Domnia lui Stefan cel Mare - epoca de maxima afirmare politica a Moldovei medievale

Domnia lui Stefan cel Mare - epoca de maxima afirmare politica a Moldovei medievale

Dupa moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost cuprinsa,

pentru un sfert de veac (1432-1457), de o profunda stare de anarhie,

urmasii sai, fii si nepoti (Ilias, Stefan II, Petru II, Roman II, Alexandrel,

Bogdan II si Petru Aron), luptand pe viata si pe moarte pentru tronul tarii,

dar primind fiecare si un puternic sprijin din exterior, fie din Polonia, fie

din Ungaria, interesate de dominatia asupra principalelor cai comerciale

ce strabateau tara si care isi aveau punctele de pornire la Chilia si Cetatea

Alba. Astfel, Moldova a ajuns in pragul dezastrului, al destramarii si al

disparitiei statului. Turcii au incercat si ei sa profite de aceasta situatie si

in 1432 au atacat zona gurilor Dunarii, iar in 1448, ca represalii la

ocuparea Chiliei de catre Iancu de Hunedoara si dupa esecul unui nou

asediu al Constantinopolului, au atacat din nou Chilia, dar au fost

respinsi.

In aceasta situatie dificila pentru Moldova, Stefan cel Mare a

preluat domnia, la 12 aprilie 1457, cu ajutorul lui Vlad Tepes si avand

doua obiective principale: ordinea in tara si scoaterea ei din axa de

interese polono-otomana. Ambele vor fi atinse, integral primul si numai

partial al doilea, dar dupa ani grei si indelungati de eforturi continue. Un

fapt cert este ca, incepand din ziua de 12 aprilie 1457, se deschide o

epoca noua in istoria statului romanesc de la est de Carpati care, sub

conducerea lui Stefan cel Mare, va deveni un factor determinant in

evolutia politicii europene din a doua jumatate a secolului XV.

Trezita din starea de anarhie la care fusese condamnata de lupta

pentru putere a unei clase boieresti scapata de sub controlul autoritatii

domnesti si de ingerintele marilor puteri vecine care pandeau slabiciunile

interne ale tarii pentru a-i impune dominatia lor, energia creatoare a

Moldovei s-a manifestat, in timpul domniei lui Stefan cel Mare, in cele

mai variate domenii, de la organizarea statului si actiunea militara si

diplomatica, la creatia literara si arhitectonica. Sinteza dintre geniul

creator al unui popor si una dintre cele mai remarcabile personalitati ale

evului mediu tarziu si ale zorilor epocii moderne a fixat locul Moldovei

in istoria politica si spirituala a Europei veacului XV. Stefan cel Mare a

fost voievodul care a deschis, in istoria Moldovei, un secol de

prosperitate si eroism, secol ce se va incheia odata cu marea campanie

sultanala a lui Soliman Magnificul din 1538.

Doi factori esentiali de putere a avut Moldova in secolul XV si

anume o puternica clasa militara alcatuita din boieri, a caror functie

esentiala in stat continua sa fie cea a manuirii armelor, o taranime libera,

numeroasa si indatorata la serviciul militar. Cel de-al doilea a rezultat din

situatia geoeconomica a tarii in raport cu marile curente ale comertului

international. In acest sens, renumitul istoric francez Jacques Heers,

considera ca in secolul XV cel mai important drum al mirodeniilor din

Europa Orientala a fost cel care incepea la Bursa, trecea prin Pera si

Cetatea Alba, pentru a ajunge la Lvow, in Polonia.

Daca acestea erau conditiile care puteau face ca Moldova sa devina

un stat puternic si prosper, pentru ca ele sa se infaptuiasca mai era nevoie

ca tara sa gaseasca acea personalitate politica in stare de a le transpune in

practica. Ea a fost gasita in persoana lui Stefan cel Mare, care si-a iubit

neamul si tara ca nimeni altul. El a inteles ca originea puterii, a

succeselor politice si economice, nu se datoreaza numai intinderii

teritoriului, bogatiilor pamantului sau numarului locuitorilor, ci mai ales

puterii de munca, a spiritului de organizare, principiilor morale si

seriozitatii cu care poporul priveste viata si idealurile alese pentru a le

realiza.

Urcarea lui Stefan cel Mare pe tron a marcat inceputul unei epoci

noi in istoria Moldovei fiindca asupra ei plana o permanenta si grava

amenintare din partea tuturor statelor vecine: a Poloniei, a Ungariei, dar,

mai ales, a Imperiului otoman, amenintare pe care el a reusit sa o

indeparteze. In acelasi timp el a reusit, pe plan intern, sa lichideze un

sistem politic periculos, care perpetua instabilitatea, aducea tarii saracie,

masacre si interminabile lupte interne. Stefan cel Mare insusi era sa cada

victima acestui anarhic si sangeros sistem, in 1451, atunci cand la

Reuseni, tatal sau si domnul tarii, Bogdan II, a fost asasinat din ordinul

lui Petru Aron. De aceea el a luptat impotriva dusmanilor externi, mai

ales a turcilor, nu ca cruciat, desi s-a folosit din plin de propaganda

pentru cruciada, ci ca un aparator al tarii sale; el nu era animat de idealul

feudal al cruciadelor, ci de tendinta monarhica moderna, unificatoare a

faramitarii feudale. Pentru Stefan, lupta impotriva diferitelor amenintari

externe a fost permanent corelata cu cea impotriva eventualelor

amenintari interne, a comploturilor boieresti, pe care nu a ezitat sa le

reprime cu cea mai mare hotarare si asprime.

In concluzie la aceasta sumara, dar indispensabila introducere,

putem afirma ca, mare om politic, ganditor, strateg genial, clarvazator,

om de inalta cultura, spirit luminat, Stefan cel Mare s-a manifestat

multilateral, devenind in mintea poporului chintesenta dreptului judecator

si a marelui ostean. El a descatusat fortele latente ale poporului si a reusit

sa faca din acesta un element de ordine in haosul tendintelor de asuprire

si cotropire ale timpului. A avut o judecata profunda, curiozitatea omului

inteligent, viziune cutezatoare si cultul stramosilor, ale caror acte a dispus

sa fie consemnate in scris. Stefan cel Mare a daruit neamului sau tot ceea

ce a putut si tot ceea ce a avut mai bun si a raspuns, in acelasi timp, cel

mai adecvat tuturor aspiratiilor sale, iar dupa moarte a luminat drumul pe

care

l-au strabatut romanii pentru a-si obtine dreptul de a trai liberi si intr-un

singur stat independent.

In momentul in care a preluat domnia, la 12 aprilie 1457, Stefan cel

Mare se afla in fata unei situatii interne si externe foarte dificile. Daca pe

plan intern anarhia a fost principala caracteristica a sfertului de veac

anterior, asa cum am mai spus, pe plan extern Moldova avea de facut fata

la trei amenintari majore: Ungaria, Polonia si Imperiul otoman. Primele

doua reprezentau amenintari devenite deja traditionale si, de multe ori, se

anihilau reciproc. In schimb, ce-a de-a treia amenintare, reprezentata de

Imperiul otoman, era noua, era amenintarea unei puteri noi aflata in plina

expansiune, exponenta a unei religii si a unui sistem de valori total

diferite de cele ale romanilor. Acest lucru impunea si o atitudine complet

diferita a domnului Moldovei fata de aceasta noua putere, aflata intr-un

proces de transformare intr-o adevarata “superputere” a vremii. Polonia si

Ungaria ajunsesera, in linii generale, la limitele capacitatilor lor de

expansiune. Evident ca ele doreau sa continue aceasta expansiune, dar

structurile lor interne nu le mai permiteau acest lucru decat intr-o masura

limitata si pe o durata de timp limitata. Imperiul otoman, dimpotriva, se

afla la inceputurile procesului de maxima expansiune, lucru de care isi

dadeau seama toate statele vecine cu el din Europa, Asia si Africa, dar

nimeni nu putea sa stie pana unde va merge aceasta expansiune.

Din aceasta cauza, Stefan cel Mare, dupa parerea noastra, a avut in

vedere de-a lungul intregii sale domnii, in primul rand, pericolele care

puteau decurge pentru tara sa din expansionismul otoman. Aceasta nu

inseamna ca el a neglijat amenintarea ungara sau polona, ceea ce i-a

impus o politica externa de echilibru intre cele trei puteri, o politica de

mare flexibilitate si abilitate, o politica pe care el a stiut sa o promoveze

cu un talent deosebit, ca pe o adevarata arta al carei stapan absolut era.

Talentul sau diplomatic, politic si militar, precum si inclinatia

permanenta pentru arta si cultura ne indreptatesc sa-l consideram pe

Stefan cel Mare ca fiind personalitatea renascentista cea mai pregnanta a

istoriei romanesti. El poate fi trecut, fara nici o retinere, in galeria marilor

personalitati ale Renasterii, alaturi de contemporanii sai Lorenzo de

Medici, Niccoln Machiavelli, Sixt IV sau Iuliu II.

Regula de capetenie a intregii sale politici externe a fost evitarea,

cu orice pret, a izolarii. Niciodata Stefan nu s-a aflat in conflict cu mai

mult de unul din cei trei potentiali dusmani. Intotdeauna a stiut sa

manevreze cu o mare abilitate politica, astfel incat doua din cele trei

puteri fie sa-l sprijine, fie sa-si mentina o neutralitate binevoitoare. O a

doua regula a politicii sale externe o putem considera ca fiind aceea a

realizarii unui front comun romanesc de rezistenta antiotomana, mai ales

prin atragerea Tarii Romanesti in sfera de influenta a Moldovei. In fine, o

a treia regula a fost aceea de a cauta aliati oriunde puteau fi ei gasiti.

Aceasta explica intinsa retea de relatii externe pe care a pus-o in

functiune: relatiile cu genovezii din Marea Neagra, mai ales cu cei din

Caffa, si cu metropola lor, relatiile cu marele cnezat al Moscovei, relatiile

cu tatarii din Hoarda de Aur de pe Volga si cu tatarii din Hanatul

Crimeii, relatiile cu Mangopul, cu sahul turcoman al Persiei, Uzun

Hasan, cu viitorul imparat Maximilian I de Habsburg, cu papalitatea si cu

Venetia.

Preluand domnia, in aprilie 1457, cu ajutor din partea varului sau

Vlad Tepes, Stefan cel Mare s-a inscris, de la inceput, in axa politica

ungaro-munteana, care, pe linia traditiei lui Iancu de Hunedoara, avea un

pronuntat caracter antiotoman, cu toate ca acesta se estompase

considerabil dupa moartea eroului transilvanean, ca urmare a politicii

externe practicate de urmasul sau Matia Corvin, indreptata in special spre

Europa Centrala si mai putin spre o relatie conflictuala cu Imperiul

otoman. Aceasta ar putea fi una din explicatiile conflictului de aproape

doi ani care l-a opus pe Stefan, Poloniei, conflict incheiat prin tratatul de

la Overchelauti, din 4 aprilie 1459, langa Hotin. Pe langa motive de ordin

personal si de consolidare interna a domniei, legate de prezenta lui Petru

Aron, asasinul tatalui sau si domnul pe care-l inlaturase din scaun, pe

teritoriul polon, Stefan, lovind in Polonia, lovea, de fapt, in axa politica

polono-otomana, realizata odata cu deplasarea centrului de greutate al

politicii externe a Poloniei din zona Marii Negre in zona Marii Baltice.

Nu trebuie sa uitam, de asemenea, ca aceasta conjunctie de interese

polono-otomane a constituit factorul extern principal care a obligat

Moldova sa accepte plata tributului catre Poarta.

Deci, primele actiuni de politica externa ale lui Stefan cel Mare ne

demonstreaza faptul ca, de la inceput si de-a lungul intregii sale domnii,

el a acordat o atentie speciala pericolului care se profila tot mai

amenintator la granitele de sud ale tarii, fara a neglija insa pericolele de la

celelalte hotare, care nu aveau totusi gradul de intensitate al acestuia. De

aceea nu trebuie sa ne mire ca atacand in nord el avea in vedere si granita

de sud.

Este adevarat ca tratatul de la Overchelauti l-a adus pe Stefan,

pentru cel putin zece ani, in axa de interese polono-otomana si ca el a

platit cu regularitate tributul datorat turcilor, dar si in aceasta perioada el

nu va scapa nici un prilej pentru a-si consolida pozitiile din sudul tarii,

exemplul cel mai elocvent in acest sens fiind cel al Chiliei, cetate-port de

a carei importanta este inutil sa mai vorbim.

