-si demonstra capacitatea si loialitatea fata de elita sovietica, precum si de a-si elimina rivalii fata de care se simteau prea putin legati iarasi datorita, in parte, lipsei de autonomie politica in perioada interbelica.

O data cu acapararea intregii puteri, relatia dintre elita comunista si societate, pana atunci plina de ambiguitati, si mereu in schimbare, se stabilizeaza si se clarifica. Distrugerii formelor cu fond, ii corespunde o proliferare a formelor fara fond. „Acesta e miezul si substanta asa zise-i revolutii permanente: distrugerea continua a formelor cu fond, care au tendinta naturala de a se sustrage controlului, de autonomizare, si instituirea unor forme fara fond, care in totalitatea lor alcatuiesc o socie­tate artificiala, adica o nonsocietate, o mimare a societatii. Exemplele cele mai flagrante de forme fara fond sant, in comunism, parlamentul, alegerile, si constitutia, preluate de la democratia burgheza, dar golite de continutul lor firesc..'[57]Elita politica comunista duce o politica de anihilare a spontaneitatii naturale a societatii. Orice initiativa care vine din alta zona decat cea a mecanismului de decizie oficial este sto­pata. Perioada este aceea a unor nesfarsite campanii care agita toate mediile. Mediul industrial este mobilizat in campaniile succesive pen­tru indeplinirea planurilor anuale, a planului cincinal 1950-1955, pen­tru intrecerea socialista intre fabrici, brigazi, pentru economisirea ma­teriilor prime, pentru livrarea de produse in plus, campanii pentru inovatii si inventii, pentru realizarea planului inainte de termen, cam­pania stahanovista, pentru folosirea integrala a timpului de lucru, pen­tru norme in plus etc. Mediul rural este si el supus la succesive cam­panii de mobilizare. Astfel se deruleaza campania pentru inscrierea in GAC-uri si intovarasiri agricole, campanii impotriva chiaburilor si speculantilor, campania pentru strangerea cotelor. Mediile intelectuale au fost tinta altor campanii: impotriva cosmopolitismului si influ­entelor occidentale, impotriva obiectivismului in stiintele sociale, pentru demascarea elementelor burgheze, campanii pentru cunoasterea si aplicarea marxism-leninismului etc. Sfera publica este spatiul de desfasurare a altor campanii: de infierare a regimului lui Tito, de pro­test impotriva atatatorilor la razboi, impotriva americanilor si a prezen­tei lor in Coreea, campania pentru pace, de sustinere a popoarelor opri­mate, impotriva bombei atomice si a experientelor nucleare ale SUA, de salut al succeselor sovietice, pentru sarbatorirea lui I.V. Stalin, cam­panie de entuziasm pentru Congresul al XIX-lea al PCUS, de strangere de semnaturi pentru pace etc. Aceste campanii nu au fost numai propagandistice, ele erau insotite de masuri administrative luate impotriva celor identificati ca elemente ostile (concedieri, pedepse administra­tive, anchete etc.), dublate adesea de arestari si condamnari. Ratiunea pentru care elita intretinea aceasta stare de continua agitatie, de revo­lutie permanenta, era cresterea gradului de control, intretinerea fricii si a unei stari de panica, isteric si nesiguranta. Aceste campanii - fara precedent in societatea romaneasca - au avut efecte perverse, un feedback neasteptat, si anume imunizarea relativa a societatii la impulsuri venite dinspre elita guvernanta. Retorica mo­dernizarii din anii 1944-1950 si-a ingustat treptat capacitatea de influ­entare, pe masura ce mobilizarea societatii, teroarea au atins segmente mai largi din proximitatea grupurilor socio-profesionale care in mod natural sprijineau o politica sociala de