Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Comunicare


Index » business » » marketing » Comunicare
» O abordare culturala a comunicarii


O abordare culturala a comunicarii




O abordare culturala a comunicarii

Cand m-am decis, acum cativa ani, sa citesc serios literatura despre comunicare, un om intelept mi-a sugerat sa incep cu John Dewey. Este sfatul pe care nu am regretat vreodata ca l-am acceptat. Desi exista anumite restrictii la Dewey – stilul sau literal a fost descris de William James ca fiind condamnabil – exista si o anumita profunzime in lucrarile sale, un exces natural tipic mintilor fecunde care ofera complexitati in permanenta, si enigme pe care sa le dezlegi – cu siguranta ceva absent din majoritatea literaturii noastre.

Dewey deschide un important capitol din lucrarea „Experience and nature” (Experienta si natura) cu o afirmatie aparent ridicola : „Dintre toate, comunicarea este cea mai minunata”. Ce ar fi vrut sa spuna prin asta? Daca interpretam propozitia in sens literal, poate fi ori falsa, ori banala. Cu siguranta cele mai multe dintre stirile si emisiunile de divertisment pe care le aflam prin intermediul media sunt de genul celei pe care Thoreau le-a prezis pentru telegraful international: „Printesa Adelaida a avut tuse convulsiva”. Daca citesti zilnic Ney York Times nu este chiar atat de trivial, desi este o experienta mai mult depresiva decat minunata. Mai mult decat atat, cele mai multe dintre intalnirile unei persoane cu altii sunt minunate doar in momente de masochism excesiv. Propozitia lui Dewey, printr-o interpretare rezonabila, este, fie falsa in ceea ce priveste experienta zilnica, fie pur si simplu, banala daca se refera la faptul ca, in anumite circumstante, comunicarea este satisfacatoare si recompensatoare.




Intr-o alta opera Dewey face un comentariu la fel de enigmatic cu privire la comunicare: „Societatea nu exista doar prin transmitere, prin comunicare, dar se poate spune, pe drept cuvant, ca exista in transmitere, in comunicare”. Care este semnificatia schimbarii prepozitiilor? Pretinde Dewey ca societatile distribuie informatie, si aceasta prin canalele de comunicare aferente, societatea este posibila? Aceasta este cu siguranta o afirmatie rezonabila, dar nu prea avem nevoie de sociologi si filosofi ca sa ne spuna acest lucru. Imi aduce aminte mai degraba de remarca acida a lui Robert Nisbet ca daca ai nevoie de sociologi care sa-ti spuna daca ai sau nu o clasa conducatoare, cu siguranta nu ai. Dar daca aceasta interpretare transparenta este respinsa, exista vreo garantie ca daca indepartam complexitatea semantica ceva mai substantial va fi descoperit?

Cred ca se afla, in continutul lucrarilor lui Dewey, o inteligenta substantiala si subtila. Decat sa-l citez ritual – pentru citatele pe care le-am dat nu apare de obicei vreun comentariu sau vreo interpretare in literatura noastra – mai bine am sfatui sa se simplifice aceasta complexitate subliniata pentru ca lumina sa cada asupra studiilor contemporane. Cred ca aceasta complexitate provine din faptul ca Dewey foloseste termenul de comunicare in doua sensuri chiar diferite. Mai bine ca multi dintre noi, el intelege ca termenul de comunicare a avut de-a lungul timpului doua definitii total opuse in istoria ganditorilor din vest si el a folosit conflictul dintre aceste definitii ca sursa de tensiune creatoare in opera sa. Acest conflict l-a condus, deloc surprinzator, spre una dintre erorile sale caracteristice. Decat sa repetam fericiti comentariile sale sau sa repetam inconstient erorile, am putea sa extindem gandurile sale prin accentuarea aceleiasi contradictii pe care el a observat-o in folosirea termenului de comunicare si sa o folosim mai degraba ca un dispozitiv pentru a insufleti studiile noastre.

