Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» Raporturi intre societatea omeneasca si mediu


Raporturi intre societatea omeneasca si mediu




Raporturi intre societatea omeneasca si mediu

Relatiile dintre societatea omeneasca si mediul sau de viata implica trei aspecte principale:

modul in care omul poate utiliza resursele naturale, diferentiat in functie de potentialul natural al mediului;

efectele unor conditii de mediu asupra vietii si sanatatii oamenilor;




efectele activitatilor antropice asupra mediului.

Notiunea de potential natural implica caracteristicile fizico-geografice de ansamblu ale unitatilor studiate, punand in evidenta capacitatea mediului de a indeplini anumite functii necesare dezvoltarii socio-economice. Pentru evaluarea potentialului natural se analizeaza caracteristicile tuturor componentilor biotici si in special abiotici, cu accent asupra aspectelor care favorizeaza sau, dimpotriva, stanjenesc utilizarea unui teritoriu in diferite scopuri. Printre elementele nefavorabile se numara deficitul de umiditate (pe tot parcursul anului sau pe o perioada destul de indelungata a sa), deficitul termic (permanent sau sezonier), relieful accidentat, unele proprietati nefavorabile ale solurilor, versanti afectati de alunecari de teren. Covorul vegetal este analizat atat sub aspectul bioproductivitatii, cat si prin prisma rolului sau in in dinamica peisajului geografic, de exemplu prin influenta asupra ciclului hidrologic sau asupra proceselor actuale de modelare.

Potentialul climatic constituie o parte importanta a potentialului natural. Include totalitatea conditiilor climatice ce influenteaza activitatea umana: temperatura, umiditate, precipitatii, vant, nebulozitate. Foarte importanta este valoarea insolatiei (radiatia solara incidenta la suprafata terenului), care variaza atat in timp (in decursul zilei si pe parcursul anului), cat si in spatiu, in functie de latitudine, altitudine si diversi factori locali. Distributia in teritoriu este influentata de expozitia versantilor, declivitate (panta) si de gradul de umbrire, legate la randul lor de gradul de fragmentare a terenului si in special de adancimea fragmentarii. Insolatia are efecte asupra climei si topoclimei, modificand temperatura, deplasarea maselor de aer si umiditatea. Potentialul termic al aerului si al solului este evaluat prin diverse valori climatice ca temperatura medie anuala si lunara, minimele si maximele lunare si anuale, valorile zilnice si orare ale temperaturii aerului, datele medii si extreme de trecere prin anumite praguri (> 00 ; 50 ; 100 ; 150 ; 180 C), durata intervalelor dintre aceste praguri si sumele gradelor realizate in interiorul lor, datele medii si extreme ale instalarii si disparitiei valorilor negative de temperatura (zile cu inghet), durata medie, maxima si minima a perioadei de inghet (Bogdan, Niculescu, 2000).

Sub aspectul potentialului hidric, se au in vedere cantitatile anuale si lunare de precipitatii lichide si solide, durata si grosimea stratului de zapada (cu rol important in refacerea rezervei de apa din sol), cantitatile maxime de precipitatii in 24 de ore. Pentru a evidentia clar efectul precipitatiilor in aprovizionarea cu apa a solului, este foarte important raportul dintre precipitatii si evapotranspiratie. La aceeasi cantitate de precipitatii, in regiuni cu temperaturi ridicate, deci cu evapotranspiratie mare, se poate inregistra un regim hidric deficitar, pe cand la temperaturi moderate rezerva de apa din sol este indestulatoare. De asemenea, este foarte important modul in care aceasta cantitate este repartizata pe parcursul anului. De aceea, pentru caracterizarea tipurilor de bioclimat se utilizeaza indeosebi reprezentari grafice (mai cuprinzatoare decat diversi indici climatici) si, in primul rand, diagrama ombrotermica (ombros = ploaie, in lb. greaca), numita si diagrama (sau climograma) Walter-Lieth, dupa numele celor doi specialisti care au realizat-o. Diagrama coreleaza mersul anual al temperaturilor cu cel al precipitatiilor. Pe o axa de coordonate se noteaza: pe abscisa lunile anului, incepand cu luna ianuarie si pana in luna decembrie, pentru emisfera nordica, si din iulie pana in iunie, pentru emisfera sudica (pentru ca anotimpul cald sa se afle intotdeauna in partea centrala a diagramei). Pe ordonata se inscriu, in stanga, temperaturile medii lunare, iar in dreapta cantitatea lunara de precipitatii, in raportul de 1/2 intre temperaturi si precipitatii (o diviziune reprezinta 10s C si in acelasi timp 20 mm de precipitatii). Pentru ca valorile sa fie comparabile, originea axelor corespunde cu 0, atat pentru precipitatii, cat si pentru temperaturi; in lunile cu valori negative, curba temperaturilor coboara sub nivelul abscisei. Se folosesc in general medii multianuale, dar pentru comparatie se pot realiza diagrame si pe baza valorilor anuale din anii reprezentativi, care scot in evidenta abateri semnificative de la medie.

Atunci cand curba temperaturilor, calculata in acest raport, se afla pe tot parcursul anului sub curba precipitatiilor, se considera ca umiditatea este suficienta pentru o dezvoltare normala a plantelor. Daca insa curba temperaturilor o intersecteaza pe cea a precipitatiilor, ridicandu-se deasupra acesteia, pe o portiune mai mica sau mai mare, statiunea respectiva prezinta un anotimp secetos, corespunzator cu lunile cuprinse in acea portiune. In situatii intermediare, curba precipitatiilor la scara 1/2 se apropie mult de cea a temperaturilor, fara sa o intersecteze. In astfel de cazuri (destul de raspandite in zona temperata), cand nu exista o diferentiere foarte clara a perioadei secetoase, se poate introduce o curba auxiliara, reprezentandu-se precipitatiile si la scara 1/3 (la 10s C corespund in grafic 30 mm de precipitatii), punand in evidenta o perioada de uscaciune, care totusi nu poate fi calificata ca arida (diagrama de la Odesa). De exemplu, in conditiile tarii noastre, raportul de 1/3 permite o nuantare mai fina a diferentelor regionale, pe cand la raportul de 1/2, in marea majoritate a cazurilor, nu se pune in evidenta o perioada cu deficit de precipitatii. Pentru precipitatii lunare care depasesc 100 mm scara se reduce la 1/10 (pentru a nu avea o diagrama foarte ampla).

Explicatia diagramelor

Pe abscisa lunile (ianuarie-decembrie in emisfera nordica, iulie-iunie in emisfera sudica). Pe ordonata o diviziune = 10oC si 20 mm precipitatii. Deasupra se noteaza denumirea statiei meteorologice, altitudinea, numarul anilor de observatie, temperatura medie anuala, cantitatea medie anuala de precipitatii. Sub abscisa se marcheaza lunile cu media temperaturilor minime zilnice sub 0oC (cu negru), care indica durata anotimpului rece si luni cu temperatura minima absoluta sub 0oC (hasura oblica), care indica perioada cu ingheturi timpurii sau tarzii.

Apa din precipitatii este distribuita neuniform la nivelul solului, ca urmare a diferentierilor de relief (panta, expozitia versantilor) si de substrat (roci permeabile sau impermeabile). Pe langa apa provenita din precipitatii, in unele situatii, rezervele necesare plantelor sunt suplimentate prin apa freatica, iar animalele utilizeaza si apa izvoarelor, raurilor si lacurilor. Societatea omeneasca are la dispozitie atat apa freatica, cat si reteaua hidrografica, pentru a-si asigura necesarul de apa.

Potentialul edafic (al solului). Solul are capacitatea de a pune la dispozitia plantelor concomitent si neintrerupt apa, aerul si substantele nutritive necesare cresterii si dezvoltarii lor, insusire care defineste fertilitatea, deci potentialul productiv al solurilor. Solul este in mare masura o resursa neregenerabila – fertilitatea sa este rezultatul unor procese pedogenetice de lunga durata, al acumularii in timp a substantelor nutritive; o data distrus, se reface foarte greu, intr-un interval foarte mare de timp. Totusi, daca este utilizat corespunzator isi poate regenera cu usurinta capacitatea de a aproviziona plantele cu substante nutritive. Sub vegetatia naturala, fertilitatea solului se regenereaza spontan, in urma procesului de descompunere si reintegrare in sol a substantei organice moarte (frunze, flori, tulpini uscate, dejectii animale, microorganisme moarte etc.). Aceasta este fertilitatea naturala. In cazul solurilor cultivate este necesara compensarea substantelor nutritive care au fost extrase din ecosistem (prin preluarea recoltei), prin adaos de ingrasaminte organice sau chimice. Fertilitatea solului poate fi diminuata sau chiar anihilata printr-o utilizare necorespunzatoare, care determina epuizarea rezervelor de humus si de substante nutritive azotoase si fosfatice, declansarea proceselor de eroziune, acidifiere, saraturare, compactare, distrugerea structurii glomerulare, supraumectare etc. Poate fi marita prin aplicarea de amendamente calcaroase (care reduc aciditatea, in cazul solurilor acide) sau introducerea in sol a unor elemente care sunt in mod natural deficitare in tipul de sol respectiv. Lucrarile agricole si activitatile de ameliorare modifica insusirile solului (regimul hidric, regimul de aerare, continutul de substante nutritive), putandu-se vorbi in acest caz de o fertilitate culturala.

Efectele unor conditii de mediu asupra vietii si sanatatii oamenilor

Aprecierea calitatii mediului, din acest punct de vedere, se refera atat la factori permanenti (calitatea necorespunzatoare a apei potabile, conditii climatice dificile etc.), cat si la riscul producerii unor evenimente cu actiune distructiva (eruptii vulcanice, seisme, alunecari de teren si curgeri noroioase de mari proportii, cicloane, tornade, inundatii catastrofale, tsunami). Nu ne oprim indeaproape asupra acestor evenimente, deoarece fac obiectul unei discipline speciale (studiul factorilor de risc sau al hazardelor naturale).

Ca si alte organisme, omul are nevoie, pentru a supravietui, de aer, apa si hrana; in acelasi timp, trebuie sa se protejeze de factorii de mediu care ii pot influenta negativ metabolismul, deci buna desfasurare a proceselor vitale. Actiunea factorilor de mediu poate fi limitativa sau declansatoare (stimulativa). Orice factor poate deveni limitativ in anumite conditii, atunci cand valoarea sa este prea mica sau prea mare, impiedicand activitatea normala, iar la valori extreme avand efect letal.

Temperatura. Organismul uman suporta in general bine diverse variatii de temperatura: prin termogeneza (producere de caldura), in cazul temperaturilor scazute, si termoliza (pierdere de caldura), la temperaturi ridicate. Aceste procese se afla sub controlul sistemului neuroendocrin si implica un consum de energie, al carui nivel este determinat de durata si intensitatea stresului termic si poate sa se reflecte prin suprasolicitare si un grad ridicat de disconfort.