stanga. Intelectualii, mica bur­ghezie, artizanii, micii proprietari au fost supusi pe rand terorii, apoi taranii mijlocasi si chiaburii etc. Pe masura ce represiunea si campani­ile de mobilizare au trecut de la clasele definite de propaganda comu­nista ca exploatatoare, spre paturi mai neutre din punct de vedere ideo­logic, si apoi chiar spre clase exploatate, s-a produs un efect de anihilare a dinamismului social, de diminuare a credibilitatii elitei co­muniste, si de refacere a marginalitatii ei in raport cu societatea. Odata ethosul revolutionar pe cale de disparitie, au ramas drept instrument de mobilizare numai metodele administrative si punitive care insotisera si inainte aceste campanii. Fara acestea, mobilizarea ar fi avut efecte limitate atat de spontaneitatea naturala a societatii, cat si de actiunea unor grupuri de interese. Entuziasmul si adeziunea populatiei in spri­jinirea politicii oficiale erau constructii propagandistice, in spatele lor un aparat administrativ si politienesc asigurau stabilitatea guvernant. O alta ratiune a intensei mobilizari a societatii in intervalul 1948-1953 este de tip ideologic. Bolsevicii au fost intotdeauna dominati de opti­mism istoric, convingerea lor a fost ca prin organizare, prin mobilizarea societatii, prin concentrarea resurse­lor umane si materiale se pot anula in scurt timp decalajele care despar­teau aceste societati de Occident. Si ca, o data cu aceasta, se vor pune bazele societatii fara clase. Societatea trebuia deci modelata, trebuia intretinuta o stare de entuziasm si hotarare, pentru a atinge in termene previzibile aceste obiective. Pentru aceasta insa presiunea de sus trebu­ia sa fie continua si exercitata pe diferite fronturi simultan, incetarea mobilizarii societatii, pentru o vreme, ar fi pus in pericol elita. Societa­tea, lasata sa traiasca normal, nesupusa nici unei presiuni modelatoare, ar fi produs doua efecte: asimilarea elitei, inghitirea ei de catre socie­tate, stergerea granitei despartitoare intre elita si societate care echiva­la cu pierderea caracterului ei Revolutionar; autonomizarea socie­tatii. Ambele constituiau amenintari serioase pentru elita comunista. Abdicarea silita a regelui de la 30 decembrie 1947 insemna schim­barea formei de guvernamant. A disparut astfel ultimul obstacol insti­tutional in calea sovietizarii tarii. Constitutia din 1948 a anulat-o pe cea din 1923. Forma de guvernamant era republica. Separatia puterilor m stat si pluralismul politic au fost abrogate. Marea Adunare Nationala inlocuia vechiul parlament, ca organ suprem al autoritatii de stat. Constitutia anula exercitarea drepturilor civile: libertatea de asociere, libertatea de constiinta si de expresie etc. Cetatenii au drept de aso­ciere si organizare, daca scopurile urmarite nu sunt indreptate impotri­va ordinii democratice stabilite prin Constitutie (art. 32), lasand la latitudinea organelor puterii sa aprecieze ce este si ce nu este impotri­va ordinii democratice, in conditiile concrete de arunci, orice asociere, sau criticile aduse autoritatilor, echivalau cu un act de subminare a sta­tului.[58] Constitutia aceasta a durat numai 4 ani, cea mai scurta pe­rioada de existenta a unei constitutii din istoria Romaniei, in 1952 o alta constitutie consfintea formal, ceea ce in fapt se produsese deja in fapt, monopolul puterii politice detinut de PMR. Statul devine princi­palul instrument care asigura exercitarea dictaturii proletariatului. PMR era definit acum, prima data, ca forta politica conducatoare. Este for­mulata explicit subordonarea elitei politice romanesti celei sovietice.