Au existat doua conceptii alternative in cultura americana din momentul in care acest termen a fost folosit in discursurile comune in secolul al XIX-lea. Cele doua definitii deriva din origini religioase, desi fac referinta la regiuni cu diferite experiente religioase. Putem eticheta aceste descrieri, cu conditia de a furniza o baza pe care sa ne construim teoria, comunicarea vazuta ca o transmitere, comunicarea vazuta ca ritual.

Abordarea transmisiva a comunicarii este cea mai des intalnita in cultura noastra, poate in toate culturile industriale, si domina toate explicatiile care sunt intalnite in dictionarele contemporane sub aceasta denumire. Este definit prin termeni ca a impartasi, a trimite, a transmite, sau a da informatii altora. Este formata pe baza geografiei sau transportului. In secolul al XIX-lea, desi cunoaste o extindere mai mica astazi, miscarea bunurilor sau a oamenilor, si miscarea informatiei au fost considerate procese identice si au fost descrise cu ajutorul unui adjectiv comun „comunicare” (comunicatie). In centrul ideii de comunicare se afla transmiterea de semnale sau mesaje la distanta cu scopul de a controla. Este o abordare a comunicarii care deriva din unul dintre cele mai vechi vise omenesti: dorinta de a mari viteza si efectul mesajelor in timp ce calatoresc in spatiu. De cand Egiptul a fost reunit sub prima dinastie, pana la inventia telegrafului, transportul si comunicatiile au fost inseparabil legate. In timp ce mesajele pot fi create si controlate, prin monopolizarea scrisului sau productiei rapide a print-ului, aceste mesaje, carate in maini de mesageri sau intre copertile unei carti, tot trebuiau sa fie distribuite, daca vroiau sa obtina efectul dorit, prin transportare rapida. Telegraful a distrus identitatea, dar nu a distrus metafora. Orientarea noastra de baza in comunicare ramane inradacinata, precum cele mai adanci radacini ale gandirii noastre, in ideea transmisiei: comunicarea este un proces prin intermediul caruia mesajele sunt transmise si distribuite in spatiu pentru a controla distanta si oamenii.

As putea spune ca aceasta abordare isi are originea in religie, desi fraza de mai sus pare mai mult legata de politica, economie si tehnologie. Nu in ultimul rand, radacinile acestei abordari transmisive ale comunicarii, cel putin in cultura noastra, tine esentialmente de atitudini religioase. Pot ilustra acest lucru pe o cale ocolita si, in sens istoric, pe o cale inadecvata.

In limbajul modern, comunicarea vazuta ca transmitere se ridica, asa cum Oxford English Dictionary atesta, la inceputul erei exploatarii si descoperirii. Ni s-a amintit adesea ca motivele ce stau la baza acestei miscari in spatiu sunt politice si mercantile. Cu siguranta aceste motive au fost prezente, dar importanta lor nu ar trebui sa inlature existenta unui motiv major care a stat si el la baza acestei miscari in spatiu, evidentiat in mod particular de Biserica reformata din Olanda sau de puritani, acesta fiind reprezentat de religie. Dorinta de a scapa de granitele Europei, pentru a crea o viata noua, pentru a gasi noi comunitati, pentru a contura un nou Ierusalim din padurile din Massachusetts, acestea au fost motivele care au stat la baza miscarilor albilor, civilizatia europeana asupra intregului glob. Vasta, si pentru prima data, migratia democratica in spatiu a fost deasupra tuturor incercarilor de a schimba o lume veche pentru una noua, si a reprezentat credinta profunda ca miscarea in spatiu poate fi ea insasi un act de reabilitare. Este o credinta pe care americanii nu au abandonat-o niciodata.



Transportul, mai ales atunci cand a adus in contact comunitatea crestina a Europei cu comunitatea americanilor, a fost vazut ca o forma de comunicare cu profunde implicatii religioase. Aceasta miscare in spatiu a fost o incercare de extinde regatul lui Dumnezeu, pentru a crea o conditie care sa sustina realizarea intelegerii dumnezeiesti, pentru a produce un gand ceresc intr-un oras terestru.