Astfel, chiar in primii ani de domnie, cand inca nu era suficient de

bine consolidat pe plan intern, Stefan cel Mare a inteles ca o eventuala

prezenta a turcilor la Chilia ar fi insemnat o adevarata catastrofa

economica, politica si militara. De aceea, atunci cand Mehmet II,

declansand marea sa campanie impotriva Tarii Romanesti din vara lui

1462, a incercat sa cucereasca si Chilia, el nu a ezitat sa intervina pentru

a impiedica acest lucru, cu toate ca era constient de faptul ca actiunea sa

va provoca resentimente atat la Poarta, cat si in capitala regatului

maghiar, care intretinea o garnizoana in cetate. Desi principalul sau

obiectiv, cucerirea Chiliei, nu a fost atins, totusi a fost realizat un obiectiv

secundar foarte important, acela de a-i impiedica pe turci sa puna

stapanire pe oras. Realizarea acestui obiectiv limitat a fost insa destul de

importanta in timp, deoarece a permis domnului Moldovei ca, peste trei

ani, la inceputul lui 1465, sa-si atinga si adevaratul sau scop, acela de a

cuceri Chilia. Fapt de o deosebita insemnatate sub raport economic si

strategic, revenirea Chiliei la Moldova, prin reactiile pe care le-a

provocat, s-a aflat la originea principalelor conflicte externe ale tarii,

acela cu Ungaria, care a reactionat aproape imediat prin campania din

1467 incheiata cu dezastrul de la Baia, din decembrie, si acela cu

Imperiul otoman, care va fi de mai lunga durata si legat direct de

stapanirea asupra Dunarii de Jos, ca prelungire economica si militara a

Marii Negre. De asemenea, trebuie sa aratam ca, prin cucerirea Chiliei,

Stefan si-a atras si adversitatea tatarilor din Crimeea, care se numarau

printre principalii beneficiari ai liniei comerciale ce unea Caffa cu regatul

Ungariei, trecand tocmai prin acest oras.

Desi Imperiul otoman nu a reactionat imediat, pe plan militar,

impotriva Moldovei, Stefan cel Mare era constient insa de faptul ca

adevarata confruntare, cea care urma sa decida soarta tarii sale, se va

desfasura tocmai cu aceasta uriasa putere, care avea obiective politice in

Europa destul de clare pentru toata lumea. Dincolo de plata tributului,

care nu afecta autonomia Moldovei, expansiunea otomana continea o

pimejdie mult mai grava, care decurgea din determinarea Portii de a

transforma Marea Neagra intr-o anexa a Imperiului otoman si de a

subordona produsele tarilor pontice necesitatilor economice si militare

ale acestuia. Incercarea de a impiedica, in coalitie cu celelalte puteri

antiotomane, transformarea acestei perspective in realitate a fost mobilul

principal al intrarii lui Stefan cel Mare in lupta impotriva turcilor. Strans

legat de acest aspect a fost acela, mai evident, al luptei pentru controlul

Dunarii de Jos. Momentul ales de Stefan pentru intrarea sa deschisa in

razboiul antiotoman, pentru ca initiativa i-a apartinut in aceasta privinta,

a corespuns fazei celei mai critice a luptei dintre sultanul Mehmet II si

adversarii sai europeni si asiatici. Razboiul lui Stefan pentru controlul

Dunarii se integra intr-o lupta mult mai lunga, care numara printre

obiectivele sale principale restaurarea libertatii bazinului pontic.

Odata intrat in razboi, Stefan cel Mare a incercat sa stabileasca o

cooperare simultana atat cu inamicii asiatici ai turcilor, cat si cu cei

europeni, cu Venetia in primul rand, care se afla deja de zece ani in

razboi cu otomanii si era cea mai interesata in gasirea de noi aliati, dar si

cu Matia Corvin, care era si el interesat in stoparea expansiunii

Imperiului otoman.

Inainte insa de a vorbi de aceste relatii si de ceea ce au insemnat ele

atat pentru Moldova, cat si pentru aliatii ei, consideram ca este absolut

necesar sa ne referim, pe scurt, in functie de izvoarele ce ne stau la

indemana, asupra evolutiei relatiilor lui Stefan cel Mare cu Poarta

otomana, pentru ca aceasta evolutie l-a determinat pe Stefan sa intre in

marele razboi contra turcilor alaturi de cetatea lagunelor si Uzun Hasan.

Asa cum aratam ceva mai sus, cucerirea Chiliei de catre Stefan cel

Mare in 1465 a fost primul semn exterior clar al ostilitatii sale fata de

Imperiul otoman, inteles ca atare de turci. In ciuda acestui fapt, sultanul,

ale carui forte militare, navale si terestere, erau angajate pe mai multe

fronturi, impotriva Venetiei, a lui Skanderbeg, a Caramaniei si a lui Uzun

Hasan, pentru a nu aminti decat pe principalii sai inamici din aceasta

perioada, nu a intreprins timp de cativa ani nimic concret impotriva

Moldovei. Aceasta nu insemna insa ca, la fel ca si in cazul Venetiei, atat

Mehmet II, cat si Stefan cel Mare nu erau constienti de faptul ca

diferendul dintre ei se apropia de faza hotaratoare si ca nu putea fi

rezolvat altfel decat pe calea armelor. Pentru Stefan cel Mare, care

preluase domnia unei tari supuse numai cu foarte putin timp inainte

suzeranitatii otomane, se punea problema ruperii definitive a acestei

legaturi, lucru posibil inca in vremea domniei sale, in timp ce pentru turci

problema principala in relatiile cu Moldova era aceea de a-si consolida

suzeranitatea asupra ei si de a o elimina de la Marea Neagra, care trebuia

transformata intr-un lac turcesc. Toate aceste contradictii politice nu

puteau fi rezolvate decat pe calea armelor, deoarece Moldova celei de-a

doua jumatati a secolului XV era un stat prea puternic, inclusiv sub

aspect militar, pentru a ceda fara lupta in fata pretentiilor otomane.

Prima actiune militara ostila a turcilor la adresa Moldovei s-a

petrecut, dupa opinia noastra, in iarna 1468-1469 si nu in cea anterioara,

asa cum considera Nicolae Iorga. Este adevarat ca documentul care

vorbeste despre aceste lucruri, o scrisoare expediata din Venetia de catre

Gerardo de Collis catre ducele Milanului, Galeazzo Maria Sforza, este

datata la 14 februarie 1468, dar banuim ca este vorba de stilul venetian

(more veneto), deci 1469, deoarece editorii, Nagy Iván si B. Nyáry

Albert, o plaseaza in volum dupa documente datate in toamna lui 1468.

Oricum, in scrisoare se arata ca sultanul a plecat spre Nicopole, langa

Dunare, dar ca a trimis o grupare armata si spre Cetatea Alba, deoarece

pe fluviul inghetat trupele de azapi pot patrunde spre Transilvania si

Moldova.

In vara anului 1469, probabil ca si la indemnul sultanului Mehmet

II, tatarii de pe Volga intreprind o mare expeditie de jaf impotriva

Moldovei, dar vor fi surprinsi si zdrobiti de oastea lui Stefan cel Mare, la

Lipnic, la 20 august. In timp ce se desfasurau aceste lupte, zvonurile

despre o flota turca menita sa vina in Marea Neagra apar din nou. In iulie,

socotelile Caffei pomenesc berbecii, puii, painea, orzul, lumanarile si

vinul date solilor trimisi de Stefan pentru transmiterea de noutati si

cererea de ajutor. Se pare totusi ca, asa cum rezulta dintr-o scrisoare

adresata, la 25 octombrie 1469, de Mengli Ghiray, hanul tatarilor din

Crimeea, sultanului Mehmet II, in acest an flota otomana, comandata de

un oarecare Iacub, a atacat Caffa si i-a pradat imprejurimile.

In acesti ani relatiile dintre Stefan cel Mare si Radu cel Frumos,

domnul Tarii Romanesti supus turcilor, devin din ce in ce mai ostile.

Astfel, in cursul anului 1468, in Transilvania circula zvonul despre un

iminent conflict intre Moldova si Tara Romaneasca. Aici se stia ca Radu

cel Frumos era sluga plecata a turcilor, ca nu iesea din cuvantul lor si, cu

ajutorul Portii, s-ar fi incumetat sa atace oricand Moldova. Se pare ca

acest lucru s-a intamplat la sfarsitul anului 1469, cand o armata

munteana, avand sprijinul beilor din Dobrogea, a incercat, fara a reusi, sa

recucereasca Chilia. Replica lui Stefan cel Mare a fost fulgeratoare si

devastatoare. El nu dorea si nici nu putea astepta ca turcii sa preia

initiativa strategica si, cunoscand faptul ca ei erau prinsi in crancena

inclestare cu Venetia, s-a hotarat sa faca el acest lucru.

Astfel, la 27 februarie 1470, a atacat, pradat si nimicit Braila, cel

mai important port al Tarii Romanesti din acea vreme, dupa care,

probabil pe 28 februarie, a distrus si Targul de Floci. Actiunea a fost

deosebit de dura si de sangeroasa pentru a provoca groaza inamicului si a

arata turcilor ca Moldova va lupta cu toate mijloacele si cu toata

hotararea pentru a-si apara independenta. In acelasi timp, aceasta actiune

militara a marcat inceputul politicii de atragere a Tarii Romanesti intr-un

front comun de lupta antiotomana, politica ce va fi dusa cu tenacitate mai

bine de un deceniu, dar si inceputul luptei cu Imperiul otoman, al carui

vasal supus era Radu cel Frumos. Era inca un conflict nedeclarat ca atare,

dar ruptura de turci era foarte clara, cu toate ca Stefan a continuat, cativa

ani, sa plateasca tributul anual. Turcii nu intervenisera pentru moment

direct si pe scara mare in conflict, preferand sa se lupte prin intermediul

vasalului lor din Tara Romaneasca. Putem spune ca actiunea, plina de

curaj, a lui Stefan cel Mare din 1470 a incadrat Moldova intr-una din cele

mai mari incercari de indiguire si respingere a Imperiului otoman la care

au participat puteri europene si asiatice. Incetand de a mai fi un simplu

obiect al rivalitatii polono-ungare, Moldova devenea un factor activ, de

importanta considerabila, al politicii europene.

Anii care au urmat au fost ani de lupte crancene intre cele doua tari

romanesti de la sud si est de Carpati. Cu toata interventia lui Radu cel

Frumos pe langa brasoveni, de a nu mai vinde arme moldovenilor, totusi

in cursul anului 1479. Stefan cel Mare a reusit sa faca achizitii masive din

Transilvania si a mai reusit sa primeasca informatii detaliate despre cele

ce se petreceau in Tara Romaneasca, precum si despre planurile

sultanului Mehmet II.

Dar nici domnul Tarii Romanesti nu a ramas inactiv. In intelegere

cu un grup de boieri moldoveni, Radu cel Frumos a incercat sa

organizeze un complot, care ar fi dus probabil, la asasinarea sau la

indepartarea lui Stefan din scaun. Lupta dusa in secret de o parte din

marii boieri dregatori impotriva lui Stefan a luat forme amenintatoare la

inceputul anului 1471, atunci cand se astepta ca Radu cel Frumos,

sprijinit de turci, sa atace Moldova. Dar Stefan cel Mare, aflat la Vaslui, a

aflat de complot si, imediat, a ordonat decapitarea vornicului Isaia, a

paharnicului Negrila si a stolnicului Alexa. Singurul care a scapat a fost

Roman Garbovat. Este posibil ca, anterior acestui complot, regele

Cazimir IV al Poloniei, constient de faptul ca intensificarea razboiului

dintre Moldova si Tara Romaneasca ar fi dus, in final, la un conflict de

anvergura intre Moldova si Imperiul otoman, sa fi incercat, in vara anului

1470, o mediere intre cei doi domni, dar fara a obtine rezultatele scontate.

In aceste conditii, la 7 martie 1471, a avut loc prima batalie

importanta intre ostirile celor doua tari romanesti, la Soci, in apropiere de

Ramnicul Sarat, batalie incheiata cu victoria lui Stefan cel Mare. Radu

cel Frumos, care, bineinteles ca avea sprijinul politic al turcilor,

lipsindu-ne insa izvoarele care sa indice prezenta efectiva a acestora in

armata sa, a incercat sa atace Moldova, dar Stefan, mult mai rapid, avand

armata concentrata la Vaslui, a trecut hotarul in Tara Romaneasca si a

obtinut o victorie categorica: “In anul 6979 (1471 - n.n.), luna martie 7,

joi, a fost razboi cu Radu voievod, din mila lui Dumnezeu si cu ajutorul

puternicului Savaoth dumnezeu. Si a scos dintre dansii multime mare. Si

toate steagurile lui au fost luate si schiptrul cel mare al lui Radu voievod

a fost luat. Si multi viteji au fost prinsi atunci, care au si fost taiati. A

lasat vii pe doi boieri mari, Mircea comis si Stan logofat”.

