Lingvistica si stilistica

LINGVISTICA SI STILISTICA

Pentru a realiza comunicarea, locutorii vor folosi un cod. Alegerea codului este conditionata de limbajul in care se realizeaza comunicarea

In sens foarte larg, limbajul reprezinta ”orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea sociala, adica orice sistem de semne care serveste pentru a exprima si comunica idei si sentimente sau continuturi ale constiintei.” (Coseriu 1995: 17) In sens lingvistic, limbajul este un sistem special de semne, ”semnele” fiind cuvinte alcatuite din sunete si corespunde asa-zisului limbaj articulat.

In lingvistica termenul trimite la :

”o abstractie construita plecand de la limbi pentru a desemna caracterul general sau universal” (se distinge limbajul ca activitate de comunicare[1] si limbajul ca facultate de a vorbi);

”o concretizare care evita ambiguitatile prin utilizarea in anumite contexte: limbajele de specialitate sau profesionale” (SAL 1997: 276).

In conceptie saussuriana si postsaussuriana, limbajul se defineste in relatie cu limba: limba este o parte a limbajului care exista printr-o practica sociala a numeroase acte de vorbire concrete, ca realizare individuala. Coseriu defineste insa limbajul ca ansamblu al limbii si al discursului, cvasisinonim cu vorbirea, inteleasa, in general, drept competenta, facultate (Coseriu).

Vorbirea, in conceptia saussuriana, este echivalenta cu discursul si are caracter individual si variabil. Din acest punct de vedere, in vorbire se pot distinge combinatiile prin care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii pentru a exprima gandirea sa personala si mecanismul psiho-fiziologic care ii permite sa exteriorizeze aceste combinatii. F. de Saussure are in vedere raportul social-individual sau vorbirea ”colectiva” si vorbirea ”individuala”, altfel spus - raportul schema - utilizarea schemei. Vorbirea este un act de vointa care presupune din partea vorbitorului o activitate de selectie si punere in practica a unei tehnici idiomatice efectiv realizate (la nivelul unei limbi anume si la nivelul unui vorbitor care o singularizeaza).[2]

Pentru Hjelmslev, vorbirea este un act concret care nu intereseaza lingvistica, iar distinctia dintre limba si vorbire este facuta prin opozitia dintre schema (forma pura) si uzaj (ansamblul de deprinderi).

Coseriu arata ca vorbirea poate fi privita sub doua aspecte: vorbirea ca activitate si vorbirea ca facultate de a vorbi, de a exprima, sau tehnica a vorbirii. Prima interpretare este in sens saussurian, vorbirea prezentandu-se ca o tehnica idiomatica efectiv realizata. In ceea ce priveste pe cea de-a doua, teoria lui Coseriu porneste de la premisa ca, in mod concret, nu exista decat activitati lingvistice si admite ca, in cadrul realitatii unitare si indivizibile care e limbajul, se pot introduce delimitari din diferite perspective. El considera ca dicotomia saussuriana limba/vorbire este influentata de gradele de abstractizare diferite: intre sistem (limba) si vorbire se situeaza norma. Daca se stabileste opozitia intre concret si abstract, numai vorbirea concreta si norma individuala se incadreaza in ”parole”, iar norma sociala si sistemul functioneaza in limba.

Coseriu propune astfel o teorie care sa impace diferitele puncte de vedere privind raportul limba - vorbire si porneste de la faptul acceptat ca limbajul este o activitate umana universala, care se realizeaza intotdeauna si in mod necesar individual, in acord cu anumite norme istorice, cu anumite traditii istorice, si anume intr-o limba. ”Nu exista limbaj care sa nu fie limba; si atunci cand se fac, se construiesc in mod artificial limbi, se fac tocmai de acord cu acest model al limbilor traditionale, al traditiilor istorice ale limbajului.” (Coseriu 1992/1993: 30).

Autorul atrage atentia ca exista trei niveluri ale limbajului: nivelul universal (al limbajului, in general), nivelul istoric (al comunitatilor istorice) si nivelul individual (al individului vorbitor dintr-o limba). Pentru fiecare nivel, lingvistul gaseste un corespondent: ca activitate (enérgeia =activitate creatoare a omului), ca tehnica (dynamis=ceea ce   s-a invatat si se aplica) si privind continutul. Se constituie astfel o structura in care nivelului universal ii corespunde vorbirea in general, sub forma de competenta elocutionala, vizand desemnarea; nivelului istoric ii corespunde limba sub forma de competenta idiomatica, vizand semnificatia; nivelului individual ii corespunde discursul (ca unitate a vorbirii - act de vorbire, serie de acte de vorbire), sub forma de competenta expresiva, vizand sensul. Fiecare dintre forme este autonoma la nivelul ei, dar nu exista separat de celelalte. La fiecare nivel actioneaza norma pe baza cunoasterii lucrurilor, a lumii in care traim: la nivel elocutional, norme ale vorbirii, ale gandirii, in general, pe de o parte, si norme determinate de cunoasterea lucrurilor, de cunoasterea lumii, pe de alta parte. La nivelul individual, al competentei expresive, actioneaza, dupa Coseriu, norme specifice, independente de limba, pentru construirea unui anumit tip de discurs, care intervin in momentul vorbirii in situatii determinate, cand se vorbeste despre anumite lucruri sau cu anumiti interlocutori. (Coseriu 1992/1993: 36)