La temperaturi scazute la nivelul pielii se produc efecte determinate de doua cauze. Pe de o parte, frigul constituie o agresiune directa pentru epiderma, iar pe de alta parte provoaca o incetinire a circulatiei in capilarele dermei. De aceea, la frig apar reactii ca uscarea pielii, mancarimi, craparea buzelor. La persoanele cu diferite afectiuni ale pielii (de exemplu, psoriazisul), frigul poate determina agravarea acestora. Perioadele friguroase prelungite stimuleaza functia tiroidiana, putand sa se manifeste un hipertiroidism pasager, duc la cresterea procentului de gamaglobulina din sange, la cresterea presiunii arteriale (a tensiunii), a aciditatii gastrice.

In cazul unor temperaturi foarte scazute, daca organismul nu este suficient protejat printr-o imbracaminte calduroasa (indeosebi in cazul unor accidente – cadere in apa foarte rece, ratacire pe timp de viscol, mai ales daca din cauza oboselii persoana respectiva se aseaza, renuntand sa se miste), se poate instala fenomenul de hipotermie (scaderea drastica a temperaturii interne a corpului) si chiar se poate ajunge la deces.

Un alt risc al temperaturilor scazute il constituie degeraturile, care determina necroza tesuturilor afectate. Forma usoara de degeratura se manifesta prin inrosire si/sau cianozare a extremitatilor (maini, picioare, nas, urechi), deoarece din cauza frigului scade debitul de sange in arteriole prin vasoconstrictie si se produce o acumulare de sange in sistemul venos de intoarcere. La temperaturi foarte scazute, mai ales in conditii de imobilitate prelungita, imbracaminte sau incaltaminte prea stramta etc., se pot produce degerari foarte grave. Se manifesta initial printr-o senzatie de piscatura, urmata de amortire treptata, dupa care sensibilitatea se pierde. Pielea este alba si rece, dupa care devine violacee si umflata, iar in formele grave, netratate, se formeaza basici cu lichid, urmate de cangrena. In cazurile foarte grave (accidente la turisti sau alpinisti, urmate de o imobilizare indelungata in zapada, alcoolici care adorm in camp sau pe strada, drumuri lungi in conditii de iarna foarte aspra), se ajunge la pierderea membrului, prin amputatie chirurgicala (Manescu,1984).

La temperaturi ridicate ale mediului ambiant are loc o vasodilatatie periferica - prin care se cedeaza in mediul ambiant o cantitate mai mare de caldura - si o intensificare a transpiratiei care poate avea ca efect pierderea din organism a unor elemente (in special     sodiu si potasiu) iar pierderea masiva de apa poate duce la hemoconcentrare. Caldura determina si o reducere a secretiei gastrice, consumul de alimente mai greu digerabile la temperaturi ridicate putand determina indigestii. Consumul de alcool poate avea consecinte foarte grave, precum congestia cerebrala. Formarea de anticorpi diminueaza la cald, ceea ce explica scaderea rezistentei la infectii dupa o deplasare prelungita intr-o tara din zona tropicala.

Caldura excesiva poate genera reactii de intoleranta caracterizate, printre altele, de greturi, parestezie (senzatie anormala, nedureroasa, dar neplacuta, la nivelul pielii corpului) si uneori pierderea cunostintei. La temperaturi prea ridicate se poate produce un soc termic (caloric).

Umiditatea atmosferica influenteaza foarte mult modul in care este resimtita de organism temperatura aerului. Umiditatea ridicata a aerului face mai greu de suportat atat caldura, cat si frigul; franeaza pierderea de apa din corp, atat cutanata cat si pulmonara, astfel dand nastere senzatiei de „caldura inabusitoare”. Umezeala rece accelereaza pierderea de caldura prin radiatie (datorita conductivitatii mari a apei) si duce chiar la umezirea hainelor, accentuand senzatia de disconfort termic. In schimb, in conditii de vreme calda si foarte uscata, pierderea de apa prin transpiratie este foarte ridicata, ceea ce contribuie la racorirea suprafetei corpului, dar epuizand si rezervele de apa ale acestuia. Umiditatea ridicata a aerului favorizeaza dezvoltarea microorganismelor nocive si a parazitilor.

Vantul (in special vantul rece) influenteaza puternic modul in care organismul percepe senzatia de caldura sau de frig, prin faptul ca accentueaza drastic convectia, jucand un rol pozitiv, in cazul temperaturilor ridicate, si unul negativ, in cazul celor scazute. Vantul face sa creasca cantitatea de praf din atmosfera, dar contribuie la dispersia poluantilor de natura chimica.

Confortul termic. Daca temperatura externa este intr-un relativ echilibru cu cea interna, nu se realizeaza nici aport, nici pierdere de caldura – aceasta situatie este numita de confort termic, intervalul termic in care se inregistreaza situatie fiind numit zona de neutralitate sau de indiferenta termica (Teodoreanu, 2002). Senzatia de confort termic nu este determinata numai de temperatura mediului ambiant, ci este influentata puternic de alti factori (umiditate atmosferica, vant, radiatie calorica) si variaza de la o persoana la alte (in functie de starea de sanatate, varsta, tip de metabolism, circulatia sangvina, activitatea desfasurata, gradul de calire a organismului etc.).

Efectele activitatii antropice asupra mediului

Tipuri de actiuni

Omul a cautat, in general, sa transforme mediul pentru a-si asigura conditii mai bune de trai, pentru a-l face mai productiv. Actiunea societatii omenesti asupra mediului s-a soldat adesea cu un bilant pozitiv, peisajul antropizat, prin alternanta sa de paduri, terenuri agricole si pajisti, cu surse de apa amenajate, cu o retea bine organizata de drumuri si asezari omenesti, constituind un mediu mult mai prielnic pentru om decat padurile de nepatruns care acopereau in trecut o mare parte din suprafata uscatului. Aceste transformari insa au antrenat adesea si efecte negative, de intensitate mai mica (uneori aproape neglijabila) sau mai mare. Efectele negative au luat totusi dimensiuni critice in doua situatii:

in regiuni cu conditii extreme, ca tendinte de aridizare, regim torential al precipitatiilor, versanti puternic inclinati, soluri lipsite de coeziune, roci friabile;

Text Box: Degradarea se refera la pierderea unor calitati avute anterior  ca de exemplu indepartarea partiala sau totala a stratului de sol ca urmare a eroziunii declansate de lucrari agricole necorespunzatoare, fragmentarea suprafetei terenului de o retea de ogase si ravene ca urmare a drumurilor in panta pe roci friabile, a exploatarilor forestiere,acidificarea solului ca urmare a inlocuirii padurilor de foioase cu plantatii de conifere sau inmlastinirea solului ca urmare a despaduririi. Este improprie folosirea termenului de degradare pentru terenuri care au in mod natural un potential scazut, ca rezultat al unor factori naturali deficitari (neinfluentati de om); in aceste cazuri este vorba de efectele negative ale unor factori naturali asupra calitatii mediului.

in locuri unde o activitate antropica foarte intensa si indelungata a dus la ex­ploa­tarea excesiva a resurselor mediului, depasind capacita­tea sa de autoregenerare.

Intensitatea degradarii nu este intotdeauna direct propor­tionala cu gradul de utilizare de catre om a teritoriului respectiv. Exista regiuni puternic antro­pizate in care totusi compo­nentele mediului natural se afla intr-un echilibru relativ stabil, iar potentialul productiv se mentine ridicat (exemplu, peisajul rural din Marea Britanie, multe regiuni ale Europei centrale si occidentale). In schimb, terenurile exploatate irational, chiar de o populatie relativ putin numeroasa, pot sa prezinte o degradare foarte accentuata.

In linii generale se pot individualiza urmatoarele categorii de actiuni (Zavoianu si colab., 1981):

inlocuirea biocenozelor naturale cu asociatii secundare sau cultivate, cu productivitate mai ridicata sau care acopera in masura mai mare nevoile societatii omenesti, fara a modifica substantial potentialul ecologic; daca actiunea antropica inceteaza, terenurile fiind abandonate, in timp se revine la vegetatia anterioara;

actiuni de ameliorare a conditiilor de mediu (modificarea bilantului hidric prin corectarea fie a deficitului, fie a excesului de umiditate, ridicarea fertilitatii solurilor prin sporirea rezervei de substante nutritive si ameliorarea structurii etc.); in general necesita actiuni initiale laborioase si o continua intretinere a lucrarilor, altfel procesele naturale tinzand sa readuca terenurile la situatia initiala (de pilda, prin colmatarea canalelor de desecare);

actiuni care au dus la degradare (defrisarea irationala a padurilor si a tufarisurilor subalpine, pe terenuri neadecvate, culturi agricole cu o agrotehnica neadecvata, pe suprafete cu rezistenta scazuta, irigatii executate sau intretinute necorespunzator, pasunat excesiv, exploatari miniere la zi, circulatia dezordonata pe terenuri in panta, poluarea mediului etc.);

actiuni de ameliorare a terenurilor degradate si de reconstructie ecologica; deseori nu se mai poate reveni la starea initiala, dar se impiedica avansarea proceselor de degradare.

actiuni care determina o artificializare totala a mediului (aglomerari urbane, platforme industriale, amenajari recreative).

Consecintele degradarii mediului constau in:

scaderea potentialului productiv al ecosistemelor, manifestata prin reducerea productiei de biomasa si a calitatii acesteia, a fertilitatii solului sau chiar distrugerea sa partiala sau totala, fragmentarea suprafetei topografice, modificarea regimului hidric, care duce fie la exces, fie la deficit de umiditate, sau determina oscilatii sezoniere mari;





favorizarea producerii unor fenomene negative, uneori chiar cu efecte catastrofale, care afecteaza terenurile pe care omul a actionat direct, dar adeseori si regiunile invecinate, uneori pana la distante mari. Dintre acestea se remarca: modificari ale regimului scurgerii, ducand la lipsa de apa in unele perioade ale anului sau, dimpotriva, la scurgerea brusca pe versanti a apei provenita din precipitatii, ceea ce determina la randul ei amplificarea undelor de viitura (fenomen legat de reducerea capacitatii de interceptie, infiltrare si inmagazinare a apei in sol pe terenurile unde covorul vegetal si invelisul de sol au fost puternic degradate); cresterea debitului solid (a cantitatii de material transportat de rauri si de cursurile temporare de apa) si a materialului transportat de vant, elemente care apoi se depun in aval, perturband scurgerea sau ducand la colmatarea lacurilor de acumulare; accentuarea eroziunii regresive, ce poate afecta versanti bine impaduriti sau cu vegetatie ierboasa bine dezvoltata, distrugand si terenurile respective (de exemplu, datorita defrisarii partii inferioare a versantului sau transformarii unor drumuri forestiere abandonate in ogase); reactivarea alunecarilor de teren datorita supraumectarii (prin inlaturarea vegetatiei lemnoase care consuma cantitati mari de apa), supraincarcarii cu constructii grele sau datorita sectionarii bazei versantului;

deteriorarea conditiilor de viata ale omului datorita poluarii, desertificarii, accentuarii fenomenelor de risc (inundatii, alunecari de teren, avalanse).