Anul 1472 a reprezentat un moment de pauza in confruntarea dintre

cei doi voievozi, dar si momentul in care Stefan cel Mare a intrat in

legatura cu Venetia, principalul inamic al turcilor din acel moment, prin

intermediul solului lui Uzun Hasan, Isac beg. Oricum, in Italia se stia, in

1471, la Milano, ca romanii sunt gata sa se ridice la lupta impotriva

turcilor, ceea ce facea ca demersurile domnului Moldovei sa aiba sanse

de reusita. In ceea ce-l priveste pe Isac beg, el ajunge, in septembrie 1472

la Venetia, fiind purtatorul unei scrisori a lui Uzun Hasan cu data de 30

mai. Sosirea in Europa a lui Isac beg, care a trecut prin Caffa si Cetatea

Alba, a marcat, pe de o parte, inceputul relatiilor dintre Stefan cel Mare si

Venetia, pentru ca este imposibil sa credem ca domnul Moldovei nu s-a

folosit de aceasta ocazie pentru a trimite un mesaj la Venetia in care sa-si

arate disponibilitatea pentru o alianta antiotomana. In acest fel, Imperiul

otoman risca sa fie prins in lupta simultan pe trei fronturi, la apus, la

rasarit si la nord, pe linia Dunarii.

Informat despre intentiile lui Stefan, hanul turcoman i-a adresat si

lui o scrisoare similara cu cele trimise principilor crestini din statele

apusene. Este foarte probabil ca, pe drumul de intoarcere, deci spre

sfarsitul lui 1472 si inceputul lui 1473, Isac beg sa se fi oprit la Buda,

Cracovia, Suceava si Vaslui, sa-i fi adus lui Stefan un raspuns de la

Venetia si, foarte posibil, sa fi stat mai mult timp pe langa domnul

Moldovei pentru a-l ingriji.

Cunoscand, prin intermediul lui Isac beg, atat pregatirile de razboi

ale lui Uzun Hasan, cat si cele ale venetienilor, care pregateau o actiune

concertata impotriva Imperiului otoman, Stefan cel Mare a hotarat sa

rupa definitiv si pe fata relatia de vasalitate fata de Poarta, prin refuzul de

a mai plati tributul si prin prima incercare serioasa de a-l scoate pe Radu

cel Frumos din domnie si a-l inlocui cu un domn aliat al Moldovei, astfel

incat cele doua tari sa formeze un front comun antiotoman la Dunarea de

Jos si, astfel, sa devina un al treilea element major al coalitiei

antiotomane.

Toate izvoarele epocii care au ajuns pana la noi, arata ca, la 8

noiembrie 1473, Stefan cel Mare a impartit oastei sale steaguri in

apropiere de Milcov, dupa care, impreuna cu Laiota Basarab, a declansat

campania impotriva lui Radu cel Frumos. Batalia decisiva s-a dat intre 18

si 20 noiembrie pe paraul Vodnaului sau al Vodnei, nu departe de

Prahova si de orasul Gherghita, cam la 45 de km nord-est de Bucuresti.

Dupa o lupta inversunata Radu cel Frumos a fost obligat sa se retraga la

Bucuresti (“cetatea de scaun, numita Dambovita”). La 23 noiembrie a

ajuns la Bucuresti, iar a doua zi a cucerit cetatea. Aici a stat timp de trei

zile, instalandu-l in scaunul Tarii Romanesti pe Laiota Basarab.

Evident ca in fata acestei viguroase actiuni turcii nu mai puteau

ramane pasivi si au reactionat. Problema care se pune este insa aceea

daca au fost doua grupari otomane trimise in sprijinul lui Radu cel

Frumos sau numai una singura. Toate cronicile, in afara de Cronica

moldo-germana, afirma ca a fost o singura interventie otomana la

sfarsitul lunii decembrie, turcii reusind sa-l indeparteze pe Laiota Basarab

din scaun si atacand si sudul Moldovei, pana la Barlad, dupa care s-au

retras: “Iar Radul voievod a fugit la turci si a luat cu dansul 15 000 de

turci si a lovit pe Basaraba, joi, decembrie 23, si a invins pe Basaraba si

toata oastea lui. Iar el singur a fugit in tara Moldovei. Iar turcii au venit

pe urma lui Basaraba si au stat in tabara la Barlad, decembrie 31, vineri.

Si apoi au slobozit navrapii si au pradat tara si s-au intors”. Cronica

moldo-germana, pe langa mentionarea acestei incursiuni, vorbeste si de o

a doua reactie otomana, la sfarsitul lui noiembrie, deci mult mai rapida,

incheiata insa cu un dezastru: “Si acolo a sezut Stefan voievod 3 zile,

langa o padure, pana ce si-a randuit de tot oastea, caci auzise ca niste

turci veneau in ajutorul lui Radu voievod. Acestia au venit in ziua de 28

ale aceleiasi luni (noiembrie - n.n.), ca la 13 mii de oameni, cu 6 mii de

munteni. Atunci s-a indreptat Stefan voievod cu barbatie impotriva lor si

Dumnezeu l-a ajutat, incat i-a nimicit cu desavarsire, iar pe care i-a prins

vii, i-a tras in teapa prin buric, crucis unul peste altul, in numar ca la

2 300. Si a stat acolo in mijlocul lor, 2 zile. Si oastea lui s-a desfacut”.

Aceasta problema a unei singure sau doua campanii turcesti

impotriva lui Stefan cel Mare, desigur ca nu este pe deplin rezolvata si va

mai necesita investigatii minutioase pe care noi nu ni le propunem in

lucrarea de fata. Pentru noi important este faptul ca, indiferent daca a fost

o singura expeditie sau doua, turcii au reactionat rapid, cu violenta si

angajand efective destul de importante, cifrate intre 13 si 15 mii de

oameni. Daca se adauga si neplata tributului de catre Stefan, constatam ca

in acest an 1473, s-a declansat cu adevarat razboiul intre Moldova si

Imperiul otoman. S-a trecut de la forma sa latenta la forma fatisa, la lupta

pentru independenta Moldovei sau pentru adancirea statutului sau de

vasalitate fata de Poarta otomana. Prin declansarea fatisa a razboiului de

catre Stefan cel Mare, intr-un moment in care coalitia antiotomana dadea

destule semne de oboseala, tot centrul de greutate al razboiului s-a mutat

la Dunarea de Jos. Aceasta explica, probabil, de ce o ambasada venetiana

trimisa la Uzun Hasan in acest an a trecut si prin Moldova, la fel ca si

celelalte relatii care se vor stabili in anii urmatori cu cetatea lagunelor.

Anul 1474 este destul de confuz in relatiile dintre Stefan cel Mare

si Radu cel Frumos. Este posibil ca pana in toamna domnul Moldovei sa

fi incercat sau chiar sa fi intervenit din nou in Tara Romaneasca pentru

alungarea lui Radu cel Frumos si inlocuirea lui cu Laiota Basarab, dar

aceste incercari au esuat.

Tot in acest an, Stefan a cerut ajutorul Poloniei, scriindu-i lui

Cazimir IV ca turcii pot trimite oricand o armata impotriva sa. Raspunsul

regelui polon a fost de a deplasa spre sud oastea Podoliei, condusa de

Mihail Buczacki, castelanul Sniatinului, probabil pentru a impiedica o

eventuala patrundere a turcilor pe teritoriul polon in cazul unui atac

contra Moldovei. Dar pentru a impiedica acest atac, polonii au incercat sa

foloseasca armele diplomatiei cu scopul de a impaca pe Stefan cel Mare,

cu Radu cel Frumos ca, pe aceasta cale, sa aplaneze si conflictul

moldo-turc. Ei au trimis soli, la Stefan cel Mare, pe Dobeslaw

Biszowcski, castelanul de Belz, si pe Egidius Suhodalski. Dar, ne spune

Dlugosz: “ acestia gasind pe Stefan la curtea din Vaslui si aratandu-i

hotararile regelui, care lui i-au fost spre bucurie, au inteles ca el n-are de

gand sa faca pace cu Radul. Si aceasta nu pentru ca n-ar vrea sa

primeasca o invoiala dreapta, ci pentru ca Radul, dand toate cetatile sale

turcilor si atarnand de voia si de placul lor, nu putea sau nu cuteza sa faca

nimic de capul lui fiind sub stapanire straina. Stefan Voda cu toata oastea

sa, cu sotia si fiul si cu fiica sa, stand la curtea din Vaslui, care nu era

aparat nici de la natura si nici prin intarituri, veghea cu puternica

impotrivire sa nu navaleasca turcii cu Radul in tara sa”.

Din acest pasaj, care apartine unuia dintre cei mai bine informati

cronicari ai timpului, reies doua lucruri foarte importante. In primul rand,

hotararea de nestramutat a lui Stefan cel Mare de a lupta cu turcii pentru

independenta tarii sale si, in al doilea rand, intentia sa de a atrage Tara

Romaneasca intr-o alianta antiotomana, intr-un front de lupta comun

romanesc. In lupta sa cu Radu cel Frumos el nu era manat de ura sau de

dorinta de marire personala, ci de faptul ca, stiindu-l pe acesta supus in

toate turcilor, isi dadea seama ca pentru a-si atinge obiectivul era

neaparata nevoie de a-l inlocui cu un domn fidel lui si decis sa se

angajeze cu hotarare in lupta sa cu Imperiul otoman.

In aceste conditii, la 1 octombrie 1474, Stefan cel Mare a patruns

din nou in Tara Romaneasca, a distrus cetatea Teleajen, l-a alungat pe

Radu cel Frumos si l-a reinstalat in domnie pe Laiota Basarab. Dar, in

ciuda victoriei militare incontestabile, actiunea s-a dovedit un esec din

punct de vedere politic, deoarece Laiota Basarab, pentru a-si pastra

domnia, l-a tradat pe Stefan si a trecut de partea turcilor. El scria

brasovenilor ca “s-a dus la turci, la marele imparat si mi-au facut pace

si bine”. Aceasta a fost prima defectiune din randul domnilor impusi pe

scaunul Tarii Romanesti de Stefan cel Mare si ea se va repeta cu

regularitate de acum inainte, pentru ca toti acesti domni isi dadeau seama

ca intre Moldova si Imperiul otoman disproportia de forte era atat de

mare incat, pentru a-si pastra scaunul, nu aveau alta cale de ales decat sa

se inchine Portii. La aceasta se adauga si dezinteresul crescand al

Ungariei pentru lupta antiotomana, ceea ce facea ca raportul de forte din

cadrul cosuzeranitatii asupra Tarii Romanesti, stabilit in 1451-1452 in

vremea lui Iancu de Hunedoara, sa incline tot mai mult de partea turcilor.

Este absolut de domeniul evidentei ca intrarea lui Stefan cel Mare

in razboi cu Imperiul otoman a constituit un eveniment foarte important

pentru Venetia, care, capata astfel, un ajutor nesperat tocmai intr-un

moment de extrema dificultate pentru ea. Primul efect al acestei intrari in

lupta a fost ridicarea de catre turci a asediului orasului Scutari, posesiune

venetiana in Albania, si indreptarea armatei lui Soliman Pasa spre

Moldova, unde va fi insa zdrobita in apropiere de Vaslui, la 10 ianuarie

1475.

Inainte insa de aceasta stralucita victorie, probabil pe la sfarsitul lui

noiembrie 1474, Stefan cel Mare a primit vizita solului venetian Paolo

Ognibene, care se intoarce dintr-o misiune pe langa Uzun Hasan, aducand

chiar o scrisoare din partea acestuia pentru domnul Moldovei. In

scrisoare, care era asemanatoare, probabil, cu celelalte trimise altor

principi crestini, Uzun Hasan isi exprima hotararea, in ciuda infrangerii

suferite din partea turcilor, pe care o minimaliza (“Dupa un timp turcul a

pus pe fuga o mica parte din ai nostri, dar unde pierea unul din ai mei, din

ai lui piereau zece”), de a continua lupta si de a reface coalitia cu puterile

crestine. Era o iluzie, dar Stefan, fortat de imprejurari, a crezut in ea.

Profitand de prezenta lui Ognibene, domnul Moldovei l-a rugat sa-i caute

un medic pentru boala de picior, i-a inmanat, probabil, o scrisoare

adresata conducerii Republicii si o alta adresata papei Sixt IV, in care se

arata gata sa lupte cu turcii si cerea ajutor pentru aceasta lupta.

Dupa ce a plecat din Moldova, Ognibene, aflat la Buda, a auzit,

probabil in ianuarie sau la inceputul lui februarie 1475, despre marea

biruinta a lui Stefan, informatie pe care a adus-o in cetatea lagunelor la 17

februarie, neuitand sa precizeze ca aceasta infrangere il va face, probabil,

pe sultan sa-si indrepte toate fortele impotriva acestei tari, ceea ce va

oferi Venetiei un moment de respiro. Aceasta perspectiva este

consemnata si de Domenico Malipiero, renumit cronicar venetian, care

arata ca solul Geronimo Giorgi (Zorzi), trimis la turci, a aflat ca marea

infrangere din Moldova l-ar face pe sultan mai dispus sa negocieze cu

Venetia. Fapt este ca Venetia nu a intreprins nimic pentru a-l ajuta pe

Stefan, desi spera ca intrarea acestuia in actiune l-ar putea determina pe

Mehmet II sa accepte o pace onorabila pentru Republica.

