Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Comunicare


Index » business » » marketing » Comunicare
» Ce este comunicarea?


Ce este comunicarea?




Ce    este COMUNICAREA?

Una dintre constantele reflectiei ramane efortul de conceptualizare si de sistematizare a activitatilor umane – in baza principiului analogiei (= relationarea celor asemanatoare) si in jurul unui ax valoric. Cauza acestei insistente este trebuinta de ordine (in termenii temei noastre: negentropizarea = reducerea dezordinii informationale in vederea unei optime orientari in ce exista si a unei corecte predictii a ce poate surveni). Scopul ei este cunoasterea cat mai extinsa si reproducerea economica, dar cu valoare modificata a informatiei (ceea ce constituie miscarile succesive de “inchidere”-“deschidere”, de “sistem”-“proces” ale campurilor reflectiei). Iau, astfel, fiinta intelectuala stiintele, domenii de preocupare unitar descrise si cultivate teoretic, permanent interogate si consecvent aplicate practic




Unele activitati umane au manifestari strans inrudite, circumscrierea domeniului lor dupa regulile sistematicii fiind mai lesnicioasa; este cazul disciplinelor exacte, 'naturale' si aplicative, unde ordonarea nu pare dificila. Nu este, insa, si cazul foarte diversei palete a faptelor de comunicare. Dimpotriva, cei care isi propun organizarea acestui camp au dificultati in a gasi “magnetul” ale carui linii de forta sa poata cuprinde “pilitura de fier” a faptelor de comunicare: criteriul ordonator specific domeniului.

Sa exemplificam: in sens imediat (si indeobste cunoscut si admis), comunicarea este inteleasa ca si constituire de relatii interpersonale – asimilata esential con[-]vorbirii; in sens larg, ea este numita schimb de informatie – indiferent in ce limbaj ar avea ea loc, admitandu-se ca animalele comunica si ele – nu doar prin sunete cu o anumita frecventa, ca delfinii , ci si prin feromoni (substante chimice emise “cu program” de organism). Inca un exemplu: in acceptia uzuala, trece drept comunicare orice act de emitere a unui (tip de) semn, precum cele mai sus amintite, ca si altele, de data aceasta umane: cutare organism emite un ’Comunicat’ – termen care trimite direct la conceptul de comunicare.

In schimb, in sens stiintific, ‘comunicare’ este doar rezultatul faptic, “palpabil”, al capacitatii de relationare a doua entitati direct/indirect (imediat/amanat) semnalizatoare. Astfel, de pilda, situatia ‘discurs (politic)’-‘vot (electoral)’ este, pentru a spune astfel, “mai comunicationala” – si nu neaparat in sens axiologic (valoric), ci in strict sens de existenta – decat monologul rastit al unui “sef” in fata unui angajat placid sau decat “predarea” scolara pe care o asculta toti, dar n-o aude nimeni .

Fie si aceste exemple elementare pot explica de ce 'comunicare' a fost aproximat in vreo 200 de definitii, dintre care peste jumatate considerate principale; nu e de mirare ca mai toate lucrarile cu acest subiect incep prin a deplange dificultatea de a formula ori chiar de a alege o definitie in raport cu multimea de manifestari comunicationale – singurul aspect asupra caruia nu exista, pare-se, controverse fiind ca solutia optima de circumscriere a domeniului este restrangerea campului faptic abordat. Aspect – este de completat – necesar, dar nu si suficient.

Iata un prim motiv, empiric (tinand de ordinea evenimentialului), pentru care disciplina/stiinta “Comunicare“ cristalizeaza treptat – judecata care, insa, nu releva un inconvenient, ci doar constata o realitate; mai mult: procesul este, in contemporaneitatea derularii si in dinamica devenirii lui, mai interesant si, dupa istorici, chiar mai relevant pentru un domeniu decat inchiderea in sistem intervenita la capatul sau taxonomic (structurat si ierarhizat); aspectul acumulativ-inductiv, sintetizant, al progresului de camp este si spectaculos, si permisiv - si chiar stimulativ atat pentru cei ce iau cunostinta de el prin studiu, cat si pentru cei ce il abordeaza pentru a contribui la constituirea lui; cu o conditie, insa: de a vedea dincolo de “inchiderea” inevitabila “(re)deschiderea” necesara.