Problematica limbajului din perspectiva filozofica a fost dezbatuta de Eugen Coseriu (Coseriu 1992/1993: 8-26) care arata ca inca in antichitate existau cele doua directii de gandire in legatura cu intrebarea ce este limbajul.[3] In primul rand, directia care considera limbajul in relatie directa cu lucrurile pe care le numeste, ”limbajul spune, intr-un sens care ramane sa fie definit, ce sunt lucrurile, se refera la esenta lor, numeste lucrurile, le reprezinta intr-un anume fel pentru om”, iar in al doilea rand, directia care se ocupa de rolul limbajului in comunicare, adica de intersubiectivitatea limbajului, (bazata pe principiul comunitatii limbajului). Comentand raportul dintre limbaj si esenta lucrurilor si problema intersubiectivitatii limbajului, Coseriu aminteste de Heraclit, care sustinea ”un fel de identitate” intre trei forme ale logosului, adica ale ratiunii: logos ca limbaj, logos ca lucru si ca gandire. De la Heraclit, filozofia greaca cunoaste doua directii de interpretare a raportului dintre lucruri, gandire si limbaj. Prima considera ca numele sunt necesare si corespund naturii lucrului, altfel spus, numele este cerut de lucrul pe care il reprezinta, este ”motivat”, chiar daca cu timpul aceasta motivare s-a diminuat sau s-a sters din constiinta vorbitorilor. A doua sustine ca numele sunt ”instrumente mai mult sau mai putin conventionale”. Prin prezentarea in continuare a conceptiilor privind teoria ”in acord cu natura, dupa natura” si a teoriei ”(im)punerii numelui” in filozofia greaca, Coseriu demonstreaza ca, practic, ambele directii se regasesc atat la Platon cat si la Aristotel. Daca Platon[4] nu ajunge la nici o solutie in ceea ce priveste una sau alta dintre interpretari, Aristotel introduce trei schimbari importante care ii permit sa rezolve problema raportului dintre cuvinte si lucruri. ”Aristotel trece de la planul cauzal propus pana la el, de la acea motivare a numelui prin lucru sau printr-o lege impusa, la o explicare prin planul finalitatii, printr-un plan al functiunii, am spune, culturale.” Aristotel elimina, de asemenea, problema adevarului cuvantului, precizand ca limbajul ca atare este anterior insesi distinctiei intre ”existenta si nonexistenta”. Cuvantul in sine nu este nici adevarat, nici fals. Problema adevarului se pune numai atunci cand limbajul devine propozitie, si anume doar atunci cand se afirma sau se neaga ceva. In al treilea rand, Aristotel precizeaza raportul dintre lucru si nume, folosindu-se de alte trei raporturi: intre forma materiala si continut; intre semnul cu forma si continut, adica intre nume si lucrul desemnat; intre raportul nume-lucru (ca subiect al propozitiei) si predicat (ce se spune despre nume ca notiune). Ajunge astfel la interpretarea numelor drept ”continuturi ale constiintei” care nu sunt nici adevarate, nici false, fiindca nu afirma, nici nu neaga ceva despre lucruri, dar au o semnificatie (continut de constiinta).

Aristotel arata ca orice expresie lingvistica este semantica[5], dar nu orice expresie lingvistica este adevarata sau falsa (doar propozitia poate fi adevarata sau falsa). Folosind termenul de logos apofantikos pentru propozitiile care ”afirma sau neaga ceva cu privire la lucruri“, Aristotel va spune deci ca tot limbajul este de natura semantica, dar nu tot limbajul este apofantic. Urmarind al doilea raport, Aristotel trece la finalitate si arata ca ”nici un obiect nu este nume prin natura sa, ci este nume numai cand devine simbol, adica atunci cand este expresie umana intentionata”. Deci raportul cu lucrul este considerat de Aristotel, ”asa cum s-a stabilit prin traditie, de acord cu ceea ce s-a stabilit”, fiind un raport de ordin istoric. In ceea ce priveste raportul dintre nume si predicat, el este fie adevarat, fie fals. In acest caz Aristotel vorbeste de lucruri, si aceasta, considera Coseriu, deoarece propozitia vorbeste despre lucruri, obiecte, si nu despre cuvinte.

In esenta, Aristotel arata ca logos semantikos primeste determinari ulterioare suplimentare, de tipul logos apophantikos, logos pragmatikos sau logos poietikos, logos semantikos interactionand obligatoriu cu una sau alta dintre determinari. Cuvantul ca atare este doar o delimitare a unei substante, a unui mod de a fi.

Conceptiile despre limbaj ale lui Aristotel vor fi reluate si dezvoltate mai intai de stoici iar mai tarziu de Sfantul Toma d’Aquino, de Hegel si Heidegger, de Benedetto Croce in Estetica.

Coseriu subliniaza faptul ca daca pana la Sfantul Toma, pana la scolastica tarzie, pe primul plan a stat dimensiunea obiectiva a limbajului, de aici[6] inainte este tot mai mult luata in considerare si cealalta dimensiune, si anume intersubiectivitatea.

Sfantul Toma, Juan Luis Vives, G. Berkeley, David Hume, M. Merleau-Ponty, Guido Callogero, John Dewey sau Heidegger au prezentat in teoriile lor puncte de vedere mai mult sau mai putin apropiate. In esenta, parerile lor converg spre intelegerea limbajului, pe de o parte, drept instrument al gandirii, iar, pe de alta, drept instrument al comunicarii, datorita acelei calitati de a fi comun vorbitorilor dinainte si de a deveni comun in timpul comunicarii, de a crea o legatura care se bazeaza pe ceva comun anterior actului de vorbire

Intr-o incercare de a sintetiza dimensiunea obiectivitatii si intersubiectivitatii, Coseriu apeleaza la o lucrare de lingvistica a lui Humboldt, in care ideea fundamentala este aceea ca ”in creatia originara a limbajului, obiectivitatea si intersubiectivitatea sunt simultane si complementare”. Comentand ideea, Coseriu subliniaza faptul ca limbajul se creeaza pentru a domina obiectul, dar acesta nu poate fi obiectivat decat atunci cand admitem ca si pentru ceilalti este la fel. Acest obiect se desprinde de tine numai atunci cand accepti ca este al tau si al altuia, il recunosti si tu si celalalt. Intersubiectivitatea presupune ca in creatia originara intelesul nu este numai al meu sau al tau, ci al amandurora, cu sublinierea ca orice creatie lingvistica se face intr-o anumita limba. ”De aceea, fiecare limba are si o dimensiune viitoare. Romana, de exemplu, este nu doar ce s-a spus pana acum, ci in egala masura ce se poate spune de acum incolo. O limba nu este un depozit simplu, ci si un sistem al modurilor de a face, de a crea semnificatii. O limba este si creatie originara, dar si creatie pentru altul, prin atribuirea propriului eu celuilalt. Astfel s-au creat si se creeaza permanent limbile. Aceasta experienta o avem in fiecare zi si de aceea nu ne mai gandim la ea.”

Vorbind despre autonomia limbajului, Coseriu subliniaza ideile lui Giambattista Vico, acesta integrand limbajul printre obiectele culturale, ca obiecte formale, create de om; ”ele se afla in constiinta noastra, dar le si construim in lume, dandu-le o substanta, asemenea aceleia a obiectelor naturale”. Prin aceste trasaturi, limbajul isi dobandeste autonomia. ”El poate fi utilizat pentru a comunica, pentru a vorbi despre lucruri, dar este el insusi o creatie, o opera, un mod de a cunoaste; este un mod de cunoastere intuitiva, de cunoastere a universalului in faptul individual. Ca opera individuala, un cuvant contine universalul.”

In ceea ce priveste motivarea limbajului, Coseriu considera ca Hegel a raspuns la aceasta intrebare, cand l-a caracterizat pe om prin cele doua dimensiuni ale sale, depinzand amandoua de determinarea originara: dimensiunea fizica, biologica si dimensiunea spirituala. In conformitate cu prima, omul isi construieste o lume pentru necesitatile sale ca fiinta biologica. Conform celei de-a doua dimensiuni, omul respinge lumea ”care i se da ca senzatie fugitiva” si isi creeaza o alta lume pentru necesitatile sale ca fiinta spirituala, o lume pe care ”sa o poata gandi, sa o poata studia, sa o poata transmite sub forma de cunoastere altor oameni” in prezent sau in viitor. De aici, cele doua dimensiuni ce-l caracterizeaza pe om: munca, construire a lumii reale si limbajul, construire a lumii potrivite pentru fiinta spirituala”. (Coseriu 1992/1993: 24).

Principala functie a limbajului este functia de comunicare

In 1934, Karl Buhler propunea o prima clasificare, in lingvistica moderna, a functiilor limbii, din perspectiva filozofica si psihologica, determinand: functia de reprezentare sau referentiala (despre obiectul discutat); functia de expresie sau subiectiva (privitoare la vorbitor); functia intersubiectiva, referitoare la receptor. In 1963, Roman Jakobson enumera sase functii care se ierarhizeaza diferit, in functie de situatie (de «context»): functia emotionala (expresiva), centrata pe emitator; referentiala, centrata pe context; poetica, centrata pe mesaj; fatica, centrata pe contactul dintre parteneri; conativa, vizand receptorul sau destinatarul; si metalingvistica, orientata catre cod[7].

Au existat si alte clasificari[8], dar oricare din functiile determinate nu sunt altceva decat «subfunctii» ale functiei de comunicare, functie primordiala si principala. (Slama Cazacu: 1999: 101-102). Functie a limbajului, functia de comunicare este o realizare a acestuia, privit ca proces cu doi poli: emiterea ca act intentional, care presupune transformarea unui continut psihic intr-un fapt obiectiv cu o anume semnificatie codata, prin intermediul unui mesaj, si receptarea, ca atitudine activa de preluare a mesajului si de intelegere a acestuia prin efortul de decodare. ”Caracterul bipolar al limbajului cere ca expresia sa fie inteligibila pentru cei care receptioneaza si ca intelegerea sa fie adaptata la modul de a se exprima al persoanei care emite.” (Slama Cazacu 1999: 103).

Problemele limbajului au continuat sa preocupe pe cercetatorii din diverse domenii, dand nastere la mai multe teorii care atesta complexitatea fenomenului.

Capacitatea de a emite semnale verbale, de a folosi limbajul articulat, a constituit obiect de studiu si de construire a numerose teorii care nici astazi nu s-au pus definitiv de acord asupra a cel putin doua probleme: motivarea limbajului si interpretarea celor doua aspecte ale limbajului. In peisajul teoretic, se disting mai multe tendinte din care doua s-au impus: teoria relativista care sustine ca limba delimiteaza gandirea (limba este cea care ne limiteaza experientele) si teoriile universaliste care insista pe ideea potentelor creatoare ale limbii (limba nu limiteaza capacitatea de a gandi; orice om normal dispune de la nastere de o schema conceptuala originara [innate conceptual scheme], ceea ce se extinde si la nivelul colectivitatii; fiecare colectivitate isi construieste limba pe baza acelorasi principii universal valabile); conform universalismului, limba sta la dispozitia gandirii. Ambele sunt insa doua tipuri ideale. (Stiinta comunicarii 1998:169-170). Teoria inneista (universalismul) si cea constructivista vin amandoua din zona psiholingvisticii si au cel putin doi sustinatori de marca: pe Noam Chomsky si pe Jean Piaget. Controversa lor porneste de la a accepta sau nu caracterul innascut al limbajului. Daca pentru Piaget limbajul reprezinta un caz particular al ”functiei semiotice” si conditiile aparitiei sale fac parte ”dintr-un ansamblu mai larg, pregatit de diferite stadii de inteligenta senzorio-motorii”, pentru Chomsky determinarea genetica a structurilor limbajului este evidenta. (Teorii ale limbajului. Teorii ale invatarii Dezbaterea dintre Jean Piaget si Noam Chomski, Studiu introductiv de Calina Mare, Editura politica, Bucuresti, 1988, p.309). Este interesant de urmarit cum, in ultima instanta, cele doua teorii aflate la antipozi, prin ele insele, dar si prin interpretarile oferite de participantii la dezbateri (psihologi, biologi, filozofi, lingvisti), se apropie pana la intersectare in unele sau altele dintre afirmatiile celor doi reprezentanti. Astfel, Piaget afirma: ”Am spus deja ca toate conduitele comporta un aspect innascut si unul dobandit, dar ca nu se stie unde se afla frontiera dintre ele. Nu am negat niciodata ca exista ceva innascut in functionare, caci niciodata nu s-a reusit sa se faca un om inteligent dintr-un imbecil.” (p. 311), iar Chomsky recunoaste: ”Anumite aspecte ale limbajului sunt in legatura cu inteligenta”, dar ”Un cimpanzeu si un afazic grav pot face lucruri minunate, pot avea capacitati reprezentative, sa manipuleze inlantuiri complexe de simboluri, sa faca judecati de cauzalitate, dar nu pot pur si simplu, sa vorbeasca.” (p. 331) Aceasta, deoarece, adauga Chosmky, cimpanzeului ii lipseste ceva, ”acel mic fragment al emisferei stangi, raspunzator de structurile foarte specifice proprii limbajului omenesc”. (p. 329) Lucrurile se complica si mai mult in momentul in care, asa cum afirma Hilary Putnam, exista atat inteligenta generala, cat si un model innascut. (p. 493) Practic, cu mijloacele pe care le are omul la indemana in acest moment, raspunsul in ceea ce priveste caracterul limbajului ca fenomen psihologic se bazeaza inca pe compromisuri teoretice

Problemele sunt la fel de complexe si in ceea ce priveste explicatiile referitoare la diversitatea limbilor ca sisteme de semne mai mult sau mai putin diferite, considerand aici expresia si continutul (ca substanta si forma - Hjelmslev). O serie de teorii au vizat schimbarea lingvistica, urmarind sa clarifice natura si cauzele acesteia[9].

Toate, sustine Coseriu, mai degraba ”decat sa identifice motivatiile schimbarii lingvistice, pun in evidenta «mecanismul» si conditiile acestei schimbari”. Autorul subliniaza ca, de fapt, schimbarile lingvistice provin intotdeauna de la un act individual, de la o inovatie care se difuzeaza prin imitatie. Acestea se produc mai intai la nivelul unui cuvant, fiind acceptate ulterior la nivelul altor cuvinte in care contextul fonic este acelasi, reproducandu-se, de obicei, in toate cazurile analoge, sau in marea majoritate a acestora, ”ceea ce justifica principiul metodologic al corespondentei regulate intre doua faze succesive ale aceluiasi sistem sau ceea ce se numeste lege fonetica.” (Coseriu 1995: 74-91).

Modelul fundamental al comunicarii dezvaluie ca relatia de comunicare lingvistica nu se stabileste direct, ci prin folosirea unui cod constituit din semne cu valoare constanta si generala pentru membrii aceleiasi societati, dar avand totodata si o valoare variabila, adaptata contextului. Contextul privit ca ansamblu determinat lingvistic, psihologic si social, imprima, in ultima instanta, organizarea specifica tuturor mijlocelor de expresie, astfel incat actul receptiv sa se poata realiza cat mai corect. El trebuie avut permanent in vedere, chiar si atunci cand studiul asupra comunicarii se realizeaza selectiv, structural. Pentru realizarea comunicarii este nevoie, deci, de un instrument comun cunoscut ambilor vorbitori. Acest instrument care permite codarea si decodarea limbajului este limba concomitent competenta elocutionala competenta idiomatica si competenta expresiva Existenta codului, existenta unor baze fiziologice normale care sa permita analiza si decodificarea mesajului, conditiile psihice generale, care creeaza «atitudinea de limbaj», reprezinta tot atatea premise ale actului comunicarii.

Limba este un termen care se foloseste in lingvistica sub acceptiunea de sistem general al unei limbi date, delimitare introdusa de Saussure pentru a desemna “cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunica intre ei.” Limba este considerata norma, sistem lingvistic care se realizeaza in vorbire si apartine societatii[10]. Eugen Coseriu atrage atentia insa ca limba trebuie privita ”mai intai ca functiune si apoi ca sistem”, aceasta pentru ca, adauga el, ”limba nu functioneaza fiindca este sistem, ci dimpotriva, este sistem pentru a indeplini o functiune [], devine evident faptul ca termenii problemei trebuie inversati” (Coseriu 1997: 27). Dupa acelasi autor, limba nu se manifesta decat in vorbirea indivizilor ”iar a vorbi inseamna intotdeauna a vorbi o limba.” (Coseriu 1997: 29)

Nivelul competentei idiomatice, al limbii, este ceea ce se numea la Saussure langue, avand caracter sincronic si omogen. Coseriu considera ca o asemenea limba este limba istorica drept ”sistem de traditii ale vorbirii intr-o comunitate”. Nici macar aceasta limba nu este omogena, fiind de fapt ”o colectie de sisteme”, uneori chiar divergente, adica deosebite. (Coseriu 1992/1993: 38). Ceea ce ar corespunde termenului saussurian de langue ar fi acela de limba functionala, adica limba care functioneaza in mod imediat in vorbire, mai bine zis, in fiecare punct al vorbirii (Coseriu 1992/1993: 39/ Coseriu 2000: 249 s.u.)[11].

Realitatea concreta a limbajului este, dupa Coseriu, actul lingvistic (Coseriu 1995: 26-31), adica actul de a intrebuinta pentru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat. Un cuvant, o fraza efectiv spuse sunt acte lingvistice. Actul lingvistic este, prin natura sa, act eminamente individual, insa determinat social prin insasi finalitatea sa, care este aceea de a spune cuiva ceva despre ceva. Complexitatea actului lingvistic reflecta de fapt complexitatea limbajului, ceea ce duce inevitabil la schimbarile lingvistice de la individ la individ. Chiar daca sunt folosite modele lingvistice anterioare, noul act lingvistic nu va fi niciodata identic cu acestea.[12].

Limba, in conceptia coseriana, este caracterizata prin omogenitate si prin varietate. Fiind activitate creatoare, limbajul poarta in sine aceasta varietate in fond nelimitata (pana la individ, dar si pana la momente diferite de exprimare ale aceluiasi individ). Coseriu prezinta cele trei tipuri mari de varietate: varietate diatopica (in spatiu), varietate diastratica (intre paturile sociale si culturale ale unei comunitati) si varietate diafasica (intre modalitatile de vorbire determinate prin situatia insasi a vorbirii si prin elementele situatiei vorbirii, adica cine vorbeste, cu cine, despre ce, in ce circumstante) (Coseriu 1992/1993: 38). Cele trei tipuri de varietate sunt puse in relatie prin intermediul unei alte dimensiuni universale, alteritatea, cu omogenitatea, aceasta fiind si ea, la randul ei, sintopica, (in sens spatial, dialect), sinstratica, (nivel de limba) si sinfasica, (stil de limba). Fiecare unitate este unitara numai intr-un sens, in celelalte doua prezentand varietate. (Coseriu 1992/1993: 39). Limba functionala este limba ideala, langue (Saussure 1998), obiect al lingvisticii structurale, unitara nu numai sincronic, ci si sintopic, sinstratic si sinfazic, “fara diferente nici in sus, nici in jos, nici la dreapta, nici la stanga“. Ea exista si se realizeaza imediat in vorbire, in fiecare punct al vorbirii. (Coseriu 1992/1993: 60).

In functie de omogenitate si varietate exista, dupa Coseriu, patru discipline sincronice, descriptive: gramatica (in sens general), care studiaza omogenitatea, dialectologia, care studiaza varietatea diatopica, sociolingvistica, care studiaza varietatea diastratica si stilistica care studiaza varietatea diafasica.   

Limba reprezinta un sistem de semne mai mult sau mai putin arbitrare, constituind codul fundamental utilizat in procesul de comunicare umana.

Semnele limbajului articulat au intotdeauna valoare simbolica, adica o valoare care nu rezida in semnele materiale ca atare, valoare la care doar se refera.

In limbajul articulat, cuvantul reprezinta ”semnul” fundamental, constituit ca unitate lingvistica complexa, realizata simultan ca unitate fonetica, semantica si gramaticala (SAL 1997: 146.)[13].

Definitia semnului lingvistic a fost data de Ferdinand de Saussure. Conform acestuia, semnul lingvistic este o entitate cu doua fete: semnificantul si semnificatul, in relatie de presupunere reciproca, conform metaforii foii de hartie (nu se poate decupa niciuna dintre fetele foii, fara a o decupa si pe cealalta)[14].

Dupa Saussure, semnul lingvistic uneste un concept cu o imagine acustica. Imaginea acustica nu reprezinta sunetul material, ci ”amprenta psihica a acestui sunet”. Cuvantul exprima un concept oarecare numai in masura in care acesta este asociat cu un complex sonor (Saussure 1998: 86)[15].

Semnificantul este una dintre cele doua laturi interdependente ale semnului lingvistic. Este considerat latura materiala a semnului, unitatile sale constitutive fiind fonemele, pe baza carora se constituie complexul sonor, ca manifestare orala sau scrisa. Semnificantul este succesiv in timp (linear), caracteristica prin care se poate deosebi de semnificantii altor sisteme semiotice. Indiferent de forma de manifestare, semnificantul apare materializat la nivelul perceptiei (auditie, lectura, vizualizare); este virtual comun unei colectivitati de vorbitori, adica indiferent la variatiile individuale de timbru, de defecte de pronuntare etc., pentru ca un fonem sau un grafem conserva aceeasi functie distinctiva. Legatura dintre semnificant si semnificat este indisolubila, este arbitrara sau nemotivata. (Saussure 1998: 85-86) Semnificatul reprezinta latura ideala a semnului. Natura exacta a conceptului, relatia sa cu sensul, cu semnificatia, valoarea sunt probleme insuficient clarificate la Saussure, reluate ulterior de semantica sau de alte discipline stiintifice. Pentru Coseriu, „continutul” urmeaza distinctia celor trei niveluri ale limbajului: nivelului universal, adica vorbirii, ii corespunde desemnarea, ca referinta la „realitate”, ca legatura intre semn si lucrul desemnat; nivelului istoric ii corespunde semnificatul considerat drept continutul dat al unui semn sau al unei expresii intr-o limba si exclusiv prin intermediul limbii insesi; nivelului individual ii corespunde sensul, drept continut propriu al unui text, dincolo de desemnare si semnificat. Semnificatul este deci continutul unui semn asa cum e redat intr-o limba determinata (sau prin intermediul acelei limbi). Planul sensului este dublu semiotic, deoarece in acest plan un semnificant si un semnificat de limba constituie un prim set de relatii, urmand un alt set in care semnificatul de limba devine la randul sau „semnificant” pentru continutul textului sau „sens”. Semnificatele lingvistice si ceea ce ele desemneaza constituie partea materiala a textului literar, „semnificantul” altui semn, al carui „semnificat” este sensul textului. Deci ceea ce se intelege prin opera este de fapt un „semnificant”. Personajele, de exemplu, devin simboluri prin intermediul carora autorul spune ceva, ceea ce constituie sensul operei respective. Planul sensului si al semnificatului sunt de regula diferite, dar ele pot sa coincida, asa cum se intampla in textul „comunicativ”, informativ sau denotativ. (Coseriu 2000: 246-247) Pentru ca semnificatul este legat de o limba determinata, se defineste prin opozitiile reciproce cu alti semnificati, conditionate de diversi factori care conduc la diferente intre limbi (zapada la eschimosi este desemnata prin 20 de unitati diferite; termenii cromatici). Segmentarile distincte de la o limba la alta se bazeaza pe generalizari diferite ale semnificatului. (SAL 1997: 445)

Cuvantul poate fi definit ca relatie interdependenta si arbitrara dintre un semnificant si un semnificat, in felul acesta prin cuvant fiind posibil sa ne referim la realitatea extralingvistica sau la referent

Semnul lingvistic are caracter binar, rezultat din rolul sau de intermediar intre gandire si sunete, dat fiind ca ideile se delimiteaza intre ele numai in masura in care sunt asociate cu anumite complexe sonore

Semnul lingvistic este linear, ceea ce inseamna ca e unidimensional sau ca se desfasoara intr-o singura directie, fie ca e perceput vizual, fie ca e perceput auditiv. In felul acesta semnul lingvistic se opune altor semne multidimensionale (maritime, de ex.). Cand a caracterizat semnul ca linear, Saussure a avut in vedere mai ales semnificantul; semnificatul nu e nici linear, nici non-linear, neexistand ca realitate temporala sau spatiala.

Semnul lingvistic este arbitrar sau conventional, caracteristica ce garanteaza buna lui functionare. Saussure a aratat ca semnificantul este arbitrar in raport cu semnificatul, in sensul ca nu exista nici o legatura necesara intre complexul sonor si conceptul pe care il exprima. Aceasta inseamna ca nimic din natura conceptului nu impune exprimarea printr-un anumit complex sonor[16].

Argumente pentru aceasta interpretare sunt: faptul ca acelasi concept se poate exprima prin mai multe sinonime intr-o anumita limba; acelasi concept se exprima prin cuvinte diferite in diverse limbi. Diversitatea limbilor demonstreaza ca legatura dintre semnificant si semnificat nu e conditionata de necesitati naturale nici in ceea ce priveste realitatea extralingvistica (nici chiar onomatopeele nu se exprima exact la fel in toate limbile). Legatura dintre sunete si sens sau dintre semnificant si semnificat este nu numai conventionala, ci si culturala, presupunand un acord colectiv intre vorbitorii aceleiasi limbi la un moment dat.

Exista doar cateva categorii de cuvinte pentru care semnul apare partial motivat sau partial determinat:

motivatie fonica in onomatopee, omofone, rime;

motivatie morfologica (in derivate);

motivatie semantica (in relatia dintre sensul propriu si sensul figurat).

Intre caracterul arbitrar, motivare si conventie exista o stransa legatura. Caracterul arbitrar se opune celui motivat si il are drept corolar pe cel conventional, dat fiind ca, in absenta oricarei motivari, doar conventia asigura functionarea semnului. Dar caracterul conventional nu il exclude pe cel motivat, caracterul conventional fiind primordial pentru semn, iar cel motivat fiind secundar. De aceea, chiar si atunci cand motivarea exista, ea tinde sa se stearga, sa dispara[17].

Semnul lingvistic are un caracter imuabil, imuabilitatea fiind determinata de caracterul arbitrar si conventional, impunand sa nu fie schimbat sau inlocuit de vorbitorii unei anumite limbi. Relatia dintre un semnificant si un anumit semnificat trebuie sa fie, in principiu, mereu aceeasi, ceea ce inseamna introducerea caracterului social al relatiei semn-referent. Imuabilitatea semnului inseamna, de fapt, caracterul lui stabil, asigurat prin manifestarea sociala: colectivitatea nu alege semnele, ci le foloseste prin transmitere de la o generatie la alta impreuna cu regulile la care se supun. Timpul altereaza insa, mai mult sau mai putin, semnele lingvistice. Factorii de alterare sunt numerosi, dar sunt exteriori limbii. Schimbarile pot fi fonetice, morfologice, sintactice sau lexicale si duc la mutabilitatea semnului lingvistic.

Interpretarea semnului lingvistic sub aspectul complexei lui relatii cu realitatea extralingvistica a dus la aparitia unor noi teorii, dintre care amintim teoria referentiala (Stiinta comunicarii 1998: 155-156)[18].

O contributie deosebita la teoria semnului o aduce L. Hjelmslev, initiatorul Scolii „glosematice”, care continua si dezvolta teza saussuriana conform careia limba ca sistem de semne „este o forma, nu o substanta”(Saussure 1998: 127, 134).

Hjelmslev a adoptat dicotomia semnificant-semnificat in termenii planurilor limbii, dand semnificantului numele de plan al expresiei si semnificatului cel de plan al continutului. Planul expresiei poate fi descris in functie de doua nivele: cel al sunetelor, fonemelor si cenemelor si cel al cuvintelor unei limbi, disciplinele care se ocupa de acest studiu fiind fonetica, fonologia, glosematica si gramatica (cand descrie forma cuvintelor si felul in care se combina in sintagme, propozitii sau fraze). Hjelmslev numeste expresie latura concreta a semnelor sau a enunturilor lingvistice care reprezinta o suita ordonata de sunete specifice. Planul expresiei sau al semnificantului, ca plan material al limbii, poate fi considerat sub diverse aspecte: substanta sonora; masa fonica; expresie orala; substanta vizuala; masa grafica; expresie scrisa. Expresia este deci materie fonica sau grafica manifestata sub forma de combinatii date (complexe sonore sau grafice). Expresia este delimitata in raport cu continutul si este frecvent utilizata cu acceptia de semnificant luat in totalitatea lui. Unitatile limbii: fonem, morfem, cuvant, sintagma, se identifica prin relatia dintre expresie si continut. Planul continutului sau al semnificatului este un plan pur mental; reprezinta latura cognitiva a semnului. In lingvistica moderna continutul se opune expresiei si corespunde partial cu semnificatul, considerat in totalitatea sa. Raportul dintre expresie si continut este arbitrar, ceea ce rezulta din faptul ca limbi diferite au cuvinte distincte pentru a se referi la acelasi obiect. Referinta unui plan al limbii la altul distinge unitatile functionale pentru ca o diferenta de continut este de fapt de limba, daca in aceeasi limba, ii corespund diferente specifice in structura materiala. Atat expresia cat si continutul sunt caracterizate fiecare prin forma si substanta.

Forma este considerata echivalent aproximativ al semnificantului sau al expresiei, opusa sensului, continutului[19]. Ea este privita ca structurare a intentiei de comunicare intr-o limba data, reprezentand ansamblul relatiilor care asigura identitatea elementelor lingvistice, opus materiei sau substantei. In aceasta interpretare forma se apropie de structura si intereseaza atat nivelul semnificantului cat si pe cel al semnificatului.

Substanta poate fi definita (mai ales opozitiv) ca tot ceea ce nu este forma, fiind considerata ca punere in raport a lumii exterioare cu facultatea de a vorbi.

Potrivit lui Hjelmslev, substanta este manifestarea formei in materie, iar argumentul care sustine aceasta interdependenta e constituit de adoptarea probei comutarii in analiza ambelor planuri.

In planul semnificantului, substanta este ansamblul de realizari fonematice posibile, independent de punerea lor in forma prin sistemele fonologice ale diverselor limbi. Substanta expresiei este materia fonica exploatata asa cum permite forma lingvistica (vezi fonemele /s, n, u, t, e/ care reprezinta substanta exploatata de forma [s u n e t e]). O forma se poate manifesta prin mai multe substante (fonica sau grafica, de ex.), in timp ce inversul nu este posibil.

In planul semnificatului, substanta este reprezentata de sistemele de semnificare care constituie diverse limbi. Un exemplu il constituie termenii cromatici, a caror substanta este data de continuumul de lungimi de unda luminoasa, acelasi pentru toate limbile, ceea ce nu inseamna ca exista un numar egal de termeni cromatici in toate limbile; dimpotriva, s-a dovedit ca exista diferente importante[20]. Teoria glosematica a influentat atat structuralismul european cat si pe cel american, o serie de termeni precum planul expresiei, planul continutului, paradigmatic in loc de asociativ fiind generali sau aproape generali printre lingvistii structuralisti. (Coseriu 2000: 116)

Revenind la rolul semnului in procesul de comunicare, Tatiana Slama Cazacu atrage atentia ca intentia de comunicare si intentia de semnificare inseamna concomitent a da valoare expresiei si a o folosi cu un scop precis.

Receptarea reprezinta o latura la fel de complexa ca si emiterea. Rezulta ca in comunicare exista o relatie bilaterala care reuneste pe emitator si pe receptor, fiecare ca o unitate in care actioneaza jonctional, pe de o parte, coordonate interne (particularitatile organice, mijloacele fiziologice personale, caracteristicile de organizare psihica, datele ce tin de temperament, de experienta de viata); pe de alta parte, coordonatele externe (ambianta social-istorica) si, in aceasta ambianta, momentul personal (care provoaca o schimbare emotionala, o succesiune de perceptii etc.). (Slama Cazacu 1999: 116).