Adevarul este ca Venetia, de la inceputul razboiului cu turcii, deci

din 1463, pentru a face fata necesitatilor militare pe mare si pe uscat, a

cheltuit sume enorme, de aproximativ 1 200 000 de ducati pe an, astfel

incat in anii 1474-1475, deci dupa pierderea insulei Negroponte (Eubeea)

si dupa costisitoarea expeditie navala din 1473, era amenintata cu totala

ruina economica. De aceea era dispusa oricand, cu prima ocazie, sa

ajunga la o intelegere, bineinteles cat mai onorabila cu putinta, cu

Imperiul otoman. Si o oferta in acest sens nu s-a lasat asteptata prea mult

timp, deoarece la 6 ianuarie 1475 la Venetia a venit un sol al turcilor care

a propus tratative. Cei care au incercat sa se opuna inceperii tratativelor,

in minoritate, au folosit, printre alte argumente, si pe acela ca Moldova a

intrat in lupta impotriva turcilor. Totusi, Senatul a hotarat, destul de

repede, trimiterea la Constantinopol pentru tratative a lui Geronimo

Giorgi (Gerolamo Zorzi). Acesta va realiza un armistitiu de cateva luni,

tocmai bun pentru a permite turcilor sa pregateasca atacul si cucerirea

Caffei, dar si a celorlalte colonii genoveze din Marea Neagra. Pana la

urma insa, pretentiile turcilor fiind prea mari, pacea a fost respinsa

definitiv de venetieni, la 5 octombrie 1475, dar luptele care se vor relua

peste putin timp vor fi de mica intensitate si de mica importanta. Venetia

era constienta de faptul ca nu mai putea obtine victoria, ci doar o pace

care sa fie cat mai putin daunatoare pentru interesele sale comerciale si

pentru aceasta era gata sa-si paraseasca toti aliatii, inclusiv pe Stefan cel

Mare.

Dar aceasta realitate, imposibil de negat, nu-i impiedica pe

venetieni sa trimita in toate directiile strigate de alarma si indemnuri la

lupta antiotomana. Astfel, in martie 1475, venetienii adresau lui Stefan

cel Mare exact aceleasi indemnuri, cu aceeasi motivatie, care fusesera

adresate lui Uzun Hasan pentru a continua lupta, la care se adaugau si

trimiterea unui medic, pe nume Baldasar de Perusino. Acesta era

raspunsul lor la scrisoarea circulara trimisa de Stefan, la 25 ianuarie

1475, din Suceava, catre principii crestini, in care ii anunta despre

victoria de la Vaslui si le cerea sprijinul.

Aici credem ca se impun cateva precizari care ni se par importante

si care tin de realitatile epocii. In primul rand, Venetia era epuizata, la

capatul puterilor, astfel incat nu avea nici un mijloc de a-l ajuta concret

pe Stefan. Nu putea trimite flota in Marea Neagra deoarece Stramtorile

erau inchise de turci. Cat despre trupele de uscat de abia ii ajungeau ca

sa-si apere propriile pozitii si acestea nu aveau, si sa fi vrut, posibilitatea

de a ajunge la Stefan cel Mare, in Moldova. Singurul ajutor eficient era

acela de a cauta aliati pentru Stefan dintre vecinii sai, ceea ce Venetia va

face si va reusi sa-l impinga, inca odata, pe Matia Crovin, regele

Ungariei, impotriva turcilor, in anii 1475-1476. Probabil ca Matia s-a

lasat induplecat sa intre din nou in lupta cu Imperiul otoman, pentru scurt

timp, deoarece avea proiectata casatoria cu Beatrice de Aragon, si trebuia

sa arate statelor italiene ca are dorinta de a apara crestinatatea si, in

primul rand, Peninsula. Dar ajutorul lui a fost limitat doar la punerea in

libertate a lui Vlad Tepes si la cucerirea localitatii Saba? . Mai mult

Stefan a fost ajutat, in 1476, dupa ce marele pericol va trece, de catre

voievodul Transilvaniei, Stefan Báthory, ale carui trupe, unite cu cele

moldovene, il vor inscauna, la Bucuresti, pe Vlad Tepes. Deci realitatea

aceasta era. Puterile catolice nu dispuneau de mijloacele si nici de vointa

necesara pentru a ajuta eficient, militar sau cu bani, pe Stefan cel Mare.

La randul sau, domnul Moldovei, datorita abilitatii sale politice si

datorita cunoasterii exacte a situatiei din cadrul relatiilor internationale

ale vremii, credem ca nu acorda prea multa importanta idealului de

cruciada, dandu-si perfect de bine seama ca acesta disparuse din practica

politica sau era pe cale de disparitie, dar apela la el cu inversunare pentru

a smulge ceva ajutoare din partea puterilor apusene.

Este foarte adevarat ca, din punctul de vedere al strategiei politice,

domnii tarilor romane au inclus de la inceput rezistenta lor antiotomana

in curentul cruciadei tarzii, atribuindu-si astfel si indeplinind in realitate o

misiune istorica la Dunarea de Jos. Ideii cruciadei i s-au adaugat,

totodata, constiinta timpuriu atestata - inca de la inceputul scolului XV -

a romanitatii, argument specific romanilor in acelasi sens al misiunii

istorice. Dar, dupa parerea noastra, ultimul mare cruciat din istoria

romanilor, ca si a Europei, a fost Iancu de Hunedoara, atat prin actiunile

sale militare, cat si prin conceptia generala care i-a ghidat aceste actiuni,

conceptie care se baza pe unitatea lumii crestine, fara distinctie de religie,

intre catolici si ortodocsi si fara distinctie de apartenenta etnica, intre

unguri si romani. Mai mult, este evidenta incercarea sa de a realiza

unitatea de lupta a tuturor popoarelor balcanice, care sa deschida calea

catre unitatea de lupta a tuturor popoarelor europene crestine. Dupa el

insa, marii nostri voievozi care s-au luptat cu turcii, fara a abandona

ideologia cruciadei, ca modalitate de a obtine ajutoare din apus, s-au

comportat, in primul rand, ca oameni politici si comandanti militari de tip

modern, pentru care interesul de stat prima si pentru care lupta cu turcii,

fara a-si pierde din caracterul ei religios, era o lupta de la stat la stat,

politica si militara, o lupta pentru apararea independentei, a integritatii

teritoriale si a supravietuirii statale si nationale. Din aceasta perspectiva

apare evident faptul ca Stefan a luptat impotriva turcilor nu ca un cruciat,

ci ca un aparator al tarii sale. El nu era animat de idealul feudal al

cruciadelor, ci de tendinta monarhica, unificatoare a faramitarii feudale.

In acest sens Moldova lui Stefan cel Mare se desprindea tot mai mult de

Orient si devenea, in egala masura, o tara tot mai europeana, tot mai

apropiata de sistemul de valori, de practica politica si militara, de cultura

si civilizatia apusului.

Avand in vedere toate cele spuse mai sus nu trebuie sa ne mire ca

fiecare putere crestina, catolica sau ortodoxa, isi ducea propria ei politica,

conforma cu propriile interese, si ca realizarea unor coalitii antiotomane

era foarte dificila, iar atunci cand se realizau functionarea lor era foarte

greoaie, lipsita de coordonare, fiecare membru al coalitiei facea cam ceea

ce dorea si ceea ce putea, ceea ce-i dictau propriile interese.

Astfel ne putem explica de ce in iarna dintre 1474-1475, Stefan s-a

aflat singur in fata unei grave amenintari otomane. Este adevarat ca

sultanul s-a pripit trimitand in toiul iernii, lucru putin obisnuit la turci, o

armata deja obosita dupa asediul esuat de la Scutari, din Albania, dar,

totusi, disproportia de forte era de cel putin 2 la 1 daca nu de 3 la 1 in

favoarea otomanilor. Nu este deloc sigur ca alaturi de Stefan s-au aflat

2 000 de poloni, de fapt ruteni, deoarece Dlugosz aminteste doar de secui,

dar acestia, in numar de 5 000, nu fusesera trimisi de regele Ungariei,

deoarece Stefan cel Mare rupsese tara acestora “din regatul Ungariei si o

supusese siesi”. Faptul ca Stefan era, practic, singur in fata amenintarii

otomane explica de ce, la sfarsitul lui 1474 si inceputul lui 1475, Chilia si

Cetatea Alba au fost cucerite, pentru foarte scurt timp, de turci. Marea sa

victorie de la Vaslui, o infrangere pentru turci cum nu mai suferisera de

multa vreme, i-a adus imediat celebritatea in Europa crestina, informata

despre batalie de insusi domnul Moldovei, prin scrisoarea circulara

trimisa din Suceava la 25 ianuarie 1475. Avertismentul lansat de Stefan

in aceasta scrisoare: “Dar daca aceasta poarta (a crestinatatii) care e tara

noastra, va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva - atunci

toata crestinatatea va fi in mare primejdie” a avut un ecou destul de

puternic, mai ales in Italia, dar nu a avut nici un fel de efect.

Venetienii, asa cum aratam mai sus, au hotarat sa trimita o scrisoare

de felicitare pentru victorie, insotita de indemnul de a continua lupta, si

au promis ca vor trimite si un doctor pentru vindecarea ranii domnului.

Dar in ceea ce priveste ajutoarele concrete, militare sau in bani, Senatul a

preferat sa treaca raspunderea asupra papei, la care a trimis pe Paolo

Ognibene, atribuindu-i si calitatea de sol al lui Stefan cel Mare, cu

misiunea de a insista pentru trimiterea unui legat papal in Moldova si de

a pleda, alaturi de ambasadorul Paolo Marosini, in favoarea domnului

roman. Toate acestea se intamplau la 6 martie 1475. Papa Sixt IV, la fel

de prompt, i-a scris lui Stefan cel Mare, la 31 martie laudandu-l pentru

eforturile si sacrificiile facute in folosul crestinatatii, dar aratandu-i, in

acelasi timp, ca pentru moment, nu poate trimite ajutorul financiar

solicitat, deoarece tezaurul papal este secatuit de cheltuielile anterioare si

de sprijinul acordat Rodosului si regelui Ungariei. Papa nu spunea un

neadevar, dar adevarul era ca el prefera sa sprijine puterile catolice si nu

pe domnul ortodox al Moldovei. Pentru a indulci refuzul, in finalul

scrisorii se spunea ca: “Avem totusi in cuget, lucru pe care il cunosc deja

toti, sa nu pregetam (a da), cat ne priveste, partea noastra, la care s-au

adaos si daniile celorlalti principi crestini si pe acestea ne silim a le

strange in toate zilele, cinstindu-ti vrednicia si slavindu-te cu mari laude”.

Scrisoarea nu era, prin urmare, un refuz frontal de ajutor, ci era un refuz

prin amanare, menit sa creeze si sa intretina sperante si iluzii desarte.

Dar evenimentele din zona Dunarii de Jos si a Marii Negre nu

stateau pe loc in asteptarea ajutoarelor din Apus. In luna mai 1475, in

timp ce o flota impresionanta se indrepta spre Caffa, turcii au atacat si

Moldova. Niste bei de granita, cu trupe insumand intre 15 si 20 000 de

soldati au atacat Moldova pentru jaf, dar si cu scopul de a o impiedica sa

trimita vreun ajutor Caffei. Turcii se temeau de o posibila coalitie a

statelor nord-pontice condusa de domnul Moldovei, si aveau motive

intemeiate in acest sens. La putin timp dupa victoria de la Vaslui, Stefan

a trimis un contingent la Teodoro (Mangop), in Crimeea, inlocuindu-l pe

printul Isaac, favorabil turcilor, cu fratele sau Alexandru. Prin aceasta

actiune se viza o alianta cu Caffa, cu tatatrii si cu celelelate orase din

zona, precum si consolidarea legaturilor cu Uzun Hasan. Actiunea

combinata, navala si terestra, turco-tatara impotriva Caffei a fost insa

fulgeratoare, astfel incat Stefan nici macar nu a putut schita vreun gest de

ajutorare, mai ales ca si relatiile sale cu Caffa erau destul de subrede, dar,

in schimb, el a reusit sa lichideze, la fel de fulgerator, incursiunea

otomana din Moldova. Totusi, se pare ca in acest an, 1475, el a scapat de

o campanie majora otomana numai datorita imbolnavirii sultanului, care

dorea sa conduca personal o astfel de campanie de represalii, dupa

dezastrul de la Vaslui, dar nu a scapat de un atac al flotei otomane care,

dupa cucerirea Caffei, a incercat sa cucereasca prin surprindere Cetatea

Alba si Chilia, insa a esuat.