Fara interventia omului, Europa centrala, de vest si de nord ar fi fost in cea mai mare parte acoperita de padure, cu exceptia zonei arctice, a ariilor mlastinoase, a dunelor litorale, a stancariilor si a etajului subalpin si alpin din munti (Ellenberg, 1963). Datele arheologice arata ca distrugerea padurii a inceput inca din mezolitic, prin pasunat si incendiere. Aceste actiuni au luat o amploare si mai mare in neolitic (cand
s-au extins cresterea vitelor si culturile agricole) si in epoca fierului, ca urmare aparand asociatii secundare de pajiste (initial utilizate ca pasuni, ulterior si ca fanete).

Pe locul padurilor defrisate au aparut adesea pajisti secundare (numite de unii autori formatiuni seminaturale); sunt formatiuni ierboase care se dezvolta autonom, reflectand in alcatuirea lor conditiile de mediu din locul respectiv (cu diferente clare intre pajistile de campie, de deal, de munte, de lunca etc.), dar care se mentin ca atare numai datorita interactiunii permanente cu societatea omeneasca, fiind pasunate sau cosite. Daca actiunea antropica inceteaza, in timp ele sunt invadate de vegetatie lemnoasa si evolueaza spre tipul de padure care a existat anterior in acel spatiu. Utilizarea terenurilor ca fanete, pasuni si chiar livezi traditionale (in care pomii fructiferi sunt asociati cu vegetatie de pajiste) a creat conditii favorabile pentru multe specii ierboase (care au fost ferite astfel de concurenta pentru lumina si spatiu cu speciile lemnoase), astfel ca aceste formatiuni au frecvent o compozitie floristica extrem de bogata si de diversa.

Pasunatul in golul de munte a exercitat o presiune continua atat asupra vegetatiei caracteristice etajului subalpin (tufarisuri si raristi de limita), cat si asupra padurii din partea superioara a versantilor, care a fost predilect inlaturata prin taiere sau incendiere. Acest fapt a dus, in unele masive muntoase, atat in Alpi, cat si in Carpati, la coborarea limitei superioare actuale a padurii mult sub cea naturala. In acest sens, E. Puscaru- Soroceanu (1972) apreciaza ca in Muntii Fagarasului limita padurii a fost coborata cu 100 pana la 300 m. In Muntii Valcanului limita actuala oscileaza in jurul altitudinii de 1400 m (fata de cea naturala, la cel putin 1800 m altitudine), urmarind indeaproape linia de schimbare a pantei (pasunile se intind pe suprafetele mai domoale de pe culmi si din partea superioara a versantilor, pe cand mai jos terenurile mai pronuntat inclinate au ramas acoperite cu padure).

Cele mai multe raristi de limita au disparut total, iar jnepenisurile s-au restrans foarte mult, aspectul etajului subalpin fiind acum total modificat: peisajul este dominat de pasuni adesea degradate sau de tufarisuri scunde de ienupar, afin si merisor, care s-au dezvoltat atat pe locul jnepenisurilor, cat si pe cel al molidisurilor din etajul montan superior, estompand limita dintre acestea. Defrisarea sau exploatarea excesiva a padurii pe terenuri in panta, cu sol superficial, a dus adesea la o eroziune intensa, astfel ca in prezent terenurile respective sunt ocupate de tufarisuri ghimpoase sau de o vegetatie ierboasa foarte saracacioasa.

Ponderea padurilor in regiunile de dealuri joase si de campie a scazut foarte mult, ele aparand acum de obicei ca mici petice izolate inconjurate de agro-ecosisteme. Compozitia floristica si structura lor sunt puternic modificate (prin exploatari neregulate, pasunat in padure, plantatii cu alte specii decat cele autohtone etc.), ceea ce, pe langa reducerea biodiversitatii, a dus si la scaderea rezistentei fata de factorii climatici daunatori (stres climatic, atacuri ale insectelor, poluare generala si locala s.a.). In aceste conditii, fenomenele de uscare a padurii au luat pe alocuri o amploare alarmanta. La noi in tara, printre cele mai afectate specii se numara stejarul si gorunul, pe cand cerul se afla intr-un proces de expansiune.

S.Geacu (2002) descrie in detaliu fenomenul de degradare puternica a padurilor tipice de silvostepa din Colinele Covurluiului, fie prin defrisare fie prin substituire cu plantatii de salcam, constatand ca numai in intervalul 1965 -1995, in diverse trupuri de padure suprafetele ocupate de cvercinee (indeosebi stejar pufos si brumariu) s-au micsorat cu 59% - 90%.

Vegetatia lemnoasa din lunca are un rol important in protejarea calitatii apei, deoarece prezinta capacitatea de a prelua o mare parte din substantele azotoase si fosfatice provenite de pe terenurile agricole pe care s-au facut fertilizari cu ingrasaminte chimice; de asemenea, fixeaza particulele de sol provenite din eroziunea de suprafata a versantilor, ducand la scaderea debitului solid. Insa zavoaiele alcatuite din esente moi (salcie, rachita, plop alb) s-au restrans foarte mult, ca urmare a modificarilor profunde suferite de luncile raurilor, prin lucrari de indiguire si desecare, utilizare agricola si pentru circulatie, balastiere, depozitarea deseurilor etc. Acest fapt a dus si la restrangerea faunei de lunca. Salciile batrane, care ofereau pasarilor locuri favorabile de cuibarit si de popas si, in acelasi timp, fixau si protejau malurile, au fost inlocuite cu plopul negru hibrid, cu efect protector mult mai redus si mai putin favorabil pentru avifauna. A suferit modificari si fauna acvatica a izvoarelor si paraielor, adaptata la conditii de umbrire; dupa ce padurea de pe malurile acestora a disparut, expunerea directa la actiunea razelor solare a provocat inlocuirea unor specii stenobionte cu unele euribionte.

Padurile de munte, la randul lor, desi se pastreaza pe suprafete mult mai intinse, au suferit modificari substantiale. Ca urmare a exploatarilor prin taieri rase, s-au format arborete echiene, cu un singur strat dominant de arbori cu aceeasi varsta si cu aproximativ aceeasi inaltime. Prin exploatarea preferentiala a lemnului de brad, unele fageto-bradete s-au transformat in fagete pure (fenomen semnalat mai ales in muntii de la vest de Olt). Tisa (Taxus baccata), frecventa in trecut in padurile de amestec de fag cu conifere a devenit o raritate, fiind pe de o parte cautata pentru lemnul sau de buna calitate, iar pe de alta exemplarele tinere au fost distruse de ciobani, fiind toxice. Pinul negru a fost exploatat intens in trecut pentru obtinerea gudronului (numit si catran), prin distilare uscata.

In urma pasunatului in padure unele arborete au fost poienite sau prezinta un sol puternic erodat. Specii pioniere, ca mesteacanul sau salcia capreasca, se extind in urma exploatarii sau incendierii padurilor.

In prezent in Uniunea Europeana se duce o politica sustinuta de regerenerare a fondului forestier, prin impadurirea unor terenuri folosite in trecut ca pasuni si chiar ca ogoare, indeosebi cele cu randament agricol scazut, aflate in pericol de depreciere, dar si cele din tinuturi izolate sau cu potential turistic sau recreativ ridicat. Vegetatia lemnoasa se extinde si prin reconstructia ecologica a unor terenuri afectate anterior de activitati industriale (indeosebi exploatari miniere, prin decopertare), masuri sprijinite activ prin finantari de la bugetul comunitar.

Plantatiile forestiere In secolul al XIX-lea si prima parte a celui urmator, s-a urmarit extinderea unor specii considerate valoroase chiar in afara arealului lor natural. Indeosebi molidul a fost plantat pe locul padurilor de foioase exploatate. Astfel, in multe locuri s-a creat impresia existentei unor inversiuni de vegetatie (molid la baza pantei, unde padurile au fost mai puternic afectate de activitatea antropica, iar mai sus, pe versanti, arborete de amestec sau chiar paduri de fag). Acum se tinde spre folosirea pentru reimpadurire a esentelor autohtone, tinandu-se seama chiar de soiuri sau „proveniente”, adica se urmareste ca semintele sa provina de la arbori crescuti in conditii climatice si de sol similare cu cele din locul plantarii puietilor.

Totusi, sunt si cazuri cand specii „exotice” s-au adaptat foarte bine la conditiile Romaniei. Salcamul, adus din America de Nord, care suporta un deficit de umiditate mai mare decat multi dintre arborii autohtoni, a putut rezista atat in campii secetoase, pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei, cat si pe terenuri intens degradate din Subcarpati.

Pe terenuri erodate, dar si pe unele locuri in campie, s-a plan­tat pin (in special pin sil­vestru, dar si pin negru austriac sau unele specii americane de pin, ca pinul strob), iar la munte s-au facut si plantatii de larice. Printre plantatiile de mare am­ploare se numara cele realizate pe terenuri degradate din Muntii Apuseni, Subcarpatii Vrancei si ai Buzaului, bazinul subcarpatic al Ia­­lo­mitei. Pe unele terenuri de­gradate datorita eroziunii sau alunecarilor, a dat rezultate bune salcioara (Elaeagnus angustifolia). Pentru plantatii pe terenuri erodate cu conditii foarte nefavorabile s-a folosit in prima faza catina alba (Hippophae rhamnoides); dupa ce tufarisurile de

Text Box: Printre cele mai importante lucrari de impadurire din sec. 19 se numara:
•	insamantarea in Dobrogea in 1886, in scopul impaduririi, a 22 de perimetre totalizand 161 ha
•	fixarea nisipurilor zburatoare din Oltenia prin plantarea salcamului pe o suprafata de cca. 1750 ha la Piscu-Tunari si cca. 750 ha la Ciuperceni, intre 1884 si 1895
•	impadurirea cu salcam, in intervalul 1890 – 1895, a suprafetei de 3850 ha pe terenuri ale statului in judetele Ialomita si Braila
•	impadurirea, in 1893, a nisipurilor de la Ivesti din fostul judet Tecuci (Ivanescu, 1972) .
catina s-au dezvoltat, s-au taiat coridoare in care s-au plantat arbori (pin, mojdrean etc.). In bazinul subcarpatic al Buzaului, mojdreanul s-a dezvoltat foarte bine, in schimb pinul a inceput sa se usuce.

