Informatie si cunoastere

Informatie si cunoastere

Un concept dificil de definit   

Informatie a devenit un cuvant cu atatea sensuri, folosit in atatea contexte, incat, de cate ori folosim acest cuvant, ar trebui sa aducem precizari referitoare la sensul in care folosim notiunea.

Dupa Hubert Fondin[1] exista sase acceptii fundamentale in care putem folosi termenul informatie. Le vom analiza pe rand, punctand sensurile care ar putea privi stiinta informarii.

Orice element discret - distinctiv- orice structura din mediu, fie ca omul o percepe sau nu constituie o informatie. Este o definitie atat de cuprinzatoare incat, daca o luam in serios, e greu sa definim ce nu este informatie. Totusi o astfel de definitie ne este necesara cand incercam sa dam seama despre paradoxurile informatiei: faptul ca ea poate exista dincolo de orice intentie a emitatorului si receptorului (ca sa nu mai vorbim ca, dincolo de universul uman, in lumea proceselor fizico-chimice si in lumea vie, nu se poate vorbi de intentie in sens uman), ca poate actiona retroactiv sau inanalizabil, dar sesizabil. Cu alte cuvinte, informatia este "ceva", cu care, daca ne intalnim si il recunoastem ca atare, il putem identifica ca informatie. O astfel de acceptie depaseste cu mult domeniul unei singure discipline a cunoasterii omenesti. Depaseste cu mult intreaga cunoastere umana, in toate manifestarile ei, si este constitutiva universului insusi.

Nu trebuie confundate informatiile care circula in univers cu informatiile pe care omul le poate avea despre univers. Omul seamana mai mult cu o cumatra curioasa care isi lipeste pe intuneric fata de geamul luminat al sufrageriei vecinului decat cu un invitat la o conferinta de presa. Informatiile care circula in univers nu ne sunt adresate. Dar observand universul insusi omul isi poate construi propriul sistem de informatii, prin interpretarea a ceea ce primeste prin simturi si a ceea ce gandeste si resimte emotional.

Informatia este o cunoastere comunicata (Jean Meyriat o defineste ca fiind "continutul cognitiv al unui act de comunicare"). Informatia este acel ceva pe care il stiu (informatie latenta), apoi il comunic (informatie activa). Este un sens mult mai restrictiv, si in acelasi timp, unul din sensurile in care termenul informatie este folosit in stiinta informarii. Dupa cum se observa, este clasificat ca informatie ceea ce recunosc atat emitatorul cat si receptorul ca informatie. Nimeni nu neaga ca atat emitatorul cat si receptorul unui proces de comunicare comunica mai multe informatii decat cele pe care le identifica ca atare, mai multe informatii decat isi dau seama ca o fac, dar studierea acestora este lasata in seama altor discipline.

Desi nimeni nu mai neaga astazi influenta uneori decisiva a diversilor factori discreti in timpul proceselor cognitive (starea emotionala a emitatorului si a receptorului, atitudinile si credintelor, experienta anterioara etc, exista nenumarate dovezi ca noi ne comportam, in procesul transmiterii informatiilor de tip cognitiv ca si cum acesti factori discreti nu exista, sau n-ar trebui sa existe. Forma de comunicare stiintifica, spre exemplu, este intens formalizata, creata special pentru a pune intre paranteze acele informatii care nu pot trece grila stiintificitatii. Intr-o astfel de acceptie restrictiva, informatiile care nu pot fi recunoscute ca atare la nivel cognitiv sunt cosiderate inexistente sau nerelevante. Nici noi nu procedam altfel, in mod obisnuit, cand urmarim obtinerea unei informatii de tip cognitiv; intrebam, de exemplu, cat este ceasul: retinem doar raspunsul la intrebare, eliminand automat surplusul informational care nu ne este necesar.

Informatiile nu circula insa liber nici in univers nici in mintea umana: ele sunt legate intre ele si se determina reciproc, pentru a forma lanturi ale cunoasterii. Pentru a vedea daca un om este baiat sau fata (adunarea unei simple informatii), trebuie sa am mai intii notiunile de "om", "baiat", "fata". Voi cauta sa aflu anumite informatii, legate de exemplu, de aspectul fizic, neglijand unele care nu sunt importante (cum ar fi culoarea ochilor si a parului) sau care nu mai sunt importante (cum ar fi astazi, in buna masura, aspectul vesstimentar sau lungimea parului) si privilegiind altele care sunt semnificative. Exista o dezbatere foarte veche si nerezolvata nici astazi asupra a ce a fost mai intai: informatia sau cunoasterea. Informatiile sunt caramizile cunoasterii. Dar ar fabrica cineva caramizi daca n-ar avea in minte ideea unei case? Se pot aduce argumente pentru preeminenta informatiei dupa cum se pot aduce argumente pentru preeminenta cunoasterii. Astazi stim cu siguranta ca omul ca producator sau receptor de informatii nu este nici atat de liber cum spun unii, nici atat de determinat cum spun altii, dar inca nu putem care din parti are mai multa dreptate. Ceea ce se poate spune cu siguranta este ca mintea noastra este construita pe tipare sau structuri. Acestea actioneaza ca niste filtre: permit trecerea anumitor informatii dar nu oricand nici oricum. Legile perceptiei si ale sensibilitatii perceptive ne invata cum functioneaza aceste filtre, si limitele intre care se poate vorbi de flexibilitate inascuta sau dobandita. Achizitia limbajului este un alt exemplu: nou nascutul poate invata orice limba, indiferent de limba genitorilor sai. Dar daca a depasit un anumit prag fara sa fie socializat si introdus in limbajul uman nu va mai invata nici o limba, pentru ca nu mai poate invata sa vorbeasca, dupa cum o dovedeste exemplul copiilor-lup. Chiar si invatarea unei limbi restrange posibilitatile de invatare a urmatoarei limbi. Informatia ar fi deci predeterminata, iar cunoasterea (macar ca schema), anterioara acumularii de informatii. Dar adeptii posdeterminarii informatiei atrag atentia ca, depasind un anume prag de rezistenta, dupa ce incepem sa invatam o limba noua, urmatoarea pe care o vom asimila va fi mai usor de invatat, urmatoarea si mai usor si asa mai departe. De fapt cu cat acumulam mai multe informatii intr-un domeniu sau altul cu atat devenim mai apti sa primim informatii noi in acel domeniu: cunoasterea noastra este determinata de cantitatea de informatii de care dispunem. Copilul mic nu face diferenta dintre obiect si fiinta pentru ca informatiile sale despre aceste doua notiuni sunt prea putine. Adeptii informatiei preformate revin cu contraargumentul vascozitatii cunoasterii: odata organizara in sistem, cunoasterea incepe sa se opuna primirii de informatii care contrazic prea dramatic coerenta sistemului. Daca sunt sigur ca femeile sunt mai proaste decat barbatii, nu argumentele contrare ma vor face sa-mi schimb parerea. Dimpotriva, informatiile care vin in contradictie cu ceea ce stiu, vor fi ignorate, uitate, minimalizate astfel incat sa nu-mi pericliteze sistemul deja format. Orice informatie cu adevarat noua trebuie "sa lupte" pentru a patrunde in sistemele de cunoasteri. Aceste opozitii pot fi determinate de cauze fizice si psihice, pot fi rationale si irationale. Este unul din motivele pentru care dintotdeauna orice societate umana s-a preocupat sa ofere o varianta despre univers: societatea "umple" mintea noastra cu informatii care se vor opune automat patrunderii unor informatii care sa le contrazica, vom avea deci tendinta sa continuam modelul pe care l-am primit convinsi ca acesta este singurul care exista. Tot din acest motiv au fost inventate toate protocoalele stiintifice: acestea sunt modalitati care permeabilizeaza traseele pe care patrund informatiile noi, indiferent daca receptorul se opune sau nu patrunderii lor.

Informatia este masura cantitativa a imprevizibilitatii continutului mesajului. Este o definitie si mai restrictiva: informatia devine egala cu informatia noua pentru receptor, acea informatie care are ca efect reducerea incertitudinii receptorului referitoare la un anumit subiect. In aces caz, informatia poate fi masurata, primul care a propus o astfel de abordare cantitava fiind C. E. Shannon. O definitie de acest tip este esentiala pentru a distinge informatia de zgomote, acele pseudoinformatii care paraziteaza procesul de comunicare, fara sa imbogateasca cu nimic universul informational.

Redundanta si informatie. Orice proces de comunicare este purtatorul unor informatii comune atat emitatorului cat receptorului fara de care comunicarea insasi nu ar fi posibila. Emitatorul si receptorul trebuie sa stapaneasca in primul rand acelasi cod de comunicare pentru a se puta intelege. Cu cat cei doi poli ai comunicarii, emitator si receptor, au mai multe elemente comune cu atat informatia circula mai rapid si comunicarea e mai eficienta. Ganditi-va cum s-ar desfasura comunicarile cele mai simple de tipul "Masa verde se gaseste in coltul camerei" daca emitatorul ar intreba "ce numesti tu o masa", "ce inseamna verde" etc. Informatia veche care circula intr-un mesaj poarta numele de redundanta. Redundanta si informatia noua dintr-un mesaj sunt intotdeauna marimi invers proportionale. In sine redundanta nu este deci un fenomen nociv, ci indispensabil comunicarii. Insa cand redundanta devine preponderenta, devine un balast al comunicarii. Vorbim sau scriem, cu alte cuvinte, prea mult, pentru a afla prea putin. O parte din sufocarea informationala de care se plange societatea actuala (suprainformare) este pusa pe seama redundantei: documente sau alte forme de comunicare care ineaca fluxul informational, fara sa aduca nimic nou, ingreunand sau chiar obturand accesul la informatia autentica. Cum poate un cercetator sa aleaga din multimea de articole care apar, pe cele cu adevarat importante? Cum poate un cititor obisnuit sa fie sigur ca a cumparat un roman care il va interesa cu adevarat din miile de oferte de pe piata? O preocupare constanta a disciplinelor legate de stiinta informarii este efortul de a selecta pentru utilizator informatia pe care acesta o doreste, de a o extrage si pune in evidenta din marea de comunicari aparent cu acelasi continut, de epura campul informational de efectele dezastruoase ale redundantei. Mai e de amintit ca noutatea informatiei trebuie cautata atat la nivelul continutului, cat si al formei. O organizare noua si creativa a unor informatii deja existente reprezinta in sine o informatie noua.

Nu numai redundanta incarca campul informational. Alaturi de aceasta, in clasa pseudoinformatiilor mai intra si comunicarile nepurtatoare de informatii, dar prezentate ca atare: comunicari stiintifice absurde, stiri de presa nerelevante etc. Pseudoinformatiile sunt legate in mod nemijlocit de impostura stiintifica, artistica sau profesionala. Karl Popper atragea in mod special atentia asupra a doua forme de pseudoinformare care paraziteaza lumea stiintifica: comunicarile care nu sunt in sine atacabile si nici discutabile pentru ca sunt formate din afirmatii general aceptate puse cap la cap si comunicarile care se prezinta drept ceea ce nu sunt (e.g. lucrari de popularizare care se prezinta ca lucrari stiintifice. Pentru a da un exemplu concret, paginile de fata, indiferent de meritul lor didactic, pe care altii sunt chemati sa-l aprecieze, nu reprezinta o lucrare stiintifica in sens strict. Isi propun sa faciliteze accesul la informatii deja existente pentru un public bine stabilit, prin intermediul unei organizari adaptate scopului si de o minima rigoare intelectuala, dar inventia in domeniul stiintelor informarii este minimala. )

Pseudoinformatiile intra in cadrul fenomenului pe care Andreas Freund il numea mezinformare. Alaturi de pseudoinformatii si suprainformare, mai pot fi catalogate ca mezinformari, subinformarea voita (publicarea numai a unei parti din informatiile necesare) si parainformarea (publicarea unei versiuni distorsionate a informatiilror).

Informatia este semnificatie, continutul insusi al mesajului. Este sensul "comun" al termenului informatie, felul in care folosim acest termen in limbajul obisnuit

Informatia este rezultatul observat (s.n.) al unui proces de comunicare. O definitie de acest tip isi propune sa surprinda cu exactitate informatia care circula de fapt in timpul comunicarii: in acelasi timp mai mult si mai putin decat ceea ce partenerii comunicarii comunica intentional. Astfel din procesul informational, sunt excluse informatiile (desi recunoscute de cercetatorul procesului ca fiind informatii) care raman "moarte" din diverse motive, nu functioneaza ca informatii (e.g. un text scris pentru un analfabet, un articol sau o carte care nu schimba nivelul de cunoastere al receptoru.lui etc) si incluse informatiile discrete, acele informatii care actioneaza in timp, se acumuleaza si, cand ating un prag critic, modifica vizibil sistemul de informatii al receptorului (e.g. fiecare carte citita imi modifica sistemul de receptare. Cu cat voi citi mai mult cu atat acest lucru va deveni mai vizibil in felul cum gandesc, cum vorbesc, cum ma comport, cum apreciez informatiile ulterioare. Fizica invatata in liceu este importanta nu pentru ca am devenit specialist in fizica ci pentru ca mi-a oferit o imagine asupra lumii care ma face, spre exemplu, sa fiu sceptica in privinta rezultatelor propuse de dicursurile parastiintelor). Aceasta este o definitie centrata pe receptor: este informatie acel ceva care a functionat ca informatie pentru receptor.

Informatia este procesul insusi de comunicare. La baza acestei definitii sta un proces metonimic: numele unui element al intregului inlocuieste (sau numeste) intregul. Atrage atentia asupra circulatiei informatiei, asupra faptului ca aceasta poate fi gasita, regasita, stocata si raspandita (difuzata). Pentru a pune in evidenta procesul, activitatea, limba romana are la dispozitie si termenul de informare.

Acestor definitii de baza trebuie sa li se adauge si definitia informatica (Informatia desemneaza un simbol numeric (0 sau 1) codificat intr-un sistem binar) si acceptiile din vorbirea comuna.

Privilegierea informatiei fixate. Privelegierea scrisului

Stiintele informarii se preocupa in mod preponderent de informatia fixata, altfel spus, de document si de structurile care se ocupa cu pastrarea, organizarea si punerea la dispozitia publicului a colectiilor de documente.

Nu este de mirare acest lucru. Disciplinele stiintelor informarii au luat nastere din preocuparea de a pastra si regasi o informatie deja produsa, iar acest lucru se face preponderent prin intermediul documentelor destinate in mod explicit pastrarii si transmiterii informatiilor.

Despre biblioteci se spune ca ar reprezenta memoria umanitatii si este in sens strict adevarat. Tot ceea ce stim despre lumea trecutului, stim pentru ca a fost candva, undeva consemnat intr-un document. Este de la sine inteles ca forma cea mai apta sa fixeze informatiile cele mai complete este forma scrisa, ca marca a limbajului si gandirii. Noi insine suntem produsul unei civilizatii a scrisului. Nu pentru ca alte forme de comunicare a informatiilor nu ar exista sau nu ar fi importante, ci pentru ca informatiile cu adevarat importante, cele care conteaza la nivelul societatilor, sunt informatiile scrise.

"Nasterea scrisului e insotita de o transformare a cuvantului ( . ) Cuvantul unui popor care cunoaste scrierea nu mai este acelasi. Este un limbaj anex, subordonat scrisului. ( . ) Vorbirea nu este in societatea noastra niciodata raportata la adevar, si proba: stiinta nu se serveste decat de scris." Raphäel Pvidal

'Scrisul pune o distanta intre om si actele sale verbale. Deacum omul poate sa examineze ceea ce spune mai obiectiv. Se poate departa de propria sa creatie, s-o comenteze si chiar s-o corecteze din punctul de vedere al stitlului ca si din cel al sintaxei. Avem fata de scris o atitudine diferita fata de cea pe care o avem in fata unui enunt oral" Jack Goody

" . scrisul va da un fel de libertate de expresie in raport cu propriile voastre ganduri" Jean Bozin; Alban Bonse

"Daca gandul cel mai intim este inca un act de comunicare de la sine catre sine care presupune un limbaj primit de la altcineva (de la altul), trebuie sa admitem ca nu se mai gandeste la fel intr-o limba scrisa" M. C. Cadeau; P. C. Cathelineau; S. Thibierge

Prin scris omul a devenit singura specie cunoscuta si singura din intregul univers capabila sa-si comunice experientele dincolo de marginile grupului din care face parte. Dupa Kal Popper, prin scris omul a reusit sa faca si mai mult decat atat: a devenit singura forma de existenta din univers capabila sa separe informatia de producatorul si purtatorul ei primar si sa elimine informatiile false fara sa elimine si purtatorul lor. Noi suntem purtatori de informatie (ca orice alt element al universului): informatii inscrise in fiecare celula a corpului nostru (informatia genetica) si informatii pe care le-am acumulat in timp. Actionam pe baza informatiilor pe care le-am primit. Cu cat informatiile de care dispunem sunt mai bune (fie cele mostenite, fie cele dobandite), cu atat actionam mai bine, supravietuim mai mult. Acest lucru se aplica si grupurilor (societatilor): societatea cu informatii mai bune (mostenite, dobandite) va supravietui.

La nivelul descoperirii stiintifice intervin doua noi aspecte. Cel mai important este ca teoriile stiintifice pot fi formulate lingvistic si ca pot fi publicate. Astfel ele devin obiecte exterioare noua: obiecte deschise investigatiei. Drept consecinta ele sunt din acest moment deschise criticismului. In acest fel ne putem debarasa de o teorie nepotrivita inainte ca adoptarea ei sa ne sustraga pe noi supravietuirii. Criticand teoriile noastre putem face ca teoriile sa moara in locul nostru. Ceea ce este bineinteles extrem de important. Karl Popper

Sa luam un grup de animale si un grup uman. Sa spunem ca exista niste iepurasi care se intalesc cu un lup. Pe baza informatiilor pe care le au (cum arata lupul, ce face, ce alte animale au mai cunoscut etc), grupul se va imparti in iepurasi care cred ca lupii sunt vecini inofensivi si iepurasi care cred ca lupii sunt de evitat. Dupa un interval oarecare ipoteza "lupii sunt vecini inofensivi" va disparea pentru ca purtatorii ei au disparut: fie au fost mancati de lup, fie au fost isteti si si-au inlocuit ipoteza gresita cu una mai buna, prin adaugarea de informatii noi sau recombinarea celor anterioare. Ce se va intampla insa peste cateva generatii daca alti iepurasi combina prost informatiile pe care le au sau pe care nu le (mai) au si ajung din nou la concluzia "lupii sunt vecini inofensivi"? Grupul uman, spunem noi, dupa Popper, are alte posibilitati. El poate scrie doua ipoteze (sa spunem "poti sa faci baie impreuna cu crocodilii" si "nu poti sa faci baie impreuna cu crocodilii") impreuna cu dovezile (informatiile) de care dispune in favoarea lor. Poate aduna cat de multe dovezi vrea, dincolo de timpul unei existente umane sau grupale, pana ajunge la o concluzie care pare mai corecta. Si mai ales poate pastra informatiile pe care le-a adunat pentru a fi la dispozitia doritorilor. Nu e necesar sa fac baie cu un crocodil si sa verific ipoteza mea pe loc; altcineva a facut-o pentru mine, iar eu pot parcurge ambele ipoteze inainte de le pune in practica. Inainte de a face ocolul pamantului omul a judecat argumentele in favoarea ipotezei ca pamantul e rotund sau plat. Ipoteza falsa nu va mai fi reluata pentru ca istoria falsitatii ei s-a pastrat, impreuna cu toate argumentele care ii demonstreaza falsitatea. Asta este stiinta, spune Popper: o lupta a ipotezelor inarmate cu dovezi.

In acest punct Popper introduce o notiune fundamentala pentru a intelege cum functioneaza stiinta pentru a fi eficienta: falsificabilitatea. O ipoteza este stiintifica doar daca poate fi supusa falsificabilitatii, adica daca putem verifica daca este adevarata sau nu. De exemplu, faptul ca prin inima trece sange face parte din ipotezele stiintifice pentru ca putem cauta inimi si verifica daca este adevarat sau nu ca prin ele trece sange. Savantii sunt niste iepurasi care isi spun unul altuia "du-te singur si vezi daca lupul mananca sau nu iepurasi", intre ei se stabileste o relatie pe care Popper o numeste de cooperare amical-ostila. Si chiar se duc. Exista insa domenii in care acest lucru nu este posibil: un istoric poate aduce argumente, dar nu ii poate spune altui istoric "du-te sa verifici cum s-a terminat batalia cutare". Dupa Popper, definitie astazi general acceptata, stiinte in sens strict sunt doar acele discipline care folosesc afirmatii care pot fi supuse verificarii.

In domeniul stiintelor scrisul, alaturi de limbaj, este fundamental. Numai scrisul este un instrument suficient de complex pentru a se adapta si a cuprinde complexitatea stiintei. Desigur, vor ramane domenii in care niciodata ipotezele par sa nu fie suficient de sigure, sprijinite de dovezi cu adevarat de nerefutat, cum e domeniul religios. Oamenii vor folosi seturi paralele de ipoteze, dar chiar si asa unele dintre ele vor dispare, cand nimeni nu le va mai sustine. De fapt, cand un domeniu al vietii umane, la nivel social, oricare ar fi el, devine suficient de complex, face apel la scris. Sau, invers spus: apelul la scris creaza si demonstreaza complexitatea si bogatia domeniului.

Timp de milenii, formele grafice, incluzand aici si imaginile, au fost singurele modalitati de a fixa informatiile. Modalitatile noi de stocare a informatiilor nu au modificat in mod esential acest raport, desi au imbogatit extraordinar capacitatea omului de a pastra si dispune de informatii. Pe masura ce forme noi de documente apareau, oamenii invatau sa le pastreze si sa le foloseasca. De altfel toate aceste evenimente sunt relativ noi. A trecut doar ceva mai mult de un secol si jumatate de cand putem vorbi de generalizarea culturii scrise. (Ceea ce nu inseamna nici pe departe ca toti oamenii de au acces direct la cultura scrisa).

Dupa moda elogierii comunicarii orale in dauna celei scrise, al carei cel mai elebru exponent ramane Marshal McLuhan, a venit timpul comunicarii informale sa tina capul de afis. Dezamagirea provocata de faptul ca media "calde" nu ne-au dus direct in paradis nu a dus la o reconsiderare a comunicarii scrise. Dimpotriva. Informatia scrisa ramane in cercul vulgarizatorilor de teorii ale comunicarii inca o cenusareasa. La moda e comunicarea volatila, evanescenta. Un gest insesizabil e mai puternic, ni se spune, decat forta cuvantului scris. Jos cu scrisul! Comunicarea a devenit liminara. Informatia circula prin retele, "dematerializata" ni se spune, ca si cum informatia electronica nu ar fi tot informatie scrisa, copiata constiincios de la un computer la altul.

Elogiatorii informatiei care circula "fara suport", ai comunicarii "libere" si informale nu par sa se intrebe cum ajunge aceasta sa aiba efecte asupra noastra. Ar afla, daca ar intreba un biolog sau un fizician, ca universul intreg este mai degraba un scolar tocilar care umple caiete intregi decat un guraliv. Noi insine suntem produsul unui text scris in cromozomi si gene, ba chiar scris de cateva ori, pentru a exista siguranta ca informatia importanta nu se pierde. Creierul nostru functioneaza ca un calculator caruia ii lipseste comanda Delete. Orice informatie ajunsa candva in sistemul nervos prin intermediul organelor de simt, sau produsa in interiorul sistemului este stocata in cea mai mare biblioteca digitala pe care o cunoastem deocamdata. O singura activare a unui neuron il modifica ireversibil, devine, cu alte cuvinte, urma scrisa a unei informatii. Amintirile involuntare o dovedesc: ele nu ies din neant, ci din rafturile acestei biblioteci unde asteptau sa fie (poate) folosite. In fiecare zecime de secunda creierul rasfoieste tomuri intregi din uriasul depozit de documente care ii sta la dispozitie. Unele dintre aceste tomuri sunt atat de cunoscute incat lectura lor a devenit un proces rutinier: bibliotecarul nostru intern stie unde le poate gasi si "cititorul" nostru intern le parcurge dintr-o privire. Este o alta definitie a procesului de invatare: stocarea si organizarea eficienta a informatiilor interne. La o biblioteca atat de mare mai apar si probleme: o informatie care se rataceste si nu mai e de gasit tocmai cand era necesara, alta care nu poate fi distrusa desi ar trebui .

Deocamdata mijloacele noastre de comunicare au reusit sa delocalizeze informatia: putem transmite informatia simultan la distante foarte mari inn spatiu. Nu am reusit inca sa depasim timpul si nici limitele propriei noastre cunoasteri.

Desi disciplina care face obiectul studiului nostru si care a parcurs cateva variante de denumire inainte de a se ajunge la cea de acum, se numeste stiinta informarii, practic, aproape in exclusivitate se ocupa de informatia fixata, deci de document, fie el electronic si, intr-o proportie covarsitoare, de informatia fixata prin scris.

Privilegierea informatiei importante. Privilegierea anumitor calitati a informatiei

A inregistra undeva o informatie, fie chiar in mintea noastra, inseamna deja a-i acorda un statut aparte. Din motive cunoscute sau obscure aceasta informatie a fost retinuta. A fixa o informatie inseamna a-i acorda o importanta sporita, a o scoate din randul celorlalte informatii.

Nu mai vorbim de faptul ca informatia fixata ramane singura care rezista in timp si ca, deci, din perspectiva prezentului, avem tendinta inconstienta de a privilegia informatia ramasa, chiar daca si chiar cand, la origine aceasta nu a fost o informatie de prim rang. Robert Escarpit a scris un foarte frumos roman in care, supravietuitori ai unui cataclism, urmasii nostri incearca sa reconstituie lumea in care am trait dupa ce au putut sa recupereze din dezatru: o revista de benzi desenate, un roman politist, un afis cu o reproducere a unui tablou, ruinele unei cladiri administrative, cateva obiecte de uz casnic a caror intrebuintare s-a pierdut . adica cu fragmente la fel de nesemnificative ca cele pe care le recuperam din siturile arheologice.

Cu cat modul de fixare a informatiei este mai dificil, cu atat vom fi mai selectivi in fixarea informatiei. Functionand ca memorii sociale, la randul lor, inca de la aparitie, structurile documentare, chiar si cand isi propuneau ca ideal conservarea tuturor documentelor actionau in acelasi timp si exhaustiv si selectiv. E sigur ca o arhiva care isi propune sa adune toate actele nu-si propune sa adune decat acte si va ignora alte tipuri de documente. O biblioteca care isi propune sa adune "tot ce s-a scris" sau "toata cunoasterea" nu se va preocupa de documentele produse in scopuri particulare (de exemplu scrisori personale, daca nu le acorda o valoare istorica sau culturala) sau de acte administrative etc. Cu cat tehnicile de producere a documentelor au devenit mai facile, cu atat problema selectiei s-a pus mai acut. Producatorii de documente, persoane sau institutii, au inceput sa diferentieze modalitatile de fixare a informatiei in functie de valoarea pe care i-o acorda. Noi insine suntem zilnic producatori de documente cu o durata de viata limitata: bilete, ciorne, schite de proiecte, scrisori sau pagini scrise la calculator destinate unei intrebuintari rapide si unei distrugeri la fel de rapide. Ziarele sunt publicate pe o hartie a carei durata de viata abia atinge cativa zeci de ani: e infinit mai mult decat vor supravietui de fapt exemplarele cumparate.

Cat timp productia documentelor era un proces greoi si documentele erau mai rare decat structurile sau persoanele doritoare sa le aiba, procesul selectiei a fost estompat de dorinta de acumulare a structurilor documentare. Bibliotecile voiau sa contina "tot". Cat timp cunoasterea, in totalitatea ei, a parut accesibila mintii umane a existat si iluzia cititorului absolut, a omului care a citit totul despre orice. E indoielnic ca un astfel de om sau o astfel de structura au existat vreodata, dar visul lor este activ si astazi.

Spre deosebire de mintea umana care poate controla relativ putin procesul de selectie a informatiilor in procesul de memorizare, structurile documentare pot face voluntar acest proces (ceea ce nu inseamna intotdeauna si rational). Documentele sunt cautate sau nu, pastrate sau nu in functie de importanta care li se acorda, fie ca prin importanta intelegem valoare culturala, domeniul de interes, actualitate etc. Cat timp capacitatea de stocare a structurilor documentare a parut infinita, problema selectiei se punea doar in momentul achizitiei de documente, un document odata obtinut de structura, putea sa ramana in posesia ei pana il distrugea timpul, daca aceasta avea suficient spatiu. "Selectia" documentelor era mai mult o goana dupa documente.

Nu se poate preciza exact cand s-a observat ca unele informatii continute in documente pot fi folosite diferit. Unele informatii pot fi folosite direct in actiune si sunt cautate numai in vederea unei actiuni viitoare. Informatiile de acest fel inseamna in sensul cel mai direct putere. A sti mai mult decat ceilalti, a sti mai repede decat ceilalti devine esential.

Intr-un anume fel, ca un personaj al lui Molière, care vorbea in proza fara sa stie, oamenii au folosit dintotdeauna informatia ca o sursa de putere si ca un prilej de actiune. Putem stabili o paralela cu folosirea altor resurse, cele energetice, de exemplu. Oamenii au folosit dintotdeauna surse de energie, dar doar relativ recent au devenit constienti de posibilitatile pe care aceste resurse le ofera au pornit de la resursele care le stateau la indemana si le-au folosit 'natural' (puterea apei si a vantului pentru mori, lemnul si carbunele drept combustibil, puterea animala pentru a deplasa greutati etc). Nu sunt decat vreo doua sute de ani de cand omul a devenit constient de importanta surselor de energie, iar constientizarea acestei importante nu a dus si la o exploatare rationala a acestora. Si noua ni se pare astazi ca informatia este o resursa care poate fi folosita haotic si abuziv pentru ca este nelimitata, asa cum la sfarsitul secolului al nouasprezecelea se vorbea cu seninatate de epuizarea rezervelor de carbune si chiar de petrol (a carui exploatare industriala era abia in fasa), existand convingerea ca noile forme de obtinere a energiei se vor generaliza in cativa ani. Nici pe noi nu ne ingrijoreaza poluarea informationala cat ar trebui, considerand-o doar un fenomen marginal al fluxului informational. Si noi credem ca exploatarea eficienta a informatiei ne sta la indemana si ea singura va fi suficienta pentru a rezolva toate problemele umanitatii. Care probleme? De fapt, ele nici nu mai exista.

Reconsiderarea rolului jucat de informatie s-a petrecut in cadrul unui proces perfect circular. Domeniile in expansiune, in mod fundamental stiinta si tehnologia, au impus reconsiderarea rolului informatiilor in propria dezvoltare; informatiile mai bune si care circulau mai rapid au permis dezvoltarea acestor domenii; noile tehnologii de producere si difuzare a informatiilor au permis raspandirea acestora si expansiunea stiintelor si tehnicii; iar dezvoltarea domeniilor stiintifice si tehnnice a permis crearea unui tehnologii care sa faciliteze schimbul de informatii. Inceputului de secol nouasprezece ii corespunde sistematizarea domeniului biblioteconomic, transformarea acestuia intr-o disciplina teoretica, dintr-un preponderent practica. Inceputul secolului douazeci documentarea ca disciplina dominanta in domeniul stiintelor informarii. Structurile care se revendica din aceasta disciplina isi propun sa privilegieze informatia necesara, adica informatia importanta, dar a carei importanta poate fi cuantificata, informatia mai buna decat alta informatie, a carei posesie inseamna un avantaj. Nu exista o delimitare precisa a domeniilor din punct de vedere teoretic, dar practic deosebirile sunt evidente. Structurile documentare orientate spre activitatea de documentare sunt bogat reprezentate in anumite zone al campului social (servesc, de exemplu un public implicat in activitatea de cercetare, cu precadere cercetare stiintifica si tehnica), in timp ce in alte zone sunt mai degraba rare. Informatia si documentele pe care le manipuleaza se uzeaza rapid si sunt rapid inlocuite. Profesionistii acestor domenii sunt mult mai putin preocupati de campuri traditionale ale domeniului (cum ar fi conservarea) si mult mai specializati in domenii cum ar fi regasirea si diseminarea informatiei.

La originea lor, structurile documentare, ca si acum, faceau selectia documentelor printr-o judecata de valoare asupra documentului. Judecata de valoare se poarta asupra tipului de informatie continut (domeniului) dar si asupra calitatii acestui document. Ca orice judecata umana si judecatile structurilor documentare pot fi supuse criticii. Astazi regretam stergerea manuscriselor antice pentru a se copia pe ele texte medievale care ni se par mai neimportante. Din perspectiva modificarii judecatii de valoare, putem fi recunoscatori setei de acumulare a structurilor documentare: documente care astazi ni se par importante, au fost pastrate aproape din intamplare, pentru ca cineva, candva, fara sa stie precis de ce, nu s-a indurat sa le arunce. Dar ce inseamna judecata de valoare? Candva se considera ca valoarea, odata identificata, este ceva imuabil, desi aceasta afirmatie este o versiune grosolana si simplificatoare a conceptiilor care au dominat Antichitatea si Evul Mediu. Astazi impartim informatiile in doua grupe mari. Din prima grupa fac parte acele domenii in care valoarea informatiilor (si a documentelor) functioneaza pe principiul tot sau nimic. Exemplul cel mai bun este cel al domeniului artistic. Un roman este frumos daca si cat timp este considerat frumos (sau bun, sau moral, depinde de ce scop atasez artei), acceptand faptul ca diverse sisteme valori pot coexista, ca se pot schimba unele pe altele, ca putem abandona un sistem de valori pentru a reveni la unul mai vechi etc. Sarcina structurilor documentare este sa identifice acele documente (si bineinteles sa le conserve, clasifice, organizeze etc) care corespund sistemelor de valori in vigoare si, in functie de propria lor pricepere si putere de anticipare, si pe cele care s-ar putea sa fie reconsiderate cand se vor schimba sistemele de valori. Tocmai pentru ca acest lucru este greu de realizat, pentru ca, dintr-o anumita perspectiva fiecare document se poate dovedi candva semnificativ, practic, fiecare tara civilizata si-a construit sedii in care incearca sa pastreze toate productiile documentare publice, ca urma a trecutului pentru urmasi. In a doua grupa intra domenii in care informatiile circula cu totul altfel. Sistemul de valori sau sistemele de valori nu mai sunt concurentiale, ci cumulative; dupa depasirea pragului de intrare in sistem. Informatia mai noua o integreaza pe cea veche; domeniile avansand ca treptele unei scari, dar o si inlocuieste, in continut sau forma. Cand invatam 'teoria lui Pitagora' sau 'legea lui Newton' preluam cantitatea de adevar din aceste teorii, nu si forma in care au fost enuntate. Preluam din ele ceea ce mai este inca valabil, corectandu-le implicit prin ceea ce stim astazi, ca exista o matematica neeuclidiana sau numere irationale, ca legea gravitatiei trebuie privita doar ca un caz particular al teoriilor lui Einstein. In domeniul tehnologic se intampla la fel. Exemplul cel mai izbitor este dat de mitul revenirii la 'frumoasele vremuri de altadata'. Exaltam virtutile plantelor medicinale, dupa ce le-am analizat in laborator; coacem paine in cuptoare de lut ars, dar in conditii de igiena care tin de o conceptie cu totul moderna asupra curateniei. Desigur, a vorbi doar de doua tipuri de informatii inseamna a schematiza excesiv si a ignora interferenta celor doua domenii. Si arta este cumulativa, integrand experientele anterioare, si stiinta este concurentiala (cel putin pana una din teorii este exclusa din sistem). Toate domeniile cunoasterii organizeaza informatiile atat cumulativ, cat si concurential.

Practic, cand se vorbeste de 'explozie informationala', de 'societate informationala', de 'miza politica a informatiei', de 'lumea a treia a informatiei' si atatea alte sintagme, nimeni nu ia in calcul toate tipurile de informatii si toate circuitele prin care acestea circula, ci doar acele informatii care, in opinia unui vorbitor sau altul, conteaza. Adica acea informatie care poate fi folosita ca resursa.

De la privilegiere la fetisizare

Constientizarea din ce in ce mai puternica a rolului pe care il poate juca informatia a creat in jurul campului informational o intreaga mitologie si a supradimensionat rolul anumitor zone din acest camp. Probabil ca acest fenomen isi are originea inca din zorii civilizatiei umane, cand scrisul era privit ca un act magic. Impactul pe care il are in societatea de astazi informatia, creaza discursuri exaltate si, de multe ori, deloc inocente. Ele au rolul, cand nu sunt produsul unei ignorante arogante, fie de a spori calitatea de marfa a informatiei (si deci de a o vinde mai scump), fie de a folosi discursul legat de informatie in scopuri politce. Exacerbarea valorii materiale a informatiei, estompeaza functia acesteia de bun.

In sens strict, informatia ca resursa, poate fi considerata, cel putin dupa cunoasterea noastra actuala, ca fiind inepuizabila, dar valoarea ei nu se actualizeaza decat in momentul evanescent al tansmiterii.

Iar problema tansmiterii ne confrunta direct si brutal cu paradoxurile informatiei:

Exista mai multi oameni care au nevoie de infomatie, decat cei care o cauta. Exista mai multi oameni care cauta informatie decat cei care o si gasesc

Se produce mai multa informatie decat putem recepta. O parte din informatiile produse sunt destinate de la inceput nereceptarii.

Exista suficiente posibilitati de transmitere a informatiei, dar acestea sunt supraincarcate cu non-informatii.

Adevarul este ca am constientizat rolul informatiei, dupa ce omenirea era deja instalata intr-o stare de criza informationala. Am putea sa ne intrebam chiar daca informatia ar putea exista in afara unei stari de criza. Nu este, prin ea insasi, informatia, dezechiilibratoare a sistemelor statice si creatoare de noi echilibre? Poate interveni in interiorul unui sistem fara sa-l modifice? Nu este una din definitiile ei 'acel ceva care modifica o stare'?

Existenta unei averi nu inseamna ca vointa celui care o poseda nu o poate risipi in cele patru vanturi. Fetisizarea informatiei (insotita cel mai adesea de o fetisizare si mai acuta a tehnologiei informatiei) tinde sa obtureze faptul ca, in sine, informatia este oarba. Omul, am putea spune, este cel chemat sa dea nume tuturor informatiilor. Dar va sti el sa le numeasca in limba primordiala si in duhul adevarului?

Intermedierea informatiei

Capitolul 8. Ce intermediere

Orice comunicare care depaseste barierele fizice ale propriului nostru corp are nevoie de o intermediere. Numim circuit informational drumul pe care il parcurge o informatie de la producatorul ei primar pana la receptorul ei final. In ziua de astazi intermedierea a devenit un proces compelx, iar circuitele informationale tot mai complicate si mai lungi, astfel incat este nevoie sa precizam unde si cum se situeaza pe acest traseu al intermedierii structurile documentare. .

Ele sunt considerate de obicei a face parte dintre intermediarii "neutri", categorie foarte vaga, deoarece include deopotriva intermediari tehnici (cei care asigura transmiterea materiala a mesajului) si intermediari intelectuali (cei care aigura si supravegheaza transmiterea continutului mesajului).

Autorii sau copiistii din epoca manuscriselor depindeau de cei care faceau cerneluri, pergamente si unelte de scris sau desenat tot asa cum noi depindem de tipografi, de firmele care transmit programele de televiziune prin cablu, de studiourile de inregistrari sau de creatorii de tehnica de calcul. Cu cat lumea informatiei a crescut in complexitate, cu atat dependenta de intermedierea tehnologica a devenit mai vizibila. Astazi ea se situeaza nu numai in zona producerii, ci si in zona transmiterii si a receptarii.

Unii autori considera neutralitatea o virtute a intermedierii si un deziderat pentru toti intermediarii, altii o considera o iluzie. Pozitia noastra este una intermediara. Interventia intermedierii poate fi masiva si decisiva in momentul producerii unui mesaj, dar odata mesajul fixat, asteptarile legate de el se indreapta in sensul unei neutralitati a intermedierii: ne asteptam ca aceasta sa actioneze fara sa altereze esential continutul mesajului.

Un editor actioneaza nu numai in momentul selectiei, alegand din multimea de produse oferite de autori (texte, imagini, muzica, produse media sau chiar proiecte de mesaje), ci influenteaza insasi procesul de concepere a mesajului. Poate cere autorului sa-l modifice intr-un anumit sens, poate interveni cu elemente care modifica sesizabil mesajul, il poate construi in intregime din elemente oferite de autor. Poate prilejui intalnirea unor autori care lucreaza cu medii de comunicare diferite pentru a realiza un produs comun. Pentru unele produse documentare, inca mai este in discutie cine este autorul principal. In industria filmului se vorbeste, de exemplu, de filme de autor, cele mai putine (filme in care aceeasi persoana compune scenariul, face regia si eventual filmeaza personal si alege fondul sonor) si restul produselor, rezultate ale unor interactiuni complexe dintre autori distincti.   

Oricat de incarcata de ambiguitate ar fi notiunea de autor, exista o limita a ambiguitatii dincolo de care receptorul pretinde o anumita coerenta a intermedierii in raport cu produsul oferit de autor. O astfel de limita, uneori greu de fixat teoretic, este usor de verificat empiric - prin reactiile actorilor la procesul de difuzare a informatiilor. Desigur, aceasta nealterare a informatilor despre care vorbeam in pasajul anterior este incarcata de ambiguitati, dar ea actioneaza cu promptitudine cand receptorul ia cunostinta de existenta unui mesaj originar. Receptorul judeca produsul oferit si in functie de raportarea la un standard al fidelitatii fata de produsul originar. Standardul poate varia foarte larg. S-ar putea ca unii receptori sa nu fie deranjati de transformarea lui Swift in autor pentru copii, de ecranizarea romanului O calatorie spre centrul pamantului intr-o versiune in care din romanul initial a ramas doar titlul sau de colorarea Casablancai, asa cum eu nu sunt deranjata de privirea unei reproduceri de arta, considerata de alti receptori o erezie. Dar standardul exista. El poate fi identificat nu numai in reactiile autorului sau ale receptorului, ci si in pozitia defensiva a intermediarilor in aceasta problema. De cate ori intr-un mesaj apare o modificare vizibila (sau care ar putea deveni vizibila), apare si un discurs de justificare, de explicare a ei.

Pana a ajunge la receptorul final, un mesaj trece printr-un lant al comunicarii in care acelasi actor este receptor pentru un autor/emitator din amonte si devine el insusi autor/emitator (fie ca se constientizeaza sau nu acest lucru) pentru receptorul din aval. Pentru autorul unui manuscris reactia editorului ca cititor este decisiva ; o emisiune de televiziune a trecut prin nenumarate filtre inainte de a fi difuzata. Nu citim orice opera, nu vedem ce am vrea citim, vedem, ascultam in mare masura ceea ce altii au selectat pentru noi. Desigur noi putem alege din aceasta masa de productii (oricum oferta e mai mare decat cererea) dar e o alegere secunda. Editorul, la rindul sau, isi propune oferta de produse unor circuite de difuzare si asa mai departe. Uneori este greu sa stabilim receptorul final. Este acesta, in cazul literaturii pentru copii, copilul care o va consuma sau adultul care o cumpara si o judeca in functie de anumite criterii de adecvare?

La aceasta complexitate crescuta a circuitul informational se observa miscari de la un pol la altul in ambele directii. Notiunea de circuit nu sugereaza ca forma grafica o linie dreapta, ci un cerc. Autorul scrie in functie de public sau de editor, in functie de semnalele care le primeste de la acestia, dar produsele sale influenteaza la randul lor mediul in care apar si modifica corespunzator cererea. Editorul poate influenta productia unei carti (chiar brutal) cerand scurtarea manuscrisului, schimbari in lucrare etc, dar pana la urma alege din productiile care i se ofera. Alegerea sa este dictata de influenta pe care o excercita publicul si difuzatorii sai asupra sa dar si de reactiile autorilor de care depinde in ultima instanta. Publicul poate influenta direct activitatea unui autor sau editor prin simpla receptare a documentului /informatiei, dar si prin modul de receptare direct exprimat (pentru publicul specializat). Dar publicul insusi este modelat in asteptarile si judecatile sale de produsele anterior consumate si de oferta existenta pe piata. Toti actorii transmiterii de informatii traiesc pana la urma intr-un spatiu si timp comun si ii impartasesc convingerile, atitudinile si opinii.

Intr-un asemenea circuit, intermedierea intervine pe toate palierele. Autorul insusi este un intermediar intre propria sa gandire si receptorul potential. Este deci necesar sa distingem intre aceasta acceptie a notiunii de intermediere, foarte larga si o notiune mai precisa in care sa situam locul structurilor documentare. Alegerea unei acceptii mai restranse nu exclude prima abordare, ci ii este complementara.   

Intermediarii propriu-zis nu sunt autori propriu zis, desi, repetam, notiunea este cu totul relativa. Scopul lor este sa gaseasca producatori de informatii si produse cu continut informational si sa le puna in relatie cu receptorii potentiali. In acest sens neutralitatea intermedierii rezida in faptul ca o structura de intermediere nu poate infuenta informatia odata produsa si nici momentul receptarii finale.

Intermedierea poate fi privita ca un proces economic. Cel mai potrivit exemplu sunt librariile. Teoretic, desi, repetam, este o schematizare a procesului, acestea nu au a se preocupa de continutul mesajelor pe care le vehiculeaza, nici nu trebuie sa le cunoasca, ci doar sa le ofere spre vanzare. In alegerile lor librariile se ghideaza doar dupa felul in care apreciaza ca un anumit produs poate fi privit ca marfa si poate fi vandut.

La polul opus se situeaza intermedierea oferita de sistemul de invatamant, cu precadere in cel preuniversitar. Aici informatiile sunt filtrate, structurile au drept de decizie asupra formei, calitatii si cantitatii lor.

Structurile documentare se situeaza undeva la mijloc. Prin intermediul structurilor documentare informatia ajunge la public selectata si organizata. Bibliotecarii si documentaristii nu doar gereaza, ci si gireaza informatia. In timp ce prezenta unei carti intr-o librarie nu spune nimic despre calitatea ei stiintifica, artistica, etica, teoretic, prezenta unui document intr-o structura documentara ar trebui sa califice documentul. Neutralitatea structurilor documentare nu trebuie sa se manifeste in raport cu calitatea documentelor, ci in raport cu dreptul utilizatorului la informatie. Neutralitatea se manifesta in raport cu tratamentul egal al informatiei, cu punerea ei in valoare in functie de nevoile utilizatorului. Calificarea informatiei face parte din obigatia fundamentala a unei structuri documentare. Neutralitatea structurii apare in momentul in care calitatea informatiei e stabilita in functie de nevoile utilizatorului, nu in functie de judecata structurii.

Complexitatea circuitului informational

Complexitatea tot mai mare a circuitelor intermedierii este data atat de cresterea verigilor intermedierii, cat si cresterea dependentei noastre de ele. Intermedierea tehnologica cade deopotriva in sarcina producatorilor, a difuzatorilor si a receptorilor. Dependenta tehnologica nu inseamna numai dependenta de tehnologia producerii de informatii, ci si dependenta de surse de energie, de o intreaga infrastructura de comunicatii. Nici unul dintre actorii comunicarii nu mai poate avea sentimentul ca stapaneste tehnologic procesul de comunicare si nici macar ca il intelege in intregime. Complexitatea circuitelor intermedierii este data si de o complexitate a structurarii la nivel social, de la complexitatea legislatiei care reglementeaza circulatia informatiei pana la complexitatea retelelor specializate de difuzare a informatiilor. Receptarea finala a informatie este dependenta de o multime de factori de care suntem numai partial constienti. Este de ajuns ca unul dintre acesti factori sa functioneze prost ca informatia sa nu mai ajunga la noi sau sa ajunga distorsionat.

Bariera informationala - cauza care impiedica informatia sa ajunga la receptor. Amintim, dintre cele care actioneaza la nivel general barierele fizice, barierele lingvistice, barierele geografice, barierele economice, barierele tehnologice, si dintre cele care actioneaza specific - barierele politice, sociale, psihologice. Distorsiune informationala - cauza datorita careia informatia ajunge la utilizator alterata. Barierele si distorsiunile pot fi intentionale si neintentionale.

Barierele si distorsiunile pot aparea la fiecare nivel al circuitului informational. Cu cat lungim si complicam lantul transmiterii de informatii, cu atat riscul de a aparea disfunctionalitati creste. Nu exista insa cale de intoarcere spre o lume mai simpla a informatiei. Dimpotriva, este previzibila cresterea in complexitate a circuitelor de intermediere. Putem doar incerca sa creem circuite ale transmiterii informatiei cat mai fiabile, in care dependenta de intermediari sa fie un factor pozitiv, nu unul disturbator.

Sarcinile intermdierii prin structurile infodocumentare

Stiinta informarii se ocupa doar cu acele structuri care intermediaza o informatie in prealabil stocata si care are o forma data. Este nevoie de aceasta repetare a precizarii pentru a deosebi structurile info-documentare de alte structuri care transmit dar in acelasi timp si produc informatia (sau macar forma ei de transmitere) cum ar fi presa, televiziunea si radioul sau editurile. Distinctia este mai usor de facut practic decat teoretic. Numai un utilizator foarte naiv n-ar recunoaste in mod empiric o structura documentara si n-ar distinge-o de, spre exemplu, o editura, chiar daca structura respectiva isi editeaza propriile publicatii (bibliografii, cataloage, periodice de specialitate).

Sarcinile unei structuri documentare incep din zona supravegherii surselor de productie documentara, cuprinzand inregistrarea si calificarea acestora. Urmeaza sarcini legate de supravegherea circuitelor prin care circula informatia. Structurile informationale au sarcina de a orienta utilizatorul in traseele informationale si pe aceea de a se inserea in puncte ale circuitelor unde ar putea sa apara distorsiuni sau intreruperi ale comunicarii. Ele pot crea circuite alternative ale comunicarii informatiilor sau pot consolida o anume zona a intermedierii pentru a asigura fluiditatea circuitului informational. La celalalt capat al circuitului informational, sarcinile structurilor documentare vizeaza nu numai analiza receptorilor finali, cu scopul de a intelege cererile si nevoile de informare ale utilizatorilor, dar si educatia acestora, spre a le oferi posibilitatea de a se misca in cunostinta de cauza in campul informational.

In general, intermedierea pe care o faciliteaza structurile documentare este perceputa ca neutra, impersonala si mai aproape de sfera serviciilor decat de o activitate creativa.Si totusi

Se poate ca intermedierea informatiei sa se petreaca oarecum intr-o zona gri a semianonimatului, dar ea nu este de loc neutra, in sensul pasivitatii si a lipsei de reactie. O buna structura documentara este, dimpotriva, o institutie activa in campul informational. Ea identifica sursele de informare, creaza instrumente de orientare in campul informational, califica deopotriva documentul si utilizatorul, pentru a putea asigura cea mai compatibila intalnire dintre cei doi. Neutralitatea cu care sunt percepute poate fi o lipsa, fie a structurilor, care nu reusesc sa-si puna in valoare functiile si sa le aduca in constiinta actorilor circuitelor informationale, fie a utilizatorilor, care nu inteleg importanta intermdierii in tansferul informatiilor si dependenta lor de aceasta intermedire, dar si o virtute: in general, campul intermedierii nu trebuie sa obtureze punctele de producere si receptare, ci sa le puna in valoare.