In curand, dupa ce fortele stiintei si secularizarii au castigat teren, metaforele religioase evidente au fost inlaturate si tehnologia si comunicatiile s-au mutat in centrul atentiei. Mai mult decat atat, superioritatea comunicarii asupra transportului a fost asigurata de observatia facuta de un comentator in secolul al XIX-lea cum ca telegraful este important deoarece implica nu modificarea problemei, ci transmiterea gandului. Comunicarea a fost vazuta ca un proces si ca o tehnologie care, uneori in scopuri religioase, imprastie, transmite, si propaga stiinta, idei, informatii mai departe si mai repede cu finalitatea controlarii spatiului si oamenilor.

Au existat pareri diferite desigur, dar au fost putine, si comunicarea vazuta ca transmitere, desi intr-o forma secularizata si stiintifica, a dominat gandul si cultura de atunci incoace. Mai mult de atat, asa cum poate fi vazut in comentariile contemporane si eventual in discutiile tehnice cu privire la noile tehnologii de comunicare, subcurentul istoric religios nu a fost eliminat din gandirea noastra. De la telegraf la computer acelasi sens profund al posibilitatii pentru imbunatatire morala este prezent in orice moment in care aceste masini sunt invocate. Si nu trebuie sa ni se reaminteasca regularitatea cu care comunicarea imbunatatita este invocata de catre o armata de profesori, predicatori si autori de editoriale ca talismanul necazurilor noastre.

Comunicarea vazuta ca ritual este de departe cea mai veche dintre aceste abordari asupra comunicarii, suficient de veche ca in cadrul dictionarelor sa fie listata la categoria arhaic. Intr-o definitie rituala, comunicarea este legata de termeni ca a impartasi, participare, asociere, prietenie, si posesia unei credinte comune. Aceasta definitie exploreaza identitatea veche si radacinile comune ale termenilor de comuniune, comunitate si comunicare. Comunicarea vazuta ca ritual nu este orientata direct spre extinderea mesajelor in spatiu, ci spre mentinerea societatii in timp, nu spre impartasirea informatiilor, ci spre reprezentarea credintelor comune.

Daca cazul arhetipal al comunicarii ca transmitere reprezinta extinderea mesajelor in mediul geografic cu scopul de a controla, cazul arhetipal de viziune a comunicarii ca ritual reprezinta ceremonia sacra care uneste persoanele in prietenii si bresle.

Faptul ca viziunea rituala asupra comunicarii este datorata religiei este evident chiar din titlul cu care este etichetat acest tip de comunicare. Mai mult decat atat, deriva dintr-un anumit mod de a vedea religia, mod care pune accent pe predica, instructiuni si admonestare, in consecinta pentru a scoate in lumina rolul rugaciunii si al ceremoniei. Nu se observa originalitatea sau cea mai mare manifestare a comunicarii in transmiterea de informatii inteligente, dar in instaurarea si mentinerea ordinii, adica stabilirea unei lumi culturale care sa serveasca drept control si sustinator pentru actiunile umane.



In timp ce aceasta viziune a fost si ea indepartata de originile religioase explicite, nu a renuntat niciodata la radacinile metaforice. Scriitori cu traditie in acest domeniu si-au urmarit mostenirea, in parte, la Formele elementare ale vietii religioase a lui Durkheim si la declaratia facuta in alta parte ca „ societatea substituie lumii dezvaluite noua o alta lume care este proiectia idealurilor create de comunitate”. Aceasta proiectie a idealurilor comunitatii si identificarea lor cu forme materiale – dans, piese de teatru, arhitectura, povesti noi – creeaza o ordine artificiala, dar cu adevarat simbolica, care opereaza nu pentru a furniza informatii, ci confirmatii, nu sa schimbe atitudini sau moduri de a gandi, ci reprezinta o subliniere a ordinii lucrurilor, nu pentru a realiza functii, dar pentru a realiza si continua un proces social fragil.