Printre speciile exotice care au luat locul celor autohtone pe supra­fete mai mici se numara ulmul de Turkestan (Ulmus pumila), in perdelele de protectie gladita sau platica (Gleditschia triacanthos), salcamul pitic sau amorfa (Amorpha fruticosa) s.a. Unele specii lemnoase exotice au chiar tendinta sa se raspandeasca spontan, pe terenuri virane din orase sau din apropierea lor, indeosebi artarul american (Acer negundo) si cenusarul (Ailanthus glandulosa).

Modificari ale vegetatiei ierboase. Asociatiile cu caracter primar din stepa au fost afectate inca din vechi timpuri de pasunat moderat; totusi multe dintre ele se conservau inca destul de bine la sfarsitul secolului XIX. Cele din Baragan si Dobrogea, dominate de paius de stepa, colilie si negara cu diversitate floristica ridicata, au fost studiate de botanistii vremii, iar o descriere poetica a Baraganului se intalneste si in Pseudokinegetikos a lui Al. Odobescu. Situatia s-a schimbat radical in sec. XX, cand in urma unor improprietariri in masa densitatea populatiei a crescut si culturile agricole
s-au extins rapid. Micile izlazuri care s-au mai pastrat au o vegetatie extrem de degradata, datorita suprasolicitarii; asociatiile de colilie si negara au disparut aproape total. Paiusul de stepa se mai pastreaza in unele locuri, dar multe dintre speciile insotitoare au disparut. Mai bine reprezentate sunt specii foarte rezistente la degradare, ca barboasa (Botriochloa ischaemum) si firuta cu bulbi (Poa bulbosa).

Pajistile naturale secundare (formate in locul padurilor si tufarisurilor subalpine defrisate) au fost puternic afectate de activitatea pastorala. Pasunatul moderat nu are in general efecte nefavorabile pe terenuri cu stabilitate mare, insa utilizarea unor suprafete cu panta mare sau substrat friabil ori supraincarcarea cu animale a pajistilor au dus in timp la degradarea lor pe suprafete intinse, atat datorita distrugerii directe a plantelor, cat si ca urmare a batatoririi sau erodarii solului. Numeroasele „poteci de vite” care se creeaza pe versantii intens pasunati constituie cai de patrundere a eroziunii care pot duce in timp la distrugerea solului de pe intregul versant.

In pajistile intens pasunate, speciile bune furajere se imputineaza (fiind consumate preferential), raspandindu-se in schimb specii slab consumate sau neconsumate de animale (plante cu spini, cu tulpini batoase, cu gust neplacut din cauza uleiurilor eterice sau a altor substante pe care le contin, plante toxice etc.). Se produce o simplificare a stratificatiei si a compozitiei floristice, ajungandu-se la inlocuirea unor asociatii de pajisti care valorifica eficient potentialul natural oferit de conditiile climatice din zona sau etajul de vegetatie respectiv cu alte asociatii mai slab productive. Astfel, datorita supraincarcarii pajistilor, insotita de batatorirea si acidifierea solului, in toata Europa s-au extins foarte mult nardetele (asociatii de taposica, Nardus stricta), atat in etajul subalpin, cat si in cel montan, unde au luat locul pajistilor de paius rosu (Festuca rubra) si iarba campului (Agrostis capillaris = tenuis). Daca degradarea este mai putin avansata, se intalneste un amestec intre speciile apartinand asociatiilor anterioare si taposica, formandu-se festuceto-nardete. Uneori nardetele coboara chiar la altitudini mai mici, indeosebi pe solurile mai slab drenate din depresiuni (de pilda, in Depresiunea Baia Mare nardetele coboara chiar pana la 200 m altitudine), sau in alte arii cu soluri slab permeabile (Piemontul Cotmenei, Piemontul Candesti s.a.).

Pe terenuri in panta sau in conditii de clima mai uscata, distrugerea continuitatii covorului vegetal datorita pasunatului excesiv, insotita de eroziunea mai puternica a solurilor si de scaderea capacitatii de inmagazinare a apei in sol, creeaza conditii de extindere a plantelor xerofile, in general slab productive, pe cand speciile mezofile bune furajere dispar sau se imputineaza foarte mult. Astfel, in regiunile de deal s-au extins foarte mult pajistile de barboasa (Botriochloa ischaemum).

Text Box: De fapt notiunea de pajiste degradata are o acceptie foarte larga: cuprinde atat ideea de reducere a biodiversitatii, cat si pe cea de scadere a calitatii furajere si de diminuare a capacitatii de protectie a solului impotriva agresivitatii pluviale. De obicei aceste efecte merg mana in mana, dar exista si situatii cand intensitatea lor este diferita. Astfel, desi nardetele din golul de munte sunt foarte monotone si foarte slab productive, intrand in categoria pajistilor puternic degradate, ele realizeaza o buna acoperire a solului, care este astfel  protejat impotriva eroziunii. Unele incercari de ameliorare a pajistilor prin distrugerea telinei compacte de Nardus stricta au avut ca efect declansarea unor intense fenomene de eroziune. In schimb capacitatea de infiltrare a apei este foarte scazuta (deci este favorizata o scurgere rapida, cu efecte negative asupra regimului hidrologic al raurilor in bazinul carora se afla).Pe pajisti cu telina rarita datorita pasunatului se raspandesc si diferite specii de obsiga (Bromus commutatus, Bromus sterilis). In locurile unde animalele stationeaza mai mult in timpul zilei si mai ales acolo unde isi petrec noaptea (tarle), prin acumularea dejectiilor lor se produce o ingrasare excesiva a solului, proces numit tarlire. Daca tarlirea nu este prea intensa, ea are un efect pozitiv, deter­minand refacerea rezervei de substante nutritive a solului si deci dezvoltarea mai abun­denta a unor specii bune fu­rajere. Daca insa tarlirea este excesiva, se dezvolta di­ver­se plante nitrofile de talie mare, neconsumate de ani­male, ca urzica (Urtica dioi­ca), varga ciobanului (Dipsa­cus laciniatus, Dipsacus pilo­sus), lumanarica (Verbas­cum phlomo­ides), iarba mare (Inu­la helenium).

Pajistile utilizate ca fanete se conserva in general mult mai bine, totusi utilizarea irationala a lor (pasunatul indelungat primavara, cositul tarziu, dupa ce plantele semiparazite si cele necomestibile au produs seminte) poate scadea calitatea pajistei, prin imburuienire sau extindere masiva a plantei semiparazite clocotici (Rhinantus alectorolophus, Rhinantus minor).

Utilizarea intensiva a pajistilor, bazata pe actiuni complexe de ameliorare, duce la reducerea biodiversitatii. Astfel, in Europa Occidentala fanetele cu compozitie bogata si diversa au fost in mare masura inlocuite cu asociatii vegetale mai productive, dar mai sarace in specii, multe dintre plantele existente in trecut in acele locuri fiind acum pe lista celor amenintate cu disparitia (unele specii de fanete umede, de pajisti xerice, de lande, care erau favorizate de o activitate antropica moderata, dar nu suporta actuala utilizare intensiva). Datorita utilizarii ingrasa­mintelor, plantele oligotrofe sunt in regres. Orhidaceele sunt deosebit de sensibile la actiunile de ameliorare, majoritatea fiind acum pe listele rosii din tarile Europei de Vest si Centrale.

Un alt aspect caracteristic il constituie extinderea masiva a unor plante a caror existenta in regiunile respective este legata direct de activitatea omului, numite plante sinantrope (de la sin = „impreuna cu” si antropos = „om”), care pot fi incadrate in doua categorii mari: plante segetale (buruieni din culturile agricole) si ruderale (specifice locurilor virane).

Scaderea gradului de incheiere a covorului vegetal, ca si modificarea proprietatilor substratului au favorizat extinderea vegetatiei ruderale si in pajistile suprapasunate si neingrijite, precum si in padurile in care se pasuneaza sau in care sunt adapostite oile peste noapte. De pilda, in multe paduri de campie aflate pe traseele de transhumanta sunt in prezent foarte abundente urzicile (Urtica dioica). Fenomenul de patrundere a unor specii noi, sinantrope, in flora Romaniei, este in plina desfasurare: se semnaleaza inaintarea tot mai accentuata a unor specii mentionate pentru prima oara la sfarsitul secolului XIX sau inceputul secolului XX.

Modificari ale retelei hidrografice

Aspecte generale Suprafete intinse ale uscatului prezinta diverse caracteristici defavorabile pentru interesele economice si chiar pentru viata si sanatatea omului, din cauza regimului hidric necorespunzator (exces sau, dimpotriva, deficit de umiditate sau neuniformitati foarte mari ale regimului hidrologic de la un sezon la altul, cu cresteri bruste de debit ce produc uneori inundatii catastrofale). Pentru a contracara aceste neajunsuri, dar si pentru a folosi in interesul societatii omenesti energia hidraulica, inca din antichitate s-au realizat diverse lucrari, de la cele cu efecte locale si pana la amenajari mari si complexe.

Se considera ca cele mai vechi baraje au fost realizate in Egipt (inainte de 2759 i.Hr., la Sadd el Kafara) si in Iran (trei baraje in apropiere de Persepolis, cu sute de ani i.Hr.). Romanii au construit, pe tot intinsul imperiului lor, numeroase baraje si apeducte. Dar lucrari de amenajare a retelei hidrografice de mare complexitate au fost realizate si in America (Mexic, America de Sud), stand la baza dezvoltarii economice a unor stralucite civilizatii precolumbiene. Aceasta actiune s-a amplificat foarte mult in epoca moderna, cu mari posibilitati tehnice de interventie, si mai ales incepand din a doua jumatate a secolului XIX, astfel ca in prezent aproape peste tot in lume reteaua hidrografica este in mare parte amenajata, cu efecte profunde si asupra terenurilor adiacente.

Barajul Hoover, de pe raul Colorado, inalt de 221 m, construit in 1935, a fost la vremea respectiva un record in materie, o realizare tehnica de referinta. In prezent exista insa mai multe amenajari care il depasesc substantial.

Daca pana in anii ’70 amenajarile deosebit de mari si complexe s-au concentrat indeosebi in SUA, fosta URSS si Europa Occidentala, dupa aceasta perioada s-au realizat constructii de mare amploare in America de Sud (de exemplu, in bazinul fluviului Parana, la granita dintre Brazilia si Argentina), Asia (India, China) si Africa.

Se au in vedere din ce in ce mai mult amenajari complexe, corelate intre ele, pentru utilizarea la potentialul maxim a resurselor unui intreg bazin hidrografic .Asa este de exemplu sistemul de baraje din bazinul Tennessee (SUA). In ansamblu, aceste interventii, care au modificat profund mediul geografic, au avut un rol pozitiv, permitand o mai buna utilizare a potentialului hidrologic si evitarea sau limitarea unor efecte nefavorabile. Totusi se constata in unele situatii si diverse efecte negative: afectarea locurilor favorabile de depunere a icrelor si de crestere a puietului la pesti, blocarea migratiei pestilor, cu rol important in procesul de reproducere, modificarea regimului aluviunilor, care sunt stocate in amonte si nu mai ajung sa fertilizeze terenurile din luncile din aval. In prezent exista tendinta de a se evita o artificializare excesiva, cu consecinte in final nefavorabile asupra resurselor ecologice ale naturii.