Exista insa in 'nasterea' unui domeniu si miscarea contrara (nu opusa): demersul deductiv, de instituire a unei realitati: modelarea de camp in baza constiintei epistemice si a unui mecanism de edificare. Comunicarea, ca oricare alta disciplina in statu nascendi (o stiinta cu care ea are, atat ca “teorie”, cat si ca “practica”, foarte multe afinitati si zone de interferenta, si anume Stiinta Educatiei, aflata si ea, azi, o data cu declinul evident al unicei si ideologizatei discipline a Pedagogiei, in faza de constituire, in etapa in care se manifesta ca pachet de stiinte intrunite); asadar: ca stiinta in devenire, Comunicarea isi cauta, conform nomicii (ansamblului de reguli) epistemice (reflectiei asupra propriei conditii): obiectul propriu valid – actul de comunicare; metodologia valabila – poate Hermeneutica (= metodologia interpretarii); limbajul sau viabil – profesiolectul (= limbaj profesional); perspectiva ulterioara variabila – deschiderea reflectiva.

In aceasta instanta de instituire-constituire ca stiinta, Comunicarea este marcata de firescul eclectism (= varietate) al sectoarelor diverselor discipline care “aluvioneaza” – mai ales cu modurile, dar si prin continuturile lor, in structurarea unui nou domeniu. Acest “provizorat epistemic” este fertil, si de aceea (spuneam) preferabil, sub diverse aspecte, “unitatii de monolit” la care se ajunge in final, desi, fireste, apexul oricarei reflectii este, totusi, atingerea stadiului de edificiu stiintific, de disciplina constituita; dar, o subliniem din nou, in conditiile in care ea este urmata de constiinta si de trebuinta deschiderii, sau, altfel spus, de evitarea “incremenirii in proiect” – stare epistemica nu usor de atins, insa.

Poate de aceea, desi staruirea in relevarea stadiului sincretic, de conglomerat, a varietatii activitatilor de comunicare, conduce la amanarea “asezarii” disciplinei, totusi accentul in edificarea unei Stiinte a Comunicarii pare a continua sa fie constitutiv, mai degraba decat institutiv; preocuparea este pentru inventarierea actelor / situatiilor de comunicare (si acestea foarte divers intelese, cu acceptii care trec de la ultra-generos – ca in identificarea comunicarii in schimbul de informatie genetica dintre celulele unui organism, sau in comunicarea mistica – la ultra-meschin – ca in reducerea ei la relatia dintre doua persoane care converseaza fata in fata) si a imposibilitatii sintezei, si nu optiunea pentru un criteriu ordonator, fie el si unul risca(n)t; iar rezolvarea pare a fi sperata de la aparitia unui numitor comun al acestora, decat de la limpezirea si criterializarea ideii de spirit comunicational. Activitati si discipline diverse se intersecteaza intr-un spatiu factual, in care specificul unor stiinte deja constituite tine sa marcheze orientarea si identitatea uneia noi.



In consecinta, daca afirmatia (de tip filosofic si de orientare comportamentista) ca non-comunicare nu exista are indrituire, un credit egal trebuie sa capete si ideea ca nu orice manifestare (chiar “de sine”) este comunicare – de unde observatiile succesive si complementare ca:

a/ folosirea metaforica in diferite jargoane stiintifice – si cu atat mai mult cea abuziva, cauzata de ignoranta ori frivolitate, ca in limbajul cotidian(elor) – a insusi termenului ‘comunicare‘ a obstaculat identificarea si fixarea epistemica, mentinand si sporind confuzia: pulsarii ne “comunica” soarta universului, iar reflexul conditionat al animalelor ar fi “act de comunicare”, conceptie conform careia comunicare ar putea fi si . reactia de oxidare – ca sa nu mai vorbim, in termenii “inteligentei materiei”, de “dialogul” subtil cu plantele (pe cand o idila cu vestita mimosa pudica? . ) sau de aburoasele tentatii – tentative ? – ale paranormalului ieftin si defel inocent

b/ clarificarea ortoforica este – in pofida fapului ca domeniul Comunicarii pare a ilustra perfect ideea blagiana a ‘misterului care creste’ pe masura adancirii pe cararile lui – nu numai posibila, ci si absolut necesara, fiindca preconditia proprietatii terminologice este vitala atat Comunicarii (ca stiinta majora), cat si comunicarii (ca actiune utila). Acestui camp trebuie sa i se asigure nu doar descrierea, ci si functionarea printr-o serie de demersuri profesionale, precum convenirea unui perimetru al faptelor de comunicare (un ‘numitor comun’ de tip contextual) sau precum optarea pentru criterii unificatoare, cum ar fi perechea (hermeneutica) intentionalitate-expectatie – insa nu in sensul pe care l-ar presupune reducerea comunicarii la zona umanului (prin impunerea restrictiei de “constiinta“) ci in sens de organizare – a materiei insufletite – in ideea “programului viului” de care vorbeste un J.P. Bogdan

Odata stabili(za)t terenul natural de lucru, particularizarile in diverse subcampuri vor constitui aplicatii situationale, exemplificabile atat cu domenii in care despre Comunicare se vorbeste mai mult sau mai putin metaforic (conotativ), cum ar fi Biologia sau Dogmatica – pentru care osmoza, respectiv rugaciunea, sunt forme de comunicare –, dar si cu domenii unde se vorbeste ortoforic (denotativ), cum ar fi Educatia (mai ales in subdomeniul curriculumului) sau Managementul (in subdomenii ca negocierea). Ca si alte activitati ‘transversale’, precum nu intamplator amintitul Management, Comunicarea este o mare metodologie care isi cauta identitatea de stiinta.

Conexiunile Comunicarii sunt insa mult mai ramificate; in afara Stiintelor Limbii – dintre care unele (mai noi) au evoluat tocmai in directia sa, cum ar fi Semiotica, Pragmatica si, in anumite utilizari ale sale, Retorica – si in afara Stiintei-'surori' a Informatiei (si ea uneori confundata grosier in limbajul curent cu Informatica si chiar cu . informatizarea, si aflata in cautare de statut educational) – doua campuri epistemice care ii sunt, cum spuneam, adanc secante –, discipline precum Psihologia individuala si a maselor, Sociologia, mai ales a grupului si echipei, si Proxemica, in calitatea ei de stiinta a ‘vecinatatii’ si a ‘contactului’ ii sunt tangente. Estetica si ceea ce noi numim Lectologia (Stiinta Lecturii, aflata in plina dezvoltare, venind din sincretica Teorie a lecturii) sunt si ele in joc. Inrudiri sunt si cu Managementul, Marketingul si Stiintele Politice, iar Teoria jocurilor, dar si unele discipline ele insele “de granita”, precum Bioetica sau unele teorii noi ale Fizicii, largesc aria de lucru. Neindoielnic, o data cu deschiderea de camp, vom asista si la relationari care par, astazi, insolite sau chiar neavenite; un exemplu: Telematica in tandem cu Proxemica; un altul, cel numit jurnalistic Parapsihologie - daca se va scutura de paraziti si daca cercetarile inca secrete asupra telepatiei vor intra in patrimoniul public. Si exemplele pot continua.

Cand dificultatile de stabilire a identitatii covarsesc, o prima aproximare a sferei semantice se face prin Etimologie . In Romana, cuvantul comunicare vine, cum se spune, “pe cale carturareasca”; este, adica, un imprumut neologic, de data relativ recenta (sec. XIX), necesar lexicului modern, deoarece in cultura romana – care s-a constituit ca una orala si liturgica, si nu savant-laica – termenul originar evoluase specializat pentru valori spirituale (in speta: religioase) comune, cu originea imediata in impartirea painii si a vinului simbolice la Cina de Taina, dar cu mai vechi radacini ritualice, precum botezul (in pretiosul, pentru aridul Orient Apropiat, element natural, apa, care, ca si gandirea, este – conform reflectiei unui filosof anterior – totodata si niciodata aceeasi).



Atat faptul ca termenul latin originar si derivatele sale stau si la originea altor concepte cu valoare de reper in viata colectiva a unei comunitati, dar si insasi incarcatura semantica a termenului pe care il discutam arata ca opera de comunicare – si, mai departe, circumscrierea ei la nivel de domeniu de lucru – presupun, asadar, o (co)relatie activa (desi este redundant, subliniem pentru intarirea ideii: intre cel putin doi actanti), raport imposibil in absenta unui parcurs, a unui traiect, a unei cai – idee axiala pentru identitatea domeniului Comunicarii (A), si pentru aplicatia lui educationala (B):

(A) Un fapt de exersare univoca (intr-un singur sens) a une/ui emisii/enunt, chiar daca e vorba de un grup de semnale (si nu doar de semne) si inclusiv daca ele reprezinta manifestarea dorintei de a comunica, nu este, prin sine, un fapt de comunicare, ci doar o intentie de comunicare, care acopera una din limitele traiectului virtual-comunicational. De exemplu: aruncarea in mare, de catre un naufragiat, a unei sticle continand o cerere de ajutor devine comunicare abia cand mesajul pe care il contine a fost gasit. Un alt exemplu – de trecere spre punctul (B) in chiar conventia lui: un anume efort profesoral devine formativ abia cand/daca receptat; sau, in termeni de specialitate, curriculumul propus (o “efectualitate”) devine util[izabil] (o “efectualitate”) doar ca si curriculum realizat.

(B) Importanta ideii de schimb activ, de circulatie, pe care o induce conceptul de comunicare prin sugestia etimologica este cruciala, deoarece exemplara pe de o parte pentru studierea din aceasta perspectiva a altor termeni educationali si a inter-relatiilor pe care le implica, iar, pe de alta parte, deoarece vadeste cum este comunicarea ca domeniu al circulatiei de valori veritabilul liant al domeniilor Educatiei – de unde necesitatea de a fi impregnata in Curriculum. Exemple frapante sunt chiar termeni de baza ai Educatiei, dar si a insesi Comunicarii ca permanenta a umanului.

Addendum

ETAPE IN COMUNICARE. Scurt excurs.

Se vorbeste curent de comunicarea intre cei implicati in proces(ul de formare), dar intelesul - pedagogic - care i se da sugereaza succesiunea de mesaje univoce. Or, ea consista in convergenta de interese de schimb - conlocutorii fiind nu emitatori-receptori de informatie (non)verbala, cu miscare succesiva/alternativa, ci participanti permament-activi la circulatia de valori formalizate. Indiferent de durata perceputa sau imaginata si de domeniul de manifestare, comunicarea este nu un act spontan-reactiv, ci un un proces finalitar (suita de acte cu program) organizat ca sistem de relatii decelabile in urmatoarele instante:

I.

1. Aflarea la nivelul “0” al energiei comunicationale =

existenta echilibrului (instabil) informational-intentional.

2. Aparitia interesului de comunicare =

decompensarea prin surplus de info-intentie la Emitator.

3. Identificarea relatiei optime cu referentul =

activarea limbajului ca suport al viitorului enunt.

4. Instaurarea starii de comunicare =

deschiderea circuitului virtual prin initiativa de comunicare.

5. Intervenirea si eliminarea/admiterea scurt-circuitelor de Fi*) = continuarea/redresarea/intreruperea comunicarii.

II.

1. Stabilizarea fluxului comunicational =

circularitatea feed-fore/back : FF-FB-FF/FB-FF/FB-FF-FB

2. Sinergizarea constituentilor comunicarii =

consituirea enuntului ca suport sintactic al mesajului.

3. Instituirea raportului semnificare-resemnificare =

substantializarea comunicarii prin elaborarea acceptiilor.



4. Aparitia saturatiei comunicationale =

re-compensarea prin informatie prelucrata in circuit.

5. Revenirea la nivelul “0[+1]” al energiei comunicationale =

restabilirea echilibrului informational-intentional.



Iata de ce ‘teoria’ si ‘practica’ nu sunt polare (opuse), ci complementare. Cum spunea (aparent paradoxal) cineva, pentru ansamblul activitatii umane nu exista practica mai utila decat o buna teorie. Fara aceasta din urma – adesea “repudiata”, din comoditate – actele noastre ar fi purtate si conduse empiric, intamplator. Cea mai frecventa si mai extinsa aplicatie practica a produselor de reflectie – inclusiv a celor care par, unora, “rupte de realitate”, cum este, de exemplu, Filozofia – este Educatia.

La indemana si placuta la lectura: Tudor Opris “Animalele vorbesc?” (Bucuresti, Albatros, 1979).

In acest context, nu trebuie irosita ocazia de a sublinia, o data mai mult, paradoxul tehnologic: facilitarea comunicarii ca act este dublata de mitizarea comunicarii ca fenomen - de unde actuala situare in indeterminare conceptuala a Comunicarii ca obiect, stare pe care Stiinta Comunicarii o are de clarificat, intai de toate prin scoatere de sub specia mirajului cu infatisari de abis – in care un rol crucial revine formarii educationale, prin restructurarea curriculumului in cheie modala, in locul celei continutistice si tot de aici – aproximativismul, lipsa de precizie, improprietatea terminologica si, prin recul, necesitatea demistificarii comunicarii ca fenomen si a “secularizarii” prin metalimbaj a Comunicarii ca Stiinta – lucru posibil prin accentuarea imensei diferente realitate-fictiune (aparenta contradictie a acestei idei cu afirmatia noastra ca un curriculum veritabilul este “fictem” urmand a fi discutata la locul potrivit).

A te intreba despre un subiect nu este mai usor decat a raspunde la intrebari (ale tale sau ale altuia). Esentiala este, insa, producerea, ca si in actul (re)semnificarii, a unei acceptii, cu titlu nu de solutie, ci de alternativa posibila.

BOGDAN, J. Radu. Temeiuri ale cognitiei. Cum este modelata mintea umana de catre comportammentul teleologic. (Trad. rom.) Bucuresti, ALL, 1998.

In stiinta moderna, orice domeniu poate deveni subdomeniu cand este privit din perspectiva unui camp considerat de referinta.

Un scurt excurs corect si frumos scris: in Mihai Dinu pp.14-16.

vezi explicatia in schema comunicarii








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate

Comunicare


Comunicare