Viziunea rituala asupra comunicarii nu a reprezentat un curent dominant in gandirea oamenilor de stiinta americani. Gandirea noastra a aderat la viziunea de transmitere asupra comunicarii deoarece aceasta viziune este apropiata de cultura americana, surse care hranesc viata noastra stiintifica, precum si intelegerea noastra la nivelul simtului comun si public. Exista o ironie in acest punct de vedere. Nu am explorat viziunea rituala asupra comunicarii deoarece conceptul de cultura este o notiune atat de slaba si efemera in gandirea sociala americana. Intelegem ca alte popoare vad cultura intr-un sens antropologic si inregistram acest lucru – adesea cu rautate si privit de sus. Dar cand privim cu o atentie critica cultura americana conceptul se transforma intr-o categorie reziduala folositoare doar atunci cand datele sociologice si psihologice sunt epuizate. Observam ca cei neprivilegiati traiesc intr-o cultura a saraciei, folosesc notiunea cultura clasei de mijloc ca epitet, si ocazional aplauda cultura noastra stiintifica inalta si generala. Dar notiunea de cultura nu este un termen puternic inradacinat in discursul intelectual pentru scopuri domestice. Aceasta aversiune intelectuala fata de ideea de cultura deriva, pe de o parte, din individualismul nostru obsesiv care face viata psihologica o realitate extrema, din puritanismul propriu care conduce la desconsiderarea activitatilor umane semnificative care nu sunt semnificative si orientate spre munca, si, pe de alta parte, din izolarea stiintei de cultura: stiinta furnizeaza adevaruri eliberate de cultura, iar cultura furnizeaza erori etnocentrice. In consecinta, cand cautam oameni de stiinta care elogiaza rolul central al culturii si o viziune rituala asupra comunicarii, trebuie sa ne bazam pe sursele europene sau pe cele americane puternic influentate de oamenii de stiinta europeni. Ca rezultat, oportunitatile de neintelegere sunt mari. Poate atunci o parte dintre viziunile rituale si de transmitere asupra comunicarii vor putea fi desprinse prin analizarea conceptiilor alternative ale rolului ziarului in viata sociala.

Daca cineva analizeaza un ziar din perspectiva de transmitere asupra comunicarii, acel cineva va vedea procedeul ca un instrument pentru diseminarea stirilor si stiintei, uneori divertisment, in pachete mari si cat mai mari peste distante mult mai lungi.

Intrebari se ridica cu privire la efectul acestora asupra auditoriului: stiri care lumineaza sau intuneca realitatea, ca si schimbarea sau intarirea atitudinilor, ca aducand credibilitate sau indoiala. Intrebari se ridica si cu privire la functiile stirilor si ale ziarelor: mentin integrarea in societate sau neadaptare? Functioneaza sau nu in mentinerea stabilitatii sau promoveaza instabilitatea personalitatilor? Acest tip de analiza mecanica insoteste de obicei argumentele pentru „transmitere”.

O viziune rituala asupra comunicarii se concentreaza asupra unor altor tipuri de probleme in examinarea unui ziar. Va percepe, de exemplu, citirea unui ziar mai putin ca primirea sau redarea de informatii si mai mult ca participare la activitatile de masa: o situatie in care nimic nou nu este invatat, dar in care puncte de vedere particulare cu privire la lume sunt descrise si confirmate. Citirea si scrierea stirilor este un act ritual mai degraba decat dramatic. Ceea ce este redat cititorului nu este informatie pura, ci portretul fortelor rivale in lume. Mai mult decat atat, pe masura ce cititorul inainteaza cu lectura ziarului, el se angajeaza intr-un schimb continuu de roluri si concentrare dramatica. O poveste a crizei monetare il atrage ca si lupta patriotilor americani ce lupta impotriva dusmanilor mai vechi, Germania si Japonia; o poveste cu privire la intrunirea preelectorala a unei femei politice il trimite la miscarea de eliberare ca sustinator sau oponent; o poveste despre violenta in campus evoca antagonismele dintre clase si resentimentele sale. Modelul prezentat aici nu se bazeaza pe acumularea de informatii, desi asemenea achizitii mai au loc, ci pe actiunea dramatica prin care cititorul ia parte la fortele rivale ale lumii ca un spectator la teatru. Nu intalnim intrebari despre efectele sau functiile unor mesaje ca acestea, ci rolul prezentarii sau implicarii in structurarea vietii si timpului cititorului. Recunoastem, ca rituale religioase, stirea care schimba putin si este totusi satisfacatoare intrinsec; are putine functii si este totusi consumata. Ziarele nu actioneaza ca sursa a efectelor sau functiilor, dar sunt satisfacatoare din punct de vedere dramatic, ceea ce nu inseamna a spune placut, prezentarea a ceea ce este lumea la radacina. Si sta in menirea textului ca ziarul sa fie vazut; ca o bataie de cocosi Balinese, un roman de Dickens, o drama Elizabethana, un raliu printre studenti, este o prezentare a realitatii care da vietii o lata forma, ordine si ton.



Mai mult decat atat, stirile reprezinta o realitate istorica. Sunt o forma de cultura inventata de o clasa particulara intr-un anumit punct al istoriei – in acest caz de clasa mijlocie in secolul al XVIII-lea. Ca orice forma culturala inventata, stirile formeaza si reflecta o foame particulara pentru experimentare – o dorinta de a inlatura stirile epice, eroice si traditionale in favoarea celor unice, originale, noi. Aceasta „foame” are propria istorie, regasita in schimbarea stilului si averilor clasei de mijloc si nu reprezinta un gust universal si nu este legitimata neaparat pe o anumita forma de stiinta, dar o inventie a timpului istoric, ca si celelalte inventii, va disparea odata cu clasa care a creat-o si posibilitatea ca ea sa fie semnificativa pentru noi dispare.

In cazul unei viziuni ritualice, stirile nu reprezinta informatie, ci drama; nu descriu lumea, ci realizeaza un portret ale fortelor dramatice si actiunii; exista doar in timpul istoric; si ne invita sa participam doar in baza asumptiilor noastre, deseori ca delegat, si a rolurilor sociale aferente.

Acum, nici una dintre aceste viziuni opuse asupra comunicarii nu neaga neaparat ceea ce afirma cealalta. O viziune ritualica nu exclude procesul transmiterii informatiilor sau schimbarii atitudinale. Asemanator, chiar si alaturarea scriitorilor fata de viziunea de transmitere asupra comunicarii trebuie sa includa anumite notiuni, asa cum Malinowski atesta, desi tarziu, rolul actiunii rituale in viata sociala. Nu in ultimul rand, in problemele intelectuale originile determina finalul, si exact in punctul in care cineva incearca sa dezechilibreze, problema comunicarii determina calea pe care analiza o poate urma.

Puterea lucrarilor lui Dewez deriva din aceste viziuni contracarate asupra comunicarii. Comunicarea „este cea mai frumoasa” pentru ca se bazeaza pe prietenia umana; ea produce legaturile sociale care tin oamenii impreuna si fac viata sociala posibila. Societatea este posibila datorita fortelor de legatura ale informatiei impartasite ce circula intr-un sistem organic. Urmatorul citat dezvaluie aceasta tensiune si scoate in evidenta viziunea rituala asupra comunicarii a lui Dewey: „nu exista doar o legatura verbala intre cuvintele comun, comunitate, si comunicare. Oamenii traiesc intr-o comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun, si comunicarea este modalitatea prin care ei aduc aceste lucruri in comun. Ceea ce trebuie sa aiba in comun - scopuri, credinte, aspiratii, stiinta – o intelegere comuna. Acest lucru nu poate fi inmanat de la unul la altul ca o caramida; acestea nu pot fi impartite asa cum o persoana isi imparte placinta in parti fizice. . Consensul cere comunicare.”

Dewey a fost, ca si noi ceilalti, adesea nedrept cu propriile ganduri. Sperantele lui de viitor au avut adesea un impact coplesitor asupra lucrarilor sale. El a ajuns sa supraevalueze informatia stiintifica si tehnologia comunicationala, ca solutie la problemele sociale si o sursa de legaturi sociale. Dar, tensiunea dintre aceste idei poate ridica inca o serie de probleme in comunicare, desi ele nu reprezinta conceptii total diferite asupra comunicarii, dar corespund unor anumite perioade istorice, tehnologii si forme de ordine sociala.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate

Comunicare


Comunicare