Printre cele mai importante forme de interventie antropica se numara:

Realizarea de prize de apa din panza freatica si de adancime (de la cele mai simple fantani, pana la foraje de mare adancime). Inca din cele mai vechi timpuri au permis oamenilor sa-si extinda teritoriul departe in lungul interfluviilor, deci sa limiteze dependenta de reteaua hidrografica de suprafata pentru aprovizionarea cu apa si sa aiba acces la resurse de apa de calitate superioara.

Vechi inscriptii egiptene vorbesc despre faptul ca, atunci cand un faraon a dorit sa deschida prin desert un drum comercial spre coasta Marii Rosii, prima actiune a fost realizarea un sistem de fantani care sa permita accesul la apa potabila la fiecare popas. In vederea aprovizionarii cu apa a oraselor s-au construit, pe de alta parte, si diferite aductiuni (apeducte, canale etc.). Ruinele unor apeducte romane de dimensiuni considerabile se mai pastreaza si astazi, constituind atractii turistice.

In prezent, sisteme complexe de foraje si de aductiuni asigura alimentarea cu apa a localitatilor. Insa preluarea in exces a apei poate determina coborarea nivelului panzei freatice, scaderea si uneori chiar epuizarea rezervelor.




Regularizarea cursurilor de apa s-a realizat prin taierea meandrelor, canali­zarea albiei, diguri laterale care sa previna inundarea periodica a luncilor etc.

Astfel de lucrari s-au desfasurat inca din timpuri imemoriale in China, unde totusi marile fluvii provoaca si astazi inundatii catastrofale.

In epoca moderna, aproape toate raurile din Europa si America de Nord au fost regularizate. De exemplu, Rinul, prin rectificarea cursului, si-a scurtat traseul in sectorul grabenului renan cu 81 km; Maas (Meusa), in Olanda, s-a scurtat cu 40%; Tisa, de la 1429 la 997 km (Rosu, Ungureanu, 1977); Bega a fost canalizata pana la varsarea in Tisa (Serbia) in timpul Imperiului austro-ungar.

La mijlocul secolului XX, lunca Dunarii, unde aveau loc revarsari de mare amploare in faza apelor mari de primavara, a fost indiguita aproape in intregime, fiind desecate si cele mai multe balti din lungul ei, pastrandu-se doar cateva (Bistret, Suhaia, Boian, Calarasi, Jijila), cu regim hidrologic dirijat (Gastescu, Ciupitu, 2001). S-au facut indiguiri si in Delta, pe aproximativ o treime din suprafata (un exemplu il constituie incinta indiguita Pardina).

Regularizarea Dambovitei a scos Capitala de sub amenintarea inundatiilor, frecvente pana la jumatatea secolului XIX (conform documentelor, intr-un secol se produceau cam 9-10 inundatii mari - Niculescu, 2000). In trecut, raul amintit avea un curs sinuos si o lunca larga, mlastinoasa, cu lacuri in vechile meandre parasite. Rectificarea, adancirea si canalizarea sa s-au realizat in etape, in intervalul anilor 1868-1900. Ulterior, dupa 1975, s-au efectuat noi lucrari prin care canalul Dambovitei a fost redimensionat si s-a realizat o caseta subterana pentru scurgerea apelor uzate. In urma acestor lucrari a aparut si Lacul Morii din cartierul Crangasi, marginit pe trei laturi de diguri inalte (7-10 m).

Totusi se considera ca prin rectificarea cursurilor si indiguirea ariilor care preluau surplusul de apa in perioadele de crestere a debitelor, s-a intensificat capacitatea raurilor de a produce inundatii si s-a creat riscul amplificarii acestora in sectoarele din aval (Gastescu, 2001). Acest efect a fost confirmat din plin de inundatiile produse in cursul inferior al Dunarii in primavara anului 2006.

Barajele si lacurile antropice. Construirea de lacuri de retentie, prin bararea cursurilor unor rauri, se realizeaza in scopul stocarii de rezerve de apa (in vederea alimentarii cu apa a localitatilor, pentru irigatii,     piscicultura, agrement) si pentru a asigura functionarea hidrocentralelor. Unele lacuri antropice sunt de mici dimensiuni, de interes local, dar in anumite regiuni sunt foarte abundente, dand o nota specifica peisajului, ca reteaua de iazuri din Campia Transilvaniei si cea din Campia Jijiei (unele atestate documentar inca din secolul XV). Helesteele pentru peste sunt, de asemenea, in cea mai mare parte, de natura antropica.

Lacurile realizate in scop hidrotehnic si hidroenergetic sunt adesea de mari dimensiuni; acestea modifica profund caracteristicile mediului, influentand topoclimatul, procesele de versant (uneori prin supraumectare), determina scaderea debitului in aval de baraj sau, dimpotriva, cresterea importanta a debitului in aval de locul unde este evacuata apa ce a fost folosita in hidrocentrale, in cazul in care s-au efectuat aductiuni laterale din alte cursuri de apa captate si dirijate spre lacul care alimenteaza hidrocentrala respectiva (Gastescu, Driga, 1996).

Datorita modului de exploatare a lacurilor de acumulare, prin evacuarea surplusului de apa din partea profunda a bazinului lacustru, care este mai rece, se produce in timp o acumulare de caldura in apa lacului. Perturbari ale stratificarii termice normale se produc si in urma aductiunilor laterale. Acestea influenteaza deseori compozitia si densitatea planctonului.

Unele artere hidrografice s-au transformat in salbe de lacuri - exemple: Oltul, pe o mare parte a cursului inferior, cursul mijlociu al Bistritei, Volga, Niprul, Colorado.

Pe Dunare exista numeroase amenajari, incepand chiar din cursul superior. In cursul mijlociu, la granita dintre Slovacia si Ungaria, marele baraj de la Gabcicovo a modificat substantial mediul de lunca, provocand numeroase proteste din partea ecologistilor, ceea ce a facut ca partea ungara sa se retraga din proiect. Prin construirea barajului de la Portile de Fier s-a format un intins lac de acumulare, care a inundat si gurile de varsare ale afluentilor Dunarii, formand o serie de golfuri, dintre care cel mai mare este al Cernei, cu o suprafata de 520 ha si o adancime care, in functie de variatia nivelului din lac, poate ajunge la 25 m. Din cauza debitului scazut al Cernei la varsare (pentru ca apele sunt preluate de sistemul Cerna - Motru - Tismana), nu se mai realizeaza o primenire satisfacatoare a apei din golful Cernei, ceea ce duce la fenomenul de inflorire a apei (eutrofizare).

Lacuri de agrement au fost realizate in interiorul si in apropierea marilor orase, mai ales prin amenajarea unor cursuri de apa, a unor arii mlastinoase sau a unor forme negative de relief determinate de excavatii de materiale de constructii. Salba de lacuri din nordul si estul Capitalei a fost amenajata in etape pe raul Colentina, incepand din anul 1930, dar continuand pana in perioada anilor ’80. Tot in Bucuresti se gasesc: lacul Cismigiu, rezultat din amenajarea luncii umede a Dambovitei, cu izvoare de la baza versantilor, din care se mai pastreaza astazi izvorul lui Eminescu; lacul din Parcul Tineretului, creat pe fosta Vale a Plangerii etc.

In China, pe Fluviul Galben, s-au facut ample lucrari de amenajare: din 1985 pana acum au fost construite peste 150 lacuri de acumulare si 80 de hidrocentrale. S-a realizat o inaltare si o latire sistematica a digurilor, pe parcursul secolelor, astfel ca la momentul actual digurile se afla cu 10 m deasupra nivelului general al campiei; s-au realizat numeroase baraje deversoare si helestee de deviere, pentru a putea fi tinute sub control viiturile de mare amploare care se produc pe acest fluviu. Pe Iangtse s-a construit un urias complex hidroenergetic („al celor trei defilee”).

S-au creat si lacuri pentru epurarea apelor uzate. De exemplu, in bazinul raului Charente (Franta), pentru epurarea apelor uzate provenite din orasul Rochefort, s-au realizat bazine de decantare, din care apa trece apoi succesiv in patru bazine unde epurarea este realizata prin intermediul microorganismelor. De acolo este trecuta in doua bazine lacustre artificiale, loc de popas al pasarilor migratoare.

Unele lacuri au aparut si ca efect indirect al activitatii antropice, prin prabusirea ocnelor de sare (ca lacul de la Ocnele Mari, din Subcarpatii Valcii, lacurile de la Telega si Slanic-Prahova, Ocnita, Sacelu, Ocna Sibiului, Cojocna, Ocna Sugatag si Costiui din Maramures, de la Praid, Sovata etc.) sau a unor galerii de mina (Lacul Albastru de la Baia Sprie, rezultat in urma prabusirii unei exploatari de polimetale).

Transferul de apa intre bazinele hidrografice are ca scop obtinerea unui debit mai mare pentru punerea in functiune a hidrocentralelor sau dirijarea apelor din arii cu precipitatii abundente spre locuri cu deficit de umiditate dar care prin irigare pot fi cultivate cu succes.

Sistemul Cerna - Motru - Tismana a fost realizat pentru a cumula un volum mai mare de apa pentru hidrocentrala de la Tismana: pe Cerna s-a construit lacul de acumulare de la Valea lui Iovan, la 45 km amonte de Baile Herculane, cu o suprafata de 290 ha si un volum de 120 milioane m3. Printr-o aductiune subterana de 5,930 km, apele din bazinul superior al Cernei au fost transferate bazinului Motrului, astfel ca in aval debitul Cernei s-a micsorat substantial, cu efecte peisagistice negative si indeosebi cu repercursiuni dezastruoase asupra faunei acvatice si chiar a vegetatiei de lunca si a izvoarelor. Mai departe, apa este transferata la hidrocentrala de la Tismana, unde sunt aduse si ape din raul Bistrita gorjeana.

Acelasi sistem de cumulare a apei din diverse rauri mici, pentru a se atinge un debit suficient de mare, s-a realizat si in Fagaras; scaderea debitelor in aval de punctele de captare a apei a afectat grav o specie de peste, endemit strict local, din raul Valsan, aspretele (Romanichtys valsanicola), lucru care ar fi putut fi evitat daca prin proiect s-ar fi prevazut mentinerea unui debit mai mare in aval de baraj pe acest rau.

Derivatii de mai mica amploare pentru mori, pive se intalnesc frecvent in toata tara, unele trecand chiar dintr-un bazin hidrografic in altul. In sectorul dintre Ploiesti si Targoviste s-au construit o serie de canale pentru irigatii si alimentari cu apa, care transfera partial apa din Ialomita in Ilfov, din Prahova in Cricovul Dulce si in Teleajen, din Teleajen in Bucovel.

Transfer de apa se realizeaza in numeroase zone ale Globului. De exemplu in arhipelagul Hawaii, apa este adusa de pe versantul nord estic pe versantul opus, unde este folosita pentru irigarea plantatiilor de trestie de zahar; in Peru, apele sunt transferate prin conducte, de pe un versant al Anzilor pe celalalt (Rosu, Ungureanu, 1977). In sudul Elvetiei, sistemul Grande Dixence, definitivat in 1965, include 90 km de tuneluri care leaga 34 de cursuri de apa din Alpi; in Quebec (Canada), sistemul La Grande Rivière colecteaza apele de pe o suprafata intinsa, din care 43% se afla in afara bazinului in care s-au realizat hidrocentralele respective (Petts, 2002).

Corectarea excesului de umiditate se face prin desecarea mlastinilor si a altor zone umede, indiguiri, crearea de poldere (ca cele din Olanda). Desecari de mare amploare s-au realizat in Campia germano-poloneza, in Campia Rusa (in aria mlastinilor Pripetului in 1965 s-a finalizat desecarea a 4 milioane ha), in Campia Padului din Italia (in trecut foarte nesanatoasa, din cauza mlastinilor care favorizau inmultirea tantarilor transmitatori de malarie). In Campia Banato-Crisana din tara noastra ca si pe teritoriile invecinate din Ungaria si Serbia s-au realizat ample lucrari de desecare si astfel s-a creat o retea densa de canale; lucrarile de asanare, canalizarea raurilor si construirea de canale au inceput in anul 1774, fiind continuate in etape pana in perioada 1960-1970 (Bogdan, 1957). Indiguirile au avut si efecte negative, ducand la restrangerea masiva a vegetatiei si faunei de lunci umede. Uneori au aparut si procese de saraturare a solului.

Construirea de canale care leaga intre ele diverse cursuri de apa si chiar mari sau oceane, ca sistemul Rin - Main - Dunare, Canalul Suez, Canalul Panama. In unele cazuri, canalele au favorizat migrarea unor specii dintr-un bazin hidrografic in altul, uneori provocand grave dezechilibre. Asa stau lucrurile in cazul Marilor Lacuri americane, ca urmare a deschiderii caii navigabile pe Sf. Laurentiu. Prin construirea canalului Welland (44,4 km) un parazit al pastravului coregon, care inainte nu putea depasi pragul impus de Cascada Niagara, a avut posibilitatea sa se raspandeasca in toate lacurile din sistem, producand pagube importante. A putut fi eliminat doar dupa mai mult de 30 de ani, prin masuri foarte drastice de combatere. In urma construirii Canalului Suez, unele specii din Marea Rosie au patruns in Mediterana (Botnariuc, Vadineanu, 1982).

Corectarea deficitului de umiditate, permanent sau sezonier, prin construirea de sisteme de irigatii. Astfel de lucrari s-au realizat inca din antichitate in Egipt, Mesopotamia, dar si in perioada precolumbiana pe teritoriul Americii de catre azteci si incasi. Cu mii de ani inaintea erei noastre, Egiptul era divizat in carouri, prin intretaierea digurilor si canalelor, ceea ce a solicitat un volum imens de munca si o foarte buna organizare. Napoleon Bonaparte, care a ajuns in Egipt in decursul campaniilor sale de cucerire, remarca: „Daca administratia este buna, canalele sunt bine adancite, bine intretinute; daca administratia este rea, defectuoasa sau slaba, canalele sunt astupate cu namol, digurile rau intretinute. Iata in ce consta deosebirea dintre Egiptul carmuit de Ptolemei, Egiptul in decadenta sub romani si cel ruinat de turci” (Furon, 1967).

Text Box: Qanatul este un tunel cu panta foarte slaba si uniforma (intre 1 si 8‰), urmand adesea axul unui con de dejectie. Se sapa fantani pentru a se ajunge la panza freatica si se urca in lungul pantei spre sursa de apa; fantanile comunica intre ele prin galerii destul de inalte, pentru  a se putea circula  prin ele; prezenta lor este semnalata la suprafata de mormane de pamant rezultate din acumularea materialului scos din galerii. La iesirea din qanat se intinde satul cu culturile sale, alimentate de o retea de canale de suprafata. Au in general 5-10 km lungime, dar exista si unele mai lungi. De exemplu, langa Yazd, exista un qanat de 43 km lungime. Adancimea la care se afla galeriile poate ajunge la 100 m in partea dinspre munte, iar in cazuri extreme (la Gonabad) ajunge si la 300 m adancime (Troll, 1963).In Mesopotamia antica, apele Tigrului si Eufratului erau abatute din cale prin numeroase canale; in timp insa, datorita evaporatiei ridicate, solul a inceput sa se saratureze, astfel ca deja in 1700 i.Hr. sistemul de irigatii era total parasit, fiind partial restabilit in sec. V i.Hr., Mesopotamia fiind inca prospera in prima jumatate a mileniului I d.Hr. Incetul cu incetul, canalele au fost abandonate si chiar distruse, incat in anul 1200 d.Hr. nu mai ramasese decat un desert cu terenuri saraturate, iar Tigrul si Eufratul inundau adesea campiile. In secolul XX insa, s-au realizat amenajari moderne, foarte ample, regularizandu-se regimul celor doua fluvii.

In Iran exista un vast sistem de apeducte subterane, numite qanat (in limba araba) sau kariz (in limba iraniana), prin care se capteaza apa din panza freatica, adesea din acumularile de groho­tisuri de la poalele muntilor, de unde apoi, prin cadere libera, apa ajunge la terenuri situate la kilometri distanta. Exista dovezi despre existenta unui astfel de sistem in vechea Persie inca din secolul VI i.Hr., de unde s-a raspandit si in Siria (unde cele mai multe aduc­tiuni au fost realizate in secolele II-VI d.Hr. si s-au mentinut pana la invazia mongolilor si a tur­cilor, fiind apoi reparate partial in secolul al XIV-lea), in Asia Mica dar si spre est, in Uiguria. Aceste sisteme asigura si astazi in Podisul Iranian aprovizionarea cu apa a localitatilor si irigarea oazelor; cam jumatate din terenurile din Iran se cultiva pe aceasta baza (exista cca. 40 000 de qanaturi).Fig. nr.16. Qanat in sectiune transversala (A) si imagine de ansamblu (B).

Dupa cucerirea araba, sistemul amintit a fost preluat si aplicat si in alte regiuni, din Afghanistan pana in Tunisia. In Sahara aceste canale, care poarta numele de foggara, au fost realizate indeosebi prin munca sclavilor negri. Furon (1967) citeaza asa-numita cale a palmierilor din Algeria, care se intinde pe 1.200 km. Apa era adusa de la 5-10 km, fantanile avand uneori peste 40 m adincime, formand o retea, ele fiind legate prin galerii subterane - lungimea totala era de peste 3.000 km numai in Sahara algeriana. In prezent, aceasta retea este in mare masura abandonata, aprovizionarea cu apa fiind realizata prin foraje adanci din care au rezultat fantani arteziene.

Coborarea sau ridicarea nivelului apei freatice, ca urmare a prizelor de apa, irigatiilor, indiguirii etc. In perioada in care culturile din Dobrogea au fost irigate din belsug, a crescut nivelul lacului Techirghiol si a scazut salinitatea sa, ceea ce a periclitat calitatea pentru balneatie atat a apei, cat si a namolului. Situatia era considerata alarmanta, dar reducerea drastica a irigatiilor a limitat fenomenul.

Dar in multe regiuni cu umiditate deficitara, folosirea apei freatice pentru irigatii determina coborarea nivelului freatic si chiar diminuarea drastica a rezervelor de apa (de exemplu in campiile din nordul Chinei, in regiunea Pundjab din Pakistan, in Iran, Yemen), ceea ce poate avea drept consecinta secarea fantanilor si secatuirea prizelor de apa care alimenteaza asezarile omenesti din regiune (Brown, 2005).

Irigatiile in Romania sunt destul de recente, daca avem in vedere ca in 1938 erau irigate numai 15.000 ha, si acestea in jurul oraselor Targoviste, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Focsani etc., unde se irigau culturile de legume. Pe scara larga, ele au inceput dupa 1950, printre cele mai mari remarcandu-se sistemul Mostistea, cu 240.500 ha, Carasu cu 197.300 de ha, Giurgiu-Razmiresti cu 140.800 ha, Ialomita-Calmatui cu 138.000 ha si Sadova-Corabia cu 74.300 ha., in mare parte abandonate dupa 1989,partial repuse in functiune in anii din urma

Parasirea sistemelor de irigatii din jurul orasului Bagdad (Irak) a transformat terenurile, foarte productive odinioara, intr-un adevarat desert.

Pe de alta parte, in unele regiuni ale Pamantului, practicarea irationala a irigatiilor a dus la degradarea solurilor prin inmlastinire. De aceea, este foarte necesar sa se cunoasca aspectele legate de structura solului si de necesarul de apa al culturii respective, atunci cand se procedeaza la irigarea acestora.

Disparitia unor elemente ale retelei hidrografice Datorita amenaja­rilor urbane, unele mici cursuri de apa au disparut complet, de exemplu in Bucuresti, paraul Bucurestioara, care izvora din locul unde se afla astazi Gradina Icoanei si se varsa in Dambovita in dreptul Bisericii lui Bucur. De asemenea, unele lacuri au disparut ca urmare a actiunilor de desecare. De pilda, in Campia Banatului existau numeroase mlastini, lacuri si balti, iar in prezent se mai pastreaza doar cele de la Satchinez. Multe dintre baltile din lungul Dunarii au disparut datorita lucrarilor de desecare.

Canalizarea apei din orase, amenajarile pentru scurgerea apei din localitati situate pe terenuri in panta, din livezi sistematice etc., modifica la randul lor raportul dintre infiltratie si scurgere si directiile pe care se produce scurgerea in suprafata. In orase, suprafetele construite si strazile asfaltate reduc foarte mult infiltratia; apa se scurge prin reteaua de canalizare, dar pe timpul ploilor torentiale capacitatea acesteia este uneori depasita. In cazul vetrelor de sat, pe terenuri in panta, suprafetele construite alterneaza cu curti (frecvent acoperite cu ciment sau pavate cu piatra de rau, in care infiltratia este practic inexistenta), cu gradini in care apa se infiltreaza cu usurinta si cu ulite in panta, care constituie cai de concentrare a scurgerii. In arealul acestor sate, liniile de canalizare a scurgerii sunt puternic modificate, in functie de configuratia tramei stradale.

Relieful antropic.