Partidele politice au fost desfiintate incepand din 1947. In 14—15 iulie 1947 liderii Partidului National Taranesc au fost arestati. Prin ho-tararea Consiliului de Ministri din 29 iulie, PNT a fost dizolvat, patri­moniul si sediile confiscate. PNL s-a autodizolvat in august 1947. Des­fiintarea si interzicerea crearii altor partide a fost urmata de arestarea conducerilor acestor partide, a liderilor locali si a cadrelor lor.

Demontarea institutiilor democratiei liberale ale vechiului regim a atins toate domeniile: justitia, presa, invatamantul, biserica, adminis­tratia, armata. O masiva epurare s-a produs in toate institutiile statului. Ele au fost practic golite de vechile elite, de cadrele care lucrasera pana atunci in ele. S-a pierdut o lunga experienta, personalul calificat a fost inlaturat, iar locurile acestuia au fost ocupate, in toate structurile, de o forta de munca adesea necalificata sau semicalificata, recrutata pe cri­teriul adeziunii politice la PMR. Au fost organizate institutii care imi­tau intru torul tiparul sovietic. Astfel epurarile din armata, care s-au produs de la nivelul generalilor pana la ofiterii tineri, integrati dupa 1945, au fost urmate in 1947 de legea pentru organizarea armatei si legea pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii Natio­nale. Alte reglementari au facut ca, inainte de 1950, structura armatei sa fie identica cu cea a armatei sovietice.

Ocupatia militara si subordo­narea armatei romane comandamentului sovietic adaugau acestei evo­lutii o dimensiune in plus. Decretele 76 si 198 din 1948 si legea pentru reforma invatammtului (decret din 3 august 1948) au distrus vechiul sistem de invatamant si o parte din institutiile culturale, in principal Academia romana. Cele doua masuri au echivalat practic cu desfi­intarea ca institutii autonome a invatamantului si Academiei si trans­formarea lor in simple anexe ale politicii si ideologiei[59].

Reforma administrativa realizata dupa aparitia legii Consiliilor populare (15 ia­nuarie 1949) anula orice autonomie a administratiei locale, si o subor­dona complet puterii centrale. Judetele au fost desfiintate pentru a se forma 16 regiuni, fara atributii si competente reale. Consiliile Populare din Romania, ca si cele din Uniunea Sovietica, n-au avut niciodata putere de decizie sau de conducere in stat. Functiile lor au oscilat intre a fi o institutie reprezentativa, parte a organismului consti-tutional, si o administratie locala hartuita, debordata si dispretuita[60].

Organizarea Bisericii ortodoxe romane a fost de asemenea modificata. Decretul din 4 august 1948 o subordona direct statului. Situatia era cu atat mai grea cu cit toate averile Bisericii au fost nationalizate. Biserica ajungea astfel dependenta, din punct de vedere economic, de stat. Func­tiile inalte ale clerului erau distribuite de guvern etc. La 17 iulie acelasi an, concordatul din 1927 intre statul roman si Vatican a fost anulat. La l octombrie 1948, Biserica greco-catolica (unita) a fost integrata Bi­sericii ortodoxe. O campanie de presa de mari proportii se dezlantuia impotriva religiei, bisericilor. Campania a fost insotita de masive ares­tari in randurile clerului, ale ierarhiei bisericesti ca si ale enoriasilor. Au fost intentate procese, acuzatii fiind recrutati din toate cultele. Cri­za cu care se confrunta acum Biserica nu era o simpla competitie for­mala intre stat si Biserica asupra prioritatii sau a unor privilegii; ame­nintarea privea acum direct religia. Atat aspiratiile pe termen lung ale partidului, cat si obiectivele sale imediate erau in mod deschis ostile traditiei ortodoxe. Calauzit de ideologia materialista, el socotea ca reli­gia e retrograda si inradacinata in exploatarea claselor muncitoare, predicand plin de convingere disparitia treptata a misticismului, pe ma­sura avansarii tranzitiei de la capitalism la comunismul ideal. In acelasi timp, partidul isi avertiza membrii sa nu adopte o atitudine pasiva fata de religie, ci s-o trateze ca pe un obstacol serios in calea realizarii co­munismului si sa-i demaste adevaratul caracter prin promovarea unei intelegeri stiintifice a fenomenelor naturale si sociale.