Venetia a intrat din nou in alerta, dar era vorba doar de o alerta

diplomatica, numai atunci cand a aflat despre cucerirea Caffei de catre

turci, petrecuta la 6 iunie 1475. Aceasta stire a produs o mare emotie in

,,cetatea lagunelor“. Venetienii, cu recunoscutul lor fler politic si

diplomatic, si-au dat seama ca intrarea tatarilor din Crimeea in sfera de

influenta a Portii reprezenta un mare pericol pentru Moldova, care, risca

astfel, sa fie scoasa din lupta si, odata cu aceasta, ei insisi puteau pierde

un pretios aliat. Starea lor de neliniste reiese din scrisoarea adresata

ambasadorului de la Buda, Badoer, care trebuia sa informeze despre

situatia lui Stefan si a regelui Poloniei, precum si din cea adresata papei,

in care acesta era indemnat sa apeleze la ajutorul principilor crestini

pentru a sprijini Moldova si sa impiedice cu mijloacele lui proprii asaltul

posibil al turcilor asupra Italiei. De asemenea, in decembrie 1475, unul

din secretarii lui Badoer, Bartolomeo de Brandis, este trimis in Moldova,

unde, datorita lipsei de informatii, nu stim exact ce a facut, dar putem

banui ca una din principalele misiuni era aceea de a-l indemna pe Stefan

sa continue lupta. Acesta, bineinteles ca nu avea nevoie de indemnuri

pentru a continua lupta, in situatia data neputand alege o alta cale, dar

avea nevoie de ceva ajutoare concrete care, din pacate, nu au sosit.

Oricum, trebuie sa mentionam ca, simultan, Venetia a desfasurat o la fel

de intensa activitate diplomatica pe langa marele cneaz al Moscovei, Ivan

III (1462-1505) si pe langa tatari, pe care incerca sa-i ridice impotriva

turcilor.

Dar toata aceasta intensa si meritorie activitate diplomatica nu

putea sa inlocuiasca ajutoarele, banesti si materiale, de care avea nevoie

Moldova pentru a putea face fata imensului pericol care se apropia tot

mai mult. La 18 februarie 1476, Consiliul Raguzei aducea si el la

cunostinta dogelui Venetiei cucerirea Caffei, dar mai ales faptul ca turcii

pregateau o mare expeditie impotriva Moldovei sub comanda directa a

sultanului.

Pentru a obtine ajutoare din Occident, dupa ce reusise sa incheie un

tratat de alianta cu Matia Corvin, Stefan cel Mare s-a hotarat sa trimita o

solie la Roma si la Venetia. Probabil ca el urmarea o coordonare a

eventualelor actiuni militare si obtinerea anumitor sume de bani. Fapt

este ca Sixt IV, in cele doua scrisori, din 20 martie si 3 aprilie 1476,

adresate lui Stefan ii arata ca apreciaza vitejia sa si ravna in folosul

crestinatatii, ca a dat curs cererii sale, numind in fruntea episcopiei din

Moldova pe un anume Petru, poate chiar solul, caruia i-a acordat si

annata in semn de pretuire, dar ca ajutorul pecuniar solicitat s-a hotarat a

fi trimis regelui Matia Corvin, urmand ca in viitor, din colecte realizate

de la principii crestini, sa i se rezerve o parte direct si lui. Deci, de la

Roma, solii lui Stefan nu au obtinut nimic in afara de promisiuni si

cuvinte frumoase, papa nedorind, evident, sa treaca peste vointa lui Matia

Corvin, care se considera suzeranul Moldovei si cerea, in consecinta, ca

orice ajutoare pentru lupta antiotomana sa fie indreptate, in primul rand,

spre el. De altfel nu era absolut nimic nou in aceasta pozitie a papalitatii

care prefera Ungaria catolica, Moldovei ortodoxe si pe Matia Corvin lui

Stefan cel Mare.

Nu la fel s-au petrecut lucrurile la Venetia, care avea tot interesul ca

Stefan sa reziste in fata uriasei armate otomane, care se pregatea sa-l

atace, sperand ca pe aceasta cale propriul ei efort militar sa fie ceva mai

redus, la fel ca si cheltuielile necesitate de el. Factorii de conducere ai

Republicii erau hotarati sa mearga mai departe decat papa, dar numai la

modul teoretic, adica sa treaca peste vointa regelui Ungariei si sa trimita

o solie direct in Moldova, fara a acorda insa nici un fel de ajutor militar

sau pecuniar, ci doar sa insiste la curtea din Buda pentru a i se trimite si

lui Stefan o parte din banii adunati de Sfantul Parinte.

Solia moldoveneasca, care trecuse mai intai prin Roma, a sosit la

Venetia in mai 1476, deci cu foarte putin timp inainte de declansarea

expeditiei sultanale impotriva lui Stefan. In ,,cetatea lagunelor“ solii

moldoveni si-au exprimat indignarea ca toti banii au fost dati lui Matia

Corvin, urmand ca acesta sa acorde o parte din ei pretinsului sau vasal.

Solii afirmau cu putere ca domnul lor “ a pornit razboiul din propria lui

vointa si ca e stapan liber al statului si al oamenilor sai” cerand, in acelasi

timp, ca Venetia sa trimita un sol la Stefan cel Mare care sa constate

situatia lui adevarata si, astfel, sa-l poata pretui mai bine.

Hotararea Venetiei, a carei situatie pe diferitele fronturi de lupta cu

turcii devenea tot mai precara, de a trimite o solie direct la Stefan cel

Mare, trecand peste vointa lui Matia Corvin, exprima un pas important

inainte fata de atitudinea pe care ,,cetatea lagunelor“ a avut-o la adresa lui

Vlad Tepes, cu care nu a intretinut nici un fel de relatii directe, dar, pe de

alta parte, ea continua sa acorde o importanta disproportionata aliantei cu

Ungaria, in problemele esentiale, cum ar fi cea a subsidiilor banesti ce

trebuiau acordate Moldovei, nedorind sa treaca peste vointa lui Matia

Corvin. Din aceasta cauza si dorintele ei de a ajuta pe Stefan intr-un fel

oarecare vor ramane doar in faza de proiect, Matia acordand o atentie

destul de limitata frontului otoman. Oricum, important pentru noi este

faptul ca, atat Venetia, cat si Moldova lui Stefan cel Mare s-au aflat, in

aceasta epoca, de aceeasi parte a baricadei, elementul care le-a unit sub

aspect politic, diplomatic si militar fiind acela al luptei antiotomane. Si,

indiscutabil, Venetia a avut de profitat de pe urma luptei lui Stefan, la fel

cum si acesta s-a hotarat sa-i atace deschis pe turci tocmai datorita

faptului ca ei erau prinsi in indelungatul razboi cu ,,cetatea lagunelor“.

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit pe solii lui Stefan

in audienta, care au aratat ca de la curtea romana nu au obtinut altceva

decat vorbe, a hotarat trimiterea unui sol in Moldova pentru a-l asigura pe

domn ca Republica ii va acorda mereu sprijin. In virtutea acestei hotarari,

la 17 mai, dogele Andrea Vendramin, i-a ordonat lui Emanuele Gerardo

sa plece, impreuna cu solii lui Stefan, in Moldova si i-a indicat

principalele obiective ale misiunii sale. El trebuia sa-l asigure pe domnul

roman de sprijinul neprecupetit al Republicii, incercand sa obtina pentru

acesta, prin intermediul ambasadorului din Ungaria, o parte din banii

trimisi lui Matia Corvin pentru lupta antiotomana. Trebuia, de asemenea,

sa trimita date cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica,

la capacitatea militara, la conditiile de politica interna, la relatiile externe

si, in primul rand, la cele cu Ungaria. In acelasi timp, ambasadorul

trebuia sa impiedice orice tratative de conciliere intre Moldova si

Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria in acest sens. Simultan,

diplomatia venetiana a incercat sa influenteze si Polonia si pe tatarii din

Crimeea in favoarea lui Stefan cel Mare, dar nu va obtine nici un rezultat

concret.

Semnificatia primordiala a misiunii lui Emanuele Gerardo nu este

data de rezultatele obtinute ca urmare a ei, de altfel aproape inexistente,

ci de faptul ca ea a reprezentat prima misiune diplomatica de lunga durata

trimisa in tarile romane, cu alte cuvinte, recunoasterea, venita din partea

uneia din marile puteri ale vremii, a rolului important pe care Moldova

lui Stefan cel Mare incepuse sa-l joace in cadrul relatiilor internationale

la nivelul continentului. De asemenea, este semnificativ faptul ca Venetia

si-a luat libertatea sa trateze direct cu Stefan, trecand peste pretentiile de

suzeranitate ale regelui Ungariei, ceea ce demonstreaza caracterul nou al

relatiilor dintre acesta si domnul Moldovei, o relatie de egalitate in esenta

ei, desi in forma feudala.

In ceea ce priveste misiunea ca atare a lui Emanuele Gerardo, fapt

este ca acesta nu s-a grabit prea tare sa ajunga in Moldova, evitand astfel

sa se afle acolo tocmai in momentele de mare cumpana ale inclestarii din

vara lui 1476. La 25 iunie, Senatul ii trimitea noi instructiuni prin care-i

cerea sa se straduiasca sa ajunga la hanul tatarilor din Crimeea, Mengli

Ghiray, cu care, de altfel, Venetia avusese deja contacte, pentru a obtine

fagaduiala ca va veni in ajutorul lui Stefan, daca acesta va fi in primejdie.

In acelasi sens, de a-i face pe tatari sa lupte contra turcilor si nu alaturi de

ei, se situeaza si scrisoarea dogelui Vendramin, din 18 iulie, prin care-i

ordona lui Giovanni Battista, aflat in solie la han, sa-l convinga pe acesta

sa mearga in ajutorul voievodului Moldovei, amenintat de navalirea

turcilor, ori sa asedieze cetatea Caffa si celelalte locuri ocupate de turci.

La 16 august Gerardo ajunsese, in fine, la granitele Moldovei.

Intre timp insa invazia otomana in Moldova s-a produs si, la 26

iulie 1476, la Razboieni, numai cu oastea de curte si cu boierii din jurul

sau, Stefan cel Mare a fost infrant si obligat sa paraseasca tara. Din

fericire pentru el, constructia statala a Moldovei al carui principal artizan

a fost, a rezistat cu succes la aceasta grea incercare. Turcii, victoriosi pe

campul de lupta, nu au reusit sa cucereasca nici o singura cetate

moldoveneasca. Trupele lor s-au imprastiat prin toata tara, dar foametea,

molimele si atacurile prin surprindere ale unor mici unitati moldovene

l-au determinat pe sultanul Mehmet II sa ordone retragerea. Succesul

initial al turcilor se explica si prin cooperarea lor cu tatarii din Crimeea,

mai ales cu cei condusi de Eminek Marza. Cu toate ca hanul Hoardei de

Aur de pe Volga, Seyyid Ahmed, a atacat Crimeea inr-o ultima incercare

de a supune Peninsula, Eminek a atacat, la randul sau, Moldova, in iunie

si iulie, dar pe cand se retragea, a suferit o mare infrangere din partea lui

Stefan cel Mare, in apropiere de Cetatea Alba. In scrisoarea adresata de

Eminek sultanului, la 10 sau 20 octombrie acelasi an, se arata ca trupele

moldovene, dupa ce i-au infrant pe tatari, au asediat, fara sa poata cuceri,

orasul Qirim, situat in Crimeea, la vest de Caffa. Fara aceasta interventie

in cleste a tatarilor, probabil ca Stefan cel Mare ar fi respins agresiunea

otomana de la inceput.

Asa insa, Stefan a fost obligat sa ia drumul pribegiei si sa se retraga

in sudul Poloniei, in Galitia, unde a fost vazut la Sniatin “mancand

intr-un han cu putini boieri”. Balthasar de Piscia, cel care a transmis

aceste informatii, arata ca de aici, Stefan a plecat la Camenita, oras polon

aproape de Hotin, unde a inceput sa stranga oaste, dupa care s-au

raspandit doua vesti: ca fostul domn al Tarii Romanesti, Vlad Tepes,

iesind din Ungaria, ar fi infrant pe turci si ca Stefan cel Mare ar fi nimicit

o armata turca de 14 000 de oameni. Aceasta din urma victorie o explica

Piscia, pe de o parte, prin faptul ca Stefan si-a strans o oaste la Camenita,

in care s-au inrolat moldovenii care se retrasesera aici, iar pe de alta parte

prin faptul ca turcii si-au slabit puterile, imprastiindu-se prin toata

Moldova. Oricum, la 8 septembrie, la Buda se stia ca turcii s-au retras din

Moldova si Tara Romaneasca, iar ostile unguresti, de fapt armata

Transilvaniei condusa de voievodul Stefan Báthory, s-au unit cu cele ale

lui Stefan cel Mare.

Concluzia care se desprinde din campania sultanala din 1476 este

aceea ca Stefan a obtinut victoria cu propriile sale forte, adica cu fortele

tarii sale pe care a stiut sa le pregateasca pentru o astfel de confruntare.

Armata lui Báthory s-a pus in miscare abia dupa ce s-a vazut foarte

limpede ca sultanul va fi obligat sa se retraga, iar Venetia si papalitatea

nu au acordat nici un ajutor. Putem spune ca doar Cazimir IV al Poloniei

l-a ajutat intr-o oarecare masura, dar nu activ, ci pasiv, prin faptul ca a

acceptat sa se retraga pe teritoriul sau si i-a permis ca, tot pe teritoriul

sau, sa-si refaca armata. El nu putea accepta ca Moldova sa intre cu totul

in sfera de influenta a Imperiului otoman, care, astfel, ar fi devenit un

vecin periculos, daca nu chiar un rival. Dar acest ajutor nu ar fi insemnat

nimic daca Stefan nu ar fi avut resursele necesare refacerii armatei sale.

Revenind insa la ambasadorul Emanuele Gerardo, trebuie sa

spunem ca, la 8 octombrie 1476, el a primit noi instructiuni din partea

Senatului prin care i se cerea sa-l vesteasca pe Stefan cel Mare ca papa si

regele Ungariei au convenit sa-i trimita ajutoare pecuniare si sa-l indemne

sa continue lupta impotriva turcilor. Din aceasta scrisoare aflam ca, in

august, solul se mai afla inca la Brasov, dar se spera ca ajunsese de mult

in Moldova, deoarece turcii fusesera obligati sa se retraga. In fine, tot de

aici, pe langa instructiunile aratate mai sus, aflam ca lui Gerardo i se

trimisese si o scrisoare deschisa cu scopul ca el sa obtina de la Stefan,

200 de ducati, adica exact suma imprumutata de Seniorie solilor

moldoveni in mai acelasi an. Iata deci o dovada clara a faptului ca

Venetia nu numai ca nu putea sau nu dorea, sa-l ajute direct pe Stefan,

dar ajungea pana acolo incat sa-i ceara rambursarea unui mic imprumut

de 200 de ducati.

Daca ajutorul concret lipsea cu desavarsire, in schimb nu lipseau

vorbele frumoase, laudele pentru victoriile obtinute si indemnurile de a

continua lupta cu turcii. In aceasta privinta este sigur ca Emanuele

Gerrado nu a facut economie, mai ales ca, la 10 ianuarie 1477, Senatul ii

cerea sa-l felicite pe Stefan pentru victoria din anul precedent si sa-l

asigure de sprijinul perpetuu al Venetiei. De asemenea, i se cerea sa se

afle in permanenta in preajma voievodului pentru a-i cunoaste intentiile si

a se informa asupra relatiilor acestuia cu tatarii. Probabil ca venetienii

aveau anumite indoieli referitoare la relatiile lui Stefan cu tatarii, fie cei

din Crimeea, fie cei de pe Volga, deoarece, peste cateva zile, la 15

ianuarie, ii cereau lui Gian-Battista Trevisano, sol in Polonia, sa se

intereseze asupra acestor relatii si sa comunice de indata stirile aflate.

Dar scrisoarea adresata de Senat lui Gerardo a fost trimisa prea

tarziu, deoarece, tocmai la 10 ianuarie 1477, acesta parasea Moldova,

desi Stefan ar fi dorit sa-l mai retina pe langa el. Dupa toate

probabilitatile el a ajuns la Venetia, insotit de un sol al domnului

Moldovei, in februarie 1477.

Oricum, misiunea ambasadorului venetian in Moldova a durat ceva

mai mult de patru luni, probabil, de la sfarsitul lui august sau inceputul

lui septembrie 1476, pana dupa 10 ianuarie 1477 si a constat, in principal,

in informatiile pe care el le-a trimis Senatului, informatii apreciate de

acesta ca fiind valoroase, asa cum rezulta din scrisorile din 8 octombrie

1476 si 10 ianuarie 1477. Valoarea acestor stiri consta in caracterul lor

pozitiv, ele vorbind despre victoriile lui Stefan impotriva turcilor si in

faptul ca venetienii puteau cunoaste cu amanunte importante situatia de

pe frontul de la Dunarea de Jos. Din pacate ele nu au contribuit cu nimic

la ajutorarea directa a lui Stefan cel Mare. Dar cu toate acestea, Venetia a

desfasurat o activitate diplomatica destul de intensa, la Roma si la Buda,

pentru a-i determina macar pe papa si pe regele Matia Corvin sa faca ceea

ce ea insasi nu putea.

Astfel, la 17 martie 1477, deci dupa ce pericolul cel mai grav

pentru Moldova trecuse, Senatul a trimis doua scrisori ambasadorului sau

de la Roma, Jacobo de Medio, cuprinzand instructiuni in problema

obtinerii unui ajutor pecuniar, de cel putin 10 000 de ducati, pentru

Stefan cel Mare, astfel incat acesta sa vada ca o parte din promisiuni sunt

indeplinite si ca celelalte vor putea fi indeplinite in viitor. La 10 aprilie, o

alta scrisoare ii cerea ambasadorului sa-i dea de veste papei despre toate

pregatirile pe care le fac turcii si despre expeditiile de cucerire din

provinciile Grecia, Albania, Dalmatia, Istria, insistand, in acelasi timp si

pentru trimiterea unui legat papal in Moldova, iar la 18 aprilie i se cerea

din nou sa arate necesitatea trimiterii unui ajutor lui Stefan cel Mare.

In ceea ce priveste Ungaria, la 18 martie 1477, Senatul cerea lui

Antonio Victuri, sol al Republicii la Buda, sa staruie pe langa regele

Matia Corvin pentru a se trimite ajutor lui Stefan cel Mare si, in acelasi

timp, sa-i convinga pe solii domnului roman sositi acolo ca Venetia

sustine in permanenta cauza Moldovei. Din aceasta scrisoare se desprind

si alte cateva lucruri importante. In primul rand, faptul ca, din

informatiile primite atat de la Victuri, cat si de la Emanuele Gerardo,

Venetia si-a dat seama de importanta pe care o reprezenta Moldova lui

Stefan cel Mare si de neajunsurile care ar fi rezultat pentru propriile

interese daca ea ar fi fost infranta de turci, dar, in al doilea rand, reiese si

faptul ca Venetia dorea sa diminueze suspiciunile lui Matia Corvin

provocate de solia lui Gerardo la Stefan, spunandu-i ca a facut acest lucru

numai gandindu-se la binele regatului sau, primul amenintat in cazul unei

defectiuni a Moldovei.

Bineinteles ca toata aceasta activitate diplomatica nu a avut nici un

rezultat concret, Stefan cel Mare neprimind nici un ajutor banesc si,

evident, nici militar. Dezamagirea sa profunda pentru felul in care au

decurs evenimentele in anul 1476 rezulta cu toata puterea din expunerea

facuta de solul sau Ion Tamblac, la 8 mai 1477, in fata Senatului

venetian. Aici se arata, cu toata claritatea, faptul ca Moldova nu a primit

nici un fel de ajutoare din partea vecinilor, cu care avea totusi acorduri

incheiate in acest sens, ca domnul ei spera in continuare sa fie ajutat de

venetieni, ca turcii il vor ataca in viitor mai ales pentru cele doua cetati

din sudul tarii, Chilia si Cetatea Alba, care, daca vor fi pastrate, vor putea

deveni baze pentru recucerirea Caffei si a intregii Crimei: “Luminatia

Voastra trebuie sa aiba in vedere ca aceste doua tinuturi sunt Moldova

toata si ca Moldova cu aceste tinuturi este un zid pentru Ungaria si pentru

Polonia. Afara de aceasta, eu zic si mai mult, ca daca aceste doua cetati

vor fi pastrate, va fi cu putinta ca turcii sa piarda si Caffa si

Chersonesul”. Stefan arata limpede care era importanta tarii sale si a celor

doua cetati in cadrul relatiilor internationale si ce se putea face pentru a

evita, de fapt, transformarea Marii Negre intr-un lac turcesc. Din pacate,

puterile catolice apusene si central europene, in special Venetia, careia i

se adresa direct, dar si Ungaria si Polonia, ca sa vorbim numai de acestea,

nu aveau vointa, dar mai ales capacitatea necesara pentru a intreprinde

actiuni hotarate de impiedicare a inaintarii otomane in zona Marii Negre

si a Dunarii de Jos. Stefan, constient de aceasta trista realitate pe care nu

o putea schimba, isi incheia mesajul adresat Senatului venetian pe o nota

foarte realista: “si daca Dumnezeu va vrea ca eu sa nu fiu ajutat, din doua

lucruri unul se va intampla: ori aceasta tara va pieri desigur, ori voi fi

silit, de nevoie, sa ma supun paganilor”. Evident ca, in cele din urma, el

va alege cea de-a doua solutie.

Oricum insa, dupa esecul marii campanii sultanale din 1476,

Moldova s-a bucurat de o perioada de cativa ani de liniste, turcii

indreptandu-si principalele lovituri impotriva Venetiei. In toamna lui

1477 turcii au atacat din nou in Friul si au devastat toata regiunea

cuprinsa intre Isonzo si Tagliamento. In 1478 Venetia pierde in Albania,

Croia, Alessio si Drivasto. In aceste conditii Republica a fost obligata sa

accepte pacea cu Imperiul otoman, acordata de sultanul Mehmet II, la 25

ianuarie 1479, si confirmata de doge la 25 aprilie acelasi an. Pentru

aceasta pace Venetia ceda Scutari, Negroponte, Argos, Lemnos si alte

posesiuni, se angaja sa retrocedeze toate orasele si cetatile cucerite in

timpul razboiului, sa plateasca despagubiri de razboi in valoare de 100

000 de ducati in timp de doi ani, isi pastra dreptul de a avea un bail la

Constantinopol si trebuia sa plateasca 10 000 de ducati anual pentru a

putea face comert in Imperiul otoman. Termenii acordului de pace erau

foarte nefavorabili Venetiei, dar aceasta nu a avut de ales. Ori ii accepta

asa cum erau formulati de turci, ori continua o lupta disperata, de una

singura, fara nici un fel de sorti de izbanda si al carui singur rezultat ar fi

fost acela de a-si pierde toate pozitiile din Romania, Albania si Dalmatia,

ceea ce era inacceptabil. Mai mult chiar, pentru a nu atrage suspiciunile

sultanului, Venetia si-a retras ambasadorul de la Buda, iar apoi a trimis la

Poarta specialisti in prelucrarea cuprului, zidari si chiar pictori. Oricum

razboiul era pierdut si ,,cetatea lagunelor“ era constienta de acest lucru.

Mai rau pentru ea era insa faptul ca acesta a fost razboiul decisiv, care a

facut sa incline balanta definitiv in favoarea turcilor in raporturile lor cu

venetienii. Acestia continuau sa-si practice comertul cu Levantul si chiar

sa prospere, dar in zonele controlate de turci, care erau tot mai intinse,

regula jocului era impusa de la Constantinopol. Ceea ce i-a impedicat pe

acestia sa lichideze complet comertul venetian a fost complementaritatea

economica dintre cele doua parti. Turcii aveau nevoie de comertul

venetian si l-au pastrat, chiar l-au incurajat, dar in termenii impusi de ei.

In acest context international, cand nu mai putea conta, practic, pe

nici un ajutor din partea nimanui, ce-i mai ramanea altceva de facut lui

Stefan cel Mare decat sa incheie si el o pace, cat mai onorabila cu putinta,

cu Imperiul otoman? Prin propria sa capacitate militara, prin luptele

crancene pe care le-a purtat, el a reusit sa incetineasca considerabil

inaintarea otomana in zona Dunarii. Dar de unul singur nu putea face mai

mult. In aceste conditii, probabil dupa dezastrul de la Campul Painii, din

13 octombrie 1479, unde o armata otomana de 40 000 de oameni si un

contingent muntean de 5 000 de oameni au fost distruse de Stefan

Báthory, voievodul Transilvaniei, si de Pavel Chinezul, comitele de

Timisoara, si pana la moartea sultanului Mehmet II, survenita la 3 mai

1481, Stefan cel Mare a fost obligat sa incheie si el o pace cu Imperiul

otoman.

Acest tratat de pace, pe care, in viziunea otomana, sultanul il acorda

domnului Moldovei, a ingreunat considerabil situatia tarii, dar nu a

facut-o insuportabila. In tratat se arata ca “ haraciul pus de mine (de

sultan - n.n.) odinioara, care era trei mii de bani francesti florini in fiecare

an, dublandu-l, l-am facut sa fie in fiecare an sase mii de bani, si sa se

considere prieten prietenului si dusman dusmanului, sa nu mai iasa din

drumul dreptatii ca in vremurile trecute”, iar putin mai departe spre

sfarsitul textului, se spune ca: “Deoarece Stefan s-a apropiat si s-a legat

cu adevarat, conform conditiilor acestora amintite, de pragul acoperisului

sultanului meu, el si averea si tara lui nu vor mai suferi nici un atac din

partea mea si a beilor sangeacurilor si din partea celorlalti robi ai mei”.

Stefan nu putea sa obtina mai mult si toate aceste conditii erau preferabile

unor eventuale pierderi teritoriale, care ar fi survenit neaparat daca el ar fi

continuat lupta de unul singur impotriva turcilor.

Dar aceasta pace nu a avut viata lunga. Prefigurarea alcatuirii unei

coalitii antiotomane si moartea sultanului Mehmet II la 3 mai 1481 l-au

determinat pe Stefan sa reintre in lupta. Coalitia antiotomana devenise

posibila ca urmare a atacarii directe a regatului napolitan de catre turci,

care, prin cucerirea orasului Otranto, au provocat din nou spaima in

Apus, mai ales la curtea papala.

Planul debarcarii otomane de la Otranto a fost conceput de Ghedik

Ahmed Pasa, cuceritorul Caffei, si a fost facut cunoscut la 29 august

1479. Baza de operatiuni a fost stabilita la Valona (Avlona, Vlöre), pe

litoralul albanez al Marii Adriatice. La 28 iulie 1480 turcii debarca in

Apulia si, dupa lupte crancene, cuceresc Otranto, la 11 august, dupa care

ataca, dar fara acelasi succes, Lecce, Brindisi si Tarento.

Este posibil ca la aceasta debarcare a turcilor un anumit rol sa fi

revenit si Venetiei, care ar fi cerut chiar acest lucru prin intermediul

senatorului Sebastiano Gritti. Sigur este ca Republica s-a opus la

incercarile papei Sixt IV de a pune pe picioare o liga antiotomana, dar se

pare ca ea a facut acest lucru nu datorita unei aliante cu Poarta, ci pentru

ca dorea sa opuna Imperiul otoman, regatului napolitan, ambele puteri

amenintandu-i interesele. Oricum, in aceste momente rolul Venetiei

ramane destul de nebulos, dar nu este de mirare, deoarece ea abia

incheiase pace cu sultanul (1479), dupa un lung razboi in timpul caruia

puterile italiene, ca si alte puteri din Apus, nu se inghesuisera ca s-o ajute

si nu putea sa riste un nou razboi care i-ar fi adus alte pierderi.

In acest context politic si militar deosebit de amenintator pentru

statele italiene, dar si pentru alte puteri crestine mediteraneene, cand

turcii reusisera, prin cucerirea orasului Otranto, sa-si creeze un important

cap de pod in regatul napolitan si amenintau sa cucereasca si insula

Rodos, o pozitie crestina cheie in Mediterana Orientala, s-au remarcat

initiativele Genovei, Spaniei si Moldovei, care nu au fost rezultatul unei

coincidente, ci au facut parte dintr-un proiect comun patronat de papa

Sixt IV.

De fapt, inca de la sfarsitul lui 1479 sau inceputul lui 1480,

cunoscand planul turcilor, Martin Segono, episcop de Dulcigno (Ulcinij,

Ulcun), a propus, probabil lui Sixt IV insusi, un plan de masuri, printre

care se numara si o interventie la Dunare a armatelor tarilor sud-estului

Europei, sub conducerea lui Matia Corvin. Era o incercare de reluare a

unor planuri mai vechi, de a ataca simultan pe mai multe fronturi

Imperiul otoman, unul din aceste fronturi fiind cel de la Dunarea de Jos.

Nu stim in ce masura papa a acordat atentie acestor informatii si

propuneri, dar, imediat dupa ce turcii au cucerit Otranto, a intrat in panica

si a ordonat sa se faca pregatiri pentru o eventuala retragere la Avignon.

Odata depasita prima impresie, Sixt IV a trecut la actiuni concrete de

respingere a turcilor de pe solul italian.

Astfel, a trimis bani regelui napolitan Ferrante I, a autorizat

ridicarea decimei asupra intregului cler din regat, a promis iertarea

tuturor pacatelor acelor crestini care vor merge sa lupte contra turcilor si

a facut apel la toate statele italiene. La 18 august 1480, cardinalul

Gabriele Rangoni este numit legat apostolic la Neapole. Apoi papa

incheie un tratat cu Florenta, prin care aceasta se obliga sa armeze 15

galere. La 4 decembrie cardinalul Savelli este trimis la Genova cu dubla

misiune de a pacifica orasul dezbinat de luptele dintre factiunile

aristocratice si sa supravegheze armarea flotei cruciate pontificale care va

avea loc in acest oras. Sixt IV planuia construirea unei flote de 25 de

galere la Genova si la Ancona.

In aceste conditii, la sfarsitul anului 1480, congresul statelor

italiene, reunit la Roma, a adoptat mai multe hotarari. Astfel, papa urma

sa contribuie la cruciada cu o suma de 150 000 de ducati, dintre care

100 000 erau destinati flotei, iar 50 000 trebuiau sa fie trimisi regelui

Ungariei. Se obliga, de asemenea, sa trimita, pe cheltuiala lui, 3 000 de

soldati regelui napolitan. Flota trebuia sa fi formata din 100 de galere si

s-a hotarat, de asemenea, ca anual sa fie trimisa regelui Ungariei, Matia

Corvin, o suma de 200 000 de ducati. Se observa, deci, ca papa, desi

cunostea marile merite ale lui Stefan cel Mare in lupta antiotomana, nici

nu pomenea de Moldova, toata atentia fiind indreptata asupra Ungariei si

a lui Matia Corvin, dispus sa primeasca sume de bani oricat de mari, dar

sa nu intreprinda aproape nimic impotriva turcilor. Dar in mintea papei

actionau aceleasi considerente ca si in cazul lui Vlad Tepes, la care se

mai adauga unul si anume acela ca Matia Corvin era casatorit cu Beatrice

de Aragon, inrudindu-se prin urmare cu regele napolitan. Incurajat si de o

solie a regelui Frantei, Ludovic XI (1461-1483), din martie 1481, care

venise cu alte propuneri concrete de cruciada, Sixt IV a publicat, la 8

aprilie, o enciclica prin care chema pe toti principii Europei la razboi

impotriva turcilor. Singura putere italiana importanta care nu participase

la discutiile si tratativele pentru cruciada a fost Venetia, care abia

incheiase pacea cu turcii (1479), dar pana la urma diferenta dintre ea si

celelalte state a constat numai in vorbe si promisiuni, pentru ca nimeni

din Italia nu se gandea sa inceapa un adevarat razboi cu turcii, desi

acestia ajunsesera pe pamant italian.

Cu toate acestea, cele trei state de care am amintit mai sus, Genova,

Spania si Moldova, profitand de hotararea papei, au incercat fiecare sa

faca ceva, atata cat le-a stat in putere. Ele nu au reusit sa actioneze unitar

si dupa un plan bine stabilit impotriva turcilor, dar toate au intreprins

actiuni concrete, diplomatice si militare si daca nu ar fi intervenit moartea

lui Mehmet II (3 mai 1481), care a dus la retragerea turcilor atat de la

Otranto, cat si din insula Rodos, este posibil sa se fi realizat o coalitie

antiotomana sub patronajul papei, care altfel a ramas doar in faza de

proiect, in stadiul unor actiuni incipiente.

Dar sa vedem ce s-a facut concret. Genova a contribuit activ la

armarea flotei pontificale, punandu-si mari sperante in aplicarea

proiectului de cruciada conceput de Sixt IV, crezand ca pe aceasta cale va

putea sa-si recupereze coloniile pierdute din Marea Neagra. Tot cu acest

scop ea a trimis o ambasada, condusa de Bartolomeo de Campofregoso si

Lodisio de Fieschi, in Polonia si la Mengli Ghiray, care era nemultumit

de suzeranitatea otomana. Dar rivalitatea care se profila tot mai clar intre

marele cneaz al Moscovei, Ivan III (1462-1505) si regele Poloniei ,

Cazimir IV (1445-1492), mai ales dupa cucerirea Novgorodului de catre

primul, in 1478, precum si politica de menajare a Portii, au facut ca

Polonia sa refuze hotarat participarea la o coalitie antiotomana, ceea ce a

dus la prabusirea planurilor orientale genoveze. Aceasta nu micsoreaza

insa cu nimic interesul fata de raportul celor doi ambasadori genovezi,

din 30 septembrie 1481, in care se arata ca Stefan cel Mare face intense

pregatiri militare si ca primeste chiar ajutoare din Polonia, probabil,

banuim noi, in mod neoficial de la nobilii din sudul regatului, pregatiri

care, se spera, vor da bune rezultate. Se pare, de asemenea, ca Genova, in

ciuda opozitiei venetienilor, incheiase si un acord cu papa pentru

recuperarea coloniilor pierdute, dar in cele din urma actiunea ei s-a

limitat doar la apararea Italiei, prin cele 20 de galere pe care le-a pus la

dispozitia lui Sixt IV. O ultima incercare mai serioasa a genovezilor

pentru a reveni in Marea Neagra au fost tratativele purtate, in 1484, cu

tatarii si polonii pentru realizarea unei coalitii antiotomane, dar si acestea

s-au incheiat cu un esec.

In ceea ce priveste Spania Regilor Catolici, aceasta devenise una

din principalele puteri mediteraneene si nu putea privi pasiva la actiunile

agresive ale otomanilor care-i afectau grav interesele, mai ales in regatul

napolitan, unde se afla pe tron o ramura bastarda a dinastiei aragoneze.

Astfel, la 1 august 1480, Ferdinand Catolicul a declarat ordinul

cavalerilor ioaniti din Rodos sub protectia sa si a hotarat trimiterea de

ajutoare, care vor ajunge aici in 1481 sub comanda lui Rámon Ciscar,

Jaime Despuig si Hugo de Pachas. In privinta regatului napolitan, dupa o

tentativa esuata de a incheia o alianta cu Venetia, acelasi Ferdinand a pus

la dispozitia regelui Ferrante, flota spaniola din Sicilia si Sardinia,

condusa de Bernardo de Vilamari, intarita cu cateva galere comandate de

Carlos de Torrellas, iar la 22 iunie 1481 a trimis o alta flota, direct din

Spania, formata din 30 de vase, condusa de Francisco Enriquez, care a

ajuns la Neapole la 2 octombrie, dupa ce in prealabil trupele napolitane

reusisera sa recucereasca Otranto, la 10 septembrie. Aceasta adevarata

efervescenta antiotomana a lui Ferdinand Catolicul credem ca se explica

si prin faptul ca, in 1481, intreaga Spanie se pregatea pentru razboiul cu

regatul maur al Granadei, ultima ramasita a dominatiei musulmane pe

pamant iberic. In acest sens atitudinea antiotomana avea un dublu

obiectiv: sa consolideze moral fortele spaniole care se pregateau de lupta

si sa impiedice cucerirea intregului regat napolitan de catre turci, de unde

acestia puteau ameninta direct Spania si puteau sprijini pe coreligionarii

lor din Granada.

Ce a facut, la randul sau, Stefan cel Mare in acesti ani de cumpana

si nesiguranta? In 1480, deci in plina epoca de ofensiva otomana, el nu a

ezitat ca, in iunie, sa atace pe Tepelus (1477-1481; 1481-1482), domnul

Tarii Romanesti, care, desi ocupase tronul cu ajutorul sau, a trecut foarte

repede de partea turcilor. La aceasta expeditie a participat si un corp de

oaste transilvanean, dar Tepelus nu a putut fi scos din domnie. In replica,

acesta, ajutat de o oaste otomana, a atacat Moldova, dar vestea mortii lui

Mehmet II a provocat o retragere precipitata si un contraatac viguros al

lui Stefan cel Mare, care infrange pe munteni si turci la Ramnic (8 iulie

1481) si se pare ca a ocupat si pozitiile fortificate ale turcilor de pe malul

Dunarii, dupa ce in prealabil il inlocuise pe Tepelus cu Vlad Calugarul in

scaunul domnesc al Tarii Romanesti. Este posibil, totusi, ca aceasta

interventie a lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca din 1481 sa se fi

produs si ca urmare a unei cereri a regelui Ungariei, Matia Corvin, cerere

bazata pe tratatul de alianta antiotomana incheiat intre Ungaria si

Moldova in 1475, precum si la insistentele papei Sixt IV.

Oricum, campania lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca din

1481 a coincis cu inceputul, la 4 iulie 1481, al operatiunilor navale

impotriva turcilor de la Otranto si a fost singura actiune militara

declansata in intreaga Europa Orientala in stransa corelatie cu “cruciada

de la Otranto”. Din pacate aceasta cruciada a fost numai un inceput de

cruciada, fara coerenta necesara si fara continuitate, dar a creat, pentru un

moment, sperante legate de o eventuala noua coalitie antiotomana,

sperante pe care Stefan a incercat sa le transforme in realitate.

In anii imediat urmatori, starea de razboi dintre Stefan si turci, chiar

in lipsa unui nou tratat de pace, a incetat de facto, Imperiul otoman

trecand printr-o perioada de framantari generate de succesiunea la tron.

Urmasul lui Mehmet II, Baiazid II (1481-1512) era prea ocupat cu

indepartarea pericolului reprezentat de fratele sau, Djem Sultan, pentru ca

sa mai acorde atentie si altor probleme. Dar odata disputa rezolvata in

favoarea sa, Baiazid II, presat si de ieniceri, si-a indreptat prima mare

expeditie de cucerire tocmai asupra sudului Moldovei, in zona

Bugeacului. Expeditia, avand obiective limitate, a fost fulgeratoare, cele

doua cetati vizate fiind cucerite foarte repede, la 14 iulie 1484 Chilia si la

5 august Cetatea Alba. Stefan cel Mare a fost luat prin surprindere

deoarece credea, probabil, ca tratatul de pace incheiat in 1483 intre Matia

Corvin si sultan includea si Moldova cu toate cetatile ei de granita. Din

pacate insa, acest tratat, fie dintr-o omisiune a negociatorului maghiar,

arhiepiscopul de Kalocsa, fapt pentru care a si fost aruncat in temnita, fie

datorita insistentelor Portii acceptate de Matia Corvin, nu includea

cetatile din sudul Moldovei. Acest lucru ar explica si faptul ca Matia

Corvin, pentru a-l despagubi, macar si partial, pe domnul Moldovei, i-a

cedat doua cetati in Transilvania, Ciceul si Cetatea de Balta. De

asemenea, este foarte probabil ca Stefan sa fi contat si pe ajutorul

Poloniei in virtutea tratatului de vasalitate pe care il reinnoise cu regele

Cazimir IV in 1478. Nici una din sperantele domnului moldovean nu s-a

indeplinit insa.

Turcii nu s-au limitat doar la simpla cucerire a celor doua cetati si

la transformarea lor in kazale dependente de sangeacbeiul de Silistra. Ei

au anexat si teritoriul lor inconjurator cu fortificatia Iurgheci din

apropiere de Cetatea Alba. Anexarea acestui teritoriu era necesara atat

pentru folosinta celor doua cetati, cat si pentru asigurarea unui culoar

terestru de legatura cu tatarii din Crimeea. Kazaua Cetatii Albe se

intindea de la limanul Nistrului spre vest, pana la apa Cogalnicului, si de

la mare pana la satul Purcari. Hotarul kazalei Chilia pleca de la Cogalnic

spre vest si atingea, la vest de Catlabuga, prin Tasbunar, Dunarea. Mai

mult decat atat, dupa ce a cucerit cele doua cetati, sultanul a lasat in sudul

Moldovei trupe ale tatarilor de pe Volga, conduse de Murtaza-Han, care

au pustiit si au jefuit in asa masura acest teritoriu incat, dupa cum o

recunosc chiar cronicile otomane, a devenit aproape de nelocuit, ceea ce

i-a obligat pe tatari sa ceara permisiunea Portii de a se reintoarce in tara

lor. De asemenea, turcii au inceput sa impinga incet, dar permanent,

hotarul Moldovei din apropierea tarmului Marii Negre tot mai departe

spre nord, silind pe moldoveni sa formeze o noua linie de hotar mai jos

de Ciubarciu, pe Nistru, unde s-a instalat vechea parcalabie de Cetatea

Alba. Aici intalnim mentionat la 8 aprilie 1526 pe Fatul, iar la 22 martie

1535 pe Tomsa. Probabil ca acest hotar a fost stabilit in vara anului 1486,

dupa incheierea pacii moldo-otomane din aprilie acelasi an, in urma unei

misiuni conduse de cadiul din Aidos, Mustafa. “Atunci, crestinii s-au

necajit”, aflam din documentul otoman referitor la aceasta misiune, dar

nu se mai putea face aproape nimic.

Prin ocuparea celor doua cetati turcii au incheiat procesul de

cucerire al Marii Negre. De acum inainte nimeni nu mai putea sa o

strabata decat cu aprobarea lor si in conditiile impuse de ei. Pentru

Moldova, in schimb, pierderea celor doua cetati a insemnat o lovitura

economica nimicitoare, deoarece a privat-o de cele mai importante

venituri vamale si de iesirea la Dunare si mare. Lovita economic a fost si

Tara Romaneasca prin obstructionarea comertului Brailei. In 1485

nouazeci de corabii otomane au venit la Chilia pentru a construi un castel

care sa inchida trecerea spre Tara Romaneasca. Este vorba, probabil, de

cetatea Eski Kili, pe zidurile careia turcii au amplasat tunuri, astfel incat

nici o corabie nu putea trece daca nu avea pasapoarte imperiale. Din

punct de vedere militar sistemul de fortificatii al Moldovei a fost grav

dezorganizat, iar tara nu mai putea fi aparata dinspre sud, turcii avand

drumul deschis pentru prada si razboi oricand ar fi dorit sa faca aceasta.

Pierzand cele doua cetati si o fasie importanta din sudul tarii, Moldova

pierdea poate regiunea cea mai importanta sub aspect economic si militar,

riscand si o degradare permanenta a statutului ei in relatiile cu Poarta,

aflata acum intr-o pozitie extrem de favorabila pentru a-si impune

conditiile.

In acelasi timp insa, cucerirea Chiliei si a Cetatii Albe a fost urmata

de o crestere a tensiunilor existente in relatiile dintre Moldova si Polonia,

pe de o parte, si Imperiul otoman pe de alta parte. Bineinteles ca Stefan

cel Mare nu a asistat pasiv la pierderea celor doua cetati. Fara a astepta

ajutor de la aliatii sai, el a incercat sa le recucereasca tot prin surprindere

printr-un atac fulgerator si cu sprijinul unor forte din interiorul lor, dar

tentativa a esuat. In aceste conditii, domnul Moldovei a apelat la aliati, la

Ungaria si la Polonia.

De la Ungaria, in ciuda tratatelor existente, nu a reusit sa obtina

mare lucru. Matia Corvin l-a aruncat in temnita pe arhiepiscopul de

Kalocsa, acuzandu-l de neglijenta nepermisa in negocierea tratatului cu

turcii din 1483, a cedat Moldovei cetatile transilvane Ciceul si Cetatea de

Balta, ca un fel de compensatie pentru cele doua cetati din sud si a trimis

o misiune diplomatica la Poarta care, evident, nu a obtinut nimic.

Adevarul este ca Matia Corvin incheiase tratatul cu turcii deoarece avea

nevoie de pace la granita de sud pentru a-si putea indrepta intreaga atentie

asupra Europei Centrale si nu mai putea, sub nici o forma, sa revina

asupra prevederilor sale. Nu intamplator, in vara lui 1484, el a declansat o

campanie de mare anvergura impotriva imparatului Frederic III,

campanie care s-a soldat cu ocuparea Vienei, in anul urmator, oras unde

regele maghiar va ramane pana la moartea sa, survenita surprinzator in

1490. In concluzie, din partea Ungariei nu se putea astepta nici un fel de

ajutor serios pentru recuperarea celor doua cetati.

Diferita a fost insa atitudinea Poloniei. Desi, asa cum aratam ceva

mai sus, politica externa a acestei tari era indreptata, in primul rand, spre

problemele baltice, regele Cazimir IV nu putea sa asiste pasiv la

incercarile turcilor de a modifica echilibrul strategic la nord de Marea

Neagra. Din aceasta cauza el s-a oferit sa-l ajute pe Stefan cel Mare cu

conditia ca acesta sa depuna personal juramantul de vasalitate, ceea ce

domnul moldovean evitase cu multa abilitate pana in acel moment.

Interesul strategic al Poloniei in privinta opririi inaintarii otomane

spre nord dupa cucerirea Chiliei si a Cetatii Albe este scos in evidenta cu

multa claritate de cronicile romanesti. Astfel, Grigore Ureche spune ca

turcii: “ ar fi vrut apuca si alte cetati, ca Stefan voda la gol n-au

indraznit sa iasa, ci numai la stramtori nevoia de le facea zmintala. Ca si

turcii vazandu ajutoriul ce venise de la Tara Leseasca lui Stefan voda, sau

insusi craiul, cum scriu unii, ca au tras de la rusi si de la Litva tara toata,

de sa strinsese oamenii de treaba mai mult de 20 000 de oameni si

trecandu Nistrul Craiul cu dansii suptu Haliciu, au venitu la Colomaia”.

Mai clar decat Ureche este Axinte Uricariul, care afirma urmatoarele:

“Iara mai cu dedinsul au intrat in grija Cazimir, craiul lesascu, si toti

liasii, pentru Stefan voda, vadzind slabita Tara Moldovei de turci, sa nu

sa inchine Stefan voda la turci si sa sa lasa de prietesugul liasilor. Ca nu

fiestece domn era Stefan voda, ce vestit intre domnii crestinesti pentru

multe razboae cu naroc ce au facut asupra tataralor si a turcilor si a

ungurilor. Socotit-au, dar, Cazimir craiul si au trimis agiutor lui Stefan

voda, mai mult aparind de osti hotarul Tarii Lesasti, navalind ostile

turcesti si tataresti. Macar ca craiul Cazimir siliia nice o pricina sa nu

aiba despre turci asupra sa, ce socotiia ca avind inca parete pre Tara

Moldovii, totusi are nevoe Podoliia, Tara Rusasca si Litva. Iara cu cit mai

mult, lipsind paretele, adeca Moldova, s-ar risipi de tot Podoliia, Tara

Rusasca si Litva (). Iara de odata au socotit craiul sa sa audza de

pogorirea sa cu osti la marginea Tarii Moldovei, pentru ca si turcii atunce

ar avia grija de nu ar supara tara ades. Si adevarat ca pre acia vreme avia

turcii grija de craiile lesasti”.

In fata amenintarii otomane tot mai grave si cu speranta ca polonii

il vor ajuta sa recupereze cetatile pierdute, Stefan cel Mare si-a calcat pe

mandrie si s-a dus in Polonia unde, la 15 septembrie 1485, la Colomea, a

depus personal juramantul de vasalitate in fata lui Cazimir IV. Este

posibil ca Stefan sa fi fost impins la acest gest si de nevoia presanta de a-i

scoate pe turci din Moldova, trupele acestora, insotite de un pretendent la

tron pe nume Petru Hronda sau Hruet, patrunzand adanc in tara si

ajungand pana la Suceava pe care au jefuit-o si au ars-o la 19 septembrie

1485. Dar obiectivul sau a fost atins numai partial in sensul ca a primit

din partea regelui polon ajutor suficient pentru a-i scoate pe turci din

Moldova prin bataliile victorioase de la Catlabuga (16 noiembrie 1485) si

Scheia (6 martie 1486), insa nu si pentru a recuceri Chilia si Cetatea

Alba. Ureche ne spune ca: “ cetatile carile le-au luatu turcii, Chilia si

Cetatea Alba, n-au putut sa le dobandeasca, ca ei mai nainte de ce au

iesitu, le-au ingrijitu cu oameni, cu pusci si cu bucate de ajunsu si au

ramas pre mana turcilor pana in zioa de astazi”. Evident ca polonii dorind

sa opreasca ofensiva otomana, nu doreau si, probabil, nici nu puteau sa

declanseze un razboi pe scara larga necesar pentru redobandirea celor

doua cetati. Neavand forta necesara pentru a continua confruntarea cu

Imperiul otoman si neprimind sprijin suficient din partea Poloniei pentru

recuperarea celor doua cetati din sud, Stefan cel Mare nu a putut face

altceva decat sa incheie pace cu sultanul in primavara lui 1486, pace care

consfintea pierderea definitiva a Chiliei si Cetatii Albe.

Dupa incheierea acestei paci, diplomatia polona a incercat in

continuare sa-i scoata pe turci din sudul Moldovei, conditionand

semnarea unui armistitiu cu Baiazid II de restituirea Chiliei si Cetatii

Albe, cetati pe care turcii “ le-au dobandit prin viclenie”. Pana la urma,

dupa mai multe ciocniri cu turcii si tatarii, Cazimir IV a incheiat si el

pace cu turcii, in martie 1489, sanctionand, pe aceasta cale, si de jure

pierderea celor doua cetati.

Stefan cel Mare a pierdut indelungatul razboi cu turcii, a pierdut

cele doua cetati din sudul tarii, Chilia si Cetatea Alba, impreuna cu alte

cateva teritorii invecinate, dar, in ciuda acestor realitati de necontestat, a

demonstrat marelui imperiu de la sud ca Moldova nu poate fi cucerita

oricand si oricum. El i-a facut pe turci sa inteleaga ca tara romaneasca de

la rasarit de Carpati era un stat cu care era de preferat sa tratezi, decat sa

lupti si a statornicit in relatiile Moldovei cu acestia un anumit echilibru

politic si militar ce va fi respectat pana la marea campanie sultanala a lui

Soliman Magnificul din anul 1538. In acelasi timp, aparand Moldova,

Stefan cel Mare a aparat si interesele crestinatatii din centrul si rasaritul

Europei, ale Ungariei, Poloniei si Lituaniei, precum si ale altor puteri

crestine mai indepartate, cum ar fi cele italiene, mai ales ale Venetiei,

Genovei si ale papalitatii. Este adevarat ca el nu a primit ajutoarele

necesare, la care avea tot dreptul sa spere, din partea puterilor crestine

aliate de facto sau de jure ale sale in lupta antiotomana. Dar acest lucru

nu l-a impiedicat sa-si desfasoare lupta cu toata energia de care era in

stare si, mai important, sa demonstreze atat turcilor, cat si puterilor

crestine faptul ca Moldova devenise un factor insemnat al configuratiei

politice de pe continentul nostru, un element de baza al echilibrului

politic european care incepea sa se construiasca la sfarsitul secolului XV

si inceputul secolului XVI pornind de la modelul oferit de echilibrul

politic stabilit intre statele italiene.