In urma diverselor activitati antropice se produc unele modificari la nivelul suprafetei topografice, relativ nesemnificative in raport cu formele majore de relief, insa destul de evidente in peisaj, fiind considerate forme de relief antropic. Uneori, asocierea caracteristica a diferitelor forme de relief antropic poate determina un aspect particular al peisajului unei regiuni. In linii mari, se disting forme pozitive, care se ridica deasupra suprafetei topografice, si forme negative de relief antropic.

Movilele au fost cladite in trecutul indepartat in scopuri variate (de observatie, de delimitare a unor proprietati, de marcare a unor drumuri pe intinsul stepei, ca locuri de cult, ca morminte ale unor conducatori etc.).

De obicei au forma circulara la baza, diametre de
20-50 m si inaltimi de la 2-5 m pana la 15 m. Sunt intalnite in Europa, Asia si America, preponderent in campii, unde relieful plan a facut frecvent necesara crearea unor astfel de puncte de reper. Unele marcheaza locul unor vechi asezari, peste ruinele carora s-au acumulat in timp cantitati mari de pamant, ingropandu-le complet, incat existenta lor a fost apoi ignorata secole la rand. Acestea sunt numite tell-uri, denumire preluata din Orientul Apropiat si Mijlociu, unde exista numeroase astfel de movile; unele dintre ele au constituit obiectul unor ample cercetari arheologice.

Movilele care adapostesc morminte sunt numite tumuli, gorgane sau kurgane, fiind frecvente din stepele pontice pana in cele central-asiatice. Si acestea pot furniza importante marturii arheologice, adapostind deseori podoabe, arme si obiecte diverse. Alte movile din stepa, care marcau vechile drumuri sau erau folosite pentru transmiterea de semnale in caz de pericol, se insira cu o relativa regularitate pe anumite directii, astfel ca de pe varful uneia poti vedea in zare urmatoarea movila. Sunt frecvente si in Campia Romana, fiind marcate si pe hartile topografice, dar si in toponimie (Movila Miresii, Movila Vulpii etc.). Le mentioneaza si Alexandru Odobescu, in Pseudokinegeticos („in departare, pe linia neteda a orizontului, se profileaza ca uriase musuroaie de cartite movile, a caror urzeala e taina trecutului si podoaba pustiului”).



S-au pastrat relativ bine pana pe la inceputul secolului XX, dar apoi, ca urmare a lucrarilor agricole au inceput sa se estompeze. N. Popp, prezentand movilele de pe terasa Campinei, afirma: „In legatura cu credinta raspandita in popor ca movilele sunt morminte, taranii nostri respectau movilele si nu le arau (). Astazi, cand lumea s-a mai inmultit (), taranul a inceput sa are si movilele, tarina fiindu-i prea mica. Aceasta contribuie ca movilele sa se turteasca, sa se lateasca, sa inceteze a mai forma un relief cat de cat minor”.

Movile antropice, inalte de pana la 16 m, se intalnesc si in campiile mlastinoase din Europa de Vest, de exemplu in Olanda sau in nordul Germaniei.

Valurile de pamant numite popular si brazde (exemplu: Brazda lui Novac), au fost folosite in trecut pentru aparare. Unele inconjurau total sau partial vechile cetati, dar altele se insirau pe sute de kilometri lungime, avand 8-30 m latime, 2-3 m inaltime si fiind marginite de santuri de 7-10 m latime si cca. 1 m adancime. Deoarece si-au pierdut utilitatea, treptat s-au sters din relief, insa pe alocuri se mai gasesc fragmente ale lor. De pilda, in Targoviste se pastreaza destul de bine o portiune din vechiul val de pamant care marginea cetatea medievala, acum inclus in perimetrul orasului, care se intinde mult dincolo de vechile limite.

Haldele sunt forme de relief antropic rezultate din depozitarea la suprafata solului a unor materiale reziduale ale activitatii omenesti. Principalele categorii sunt haldele de steril rezultate din activitatea miniera, haldele de zgura din siderurgie, cele de cenusa de la termocentrale si, prin extensie, chiar cele de gunoi menajer. In multe regiuni miniere de-a lungul timpului s-au acumulat mari cantitati de steril. In majoritatea cazurilor, sterilul este constituit din roci asemanatoare celor de la suprafata, relativ usor solificabile, astfel ca haldele s-au acoperit in mod natural cu pamant si vegetatie si s-au integrat in peisaj, avand in prezent aspectul unor mici dealuri. Sunt foarte frecvente in Marea Britanie, pe locul vechilor exploatari de carbuni, in bazinul Ruhrului ( Germania), in Pennsylvania ( SUA) sau in Africa de Sud, unde haldele de la exploatarile de zacaminte de aur sunt vizibile de la peste 50 km distanta; la noi sunt bine reprezentate in bazinele miniere Anina, Petrosani etc.

Daca nu sunt bine dimensionate, haldele pot fi instabile si exista riscul producerii de accidente prin prabusirea lor peste constructiile sau caile de comunicatie vecine. Amplasate in luncile raurilor sau in alte locuri unde impiedica scurgerea normala a apei, pot contribui la accentuarea efectelor inundatiilor. Consecintele sunt si mai grave in cazul vailor inguste de munte: de exemplu, la Campul lui Neag, materialul provenit din decopertari a fost transportat in amonte pe valea Jiului de vest, producandu-se o degradare pronuntata a peisajului.

In cazul unor exploatari de mai mare amploare, prin decopertare, materialul rezultat este in mare parte pamantos, ca in bazinul Motrului sau la Berbesti-Alunu; aceste halde sunt netezite, acoperite cu pamant si apoi impadurite sau cultivate. In Subcarpatii Gorjului, la confluenta Jiului cu Tismana (al carei curs a fost modificat in acest loc din cauza exploatarilor miniere), o halda de mari dimensiuni, formata din material decopertat, a fost acoperita de o plantatie forestiera. In schimb, haldele de cenusa de la termocentrale, cele de zgura sau formate din materiale rezultate din alte activitati industriale, sunt deseori mai greu de fixat si pot contine diverse substante nocive plantelor. Ele constituie surse de poluare prin materialul preluat de apele de siroire sau de vant si transportat adesea pana la mari distante; aceste pulberi ajung apoi pe sol, pe plante si in apa raurilor.

Rambleele sunt forme pozitive de relief realizate in scopul de a inalta traseul soselelor sau al cailor ferate, in portiunile in care relieful natural este mai coborat (lunci, arii depresionare etc.), pentru a evita diferentele mari de nivel si pentru a feri aceste artere de influenta apei freatice si de inundatii. In general, sunt constituite din material granular (piatra, pamant s.a.) si au o sectiune transversala trapezoidala. Se intalnesc dispersat de-a lungul intregii retele de sosele si cai ferate; cele de mari dimensiuni modifica frecvent regimul scurgerii in cadrul luncilor pe care le traverseaza.

Acolo unde calea ferata a fost ulterior desfiintata (cum s-a intamplat cu multe cai ferate inguste forestiere), aceste ramblee raman inca mult timp in relief, ridicandu-se deasupra nivelului general al suprafetei topografice.

Digurile si barajele, pe langa rolul jucat in modificarea configuratiei retelei hidrografice si a regimului hidrologic, se constituie si in forme pozitive de relief, care se diferentiaza fata de terenul invecinat. Adesea sunt folosite pentru circulatie iar vegetatia care se instaleaza in lungul lor are uneori un caracter mai xerofil decat cea caracteristica anterior pentru regiunea respectiva (de exemplu, in Campia Banatului se constata o extindere masiva a vegetatiei xerofile de-a lungul digurilor laterale ce marginesc raurile regularizate).

Terasele antropice au aparut adesea prin lucrarile agricole desfasurate timp indelungat pe versanti, in lungul curbelor de nivel, astfel ca intre loturile invecinate s-au format trepte. Acestea sunt numite agro­terase; unele dintre ele mar­cheaza vechi terenuri de cultura, in prezent abando­nate din diverse cauze. Frecvent, pentru a putea rea­liza o activitate agricola in tinuturi cu relief accidentat, oamenii au creat vaste sisteme de terase, inca din timpuri stravechi (in China, Indochina, Indonezia, in Anzi etc.). Insa proasta intretinere sau abandonarea teraselor poate avea efecte dezastruoase, caci in aceste situatii eroziunea actioneaza mai puternic decat pe pantele neame­najate, care au atins un pro­fil de echilibru si pe care padurea, vegetatia ierboasa sau tufarisurile reusesc sa consolideze destul de bine terenul si sa franeze scurgerea in suprafata.

In epoca moderna s-au realizat si pe teritoriul Romaniei lucrari de terasare a versantilor, in special pentru plantatii viticole sau pomicole, chiar pe terenuri degra­date in trecut, cu rezultate in general pozitive (din pacate, unele au fost abandonate dupa anul 1989, ceea ce a dus la degradarea accentuata a terenurilor).

Excavatii de mari dimensiuni au ramas in locurile unde s-au facut exploatari la zi pentru diferite substante utile. In acest fel, pe suprafete mari sunt distruse solurile si vegetatia naturala sau terenurile cultivate. Frecvent se produc si perturbari ale panzei freatice si ale retelei hidrografice de suprafata, uneori fiind dezafectate chiar unele asezari omenesti.

De exemplu, la Campul lui Neag, in extremitatea vestica a Depresiunii Petrosani, majoritatea gospodariilor au fost stramutate sau dezafectate in vederea exploatarii in cariera a carbunelui; in masura si mai mare au fost afectate satele din raza exploatarilor de lignit din Oltenia subcarpatica si din Piemontul Getic.

Pe masura ce vatra orasului Bucuresti s-a extins, a inglobat vechi excavatii abandonate dupa epuizarea materialului lutos folosit pentru fabricarea caramizilor sau locuri din care s-au extras cantitati mari de pietris. Mult timp acestea au fost lasate in paragina, adapostind locuinte improvizate ale locuitorilor saraci nou-veniti in Capitala (ceea ce a sugerat si titlul romanului lui Eugen Barbu, „Groapa”) si maidane pline de resturi menajere. Pe parcursul secolului XX au fost treptat amenajate, devenind parcuri, stadioane, patinoare si chiar amplasamente de blocuri (ex. groapa Floreasca, excavatia unde a fost amplasat stadionul Dinamo, groapa Tonola, unde se afla acum parcul din jurul Circului de Stat etc.), pe cand altele au fost umplute si nivelate (Niculescu, 2000).

Pe masura ce aceste exploatari au fost abandonate, s-au format altele, la marginea orasului, unele fiind ulterior umplute cu molozul provenit de la cutremurul din 1977 sau rezultat din demolarile de mare amploare care s-au desfasurat in Bucuresti.

Excavatii de mare amploare s-au realizat si pentru exploatari de fier si carbune in cariera in Marea Britanie (acum in mare parte amenajate ca parcuri, inclusiv un mare muzeu in aer liber), pentru carbune in Germania (excavatii de peste 300 m adancime), pentru minereu de fier in SUA.