Transformarile acestea au vizat orice forma de organizare a societatii, independenta de controlul elitei guvernante. Prin nationalizari, au­tonomia economica a fost distrusa mai ales pentru populatia din mediul urban. S-a produs o schimbare radicala a structurii de proprietate, a relatiilor sociale; ultimul fenomen a accentuat dislocarile produse de intensa industrializare din anii '48-'53. Daca in fazele initiale s-a ur­marit desfiintarea marii proprietati (de productie, bancara etc.), treptat proprietatea privata mijlocie si mica au fost de asemenea desfiintate. Concomitenta cu noua ierarhie si rezultat al ei era noua structura a proprietatii. Marii proprietari de pamant si capitalistii mari si mijlocii erau impozitati si expropriati. In absenta proprietatii private societatea este nivelata, diferentierile dispar. Cetateanul devine un supus al statu­lui. Structurile asociationale, menite sa defineasca interese specifice, au disparut. Unele dintre ele au fost substituite cu structuri nereprezen­tative, dependente de asemenea de stat (sindicate, uniuni de creatie, asociatii profesionale etc.) De altfel, legislatia interzice formarea de asociatii independente, indiferent de scopurile lor, si pedepseste inclu­siv tentativele, reale sau presupuse. Mii de procese, zeci de mii de anchete au ca obiect, in epoca, crearea de organizatii, grupuri etc. Ori­ce asociere independenta de administratie este considerata ca fiind indreptata impotriva statului de democratie populara si de dictatura a proletariatului.

Cu elitele autentice decimate, cu institutiile care pana atunci ii asi­gurasera functionarea distruse, societatea asa cum era pana atunci s-a dezintegrat. Sfera publica a dobandit un alt continut, nemaifiind un spa­tiu al negocierii, transarii si compromisului intre diferite interese, ci spatiul dictaturii elitei guvernante. Replierea indivizilor in sfera vietii private a fost efectul acestei transformari. Populatia a pierdut orice ca­pacitate de a se apara de presiunile elitei, ea s-a transformat dintr-un subiect al actiunii economice, politice, sociale, intr-un obiect al manipu­larii. Individul este obscurizat de retorica egalitarist-colectivista ofici­ala, descurajat si lipsit de mijloace de manifestare. Singurul segment care are libertatea de initiativa este elita guvernanta. Mobilizarii inten­se a societatii practicate de elita ii corespunde fenomenul opus, de de­mobilizare a ei. A fost o reactie de aparare in fata asaltului multiplu organizat de elita comunista. Dezactivarea societatii a fost rezultatul real al acestei politici. Desi societatea a fost modelata de initiativele elitei guvernante, programe, planuri cincinale, campanii de urbanizare, industrializare, de politicile educationale, propaganda etc. in toata pe­rioada regimului comunist, ea a fost alienata de elita politica si priori­tatile ei. Sistemul de valori al regimului stalinist, si mai ales impu­nerea lui intregii societati prin scoala, administratie, propaganda au produs o ruptura radicala intre sfera publica si cea privata. Prima este tot mai mult falsificata, golita de continut, devenita un spatiu al ritu­alurilor si ceremoniilor puterii. Identitatile si autoritatile reale au fost substituite cu pseudoidentitati, lipsite de autoritate. Presiunea oficiala s-a exercitat in directia obtinerii participarii populatiei si a mobilizarii societatii pentru realizarea scopurilor elitei. Tehnicile au mers de la asigurarea controlului strict al intregului spatiu public, la controlul celui privat. Populatia a fost incadrata cu institutii de control si mobi­lizare, determinata prin intermediul lor sa actioneze exclusiv in directia realizarii planurilor, obiectivelor conducerii partidului si descurajata, privata de energia, timpul si mijloacele de a actiona pentru realizarea propriilor interese si prioritati. Stabilirea prioritatilor a fost privilegiul absolut al elitei guvernante. Reactiile diferitelor segmente ale societatii au fost variate, in functie de capacitatea si resursele fiecaruia. Socie­tatea, pe de alta parte, a fost radical transformata de asaltul elitei comu­niste. Golirea de institutiile ei democratice traditionale, limitarea si apoi desfiintarea proprietatii private au prival-o de mijloace de a re­zista si i-au schimbat natura. Regruparea pe retele patron-client, aparitia unor zone gri de diferite dimensiuni, cu legaturi neoficiale dar efective, cu functii regulatorii ale societatii, a fost o reactie de aparare, de protejare si satisfacere a propriilor interese. Ele exprimau realele ra­porturi sociale, o zona in afara reglementarilor oficiale, lasate pe din­afara de multiplele reglementari ale institutiilor centrale controlate de elita (in ce priveste repartitia de bunuri si resurse etc.)

Nu numai grupurile de interese si categoriile socio-profesionale ale Romaniei antebelice au fost eliminate, anihilate, remodelate, dar si fa­milia si individul au fost tinta asalturilor elitei guvernante. Reactiile de aparare au mers de la rezistenta efectiva la emigrare, continuand cu lip­sa participarii, dedublarea, apatia, absenteismul etc. Au fost dislocati din structurile lor traditionale, separati de locurile de origine prin mo­bilizare, exod spre orase. Au fost izolati de mediul lor natural, siliti sa se dedubleze pentru a supravietui, sa renunte (real sau formal) la siste­mul propriu de valori. Indivizii s-au aflat continuu sub ofensiva propa­gandei regimului, supusi indoctrinarii prin invatamant si mass-media. Aceasta operatie de proportii era o conditie sine qua non de a stapani societatea. Controlat, fiecare era facut dependent de deciziile elitei gu­vernante. Era anihilat orice spatiu autonom in care individul putea sa supravietuiasca prin mijloace proprii. Era educat sa se supuna elitei. Propunandu-si dezalienarea individului, marxismul (comunismul ca sistem politic inspirat de el) a produs cea mai radicala forma de aliena­re a lui. Inserarea Iui in societate a fost golita de continut, apartenenta sa la aceasta, iluzorie. Privat de identitatea proprie, atribuindu-i-se din afara alte identitati, false, improprii, menite sa confere un fond formei oficiale goale, individul a devenit treptat imun la impulsuri exterioare, mai ales la cele venite din zona puterii politice. Comunicarea cu „au­toritatea' s-a intrerupt[61]. A rezultat o societate fragmentata, cu legaturile organice blocate, intrerupte, distorsionate. N-a existat nicicand o so­cietate mai atomizata decat societatile sovietice. In cadrul lor nu numai ca sunt taiate toate legaturile organice, nu numai ca toate normele elementare si-au pierdut valabilitatea, dar a fost blocata formarea oricarui tip de noua comunitate sau de noua miscare. S-a creat o situatie in care nimeni nu putea astepta nimic de la nimeni. Fiecaruia ii era frica de fiecare, fiecare banuia pe fiecare.

Demobilizarea societatii a fost, in concluzie, efectul politicilor de mobilizare si privare a societatii de institutiile proprii si de resursele ei materiale, de clandestinizare a sistemului ei de valori. Elita politica comunista s-a autonomizat. Societatea si elita guvernante au constituit doua realitati neintegrate. Ele au dezvoltat interese, prioritati si valori diferite, in perioada 1948-1953 constatam transformarea raporturilor dintre elita si societate, in 1953, natura acestor raporturi era alta decat cea de la inceputul perioadei, in numai cinci ani elita comunista a reu­sit distrugerea vechii societati (elite, institutii, proprietate etc.) fara sa fi creat societatea fara clase. Eliminarea vechilor elite nu a avut sem­nificatia atribuita de ideologia oficiala, de eliminare a inegalitatilor si de aparitie a societatii rara clase, ci inlocuirea unei elite legitime, reale, cu autoritate, reprezentative, cu alta fara legitimitate, instrument al unei ocupatii militare si politice straine, cu caracter neocolonial.




[1]Hitchins Keith, Romania.1866-1947, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 290

[2]Madgearu Virgil N, Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995, p.134

[3] Hitchins Keith, op. cit., p.360

[4] Livezeanu Irina, Cultura si nationalism in Romania Mare 1918-1930, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998,

pp. 297-304


[5] Aron, Raymond, Lupta de clasa. Noi prelegeri despre societatile

industriale, Iasi, Editura Polirom, 1999., p. 95

[6] Aron, Raymond, ibidem, pp. 54-55

[7] Aron, Raymond, ibidem, pp. 70-71

[8] Arendt, Hannah, Originle Totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994,p.407

[9] Arendt, Hannah, Ibidem, p. 514

[10]Tanase Stelian, Elite si societate.Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucuresti 1998, p. 21


[11] Arendt Hannah, op.cit.., p. 409

[12] Ibidem, p. 411


[13]Furet, Francois, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista in secolul XX, Bucuresti, Editura Humanitas, 1996., p,. 419

[14] Hitchins Keith,Ibide, pp.292-334

[15] Ionescu, Ghita, Comunismul in Romania, Bucuresti, Editura Litera, 1994., p. 25

[16]Vaksberg Arkadi, Hotel Lux.Partidele fratesti in slujba Internationalei Comuniste, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 11-35

[17] Tismaneanu Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, Bucuresti, 1995, pp. 29-42


[18] 6 martie 1945. Inceputurile, comunizarii Romaniei, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1995., pp. 78-90


[19] Scanteia, 6 dec. 1949

[20] Furet, Francois,Op. Cit., p. 433

[21] Lenin, V. I, Opere, vol.5, Bucuresti, Ed. Politica, 1958.,p 448

[22] Istoria PCUS, Ed. Politica, Bucuresti, 1959, p. 54

[23] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole si cuvantari, Editia a IV-a, Editura de Stat pentru Literatura Politica, Bucuresti, 1955, p. 138

[24] Patrascanu Lucretiu, Probleme de baza ale Romaniei, Editura Politica, Bucuresti, 1971, p. 303


[25] Patrascanu Lucretiu, Ibidem, p. 296


[26] Tismaneanu Vladimir, Ibidem, p. 22


[27] Tanase Stelian, Op. Cit.,p. 42

[28] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Op. Cit.,p. 135

[29] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Op. Cit.,, p.138


[30] Ionescu Ghita, Op. Cit.,, p. 129


[31] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ibidem, pp.460-461

[32] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ibidem, p. 462

[33] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ibidem, p. 463

[34] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Op. Cit.,, p. 466

[35] Ionescu, Ghita, Ibidem p. 237

[36] Rezolutii si hotarari ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, volumul I, 1948-1950, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura Politica, 1951., p. 134


[37] Brzezinski, Zbigniew, Marele esec. Nasterea si moartea comunismului in secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1993, p. 109


[38] Brzezinski, Zbigniew, Op. Cit.,,p. 112

[39] Tanase Stelian,op.cit.,p.60

[40] Arendt, Hannah Op. Cit.,,p. 545

[41] Ionescu, Ghita Op. Cit.,, p. 204


[42] Arendt, Hannah, Ibidem,pp. 596-621

[43] Nitescu M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii. Editura Humanitas, Bucuresti, 1995,p. 57


[44] Gheorghe Gheorghiu-Dej,Ibidem, pp.61-63

[45] Tanase Stelian,op cit.,p.66

[46] Ionescu, Ghita, Ibidem, p. 194


[47] Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, ed. a III-a,Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.,p.476

[48] Ionescu, Ghita, Ibidem, p. 142


[49] Patrascanu Lucretiu, Op. Cit.,, p. 101


[50] Verdery Katherine, Compromis si rezistenta.Cultura romana sub Ceausescu. Editura Humanitas, Bucuresti, 1994,p. 34

[51] Ionescu, Ghita, Op. Cit, p. 219

[52] Ionescu, Ghita,,op.cit,,p.142

[53] Gheorghe Gheorghiu-Dej Ibidem, p.244

[54] Gheorghe Gheorghiu-Dej Ibidem, p. 245

[55] Agricultura Romaniei 1944-1964, Ed. Agrosilvica, Bucuresti 1964., p. 25


[56] Arhivele totalitarismului,anul 1,nr.1,1993,pp.155-156

[57] Nitescu M., Ibidem, p.350-351


[58] Ionescu Ghita, op.cit., p. 187-189

[59] Nitescu M.,op.cit,p.57

[60] Ionescu, Ghita,op.cit.,p.203

[61] Arendt,   Hannah Ibidem, pp.614-617








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate