DEFINITIA COMUNICARII

DEFINITIA COMUNICARII

Conditiile de succes ale unei abordari teoretice sunt simplu de enumerat, dar foarte greu de respectat, mai ales daca fenomenul in cauza este atat de complex precum comunicarea. In acord cu "schema de inaintare discursiva" adoptata, ar trebui, inainte de toate, sa configuram un sistem conceptual optim, pentru a delimita comunicarea de nenumaratele alte fenomene cu care se intrepatrunde si pentru a evidentia alcatuirea ei interna.

Dificultatea majora legata de aceasta sarcina este data, aparent paradoxal, de multitudinea si varietatea cercetarilor intreprinse deja pe aceasta tema. Diferiti psihologi, sociologi, semioticieni, antropologi, filosofi, logicieni etc. au tratat, din perspective diferite, procesul de comunicare, aducand contributii remarcabile la intelegerea lui, insa au consacrat polisemia celor mai multi si importanti termeni utilizati.

Cel mai problematic concept este chiar acela de comunicare, in conditiile in care, urmandu-l pe Franck E.X. Dance, ii putem asocia cel putin 15 intelesuri :

schimb verbal de ganduri sau idei;

proces prin care noi ii intelegem pe altii si, alternativ, ne straduim sa fim intelesi de ei;

interactiune (chiar la nivel biologic);

proces care ia nastere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a actiona efectiv si de a apara sau intari eul;

proces de transmitere a informatiilor, ideilor, emotiilor sau priceperilor, prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.);

transfer, schimb, transmitere sau impartasire;

proces care uneste partile discontinue ale lumii vii;

proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora;

totalitate a mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri);

proces de indreptare a atentiei catre o alta persoana in scopul reproducerii ideilor;

raspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul;

transmitere a informatiei (care consta din stimuli constanti) de la o sursa la un receptor;

proces prin care o sursa transmite un mesaj catre un receptor cu intentia de a-i influenta comportamentele ulterioare;

proces de tranzitie de la o situatie structurata in general la o alta situatie, aflata intr-o forma preferata;

mecanism prin care este exercitata puterea.

Dupa cum se poate lesne remarca, definitiile comunicarii se inscriu pe o plaja foarte larga, marginita la un capat de intelesul larg "transfer", iar la celalalt capat, de intelesul restrans "schimb verbal de ganduri sau idei". In masura in care nu pot fi asumate in cuprinsul aceleeasi cercetari toate intelesurile conceptului de comunicare, ramane sa facem o optiune, astfel incat sa avem cele mai bune sanse de a ne atinge obiectivele propuse.

Incepem prin a spune ca nu vom include in sfera comunicarii toate transferurile sau interactiunile. Daca am intelege prin comunicare doar "schimb sau trecere de energie, de caldura etc. de la un sistem la altul", respectiv "forma de legatura a obiectelor, a fenomenelor etc. manifestata printr-o influentare, conditionare sau actiune cauzala reciproca", ar trebui sa tratam ca forme de comunicare toate fenomenele din regnul mineral, vegetal si animal: o alunecare de teren de pe coasta unui deal sub actiunea unui torent, alunecarea unui animal pe gheata unui lac, culegerea de catre o albina a polenului produs de anterele staminelor, devorarea unei zebre de catre un leu, aruncarea unei pietre in directia unui caine, transmiterea unor impulsuri nervoase de la un stomac supraincarcat la creier, copierea unui fisier pe o discheta etc., etc. Daca este extins la intreaga realitate, conceptul de comunicare isi pierde continutul si devine inutilizabil.

Pe de alta parte, nu vom reduce comunicarea (nici chiar comunicarea umana) la un schimb verbal de ganduri sau idei, in masura in care (a) nu poate fi dovedita, cu probe obiective, trecerea unei idei din mintea unui individ in mintea altor indivizi, (b) comunicarea nu se desfasoara doar la nivel cognitiv, ci si la nivel afectiv sau comportamental, iar (c) comunicarea (umana) se poate realiza si prin semne nonverbale.

Evitand capcanele celor doua pozitii extreme, vom atribui conceptului de comunicare acceptiunea de interactiune semiotica.

Intrucat o asemenea definitie lapidara nu este intru totul lamuritoare, vom incerca sa o "imbogatim" cu urmatoarele doua precizari: (a) termenul de interactiune este sinonim cu acela de actiune reciproca sau actiune colectiva si trimite la influentele pe care doi sau mai multi indivizi le exercita unii asupra altora in mod voluntar ; (b) o interactiune este semiotica daca si numai daca se realizeaza prin folosirea unor complexe de semne (oricare ar fi tipul acestora).

Pentru a fixa si mai bine locul definitiei noastre in "familia" definitiilor deja date comunicarii, vom deriva din cele consemnate mai sus cateva consecinte.

Comunicarea nu vizeaza toate comportamentele manifestate intr-o situatie interactiva. Daca am subscrie la "axioma metacomunicativa" formulata de Paul Watzlawick - Nu putem sa nu comunicam -, ar trebui sa admitem caracterul fatal al comunicarii si, implicit, scoaterea de sub raspundere a protagonistilor comunicarii in ce priveste succesul, eficienta sau moralitatea comportamentelor pe care le manifesta. Cel care nu are posibilitatea de a nu comunica nu poate fi confruntat cu reguli ale comunicarii si nu trebuie sa se simta responsabil pentru felul in care comunica. Or, cea mai profitabila perspectiva asupra procesului de comunicare, atat sub raport teoretic cat si din punct de vedere practic, este, fara indoiala, una de ordin normativ.

Comunicarea nu se reduce la actiunea unui individ de a emite un complex de semne, chiar daca admitem ca ea nu este este realizata in mod gratuit, ci in vederea "consumarii continutului simbolic" de catre altcineva. Daca am asocia comunicarii doar conditia minimala a emiterii unor semne - asa cum o face Harry A. Grace -, am dobandi avantajul de a putea distinge, sub un raport bine definit, "comunicarea reusita" de "comunicarea ratata" (in functie de realizarea receptarii semnelor), insa am contrazice sensul etimologic al conceptului de comunicare: commūnicō, are, avi, atum = 1. a face comun (dand), a imparti ceva cu cineva, a impartasi; a face comun (luand), a-si asocia, a lua asupra sa .

Daca nimeni nu se raporteaza la semnele emise de cineva, atunci nu s-a impartasit nimic si nu s-a stabilit nici un fel de interactiune. In aceste conditii, nu putem vorbi nici macar de o comunicare ratata , ci doar de o incercare de a comunica. Spre exemplu, cel care ii trimite cuiva o scrisoare incearca sa comunice cu acesta, insa incercarea facuta nu izbuteste decat atunci cand scrisoarea lui este citita. Doar daca redactarea scrisorii este urmata de lectura scrisorii suntem indreptatiti sa sustinem ca avem de-a face cu o comunicare, iar mai ap聯i, doar "potrivirea" comportamentelor persoanelor implicate poate confirma succesul comunicarii realizate.

Comunicarea nu poate fi restransa nici la reactia unui individ in fata unui complex de semne, indiferent daca acest complex este prezent ca atare in realitate sau este emis de un alt individ. Cel care vede cerul acoperit de nori si conchide ca in curand va ploua realizeaza o interpretare a faptului observat, insa nu o comunicare. (Am putea vorbi in acest caz de comunicare numai daca am accepta ipoteza absurda ca realitatea a intentionat sa-i impartaseasca ceva.) Tot astfel, individul care percepe si interpreteaza un complex de semne isi aduce o contributie necesara (de altfel, extrem de importanta) la realizarea comunicarii, dar nu savarseste o comunicare propriu-zisa. Comunicarea presupune insumarea actiunii de a emite un complex de semne cu actiunea de a-l recepta. Cele doua actiuni conjugate sunt la fel de necesare pentru realizarea comunicarii si trebuie sa li se acorde o importanta egala .

Comunicarea este un fenomen social, care presupune, in aceeasi masura, o intentie de emitere si o intentie de receptare a unui mesaj. Comunicarea nu poate lua o forma "privata", id est ea nu poate subsuma comportamentele indivizilor izolati, ci actiunile indivizilor care intretin - in context semiotic - legaturi sociale cu semenii lor. In consecinta, desi se realizeaza cu ajutorul semnelor (in speta, cu ajutorul cuvintelor), nici asa-numita "gandire interioara" (oricare ar fi ipostazele ei: reflectie, meditatie, rememorare, examen de constiinta, observatie, planuire etc.), nici monologurile nu ar trebui considerate forme de comunicare. Intrucat nu incumba o impartasire autentica intre indivizi diferiti sub raport ontic, ele sunt actiuni, iar nu interactiuni semiotice .

Printr-o combinatorica pur formala, comportamentele semiotice adoptate de un emitent A si un receptor B pot fi corelate, sub raport intentional, in patru situatii distincte:

situatia de influentare reciproca inconstienta: A emite involuntar un complex de semne, iar B il recepteaza tot fara intentie,

situatia de observare: A emite involuntar un complex de semne, insa B il recepteaza in mod intentionat,

situatia de inoculare: A emite cu intentie un complex de semne, dar B il recepteaza in mod involuntar si

situatia de comunicare: A emite intentionat un complex de semne, iar B il recepteaza, de asemenea, cu intentie.

Prima situatie caracterizeaza toate influentarile reciproce ale indivizilor de care acestia nu sunt constienti, dar care pot fi observate si interpretate de semenii lor. Sa ne imaginam, spre ilustrare, ca doi oameni se nimeresc laolalta intr-un tramvai supraaglomerat si folosesc in mod reflex "limbajul trupului" pentru a-si gasi un loc convenabil. Chiar daca am putea stabili o corespondenta intre comportamentele celor doua persoane si semnificatiile posibile ale expresiilor faciale, gesturilor, posturilor etc. adoptate, nu avem caderea sa spunem ca s-a impartasit un continut semiotic, id est ca s-a desfasurat o comunicare. Protagonistii, iar nu observatorii comunicarii trebuie sa-i certifice existenta. Un observator poate sa aduca in acest sens doar o confirmare suplimentara, confirmare de altminteri foarte utila, insa nenecesara. Fara asentimentul indivizilor implicati, nu exista comunicare, oricat de convinsi ar fi observatorii interinfluentarii ca asa stau lucrurile.

Cea de-a doua situatie semiotica apare atunci cand un individ face un efort constient de a percepe si interpreta comportamentele expresive ale unui alt individ. Ca manifestari involuntare ale structurii de caracter, precum ridicarea tonului vocii, ritmul sacadat al vorbirii, imbujorarea fetei, incruntarea sprancenelor, ridicarea pumnilor inclestati, incrucisarea bratelor, caderea umerilor etc., comportamentele expresive pot fi analizate in acord cu diverse scheme de interpretare, insa nu intervin in desfasurarea unei comunicari. In acord cu asumptiile formulate pana acum, comunicarea poate subsuma doar comportamente instrumentale, in alti termeni, comportamente "motivate, determinate de variabile situationale si culturale, usor de controlat, chemate sa produca schimbari in mediu, legate de satisfacerea unei nevoi si reducerea amenintarii si in foarte inalt grad constiente" .

Este de retinut aici precizarea ca nu este intotdeauna simplu de distins un comportament expresiv de unul instrumental. De pilda, surasul cuiva poate fi o simpla manifestare involuntara a starii sale afective, dar si un mijloc de influentare a comportamentelor celorlalti. In primul caz am avea de-a face cu un comportament expresiv, susceptibil de a fi observat si interpretat, iar in cel de-al doilea caz, cu un comportament instrumental, parte a unui act de comunicare.

Situatia in care un individ emite cu premeditare un complex de semne, pe care un alt individ pare sa il recepteze involuntar este asociata asa-numitei "comunicari subliminale". Un exemplu des amintit in acest context este transmiterea prin mass media audio-vizuala a unor spoturi comerciale, astfel incat privitorii sa le recepteze in mod inconstient. In ce ne priveste, nu negam posibilitatea de a exercita cu intentie o influenta semiotica asupra unui individ aflat in necunostinta de cauza, insa credem ca eticheta potrivita pentru aceasta actiune simpla este aceea de inoculare. Nefiind o interactiune, inocularea nu poate fi inscrisa printre formele de comunicare.

Ultima situatie semiotica determinata in functie de criteriul intentionalitatii, situatia care imbina emiterea constienta a unui complex de semne si receptarea constienta a acestuia, este singura in care se poate petrece o comunicare. Doar in aceasta situatie, complexul de semne emis, respectiv receptat poate fi numit cu deplina indreptatire mesaj. Avantajele asumarii acestei perspective oarecum inguste asupra comunicarii sunt incontestabile: (a) comunicarea devine o "afacere" a tuturor indivizilor implicati, (b) responsabilitatea privind succesul comunicarii revine atat celui care emite mesajul, cat si celui care il recepteaza si (c) comunicarea poate fi transpusa intr-un cadru normativ.

Ne simtim insa obligati sa atragem atentia asupra faptului ca aceste patru situatii semiotice pot fi diferentiate atat de net doar din punct de vedere metodologic. In realitate, nici una dintre ele nu apare in forma pura. Chiar si atunci cand suntem convinsi ca ne-am angajat exclusiv intr-un proces de comunicare exercitam si suportam influente involuntare, observam (si interpretam) comportamente expresive si inoculam informatii in mintea interlocutorilor nostri.

In continuarea acestei cercetari ne vom margini la ceea ce se intampla in diversele situatii de comunicare si, ca atare, vom face abstractie de toate comportamentele care nu poarta pecetea intentionalitatii reciproce. Facand aceasta alegere, vom ajunge, in mod fatal, la o perspectiva trunchiata asupra fenomenului studiat. Comunicarea ne va aparea ca valoare a unor variabile interne, independenta in raport cu influentele exercitate de factorii externi.

Motivele care ne-au indemnat sa facem aceasta optiune teoretica ni se par a fi suficient de serioase: ( a) gradul inalt de abstractizare al unui model asigura o imagine mai clara asupra structurii fenomenului cercetat si permite o generalizare mai ampla a rezultatelor obtinute; ( b) tratata ca fenomen determinat in mod hotarator de factori intrinseci, comunicarea dobandeste o mai mare autonomie si, implicit, importanta in raport cu fenomenele conexe; (c) nenumaratii factori "exogeni" ai comunicarii nu-si au locul intr-un model general al comunicarii, insa ei pot fi recuperati in diferite instante ale acestui model (modelul comunicarii politice, modelul comunicarii didactice, modelul comunicarii stiintifice, modelul comunicarii de masa etc.).