In alte cazuri, exploatarile afecteaza forme pozitive de relief, reducandu-le inaltimea si modificandu-le aspectul. Marile cariere din care se exploateaza calcar pentru fabricile de ciment au un efect distructiv de mare amploare, producand „rani” adanci in trupul muntilor, cum sunt cariera de la Lespezi, din Bucegi, pentru fabrica de ciment de la Fieni, exploatarile de la poalele Valcanului, pentru combinatul de la Barsesti, cele de la Bicaz, Campulung, Medgidia etc. Exploatarea calcarului din valea Bistritei Oltetului a pus in pericol chiar stabilitatea Manastirii Arnota, monument istoric.

Exploatarea unor materiale de constructie din Subcarpatii de Curbura a dus la retezarea unor dealuri aproape pana la baza (la Patarlagele dealul Burdusoara, situat in apropiere de varsarea raului Sibiciu in Buzau, exploatat pentru diatomit, a fost pe jumatate distrus, la Valenii de Munte un alt deal a fost distrus prin exploatarea gresiei de Kliwa). La Anina, decopertarea pentru exploatarea sisturilor bituminoase a dus la distrugerea totala a unui mic masiv calcaros.

Pe langa aceste exploatari de mare amploare, se intalnesc numeroase altele cu caracter local. Foarte numeroase sunt urmele lasate in peisaj prin exploatarea calcarului ca piatra de var. Uneori, in acest fel au fost distruse lapiezurile, sfaramate pentru a lua drumul cuptoarelor de var. In alte locuri, rocile au fost exploatate ca piatra de constructie. De exemplu, in Subcarpatii Argesului, la Albesti, exploatarea in acest scop a calcarului a dus la formarea unor depresiuni de cca. 10 m adancime, 10-20 m latime si lungimi de peste 100 m (N. Muica, 1981).

Excavatii de mai mici dimensiuni sunt legate si de diverse activitati militare: urme ale transeelor din cele doua razboaie mondiale se mai pastreaza si astazi in unele locuri (ca in Munti Maramuresului), lor adaugandu-li-se excavatii facute cu prilejul diferitelor exercitii militare.

Debleele au rolul, ca si rambleele, de a reduce denivelarile de-a lungul cailor de comunicatie dar, in acest caz, prin sapare sub nivelul suprafetei topo­grafice. Tot pentru construirea de dru­muri in locuri cu relief accidentat s-au facut lucrari ample care au modificat profilul in V al vailor de munte, largindu-se fundul vaii prin sapare in peretele de stanca.

Canalele de irigatie sau de desecari, pe langa efectele asupra bilantului hidric, modifica si relieful, fragmentand suprafata tere­nului. Astfel, campurile ta­bu­lare din cadrul Campiei Romane, care se intind pe zeci de kilometri, sunt acum fragmentate de santuri a­danci si relativ apropiate, care stanjenesc deplasarea in lungul campului, transversal pe aceste canale, dar in acelasi timp pot constitui directii pe care deplasarea se realizeaza usor, in lungul digurilor.

De cele mai multe ori, formele de relief antropic nu apar izolate, ci grupate, asociate, forme pozitive cu forme negative, cum sunt valurile de pamant asociate cu santurile de aparare ale vechilor cetati sau fortificatii. Uneori, gropile se asociaza cu movile, rezultand un microrelief neregulat, haotic; de exemplu, in albiile majore ale raurilor, de unde in trecut se extragea aur din aluviuni (valea Bistritei din Moldova, valea Ariesului din Muntii Apuseni). Alteori, acest relief haotic apare in urma prabusirii unor galerii aflate aproape de suprafata terenului.

Efectele activitatii antropice asupra solului. Degradarea terenurilor

Actiunile antropice s-au realizat atat direct asupra solului, cat si indirect, prin modificarea regimului hidric sau a covorului vegetal. Unele dintre aceste interventii au avut ca efect ameliorarea solurilor iar altele degradarea lor.

Multe soluri, pentru a putea fi cultivate cu bune rezultate, au avut nevoie de diverse actiuni ameliorative. Acestea s-au facut direct prin dispersarea pe sol de ingrasaminte naturale organice (gunoi de grajd, frunze moarte etc.) si minerale (cenusa, ca supliment de elemente nutritive), ori prin aport de ingrasaminte chimice. Indirect, solurile pot fi ameliorate prin tarlire moderata (cu ajutorul vitelor care isi depun dejectiile pe sol), si prin cultivarea de plante fixatoare de azot, ca diverse leguminoase (de obicei, in cadrul rotatiei culturilor). Pentru ameliorarea regimului hidric se fac desecari, rectificari de cursuri etc. sau, dimpotriva, irigatii. Multe dintre solurile utilizate agricol in Europa au beneficiat, pe parcursul timpului, de astfel de actiuni, ceea ce a dus la cresterea fertilitatii lor.

Degradarea solului. O serie de actiuni antropice au determinat degradarea, uneori foarte avansata, a solurilor. Printre aceste actiuni se numara:

cultivarea terenurilor in panta, mai ales cand aratul se face in lungul pantei (perpendicular pe curbele de nivel) si se cultiva plante anuale prasitoare (porumb, cartofi). Din momentul in care terenul este arat si pana cand plantele ating dimensiuni destul de mari pentru a fixa si proteja solul, se scurge un timp destul de indelungat, in care procesele de siroire si de deflatie pot sa indeparteze particule din stratul superior de sol, reducand an de an grosimea lui.

Situatia se agraveaza daca in acest interval au loc ploi torentiale de mare intensitate, cum s-a intamplat in unii ani in regiunea viticola de pe latura externa a Subcarpatilor de Curbura, cand apele de siroire rezultate dupa o aversa abundenta au provocat indepartarea unor cantitati mari de material de pe versantii unde via fusese proaspat sapata. Acest material s-a depus la baza versantilor, ingropand si culturile de acolo. In regiunile tropicale, inlocuirea padurii cu diverse culturi agricole a avut adesea ca efect o degradare foarte rapida a solului. I. Douglas (2002) citeaza ca exemplu introducerea arborelui de cauciuc in Malaysia, urmata de o eroziune accentuata a solului, cu formare de ravene de peste un metru adancime, care au patruns prin eroziune regresiva si in amonte de teritoriul cultivat. De asemenea, mentioneaza faptul ca trestia de zahar, o cultura care necesita ararea terenului in fiecare an, poate fi asociata cu o eroziune severa a solului. Pentru a evita acest lucru, in unele situatii s-a introdus sistemul de cultivare fara aratura, resturile recoltei precedente fiind lasate pe loc, pentru ca terenul sa fie fertilizat prin procese naturale; prin aceasta metoda pierderile de sol s-au micsorat considerabil

destelenirea, in vederea cultivarii, a unor terenuri expuse fenomenului de deflatie. In anii ’30 ai secolului trecut, destelenirea preeriilor, asociata cu o succesiune de veri uscate si foarte calde, a produs o adevarata catastrofa, furtunile de praf devastand terenuri intinse din partea centrala a SUA, ceea ce a provocat ruinarea micilor fermieri si o ampla migratie spre vest (aceasta catastrofa ecologica a fost sursa de inspiratie a celebrului roman al lui J. Steinbeck, Fructele maniei). Masurile eficiente luate ulterior au permis redresarea situatiei. Catastrofa s-a repetat in a doua jumatate a secolului XX, cand in fosta URSS s-a intreprins o ampla actiune de destelenire a stepelor din Kazahstan, urmata de o eroziune eoliana extrem de puternica (praful rosietic, purtat de vant, a ajuns la un moment dat pana pe strazile Bucurestiului);

pe suprafetele plane, aratul cu unelte mecanice grele si la aceeasi adancime, ani la rand, a dus in timp la formarea unui strat compact, cu structura distrusa, numit talpa plugului sau hardpan. Acesta stanjeneste dezvoltarea normala a radacinilor si deregleaza circulatia apei in sol;

recoltarea plantelor cultivate si a tuturor resturilor (paie, coceni), ca si pasunatul excesiv, duc la pierderea treptata din ecosistem a substantelor nutritive incorporate in plante, deci la saracirea continua a solurilor in humus. Aplicarea de ingrasaminte chimice nu poate inlocui in totalitate aceste pierderi, fiind necesara suplimentarea cu substante organice;

irigatiile practicate in mod neadecvat pot provoca, in functie de conditii, gleizarea solului (ca urmare a ridicarii nivelului freatic), pseudogleizarea (prin stagnarea apei la suprafata) sau chiar inmlastinirea. Foarte frecvent produc saraturare, in urma evaporarii apei incarcate cu saruri. De aceea, in general, nu se admite utilizarea pentru irigatii a apelor cu mineralizare mare. Irigatiile prin aspersiune pot duce la compactarea solului si formarea crustei la suprafata (Ispas si colab., 2006) ;

tarlirea excesiva, care a dus la o imbogatire in substante azotoase, pana la nivelul la care concentratia acestora este toxica pentru majoritatea plantelor, permitand doar dezvoltarea unor buruieni nitrofile;

utilizarea in exces a ingrasamintelor chimice. Ingrasamintele potasice provoaca dispersarea argilei si, astfel, scaderea numarului de agregate stabile; aplicarea unor ingrasaminte acidifiante pe soluri cu capacitate mica de tamponare a determinat extinderea solurilor acide care necesita actiuni de ameliorare (Florea si colab., 1983).

defrisarea padurilor, urmata de lucrari agricole neadecvate sau de pasunat excesiv, determina erodarea solurilor, uneori pana la indepartarea totala a orizontului A sau chiar a intregului strat de sol si, partial sau total, a scoartei de alterare, roca de baza ramanand expusa la zi.

Pe terenuri slab inclinate sau orizontale, pasunatul excesiv sau circulatia intensa provoaca batatorirea solului, cu consecinte nefavorabile asupra calitatii lui. O problema o constituie si formarea solurilor desfundate, cu orizonturi distruse si amestecate datorita cultivarii; aratura adanca poate aduce la suprafata si pietris sau alte materiale nesolificate, in cazul unor soluri tinere, superficiale.

Omul poate modifica indirect solul si prin inlocuirea vegetatiei naturale primare cu asociatii vegetale secundare. Astfel, pe locul padurilor defrisate s-au format pajisti utilizate ca fanete sau pasuni, ceea ce modifica si caracteristicile orizontului superior al solului, uneori in sens pozitiv, intensificand procesul de bioacumulare. Alteori, eliminarea padurii, mare consumatoare de apa din sol, poate determina o usoara inmlastinire a terenului si aparitia proceselor de pseudogleizare. Inlocuirea padurii de foioase cu plantatii de conifere duce la acidifierea solului. Eliminarea speciilor de amestec si a subarboretului din padurile de foioase are, de asemenea, efecte negative asupra calitatii humusului.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate