TEORII MODERNE ALE COMUNICARII

TEORII MODERNE ALE COMUNICARII

I. Comunicarea. Delimitari conceptuale

Termenul de comunicare se prezinta sub forma unei aglomerari conceptuale cu multiple dimensiuni, fiind considerat parte integranta si in acelasi timp cuprinzand procedural un numar mare de stiinte. Comunicarea primeste astfel accentele unor definitii lingvistice, psihologice si psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice, fiind dificila realizarea unei abordari globale si unice.

Dictionarul enciclopedic ofera termenului 'comunicare' o definitie deosebit de complexa, acoperind aproape toate domeniile in care acest termen este folosit: -    instiintare, stire, veste; raport, relatie, legatura; mod fundamental de interactiune psiho-sociala a persoanelor, realizata in limbaj articulat, simboluri si semne sau prin alte coduri, in vederea transmiterii unei informatii, a obtinerii starii de echilibru sau a unor modificari de comportament individual sau de grup.

1.1. Definitii ale comunicarii

Definitiile elaborate privind comunicarea sunt multiple si variate, dar cele mai reprezentative sunt:

'In sensul cel mai general, se vorbeste de comunicare de fiecare data cand un sistem, respectiv o sursa influenteaza, un alt sistem, in speta un destinatar, prin mijlocirea unor semne alternative care pot fi transmise prin canalul care le leaga.' (Charles Osgood, A vocabulary for Talking about Communication).

'Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci si muzica, artele vizuale, teatrul, baletul, si, in fapt toate comportamentele umane' (Shannon si Weaver).

'Sfera conceptului de comunicare cuprinde punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri' (Charles Morris).

'Comunicarea este un proces prin care oamenii isi impartasesc informatii, idei si sentimente' (Hybels si Weaver).

'Comunicarea se refera la actiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere si acceptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc intr-un context, presupune anumite efecte si furnizeaza oportunitati de feed-back' (DeVito, 1988).

'Comunicarea reprezinta interactiunea sociala prin sistemul de simboluri si mesaje' (George Gerbner).

In tipologia lui Dance (Mc.Quail, 1999, 15-16) comunicarea este:

Procesul de trasmitere sau receptare;

O problema de intentionalitate in transmiterea si receptarea mesajului;

Efectul sau cauza unei multimi de relatii sociale si structuri intentionale;

Un proces linear, circular sau interactiv;

O sursa de ordine si coeziune sau cauza a schimbarii, fragmentarii si conflictului;

O alegere intre doua alternative:

a)       perspectiva activa (incercam sa-I influentam pe altii sau situatia in care ne aflam)

b)    viziunea reactiva (acceptam influenta, ne adaptam la situatii si context).

In tipologia lui R. Merten (Windahl, Signitzer, Olson, 1992), comunicarea este fie un proces simplu, de transmitere, un act de tip stimul - raspuns, ce presupune interpretari, fie un proces simetric care implica: intelegere, schimb, impartasire, relatie, comportament social si interactiune.

In vederea intelegerii procesului de comunicare este nevoie de o multitudine de abordari disciplinare. Teoriile si modelele care urmeaza sa fie prezentate in continuare sunt elaborate din perspectiva diferita a unor stiinte si abordari, cercetatorii imprimand directiile si conceptele specifice fiecareia. Modelul linear fundamental este cel elaborat de Shannon si Weaver in cadrul teoriei informatiei la care s-au adaugat elemente structurale si interpretari variate. In cadrul teoriei informatiei, comunicarea este identificata cu informatia, cu transmiterea de semnale, fara a tine insa seama de semnificatie. Desi definitiile comunicarii variaza in functie de contextul sau cadrai de referinta utilizat si de accentul pus pe anumite aspecte ale procesului, toate modelele include elementele: emitator, o modalitate de transmitere, mesaj, receptor, efect, fiind exprimate sintetic in celebra formula a lui Laswell: Cine spune, ce, pe ce canal, pentru cine si cu ce efect?

Teoriile pun accentul pe diferite componente ale procesului de comunicare cum ar fi: rolul partenerilor de comunicare (emitator si receptor), simboluri, interpretare, intelegere, codificare si decodificare, interactiune, schimb de informatii, transmitere, canal, cod, intentie. Modelele identificate incearca sa raspunda la urmatoarele intrebari: Cine comunica cui? De ce se comunica? Cum are loc comunicarea? Despre ce este comunicarea? Care sunt efectele comunicarii?

Un moment important in evolutia teoriei comunicarii il constituie aparitia structuralismului, care s-a dezvoltat pornind de la conceptia lui Saussure, dar si prin lucrarile unor autori precum Peirce, Katz, Jakobson. Au fost propuse conceptele de semn, semnificatie, cod , canal, conotatie, indice. Limba a devenit un sistem organizat de semne. Saussure a pus accentul pe semnul lingvistic ca unitate dintre un semnificant si semnificat. Peirce, in cadrul modelului semnului, a aprofundat distinctia realizata intre trei categorii de semne: icon, index, simbol.

O contributia importanta au avut si cercetatorii de la Scoala de la Palo Alto, care au clasificat comunicarea in analogica si digitala, au propus termenul de 'metacomunicare', au elaborat axiomele comunicarii.

Teoriile din perspectiva psihologica abordeaza comunicarea in relatie cu interactiunile sociale    la care participa individul la un moment dat, precum si efectul asupra comportamentului unei alte persoane, avand in vedere si experienta anterioara a individului si perceptia acestuia in ce ce priveste partenerul de comunicare, situatia/ contextul si mesajul elaborat. In abordarea sociologica, potrivit teoriilor functionaliste, comunicarea este un proces social fundamental, cu accent asupra procesului de codificare si decodificare, luand in considerare multitudinea canalelor de comunicare, realizand un feed-back ce asigura caracterul sistemic al participantilor.

Teoriile si modelele prezentate din perspective diferite, cu scopul de a explicita procesul comunicarii, se completeaza si compenseaza, realizandu-se in final o imagine generala a structurii logice si complexe a acestuia.

2. Paradigme ale studiului comunicarii: scoala proces si scoala semiotica.

John Fiske (1990) defineste comunicarea drept interactiune sociala prin intermediul mesajelor si considera ca, in studiul comunicarii, se pot deosebi doua mari orientari/ scoli: scoala proces si scoala semiotica.

Scoala proces se inscrie in stintele sociale, in special psihologie si sociologie, avnd ca obiect de studiu actele de comunicare, in timp ce scoala semiotica se inspira cu predilectie din lingvistica si sfera artei, tinzand sa se ocupe de operele de comunicare. Fiecare scoala interpreteaza diferit definitia comunicarii ca interactiune sociala prin intermediul mesajelor. Prima defineste interactiunea sociala ca fiind procesul prin acre o persoana creaza o legatura cu o alta persoana sau ii afecteaza comportamentul. Semiotica defineste interactiunea sociala ca fiind considerarea individului ca membru al unei societati.

Scoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor, fiind important modul in care transmitatorul foloseste canalele si mediile comunicarii. Scoala proces subliniaza importanta eficientei si acuratetea transmiterii mesajului. Comunicarea este procesul prin care o persoana influenteaza comportamentul sau starea mentala a alteia. Daca efectul este diferit de cel intentionat, se poate vorbi de esecul comunicarii si se impune cu necesitate analiza fazelor procesului de comunicare pentru a identifica motivul.

Pentru scoala semiotica, desfasurarea comunicarii reprezinta o producere si un schimb de sensuri (semnificatii). Obiectul de interes il reprezinta studierea modului in care mesajele interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri/ semnificatii. Scoala semiotica atribuie esecurile de comunicare, diferentelor culturale dintre emitator si receptor. Pentru aceasta scoala, studiul comunicarii este studiul textului si al culturii. Principala metoda de studiu este semiotica (stiinta semnelor si a semnificatiilor).

Cele doua scoli se diferentiaza si prin conceptia lor despre ceea ce inseamna mesaj. Scoala proces vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. Intentia reprezinta un factor esential in defininirea mesajului. Intentia emitatorului poate fi declarata sau nerostita, constienta sau inconstienta, dar ea este importanta pentru a putea analiza mesajul.

Pentru scoala semiotica, mesajul reprezinta constructia de semne, care prin intermediul interactiunii cu ceilalti receptori, produce intelesuri. Emitatorul, definit ca

transmitator al mesajului, pierde din importanta. Accentul este pus pe text si a modului in care el este 'citit', iar lectura este procesul de descoperire a semnificatiilor, atunci cand receptorul interpreteaza textul sau il negociaza. Aceasta negociere are loc pe masura ce cititorul introduce aspecte ale experientelor sale culturale in descifrarea codurilor si semnelor, din care este constituit textul, implicand si multitudinea si diversitatea interpretarilor pe care il poate lua unul si acelasi text in interactiunea cu diferiti cititori. Astfel, cititori cu experiente sociale diferite sau apartinand unor culturi diferite pot atribui intelesuri variate aceluiasi text, ceea ce nu reprezinta un esec in comunicare.

Ambele scoli sunt preocupate de coduri: scoala proces le considera instrumente de codificare si decodificare, iar scoala semiotica drept sisteme de semnificare.

Dintre teoriile si modelele care apartin scolii proces fac parte: modelul matematic al comunicarii al lui Shannon si Weaver(1949), modelul lui Gerbner, modelul lui Laswell (1948), modelul lui Newcomb (1953), modelul lui Westley si McLean (1957). Modelul lui Jakobson (1960 ) poate fi considerat ca o punte intre modelul comunicarii ca proces si modelul semiotic. Teoriile si modelele lui C.S. Peirce, Ogden si Richards, Ferdmand de Saussure reflecta caracteristicile scolii semiotice.

Referinte bibliografice:

Barlibaba, C.M., (1987), Paradigmele comunicarii, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica

Dinu, M., (1997), Comunicarea, Bucuresti, Ed. Stiintifica

Fiske, J., (2003), Introducere in stiintele comunicarii, Bucuresti, Ed. Polirom.

Marinescu, V., (2003), Introducere in teoria comunicarii. Principii, modele, aplicatii, Bucuresti, Ed. Tritonic

Mattelart, A., Mattelart, M. (2000), Istoria teoriilor comunicarii, Iasi, Ed. Polirom.